„Se merge spre schismă” și în Cipru?

Arhiepiscopul Hrisostom

Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.

Pune la zid pe Nichifor, Isaia și Atanasie

Atmosfera înconjurătoare este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema ucraineană?

Nu. Eu am spus în sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.

I-ați certat?

Din nefericire, nu aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi, acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu. Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar, dacă nu se îndreaptă, ești pe picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…

Mesajele Moscovei

Ce mesaje vă trimite Patriarhul Moscovei?

Mi-a trimis destule și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb: Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.

Merge spre schismă situația?

Merge spre schismă. Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am zis: Nu vei fi primul niciodată.

Cele 17 secole care au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.

Traducere după Ρομφαία.gr.

Deși este vorba despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei importante:

1. Neutralitatea Arhiepiscopului nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți, dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).

2. Modul cum este prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu chiar indignare: „dacă facem o greșeală între Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?

3. Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici (necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.

4. Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate, duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar o turmă mică. i

Sinodul din Ierusalim, la care a fost condamnată unirea florentină (1443)

Situația de schismă provocată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului invită la o cercetare a istoriei bisericești pentru a găsi cazuri similare și a vedea cum au acționat atunci ierarhii și Patriarhii ortodocși. Cum zilele acestea Patriarhul Teofil al Ierusalimului a propus o întrunire pan-ortodoxă a Întâistătătorilor, acest moment ne aduce aminte de Sinodul din 1443 de la Ierusalim, la care au fost condamnate acțiunile necanonice ale Patriarhului Ecumenic de după Sinodul unionist de la Florența (1439). Aceste întâmplări sunt scoase la iveală pe pagina Orthodox Synaxis.

Sinodul din Ierusalim din 1443

OrthodoxSynaxis.org

Auzim adesea pretenția că Patriarhul Ecumenic are prerogativa exclusivă de a convoca un Sinod sau de a primi recursuri. Acest lucru are o foarte mică bază textuală în sfintele canoane (cel puțin, fără echilibristică istorică și hermeneutică) și dă peste problema practică a ce trebuie făcut când Patriarhul de Constantinopol promovează o erezie. Așa au stat lucrurile, bineînțeles, în multe ocazii de-a lungul istoriei, inclusiv când Constantinopolul, sprijinit de autoritatea imperială, a impus monotelismul și iconoclasmul.

Credincioșii ortodocși s-au confruntat, de asemenea, cu această problemă după Sinodul de la Florența, când împăratul și aproape toți episcopii Bisericii din Constantinopol au fost de acord cu o falsă unire cu Roma. Din cauza circumstanțelor dificile a stăpânirii mameluce (islamică) asupra creștinilor din Orientul Mijlociu, Patriarhiile de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu și-au trimis delegați, așa că episcopii care participau deja la Sinod au fost numiți în schimb drept reprezentanți ai lor. Lucru providențial, unul din reprezentanții acestor Patriarhi a fost Sf. Marcu al Efesului, singurul episcop din suită care a refuzat să semneze unirea în 1439.

La începutul lui 1443, Arsenie, Mitropolitul de Cezareea Capadociei, care era în jurisdicția Constantinopolului, dar într-un teritoriu de mult sub controlul musulman, a vizitat Ierusalimul formal pentru a se închina locurilor sfinte. Se pare că, de fapt, motivația sa reală a fost necazul pe care-l avea cu episcopii supuși lui, care fuseseră desemnați de Patriarhul unionist Mitrofan II de Constantinopol. Odată venit în cetatea sfântă, Arsenie a apelat la Patriarhul Ioachim al Ierusalimului împotriva Patriarhului și episcopilor săi, așa încât Ioachim a convocat un Sinod pentru a se ocupa de problemă, la care a participat Patriarhul Filotei al Alexandriei și Dorotei II al Antiohiei. Acest Sinod a decis în favoarea lui Arsenie, nu doar excomunicând și suspendând provizoriu tot clerul unionist din rangurile sfinte până când s-ar fi ținut un Sinod Ecumenic, ci mandatând pe Arsenie să acționeze sub autoritatea lor să predice Ortodoxia și să dea pedepse clerului de acest fel oriunde fără restricție teritorială.

Textul de mai jos este tradus din Istoria Patriarhiei de Ierusalim a Arhiepiscopului Hrisostom Papadopulos al Atenei, p. 439-442:

La acea vreme (1439), a fost întrunit Sinodul tâlhăresc de la Florența. Din fericire, reprezentantul desemnat al Bisericii de Ierusalim era Marcu Evghenicul (†1443), care nu a semnat decizia lui. Deja în 1443, pentru a-l condamna oficial, [Patriarhul] Ioachim a convocat un Sinod în Ierusalim, la care au participat Patriarhii Filotei al Alexandriei (1435-1459) și Dorotei al Antiohiei (1435-1452), precum și Mitropolitul Arsenie al Cazareei [din Capadocia]. Este de remarcat că decizia acestui Sinod din Ierusalim are conținutul cel mai fidel precum urmează:

Preasfințitul Mitropolit al preasfintei cetăți a Cezareei din Capadocia, primul scaun și exarh a tot Răsăritul, a venit aici atât pentru a se închina la întrutotcinstitul și dumnezeiescul Mormânt al Domnului nostru Hristos, cât și să cerceteze sfintele locuri din Ierusalim, unde au fost săvârșite minunile uimitoare ale lui iconomiei lui Hristos și să ia parte cu noi la marea taină a ortodoxiei și bunei-credințe a creștinilor și să explice toate smintelile din Constantinopol din cauza gloatei care s-a adunat, adică Sinodul întinat din Florența, Italia, care a ținut opiniile latinilor împreună cu Papa Eugeniu, pe care nu ar fi trebuit, adică adaosul la Simbolul de credință, că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, permiterea azimelor la jertfa noastră și pomenirea Papei prin acestea, ba încă și alte ilegalități în afara canoanelor în care s-au făcut concesii și înțelegeri de acela. [A mai explicat] cum a răpit tâlhărește Mitrofan al Cizicului tronul de Constantinopol, fiind de acord cu ereticii și cu Papa cel menționat și cu împăratul latinofron Ioan Paleologul al romeilor și că amenință, prigonește, tiranizează, pedepsește pe credincioșii ortodocși, iar pe necredincioși și rău-credincioși îi promovează, îi cinstește ca pe unii care sunt de un gând cu erezia lui și mai ales îi face peste măsură să fie cu antipatie față de ortodoxie și buna-credință. În acest mod, a trimis după preferință pretutindeni mitropoliți pângăriți și episcopi întinați pe tronurile dumnezeiești și sfinte ale marii Biserici a Constantinopolului, ca unii grabnic supuși jurisdicției lui.

Preasfințitul Mitropolit menținat Arsenie a arătat că Patriarhul Mitrofan nu numai că a trimis nelegiuiți latinofroni prin hirotonie în alte Biserici, deja și în eparhia de Răsărit cel nehirotonit a hirotonit mitropoliți și episcopi, adică în Amasia, în Neocezareea, Tiana și Mokissos, care cugetă și înfăptuiesc toate cele ale latinilor, care nu se abțin să țină numai în ei înșiși propria stricăciune și pierzanie, ci cutează după una ca aceasta să-i amăgească și să-i strice pe toți creștinii de acolo care sunt în turma lui Hristos și produc multe sminteli în Biserica Ortodoxă.

De aceea, acest Mitropolit menționat al Cezareei Capadociei, bine-cinstitor, foarte credincios, luptător și râvnitor pentru toată Ortodoxia, nesuportând să vadă inovarea din Biserica lui Hristos și păgubirea eterodocșilor față de credința noastră foarte dreaptă și sănătoasă, a găsit potrivit să se țină o consfătuire sinodală de către noi, cei trei arhierei ortodocși din Siria, adică Filotei al Alexandriei, Ioachim al Ierusalimului și Dorotei al Antiohiei, ca să alungăm pe cei ce nu cugetă drept din toată eparhia lui, pentru că el este cel mai nobil și ortodox.

Drept aceea, noi hotărâm sinodal dimpreună în numele Sfintei Treimi deoființă, începătoare de viață și nedespărțită, cu privire la mitropoliții și episcopii care nu sunt hirotoniți pentru virtute și buna-credință pretutindeni și în orice episcopie, precum și penru egumeni și duhovnici, la fel ca și pentru preoți și diaconi din pur și simplu orice nivel bisericesc, ci care sunt pângăriți și nevrednici, care au alergat la episcopii și mitropolii într-o manieră de slavă deșartă și erezie, petrecându-și vremea în mod nevrednic numai cu erezia și prigonirea ortodoxiei, ca niște salvatori (mântuitori) chipurile de suflete, ca să strice mai degrabă împreună cu ei și toată turma ortodoxă a lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, neagonisind nicidecum frica de Dumnezeu și roada dreptății și a bunei-credințe, ci fiind disprețuitori și fără de rușine față de toată buna-credință. Hotărâm ca aceștia să fie de astăzi fără lucrare și nesfințiți de la otice lucrare preoțească și stare bisericească până va fi cercetată buna-credință [a lor] în comun și la nivel ecumenic. Deci, fiind astfel convinși de acestea, să fie fără lucrare și nesfințiți! Cei care se vor ridica și vor sta împotrivă tâlhărește și nelegiuit să fie și excomunicați, despărțiți și înstrăinați de sfânta și cea mai presus de ființă și deoființă Treime ca niște nesupuși și împotrivitori în cuvânt! Asemenea [să fie] și cei care-i respectă pe aceștia și sunt de acord cu ei în acestea și îi apără! Totuși îl restabilim pe propovăduitorul bunei-credințe și al ortodoxiei, pe mai sus menționatul Preasfințit Mitropolit și exarh a tot Răsăritul să propovăduiască pretutindeni buna-credință, fără să se rușineze pentru adevăr de fața împăratului sau a Patriarhului care nu cugetă sau nu acționează drept, nici a bogatului, a conducătorului sau a oricărui om, ci cu îndrăzneală, ținând fără frică și fără ezitare credința și ortodoxia, după poruncă, să aibă el libertate de acum să mustre, să certe și să îndrepte pentru buna-credință pe cei care nu cugetă drept în orice loc, cât va reuși să călătorească, primind de la noi aprobarea prin harul și puterea date nouă de Preasfântul Duh. Este dator și el să păzească buna-credință fără falsificare (neșantajată) și drept. Pentru aceasta i-a fost dată și opinia noastră scrisă, semnată sinodal de mână. În luna aprilie 6951 [i.e., 1443], anul șase ale indictionului.

Observații: Acest Sinod nu a fost singurul care s-a întrunit împotriva Patriarhului Ecumenic, ci a mai existat unul în Constnantinopol, la anul 1450, la care chiar a fost depus sinodal (cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 451-452).

Evident că aceasta este doar una din mărturiile care pun în lumină poziția reală a Patriarhului de Constantinopol, care are pretenții nefondate de a fi primus sine paribus (primul fără egali) în Ortodoxie.

Dreapta credință în viețile Sfinților. (4) Istorisiri din Limonariu

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

CAPITOLUL 29. MINUNEA SFINTEI EUHARISTII

Cam la 30 de mile de oraşul Aigeae din Cilicia trăiau doi călugări stâlpnici depărtaţi unul de altul cam la 6 mile. Unul dintre ei făcea parte din Sfânta Biserică sobornicească şi apostolică. Celălalt, deşi se urcase de mai mult timp pe stâlp în apropiere de satul Casidora, aparţinea totuşi ereziei lui Sever. Ereticul învinuia în multe chipuri pe ortodox, încercând şi voind să-l atragă spre erezia lui. După ce i-a trimis multe cuvinte, părea că l-a biruit şi i-a condamnat credinţa. Ortodoxul, însă, inspirat de către Dumnezeu, a cerut să-i trimită o părticică din Sfânta Împărtăşanie săvârşită de el. Acesta, crezând că s-a rătăcit, i-a trimis îndată cu bucurie, fără să mai stea la îndoială. Când a primit-o, ortodoxul a luat părticica trimisă lui de către eretic, adică de către severian, a fiert în faţa lui apă într-o oală şi a aruncat în ea părticica pe care a primit-o. Părticica s-a descompus îndată în fiertura oalei. A luat apoi o părticică din Sfânta Împărtăşanie a Bisericii Ortodoxe, a băgat-o în oală şi îndată apa fiartă din oală s-a răcit, iar Sfânta Împărtăşanie a rămas întreagă şi neudată. Această părticică a păstrat-o şi ne-a arătat-o şi nouă când am trecut pe la el.

CAPITOLUL 30. VIAŢA LUI ISIDOR, MONAHUL DIN MELITENE ŞI ALTĂ MINUNE DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Dade este un târg din insula Cipru. În acest târg este o mănăstire numită Filoxenu. Când ne-am dus acolo, am găsit în acea mănăstire un monah, de fel din Melitene, cu numele Isidor. Pe acest călugăr îl vedeam că plânge necontenit cu suspine. Deşi era rugat de către toţi să-şi contenească puţin plânsul, totuşi nu voia, ci spunea tuturor:
– Sunt foarte păcătos, cum n-a mai fost om de la Adam până astăzi!
– Într-adevăr, avvo, nimeni nu-i fără păcat, afară de Dumnezeu.
– Credeţi-mă, fraţilor, ne-a răspuns el, nu-i păcat omenesc, cunoscut sau necunoscut, pe care să nu-l fi săvârşit eu. Iar dacă socotiţi că mă învinuiesc pe nedrept pe mine însumi, ascultaţi-mi păcatul ca să vă rugaţi şi voi pentru mine.
– Eu, a început el să povestească, pe când eram în lume, eram căsătorit. Şi eu, şi nevastă-mea făceam parte din erezia lui Sever. Într-o zi, când am venit acasă, n-am găsit-o acasă pe nevastă-mea, ci am auzit că s-a dus la o vecină să se împărtăşească. Femeia aceea aparţinea Bisericii celei sfinte şi soborniceşti. Îndată am plecat să o opresc. Când am intrat în casa vecinei, nevastă-mea tocmai lua sfânta părticică şi se împărtăşea. Am apucat-o deci de gât, făcând-o să arunce afară acea sfântă părticică. Apăsând-o pe gât de jos în sus, a aruncat Sfânta Împărtăşanie, care a căzut la pământ. Îndată însă am văzut un fulger pogorându-se pe locul unde căzuse şi a luat Sfânta Împărtăşanie. Peste două zile, văd un etiopian îmbrăcat în zdrenţe care mi-a spus:
– Și eu, şi tu suntem osândiţi cu aceeaşi pedeapsă.
– Dar cine eşti tu?, l-am întrebat.
– Eu, răspunse etiopianul, sunt cel care L-a lovit peste obraz pe Făcătorul tuturor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul Pătimirilor.
De asta, deci, a terminat monahul povestirea sa, nu pot înceta din plâns.

Dreapta credință în viețile Sfinților. (3) Sf. Simeon cel nebun pentru Hristos

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Sfântul vedea încă şi tainele gândurilor inimilor omeneşti, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen: de ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit? Deci unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor, iar celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească şi să scrie unele ca acelea, dintre care câteva şi până astăzi se primesc de cei dreptcredincioşi. Astfel pricindu-se ei mult şi neînţelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră”. Astfel sfătuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.
Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu, Care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvârşită a sfinţeniei şi avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinţii care veniseră la dânsul, a zis către dânşii: „Bine aţi venit, voi care aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat”. Deci, făcându-se între dânşii multă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veţi întreba”.
Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?” Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, iar mai ales pe monahi îi dosădeşte?” Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân şi l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob şi mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înţelept am venit să vedem! Mult ne va învăţa acesta!” Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!” Iar el, uitându-se la dânşii cu mânie, le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!” Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta şi intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!” Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea stareţului; căci, mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul şi vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob că este muiat de patruzeci de zile însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Dreapta credință în viețile Sfinților. (1) Sf. Vasile cel Mare

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe.

Nu va fi redată întâmplarea cu ucenicul Sf. Paisie cel Mare, care s-a lepădat din neștiință de credința ortodoxă, și nici cea cu Avva Agaton, care s-a smerit întru toate, dar nu a acceptat să fie numit eretic. Acestea sunt foarte bine cunoscute și răspândite. Vom încerca să găsim diferite alte întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

“Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care, pe mulţi episcopi drept-credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci se mînia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.

De aceea supărau foarte mult pe sfântul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.

După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l înduplece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: “Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.

Modest a zis: “Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: “Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfîrşit Modest a zis: “Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: “Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea ale Sfîntului Vasile le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.

Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.

Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el, cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.

Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: “Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice decât să slujească la nedreapta lui judecată”.

Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: “Să nu fie aceea ca, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: “Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile.

Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi, deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împărat, se certa cu dânsul, zicând: “Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.

Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: “Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: “De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: “Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.

După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), care împărăţea în Apus, adică fratelui lui Valens, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale în eparhia sa şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.

Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa la sfintele lui rugăciuni.” (Din Viețile Sfinților pe luna Ianuarie)

Teodor M. Popescu: Tabloul complet al schismei de la 1054

Cu toate că am prezentat deja o perspectivă amplă asupra rupturii dintre catolici și ortodocși de la 1054, revenim cu o imagine mai completă din punct de vedere istoric, făcută de marele profesor de teologie și mărturisitor în vremea comuniștilor, Teodor M. Popescu. Deși schisma a avut și o componentă duhovnicească, articolul acesta insistă în mod obiectiv mai mult pe faptele istorice, mai puțin pe disputele teologice din acea vreme, care nu au lipsit. Ca o idee, perioada imediat premergătoare a fost dominată de personalitatea Sf. Simeon Noul Teolog, care s-a confruntat cu spiritul tot mai decadent duhovnicește al Bizanțului și neglijent față de preovuparea de a dobândi harul Duhului Sfânt. Ucenicul său, Nichita Stithatos, a fost un opozant de seamă al practicilor latine. Se poate lesne înțelege că atât Răsăritul, cât și Apusul creștin erau tot mai depărtate de adevăratul duh evanghelic de trăire a luminii Duhului Sfânt. Totuși Bizanțul mai avea Sfinți care formau și ridicau conștiința Bisericii, pe când Apusul a fost dominat și îngenuncheat de politica fracilor și germanilor, barbară față de Evanghelie. De aceea și diferența care s-a accentuat de-a lungul timpului între catolicism (și protestantism) și ortodoxie este una care ține de asumarea vieții în Hristos. Apusul își conformează viața cu poruncile lui Hristos pe ici, pe colo, pe când viziunea ortodoxă este una de asumare a unei transformări radicale, fără rezerve. Dacă în principii morale putem vorbi de înrudire între cele două „creștinisme”, ca abordare și implicare și trăire, există o prăpastie enormă. Pe fond, constatăm diferența dintre un creștinism umanist, lumesc și unul nu din lumea aceasta, ci din Duhul Sfânt.

Textul de mai jos prezintă, cum am spus, doar actele care au marcat despărțirea formală, sub aspect politic, nu și pe cea duhovnicească. Totuși este cel mai complet tablou pe care l-am întâlnit și merită făcut cunoscut mai departe, deși se găsește deja publicat pe site-ul Sf. M-ri Pantocrator (Melissohoriu).

GENEZA ŞI EVOLUŢIA SCHISMEI[1]
de Prof. TEODOR M. POPESCU

Semnificaţia schismei. – La 16 iulie 1954, se împlinesc 900 de ani de când unitatea creştină se socoteşte ruptă prin dezbinarea Bisericilor Constantinopolei şi Romei.

Această «schismă» este în istoria creştinismului unul din cele mai triste fapte şi din cele mai însemnate prin durata şi prin urmările lui.

Ea nu este singura dezbinare gravă în sânul Bisericii[2]. S-au produs de mai multe ori, înainte de 1054, neînţelegeri care au dus fie la organizarea a două comunităţi în acelaşi loc, fie la răcire şi rupere de raporturi între conducătorii celor două mari Biserici, sau chiar la organizarea de Biserici disidente. Reforma protestantă a fost mai mult violentă şi mai grea pentru Biserica occidentală, dar despărţirea de la jumătatea secolului XI este în unele privinţe cea mai mult regretată, pentru învrăjbirea şi slăbirea creştinismului de aproape o mie de ani, de când orientul şi occidentul stau bisericeşte pe poziţii deosebite, poziţii de aprinsă luptă confesională.

Cât priveşte caracterul schismei, între ortodoxie şi romano-catolicism este o deosebire esenţială2a. Schisma nu este acelaşi lucru şi la fel înţeles de o parte şi de alta, şi ceea ce trebuie lămurit întâi în judecarea ei este aceasta. Pe când, văzută din răsărit, schisma s-a manifestat la început ca rupere de raporturi oficiale obişnuite între cele două Biserici autocefale de frunte, romană şi constantinopolitană, rupere de raporturi precedată de o lungă serie de cauze, al căror efect a fost o înstrăinare reciprocă şi o învrăjbire crescândă între orientul şi occidentul creştin, reprezentate prin capii lor bisericeşti, patriarhii de Constantinopole şi papi; văzută din apus, deşi i se recunoaşte complexitatea şi vechimea cauzelor, schisma este socotită în manifestarea ei ca o acţiune unilaterală: ca un act de rebeliune greacă împotriva autorităţii papale, până atunci recunoscută şi acceptată; ca o stare de revoluţie pregătită şi ivită în chip conştient şi manifestată brusc şi violent prin ambiţia a doi patriarhi – singuri răspunzători de nefericita dezbinare de la 1054[3].

Cele două păreri deosebite – ortodoxă şi romano-catolică – despre natura schismei, vin din două concepţii deosebite despre constituţia Bisericii şi despre raporturile din sânul ei în epoca unităţii creştine. De o parte se crede că Bisericile patriarhale erau autonome în spaţiul lor de jurisdicţie, recunoscut prin sinoadele ecumenice; de alta se pretinde că, dimpotrivă, constituţia Bisericii a fost totdeauna monarhică şi că episcopul Romei a exercitat continuu jurisdicţie universală şi autoritate efectivă asupra creştinătăţii. După această concepţie, Biserica greacă a săvârşit deci un act de gravă abatere, călcând un «drept divin», provocând prin neascultare o spărtură nevindecată şi organizându-se separat ca Biserică autocefală.

Schisma apare astfel ca un act de sectarism bizantin, care încarcă în faţa creştinătăţii cu răspundere numai pe greci.

În istoriografia bisericească romano-catolică se recunoaşte, în adevăr, că s-au făcut greşeli şi din partea Romei, dar ceea ce se poate numi opinia oficială şi publică în romano-catolicism este că schisma a rezultat din ambiţia patriarhilor de Constantinopole de a nu se supune, cum era datoria lor, Papei. Părerea că Papii ar fi contribuit la schismă prin abuzurile lor, a fost condamnată ca o erezie de Plus IX[4].

O altă semnificaţie greşită dată schismei este cea după care ea a fost efectul unor certuri pentru mici deosebiri doctrinale şi cultice între Biserica occidentală şi cea orientală, certuri a căror iniţiativă au luat-o grecii. Aceştia ar fi atribuit, exagerând, importanţă şi gravitate unor diferenţe secundare, ca pretexte de critică şi de învrăjbire, al cărei fond era naţional-politic. Sunt de această părere mai ales unii istorici profani şi protestanţi[5].

Se poate totuşi vorbi în timpul nostru de un progres în studiul şi înţelegerea schismei. Patima confesională cu care a fost studiată mult timp istoria schismei a cedat la unii istorici, în ultimii treizeci de ani. Chipul Patriarhului Fotie s-a schimbat. De unde înainte era prezentat ca un fel de fiară, pe care n-au putut-o îmblânzi – s-a zis – nouă papi şi cinci sinoade[6], iar grafic era înfăţişat cu chipul unui monstru excesiv de gros, cu capul mare, cu părul şi barba în dezordine, cu ochi de om turbat, ridicând un bici enorm pentru lovirea unei victime nevăzute, cu inscripţia lămuritoare «Photius haeresiarcha», marele patriarh şi-a recăpătat figura de om normal şi chiar însemnat. Studiul lui J. Hergenroether[7], ale cărui greşeli sau lipsuri sunt îndreptate de noi cercetători merituoşi, ca Emile Amann, F. Dvornik, în parte Anton Michel şi de unii bizantinişti, a făcut început unei serioase revizuiri a procesului schismei[8]. Chiar unii istorici care au apăsat mult pe răspunderea personală a patriarhilor Fotie şi Mihail Cerularie, ca Louis Brehier şi Martin Jugie, au adus contribuţii însemnate la înţelegerea cauzelor generale ale schismei.

Deşi sunt încă destule amănunte care nu sunt cunoscute bine, terenul istoric al schismei s-a lărgit şi luminat suficient, pentru a se putea spune, în cunoştinţă de oameni şi de situaţii, care au fost motivele reale şi importante ale dezbinării bisericeşti, înainte şi după incidentul de la 1054.

Schisma nu poate fi privită şi înţeleasă numai în momentul conflictelor din secolele IX şi XI, ca o simplă «ceartă de cuvinte» între oameni capricioşi şi orgolioşi. Cauzele schismei sunt multe, vechi şi adânci. Ele vin de dincolo de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici, care au fost la vremea lor Patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi Papii Nicolae I şi Leon IX.

*       *       *

Cauzele generale ale schismei. Când s-au produs incidentele între aceşti ierarhi, atmosfera era de mult şi în toate privinţele pregătită pentru manifestarea deosebirilor de concepţii confesionale între cele două Biserici, care caracterizează cearta din secolul IX, sau pe cea din secolul XI. Nici în timpul lui Fotie, nici în timpul lui Mihail Cerularie conflictul nu s-a mărginit la interesele religioase puse înainte de documentele oficiale al schismei. Ambele incidente se produceau într-un complex de împrejurări şi cauze, care priveau nu numai concepţii şi tendinţe bisericeşti, ci şi pe cele politice.

S-a zis, cu drept cuvânt, că schisma bisericească a fost precedată de una politică. Această schismă s-a văzut mai ales în încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat «roman» (800), fapt foarte important în şirul cauzelor schismei politice şi bisericeşti[9], dar nu singurul şi cel dintâi. Constituirea lumii romane în două părţi deosebite administrativ şi politic a fost începută cu împărţirea imperiului de către Diocleţian (284-305) şi întărită prin crearea unei capitale noi în răsărit de către Constantin cel Mare, ceea ce era una din consecinţele reformei lui Diocleţian, care şi «decapitalizase» Roma. Faptul acesta a fost plin de mari consecinţe politice, culturale şi sociale. Schisma a fost în bună parte una dintre ele. Istoricul Ferdinand Lot vede în crearea Constantinopolei actul generator al schismei[10].

Împărţirea imperiului după Constantin cel Mare şi după Teodosie I nu însemna crearea a două unităţi politice deosebite şi cu atât mai puţin rivale. Imperiul se socotea unitar şi şi-a păstrat mai mult sau mai puţin coeziunea până la încetarea autorităţii imperiale în occidentul invadat de barbari (476), după care încă s-a mai păstrat un timp respect pentru autoritatea imperială de la Constantinopole, mai ales în Italia. Deşi imperiul era unic în principiu, împărţirea lui era preludiul formării unor unităţi politice deosebite, a căror formă istorică au fost imperiul bizantin, ca imperiu roman în răsărit, şi imperiul carolingian şi apoi german (962), ca imperiu roman în apus: două concepţii şi realizări diferite ale unicului imperiu «roman».

Impriul apusean al lui Carol cel mare a fost mai ales o idee şi creaţie papală, motivată de politica împăraţilor iconoclaşti, învrăjbiţi cu Roma, de lipsa de putere sau de voinţă a împăraţilor bizantini de a apăra Italia şi mai ales Roma contra lombarzilor, de sentimentul de neîncredere şi aversiune faţă de răsăritul grec, al papilor, orientaţi politic în secolul VIII spre regii franci, ca protectori ai Italiei şi Romei. Necesităţi şi veleităţi romane explicau şi crearea unui stat roman papal (754), cu o jumătate de secol înainte de încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat. Când papa Leon III a procedat la această încoronare, pe care regele franc se pare că n-o dorise, el voia nu numai să creeze un împărat roman, în locul celui de la Constantinopol, care atunci era o femeie (Irina), ci să dea şi un protector Italiei, Romei, papalităţii şi statului ei roman, «respublica Romanorum»[11].

Aceeaşi idee a condus pe papi în secolul X, când, după dezmembrarea şi transformarea imperiului carolingian, au reînnoit imperiul roman german, prin încoronarea (la 962) a lui Otto I (936-973). Când a izbucnit conflictul religios în secolul IX şi în secolul XI, papa nu era singur, ci avea împăratul său franc sau german, protector în forme oficiale convenite al Bisericii romane[12]. Neînţelegerea Papei Nicolae cu Ludovic II nu infirmă aceste raporturi; împăratul a păstrat atitudine de latin faţă de greci, în conflictul papei cu ei.

Existenţa a două imperii creştine, unul grec oriental, altul german occidental, le punea în opoziţie pe chestiunea legitimităţii titlului lor de imperiu «roman», revendicat de fiecare dintre ele împotriva celuilalt. Este drept că trimişii lui Mihail I Rangabe salutau pe Carol cel Mare, la Aachen (Aix la Chapelle, 812), cu titlul de împărat, dar Vasile I Macedon îl contesta lui Ludovic II şi că bizantinii au încheiat cu împăraţii germani legături matrimoniale şi politice, dar lui Otto I Nichifor Focas îi refuza dreptul de titlul imperial[13]. Dualitatea imperiului era un fapt care influenţa spiritele politic şi religios şi dovedea existenţa unui separatism în cugete. Anacronic pentru regii franci, cum s-a zis, şi reluat în formă «anti-istorică» de «sfântul imperiu roman-german» de către împăraţii germani, titlul imperial purtat de occidentali era considerat de orientali ca uzurpare.

Ce era mai rău, cele două imperii «romane» deosebite naţional îşi disputau nu numai titlul, ci şi teritorii şi drepturi. Cele două state aveau tendinţe de acaparare şi căutau să se întindă unul împotriva altuia tocmai în spaţiul care le putea despărţi. Pe de o parte era vorba de câştig de teren şi de putere politică, pe de alta de prestigiu şi de influenţă, în care interesele religioase au jucat un rol foarte important.

Terenul de întâlnire şi de ciocnire greco-germană a fost cel al popoarelor slave aşezate lângă Marea Adriatică, îndeosebi al croaţilor[14], şi cel italian, îndeosebi partea de sud[15]. Interesul religios al acestei concurenţe îl confirmă şi faptul că linia până la care s-a întins spre răsărit puterea şi influenţa imperiului carolingian german este până azi linia care desparte Europa ortodoxă de cea romano-catolică. Aceasta arată cu prisosinţă coincidenţa celor două atitudini, politică şi religioasă, în epoca pregătirii schismei.

În Italia, concurenţa dintre cele două imperii şi Biserici s-a transformat într-un conflict, când surd, când declarat. Împăraţii germani voiau să câştige Italia, împăraţii bizantini voiau să n-o piardă. Teritoriul sudic a fost, până după schismă, terenul unei înverşunate concurenţe politice şi bisericeşti, pe care mai ales s-a pregătit evenimentul de la 1054.

Scoase sub jurisdicţia papei odată cu Iliricul, de Leon III Isaurul (717-741), sudul Italiei şi Sicilia prezentau un interes politic şi bisericesc excepţional, nu numai pentru împăraţii bizantini, ci şi pentru papi şi împăraţii franci şi germani.

Pătrunderea arabilor pe aceste teritorii, în secolul IX şi X, şi a normanzilor, în secolul XI, a stimulat şi mai mult dorinţa imperiilor rivale de a-şi asigura stăpânirea lor.

Conflictul politic şi religios era întreţinut şi de tendinţa celor două imperii de a-şi întinde sfera de putere şi de influenţă prin misiune la popoarele necreştinate aşezate între ele. Întoarcerea şefilor de state slave sau maghiar spre răsărit sau apus, pentru a primi creştinismul de la Constantinopole sau de la Roma, arată ea însăşi preferinţe şi intenţii politice şi religioase, care puteau să învrăjbească imperiile şi Bisericile lor.

Când prinţul morav Rastislav (Rostislav) cerea misionari de la Bizanţ, sau ţarul bulgar Boris de la Ludovic II Germanicul sau de la papa Nicolae I, ei rezolvau cu aceasta nu numai problema religioasă, ci şi una politică. Aceeaşi îndoită preocupare aveau curtea imperială de la Constantinopole şi împăratul carolingian, când ţineau să trimită misionarii lor la moravi sau la bulgari , şi când doreau să-şi asigure legături bisericeşti, în vederea unor raporturi politice favorabile intereselor lor imperiale. Misiunea creştină a devenit astfel o chestiune politică şi motiv de discordie şi de fricţiuni cu consecinţe imediate grave: Se ştie că atacul Patriarhului Fotie contra latinilor a fost cauzat de amestecul lor în Bulgaria, aflată în curs de creştinare prin misionari greci[16].

Organizarea politică separată a orientului şi a occidentului creştin şi condiţiunile de viaţă create de mişcarea popoarelor barbare şi de pătrunderea arabilor în spaţiul Mării Mediterane au adus o înstrăinare în sânul lumii creştine; între cele două părţi ale ei s-a comunicat mai greu şi mai puţin. Limba latină, limba legilor imperiului, a fost înlocuită din secolul VII cu limba greacă şi apoi a devenit tot mai puţin cunoscută de greci. În secolul IX, marele învăţat care era patriarhul Fotie, a cărui erudiţie era uimitoare, nu cunoştea probabil limba latină. În secolul XI, se găsea cu oarecare greutate la Constantinopole un traducător din această limbă, iar la Antiohia nicidecum: patriarhul Petru III al Antiohiei a trebuit să trimită la Constantinopole o scrisoare papală pentru a fi tradusă în greceşte.

Această stare de înstrăinare reciprocă[17] era mai veche decât întemeierea statului papal şi a imperiului carolingian. Este interesant de ştiut în această privinţă că un om de cultura şi importanţa papei Grigore I (590-604), care a fost mai mulţi ani apocrisiar la Constantinopole, dispreţuia limba greacă, dintr-un sentiment de mândrie şi de superioritate romană.

Grecii erau nu mai puţin mândri de limba şi de cultura lor. Aceasta era în adevăr superioară celei occidentale în epoca pregătirii schismei. Era unul din avantajele Bizanţului în concurenţă politică şi religioasă cu latinii la popoarele slave. Roma nu putea să dea în nicio privinţă slavilor mai mult decât le da Bizanţul, şi popoarele vecine, cum era cel bulgar, nu se puteau sustrage atracţiei civilizaţiei bizantine[18].

Conştiinţa superiorităţii grecilor, atunci când mai era şi iritată prin vreo fricţiune cu latinii, se manifesta uneori în expresii jignitoare pentru ei. În cursul conflictului dintre Fotie şi Nicolae I, împăratul Mihai III a numit, într-o scrisoare către papa, limba latină barbară ca limba scită, ceea ce cu drept cuvânt a indignat pe papă, care a imputat aceasta împăratului «roman» ce era basileul bizantin. Bizanţul cunoştea atunci o renaştere culturală de care era departe occidentul şi care umplea pe greci de mândrie faţă de toate popoarele. Această renaştere trezea şi cultiva sentimentul naţional[19].

Trebuie recunoscut că ideea superiorităţii grecilor, bazată pe cultura lor, pe ideea imperiului roman legitim, pe a misiunii lui politice, culturale şi religioase, a făcut pe greci să privească pe latini cu o mândrie care devenea uneori dispreţ.

Din partea lor, italienii, îndeosebi cei din Roma, aveau faţă de greci, socotiţi uzurpatori ai gloriei lor, sentimentul lor de urmaşi ai vechilor romani, cuceritori şi stăpânitori ai lumii. Deşi «decapitalizată», Roma ţinea mult la prestigiul său de «oraş etern», şi dacă nu romanii, alţii au gândit uneori să mute din nou acolo capitala imperiului[20].

Roma a convertit popoarele barbare germane şi parte din cele slave, cărora le-a transmis, odată cu creştinismul, cultura romană, şi le-a crescut în ideea geniului şi superiorităţii ei. Când împrejurările au adus-o în ceartă cu Bizanţul, pe drepturi şi onoruri bisericeşti, la spatele ei sta, ca şi la spatele Bizanţului, o lume întreagă. Aşa cum Constantinopole elinizase Orientul creştin, Roma latinizase occidentul.

În secolul IX, când s-a produs primul grav conflict bisericesc, cele două lumi erau, în tot chipul diferenţiate şi înstrăinate, pentru a nu se putea înţelege nici în ceea ce aveau comun creştin. Peste comunitatea de mari bunuri, tradiţii şi interese spirituale, a trecut cu uşurinţă slăbiciunea omenească, preocupată mai mult de ale sale. În febra conflictelor personale şi a incidentelor întâmplătoare, lumea creştină n-a mai văzut, simţit şi judecat cu mintea şi cu inima ei creştină, ci cu mintea şi inima romanului şi grecului, care aveau de câştigat o mare întrecere în faţa popoarelor noi, ucenicii lor întru organizaţie, cultură şi creştinism.

La celelalte deosebiri şi neînţelegeri, s-au adăugat din nefericire cele religioase. Cu toată unitatea Bisericii vechi, s-au introdus unele practici regionale, s-au format unele idei creştine orientale şi occidentale, s-au manifestat unele concepţii şi preferinţe speciale. Cunoaşterea lor n-a rupt dintr-odată legăturile obişnuite, dar, cu timpul, existenţa lor a intrat în conştiinţa creştină ca un element diferenţial putând provoca imputări şi controverse.

Sinodul quinisext (Constantinopole, 691-692) este cel dintâi care a cenzurat câteva practici occidentale: celibatul clerului (can. 13 şi 30), postirea sâmbetei (can. 55), consumarea de vite sugrumate şi de sânge (can. 67), reprezentarea lui Hristos ca miel (can. 82)[21]. S-a văzut în aceasta un act de ostilitate faţă de Biserica apuseană, o primă declaraţie de război confesional[22]. De fapt, sinodul era un răspuns oriental la pretenţia Romei, bazată pe primatul papal, de a generaliza practica sa în toată Biserica[23]. Interesant e că sinodul aminteşte ordinea patriarhatelor, aşa cum fusese stabilită de sinoadele II (can. 3) şi IV ecumenic (can. 28), pentru a arăta că primatul papal era numai unul de onoare, nu de autoritate efectivă. De altfel, sinodul quinisext menţionează în cele 102 canoane o mulţime de obiceiuri, din care câteva aflate în Biserica africană sau în Biserica armeană, cele mai multe însă în Biserica orientală, pe care le critică şi interzice. Dintre celelalte, numai pentru două – celibatul clerului şi postirea sâmbetei – se face menţiune că le practică Biserica romană. Nici una, nici alta din aceste practici nu era observată şi oprită atunci pentru prima dată. Celibatul obligatoriu al clerului, introdus în Spania pe la anul 300 de sinodul de la Elvira (can. 33), era interzis de canoanele zise «apostolice» (5), iar postirea sâmbetelor (cu excepţia Sâmbetei Patimilor) de canonul 65 apostolic[24].

Că Papii n-au primit bucuros canoanele Sinodului quinisext sau le-au aprobat cu rezerve, sub ameninţarea împăraţilor bizantini[25], dovedeşte acelaşi spirit de ostilitate, care se atribuie grecilor în hotărârile lor, luate, în adevăr. Fără participarea unor delegaţi apuseni. Interes special capătă aceste hotărâri prin citarea lor contra Bisericii latine de către patriarhul Fotie şi deci prin exceptarea lor din marele număr de canoane ale sinodului, ca material de polemică împotriva Romei.

Cele de mai sus priveau numai practici cultice şi disciplinare, nu dogmele. Mai grav a fost când grecii au luat cunoştinţă de introducerea formulei «Filioque» în apus. Această inovaţie, adoptată întâi în Spania[26], a trecut apoi în Franţa, în Anglia, în Italia. Un sinod ţinut la Cividale în Friaul (796 sau 797) a primit-o la propunerea patriarhului Paulin de Aquileia[27]. Cu un an sau doi înainte, o primise sinodul de la Gentilly (767)[28]. Interesant că atacul în chestiunea Filioque a început nu de la greci, ci de la latini. Mărturisirea de credinţă a Patriarhului Tarasie al Constantinopolei (784-806), făcută la Sinodul VII Ecumenic, care nu cuprindea formula adoptată în Occident, a provocat nemulţumirea lui Carol cel Mare şi a întărit opoziţia lui faţă de Sinodul VII Ecumenic[29].

Cunoscut apoi la Ierusalim de la călugării franci (809), Filioque devenea obiect de spinoasă discuţie între greci şi latini. Un egumen grec Ioan, de la mănăstirea Sf. Sava a acuzat pe călugării franci de erezie. În urma unor discuţii cu grecii, călugării franci s-au adresat papei Leon III, rugându-l să cerceteze chestiunea[30]. Comunicând combaterea lor şi în Franţa, călugării trezeau un interes sporit pentru formula latină.

Carol cel Mare s-a făcut campionul noii doctrine. El a însărcinat pe episcopul Theodulf de Orleans să combată învăţătura grecilor[31] şi a ţinut un sinod la Aachen (noiembrie 809), care a apărat şi adoptat formula Filioque[32]. În anul următor, un sinod ţinut la Roma sub Leon III a aprobat doctrina şi hotărârea sinodului franc, dar papa n-a admis introducerea formulei în simbolul credinţei. Dimpotrivă, el a pus să se graveze textul vechi, aşa cum îl aveau grecii, pe două plăci de argint.

Papa se găsea într-o situaţie destul de grea. El ar fi vrut să interzică noua formulă şi dorea să nu se mai cânte Crezul în capela imperială, aşa cum nu se cânta nici la Roma[33]. El nu voia să nemulţumească însă nici pe Carol cel Mare şi pe franci. Occidentul avea deci două păreri deosebite: una imperială şi oarecum populară, alta papală oficială. Ele s-au menţinut alături, până ce papalitatea a cedat, la un secol şi jumătate după ce patriarhul Fotie criticase doctrina apuseană privitoare la purcederea Sfântului Duh.

Între timp, apusul luase atitudine vădit ostilă răsăritului în acest punct, susţinând în mod demonstrativ, contra grecilor, pe Filioque. La un an după enciclica lui Fotie, un sinod ţinut la Worms (868) apăra cu argumente patristice învăţătura latină contra «inepţiilor grecilor» şi «a ereziei grecilor cu privire la Sfânta Treime»[34]. Argumentele se reduceau la singur fericitul Augustin, ale cărui cuvinte nu erau totuşi concludente. Aşa cum prezenta Sinodul doctrina Filioque, ea nu era a lui Augustin, ci a sinodalilor, care susţineau ceva ce nu puteau să demonstreze[35].

Este interesant că introducerea formulei Filioque în apus are nu o motivare teologică, ci una practică: Era un mijloc de a aduce pe vizigoţii arieni la catolicitate, în Spania. Este de asemenea interesant că aceasta s-a făcut în sinoade prezidate de suverani, sau la cererea lor: Sinodul de la Toledo din 589 a primit-o cu o mărturisire de credinţă citită în şedinţă de regele Recared, care o semna împreună cu soţia sa, Bada. Cu această formă, regele a anatemizat pe Arie şi învăţătura lui şi a recunoscut primele patru sinoade ecumenice şi doctrina lor, cu adausul (ex Patre) et Filio[36]. Sinodul de la Gentilly (767) a fost convocat şi prezidat de Pepin cel Scurt[37], sinodul de la Aachen (809) convocat şi prezidat de Carol cel Mare, care cerea stăruitor Papei Leon III aprobarea şi introducerea formulei în simbol[38], sinodul de la Worms (868) era condus de regele Ludovic[39], iar când papa Benedict VIII (1012-1024) a acceptat introducerea lui Filioque în textul simbolului, a făcut-o la cererea împăratului german Henric II, cu prilejul încoronării lui la Roma[40]. Dacă lipseau aceste motive şi intervenţii regale şi imperiale, străine de doctrina şi de interesele Bisericii, chestiunea Filioque n-ar fi ajuns poate să tulbure raporturile dintre Biserici. În alte condiţii, ea s-ar fi putut lămuri teologic pe baza unor formule patristice, şi mai ales s-ar fi evitat înscrierea adausului în simbolul credinţei, care a motivat protestul grecilor.

În încordarea care s-a produs însă în secolul IX, din cauza conflictului dintre greci şi latini în Bulgaria, unde misionarii Romei pretindeau că Biserica lor posedă adevărata învăţătură creştină şi autoritatea supremă, era firesc ca grecii să-şi amintească inovaţiile apusene ca să le critice. Era un mijloc de luptă confesională, pe care li-l impuneau adversarii lor.

În Enciclica sa de la 867, Patriarhul Fotie numeşte, pe lângă Filioque, celibatul clerului, postirea sâmbetei, semipostul din prima săptămână a păresimilor şi nerecunoaşterea de către latini a mirungerii săvârşite de preoţii greci la bulgari. Odată ce s-a pornit pe calea acuzaţiilor, s-a mers din nefericire mai departe. Într-o scrisoare către bulgari, judecând după cele relatate de papa Nicolae I, patriarhul Fotie adăuga noi imputări la adresa latinilor: că junghiau pe altar un miel în ziua de Paşti, ca iudeii, că preoţii lor îşi rad barba, că pregătesc sfântul mir cu apă de râu şi că ridică diaconi la rangul de episcopi (Migne, P. L. 119, 1155 c.).

Cu unele din aceste acuzaţii, se cobora fireşte obiectul şi interesul controversei. Polemica pornea pe panta întrecerii de imputări şi a exagerării lor, acuzaţia de «erezie» trecea dintr-o parte în alta. Grecii afectau, latinii răspundeau cu îndoită pasiune. Greşită era, după ei, nu învăţătura lor despre Filioque, ci învăţătura grecilor, pentru că respingeau formula latină! Cu această convingere combat pe greci călugărul Ratramnus de la Corbie[41] şi episcopul de Paris Aeneas[42], în secolul IX.

Latinii nu se mulţumeau să explice şi să apere mai mult sau mai puţin reuşit punctul lor de vedere, ci acuzau ei pe greci de erezie, socotind normativă doctrina lor nouă, şi aceasta era tot ce putea să irite mai mult pe greci. Până unde a putut să meargă orbirea în această privinţă, arată acuzaţia cardinalului Humbert, în sentinţa de excomunicare de la 1054, că grecii sunt eretici ca pnevmatomahii, pentru că au scos pe Filioque din simbolul credinţei! Ratramnus asimilase înaintea lui pe greci cu arienii pentru că spuneau că Fiul este mai mic decât Tatăl, ceea ce grecii nu spuneau[43]. Cu aceeaşi strâmbă logică, Humbert acuza pe greci şi de maniheism, pentru că întrebuinţau la Sfânta Euharistie pâine dospită, în loc de azimă, ca şi cum ar fi socotit-o însufleţită, pentru că are fermenţi, sau îi critica pentru că nu-şi rad barba. Tot astfel, căsătoria preoţilor era socotită «erezie nicolaită».

La jumătatea secolului XI, azima era, după Filioque, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca şi chestiunea Filioque, latinii nu se mulţumeau să se apere, ci acuzau cu sporită pasiune pe greci, considerând erezie uzul acestora. Cu asemenea sentimente de o parte şi de alta, nu e de mirare că numărul capetelor de acuzaţie a tot crescut, ajungând în secolul XI la 28[44]. După schismă ele au fost şi mai multe. Latinii n-au rămas în urma grecilor în această numărare de inovaţii şi erezii. În măsura în care se adăugau noi învăţături sau practici în credinţa şi cultul Bisericii papale, care deveneau obiect de polemică, se răspundea uşor şi simplu că este greşită învăţătura sau practica ortodoxă opusă. Ca şi respingerea formulei Filioque şi a azimei, au fost şi sunt socotite «erezii», negarea purgatoriului şi mai ales a primatului papal din partea ortodocşilor, la care s-au adăugat multe altele. Dacă acestea se puteau crede şi scrie în secolele XVII-XVIII, în acte cu caracter oficial, cum era «Errorum catalogus» al cardinalului conte Leopold de Kolonici, arhiepiscop de Strigoniu şi primat al regatului Ungariei (†1707), care socotea pentru uzul misionarilor 40 de «erori ele ereticilor schismatici» – între care că mănâncă în patru Vineri peste an carne[45], se înţelege că interesul şi gustul medievalilor de a ţine contabilitatea erorilor confesionale putea fi cel puţin tot atât de mare.

Privite în sine, aceste deosebiri de concepţii şi de practici nu prezentau gravitatea care li s-a atribuit. Nu numai ierarhi şi teologi greci cu vederi mai largi, ca arhiepiscopul Teofilact al Ohridei din sec. XI[46] şi teologi «latinofili»[47], dar chiar patriarhul Fotie a recunoscut la început că deosebirile dintre cele două Biserici nu strică unitatea şi bunele lor raporturi. Dacă în urmă Patriarhul, trecând peste acestea, a acuzat totuşi cu asprime Biserica papală de înnoiri anticanonice, a fost din cauza amestecului Papei în convertirea bulgarilor şi a atitudinii provocatoare a misionarilor latini cum vom vedea.

Pentru a înţelege mai bine uşurinţa şi pasiunea cu care se aruncau acuzaţii cu privire la obiceiuri care nouă ni se par fără importanţă, trebuie să le privim cu concepţia, interesul şi sensibilitatea celor de atunci. Ele se aduceau cu ideile şi cu sentimentele lor de oameni medievali, care, în credinţa şi pietatea lor, mai mare decât a omului modern, ţineau întocmai practicile şi regulile bisericeşti, observau cu grijă deosebirile religioase, aveau un simţ religios mai dezvoltat şi mai impresionabil decât al nostru. Aceasta îi făcea uneori formalişti şi fanatici, şi azi regretăm că n-au ştiut să se ridice peste forme şi peste sentimentele lor. Pentru ei însă, diferenţele bisericeşti aveau importanţă mai mare decât pentru noi. De regulă, creştinii de diferite rituri se tolerau acolo unde convieţuiau, dar dacă o împrejurare deosebită irita spiritele, imputările se iscau în chip firesc şi materialul pentru dispute era dat.

Şi în timpul lui Fotie şi în timpul lui Mihail Cerularie asemenea întâmplări s-au ivit, independent de voinţa lor, şi au dat prilej polemicii. Alimentată de o parte şi de alta, ea a crescut, a înveninat şi a săpat mai adânc decât trebuia. Este exagerat şi nepotrivit totuşi să se creadă că chestiunile pe care «se certau» grecii şi latinii în secolele IX şi XI erau simple «nimicuri» şi că a fost vina Patriarhilor greci că au dat cei dintâi importanţă dogmatică unor chestiuni de ordin cultic sau practic secundare[48].

Cele imputate de Fotie latinilor după intrarea lor în Bulgaria nu sunt de importanţă egală. Ele căpătau interes anume numai în situaţia în care scrie patriarhul, când adică latinii învăţau pe bulgari să dispreţuiască şi să alunge pe greci, a căror credinţă – ziceau – nu este întru totul ortodoxă. Actualitate şi interes le da deci conflictul ivit, nu singur patriarhul de Constantinopole. În polemica deschisă, importanţă deosebită prezenta doar adausul Filioque, cu care Fotie s-a şi ocupat într-o scrisoare specială[49]. Patriarhul a înscris în lista înnoirilor latine şi lucruri «secundare», dar el avea scuza că acestea erau fie cenzurate prin canoane, fie jignitoare pentru Biserica Ortodoxă, cum era nerecunoaşterea tainei mirungerii săvârşite de preoţii greci, precum şi pe aceea că el nu le atribuie tuturor aceeaşi importanţă.

Punându-se problema dreptei credinţe în faţa unui popor, care urma să aleagă între creştinismul grec şi cel latin, fiecare parte a căutat să arate meritele sale religioase în paguba celeilalte şi atunci firesc a fost ca Patriarhul de Constantinopole, provocat de papă şi apăsând pe condei să sublinieze uzuri bisericești latine, pe care le condamnau de altfel canoanele sau tradiţia Bisericii vechi.

În iritarea ce s-a produs, procedeul a continuat. De la cele cinci[50] abateri criticate de Fotie în Enciclica sa (867), s-a ajuns, cum am spus, la cele 28 din Opuscullum contra Francos, apoi la 60 şi la 80[51]. Este totuşi important că, deşi se puteau imputa latinilor atâtea, Patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie, de care se spune cu uşurinţă că au dat însemnătate unor lucruri mici, nu le-au adus decât câteva acuzaţii. Nici unul, nici altul n-a aruncat în faţa latinilor lunga listă de erori, între care unele, ca raderea bărbii, făceau pe Teofilact al Ohridei să zâmbească[52].

O anumită măsură s-a păstrat deci în polemica oficială şi acest lucru are importanţa sa în judecarea cauzelor schismei. De altfel, gravitate mai mare prezenta nu atât ceea ce se combătea în epistolele sau scrierile patriarhilor greci, cât ceea ce nu se numea încă, dar se simţea: primatul papal. Recunoscut în apus, episcopii Romei făceau încercarea de a-l impune şi grecilor, folosind chiar prilejul dat de aceştia, cum a fost situaţia creată la Constantinopole prin depunerea patriarhului Ignaţiu şi alegerea lui Fotie (858).

Interesul cel mai mare era recunoaşterea autorităţii lor în răsărit. Nicolae I nu se mulţimea să conteste legalitatea alegerii lui Fotie, pe care-l numea laic (vir Photius) şi neofit, ci contesta chiar rangul patriarhal al scaunului de Constantinopole şi cita pe cei doi patriarhi la Roma, ca să-i judece cu autoritatea sa de şef suprem al Bisericii întregi. Iată mai ales ceea ce nu se putea admite la Constantinopole. Pentru aceasta, un Patriarh nu trebuia să aibă ambiţia «monstruoasă» sau «prodigioasă», care se atribuie lui Fotie şi lui Mihail Cerularie, ci doar demnitate şi cunoştinţă că în Orient Papii n-au avut niciodată autoritatea pe care o revendicau cu ifose de monarhi bisericeşti.

Istoricii sunt de acord să recunoască importanţa excepţională a primatului papal între cauzele schismei; o recunosc în felul lor şi istoricii romano-catolici, când văd originea ei în refuzul grecilor de a se supune autorităţii papale şi vorbesc de «sustragerea» lor de sub această autoritate. Sub autoritatea papilor Orientul nu se găsise niciodată. Doi papi tari pe succesele lor în Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjită până în vremea lor şi chiar pe false temeiuri, ca decretatele pseudoisidoriene şi Donaţia lui Constantin – Nicolae I şi Leon IX – făceau încercarea să supună şi Orientul puterii lor, aşa cum era supus Occidentul. Orientul s-a opus prin Fotie şi Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opoziţii, cea mai importantă din câte au învrăjbit pe greci şi pe latini. Dacă dezbinarea Bisericilor a fost urmarea orgoliului, şi a fost aceasta, orgoliul se găsea nu numai la Bizanţ. Dimpotrivă, el era proporţional cu pretenţiile ierarhilor la putere, şi cele mai mari au fost ale episcopilor Romei. A nega ambiţia lor nemăsurată este a nega însăşi ideea primatului papal.

Azi trebuie să recunoaştem, peste toate cauzele mai mari şi mai mici, că la începutul dezbinării bisericeşti stă mai ales împuţinarea dragostei creştine, slăbirea puternicului sentiment de solidaritate, care înfrăţea în primele secole pe creştinii de pretutindeni, răcirea acelui cald simţ al comuniunii şi unităţii bisericeşti, cu care Policarp al Smirnei şi Anicet al Romei, deşi de păreri deosebite, rămâneau în pace; cu care Irineu sfătuia pe episcopul Romei, Victor, să nu ameninţe pe alţii cu excomunicarea; cu care Ciprian recunoştea altor Biserici, spre deosebire de Ştefan al Romei, dreptul de a ţine o practică diferită de a Bisericii sale; cu care Dionisie al Alexandriei sfătuia pe schismaticul Novaţian, într-o scrisoare mişcătoare (la Eusebiu, Ist. Bis. VI, 45), să nu dezbine Biserica Romei altor episcopi nu ca nişte şefi, ci ca nişte fraţi mai mari în cinste.

În fruntea tuturor cauzelor schismei trebuie pusă lipsa de dragoste şi o concepţie deosebită despre constituţia şi unitatea Bisericii[53]. Între scaunele patriarhale s-au produs fricţiuni pe chestiunea de titluri şi de întâietate. Ierarhii s-au privit şi tratat cu ambiţii de mărire şi cu vanitate. În locul cuvintelor de pace, dragoste şi frăţie, s-au rostit osânde grele. Schisma oficială a fost manifestarea unor asemenea atitudini şi acte. Începutul l-a făcut de două ori Roma: şi în secolul IX şi în secolul XI.

*       *       *

Schisma în secolul IX. – Iconoclasmul tulburase adânc şi viaţa bisericească la Bizanţ şi raporturile cu Occidentul[54]. El lăsase două partide şi două concepţii, care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Unei tendinţe tradiţionaliste, intransigente, susţinute cu fanatism de călugări, se opunea alta, liberală reformatoare, favorizată de renaşterea culturală din secolul IX. Prezenţa acestor două curente explică situaţia creată la Constantinopole în jurul alegerii patriarhilor Ignaţiu şi Fotie[55]. Ignaţiu reprezintă pe cel dintâi, Fotie pe al doilea.

Ignaţiu (847-858) fusese ales cu sprijinul împărătesei văduve Teodora, care favoriza partida călugărilor, în fruntea cărora se găseau studiţii. Insistenţa lor de a inspira nu numai conducerea Bisericii, ci şi pe a statului, şi influenţa lor nefastă în politica lui Mihail I Rangabe (811-813) făcuse să crească opoziţia contra lor. O reacţiune[56] s-a produs când împăratul Mihail III (842-867) a ajuns major şi când Teodora a pierdut puterea şi influenţa, pe care le-a căpătat în schimb fratele ei Bardas în calitate de cezar[57].

Patriarhul Ignaţiu îşi făcuse şi adversari de la începutul păstoriei, nemulţumind pe unii ierarhi printr-o atitudine excesiv de severă, uneori nejustificată, ca faţă de Arhiepiscopul de Syracuza, Grigore Asbesta, refugiat la Constantinopole din cauza invaziei arabe în Sicilia (843). El reprezenta opoziţia faţă de guvernarea lor. Abuzul de putere şi imoralitatea lui Bardas îl întăreau în atitudinea sa. Refuzul de a-l primi la împărtăşire şi de a tunde în monahism pe împărăteasa mamă şi pe fiicele ei, pentru a le face inofensive politic, a iritat pe slabul împărat şi pe puternicul cezar. Coincidenţa acestor fapte cu descoperirea unui complot împotriva împăratului, încercat de opoziţie, a motivat depunerea lui Ignaţiu (Nov. 858).

În locul lui a fost ridicat marele învăţat şi demnitar Fotie, contra căruia Ignaţiu şi partizanii lui au protestat şi s-au agitat cu nestăpânită patimă, recurgând şi la intervenţia papei Nicolae I, pentru restabilirea lui Ignaţiu. Depunerea lui era în adevăr un act necanonic, dar în situaţia creată, în parte din vina lui Ignaţiu, readucerea lui nu mai era pentru moment posibilă. Noul patriarh nu era vinovat cu nimic personal de cele întâmplate. El primise scaunul mai mult silit, ca pe un serviciu făcut imperiului şi Bisericii şi, dacă l-ar fi refuzat, în locul lui ar fi fost adus un altul, cu mai puţine merite şi calităţi în aceste împrejurări grele. Se poate din contră zice că, în cursul pe care l-au luat evenimentele, prezenţa lui Fotie pe scaunul patriarhal a fost mai mult decât necesară pentru Biserica Ortodoxă.

Schimbarea de la Constantinopole a dat din nefericire papei prilej binevenit de amestec în cele ale Bisericii greceşti. Instigat de partizanii lui Ignaţiu şi rugat chiar de Fotie, Nicolae I a trimis delegaţi la un Sinod ţinut la Constantinopole (861), care, contrariu aşteptărilor lui, a recunoscut depunerea lui Ignaţiu şi alegerea lui Fotie[58]. Nemulţumit de faptul că legaţii, în loc să ancheteze şi să judece pe cei în cauză, cu puterea scaunului apostolic, au aprobat hotărârile Sinodului, singurul lucru pe care puteau de altfel să-l facă, precum şi de faptul că, profitând de situaţie ca să ceară vechile patrimonii papale aflate în teritoriile scoase de sub jurisdicţia Romei, împăratul Mihail III nu împlinise dorinţa papei, Nicolae I a luat atitudine ostilă Patriarhului Fotie, l-a depus într-un sinod ţinut la Roma (863), l-a lovit cu excomunicarea dacă nu părăseşte scaunul patriarhal în timp de o lună, ca neofit, schismatic, adulter, păcătos şi răpitor al scaunului patriarhal; a degradat depus şi anatematizat pe Arhiepiscopul Grigore Asbesta, care hirotonise pe Fotie, a depus pe toţi clericii hirotoniţi de acesta, şi a pedepsit pe legaţi, sub motiv că s-au lăsat cumpăraţi de greci[59].

Această măsură arbitrară agrava situaţia, îndrumând-o spre schismă. Fotie n-a răspuns totuşi la provocarea şi la abuzul papei. Împăratul în schimb a trimis lui Nicolae I o regretabilă scrisoare aspră şi jignitoare (865), în care trata pe latini ca pe barbari – zicea aceasta despre limba lor – iar pe papă cu dispreţ şi cu ameninţări nesăbuite despre distrugerea Romei[60].

Răspunsul papei, care protesta pe drept cuvânt contra tonului şi ofenselor imperiale, adăuga la iritarea produsă prin nemăsurate pretenţii bazate pe un drept de autoritate necunoscut în Orient. Nicolae I făcea o lungă apologie a primatului papal, cita pe Fotie şi Ignaţiu la Roma, pentru a-i supune judecăţii lui, amintea împăratului de Nero, Diocleţian, Constantin (Copronim) şi Anastasie, ale căror nume erau «execrabile» şi cerea necondiţionată supunere autorităţii sale. Schimbând apoi oarecum tonul şi tactica, papa a scris în anul următor (nov. 866) alte opt epistole pentru cei de la Constantinopole, precum şi o enciclică adresată clerului şi credincioşilor din Asia şi Libia. Era o mare mobilizare împotriva patriarhului Fotie, a cărui depunere papa o urmărea cu orice preţ, voind să solidarizeze cu sine creştinătatea orientală.

Papa făcea o greşeală care se întorcea împotriva sa însuşi. Condamnarea lui Fotie la 863 şi încercarea de a-l izola, umili şi birui prin toate mijloacele, ca şi agitaţia ignaţienilor, încurajaţi de atitudinea papei, au avut efectul contrariu: au întărit situaţia lui Fotie. Cu cât papa stăruia mai mult asupra pretinsului său drept de a-şi impune autoritatea şi judecata oricui şi oriunde, cu atât grecii înţelegeau mai bine pericolul de a fi supuşi acestei autorităţi şi necesitatea de a se opune arbitrariului ei. Amestecul latinilor în Bulgaria într-un mod jignitor pentru greci, le-a deschis şi mai mult ochii asupra situaţiei.

Bulgarii s-au convertit cu unele ezitări[61]. Ţarul Boris (853-888) voind să-şi creştineze poporul, deşi mai apropiat în toate privinţele de imperiul bizantin, căuta spre imperiul franc, din motive mai mult politice. O alianţă între bulgari şi franci era un mare pericol pentru Bizanţ. Convertirea bulgarilor prezenta de aceea un interes vital pentru imperiul grec,care trebuia să-i apropie, pentru a-i face prieteni. Concurenţa cu francii da convertirii lui Boris un caracter de conflict politic şi religios între cele două imperii, a căror rivalitate ţarul o provoca prin intenţia sa de a prefera pe cel mai depărtat celui mai apropiat. Rivalitatea era trezită şi de acţiunea misionară a grecilor la moravi, în acelaşi timp[62].

Întoarcerea lui Boris cu faţa spre apus şi cu spatele spre Bizanţ era nu numai o jignire, ci şi o ameninţare: însemna o alianţă cu francii împotriva imperiului oriental şi prezenţa Romei papale la porţile Constantinopolei. Latinizarea bulgarilor întindea jurisdicţia papală până la Marea Neagră şi schimba cu totul situaţia raporturilor dintre Bizanţ şi ruşi, români, maghiari, sârbi, ca să nu mai vorbim de restul Europei. Trebuia ca grecii să fi fost orbi, ca să nu vadă dubla ameninţare romană şi germană, pe care ar fi adus-o cu sine convertirea bulgarilor prin misionari latini.

Creştinismul grec era cunoscut de bulgari înainte de jumătatea secolului IX, prin indigeni şi prizonieri greci. Papa ştia că «mulţi dintre bulgari s-au făcut creştini» şi nu se făcuseră de la Roma[63]. Când Boris privea şi trata spre apus, creştinarea poporului bulgar era începută de la Bizanţ, unde se botezase sora ţarului şi un număr de nobili (863). Pentru a întoarce pe ţar spre răsărit, armata lui Mihail III a intrat în Bulgaria, în urma unor incursiuni bulgare în imperiu. Silit astfel şi obţinând totodată o concesiune teritorială dorită, Boris a primit misionari şi botezul de la Bizanţ la 864-865, când raporturile dintre Fotie şi Nicolae erau rupte prin hotărârea papei de la 863. În această situaţie, interesul pentru convertirea bulgarilor creştea şi mai mult. Botezul ţarului a avut răsunet până în apus, unde-l făceau aşteptat tratativele lui cu Ludovic Germanicul[64].

Prin botezul lui Boris, situaţia se lămurise în favoarea Bizanţului, şi raporturile cu Roma n-ar fi fost influenţate de el, dacă ţarul nu s-ar fi întors din nou spre apus[65]. La abia un an după creştinare, Boris trimitea papei Nicolae I o lungă scrisoare, cerând lămuriri la o mulţime de întrebări în legătură cu noua credinţă, şi indicând prezenţa în ţara sa unor propagatori de diferite învăţături. Ţarul cerea de asemenea misionari latini şi urmărea mai ales obţinerea unui patriarh propriu.

Prea mulţumit de acest prilej binevenit pentru a se amesteca în Bulgaria şi a împiedica succesul rivalului său, Nicolae I a răspuns ţarului printr-o epistolă (866), care e un document de mare importanţă în istoria schismei[66]. Ea urmăreşte unele din laturile conflictului greco-latin, aşa cum acesta apare în enciclica patriarhului Fotie (867). Pe Boris îl interesau o mulţime de lucruri practice mărunte, la care papa da lămuriri cu o înţelepciune şi un simţ practic care îi lipsise învăţatului patriarh, când adresase ţarului, în loc de sfaturi elementare, o scrisoare teologică grea pentru un neofit.

Papa scria lui Boris, care se arăta interesat să cunoască adevărata credinţă creştină, că aceasta este cea de la Roma[67] şi adăuga că adevăraţii patriarhi sunt cei de la Roma, Alexandria şi Antiohia. De la Constantinopole, zicea că nu e un scaun de origine apostolică şi nu are autoritate patriarhală legitimă, pentru că nici sinodul I ecumenic, cel mai însemnat dintre toate, nu vorbeşte de el[68]. Papa făcea teologie ieftină cu bulgarul neştiutor, ca şi cum patriarhatele ar fi fost stabilite prin Sinodul I Ecumenic, când Constantinopole încă nu devenise capitala imperiului. Pe el îl interesa nu adevărul cât succesul. De aceea, pe de o parte Nicolae I se cobora la înţelegerea şi nevoile practice ale poporului bulgar, pe de alta îl învăţa să dispreţuiască şi credinţa şi autoritatea bisericească a Grecilor, recunoscând numai pe cele de la Roma.

Sosind în Bulgaria, misiunea latină a obţinut alungarea clericilor greci, sub pretext că sunt hirotoniţi de Fotie şi că trăiesc căsătoriţi. Tot ce era grecesc era înlăturat, creştinismul latin înlocuia în toate pe cel bizantin[69]. Era tocmai ceea ce mai trebuia pentru a scoate pe patriarhul Fotie din tăcerea ce păstrase de la condamnarea sa de către papă. Riposta lui a fost necruţătoare. Într-o epistolă enciclică[70], adresată patriarhilor ortodocşi (867), Fotie protesta cu indignare contra abuzului şi jignirii scandaloase ce constituia intrarea şi purtarea latinilor în Bulgaria, abia convertită de greci, denunţa abaterea lor de la credinţa şi tradiţia Bisericii vechi şi convoca un sinod pentru judecarea acestor lucruri.

Patriarhul anunţa totodată că a primit scrisori din apus cu grave plângeri contra tiraniei papei, de la unii care cer ajutorul său[71]. După mărturii date de adversari ai lui Fotie[72], el a ţinut în vara anului 867 un sinod şi a aruncat anatema asupra papei Nicolae I Era un răspuns întârziat la condamnarea din 863, motivat numai de atitudinea papei faţă de greci în chestiunea bulgară. Cu aceasta, se rupea legătura între cele două Biserici şi de la Constantinopol, după ce se rupsese de la Roma. Era primul schimb de anateme şi primul act al schismei.

Recunoscând tonul aspru al Enciclicei patriarhale şi dispreţul cu care vorbeşte de latini, numindu-i oameni nelegiuiţi şi respingători, ieşiţi din întuneric, «căci erau făpturi din părţile apusene», care au năvălit în Bulgaria «ca un mistreţ în via Domnului cea iubită şi de curând sădită»[73], înţelegem totodată că patriarhul fusese destul provocat, ca să fie îndreptăţit a se manifesta astfel.

În enciclica lui se vede începutul grav al polemicii greceşti pe chestiunile de doctrină, cult şi disciplină, care deosebesc cele două Biserici până azi. Ea a devenit în adevăr punct de plecare şi model al criticii greceşti contra Bisericii latine. Patriarhul este acuzat anume că a dat importanţă exagerată unor chestiuni secundare, care n-ar fi tulburat singure raporturile dintre Biserici.

După cum am spus, Fotie acuza pe latini de cinci abateri de la învăţătura şi practica Bisericii vechi, citând împotriva lor canoane sau învăţătura ortodoxă. Se obişnuieşte a se zice de către istorici neortodocşi, că patriarhul a procedat cu uşurinţă şi cu răutate, imputându-le latinilor pentru a face din cauza sa personală o cauză ortodoxă naţională.

Credem că indignarea cu care Fotie apăsa pe gravitatea celor imputate latinilor se explică nu numai prin interesul ce prezentau atunci şi într-o asemenea situaţie aşa acuzaţii, ci, repet, prin importanţa ce căpătau deosebirile confesionale în concurenţa pentru convertirea bulgarilor. Şi scrisoarea lui Boris către papă, şi răspunsul lui Nicolae dovedesc că ceea ce interesa mai mult pe ţar erau o mulţime de lucruri mărunte, la care se oprea mai uşor mintea unor oameni simpli, cum erau atunci bulgarii. Chiar fără aceasta, săgeţile aruncate de papă asupra grecilor, cărora li se contesta deodată în faţa bulgarilor convertiţi de Bizanţ, şi ortodoxia şi patriarhatul, erau cum nu se poate mai puţin potrivite pentru a se putea păstra tăcere sau a se tolera asemenea acuzaţii.

Trebuie deci recunoscut că aşa cum papa Nicolae I a aruncat cel dintâi anatema asupra patriarhului Fotie la 863, a acuzat cel dintâi pe greci de abateri şi de erezii, la 866. Faptul că papa făcea aceasta indirect, scriind bulgarilor şi nu grecilor, nu schimbă semnificaţia gestului. Critica adusă clerului grec căsătorit şi nerecunoaşterea tainelor săvârşite de el, ca fiind hirotonit de Fotie, şi în deosebi a mirungerii ca trebuind să fie rezervată episcopului, este mai puţin îndreptăţită şi mai gravă decât cea adusă latinilor de Fotie.

Cât priveşte falsificarea «sfântului simbol», de care Fotie zicea că e «o culme a relelor», am văzut că occidentalii luaseră cu mult înainte de el atitudine împotriva «ereziei» greceşti, adică a simbolului fără Filioque. Până să acuze Fotie pe latini pentru introducere lui Filioque, au criticat doctrina grecilor un număr de sinoade, de scriitori şi de episcopi, ba chiar suverani din apus[74]. În timpul lui Fotie, combătea pe greci în aceeaşi privinţă Ioan Scotus Erigena[75]. Acesta socotea că «erezia» greacă a apărut atunci de curând, şi anume din cauza invidiei. Trimiţând papa Nicolae I pe episcopul Formosus, care a convertit pe bugari la credinţa lui Hristos, grecii, neştiind cum să combată pe latini, au inventat această erezie, că Sfântul Duh purcede numai de la Tată – şi pentru aceasta au fost condamnaţi[76]. În Moravia, opera misionară a fraţilor Chiril şi Metodiu a fost compromisă cu acuzaţia de «erezie bizantină» în chestiunea Filioque, mai ales după sinodul de la Worms (868). Dacă unii teologi şi sinoadele căutau argumente patristice pentru justificarea formulei latine, papa Ştefan IV (V) (885-891) o întemeia pe simplul drept al Romei de a păzi şi confirma dogmele[77]. Şi nu era oare justificată acuzaţia lui Fotie de însuşi faptul că chiar papi ca Leon III se opuseseră adausului Filioque şi că el era criticabil?

Patriarhul ştia că unele din cele imputate latinilor sunt lucruri de mai mică importanţă, dar el gândea că dacă se calcă tradiţia bisericească în lucruri neînsemnate, se poate ajunge şi la dispreţuirea dogmei[78].

Cearta dintre capii celor două Biserici a luat îndată sfârşit neaşteptat prin înlăturarea patriarhului Fotie în septembrie 867, şi prin moartea papei Nicolae I după două luni. Vasile I Macedon (867-886), care înlăturase prin asasinat pe Bardas şi pe Mihail III, a depus pe Fotie, de teama unei opoziţii din partea lui, şi a readus pe Ignaţiu (867-877). În interesul de a-şi consolida situaţia, noul împărat schimba, cu oameni, şi politica faţă de Roma.

În cuvinte măgulitoare, împăratul şi Ignaţiu rugau pe Nicolae I, de a cărui moarte nu aflaseră, să trimită delegaţi la un sinod care urma să se ţină la Constantinopole pentru judecarea lui Fotie. Sinodul s-a ţinut (oct. 869-februarie 870)[79]. După o parodie de judecată a lui Fotie şi a lui Grigore Asbesta, care imita pe cea făcută cu Ignaţiu în sinodul de la 861, sinodul a anatemizat pe fostul patriarh şi pe partizanii lui sub o sumă de acuzaţii, de o patimă care arată mentalitatea şi nivelul adunării: curtezan, intrus, schismatic, adulter, paricid, fabricant de minciuni, inventator de false învăţături.

Sinodul era mai mult un triumf al papei (Adrian II), decât al patriarhului. Nicolae I era proslăvit ca un organ al Sfântului Duh, iar Fotie, alăturat lui Dioscor, anatemizat de mai multe ori pentru îndrăzneala de a se fi purtat necuviincios cu «ierarhii Romei celei vechi»[80]. Sinodul de la 869-870 este socotit de latini al VIII-lea ecumenic. După succesul obţinut de delegaţii papei, ei încercau o deziluzie la refuzul grecilor de a recunoaşte papei jurisdicţia asupra Bulgariei. Trimişii bulgari veniţi la Constantinopole ca să întrebe de cine trebuie să ţină bisericeşte – nouă schimbare a lui Boris – au aflat că trebuie să ţină de cei de la care au primit creştinismul mai întâi, adică de greci. Bulgarii au rămas apoi statornic legaţi de Constantinopole.

Ioan VIII (872-882), urmaşul lui Adrian II, a încercat să obţină drepturi asupra Bulgariei prin presiuni asupra lui Ignaţiu, somându-l ca în termen de 30 de zile să retragă clericii greci de la bulgari, sub ameninţarea cu excomunicarea şi depunerea din scaunul patriarhal, pe care sta doar graţie bunăvoinţei Romei! Moartea (oct. 877) a scutit pe Ignaţiu de această umilire. La scaunul patriarhal era chemat cu voia tuturor, Fotie (877-886), care între timp se împăcase cu împăratul şi cu Ignaţiu. Era o împăcare necesară în lupta cu papalitatea.

Interesele şi tactul ambelor părţi au scutit a doua păstorie a lui Fotie de greutăţile şi neplăcerile celei dintâi. Ioan VIII spera să câştige Bulgaria prin recunoaşterea lui Fotie şi avea totodată nevoie de ajutor contra arabilor, care jefuiau Italia şi ameninţau Roma. Deşi papa s-a manifestat la început ostil lui Fotie, acesta n-a ripostat. Aflând de revenirea lui la scaun, Ioan VIII a certat pe împărat că l-a integrat înainte de sosirea legaţilor papali ceruţi şi deci de aprobarea sa, declara că iartă uzurparea lui Fotie şi că hotărăşte ca el să ocupe acum scaunul şi afirma supremaţia scaunului roman asupra tuturor celorlalte. Fotie era deci patriarh din graţia papei, şi ameninţat cu excomunicarea dacă va primi în comuniune cu sine episcopi excomunicaţi de papă.

Sinodul ţinut la Constantinopole (nov. 879-martie 880)[81] cu delegaţii papei şi cu un număr mare de episcopi greci (383) a anulat hotărârile celui de la 869-870, a recunoscut şi aclamat pe Fotie, cardinalul Petru declarând că papa îl reintegrează , aşa cum a reintegrat pe Flavian, pe Ioan Gură de Aur şi pe Ciril al Ierusalimului, pe Polihroniu şi pe alţii – afirmaţie plină de greşeli, între care era inventarea lui Polihroniu[82]. Grecii şi latinii au numit fiecare pe capul lor bisericesc «ecumenic». Sinodul a fost foarte important prin numărul ierarhilor prezenţi şi prin hotărârile luate. Uneori a fost numit sinod ecumenic (VIII): l-au numit aşa chiar legaţii papali în şedinţa a patra.

Dincolo de acordul asupra persoanei lui Fotie, s-au manifestat în sinod deosebiri cu privire la autoritatea celor doi primi episcopi, de Roma şi Constantinopole. Legaţii au exaltat continuu prοeminenţa absolută a papei între toţi episcopii, grecii pe cea relativă a patriarhului de Constantinopole, numindu-l μέγιστος αρχιερεύς ceea ce Hefele socoteşte «monstruozitatea primatului bizantin» (IV, 1, p. 600). Este interesant totuşi pentru punctul de vedere oriental, că grecii recunoşteau autoritate maximă nu numai papei şi lui Fotie, ci tuturor patriarhilor, numindu-i μέγιστοι αρχιερεις (în şedinţa V), şi legaţii papali n-au protestat.

Interesant de asemenea că sinodul a hotărât, cu aluzie la adausul Filioque, să nu se facă nici o schimbare în simbolul credinţei şi a condamnat orice alterare a lui. Asupra schimbării textului, sinodul a pus grea pedeapsă: caterisire pentru clerici, anatemă pentru laici. Textul simbolului a fost citit în şedinţă fără Filioque, şi legaţii papali au semnat procesul-verbal, ca toţi episcopii prezenţi. Indignat şi de aceasta, Hefele zice: «Aşa se termină actele lui Fotie, sancţionând două enormităţi: respingerea lui Filioque şi declararea primatului bizantin» IV, 1, pp. 603-604). Papa Ioan VIII a primit hotărârea sinodului şi s-a opus înscrierii lui Filioque în simbol.

Cât priveşte chestiunea bulgară, adusă în faţa sinodului de scrisorile papei, episcopii au declarat că hotărârea aparţine împăratului şi că ei speră ca el să supună cu ajutorul lui Dumnezeu toate neamurile, înţelegându-se provinciile pierdute; atunci se va face împărţirea cuvenită a eparhiilor! Este greu de admis cu istoricul F. Dvornik, că împăratul şi patriarhul, pentru a nu nemulţumi pe papă, i-au lăsat Bulgaria ca preţ al recunoaşterii lui Fotie[83]. Ştiut e însă că papa ţinea cu mare stăruinţă la câştigarea bulgarilor şi că le cerea să părăsească pe grecii eretici şi schismatici ca goţii, şi să se întoarcă la Roma[84]!

Fapt e că bunele raporturi bisericeşti dintre Constantinopole şi Roma s-au menţinut în a doua păstorie a lui Fotie, şi se crede că ele n-au fost tulburate nici sub urmaşii lui Ioan VIII. Părerea admisă până nu de mult că Fotie a fost excomunicat şi de Ioan VIII şi de urmaşii lui[85], şi că s-a produs astfel o nouă schismă, este astăzi părăsită[86].

Între cele două «schisme» din sec. IX şi XI. Din a doua păstorie a lui Fotie, raporturile dintre cele două Biserici deveneau ca şi mai înainte, formale, fără a fi regulate şi strânse. Conflictul din secolul IX zdruncinase şi răcise legăturile greco-latine; neîncrederea şi ura se manifestau mai uşor, la orice prilej. Depunerea lui Fotie de către Leon VI la 886 era urmată de un act nemaivăzut la Constantinopole: împăratul ridica pe scaunul patriarhal pe fratele său Ştefan (886-893), în vârstă de 16 ani. În locul marelui învăţat, cu calităţi eminente, care întrupa mai mult ca oricine în veacul său geniul, mândria şi aspiraţiile Bizanţului, era pus un băieţandru bolnăvicios, fără nici o chemare şi fără niciun drept la o demnitate bisericească atât de înaltă. La Roma se instala un regim şi mai scandalos, care caracterizează epoca numită a «pornocraţiei», în care scaunul papal a fost dezonorat de mai toţi titularii săi, puşi sau depuşi de aristocraţia romană, ba chiar şi de femei[87].

Raporturile bisericeşti din acest timp au depins mai mult de interesele împăraţilor bizantini sau ale papilor, precum şi de ale împăraţilor germani în Italia. Perioada dintre cele două «schisme» este timpul restaurării stăpânirii bizantine în Italia de sud şi totodată a încercării împăraţilor germani de pătrunde în această ţară[88].

Conflictul de interese politice şi bisericeşti din sudul Italiei se complica în prima jumătate a secolului XI prin aşezarea normanzilor. Chemaţi în ajutor contra arabilor de şefii lombarzi din regiune, încurajaţi apoi de împăraţii germani şi profitând de greutăţile şi de slăbirea imperiului bizantin după moartea lui Vasile II Bulgaroctonul (976-1025), normanzii tind să ajungă adevăraţi stăpâni. Schisma de la 1054 s-a produs în împrejurări politice aduse tocmai de necesitatea de a-i combate şi are o strânsă legătură cu această situaţie.

Între timp, unele fricţiuni bisericeşti au creat noi motive de nemulţumiri şi de reproşuri între greci şi latini. Voind să aibă un moştenitor la tron, împăratul s-a căsătorit de patru ori[89], ceea ce era oprit de canoane. La opoziţia patriarhului Nicolae Misticul (901-907, 912-925), împăratul a răspuns cu arestarea lui, sub un pretext politic. Pentru a-şi legitima căsătoria a patra, din care avea un fiu, Leon VI s-a adresat celorlalţi patriarhi şi papei Sergiu III (904-911), care a dat uşor aprobarea cerută şi a trimis legaţi ca să-i acorde dispensa. Era o vădită desconsiderare a dreptului canonic oriental şi a drepturilor patriarhului. Gestul a produs indignarea numeroşilor partizani ai lui Nicolae Misticul.

După moartea împăratului, patriarhul a fost readus la scaun, şi un sinod (920)[90] a întărit practica ortodoxă, care opreşte a patra căsătorie[91].Patriarhul a cerut şi papei Ioan X să aprobe punctul de vedere oriental , promiţându-i înscrierea numelui său în diptice, ceea ce însemnează că fusese scos. Papa a trimis legaţi la Constantinopole, dar n-a recunoscut principiul ortodox. Atitudinea papilor în controversa «tetragamică» a lăsat grecilor o amintire neplăcută şi un motiv de critică în plus[92].

Amestecul Romei a produs apoi din nou o impresie rea, când papa Ioan XI a recunoscut patriarh pe prinţul Teofilact (931, 933-956), un copilandru de 13 ani (931), pus de tatăl său Roman Lecapen (919-944). Teofilact a fost cel mai nevrednic patriarh de Constantinopole: un om preocupat nu de cele sfinte, ci de petreceri, de afaceri lumeşti, de cai şi câini. Papalitatea jignea şi provoca din nou prin atitudinea sa opinia bisericească greacă, în care abuzul împăratului uzurpator produsese nemulţumire şi opoziţie.

Calitatea morală a papilor din acest timp nu era de natură să dea autoritate amestecului lor la Constantinopole, fie chiar solicitaţi, şi opinia lor forma o enormă derogare de la regulile bisericeşti[93].

Când raporturile s-au răcit din nou, a fost mai mult din cauze politice, în legătură cu interesele bizantine din Italia de sud, ameninţate de cele imperiale germane. Cele două influenţe se ciocneau chiar la Roma, în jurul scaunului papal, pentru care se găseau în luptă două tabere – sabini (crescenţii) şi tusculani – sau una din ele (sabinii), cu împăratul german.

Contra papei tusculan şi imperial Benedict VI (975-983), crescenţii au susţinut pe alesul lor Bonifaciu VII (974), care fiind alungat din Roma de adversari, s-a refugiat la Constantinopole, unde a stat zece ani. Sprijinit de greci, el a revenit la Roma la 984, a ocupat scaunul papal cu forţă armată, a închis pe noul papă imperial Ioan XIV (983-984) pus de Otto II. De notat că patriarhul Vasile I Scamandrinos (970-974) s-a opus politicii imperiale bizantine şi că a fost depus de Ioan Tzimiskis (969-976), pentru că recunoştea probabil ca papă legitim pe rivalul lui Bonifaciu[94]. De notat de asemenea că împărăteasa regentă Theofano, văduva lui Otto II, bizantină, a făcut la Roma politică deosebită de cea intereselor germane, susţinând pentru ocuparea scaunului papal, contra germanului Grigore V (996-999), rudă cu familia imperială, pe Ioan XVI (997-998), grec (Filagathos) din Italia de sud, pe care-l numise întâi arhiepiscop în Italia de nord, la Piacenza[95].

Prezenţa unui grec pe scaunul roman, în aceste împrejurări este interesantă prin legăturile lui cu Constantinopole, cu împărăteasa regentă Theofano, cu grecii din sudul Italiei, între care cu Sf. Nil, vestit şi venerat ascet, şi mai ales cu partida tusculană, care opunea un grec unui papă german imperial. Un grec pe scaunul papal cu legăturile de mai sus poate să fi fost privit ca satisfăcând mai multe interese, poate mai ales ca un pas spre întărirea la Roma, din care Otto III voia să facă adevăratul cap al imperiului său «roman», a voinţei şi puterii basileului de la Constantinopole. Deviza tânărului împărat german cu sânge bizantin era «renovatio respublicae Romanae», şi mintea lui visătoare era plină de gândul măririi romane[96].

Amestecul Constantinopolei în frământările însângerate de la Roma nu servea interesele şi bunele raporturi politice şi bisericeşti. La Roma exista în adevăr un partid înclinat spre Bizanţ, dar dorinţa lui era să combată influenţa francă sau germană. Romanii voiau de fapt libertate şi nu iubeau nicio stăpânire străină, ci doar se ajutau cu una contra alteia.

Este curios că în starea de agitaţie întreţinută de diferitele amestecuri dinăuntru şi din afară la ocuparea scaunului roman, în această perioadă de decadenţă papală, arhiepiscopul de Orléans, Arnulf, imputa papalităţii în sinodul de la Saint-Basle (991), pe un ton acuzator şi violent că a pierdut Bisericile din Răsărit şi pe cea din Africa, iar cea de Constantinopole s-a depărtat de ea: «Constantinopolitana ecclesia se subduxit». În aprinderea sa antiromană, ierarhul francez declară apropiată venirea lui Antihrist: puterea Romei e zdruncinată, religia a decăzut, numele lui Dumnezeu este dezonorat prin sperjur şi Roma nu-şi mai înalţă glasul[97].

În această situaţie, prestigiul papalităţii nu putea fi mai mare la Constantinopole. La ideea altor superiorităţi, se adăuga acolo cea a superiorităţii morale. Comparând în adevăr pe patriarhii de Constantinopole cu Papii epocii, grecii erau incontestabil superiori[98]. Chiar papi cu unele calităţi, cum erau germanul Grigore V (996-999) şi francezul Silvestru II (999-1003), mare învăţat, favoriţii lui Otto III, care se gândea să facă prin ei o reformă a Bisericii, nu au putut în condiţiunile pontificatului lor să ridice prestigiul scaunului. Puterea imperială era prea mare faţă de Biserica occidentală şi de papalitate, pentru ca aceasta să fi putut face ceva important pentru ridicarea sa morală[99].

Sentimentul superiorităţii patriarhilor asupra papilor «pornocraţiei», dispreţuiţi la Constantinopole ca simoniac[100], contribuia şi el la răceala ce se manifesta în atitudinea patriarhilor la începutul secolului XI, când raporturile cu Papii se slăbesc şi întrerup din nou prin ştergerea numelui lor din diptice de la Constantinopole.

Începutul se socoteşte făcut de patriarhul Sisinniu I (996-998), contemporan cu papa german Grigore V, pentru care fusese maltratat şi mutilat papa grec Ioan XVI. Istoricul german Gfrörer, care scrie cu antipatie despre Bizanţ, crede că împăratul Vasile II a cerut lui Sisinniu, fost demnitar imperial şi ridicat de el pe scaunul patriarhal, ca Fotie de Bardas, să rupă relaţiile cu papa, agitând chestiunea tetragamiei ca pretext pentru a imputa papalităţii o «erezie» şi a provoca astfel conflict cu scaunul papal. Gfrörer întemeiază presupunerea sa pe Leon Allatius, învăţat grec unit din secolul XVIII, care la rândul său ar fi cunoscut lucrurile din manuscrise azi pierdute, puse însă de maurinii francezi la îndoială[101].

În primul deceniu al secolului XI, raporturile dintre cele două Biserici se socotesc reluate[102]. Gfrörer explică aceasta prin atitudinea ostilă a patriarhului Sergiu II faţă de împăratul Vasile II şi prin schimbările din apus, unde stingerea dinastiei Ottonilor, prin moartea lui Otto III (1002), adusese scaunul papal în mâna crescenţilor bazaţi pe sprijin bizantin, afirmaţie în care e oarecare contrazicere. Fapt e că la 1009 raporturile se consideră reluate, constatându-se pentru acest timp că numele papei figura în diptice la Constantinopole. Istoricul german vede în aceasta chiar o alianţă în regulă între Roma şi Constantinopole.

Data aceasta e stabilită prin ştirea ce o dă la 1054 patriarhul Petru al Antiohiei. Într-o scrisoare către patriarhul Mihail Cerularie, care zicea că numele papilor e şters din diptice de la sinodul quinisext, Petru spune că înainte cu 45 de ani, numele papei era pomenit la Constantinopole. Anul 1009, care iese din această ştire ca dată a comuniunii bisericeşti între cele două Biserici, este înţeles de unii istorici ca termen până la care a durat această comuniune, de alţii ca termen de la care a reînceput[103]. Prima interpretare este mai probabilă; de altfel, şi după a doua se admite că raporturile s-au rupt din nou în curând[104].

Hartofilaxul Nikita spune că sub patriarhul Sergiu III (999-1019) s-a produs schismă, pentru că papa Sergiu IV (1009-1012), în epistola sa de înscăunare (deci atunci existau raporturi bisericeşti), a făcut o mărturisire de credinţă care cuprindea adausul Filioque[105]. După unul din manuscrisele izvorului citat, autorul nu cunoaşte cauza schismei, dar i se pare că a fost neînţelegere «pentru scaune»; o altă variantă vorbeşte de «greşelile romane», admise fără cercetare, şi de răpirea unor privilegii şi drepturi «romane» (bizantine).

Zaharia Mathas (respectiv Constantin Oeconomos) spune fără indicaţie de izvor, că patriarhul Sergiu a şters din diptice numele papei prin hotărârea unui sinod, pentru că papa Sergiu a introdus pe Filioque în simbol, a poruncit să se săvârşească Liturghia cu azimă şi a apărat şi celelalte inovaţii latine. Patriarhul i-ar fi scris rugându-l să nu calce hotărârile Sfintelor Sinoade, dar papa a rămas «surd» şi numele lui a fost scos din diptice[106].

În general se admite că nu papa Sergiu IV, cum a crezut cronicarul Radulfus Glaber[107], a introdus pe Filioque în textul simbolului, ci urmaşul lui, Benedict VIII (1012-1024), care a făcut aceasta cu prilejul încoronării împăratului german Henric II(1014) şi după dorinţa împăratului. După povestirea unui contemporan, într-un Sinod ţinut la Roma cu prilejul vizitei imperiale, Henric II şi-a exprimat mirarea că la Roma nu se cântă Simbolul Credinţei la Liturghie, ca în Germania. Voind să afle motivul, i s-a spus că «Biserica Romană n-a fost niciodată infectată de vreo tină eretică». Împăratul n-a cedat şi «cu consimţământul tuturor a convins pe domnul Benedict apostolicul ca să-l cânte (Simbolul) la Liturghia publică»[108]. Dacă numele papei a fost şters din diptice cu acest prilej, lucrul este uşor explicabil. În încordarea creată, s-a căutat totuşi o înţelegere, care să pună capăt acestei stări. După cronicari apuseni, împăratul Vasile II şi Patriarhul Eustaţiu (1020-1025) au făcut Papei Ioan XIX (1024-1033) propunerea de a primi ca Biserica de Constantinopole să fie numită «ecumenică» în partea ei de lume (in orbe suo), aşa cum cea romană era numită în toată lumea[109]. Se zice că împăratul şi patriarhul voiau să cumpere consimţământul papal cu daruri bogate şi că papa era gata să se învoiască, dar aflându-se despre tratative s-a ridicat în Apus, din mediul mănăstiresc, o furtună de proteste, care a zădărnicit înţelegerea.

Indignaţi că s-ar putea recunoaşte Patriarhului de Constantinopole un titlu care l-ar asemăna cu papa, unii episcopi şi abaţi francezi au plecat la Roma, iar alţii au scris papei cu mare îndrăzneală, pentru a-l opri să cadă de acord cu grecii[110]. Hefele crede că a dat greş astfel planul de a se întemeia o «papalitate pentru Orient»[111]; putem zice dimpotrivă că s-a zădărnicit cu aceasta singura cale, sau una din cele mai indicate pentru a se atenua încordarea şi vrajba dintre Constantinopole şi Roma, recunoscându-se fiecărui cap bisericesc titlul şi jurisdicţia cuvenită.

Aşa cum existau două imperii, putem zice două lumi creştine, puteau să existe două patriarhate ecumenice. Situaţia aceasta era nu de acum, ci de mult. Biserica una ideală încetase; erau două «republicae», cu două Biserici[112]. De această situaţie ţineau seamă cei de la Bizanţ, când propuneau să se recunoască starea de fapt.

Teama latinilor nu era însă anume că s-ar înfiinţa o papalitate în orient, ci aceea că papalitatea lor nu-şi va putea întinde autoritatea şi acolo. Latinismul era unit în ambiţia de a impune întregii Biserici puterea Romei papale. Între cei care întărâtau pe Ioan XIX, ca să nu cedeze grecilor, Guillelmus de Volpiano îi amintea că numai lui Petru şi urmaşilor lui aparţine putere de a lega şi a dezlega[113].

Protestul abaţilor papalişti nu venea numai din sentimentul lor de latini; el era întărit de spiritul de reformă care se întindea atunci de la Cluny şi câştiga mănăstirile franceze, lorene, italiene chiar. Starea de ruşinoasă decadenţă a papalităţii «pornocraţiei» romane trezise simţul demnităţii bisericeşti şi cerea o îndreptare la conducerea şi în viaţa creştinătăţii occidentale. Contra tristei stări de lucruri de la Roma s-a produs ca o firească şi puternică reacţiune curentul reformator de la Cluny. El a prins teren, a câştigat pe împăraţii germani, în deosebi pe Henric II şi pe Henric III. Cu ajutorul celui din urmă, curentul reformator a ajuns pe scaunul papal în persoana lui Leon IX.

Nu se ştie dacă refuzul lui Ioan XIX a avut urmări imediate, ba se poate crede că abia după moartea lui Vasile II şi a patriarhului Eustaţiu s-a produs sau doar s-a observat ceea ce un cronicar apusean numeşte ieşirea Bisericii orientale de sub ascultarea scaunului apostolic la anul 1028[114].

Oricare ar fi momentul ştergerii numelui papei din diptice, e sigur că aceasta se întâmplase înainte de ridicarea lui Mihail Cerularie pe scaunul patriarhal (1043). Trebuie, de aceea, subliniat că nu Mihail Cerularie a rupt raporturile bisericeşti, cum în general se crede, ci le-a găsit rupte.

Schisma a fost încercarea nereuşită de a se relua raporturile, după ce ele se agravaseră prin noi incidente. Aceste incidente nu s-ar fi produs, dacă cele două Biserici ar fi lucrat separat, în spaţiul jurisdicţiei şi competenţei lor. Din nefericire, ele s-au găsit în contact, în dispută şi apoi în luptă acolo unde clericii şi credincioşii lor convieţuiau în număr important, cum era sudul Italiei.

Papii nu puteau să uite şi să ierte pierderea jurisdicţiei şi patrimoniilor luate de împăraţii iconoclaşti, iar prinţii şi ducii lombarzi din regiune tindeau să-şi mărească teritoriile şi să-şi asigure independenţa. Aceste năzuinţe politice opuse aveau efecte bisericeşti şi se complicau cu ele.

Stăpâni pe sudul Italiei şi pe Sicilia, grecii le organizaseră şi legaseră de Constantinopole, înfiinţând episcopii, mitropolii[115], mănăstiri. Din partea lor, Papii ridicau şi opuneau în imediata apropiere sau chiar pe teritoriu grec episcopii şi mitropolii de rit latin[116]. Când înfiinţarea imperiului german a făcut mai acută întrecerea confesională în sudul Italiei, împăratul Nikifor Focas (963-969) a poruncit Patriarhului (Polyeuct), zice episcopul Liutpraud de Cremona, să interzică ritul latin pe teritoriul italian supus Bizanţului, din invidia de care era plin faţă de împăratul Otto I[117]. Întemeiată pe stăpânirea politică, această schimbare de rit depindea de puterea militară şi de rezultatul luptelor atât de schimbătoare. Asemenea măsuri bisericeşti riscau să învrăjbească şi mai mult cele două rituri. Fapt e că parte din latini au continuat să păstreze legăturile cu Roma şi că aceste legături s-au întărit prin interesul crescând al papilor pentru sudul Italiei, ca şi prin acţiunea politică a împăraţilor germani. Prezenţa lombarzilor şi venirea normanzilor în Italia sudică făceau ca Bizanţul să nu poată rupe pe latini de Roma. Influenţa curentului reformator de la Cluny a întărit rezistenţa lor. Când pe scaunul papal s-a ridicat Leon IX, însufleţit de idealul reformei şi ajutat de partizanii ei, ca Hidebrand şi cardinalul Humbert, situaţia bisericească avea să se schimbe şi în sudul Italiei.

*        *       *

 Schisma de la 1054. Originea, personalitatea, legăturile şi programul pontifical al lui Leon IX (1048-1054) sunt de mare importanţă în istoria Bisericii papale la jumătatea secolului XI. În descompunerea Bisericii occidentale din secolele X-XI, Leon IX a fost primul papă reformator[118]. Împăratul Henric III susţinea cu zel mişcarea de reformă. În scopul de a îndrepta Biserica, el a numit un şir de papi germani (Clement II, Damasus II, Leon IX, Victor II), care uneau cu calităţile lor morale un devotament docil faţă de împărat şi de interesele germane. Prezenţa acestor papi germani pe scaunul roman la momentul schismei explică precipitarea ei. Leon IX este cel mai însemnat şi mai activ dintre ei.

Biserica papală era roasă de două vicii adânc intrate de veacuri în corpul sacrei instituţii: simonia şi concubinajul cerului[119]. Pentru îndreptarea situaţiei, Leon IX a întreprins numeroase călătorii, a ţinut sinoade, a luat măsuri, a aplicat pedepse. Cu reputaţie de sfânt, energic, cult, Leon săvârşea o acţiune salvatoare pentru Biserică şi pentru prestigiul papalităţii. Ea este socotită de istorici ca o adevărată «eliberare a Bisericii»[120], sau ca «învierea creştinismului»[121], iar Leon ca un om al Providenţei[122]. El inaugura în adevăr epoca lui Grigore VII.

În grija de a îndrepta Biserica şi în calitatea sa de papă imperial german, Leon IX a dat o deosebită atenţie, Italiei de sud. Avea acolo interese religioase şi politice. Normanzii se întindeau continuu, ameninţând chiar statul papal. Puterea lor fusese întărită din greşeală de papa Benedict VIII şi de împăratul Henric II, din duşmănie faţă de greci. Normanzii profitau tocmai de această rivalitate pentru a câştiga teren pe socoteala tuturor, nu numai spre sudul ocupat de greci, ci spre nordul unde, dincolo de formaţiunile lombarde, expuse cuceririi normande, se întindea statul papal.

Leon IX servea deci nu numai interesele Bisericii sale, ci şi pe cele politice, papale şi germane, ducând în sudul Italiei o stăruitoare activitate reformatoare. Zelul lui era în chip special stimulat de prezenţa grecilor, amestecaţi cu populaţia latină. Căsătoria preoţilor ortodocşi era un adevărat scandal în planul de reformă al Papei; clerul lui găsea în ea o justificare pentru concubinajul său, ale cărui proporţii erau îngrijorătoare. Nu numai cei mai mulţi preoţi, ci şi unii episcopi şi arhiepiscopi ba chiar abaţi, conducători de mânăstiri, erau căsătoriţi ilegal, aveau copii şi le lăsau moştenire funcţiunea lor. Situaţia clerului grec era invocată în favoarea dreptului de căsătorie a clerului latin, aceasta indigna pe reformatori, care aruncau asupra clerului grec acuzaţia de «erezie nicolaită» şi-l criticau în chip pătimaş, ca dând un rău exemplu în occident.

În sudul Italiei, acţiunea reformatoare a lui Leon IX însemna nu doar îndreptarea Bisericii latine, ci criticarea celei greceşti. Papa se transforma astfel în cenzorul ei. El a luat chiar unele măsuri care aveau să provoace riposta grecilor. Într-un Sinod ţinut la Siponto (aprilie 1050), pe teritoriul stăpânit de greci şi depinzând bisericeşte de Constantinopole, papa a depus pe arhiepiscopul din acel oraş.

După doi ani, papa desăvârşea gestul său de provocare, subordonând Siponto arhiepiscopului de Benevent. Beneventul era cel mai important oraş şi principat lombard, aflat între teritoriul papal şi cel normand şi bizantin. Împăratul Henric III, în calitate de suzeran, îl cedase Papei în schimbul unor concesiuni bisericeşti în Germania, în înţelegerea stabilită la Worms, de Crăciun 1052. Leon IX voia să facă din Benevent baza sa de acţiune politică şi bisericească în sudul Italiei. Aceasta l-a adus însă în conflict cu normanzii, care năzuiau de asemenea să ia Beneventul şi să împiedice politica papală în sudul Italiei.

Acţiunea lui Leon IX în Italia de sud, mai ales în latura ei bisericească, era ostilă grecilor[123]. Prin nesocotirea drepturilor patriarhului de Constantinopole şi prin critica adusă Bisericii Ortodoxe în sudul Italiei, atitudinea Papei era jignitoare pentru Mihail Cerularie. Leon IX impunea ritul latin şi grecilor[124]. La Constantinopole chiar, încurajaţi de Petru Damian, unul din cei mai ascultaţi sfetnici ai lui Leon IX şi fanatic partizan înflăcărat al reformei, călugării latini criticau pe greci şi propagau inovaţiile lor.

Polemica dintre cele două Biserici era astfel reluată, în împrejurări care aveau s-o înăsprească mult. După ştiri date de latini, în primăvara anului 1053 patriarhul Mihail Cerularie a interzis ritul latin la Constantinopole, ceea ce a avut ca urmare închiderea bisericilor latine în oraş. Arhiepiscopul Leon al Ohridei, îndemnat se zice, de patriarh, a trimis episcopului Ioan de Trani, în Italia de sud, pe teritoriul bizantin, în anul 1053, o scrisoare în care critica practicile latine a împărtăşirii cu azimă şi a postirii sâmbetei ca practici iudaizante, precum şi mâncarea de sugrumate şi de sânge şi necântarea lui Aliluia în Postul Mare.

Critica arhiepiscopului grec era făcută în cuvinte jignitoare pentru latini, de care zicea că nu sunt iudei, nici creştini. Într-o altă scrisoare, Leon al Ohridei dezvolta critica sa, arătând deosebirile dintre legea veche şi legea nouă[125].

Ca şi Leon, a scris contra latinilor un călugăr studit, Nichita Stithatos, criticând nu numai uzul azimei şi postirea sâmbetelor, ci şi pe Filioque şi celibatul preoţilor[126].

Nikita este şi mai aspru decât Leon. Faptul că monahul studit atacă mai ales celibatul, pe care latinii îl opuneau ca obligatoriu şi meritoriu căsătoriei preoţilor, socotite de ei «erezia nicolaită», şi pe care Leon IX îl impunea în sudul Italiei în pofida clerului grec, precum şi faptul că Leon al Ohridei vorbeşte anume de «reforma poporului», pe care zice că voia să o facă atunci papa, sunt indicii că motivul polemicii a fost activitatea papei în sudul Italiei, unde, ori căuta să impună măsurile lui şi clerului grec, ori critica Biserica Ortodoxă ca rău exemplu pentru latini.

Interesul lui Leon IX pentru sudul Italiei, în care se ducea în fiecare an (1050,1051,1052,1053), prezenţa cardinalului Humbert la Trani (1053), când Leon al Ohridei a scris episcopului Ioan, care a comunicat cardinalului epistola arhiepiscopului grec, întăresc presupunerea că polemica greacă a fost provocată de insistenţele latine în Italia de sud, depuse într-un mod care atingea şi drepturile şi susceptibilitatea grecilor. Însuşi tonul criticii făcută latinilor arată o iritare neobişnuită, nu o stare de raporturi normale. Că o asemenea critică nu putea să rămână fără răspuns, se înţelege de la sine.

Voind să vadă numai vina grecilor, istoricii romano-catolici atribuie patriarhului Mihail Cerularie, ca şi lui Fotie, intenţia şi iniţiativa certei, spunând că «provocarea a venit din partea lui», că el «aştepta momentul favorabil pentru agresiune» şi ceea ce e mai grav – că a profitat anume de un moment foarte critic pentru papă: înfrângerea şi prinderea lui de către normanzi la Civitate (iunie 1053), «ca să angajeze conflictul»[127]. Cum am spus însă, «atacul» patriarhului este motivat şi este anterior nefericirii lui Leon IX; deci nu stă în legătură cu aceasta. Din contră, înfrângerea papei, care influenţa atunci şi situaţia grecilor în Italia, a fost motivul unei schimbări în atitudinea patriarhului.

În interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa şi împăratul Constantin IX Monomahul se aliaseră prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine şi guvernatorul Italiei de sud. Fiul unui rebel lombard, Mel, Arghyros trecuse de partea grecilor după înfrângerea tatălui său, trăise mai mulţi ani la Constantinopole (1046-1051) şi conducea acum lupta contra Normanzilor. Arghyros a fost înfrânt de ei, înainte de a se fi putut face unirea trupelor aliate. Aceste înfrângeri şi mai ales situaţia papei, captiv la Benevent, au făcut ca Arghyros să intervină la Constantinopole, unde a trimis pe episcopul Ioan de Trani, cerând să se schimbe atitudinea faţă de papă, în interesul combaterii normanzilor.

Din nefericire, Arghyros era cel mai puţin indicat ca să mijlocească împăcarea bisericească. El era un fanatic adept şi apărător al ritului latin. În timpul şederii sale la Constantinopole, el avusese de mai multe ori discuţii cu grecii şi chiar cu patriarhul, susţinuse contra lor practicile latine, într-o atitudine provocatoare, şi încurajase opoziţia clerului latin din Constantinopole contra grecilor, iar în Italia susţinea pe faţă reforma lui Leon IX, favorizând propaganda latină printre greci.

Lombardul devenise adversar personal al patriarhului, căruia acţiunea lui i-a făcut mult sânge rău. Aliatul politic se transformase în agent al prozelitismului latin între ortodocşi şi era cu totul interesat religios la succesul politicii şi acţiunii papale. Slăbiciunea împăratului Constantin IX îl încuraja în atitudinea sa sfidătoare faţă de patriarh.

Această atitudine s-a transmis legaţilor lui Leon IX la Constantinopole: cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi şi diaconul cancelar Frideric, trimişi cu scopul de a trata împăcarea cu patriarhul şi a întări astfel alianţa politică. Încrezuţi în puterea lor de ambasadori papali la împăratul Bizanţului, aroganţi faţă de patriarh, care era cu atât mai simţitor la ofensele lor, cu cât era el însuşi un om autoritar, desconsiderându-l prin purtarea lor, legaţii erau nepotriviţi pentru o misiune irenică, în asemenea împrejurări.

Mai rău decât aceasta era faptul că din cele două părţi se aruncaseră acuzaţii grele, care, cu concepţiile de atunci, ridicau bariere între Biserici. La critica lui Leon al Ohridei şi a lui Nichita Stithatos, papa răspunsese nu numai către Leon, ci şi către patriarh, printr-o scrisoare tare[128], în care, preocupat mai presus de toate de autoritatea sa pontificală, susţinea primatul papal şi proeminenţa Bisericii romane cu tot felul de argumente, între care şi falsa donaţie a lui Constantin. Reluând ideea lui Nicolae I, Leon IX umilea biserica de Constantinopole ca nefiind apostolică şi patriarhală, jignea pe patriarh, socotindu-l neofit, laic şi ridicat pe scaun în dispreţul canoanelor.

Cât priveşte combatere acuzaţiilor ce se aduceau Bisericii latine, papa se mulţumea să declare cu superioritate că uzul azimei este lăsat de Sfântul Petru şi acuza Biserica greacă de a fi vinovată de toate ereziile, deoarece zicea, în ea s-au produs peste nouăzeci de secte, datorită mai ales episcopilor de Constantinopole, pe care Biserica romană le-a distrus. Cu ideea că cine nu este unit cu capul Bisericii, care era el, nu face parte din corpul ei, Leon IX punea pe patriarh şi Biserica greacă în faţa unei perspective de excomunicare. Papa răspundea cu exces de ambiţie şi de severitate, vorbind despre coada dragonului apocaliptic, care ar putea să măture Biserica greacă. Virulenţa acestui limbaj depăşea cu mult şi obiectul şi tonul criticii făcute de greci inovaţiilor latine.

După primirea unor scrisori irenice de la împărat şi patriarh şi a unor promisiuni de ajutor, papa le scrie obsedat de primatul său, în chip supărător[129]. Patriarhului îi aducea cu imputări acuzaţia că vrea să-şi subordoneze pe ceilalţi patriarhi orientali. Comentând un cuvânt al patriarhului despre înscrierea în diptice, papa, indignat că aceasta ar putea fi, cum scria patriarhul, un gest de bunăvoinţă reciprocă, termină cu o consideraţie care se aseamănă cu o sentinţă de condamnare pentru biserica orientală: Când vreun popor se desparte cu mândrie de Biserica romană, să ştie că el nu mai formează Biserica, ci «un conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a lui Satan»! Lui Mihail Cerularie, care întindea papei ramura de măslin, Leon IX îi răspundea, cum bine s-a zis, arătându-i ferula[130].

Legaţii papali au mers la Constantinopole, unde au sosit în iunie 1054, cu o ambiţie, o cutezanţă şi o lipsă de tact, pe care istoricii le recunosc cu unanimitate. «Purtarea lor, zice L. Bréhier, nu era decât comentariul fidel al scrisorilor ce aduceau lui Constantin IX şi lui Mihail Cerularie»[131]. Dorind să obţină succese de autoritate şi de ştiinţă teologică la Bizanţ, cu binevoitorul concurs al împăratului, care i-a însoţit la mănăstirea Studion, ei au provocat la discuţie pe Nichita Stithatos şi au cerut să i se ardă scrierile, ceea ce s-a şi făcut, spre nemulţumirea grecilor, şi a patriarhului. Nichita, care ceda din ordin, era stercoranist, nicolait, se mişca într-un labirint de erori, lătra zadarnic, avea o învăţătură plină de blasfemie şi de otravă: iată părerile lui Humbert despre acest adversar pus în imposibilitatea de a se apăra.

Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericeşti într-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsă de legaţi, care veniseră nu să trateze, ci să judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legăturile cu ei şi le-a interzis să săvârşească liturghia în Constantinopole, măsură explicabilă, dar excesivă.

Legaţii au făcut un pas mai departe, pe cel mai grav şi mai nefericit din toată istoria schismei. În dimineaţa de 16[132] iulie 1054, au intrat în biserica Sfânta Sofia, catedrala Bizanţului, în timpul serviciului divin, au rostit – desigur cardinalul Humbert – un cuvânt către clerul şi poporul adunat, au depus pe sfânta masă o sentinţă de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie şi «a partizanilor lui», cu autoritatea Sfintei Treimi şi a scaunului apostolic, a tuturor părinţilor ortodocşi din cele şapte sinoade şi a întregii Biserici catolice»: legaţii şi-au scuturat praful de pe picioare – singurul gest de inspiraţie biblică – şi au părăsit biserica zicând: «Să vadă Dumnezeu şi să judece!».

Documentul latin[133] precizează că legaţii papali aveau la Constantinopole misiunea de a face o anchetă în interesul păcii bisericeşti, cu puterea dată lor de «sfântul scaun roman, cel dintâi şi apostolic», care este capul tuturor Bisericilor. Găsind că Mihail cel «zis în mod abuziv patriarh», un «neofit» împreună cu «partizanii prostiei lui, seamănă zilnic multe zâzanii de erezii», învăţând erorile simonienilor[134], valesilor, arienilor, donatiştilor, nicolaiţilor, severenilor, pnevmatomahilor sau teomahilor, pentru că a tăiat din simbol purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul[135], precum şi ale maniheilor şi nazareilor: Pentru aceste erori şi pentru multe fapte fiind mustrat de «domnul nostru papa Leon», nevrând să se îndrepte, ba fiind chiar defăimat de mult pentru cele mai rele crime, patriarhul, împreună cu Leon al Ohridei şi cu sachelarul Constantin[136], «să fie anatema, împreună cu ereticii numiţi mai sus şi cu toţi ereticii, ba chiar şi cu diavolul şi cu îngerii lui, de nu se va îndrepta».

Această sentinţă cu caracter de hulă încarcă de nouă sute de ani răspunderea celor ce au pronunţat-o. Anatemele lui Humbert se justificau cu autoritatea şi cu ortodoxia Bisericii romane şi a scaunului apostolic. Cardinalul voia să deosebească între «Mihail şi partizanii lui» şi între împărat, demnitari şi ceilalţi greci, dar el repeta, agravând-o, greşeala papei Nicolae I: grecii s-au alăturat patriarhului lor; s-a produs o mare agitaţie în popor şi legaţii s-ar fi găsit poate în pericol de moarte, dacă n-ar fi reuşit să plece sub protecţia împăratului. Întorşi din drum pentru o împăcare cu patriarhul, n-au voit să discute cu el şi cu sinodul grec. La adăpostul «oficiului lor de ambasadori»[137], legaţii au părăsit Constantinopole, lăsând în urma lor anatema şi schisma.

Agitaţia produsă în oraş a intimidat pe împărat, care-i susţinuse continuu. El a căutat să arunce vina pe interpreţii legaţilor şi pe Arghyros, ai cărui trimişi zicea patriarhul că sunt legaţii. Interpreţii şi ginerele lui Arghyros au fost pedepsiţi. Cât despre sentinţa de excomunicare, împăratul zicea să fie arsă în public, iar cei care au scris-o, ca şi cei care au fost complici cu sfatul sau cu ştirea, să fie anatemizaţi.

Patriarhul n-a ars sentinţa latină, ci a ţinut un sinod cu un număr de episcopi prezenţi în capitală (20 iulie), în care au fost anatemizaţi cei care au blasfemiat împotriva credinţei ortodoxe». Originalul «nelegiuitului şi odiosului act» a fost rupt în sinod, dar o copie s-a depus în arhiva Patriarhiei, «spre continuă mustrare a celor care au blasfemiat în acest chip pe Dumnezeul nostru şi spre mai statornică osândă»[138]. Cu aceasta schisma se socoteşte consumată.

În sarcina lui Mihail Cerularie, istoricii romano-catolici pun, pe baza mărturiei unui adversar al lui, Mihail Psellos, ambiţia de a se fi voit împărat, ceea ce ar dovedi şi mai mult vina lui în faptul schismei, precum şi vina de a fi adus prin atitudinea lui nenorocire asupra imperiului bizantin, care, având să fie în curând atacat de turci, n-a putut fi ajutat contra lor de apuseni, din cauza schismei. Este adevărat şi dureros de trist că imperiul bizantin a fost lăsat de apărare împotriva turcilor, este tot aşa de adevărat şi de dureros că l-au ameninţat, combătut şi slăbit chiar latinii, sub pretextul schismei, dar a înscrie pe numele patriarhului actul de la 1054 este nedrept din mai multe motive.

Schisma s-a produs în urma unui lung şir de veacuri şi de cauze diferite, care, la jumătatea secolului XI, nu mai puteau fi schimbate de nimeni, dar puteau fi , cu bunăvoinţă, ocolite de formă. Ele puteau fi agravate sau în parte uşurate; din nefericire au fost agravate. Patriarhul Mihail Cerularie are partea sa de acţiune şi de răspundere la ceea ce s-a făcut, dar nu se mai poate spune că el a îmbrâncit Biserica în schismă. Raporturile bisericeşti erau la jumătatea secolului XI ca şi rupte. Situaţia nu era gravă ca o schismă, dar ea se putea agrava uşor, dintr-un incident sau altul. Asemenea incidente s-au produs independent de voinţa patriarhului. S-au aruncat din nou acuzaţii de erezie dintr-o parte în alta, cu unele exagerări de ambele părţi.

Trebuie totuşi recunoscut că patriarhul de Constantinopole s-a menţinut pe terenul principiilor, criticând idei şi fapte, nu persoane, ba nici nu a apărut în discuţie cu persoana şi calitatea sa de patriarh. Papa şi legaţii săi au atacat dimpotrivă pe patriarh personal şi au acuzat Biserica greacă de toate ereziile din trecut. Ce e mai grav, legaţii au trecut de la acuzaţii la ameninţări şi de la acestea la fapte: Au aruncat ei întâi anatema asupra patriarhului şi asupra celor de credinţa lui, adică asupra tuturor creştinilor ortodocşi.

Făcând aceasta, legaţii au silit pe patriarh să răspundă cu aceeaşi severă şi regretabilă măsură, pe care o motiva ca «neputând să lase nerăzbunată şi nepedepsită o atât de mare îndrăzneală împotriva dreptei credinţe», «o atât de mare neruşinare»[139]. Mihail Cerularie aruncase săgeţi pe care adversarul le putea rupe; acesta a dat însă o lovitură grea, care a dus cu brutalitate la schismă. Biserica nu găsise formula cu care să răspundă oficial la anateme cu binecuvântări, şi patriarhul a socotit cu dreptul său firesc să răspundă cu osândă, osândei şi gravelor insulte ce i s-au adus nu numai lui, ci şi Bisericii lui întregi. Pentru a explica faptele de la 1054, nu este destul a vorbi despre «ambiţia» nemăsurată a lui Mihail Cerularie, care ar fi dorit, zic adversarii, chiar tronul imperial, ci trebuie spus că papa avea mult mai multă. Leon IX era plin de orgoliul puterii supreme, ca niciun alt papă de la Nicolae I.

Istoricul Albert Hauck, care-i face un portret foarte reuşit, caracterizează astfel ţelurile lui pontificale: «El gândea poziţia papei universală[140]. Cu cea mai mare solemnitate a declarat la Reims, că singur episcopul Romei este primatul şi apostolicul întregii Biserici[141]. Privirile lui cuprindeau astfel toată Biserica: aşa cum o guverna în Germania, Italia şi Franţa, credea el că poate să conducă de la Roma şi orientul şi resturile creştinismului din Africa[142]. El gândea drepturile sale nelimitate: aşa cum pretindea pentru papă puterea de a conduce, pretindea şi dreptul de a legifera»[143]. Scrisoarea lui din 1053 către Mihail Cerularie e ca «un imn pentru primatul lui Petru», nepotrivit pentru a vindeca ruptura[144]. Cu orgoliul şefului lor vorbeau legaţii înşişi, care condamnau atât de uşor «cu autoritatea Sfintei Treimi şi a scaunului apostolic», a cărui delegaţie ziceau «că o împlinesc».

Era în adevăr sentinţa de la 16 iulie 1054 împlinirea unui mandat papal? Aşa cum este cunoscut nefastul act depus pe sfânta masă a catedralei bizantine, profanată astfel de creştinii latini cu patru sute de ani înainte de Mahomed II, el este opera legaţilor şi în deosebi a cardinalului Humbert. Mergeau oare instrucţiunile şi puterile date de Leon IX legaţilor până la aceea de a arunca asupra patriarhului suprema osândă? Dacă s-ar putea dovedi aceasta, actul latin de la 1054 ar fi şi mai grav. Spre ceea ce legaţii ştiau sau nu la Constantinopole; el n-a putut deci nici să ratifice, nici să anuleze sentinţa pronunţată.

Papii următori, Victor II, Damasus II, Ştefan IX, Nicolae II, a căror politică a fost inspirată de cardinalul Humbert, n-au anulat nici ei sentinţa de la 1054.

De notat că, pe când această sentinţă anatemiza pe Patriarh şi pe toţi credincioşii lui, anatema Sinodului de la Constantinopole nu loveşte decât pe autorii sentinţei şi pe complicii lor. Patriarhul era astfel consecvent cu părerea sa că legaţii sunt trimişi nu de papă, ci de Arghyros. Chiar dacă aceasta nu era o convingere, ci doar un motiv pentru a nu recunoaşte legaţilor o calitate oficială de trimişi ai papei, căruia patriarhul îi scrisese în urmă binevoitor şi de la care aştepta deci spirit împăciuitor, formula sinodului de la 20 iulie cruţa pe papă de ofensa unei condamnări nominale. Grecii au dovedit şi în această privinţă, cum dovedise la timpul său Fotie, o măsură şi o prudenţă, care reduce simţitor răspunderea lor în procesul schismei. Actul grav de la 1054 cade în sarcina legaţilor papali.

Chestiunea de drept, dacă excomunicarea rostită de legaţi se poate privi sau nu ca un act papal, priveşte mai mult Biserica Romano-Catolică decât pe cea Ortodoxă. Unii istorici cred că papa n-ar fi aprobat sentinţa lor[145]. Alţii cred că ar fi aprobat-o, deoarece Leon IX a excomunicat condiţional pe Patriarh şi i-a scris în termeni tot aşa de violenţi ca şi ai sentinţei, iar legaţii aveau, după dreptul curial, puterea de lua măsuri ca aceea de la Constantinopole[146].

Asemănarea de ton şi de termeni nu este întâmplătoare: Scrisorile lui Leon IX către greci erau, ca şi sentinţa de la 16 iulie 1054, opera cardinalului Humbert. El a fost geniul rău al papei în conflictul cu Mihail Cerularie. Colaboratori avea desigur şi patriarhul, dar pe când patriarhul îi stăpânea pe ai săi, papa s-a lăsat inspirat şi rău servit de un om brutal şi nesocotit, care rezolva problemele cu forţa, şi nu numai pe cele de la Bizanţ. Lui Humbert mai mult decât oricui, se datoreşte «consumarea» schismei la 1054.

Ca şi Fotie, Mihail Cerularie era un om reprezentativ al neamului şi al Bisericii Orientale. Deşi el nu era de valoarea marelui patriarh din secolul IX, Mihail Cerularie întrupa la timpul său ideea greacă, sentimentul bizantin şi ortodox ca nimeni altul. Adversarii au văzut în el un ignorant şi un ambiţios fanatic, atribuindu-i numai defecte, pe când pe Leon IX l-au împodobit cu toate calităţile şi virtuţile. Patriarhul era însă dintr-o foarte însemnată familie, instruit şi de moralitate recunoscută chiar de criticii lui. În contrast cu el, frumosul împărat afemeiat Constantin IX Monomahul era un om slab într-un timp de criză politică, ce reclama capacitate, energie, simţ politic. Patriarhul reprezenta mai bine decât el conştiinţa naţională bizantină, hotărâtă să-şi apere tradiţiile şi doctrina contra străinilor care corupeau Ortodoxia, zice cu drept cuvânt istoricul Jules Gay[147].

Prezenţa pe scaunul roman a unor papi germani imperiali în serie, aflaţi în serviciul intereselor germane în Italia de sud, unde Bizanţul avea de asemenea interesele sale, trezea la Constantinopole aprehensiuni fireşti. Când interesele greceşti se găseau în mâinile unui Lombard, fiu de revoluţionar împotriva Bizanţului, fost el însuşi revoluţionar, latin înfocat şi agresiv ca Arghyros, care trebuia să lupte în alianţă cu papa contra normanzilor, împotriva cărora împăratul german refuza să trimită ajutor, sub motiv că l-ar da grecilor, patriarhul îşi da seama mai bine decât împăratul său că alianţa cu papa era fără perspectivă pentru greci şi că cel care putea să tragă folos era numai papa. Împăcarea lui Leon IX cu normanzii şi politica normandă a urmaşilor lui, care au făcut din normanzi vasali şi aliaţi ai papalităţii în Sinodul de la Melfi 1059[148], au confirmat că patriarhul Mihail Cerularie nu se înşela. Latinii doreau toţi alungarea grecilor din Italia şi aceasta s-a întâmplat curând după schismă. La 1071, grecii pierdeau ultima posesiune în Italia de sud, Bari. După zece ani, imperiul bizantin era atacat de normanzi pe teritoriul său, cu încurajarea şi binecuvântarea lui Hildebrand, papă cu numele de Grigore VII, după o primă şi nereuşită încercare de unire.

*       *      *

După schismă. Istoria următoare a raporturilor politice şi bisericeşti dintre Bizanţ şi Occident, este ilustrarea abundentă şi agravarea schismei ca fapt de duşmănie reciprocă. Pericolele succesive în care s-au găsit grecii: din partea turcilor, a normanzilor, a francezilor, a germanilor, a cruciaţilor în general au dat acestei dezbinări caracter de tragedie. Schisma s-a adâncit şi întărit în cursul secolelor următoare, în care grecii s-au găsit adesea în nevoia de a cere ajutor în apus şi de a trebui să-l răscumpere cu o unire bisericească ce nu se putea face sau ţine.

Puşi în inferioritate politică şi constrânşi să negocieze un acord religios imposibil, în condiţiile impuse de papi, grecii s-au găsit într-o situaţie penibilă, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Fie că Papii asmuţeau pe latini contra grecilor, fie că unii latini pe papi, rezultatul era acelaşi: Constantinopole a devenit ţinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciadă[149]. Grecii trebuiau combătuţi, ca şi necredincioşii, din cauza «ereziei» şi a neascultării lor faţă de papa.

La instigaţia normandului Boemond, după prima cruciadă, la instigaţia regelui Louis VII al Franţei, după a doua, la instigaţia împăratului Henric VI al Germaniei, după a treia, la stăruinţa veneţienilor, motivată de cererea unui prinţ bizantin, aliat cu latinii în cruciada IV, occidentalii au ameninţat, atacat, cucerit şi apoi terorizat Bizanţul timp de secole, slăbind apărarea lui faţă de turci şi neajutându-l contra acestora.

Înaintea turcilor au împărăţit la Constantinopole latinii (1204-1261), împuţinând cu mult puterea de rezistenţă a imperiului grec ortodox. Când grecii au reuşit să-şi reia capitala – nu şi teritoriul – papa şi occidentul au fost cuprinşi de furie. Urban IV (1261-1264), declara că durerea pierderii Constantinopolei i-a luat minţile şi anatematiza pe genovezi, pentru că ajutoraseră pe greci. De teama lui Carol de Anjou, regele francez de Neapole, care se agita turbat să ia Constantinopole, Mihail VIII Paleologul a trebuit să încheie unirea de la Lyon (1274), pe care a încercat să o impună clerului şi poporului grec, prin mari presiuni şi prin acte de violenţă, ceea ce făcea şi mai urâţi pe latini.

Nevoia a făcut pe urmaşii lui, ameninţaţi şi de turci, să ofere din nou unirea, ca preţ unui ajutor iluzoriu. Unul din ei , Ioan V, a mers la Roma, în umilă atitudine de penitenţă şi a primit personal unirea, supunându-se papei Urban V (1369). Ultimii împăraţi bizantini din secolele XV, Manuil II, Ioan VIII şi Constantin XI, au cerşit continuu, cu preţul unirii, un mic ajutor pentru apărarea imperiului.

În timp ce creştinii tratau unire şi ajutor, turcii pătrunseseră în peninsula Balcanică şi o ocupaseră mai toată. Voind să salveze măcar Constantinopole, grecii au primit o nouă unire, la Florenţa (1439), tot aşa de inutilă ca şi cea de la Lyon, şi tot aşa de defavorabilă reluării raporturilor bisericeşti.

Prin umilirea impusă ortodocşilor şi prin zădărnicia lor, ca şi prin întărirea vrajbei pe care au adus-o, aceste uniri, din care papalitatea a vrut să facă legăminte obligatorii pentru ortodocşi, au rămas în amintirea lor ca triste acte de constrângere. Împreună cu cruciadele, ele au întreţinut şi întărit trista dezbinare confesională într-atât, încât la jumătatea secolului XV, grecii aflaţi între două pericole, turc şi latin, au socotit mai mic pe cel dintâi.

Prin metodele şi inutilitatea lor, încercările de unire au desăvârşit schisma şi au făcut o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De la răcire şi încetare de raporturi oficiale şi de la ceartă de cuvinte, cum a fost la început, schisma a devenit o stare de permanent război confesional. Până la 1054 ea se găsea în starea incidentelor şi a provocărilor; după aceea, ea s-a schimbat într-o manifestare consecventă de resentimente, care a căşunat mult rău popoarelor ortodoxe. Cele suferite de clericii şi de credincioşii ortodocşi în statele de confesiune papală, unirile care au fost impuse minorităţilor ortodoxe, ca rutenilor şi românilor, precum şi prozelitismul romano-catolic în orient, folosind până şi mijloace de suprimare împotriva celor care i s-au opus mai mult, ca patriarhul Chiril Lucaris (†1638), dispreţul cu care Biserica Ortodoxă a fost totdeauna privită în occident, au făcut din schismă o adâncitură peste care azi nu se mai poate arunca nici măcar o punte convenţională şi fragilă ca la Lyon sau Florenţa.

În schimbările în care s-a desăvârşit astfel, schisma şi-a schimbat şi caracterul, şi mai ales aceasta o face iremediabilă. Forţată prin ambiţia pontificală a episcopilor Romei, care au vrut să poruncească în orient cu uşurinţa şi cu dreptul cu care făceau aceasta în occident, schisma este socotită, cum am spus, până azi ca un act revoluţionar de nerecunoaştere a autorităţii «de drept divin», a «urmaşilor Sfântului Petru», transformaţi în «vicari ai lui Hristos» şi suverani monarhici absoluţi ai Bisericii universale.

Starea precară a imperiului bizantin şi greutăţile prin care au trecut popoarele ortodoxe, au dat prilej papilor să ceară continuu ortodocşilor recunoaşterea necondiţionată a primatului lor, ca inexorabilă cerinţă a unirii Bisericilor. Pentru chestiunile de doctrină, cult şi practică, Papii îşi rezervau formal sau mintal dreptul de a impune ortodocşilor ulterior învăţătura şi uzul Romei, în virtutea puterii ce li s-ar fi recunoscut.

Între timp însă, la vechile deosebiri s-au adăugat altele, care întrec cu mult ca număr şi ca importanţă pe cele pentru care se certau cu excesivă grijă Fotie şi Nicolae I, Mihail Cerularie şi Leon IX. Credinţa în purgatoriu, teoria şi practica indulgenţelor, importante culte şi învăţături noi, rituri, practici şi obiecte introduse după schismă, dogmatizarea unor credinţe străine Bisericii vechi şi între toate proclamarea primatului papal absolut şi a infailibilităţii papale, impusă Bisericii romane prin sinodul de la Vatican (1870), au îndepărtat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox.

 Nu o învăţătură sau o practică a fost schimbată, ci însuşi caracterul şi constituţia Bisericii. Episcopatul funcţionează ca o simplă delegaţie papală, Sinodul general exprimă doar voinţa şefului Bisericii, el nu poate propune, discută şi admite nimic fără capul zis unic şi infailibil. Conducerea Bisericii se concentrează în mâinile unei persoane quasi-divine, care la rându-i exprimă voinţa şi interesul de castă al unui complex aparat numit curia romană. Prima dogmă şi datorie a creştinului este supunerea necondiţionată «suveranului-pontif», cap monarhic al unei împărăţii din lumea aceasta, care, cu de la sine putere, ţine locul lui Iisus Hristos, ba a fost numit uneori «alt Dumnezeu».

Privite în comparaţie cu inovaţiile introduse după schismă, cele dinainte erau în adevăr, putem zice azi, de importanţă secundară. Dar patriarhul Fotie, cum am spus, nu se înşela totuşi: el vedea gravitatea abaterilor latine, nu atât în numărul şi gradul lor de atunci, cât în aceea că deschideau un drum pe care avea să meargă mult mai departe, şi s-a mers. Călcarea unor lucruri mai puţin însemnate în tradiţia bisericească, gândea patriarhul, poate să ducă la dispreţuirea întregii dogme.

Din nefericire, aşa s-a întâmplat. Inovaţiile s-au înmulţit, s-au mărit, au devenit motive de scandal creştin. Se poate zice fără nicio exagerare că cele cinci deosebiri cenzurate de Fotie, s-au înzecit şi însutit şi sunt mult mai mari decât cele de atunci. De la postirea sâmbetei până la infailibilitatea papală este o mare distanţă de îndrăzneală inovatoare. Dacă dogma de la Vatican s-ar fi propus într-un sinod ecumenic din epoca unităţii ar fi curs toate anatemele pe capul celui care-ar fi cutezat acest sacrilegiu. În culise şi în şedinţe particulare, s-a tulburat în adevăr şi sinodul de la Vatican, dar papa a biruit până la urmă cu argumentul convingător: «Tradiţia sunt eu!».

De la călcarea unor rânduieli canonice şi practici tradiţionale, s-a ajuns la schimbarea constituţiei Bisericii, sau, cum zicea patriarhul Fotie: De la călcarea celor mai puţin însemnate s-a ajuns la dispreţul total al dogmei. Acesta este sensul şi aspectul final al schismei. De la schimbarea unor forme ce par indiferente, ea a ajuns la alterarea fondului lucrurilor, a fiinţei Bisericii însăşi. Schimbarea aceasta a numit-o Biserica papală «progres». Ea îi serveşte ca termen de comparaţie şi ca motiv pentru a critica Biserica Ortodoxă, ca «împietrită» într-o tradiţie moartă, din cauza schismei. Din punctul de vedere din care priveşte Roma, nu ea s-a depărtat şi înstrăinat de Biserica Ortodoxă veche, ci actuala Biserică Ortodoxă a rămas străină de mersul Bisericii universale, înapoiată, înţepenită, uscată, ca «o ramură ruptă de trunchi». Rupându-se de Biserica vie a Romei, ea n-a mai primit sevă, n-a mai înflorit, n-a mai rodit. Schisma, se zice, a fost moarte Bisericii Ortodoxe. Spre deosebire de ea, Biserica Romană a păstrat izvorul vieţii şi al puterii.

Şi totuşi zic, patriarhul Fotie avea dreptate. El nu judeca după forma lucrurilor, ci după semnificaţia lor. În inovaţiile din timpul său, el vedea semnele unor mai mari abateri viitoare, vedea creat precedentul modului unilateral de a adăuga la substanţa şi la interpretarea învăţăturii şi practicii bisericeşti. Cu evoluţia şi cu urmările ei de până azi, schisma i-a dat dreptate. Instinctul şi geniul lui ortodox au văzut nu doar câteva abateri, ci uşurinţa şi libertatea cu care Biserica papală pornise pe calea înnoirilor. Ea pornise adică pe drumul care ducea la un sistem creştin propriu, caracterizat prin arbitrajul puterii papale, prin dogma şi cultul lui. Fotie aprecia după primele simptome, şi trebuie recunoscut că n-a greşit.

Biserica papală începuse să evolueze spre monarhie bisericească, cu lege proprie, care era voinţa papei. Din episcopat roman şi din mitropolie latină, cum o găsise Sinodul I Ecumenic (can. VI), Roma ajunsese patriarhat occidental şi devenea sub Nicolae I şi Leon IX, monarhie occidentală, cu tendinţa de a deveni universală. Ceea ce interesa mai presus de toate, era puterea supremă. Când Fotie şi Mihail Cerularie criticau inovaţii latine, Papii îşi apărau cu furie primatul lor. De câte ori ortodocşii au vrut apoi să trateze unirea, li s-a cerut anume recunoaşterea primatului papal şi chiar numai atât. Formula papală a unirii Bisericilor, a fost şi este: «Înapoi la staul!». Iată însă ceea ce nu se poate.

Pentru a se vorbi de unire, trebuie revizuit procesul schismei: recunoscute de o parte şi de alta greşelile, ridicate anatemele, îndepărtate marile obstacole, redeschise dipticele, reluate raporturile uzuale de altădată. Bisericile trebuie să-şi păstreze autocefalia, caracterul şi spiritul sinodal. Altfel, Biserica Ortodoxă nu se va lăsa nici mânată la «staul», nici «integrată» în catolicitatea papală, nici silită sau convinsă să primească o unire pentru niciun fel de interese sau de fericire în perspectivă.

Înţelegem şi iertăm pe înaintaşii noştri, care s-au plecat nevoilor şi apăsării imperiale la Lyon şi la Florenţa, Brest-Litowsk sau la Alba-Iulia, dar nu putem imita zadarnica lor umilire. Unirea trebuie făcută în credinţă şi dragoste. Biserica Ortodoxă nu este Biserică particulară, «Biserica lui Fotie» sau a altui patriarh, ca să aibă drept de Biserică adevărată abia intrând în sânul unei «Biserici mame». Ea n-a fost nicicând fiica altei Biserici. A fost sora ei. Pentru a nu mai fi schismă între Biserici, dorim să auzim nu «înapoi la staul», ci «înapoi la Hristos»! La Hristos a cărui Biserică este în toată lumea, la răsărit şi la apus, dar a cărui împărăţie nu este din lumea aceasta

———

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ la Anton Michel, Humbert und Kerularios, Studien. Erster Teil. Paderborn 1925, pp. 1-6. Acelaşi, zweiter Teil, 1930 (studiu, texte, note). M. Jugie, art. Schisme byzantin, în Dictionnaire de Théologie catholique, t. XIV, 1 (1939), col. 1312-1401 (bibliogr. 1400-1402); acelaşi Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal, Paris 1941 (a se vedea recenzia mea în rev. Biserica Ortodoxă Romînă, oct. 1945, pp. 416-443). Emile Amann, în Histoire de l΄Eglise, publ. de Aug. Fliche şi V. Martin, t. VI: L΄époque carolingienne, Paris 1937, pp. 465-466 (pentru sec. IX); acelaşi, ibidem, t. VII (pentru sec. XI). Acelaşi, art. Photius, în Dictionnaire de Théologie catholique, t. XII 2 (1935), col. 1536-1604 (bibliogr. col. 1550-1559 (izvoarele), 1602-1604). Acelaşi art. Michael Cerularie, ibidem, t. X, 2 (1929), col. 1677-1703 (bibliogr. 1702-1703). Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, Histoire des conciles, t. IV, 1 (1911), pp. 252-253 (sec. IX); t. IV, 2 (1911), pp.1081-1084 (sec. XI). Friedrich Heiler, Urkirche und Ostkirche, München 1937, p. 128, n. 2, p. 132, n. 9. În enciclopediile teologice la articolele despre schismă, patriarhul Fotie, papa Nicolae I, patriarhul Mihail Cerularie, papa Leon IX, cardinalul Humbert. Bibliografie utilă la F. Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle, Paris 1926, pp. 323-343. Alexander Chartellieri, Der Aufstieg des Papsttums im Rahmen der Weltgeschichte 1047-1095, München und Berlin 1936, pp. XIX-XLIII. Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance (Bibliothèque de synthèse historique. L΄évolution de l΄humanité), Paris 1947, pp. 117-126 note, pp. 262-266 note.


[1] De văzut, la sfârşit, bibliografia generală.

[2] Calculul anilor de schismă îl fac de obicei romano-catolicii, cu scopul de a argumenta împotriva Bisericii Ortodoxe. Cifrele variază oarecum (comp. Raymond Janin, Les Eglises orientales et les rites orientaux, Paris 1922, p. 10, găseşte 187 ani de schismă, în cinci „reprize” din 444, între 343-787. Louis Duchesne, Autonomies ecclesiastiques, Eglises séparées, Paris, 1896, pp. 164-165, socoteşte 203 ani de schismă din 464, între 323-787. Martin Jugie, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal, p. 9 şi nn. 2 calculează 217 ani din 506, între 337-843.

2a Mai pe larg, în articolul nostru Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, în Omagiu Î. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan, Sibiu, 1940, pp. 657-677.

[3] Istoricii romano-catolici în majoritate şi apolegeţii în unanimitate aruncă răspunderea schismei în mod exclusiv asupra patriarhilor Fotie şi Mihail Cerularie, numindu-i „autorii schismei” şi calificându-i chiar cu epitetele cele mai puţin graţioase (de ex. L`abbé Jager, Histoire de Photius, patriarche de Constantinople, auteur du schisme des Grecs, Paris 1844. Louvain 1845, Paris 1854. J. Bousquet, L`unité de l`Eglise et le schisme grec, Paris 1913. Albert Vogt, Basile I-er, empereur de Byzance (867-886) et la civilisation byzantine à la fin du IX-e siècle, Paris 1908, p. 245 atribue lui Fotie ambiţia de a fi voit «să creeze în Răsărit un alt stat papal, în care el să fi fost în acelaşi timp papă şi rege»!

[4] Prin Syllabus errorum trimis tuturor episcopilor cu enciclica Quanta cura (8 dec. 1864). Părerea condamnată poartă nr. 38: «Divisioni ecclesiae in orientalem atque occidentalem nimia «Romanorum pontificum arbitria contulerunt», la Carl Mirbt, quellen zur Geschichte des Papsttums und des römischen, Katholizismus, ed. 5, Tübingen 1934, p. 452.

[5] Heinrich Gelyer, Byzantinische Kultur geschichte, Tübingen 1909, p. 99. Hermann Mulert, Konfessionskunde, Giessen 1927, p. 80 (ed. 2, 1927).

[6] Ca L`abbé Jager, op. cit., p. 1, Introduction.

[7] Photius, Patriarch von Constantinopel. Sein Leben, seine Schriften und das griechische Schisma, 3 vol., 1867-1869.

[8] Se mai vorbeşte totuşi despre «orgoliul prodigios» al lui Fotie (Charles Diehl, în Histoire du moyen âge, t. III: Le monde oriental de 395 à 1081, ed. 2 (Histoire générale), Paris 1944, p. 326; sau al lui Mihail Cerularie, «prodigieusement orgueilleux tout en étant d`une réele sainteté», Augustin Fliche, La Chretienté médievaleHistoire du monde, t. VII, 2, Paris 1929, p.250. (395-1254), în

[9] Consideraţiuni interesante şi indicaţiuni bibliografice asupra încoronării lui Carol cel Mare, la A. A. Vasiliev, Histoire de l`empire by byzantin. Trad. fr. De P. Brodin şi A. Bourguina, vol. I, Paris 1932, pp. 351-356. Hans von Schubert, Geschichte der christlichen Kirche im Frühmittelalter, Tübingen 1921, pp. 346-357.

[10] La fin du monde antique et le début du moyen âge. (Bibliothéque de synthése historique. L`évolution de l`humanité), Paris 1927, p. 44: «în prada unei intense exaltări religioase», şi că totuşi puţine acte politice au avut efecte atât de mari şi durabile (v. pp. 39-44).

[11] Vezi Louis Duchesne, Les premiers temps de l’état pontifical, ed. 3, Paris 1911, pp. 176-183, 197-201 (Constituţia de la 824).

[12] Vezi Juramentum futuri imperatoris, la C. Mirbt, op. cit. nr. 255, p. 130, şi Privilegium Ottonis imperatoris (13 febr. 962), nr. 256, pp. 130-133; comp. L. Duchesne, Les premiers temps de l`état pontifical, pp. 337-342.

[13] Liutprand (episcop de Cremona, trimis în misiune diplomatică la Constantinopole, la 968) scrie în Relatio de legatione Constantinopolitana,2, Migne, P. L. CXXXVI, col. 911 B: Ipse (curopolatul şi legatul Leon) enim de vos imperatorem, id est βασιλεύς sua lingua, sed ad indignationem ρήγα id este regem, nostra vocabat».

[14] Vezi F. Dvormik, op. cit., pp. 46-55, 218-220, 225-233, 256-258, 319-321.

[15] Bibliografie la Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 2, pp. 1087-1088 (n. 3). Const. Paparrigopoulos, Ιστορια του ελληνικου έθνος ed. P. Karolides, t. IV, Atena 1925, pp. 208-209, 219-221, 282.

[16] Important pentru concurenţa misionară dintre Constantinopole şi Roma, F. Dvornik, op. cit.

[17] Ştia totuşi greceşte cardinalul Humbert, iar papa Leon IX începuse să înveţe.

[18] F. Dvornik, op. cit., pp. 225, 264.

[19] Ibidem, p. 132 (v. cap. IV: La renaissance littéraire et religieuse à Bizance au IX-e siècle, pp. 106-133).

[20] Împăratul bizantin Constantin II (642-668), speriat de înaintarea arabilor (A. A. Vasiliev, op. cit., I, p. 291); împăratul german Otto III (983-1002), cu ideea sa de adevărat împărat roman.

[21] Primele trei erau oprite prin canoanele numite apostolice: 5 (celibatul clerului), 66 (postirea sâmbetei), 63 (sânge, sugrumate).

[22] Erich Caspar, Geschichete des Papsttumus,2 Band, Tübingen 1933, pp. 632-633 (socoteşte sinodul quinisextca o schimbare hotărâtoare pentru viitor în raporturile spirituale dintre Răsărit şi Apus).

[23] Ibidem, p. 633.

[24] Biserica apuseană nu cunoştea şi nu ţinea decât 50 de canoane apostolice, din traducerea lui Dionisie Exiguus. Sinodul quinisext obligă la recunoaşterea tuturor celor 85, precum şi a canoanelor tuturor sinoadelor ecumenice, a unor sinoade locale şi ale unor Sfinţi Părinţi (can. 2). Consumarea de animale moarte a oprit-o şi sinodul de la Worms din 868 (can. 64-65), vezi Ch. J. Hefele- Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, pp. 464.

[25] Vezi Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit.,t. III, 2 (1909), p. 578-581. Erich Caspar, op. cit., t. II, pp. 634-635. Încercarea de a constrânge pe papă cu forţa, a produs revoltă contra puteri bizantine la Roma.

[26] De episcopul Pastor de Palentia, la jumătatea secolului V, şi de sinoadele de la Toledo (449 şi 589)., Braga (675). Interesant despre introducerea lui Filioque în Apus, J. Tixeront, Histoire des Dogmes, t. III ed. 5, Paris 1922, pp.518-526 (istorie şi texte).

[27] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit.,t. III. pp.1093-1095. La sinod au asistat şi greci, delegaţi ai împăratului Constantin V Copronim, pentru chestiunea icoanelor, vezi Tixeront, op. cit., pp. 524-525.

[28] Comp. Ibidem, t. III, 2, p. 726.

[29] Textul (din Libri carolini) în Migne, P.L. XCVIII, col. 1249. In actione tertia; J. Tixeront. Op. cit., pp. 520-521, 525; C. De Clercq, Les Eglises séparées d’Orient, în Apologétique (publ. de Maurice Brillant şi L’abbé M. Nédoncelle), Paris 1937, p. 799.

[30] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. III, 1, p. 1128.

[31] De Spiritu Sancto, Veterum patrum sententiale, quod a Patre Filioque procedat (cu o prefaţă către Carol cel Mare), în Migne, P. L. CV (1864), col. 64-84. Smaragdus, în Migne, P. L. XCVIII, col. 923 sq., Mansi, XIV, col. 23 sq.

[32] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. III, 2, pp. 1127-1129.

[33] Ibidem, p. 1132.

[34] Imprimis responsio contra Graecorum haeresim de fide S. Trinitatis (ed. de Trudpert Neugart, v. Ch. J Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 459, n.3).

[35] Recunosc aceasta Ch. J Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 459.

[36] Dom H. Leclercq, L’Espagne chrétienne (Bibliothèque de l’enseignement de l’histoire ecclésiastique), ed. 2, Paris 1906, pp. 280-281; vezi şi J. Tixeront, op. cit., pp. 518-526. textul la Mansi, IX, col. 977 sq.

[37] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. III, 2, p. 726.

[38] Ibidem, p. 1129; vezi şi Tixeront, op. cit., pp. 522-523.

[39] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 459.

[40] Comp. Jules Gay, Les papes du XI-e siècle et la chrétienté, Paris 1926, p. 75.

[41] Contra Graecorum opposita Romanan Ecclesiam infamantium libri quattuor, în Migne, P. L. CXXI (1880), col. 224-346.

[42] Liber adversus Graecos, ibidem, col. 224-346.

[43] Op. cit., liber I, cap. III, în Migne, P. L. CXXI (1880), col. 229 B.

[44] Opusculum contra Franco (Περί των φράγγων καί τών λοιπων Λατίνων) atribuit greşit lui Fotie, ed. de J. Hergenroether, Monumenta graeca ad Photium ejusque historiam pertinentia. Ratisbonae 1869, pp. 62-71.

[45] La Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae orientalis in terris coranae S. Stephani, vol. I, Oeniponte 1885, pp. 116-119 (comp. şi pp.119-121).

[46] De văzut Bernard Leib, Rome, Kiev et Byzance à la fin du XI-e siècle, Paris 1924.

[47] La M. Jugie, Theologia dogmatica christianorum orientallium ab Ecclesia Catholica dissidentium, t. I, Paris 1926, pp. 417-431 (cei dintre 1220-1340), pp. 470-489 (cei din peioada polemicii isihaste). Pentru grecii care au scris despre controversele cu latinii, pp. 401-415, 423-431 şi F. Cavallera, Indices la Patrologia Migne, ser. gr., Paris 1912, col. 138-141.

[48] Autorii indicaţi la nota 5 Friedrich Heiler, op. cit., p. 131 (belanglose römische Bräuche), pp. 134, 136, Ferdinand Kattenbusch, Lehrbuch der vergleichenden Konfessionskunde, 1 Band, Freiburg im Br. 1892, p. 121. Chiar Const. Paparrigopoulos, istoric grec, critică pe Fotie de atitudine nejustă în acuzaţiile aduse Latinilor, transformând chestiuni «administrative» în dogmatice (op. cit., t. III, 2, pp. 300, 320).

[49] Mystagogia despre Sf. Duh, în Migne, P. G. CII (1900), col. 279-400, despre ea, vezi J. Hergenroether, Photius, Patriarch von Constantinopel, vol. III, pp. 154-160. Scrierea a devenit baza polemicii contra latinilor în chestiunea Filioque (vezi şi E. Amann, art. Photius,în op. cit., col. 1602).

[50] W. Gass, Symbolik der griechischen Kirche, Berlin 1872, p.7, greşeşte când vorbeşte despre «vreo zece acuzaţii».

[51] W. Gass, ibidem.

[52] Despre cele de care sunt acuzaţi latinii, în Migne, P. G. CXXVI (1902), col. 221-249 (col 224).

[53] Recunoaşte aceasta cu suficientă obiectivitate E. Amann, în art. Photius, în op. cit., col. 1600-1601.

[54] Erich Caspar, op. cit., pp. 665-668.

[55] Despre rolul partidelor. Vezi Milan P. Şesan, Schisma între Patriarhii Fotie şi Ignatie?, Cernăuţi 1936.

[56] F. Dvornik, op. cit., pp. 124-132. Const. Paparigopoulos, op. cit., III. 2, pp. 287-289.

[57] Const. Paparigopoulos, ibidem, pp. 282-283; F. Dvornik, op.cit., pp. 121-123. Ch. Dielh, în Le monde oriental de 395 à 1081, pp. 320-321.

[58] Mansi, XV, col. 595-598 (numindu-l «conciliabulum»); Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit. , IV, 1, pp. (252, 275-284).

[59] Mansi, XV, col. 661-662, Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op.cit., IV, 1, pp. 326-329.

[60] Scrisoarea nu se păstrează. Cuprinsul ei se cunoaşte din răspunsul papei, în Mansi XV, col. 186-216, Migne, P.L. 119 (1852), 926-962; vezi şi Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., IV, 1, pp. 421-426; J. Hergenroether, Photius,Patriarch von Constantinopel, t. I, pp. 555-579; Jules Roy, Saint Nicolas I-er (Coll. «Les Saints», ed. 3, Paris 1889, pp. 17-42. Istoricii romano-catolici atribuie scrisoarea împăratului, lui Fotie.

[61] F. Dvornik, op. cit., pp. 184-195.

[62] Ibidem, pp. 147-183; E. Amann, L’Epoque carolingienne, pp. 451-463 (biblogr., p. 451, n. 1).

[63] Creştinismul ajunsese la curtea bulgară încă din secolul VIII, vezi F. I. Uspenski, citat de A. A. Vasiliev, op. cit., vol. I, pp. 371-372; vezi şi F. Dvornik, op. cit., pp. 99-100. W. N. Slatarski, Geschichte der Bulgaren, I Teil (Bulgarische Bibliothek, B. V), Leipzig 1918, pp. 35-36.

[64] Indicaţiuni la Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 434. n. 1.

[65] Despre caracterul curios al lui Boris, vezi A. Lapôtre, L’Europe et le Saint Siège à l’époque carolingienne, t. I: Le pape Jean VIII, Paris 1895, pp. 49-51, 53.

[66] Responsa ad consulta Bulgarorum, în Migne, P.L. CXIX, col. 978-1016; Mansi XV, col. 401-434; rezumat la Ch. J: Hefele-Dom H: Leclercq, op. cit., t. IV, 1, col. 437-441.

[67] Răspunsul 106, Migne, P.L: CXIX, col. 1015-1016; la Ch. J. Hefele-dom H. Leclercq, op. cit., IV, 1, p. 440.

[68] Răspunsul 92, Migne, P.L. CXIX, col. 1011-1012; la Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 440.

[69] A. Lapôtre, op.cit., p. 56, la Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 441, n. 1.

[70] Migne, P.G. CII, col. 721-741 (ep. XIII); alte ediţii, indicate de mine în «Studii Teologice», publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an I (1930), nr. 2, p. 57, unde se dă în traducere adnotată enciclica (pp. 58-76). În româneşte, tradusă şi de mitropolitul Grigore IV (Buzău 1832).

[71] Episcopii Thietgaud, Günther şi alţii, vezi Ch. J. Hefele-Dom H: Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 445, n. 3; Hergenroether, Photius, Patriarch von Constantinopel, t. I, p. 457; Hans von Schubert, op. cit., p. 426.

[72] Anastase Bibliotecarul (latin) şi grecii Nichita David Paflagonul şi Mitrofan al Smirnei, la Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 447, n. 3.

[73] Migne, P.G. CII, col. 724; în traducerea mea, loc. cit.,p. 60.

[74] La M. Jurgie, Theologia dogmatica christianorum orientalium, t. pp. 162-179.

[75] De processione Sipiritus, în De divisione naturae, 1, II, par. 30-35, în Migne, P.L. 122, col. 600-615.

[76] Commentarium in Boetium, citat de M. Jugie, Theologia dogmatica christianorum orientalium, t. I, p. 257, n. 2.

[77] «Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos et confirmatrix sanctorum dogmatum», la F. Dvornik, op. cit., p. 287«Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos et confirmatrix sanctorum dogmatum», la F. Dvornik, op. cit., p. 287.

[78] Enciclica,5, Migne, P.G. CII, col. 724; în traducerea mea, pagina 61.

[79] Mansi XVI, col. 1-534: Sancta synodus generalis VIII Constantinopolitana IV; Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., IV, 1, pp. 465-475, 481-564.

[80] Can. 21 (grec, 13) la Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, p. 529.

[81] Actele publicate pentru prima oară de patriarhul Dositei al Ierusalimului şi ep. Antim Ivireanu în Τόμος χαρας Râmnicul-Vâlcii 1705, pp. 33-102 (pp. 103-134, însemnările lui Dositei). Mansi îl numeşte «pseudo-synodus Photiana», XVII A.-XVIII A, col. 373-530 (vezi şi col. 365-372); Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., IV, 1, pp. 585-606: «Conciliabule de Photius».

[82] Hrisostomos Papadopoulos, Τò πρωτειον του επισκόπου ̉Ρώμης. Ίστορική και κριτική μελέτη, Atena 1930, p. 159.

[83] Op. cit., pp. 250-251, 253.

[84] F. Dvornik, op. cit., pp. 229-249.

[85] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 1, pp. 607-612; A. A. Vasiliev, op. cit., t. I, p. 439 (despre Ioan VIII).

[86] În urma studiilor lui A . Lapôtre. F: Dvornik, V. Grumel, vezi M. Jugie, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal, pp. 101-131, şi L. Bréhier, Vie et mort de Byzance, p. 126, n. 3.

[87] L. Duchesne, Les premiers temps de l’état pontifical, pp. 305-349.

[88] Bibliografie privitoare la situaţia din sudul Italiei, la Ch. J. Hefele-Leclercq, op. cit., t. IV, 2, pp. 1087-1088, n.

[89] Charles Dielh, Les quatre mariges de l’empereur Léon le Sage, în Figures byzantines. Première série, ed. 9, Paris 1922, pp. 181-215.

[90] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 2, pp. 750-751.

[91] Prin «tomul unirii», Mansi XVIII,col. 334.

[92] Comp. L. Duchesne, Eglises séparées, p. 219: «Au X-e siécle, on voit encore le pape mêlé aux affaires byzantines; mais ses alliances lui font moins d’honneur, et le rôle qu’il accepte de jouer est aussi peu propre que possible à le relever dans la considération des personnes religieuses».

[93] Acelaşi, în Les premiers temps de l’état pontifical, pp.329-330.

[94] M. Jugie, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal, p. 165, cu trimitere la G. Schlumberger, L’épopee byzantine à la fin du X-e siècle, t. I, Paris 1896, pp. 263-275.

[95] L. Duchesne, Les premièrs temps de l’état pontifical, pp. 359-361. Silvio Solero, Storia dei Papi, vol. II, Torino 1938, pp. 364-365. A. Fr. Gfrörer, Byzantinische geschichten, von J. B: Weiss, III Band, Graz 1877, p. 100; acelaşi, în Papst Gregorius VII und sein Zeitalter, V. B. Schaffhausen, pp. 547, 555 sq., 591, 646-649.

[96] Portret interesant la Alb. Hauck, Kirchengeschichte Deutschlands, III Teil, ed. 5, Leipzig 1920, pp. 255-258, 435, Hauck se îndoieşte însă de dorinţa lui Otto III de a se stabili la Roma, a cărei climă nu-i convenea (p.256).

[97] Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op.cit., t. IV, 2, pp. 861-863 (text şi note).

[98] Recunoaşte A. Pichler, în Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, I Band, München 1864, pp. 211, 37.

[99] Instructiv Alb. Hauck despre politica religioasă a împăraţilor germani (op. cit., t. III, pp. 255-273 (Otto III), 516-541 (Henric II).

[100] Hergenroether, Photius, Patriarch von Constantinopel, vol. III p. 717.

[101] Aug. Fr. Gfrörer, op. ccit., III, pp. 101-102.

[102] Ibidem, pp. 104-105. M. Jugie, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinale, p. 166.

[103] Aşa Gfrörer, op. cit., p. 107.

[104] Ibidem, p. 108.

[105] La M. Jugie, Theologia dogmatica christianorum orientalium, t. I, p. 266, n. 2; acelaşi, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal, p. 166, n. 3.

[106] Κατάλογος ιστορικός των πρώτων επισκόπων και των εφεξης πατριαρχων της εν Κωνσταντινουπολει άγίας και μεγάλης του Χριστου Έκκλησίας, ed. 2, Atena 1884, pp. 61-62.

[107] J. Hergenroether, Photius, Patriarch von Constantinopel, t. II,p. 279.

[108] Berno, abate de Reichenau, Libellus de quibusdam rebus ad missae officium pertinentibus, cap. II, în Migne, P. L. CXLII, col. 1060 D-1061 A.

[109] Rodulfus Glaber, Historiarum sui temporis. lib. IV, cap. I, în Migne P.L. CXLII, col. 670-671 A.

[110] Ibidem, col. 670-672. Hugo Flaviniacensis, Chronicon, lib. II, 17, în Migne, P.L. CLIV, col. 240D-241AC.

[111] Op. cit., t. IV, 2, p. 1087.

[112] Comp. E Caspar, op. cit., t. II, pp. 159-160.

[113] Jules Gay, Les papes du XI-e siècle et chrétienté, p. 163.

[114] «Anno Domini 1028, temporibus hujus imperatoris Conradi, qui vocabatur Salicus, orientalis Ecclesia recessit ab obedietia sedis apostolicae», Chronica minor, auctore minorita Erfordiensi, la M. Jugie, Le schime byzantin. Aperçu historique et doctrinal, p. 169, n. 3.

[115] La sfârşitul sec. IX, două mitropolii (Regio şi Santa Severina); în sec. X (patr. Polyeuct) alte trei (Otranto, Tarent, Brindisi), vezi L. Duchesne, Eglises séparées, p. 222. Erau sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopole 31 de episcopii (Hrysostomos papadopoulos, op. cit., pagina 189.

[116] Capau, Salermo, Benevent, Bari, Neapole, Sorrento, Amalfi, ibidem, vezi şi Jules Gay, Les papes du XI-e siècle et la chrétienté, p. 151.

[117] Relatio de legatione Constantinopolitana, 62, în Migne, P. L. CXXXVI, col. 934 B: «Nicephorus cum omnibus ecclesiis homo sit impius, livore, quo in vos abundat, Constantinopolitano patriarchae praecepit, ut Hydrontinam (Otranto) ecclesiam in archiepiscopatus honorum dilatet, nec permittat inomnia Apulia sau Calabria latine amplius, sed graece divina mysteria celebrare». Motivul indicat este simonia papilor care au vândut pe Sf. Duh. Polyeuct a dat arhiepiscopului de Otranto dreptul de a hirotoni episcopi în oraşe unde avea acces drept papa, ceea ce nu trebuia să facă, pentru că …episcopul de Constantinopole este supus Bisericii romane şi nu poate folosi pallium fără permisiunea papei! (B-C).

[118] Bibliografie la Ch. J. Hefele-Dom H: Leclercq, op.cit., t. IV, 2, pp. 995-998, note. Alb. Haucq, op. cit., III, pp. 595-598, 616-618 (portret); Jules Gay, Les papes du XI-e siècle et la chrétienté, pp. 135-147.

[119] Hotărârile sinoadelor şi critica unor scriitori contemporani în deosebi Petru Damian (Migne, P.L. CXLIV şi CXLV, şi Humbert (Migne, P.L. CXLIII), dau ştiri edificatoare asupra situaţiei. Descrieri interesante la Augustîn Fliche, Etudes sur la polémique religieuse a l’époque de Grégorie VII. Les prégrégoriens. Paris 1916, pp. 2-15; L-abbé Eugène Martin, Saint Léon (Coll. «Les Saints»), ed. 2, Paris 1904, pp. 1-32; Albert Dufourcq, Histoire ancienne de l’Eglise, t. V, Le christianisme et les barbares, ed. 4, Paris, pp. 246-281.

[120] Louis Halphen, L’essor de l’Europe (XI-e-XIII-e siecles), în Peuples et civilisations, Histoire générale, VI, Paris 1932, p. 30.

[121] Albert Dufourcq, Histoire moderne de l’Eglise. Le christianisme et l’organisation feudale (1039-1300), ed. 4, Paris 1924, p. 30.

[122] L’abbé Eugène Martin, op. cit., p. 31.

[123] Despre importanţa acestor lucruri în istoria schismei am scris Διατί επετέθη κατά των Λατίνων ό πατριαρχης: Μιχαήλ Κηρουλάριος (1053); De ce a atacat patriarhul Mihail Cerularie pe latini (1053)? În ‘Εναίσιμα, volum omagial pentru arhiepiscopul Hrysostomos Papadopoulos, Atena 1931, pp. 367-388.

[124] Hrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 188.

[125] În Migne, P. G. CXX, col. 835-844.

[126] În Migne, P. G. CXX, col. 1011-1022.

[127] Vezi Ch. J. Hefele-Dom H. Leclercq, op. cit., t. IV, 2, p. 1091 şi n. 2, care citează pe L. Bréhier, Le schisme oriental du XI-e siècle, p. 97: «Tel fut l΄assaut que Michel Cérularie dirigea contre l΄Eglise romaine. Il lui déclara la guerre volontairement; toutes les injures qu΄il adressa, toutes les violences auxquelles il se porta étaient depuis long-temps préméditées… Il n΄attaque pas Rome comme jadis Photius pour se defendre lui-même; il crut venu le moment de la séparation et voulut l΄imposer à tous », ibidem, pp. 1093-1094, n. 4.

[128] În Migne, P. L. CXLIII, col. 744-769.

[129] În Migne, P. L. CXLIII, col. 773-777, către Patriarh, col. 777-781, către împărat.

[130] Un fel de cravaşă, cu care erau loviţi peste mână copiii şi sclavii, E. Amann zice: «Cérulaire se présentait le rameau d΄olivier à la main; on lui montrait la férule», art. Michel Cérulaire, în op. cit., t. XI, 2, col. 1689.

[131] Le schime oriental au XI-e siècle, p. 107.

[132] L. Bréhier, 15 iulie (de asemenea Hrysostomos Papadopoullos, în op. cit., p. 198); data indicată de Humbert este a XVII-a calendă a lui august (16 iulie), într-o sâmbătă (Migne, P. L. CXLIII, col. 1001, III),Paştile au căzut în 1054 la 3 aprilie; ziua de 16 iulie cădea într-o sâmbătă, cum spune cardinalul.

[133] Tradus de mine în Studii Teologice, publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. II (1931), nr. 2, pp. (35) 39-46: Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, II. Versiunea latină. În Migne, P. L. CXLIII, col. 1001-1004.

[134] Humbert se contrazicea cu patimă; mai târziu el a recunoscut în scrierea sa Adversus Simoniacos (Migne, P. L. CXLIII), că la greci nu se practica simonia, care în Apus era o plagă.

[135] «Sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus Sancti processionem a Filio», în loc. cit. col. 1003 B.

[136] În traducerea greacă numit Nichifor (vezi Anton Michel, Humbert und Kerularios, II. Teil, p. 142, n. 6), acuzat de cardinal din auzite că a călcat în picioare hostia latină consacrată, ca fiind azimă.

[137] Edictul sinodal, Migne, P. G. CXX, col. 745.

[138] Actul sinodal, în Migne, P. G. CXX, col. 736-748; tradus de mine în Studii Teologice, an II (1931), nr. 2, pp. 53-64 (pentru celelalte ediţii, vezi p. 53).

[139] Edictul sinodal , Migne P. G. CXX, col. 745 C.

[140] Leon IX a spus adesea aceasta şi zicea : «Necesse habemus omnibus omnia esse omnibusque benefacere», Alb. Hauck, op. cit., III, p. 614, n. 2.

[141] Mansi, XIX, col. 738.

[142] J. Langen, Geschichte der römischen Kirche von nikolaus I bis Gregor VII, III, Band , Bonn 1892, p. 471, sq. 472.

[143] Op. cit., III, p. 614.

[144] W. Norden, Das Papsttum und Byzanz. Die Trennung der beiden Mächte und das Problem ihrer Wiedervereinigung, Berlin 1903, p. 23.

[145] M. Jugie, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal, p. 230; art. Schisme byzantin, în op.cit., t. XIV, 1355; art. Le schisme de Michel Cérulaire, în rev. Echos d΄Orient, an. 40, nr. 188 (oct. -dec. 1937), pp. 453, 460; E. Herman, I Legati inviati da Leone IX nel 1054 a Cpli erano autorizzati a scomunicare il patriarca Michele Cerulario?, în Orientalia Christiana periodica, 8 (1942), pp. 209-218.

[146] A. Michel, art. Die Rechtsgültigkeit des römischen Bannes gegen Michael Kerularios, în rev. Byzantinische Zeitschrift, 42. B. 1 (1942), pp. 193-205.

[147] Les papes du XI-e siècle et la chrétienté, pp. 166-167.

[148] Foarte important pentru legăturile viitoare ale papilor cu normanzii şi pentru situaţia acestora în Italia; vezi Ch. J. Hefele-Dom Leclercq, op. cit., IV, 2, pp. 1180-1190. Acordul de la Melfi era urmarea înfrângerii lui Leon IX; vezi Lothar von Heinemann, Geschichte der Normannen in Unteritalien und Sizilien, I, Leipzig, 1894, pp. 153-189: Die Verbindung der Normannen mit dem Papstthume.

[149] Mai multe, în articolul meu: Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor (sec. XI-XIV), în Studii Teologice, an. I (1929), pp. 48-132.

EPISTOLĂ ENCICLICĂ a Bisericii una, sfinte, catolice și apostolice către ortodocșii de pretutindeni (1848)

Sf. Ier. Fotie, Grigorie și Marcu,
apărătorii Ortodoxiei în fața catolicismului

După cum am anunțat anterior, după publicarea Studiului introductiv foarte instructiv și actual, redăm acum textul Enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848 în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, cu notele făcute de acesta (din BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 649-684). Limbajul a fost adaptat pe alocuri, dar foarte puțin. O mare parte din note le-am lăsat deoparte pentru că privesc aspecte tehnice, de traducere și editare, cu nenumărate referințe bibliografice. Toate acelea au fost menționate în mare parte în Studiul introductiv și ar fi îngreunat în zadar citirea.

Este instructivă perspectiva ecleziologică pe care o oferă Scrisoarea aceasta a Patriarhilor, formulată în termeni diplomatici. Biserica Romei este privită ca fiind scaun vacant și uzurpat de episcopii catolici (pct. 9 și 16). Răsăritenii nu numesc episcopi noi în scaunele libere, ci așteaptă și lucrează ca ele să fie aduse la credința cea dreaptă și restaurate. Cei din scaunele din Occident sunt numiți Episcopi, iar corpul eclezial este „Biserica inovatoare a Apusului”. Însuși Papa primește apelativul de „Preafericirea Sa”, probabil unul protocolar, neconform cu rangul său, căci ar fi dorit să fie numit „Sanctitatea Sa”; totuși este o adresare respectuoasă față de rangul său bisericesc. Dar, peste toate, romano-catolicii sunt considerați în afara Bisericii, care este doar cea Ortodoxă, și invitați să se unească cu ea atunci când se face vorbire despre „ întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică” (pct. 17). Așadar este interesantă această folosire a termenilor prin care se transmite mesajul clar că Apusul este apostat și în afara Bisericii, dar totuși are parte de o adresare bisericească în virtutea faptului că ocupă o fostă Biserică, deși în mod abuziv.

Câteva precizări preliminare ale traducătorului Teodor M. Popescu:

– Traducerea pe care o dăm este literală, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere şi pentru a păstra aerul bisericesc şi arhaic al enciclicii greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii care, într’o traducere liberă, se pot răstălmăci. Unele neologisme sunt totuşi inevitabile.

– Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea titlu, crede J. Chantrel, nu arată de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot Orientul (v. Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed. 9, t. XIV, Paris 1900, 1850). Formula μία, ἁγία, καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ Ἐκκλισία aparține simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuințare cunoscută (Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Ep. Smirneni, VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul Sfântului Policarp, adresa şi VIII, 1). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii Ortodoxe şi în niciun caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie „catholique”, fie „universelle”. Dallas p. 29 notează; „Cuvântul Catolic însemnează literal universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă de Răsărit îl păstrează”.

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi și doriţi fraţi ai noştri, sfinţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice, îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu!

Trebuia ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul nostru, Cel Care pentru aceasta S’a deşertat pe Sine, luând chip de rob[1], coborând din sânurile părinteşti și dumnezeieşti, şi cum aceia, devenind martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la mar­ginile lumii cuvintele lor)[2]; şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pă­mântului, care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până­ la noi în Sinoade şi fiecare în parte. Dar, precum odinioară în Eden, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Ede­nul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi insuflându-le gânduri rele şi protivnice lui Dumnezeu şi făcându-i unel­tele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele lim­pezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi ce sunt nevi­novaţi, dar vieţuiesc fără pază în pahare aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică şi care, „neluând seama mai mult la cele auzite” (Evrei II, 1) şi vestite de Părinţii lor (Deuteronom XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu în­văţătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Dom­nului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, vânează o nouă necredință şi inovaţii ca pe niște haine şi dezvoltă în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei falsificată.

§ 2. De acolo ereziile cele în multe sfâşiate şi îngrozi­toare, pe care Biserica cea catolică, primind chiar din scu­tecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuţitul Duhului, „care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se tot­deauna mai strălucită şi mai puternică după luptă.

§ 3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu to­tul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul re­stabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere. Căci, fiind gânduri şi nă­scociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite cu anatema celor şapte Sinoade Ecumenice, ca și ei, se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii ca­tolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: „Porţile iadului nu o vor birui” (Mt. XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave ar fi, oricât de meşteşugite la cuvânt şi de convingătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniștită şi tăcută. Dar oare „ce este că drumul celor păcătoși merge bine?” (Ieremia XII, 1) şi nelegiuţii se semețesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), turburând adorarea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: „Destul îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (2Corinteni XII, 9). De aceea „mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos” şi „pentru ca cei încercaţi să se vădească” (1Corinteni XI, 19).

§ 4. Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe o mare parte a pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi papismul[3], dar şi acesta (ca și acela, care a şi dispărut cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele glas din cer: „Doborâtu-s’a” (Apocalipsa XII, 10).

§ 5. Părerea cea nouă „că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este protivnică lămuririi hotărâte a Dom­ului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): „Care de la Tatăl purcede”, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: „Care de la Tatăl purcede” (Sim­bolul credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea măr­turisită de Evanghelie a Persoanelor dumnezeieşti ale feri­citei Treimi, progresiune dintr’o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între Ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite şi confundarea sau amestecarea Lor. III. Pentru că dove­deşte aşa zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe Sfinţii Părinţi din Sinodul întâi Ecumenic de la Niceia şi din Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol, ca și cum adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecă­reia din cele două Persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a arienilor, şi a macedonienilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Ecu­menic, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pe­depse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi ori­căror alţii[4]; ca și cum ar trebui să fie îndreptat şi mărit şi, prin urmare, toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale fericitei Treimi. VI. Pentru că s’a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un „lup în piele de oaie”, cu însemnarea adică nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din Simbol, ci cu însem­narea de trimitere, cum se apăra papa Martin[5] faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[6]. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta – în epistola[7] către Sfântul[8] Fotie, a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe Sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea Ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor Răsăritene şi Apusene[9]. XII. Pentru că, odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe protivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuito­rului nostru şi ţinute cu scumpătate până la introducerea ei în Bisericile în care s’a furişat, ca: stropire în loc de Botez, refuzarea Sfântului Potir laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc fie pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a Preasfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea[10] şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu Sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papei şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţaturi, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al Sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând nici un loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la niciunul din Părinţii Sfintei Biserici cato­lice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni, ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din staulul catolic. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu proba­bilitate din Scripturi sau cel puţin în chip raţional din Pă­rinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi, deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la fericita Treime şi la progresiunile[11] dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru Sfinţi Damasus, Papă al Romei: „Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl și Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic” (Mărturisirea credinţei catolice, pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[12] de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca și apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în Sinod, că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii, oricine ar fi, eretici, potrivit cu susnumita hotărîre sinodală a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea Ecumenic[13].

§ 6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s’a arătat, cunoscută fiind pe la ju­mătatea secolului al şaptelea[14], necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covârşind vechea ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suve­ranilor[15] a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bise­ricile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cele ger­mane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odi­nioară în toată lumea şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a căror împreună bună înţele­gere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea Ecume­nic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apo­stolice. Dar în urmă, prin pizma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la teologia cea sănătoasă şi orto­doxă a Preasfântului Duh (a Cărui „hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în celce va să fie”, după hotărârea Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile Taine şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşiri şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, au primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei s’au decla­rat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII, precum am spus mai sus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint[16], iar celălalt prin epi­stola sa către Sfântul Fotie la Sinodul al optulea Ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros[17] pentru Metodiu, episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privi­legiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[18] întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind conducere monar­hică în Biserica cea catolică şi monopol al harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche, despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă de conducere creştină, ci s’au silit nu fără neîngăduite tratative, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii şi să robească astfel Biserica cea catolică voilor şi poruncilor oamenilor.

§ 7. înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci întru osteneală şi sfat în deobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică şi sfâşiat cu mâini nelegiuite veșmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească, au plâns pierderea atâtor creştini „pentru care a murit Hristos” şi au depus mult zel şi iubitoare stăruinţă şi în Sinoade, și în particular pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a Sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea ce s’a sfâşiat şi, ca doctori încercaţi, au chib­zuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, în­durând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabi­lelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui întru Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor care zicea şi atunci din experienţă despre Episcopii Apusului şi îndeo­sebi despre Papa însuşi: „Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întind prin ei înşişi erezia”[19] (Către Eusebiu al Samosatei)[20] şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare frăţească, „lăsându-i în pace” şi „evitându-i, i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată” („căci mai bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu”, cum a spus şi cel întru sfinţi Părintele nostru Grigore despre arieni)[21]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie.

§ 8. Dar pentru aceasta papismul n’a încetat de a tul­bura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci, trimiţând pre­tutindeni aşa numiţi misionari, oameni traficanţi de suflete, „înconjoară pământul şi marea ca să facă un prozelit”, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnu­lui nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfin­tei noastre credinţe, să arate de prisos Botezul[22] cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scola­sticilor, care au îndrăznit totul în Evul Mediu, şi Episcopilor Ro­mei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânie. Fericiţii pentru evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniţi dinăuntru și dinafară, direct şi indirect de către papism, „încrezându-se în Domnul”, au izbutit să păstreze şi să ne predea şi nouă întreagă această nepreţuită moştenire a Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor, ca unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De-ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi or­todocşi de fericită pomenire, de mult n’ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem „acelaşi lucru”[23], după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea credinţei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.

§ 9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[24], a dat la 6 ianuarie acest an o Enciclică întitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimisul său a răspân­dit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul turmei noastre ortodoxe. În această Enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi din diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la papism şi, prin urmare, îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume[25] (pag. 3, r. 14-18, pag. 4, r. 19 şi pag. 9, r. 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi Sfinţii noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi ne­purtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s’a hrănit cu învăţătură teologică (pag. 10, r. 29), „nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun”.

§ 10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca și ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag. 7, r. 8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, orto­docşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): „Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini”.

§ 11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca o obligaţie sfântă ca să vă întărim prin prezenta rugăminte în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemei­nicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodo­beşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabi­lească autoritatea şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se soco­teşte a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr’o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, măr­turisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare)[26] ca „cea mai însemnată dintre Bisericile din lume”[27] şi, ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea Ecumenic, scriind către Sinodul Apusenilor[28] (prea cinstiţilor și cucernicilor fraţi şi împreună-liturghisitori Damasus[29], Ambrozie[30], Britton[31], Valerian[32] şi ceilalţi)[33] mărturiseşte zi­când[34]: „Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor[35], nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n’a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui Petru. Dar ce zicem? însăşi persoana fericitului Petru a fost jude­cată înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galateni II) şi a fost găsit după mărturie scripturistică „vinovat şi nu drept mergând”[36]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ocuparea scaunului lui? Şi în adevăr însuşi marele Vasile, cel până la cer stră­lucitor, acest dascăl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să tri­mită (pag. 8, r. 31)[37], lămurit şi curat ne-a arătat mai sus[38] ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican[39]: „Care nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le vestesc adevărul şi întă­rind prin ei înşişi erezia”. Aşa că înşişi acei Sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte lumină­tori şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumeră Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul scaun, ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţă­turii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au con­damnat în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius, Papă al Romei[40], şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei[41] şi pe Macedonie[42] şi pe Nestorie[43], Patriarhi de Constantinopol, şi pe Petru Knafevs[44], Patriarhul Antiohiei[45], şi pe ceilalţi. Căci, dacă şi „urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt”, după mărturia Scripturilor (Daniil IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n’ar fi şi inovaţia şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aci se arată dintr’o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci, dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea apostolilor întrebați „Voi cine ziceţi că sunt?” Matei XVI, 15): „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (ibidem 16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s’ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului „Paşte oile mele!” dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu [atât mai puţin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul intreitei întrebări a Domnului „Mă iubeşti ?” şi „mai mult” și „decât aceştia” (Ioan XXI, 16). Căci, aducându-şi aminte de „chiar dacă toţi” s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par. 12), „s’a întristat că i-a zis a treia oară mă iubeşti”. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip opor­tun în înţelesul cel foarte plăcut lor.

§ 12. Dar zice Fericirea Sa (pag. 8, r. 12) că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): „Eu M’am rugat pentru tine ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu, întorcându-te oarecând, întăreşte pe fraţii tăi”. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că Satan încercase (ibidem 31) sa scandalizeze credinţa tuturor ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru şi tocmai de aceea anume, pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): „Chiar dacă toţi s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza nicio­dată”. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, „a început să se blesteme şi să jure că nu cunosc pe acest om”. Atât de slabă este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, „duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis, pentru ca, iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru lacrimi de pocăinţă, să întărească si mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s’au lepădat. O, înţeleptele judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică era cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă, aceasta este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fieare zi: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Şi „ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veti bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până ce va veni” (1Corinteni XI, 26). Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită nouă de către Învăţătorul nostru comun, „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35), ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind ino­vaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi rânduite de către învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletul popoa­relor creştine şi îndeosebi al celor care le conduc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag. 7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una sfântă catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, „ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan XVII, 22), lucrează în noi ca și în Fericirea Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a se păstra în­treg şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvâr­şit al Credinţei creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii ce­lor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învă­ţături. Iată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţele­geri dintre noi şi aceia şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), „şi alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi pe acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu” („care de la Tatăl purcede”), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a ve­stitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci, dacă socotim, după cuvintele Fericirii Sale, că rugăciunea Dom­nului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se referă virtual şi la cei care stau în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus (par. 11), cu nimic nu contribuie la în­tărirea părerii (după cum din exemplul fericitului Petru în­suşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului că va veni timpul când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii scaunuluilui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în mărturisirea or­todoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră oare ce împiedecă să adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele Sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag. 10, r. 22) Fericirea Sa, „fără altă întârziere”. Zicem însă fără grabă, cu matură chibzuinţă şi încă, de va trebui, cu sfatul episcopilor şi teologilor şi învăţaţilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de adevăr şi nepăr­tinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiască iconomie, toate popoarele din Apus.

§ 13. Zice Fericirea Sa că Episcopul de Lugdunum[46], Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: „Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei, cu această Biserică, în care totdeauna s’a ţinut în totul de către credincioşii de pretu­tindeni tradiţia cea dată de Apostoli”. Deşi acest Sfânt spune cu totul altceva decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică romană era apostolică şi orto­doxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta să o numească şi pildă a Ortodoxiei. Noi mai ales vom adăuga, spre marea ei laudă, (după istoricul Sozomen (Istoria bis., cartea III, cap. 13) şi chi­pul în care, până la un timp, a putut să păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa l-a părăsit: „Pentru că în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea[47] ei canonică în ordinea Ierarhiei, atât timp cât s’a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Dar acum nu găsim pă­strată în ea nici dogma Fericitei Treimi după simbolul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi la sinodul I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi l-au întărit şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci Si­noade Ecumenice, nici forma cea apostolică a dumnezeiescului Botez, nici invocarea Duhului celui de Taină săvârşitor asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit – fie departe de noi – ca o băutură de prisos şi foarte multe altele, necunoscute nu numai Sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil al Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu re­spectul adevărului (pag. 2), dar şi vechilor Sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest primat, pentru care combate din toate puterile Fericirea Sa, ca și înaintaşii săi, a decăzut de la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie. Ce trebuie deci să credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa transformare şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune că, dacă ar trai din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică in atât de esenţiale şi catolice articole ale creştinismului, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile şi la dispoziţiile arbritare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conducea curat după dogmele părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor străvechea şi apostolica invocare[48] a Duhului celui de Taină sfinţitor şi că mutilează ierurgia în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudă, că „s’au strecurat după schismă” (pag. 11, r. 11)[49], ce n’ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El, care ne asi­gură (cartea IV, cap. 34, ed. Massuet[50],18) „că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea[51] lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună” etc., numind evocare invocarea. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi François Feuardent[52] din ordinul numiţilor călugări minori papali, care a editat la 1639 scrierile Sfân­tului cu scolii, la cap. 18 al primei cărţi, pag. 114: „Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri”, că Irineu învaţă „pâinea euha­ristiei şi Paharul amestecat prin cuvintele invocării[53] devin adevărat Trup şi Sânge ale lui Hristos”[54]. Iar dacă ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui, ce ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Ist. bis. V, 24) a reţinut violenţa Papei Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană, nici arbitrală, cu n’a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului. Așa cum şi Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)[55], urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can. 3)[56] şi însuşi Sinodului I Ecumenic (can. 6)[57], care, numind supremaţia arbitrară a Papei peste Apus obicei, a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept τὰ Πρεσβεῖα[58] (can. 28), nespunând nimic despre ema­naţia apostolică de la Petru cea însuşită de ei şi mai puțin decât orice despre vicariatul Episcopilor ei şi despre Pă­storia catolică. Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu „paşte oile Mele”, nici cu „pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea”, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală, şi aceasta nu de la Domnul, ci de la Părinţi, va părea cu atât mai paradoxală – suntem convinşi – Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa[59] (pag. 8, r. 16)[60], cu cât ea însăși, cum vom vedea (par. 15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sino­dului al IV-lea Ecumenic amintit şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep. 25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade Ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s’a zidit Biserica cea catolică.

§ 14. Zice Fericirea Sa (pag. 10, r. 12), certându-se între ei corintenii au făcut arătare[61] către Clement, Papa al Romei, care, judecând cazul, le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în biserică. Dar acesta este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii, trebuia în orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere recurgea la ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu Patriarhului de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea lui sinodală. Şi, dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială[62]. Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exem­plele citate de Fericirea Sa din Sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p. 9, r. 5, 17) despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii Episcopilor Romei Iuliu şi Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s’a indignat atunci contra unora că „tulbură Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Istoria bise­ricească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat (ibidem)… „sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor înceta cu inovaţiile. De notat încă, în cazul corintenilor, că, atunci fiind numai trei scaune patriarhale[63], cel mai aproape şi cel mai indicat ca loc pentru corinteni era al Romei, către care şi tre­buiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care să arate supremaţia[64] Papei în Bi­serica liberă a lui Dumnezeu.

§ 15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r. 20), că Sinodul al IV-lea Ecumenic (pe care din greşeală desigur îl mută de la Calcedon la Cartagina[65]), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon”. Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru că aceea[66] poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct foarte necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului Ecu­menic nu numai decât a Papei, dar şi decât a Sinoduluilui iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Cal­cedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui Leon[67] şi nu numai atât, ci să raporteze şi în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc îndeo­sebi în şedinţa a patra a numitului Sfânt Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

„Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece Sfinţi Pă­rinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, noua Romă, şi cu credinţa expusă la Efes de Preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am subscris”.

Şi iarăşi:

„Teodoret prea cucernicul Episcop al Cirului: Epistola Preasfinţitului Arhiepiscop domnul[68] Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către Sfinţii şi fericiţiiPărinţi şi cu Simbolul Credinţei cel întocmit la Constantino­pol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericituluiChiril. Şi, acceptând sus numita Epistolă, am subscris”.

Şi aşa mai departe, toţi mărturisesc: „Epistola con­cordă”, „Epistola este conformă”, „Epistola este conformă cât priveşte sensul” etc., după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături cu Sfintele Sinoade de mai înainteşi după deplină informare asupra ortodoxiei[69] ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici o pizmă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Feri­cirea Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar, dacă şi Feri­cirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi de acord cu sfintele şapte Sinoade Ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod Ecumenic, s’ar putea lăuda pe drept cu propria sa ortodoxie, adică vestind virtuţi proprii în loc de ono­ruri strămoşeşti. Aşa că depinde şi acum de Fericirea Sa ca, scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi, să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite de Ea – zicem – depinde ca să audă şi de la noi, păcătoşii, astăzi nu numai „Petru a vorbit aşa”, ci şi orice altceva se mai cuvine, dar şi: Fie sărutată sfânta mână care a şters la­crimile Bisericii catolice.

§ 16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţe­legerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon I şi Leon III, cel care pentru paza credinţei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie, lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi-stătător canonic al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea catolică, așteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu turmele lor, nu numeşte nominal intruşi la locul de conducere al celor în funcţiune, traficând cu preoția[70]. Şi am aşteptat „cuvânt de mângâiere” şi-l nădăjduiam, cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epist. 55), „să se reînoiască vechile urme ale Părinţilor”, când nu fără mare surprindere am citit numita enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca și pe înaintaşii ei de după schismă, vorbind cuvinte de falsificare, adică de falsă înscriere în Sfântul nostru Simbol cel fără defect, pecetluit de cele şapte Sinoade Ecumenice; de călcare a Sfintelor Liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate și autoritatea ce le-a fost dată de Sinodul al şaptelea Ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare care a pălmuit pe Domnul slavei. Din acestea am presupus în ce labirint de vătămare fără ieşire şi în ce ireparabilă greşeală de răsturnare a dus papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii romane, încât să nu mai poată face altceva pentru menţinerea infailibilei şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire cu cele ce decurg din el decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile lucruri şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu evlavia „antichităţii venerabile” (pag. 11, r. 16), în realitate însă mânia inova­toare rămâne înăuntru neînduplecată împotriva Sfinţeniei, zicând că „trebuie să fie înlăturate din acestea cele introduse în ele după despărţire”!! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel până şi în Cina Domnului veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte, după cum crede Fericirea Sa, că s’a întâmplat şi în Biserica Ortodoxă catolică ceea ce vede că s’a întâmplat în a Romei după papism: adică schimbare dintr’odată în toate tainele şi stricare după vorbăria sco­lastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi dogme au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu „antichitatea lor venerabilă!” şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără – cum zice (pag. 11, r. 5) – „să ne întristeze cu vreo pre­scripţie aspră!” – dintr’o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei Supravegheri”, atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa Leon al nouălea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe greci că au schimbat Simbolul Bisericii catolice[71], neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredinţaţi că, dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei, ale Spaniei şi de Evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut papismul în Apus, care şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea catolică mireasă curată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă nici o poliţie lumească sau, cum zice Fericirea Sa (pag. 7, r. 23) „supraveghere sfântă”, ci legată numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. V, 1), adică cu cele şapte Sinoade Ecumenice, şi în ascultarea ade­vărului. Pentru câte „trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi”, întrucât sunt „porunci omeneşti”, pentru ca să se poată reîmpăca Bi­serica cea întru toate inovatoare a Apusului cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag. 8, r. 30), este zelul nostru comun „de a lua seama la învă­ţătura cea păstrată de către strămoşii noştri”, bine face învățându-ne (ibidem r. 31) să „urmăm vechilor Ierarhi şi cre­dincioşi ai provinciilor orientale” care, după felul cum înţele­geau autoritatea învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie să avem în Biserica orto­doxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor, ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitor (§ 17). Şi cum trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează în puţine cuvinte „voiam să scriu corifeului lor” (ibidem), deoarece noi nu facem aci un tratat.

§ 17. Din toate acestea conchide orice om instruit în în­vățătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal a se cuteza să se schimbe dogmele şi Liturghiile noastre şi celelalte ierurgii săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s’a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, care aveau al­tădată acestea comune, ca și noi. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfântă îndreptarea inovaţiilor, a căror intro­ducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s’a făcut şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva ino­vaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pen­tru uşurinţa acestei schimbări. Întâi că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru apuseni, care aveau ace­leaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. Iar cele inovate nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi do­vedite măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin universalitatea lor. Apoi, la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi[72], care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă şi mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii Iatinizanţi, care n’au izbutit nimic, pe când în Biserica Apu­seană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau corpul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, refăcând nu o mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să reconstituie cele vechi şi respectabile „în stare să păstreze pietatea”, precum zice şi Fericirea Sa (pag. 11, r. 16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r. 14), şi înaintașii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre ferici­ţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea Ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem, „să înceteze noutatea de a ataca vechimea”. Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până acum a declaraţiilor Papilor. În tot cazul, trebuie să mărturisim că, pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare cu înţelepciunea şi cu pietatea și cu zelul pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, totuşi va întâmpina greutăţi şi osteneli dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale – şi fie cu iertare această îndrăzneală! – însăşi tema Epistolei sale (pag. 8, r. 32), „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască în­durat pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică”. Revine Fericirii Sale ca să arate înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sa­crificiul propriilor sale interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[73]): „Prinţ în pace şi episcop în dreptate”. Fie! Dar, până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, al cărei „cap Hristos” este (Pavel, Ep. Efeseni IV, 15), iar noi fiecare „membre în parte”, orice sfat venit de la ei şi orice îndemn din oficiu, tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie întră în primul rând şi numita Enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către Orien­tali, şi o declarăm ca atare în Biserica cea catolică.

§ 18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-liturghisitori ai Smereniei noastre, ca totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei Enciclice, soco­tim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală, ca să nu se piardă nimeni din sfântul staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi la aceasta, pentru ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile feri­citului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la[74] Efes, să repetăm unii către alţii: „Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v’a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după plecarea[75] mea „lupi grei” la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi vorbind lucruri stricate[76], pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor XX)[77]. Atunci înaintaşii şi Pă­rinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. De aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza sigură a Părinţilor noştri, aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au dat în di­ferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă”, înfăptuind scopul credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a turmei celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.

§ 19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o trans­mitem prin voi şi întregii adunări ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar găsi, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt întregului cler şi poporu­lui evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, pă­rinţilor şi copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi si celor neînvăţaţi, stăpânilor şi slugilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alţii „să putem rezista la meşteşugirile diavolului”. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul[78]: „Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă”.

§ 20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oa­meni şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o Sfintele Sinoade Ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli în­ţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Mar­tiri. „Să ţinem mărturisirea” pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o insuflare a dia­volului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită[79] credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie anatemei veşnice pentru hulă împotriva Duhului sfânt, ca şi cum adică n’ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): „Celui care va vorbi îm­potriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): „Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos, Cel ce v’a chemat în har, la altă Evanghelie, care nu este alta decât că sunt unii dintre voi care vă turbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar, chiar dacă noi sau înger din cer va vesti vouă altceva decât v’am vestit, anatema să fie”, au rostit-o cele şapte Sinoade Ecumenice şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin erezie sau prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după psalmist (Psalm CVIII, 17) „cu blestemul ca și cu o haină”, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. „Chiar înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primiti”. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor și au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa cu­getând şi noi, o vom transmite curată, cum am primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să se poată înfă­ţişa şi aceia, ca noi, neavând a se ruşina, când vorbesc despre credinţa strămoşească.

§ 21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, „curăţindu-ne sufletele cu ascultarea adevărului”, după cu­vântul Apostolului (I Petru I, 22), să luăm seama la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele (Evrei II, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ru­şina, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către Sfintele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau această credinţă şi ei sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o și o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, Sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, înce­pând de la Apostoli şi cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă In­cintă, a cărei „uşă este Hristos” şi în care toată turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele roditoare ale Ede­nului tainic, şi nu „pe cărări prăpăstioase şi aspre!”, cum crede Fericirea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră deţine înseşi textele sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scrip­turi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Te­stament, iar pentru cel nou însuşi originalul; ceremoniile Sfintelor Taine şi îndeosebi cele ale dumnezeieştii Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii trans­mise de la Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu poate să se laude cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade Ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei înţelepciunii, în aceasta şi la noi s’au ţinut. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri. Păstorii ei şi cinstitul prezbiteriu şi tagma monahală păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale creştini­smului, şi în vrednicii şi în viaţă, încă şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, „lupi grei”, după prezicerea Apostolului, ceea ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a cântat şi va cânta în veac „înconjurând m’au înconjurat şi în numele Domnului m’am apărat de ei” (Psalm CXVII, 11). Să adăugăm şi o amintire tristă, dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cu­vintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată În Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a prezis Pavel.

§ 22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul pe care Dum­nezeu l-a dat credinţei noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfântă, catolică şi apostolică, care, ca o Mamă credincioasă soţului ei, ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj demn „pentru nădejdea cea din noi”. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate cele ce a dat nouă ?” Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de trebuinţă, cel Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi sân­gele Său, nimic altceva nu cere de la noi decât numai de­votament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata credinţă a Părinţilor noştri; iubirea şi afecţiu­nea pentru Biserica Ortodoxă cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropire inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Te­stamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu însuşi cin­stitul Lui Trup şi ne adapă din destul, ca o adevărată mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat pentru mântuirea noastră şi a lumii. Să o înconjurăm dar cu gândul „ca puii pe cloşcă”, în orice parte a pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei față şi frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitei Sale mâini „Mirele cel frumos la vedere”, când a răscumpărat-o din robia celui viclean și Și-a împodobit-o ca pe o mireasă veșnică. Să simțim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii și de copii iubitori de mamă, când oameni cu gânduri de lupi și traficanți de suflete se silesc și meșteșugesc fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe niște miei, de la mamele lor. Să întărim acest sentiment clerici și laici, acum mai ales, când vrăjmașul cel cugetător al mântuirii noastre, oferind înlesniri înșelătoare (pag. 11, r. 2, 25), întrebuințează asemenea instrumente și umblă pretutindeni, cum zice fericitul Petru, „căutând pe cine să înghită” și când „în calea aceasta, pe care mergeam”, în pace și fără răutate, pune cursele lui cele înșelătoare.

§ 23. Iar Dumnezeul păcii, „Care a ridicat din morți pe Păstorul oilor cel Mare”, „Care nu dormitează și nu se dă somnului păzind pe Israel”, va păzi inimile și cugetle voastre” și va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul!

 1848, luna mai, indiction VI.

† Antim[80] cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi Patriarh Ecumenic, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ierotei cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Metodie cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu[81] Antiohia şi al întregului Orient, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ciril cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Sfântul Sinod din Constantinopol: † Paisie al Cezareii † Antim al Efesului † Dionisie al Iracliei † Ioachim al Cizicului  † Dionisie al Nicomidiei † Ierotei al Calcedonului † Neofit de Dercos † Gherasim al Adrianopolului † Ciril al Neocezareii † Teoclit al Veriei † Meletie al Pisidiei † Atanasie al Smirnei † Dionisie de Melenic † Paisie al Sofiei † Daniil de Limnos † Panteleimon de Dryinopolis † Iosif de Ersekion † Antim de Vodena.

Sfântul Sinod din Antiohia: † Zaharia al Arcadiei † Metodie al Emesei † Ioanichie de Tripolis † Artemie al Laodiceii.

Sfântul Sinod de la Ierusalim: † Meletie al Petrei † Dionisie al Betleemului † Filimon al Gazei † Samuil de Neapolis † Tadeu al Sevastiei † Ioanichie al Filadelfiei † Ierotei al Taborului.

Tradus de Teodor M. Popescu

Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti.


[1] Ep. Filipeni 2, 7.

[2] Psalm XVIII, 5 (citat şi în Ep. Romani X, 18).

[3] Pentru justificarea cuvântului, vezi par. 6.

[4] Sinodul III Ecum. (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicării şi a depunerii întrebuinţarea altui simbol decât cel niceo (-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. şi şedinţa VI, la Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. II, partea 1, Paris 1998, p. 331). De văzut lunga şi im­portanta notă din Pidalion, ed. 5 (Ioan Nicolalus Kesisoglu) Atena 1908, p. 176-178).

[5] Martin I (649-653). În Migne P.L. 87 nu se găsește o epistolă sau scriere adresată lui Maxim Mărturisitorul.

[6] Ioan VIII: 872-882.

[7] Epistola 350, ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De procesione Spiritus Sancti, Migne PL 126, 944-946. Locul citat este la col. 945C:

„Reverantiae itaque tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Do­mini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Juda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt”.

[8] Fotie este pomenit de Biserica Greacă la 6 februarie. Traducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: „au vénérable Photius”; cuvântul grec este însă ἱερός (sacru, sfânt).

[9] Sinodul ținut la Constantinopol 879-880 sub Patriarhul Fotie, cu participarea delegaților Papei Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocşi ca al optulea ecumenic, prin opoziţie la Sinodul ţinut la 869-870 sub Patriarhul Ignatie, cu participarea delegaţilor papei Adrian II, pentru condam­narea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea Sinod Ecumenic. De regulă însă Enciclica socoteşte, cum a rămas statornicit, şapte Sinoade Ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În Sinodul de la 879-880 s’a citit Simbolul credinței în forma ortodoxă (în şedinţa a şasea, martie 880) şi s’a anatemalizat oricine s’ar atinge de Simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând (οὔδὲν ἀφαιροῦντες, οὔδὲν προσθιθέντες, οὔδὲν ἀμείβοντες, οὔδὲν κιβδηλεύοντες). Măsura era îndreptată împotriva adaosului latin Fllioque şi s’a repetat în şedința următoare: Cine se va atinge de Simbol să fie anatema. De văzut actele Sinodului, pentru şedinţele citate, în Τομός χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op. cit., t. IV, partea I, p. 603-604, numesc hotărârea Sinodului o „enormitate”. De fapt, Sinodul repeta în cuvinte mai precise hotărîrea Sino­dului III Ecumenic (canon 7).

[10] Τελεταρχικόν, care prezidează ceremonia; cuvântul este greu de redat în româneşte, Dallas (p. 34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat netradus, Comp. şi par. 13.

[11] τῶν θείων προόδων,la Dallas p. 35. Mansi 40, 384: les atlributs divins. Cuvântul προόδος nu înseamnă atribut, ci este întrebuinţat ca termen general pentru a arăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul I de la începutul paragrafului. Dacă am tradus „progresiunile”, este pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc.

[12] În Mansi, 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă de Damasus lui Paulin al Antiohiei (362-388), episcop în timpul schismei meletiene – în care cuvintele citate se găsesc în art. XXIII. Autorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se aplică la Filioque. Iată nota: „Lege:Ad Paulinum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Confessionem fidei, cuius art. XXIII ita se habet:Si quis de Patre et Filio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habituerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive de Filio, sive de Spiritu Sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Quid haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?

Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele–Leclercq, op. cit. II, 1, p. 58), de unde greşeala Enciclicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la Sinodul ţinut la Roma la 382.

[13] Canonul zice: „Fiind citite acestea [simbolul niceian şi un simbol nestorian, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu-i este îngăduit să prezinte, să scrie sau să întocmească altă credinţă decât cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul Sfântului Duh. Iar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credinţă, fie chiar să o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărulu din păgânism, fie din iudaism sau fie din orice erezie, aceştia dacă sunt Episcopi sau clerici, Episcopii să fie scoşi din episcopie, iar clericii din cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În continuare, canonul se referă în special la erezia nestoriană).

[14] În realitate, expresia Filioque a fost întrebuinţată întâi în Spania, într’o mărturisire de credinţă compusă de episcopul Pastor pe la 450 (F. X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,1. Das christliche Altertum, Paderborn 1926, p. 182) şi apoi într’un simbol de credinţă aprobat de Sinodul la Toledo 447 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. II, partea I, p. 483); introdus în simbolul niceo-constantinopolitan de Sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea 1 (1909), p. 223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne chretienne (Bibliotheque de l’enseignement de l’historie ecclesiastique), ed. 2, Paris 1906, p. 280-281). În Răsărit Filioque a fost cunoscut mai târziu, prin epistola sinodală a papei Martin I.

[15] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea II (1910), p. 1127, 1129 (Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.

[16] Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea Iul Filioque în simbol, pentru motivul că sfinţii Părinţi şi sinoadele n’au cu­noscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în simbol (Hefele- Leclercq, op. cit. t. Iii, partea II, p. 1132). Ceva mai mult, papa a pus să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan greceşte şi latineşte fără Filioque pe două mari plăci de argint, care au fost aşezate în biserica sf Petru,

[17] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk) regele Moraviei (†894). Epi­stola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 16o sq (v. despre conflictul dintre Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les Slaves,Biysance et Rome au IX-e siecle (Travaux publies par l’Institut d’etudes slaves. IV, Paris 1926 p. 261-270).

[18] Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să treacă peste hotărârile Părinţilor şi Sinoadelor pentru interesul şi plăcerea de a impune voința Romei ca normă de credinţă şi de a ridica astfel autoritatea papală. Iată, de exemplu, declarația făcută de papa Ştefan V (885-891) moravilor lupă moartea lui Metodiu, în ciuda ortodoxiei bizantine a acestuia privi­tor la purcederea Sfântului Duh:

«Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum”. (Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Pătinți a adăuga sau a reduce ceva în Simbol, răspundeţi: Sfânta Biserică romană este paznicul şi confirmatoarea sfintelor dogme) la F. Dvornik. op. cit. p. 287).

[19] Locul nu este citat întreg. Epistola zice: „Iar dacă va mai tine mânia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sf. Vasile zice figurat: sprânceana apuseană]? Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe şi, prejudecând cu bănueli mincinoase, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai înainte cu Marcel

[aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei,
condamnat în Orient ca eretic (336, 338, 339, 343), găsit
ortodox la Roma
(340 şi Sardica 343)]

; certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără forma comună, să scriu corifeului lor nimic despre cele bisericeşti decât numai cât să fac să înțeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care să-l afle”.

[20] Epistola 239, în Migne, P. G. 32, 889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B.

[21] În cuvântarea a doua (Ἀπολογετικὸς τῆς εἰς τὸν Πόντον φυγὴς) la Migne PG 35, 488 C: Κρείττων γὰρ ἐπαινετὸς πόλεμος εἰρήνης χωριζούσης Θεοῦ).

[22] Se înţelege botezul prin cufundare, în opoziţie cu cel prin stropire.

[23] Τὸ αὐτό, adică să mărturisim aceeaşi credință.

[24] Greşit, în loc de 1846.

[25] Adică nu specifică Biserica ortodoxă, dar citează Părinți ortodocşi.

[26] În Migne P. G. 32, 424 – 425: epistola 66 (din anul 371).

[27] „Că trebuie început cu grija celor mai importante, după cei mai înțelepți dintre medici, ştii mai bine ca oricine. Şi care poate fi mai impor­tantă dintre Bisericile lumii decât cea a Antiohiei?”(Ibidem, col. 425 B).

[28] La Teodoret de Cyr,Ist. bis., V, IX, în Migne, PG 82, 1212 – 1218 Β (V. Şi Hefele-Leclercq,op. cit., t. II, partea I, p. 54-55).

[29] Episcopul Romei, 366-384.

[30] Episcopul de Mediolanum (Milan), 374-397.

[31] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (menţiune la Hefele-Leclercq, ibidem, p. 58; Ulysse Chevalier, Repertoire des sources historiques du moyen âge. Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col. 704, St. Briton).

[32] Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p. 50); Ulysse Chevalier, op. cit. vol. II, (1907), col. 4622.

[33] După Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios şi celorlalţi sfinți episcopi, adunaţi în marele oraş Roma… (col. 1218 B).

[34] La Mansi 40, 391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII. 1202 b.

[35] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explică alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: „Pe prea venerabilul şi de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii şi în adevăr apostolicei Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştini­lor, conlucrând cei ai provinciei şi ai diocezei Orientului l-au hirotonit ca­nonic”… (col. 1217 B).

[36] Comp. Galateni II, 14.

[37] Nu este numit Sf. Vasile, ci „vechii Ierarhi și credincioși ai privinciilor Orientale”, r 31-32.

[38] Par. 7.

[39] „τοῦ Οὐατικανοῦ ἀδύτου”, sanctuarului de la Vatican. Dallas p. 42, Mansi 40, 392 lasă netradus cuvântul ἂδυτον, care, ca adjectiv, însemnează inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aci, însem­nează sanctuar.

[40] La sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedința XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea I (1909), p. 501-502.

[41] Depus şi caterisit la sinodul IV Ecum., Calcedon 451.

[42] La sinodul II ecum., Constantinopol 381.

[43] La sinodul III Ecum., Efes 431.

[44] Κναφεὺς sau Γναφεύς, piuar (lat. Fullo, franț. Foulon). La Dallasp. 42, Mansi 40, 392 lăsat afară.

[45] Monofizit, uzurpator al scaunului pela 470, exilat de împăratul Leon I.

[46] Λουγδούνων; forma obișnuită este singularul Λούγδουνον sau Λούγδουνος (comp. Eusebiu, Istoria bisericească, V, 1, 1 și 3).

[47] Πρεσβεῖα arată drepturile sau privilegiile celui mai mare în vârstă sau celui mai vechi, nu o supremaţie propriu-zisă; prin urmare este vorba de o întâietate onorifică.

[48] Se înţelege epicleza (ἐπίκλησις).

[49] Se referă la locul din enciclica papală, unde se spune: „Cât pen­tru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuiesc înlăturate din ele cele ce s’au introdus după despărţire şi se opun credinţei şi unităţii catolice”.

[50] Ediţia benedictinului R. Massuet s’a tipărit la Paris 1710 şi retipă­rit la Veneţia 1734. Este reprodusă în Migne, P G 7 (1857).

[51] ἔκκλησις.

[52] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et simillum haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 1596, cu adaose şi după moartea lui (1 ian. 1610) la 1639).

[53] τῆς ἐπικλήσεως.

[54] Nota este reprodusă în Migne P. G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sanguinem Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque disertis verbis confirmat, lib. IV, c. 32, 33, 34, 45 et lib. V, c. 2.

[55] Stabileşte principiul libertății bisericeşti, în legătură cu situația Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte din colecțiile romano-catolice, ca şi can. 7, care opreşte orice schimbare în Simbolul credinței.

[56] Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de cinste după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.

[57] Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcopilor de Alexandria și Antiohia, după exemplul celui al Romei.

[58] Adică privilegiul întâietății onorifice, cuvenite oraşului.

[59] Iarăși τὰ Πρεσβεῖα.

[60] Unde se afirmă transmiterea privilegiului lui Petru asupra urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate să rămână fără temelie.

[61] Nu corintenii s’au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca și alţii, cele întâmplate la Corint şi a scris în numele comu­niunii. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede încă F. Cayré, Précis de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres ei docteurs de l’Eglise, t. I. Paris – Tournai- Rome, 1927, p. 59. Vezi Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, f. 1, ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p. 124; J. Tixeront, Précis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923, p. 16; G. Rauschen – B. Altaner, Patrologie, ed. 10- 11, Freiburg im Breisgau 1931, p. 58 (G. Rauschen, Grundriss der Patrologie, ed. 8-9 (1926), p. 67).

[62] Εἰ δὲ μή, ἀναγγέλεται τὸ πρᾶγμα καὶ εἰς τὴν Διοίκησιν κατὰ τά καθεστῶτα. Amintesc că locul acesta a fost mult criticat de romano-catolici ca arătând dependența Bisericii Ortodoxe față de stat. De observat însă că Enciclica zice: lucrul se aduce şi la cunoştinţa conducerii statului; nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca supremă instanță, ci că de nevoie şi în mod excepţional i se face cunoscut cazul, după ordinea de lucruri stabilită, impusă Bisericii Ortodoxe din imperiul turc de situația ei.

[63] Înţelege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă.

[64] ἡ δεσποτέια, cuvânt care arată și natura supremației papale.

[65] Am arătat în studiul introductiv că este vorba de o greşală a traducătorului în greceşte al Enciclicii latine, care confundă Calcedon (Χαλκηδὼν) cu Cartagena (Καρχηδών). Am citat şi nota fără motiv aspră din Mansi 40, 40l (n. 1), care numeşte observaţia din Enciclica ortodoxă „purum mendacium”. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte neîndreptată traducerea franceză a lui Dallas p. 52 care zicând „de Chalcédoine a Carhedon” se mulţumeşte să transcrie cuvântul Καρχηδὼν, fără a traduce, neştiind poate că este vorba de Cartagina (Carthage).

[66] Enciclica latină.

[67] Epistola dogmatică a lui Leon I s’a citit în şedinţa a doua (10 oct. 451), în traducere greacă. Deşi episcopul Romei a fost aclamat în Sinod, epistola lui n’a satisfăcut o parte din epsicopi (pe cel din Iliria şi Palestina), care au exprimat bănueli asupra a trei locuri şi n’au aderat decât în şedinja a patra (17 oct.), după explicațiile date de legaţii papei, v. Hefele-Leclercq, op. cit. 1. II, partea II (1908), p. 687-690, 701-702, unde totuşi nu se vorbeşte despre examenul la care Sinodul a supus epistola lui Leon I. De văzut în schimb alte aclamaţii analoage cu cele adresate acestuia, aşa că era un lucru obişnuit în Sinoade. La un răspuns al împăra­tului Marcian, care lăsa în competenţa Sinodului IV Ecum. o chestiune în care era întrebat, Părinţii au strigat: „Aceasta este opera lui Dumnezeu” (ibidem, p. 703).

[68] κυρίου, netradus ibidem.

[69] ὀρτότης, justețe, corectitudine.

[70] Enciclica vrea să spună că, deși Papa și episcopii romano-catolici au căzut în erezie, Biserica Ortodoxă nu-și permite să facă numiri de titluri în scaunele lor, pe care le-ar putea considera vacante, pe când din contra Papa, trecând peste canoane și jignind grav Biserica Ortodoxă, numește episcopi ca simpli titulari la scaune vacante din Orient, deci de pe teritoriu ortodox, pe care le consideră astfel lipsite de păstori canonici, dând însă titularilor alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre ortodocși. (Un asemenea episcop titular (de Ilion) este și Mgr. d’Herbigny, cunoscutul emisar al romano-catolicismului printre ortodocși, în special în Rusia). Această practică scandaloasă a Bisericii papale are la bază concepția de care am vorbit în studiul introductiv, că Orientul ortodox este o simplă „terra missionis”, rezervată pentru episcopi în „in partibus infidelium”. (De văzut și importanta notă din G.A. Maurocordatos, L’ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse aux auteurs de la brochure intitulée Hellénisme ou Moscovisme, Atena 1854, p. 22-26; pag. 25, par. 4: „…mais jamais les Patriarches d’Orient ne se sont avisés d’impiéter sur la jurisdiction d’Eglise de Rome et de nomer partes infidelium des pays habitées par de chrétiens qui, quoiqu’ apartenant à une communion différente de la notre, sont néanmoins et se nomment chrétiens”.

[71] Amintim că este vorba de sentinţa de excomunicare depusă de cardinalul Humbert pe sf. masă în biserica Sf. Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzaţi grecii între altele că au tăiat pe Filioque din Simbol (Sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus sancti processionem a Filio, Migne, P. L. 143, 1003 B, v. traducerea mea în Studii teologice, Publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. II (1931 No. 2, p. 44). De notat că şi la Sinodul de la Ferrara, în şedinţa de la 16 octombrie 1438 latinii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat că Sinodul VII Ecumenic (787) a întrebuințat Simbolul cu adaosul καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ, pe care apoi grecii l-au înlăturat. Învățatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitatea acestei afirmații, v. Hefele-Leclerq, op. cit., t. III, partea II (1910), p. 772, n. 3.

[72] διότι ὁ ὑπερασπιστὴς τῆς θρῃσκείας ἐστὶν αὐτὸ τὸ σῶμα τῆς Ἐκκλησίας ἤτοι αὐτὸς ὁ Λαός, Dallas 57, Mansi 40, 408: car chez nous la sauvegarde de la religion reside dans le corps entier de l’Eglise. Am arătat în studiul introductiv că această afirmajie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinţei o are poporul, ci că acesta ține atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiţionalismul lui vine în apărarea ei chiar dacă ierarhia ar vrea să introducă inovaţii. Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovații, ceea ce este firesc şi adevărat. De altfel, dacă romano-catolicilor le place să înjeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie să uite că aceasta se întâmplă nu la ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerință populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis poporul; Immaculata conceptio deasemenea: „Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o solicită cu strigate (à grand cris). La 8 decembrie 1854, Pius IX îi va da satisfacţie”, zice E. Vacandard, Etudes de critique et d’histoire religieuse, troisième série, Paris 1912, p. 309. De notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX!

[73] Această indicare de loc lipseşte din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL, 17).

[74] Textul şi traducerea zic greşit: la Efes ἐν τῇ Ἐφέσῳ, à Ephèse (Dallas p. 59, Mansi 40, 410); adunarea a avut loc la Milet, comp. F. Apost. XX, 17.

[75] Tradus după înţeles, căci cuvântul întrebuinţat este ἄφιξις=sosire.

[76] διεστραμμένα, falsificate, denaturate.

[77] vers. 28 – 30.

[78] Epistola 1, cap. V, 8-9.

[79] ἐλιπής, incompletă, defectuoasă, insuficientă.

[80] Antim al VI-lea a tost Patriarh de trei ori: 1845 – 48, 1853 – 55, 1871-73.

[81] θεούπολις, nume dat Antiohiei după refacerea ei de către Iustinian, în urma cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 526 și 528, după sfatul lui Simeon Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether, Antiochien I.

Pr. Teodor Zisis: UNITATEA BISERICII ESTE AMENINȚATĂ. Veriga slabă este Biserica Greciei

Protoprezbiter Teodor Zisis

Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic

Unitatea Bisericii sobornicești este amenințată serios în această perioadă de acordarea necanonică a autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică părților schismatice ale ortodocșilor ucraineni prin ignorarea Bisericii autonome a Ucrainei de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului, care se supune istoric și canonic Bisericii Rusiei.

Kievul este maica, cristelnița rușilor ortodocși din epoca în care Țarul (Cneazul) Vladimir, în 988, a fost botezat el însuși și poporul rușilor în credința creștină prin acțiunile Bisericii de Constantinopol. Timp de cinci veacuri Mitropolia de Kiev și a toată Rusia a ținut nemijlocit de jurisdicția Constantinopolului. Cuceririle străine și influențele creștine apusene au încercat de multe ori să spargă Mitropolia unitară, unitatea bisericească a rușilor ortodocși și să creeze o a doua Mitropolie în ținutul Rusiei Mici, Ucraina de astăzi, însă mereu a reacționat corect la această dezbinare Patriarhia Ecumenică pentru că a întrezărit că desprinderea ținutului de trunchiul Ortodoxiei rusești, pe care o vizau Roma papistașă și conducătorii papistași ai Poloniei și Lituaniei, ar fi întărit uniația între ortodocși, adică unirea lor cu Roma și dependența lor de jurisdicția Papei.

Concret, pentru o perioadă de timp și în timp ce capitala rușilor s-a mutat în Nord, la început la Vladimir și apoi definitiv la Moscova, Kievul nu a mai fost încadrat, din motive politice și militare, în Biserica autocefală a Rusiei din 1448, ci a rămas sub jurisdicția Constantinopolului și sub influențele catastrofale și înrâuririle uniației și ale puterilor politice occidentale, care urmăreau atunci, ca și astăzi, să-i taie pe locuitori de Rusia, cultivând sistematic simțământul rusofobiei. Această despărțire a ortodocșilor ruși a fost tămăduită când Mitropolia de Kiev a revenit în administrația bisericească unitară a ortodocșilor ruși în 1686 prin actul patriarhal și sinodal al Patriarhiei Ecumenice, care a trecut Mitropolia de Kiev în jurisdicția Bisericii Rusiei, de care aparține de trei secole și jumătate (333 de ani), fără să se fi gândit cineva până acum să se pună la îndoială această trecere și această jurisdicție.

Nu ne vom lungi aici în alte analize istorice și canonice, care nu îndreptățesc intruziunea Bisericii de Constantinopol într-un teritoriu al unei jurisdicții străine prin intervenția dincolo de granițele sale în hotarele canonice ale altei Biserici autocefale. Acestea devin de la sine înțeles prin citirea cărții noastre, «Autocefalia ucraineană. Intruziune anticanonică și dezbinătoare a Constantinopolului», în care sunt publicate trei articole ale noastre: a) Ucraina este teritoriu canonic al Bisericii Rusiei, b) Autocefalia ucraineană. Ascunderea și răstălmăcirea documentelor și c) Constantinopolul creează schisme. După cea calendaristică vine cea ucraineană. Studiile acestea, în afară de faptul că demonstrează răstălmăcirea documentelor pe care întemeiază unii cercetători neatenți și înregimentați acțiunile Constantinopolului, arată, de asemenea, că, de-a lungul timpului, Constantinopolul a fost pentru jurisdicția unitară bisericească a rușilor și că separarea au urmărit-o Patriarhii răi și interesați, care slujeau interese străine. Mai ales al treilea studiu sună clopotul de alarmă prin aprecierea că, în final, Constantinopolul, în loc să tămăduiască schisma pe care a creat-o în 1924 prin reforma calendaristică, a creat acum o altă schismă prin acordarea anticanonică a autocefaliei schismaticilor din Ucraina.

Schismaticii rămân schismatici, cât timp nu s-au pocăit de schismă și cât timp continuă să-i considere schismatici administrația bisericească care i-a tăiat din Biserică. Numai aceasta, după sfintele canoane, poate să-i restabilească. Înainte de această restabilire canonică, este în vigoare în continuare canonul 2 al Sinodului Local din Antiohia, care impune scoaterea din comuniune a celor care au comuniune cu cei scoși din comuniune. «Nu este îngăduit să aibă comuniune cu cei neîmpărtășiți (scoși din comuniune), nici să fie primiți în altă Biserică cei care nu se adună în altă Biserică. Iar dacă s-ar arăta cineva dintre episcopi sau preoți sau diaconi sau cineva care are comuniune cu cei scoși din comuniune de canon, să fie și acesta scos din comuniune ca unul care bulversează canonul Bisericii».

Este un favor și un lucru vrednic de toată lauda că toate Bisericile autocefale refuză până acum să primească în comuniune pe schismaticii din Ucraina, pe care i-a restabilit anticanonic Constantinopolul și cărora le-a fost acordată autocefalia prin intruziune în jurisdicție străină. Deja am exprimat neliniștea noastră că etnofiletismul, adică patriotismul prost înțeles, va conduce unele conduceri grecești ale câtorva Biserici autocefale (Alexandria, Ierusalimul, Ciprul, Grecia și Albania)la susținerea acțiunilor anticanonice ale Patriarhului de Constantinopol. Lucrul acesta, deși nu s-a întâmplat până acum, urmează să fie promovat de puterile politice și bisericești care urmăresc slăbirea Ortodoxiei prin «dezbină și stăpânește». Cea mai slabă verigă se pare că este Biserica Greciei, al cărei Întâistătător tace și nu se manifestă, nici nu există până astăzi o decizie sinodală în afară că unii arhierei resping pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina, precum și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Totuși există alții care deschid drumul recunoașterii, fie prin decizii, fie prin acțiuni. Este deja cunoscut că cele două Comisii Sinodale, cărora le-a încredințat Sfântul Sinod Permanent studierea subiectului, și-au dat acordul pentru recunoașterea autocefaliei, iar Mitropolitul de Nafpaktos susține prin scrisoarea sa către Arhiepiscop că nu există altă soluție canonică decât recunoașterea autocefaliei, poziție pe care am combătut-o prin publicația noastră pe internet, care a găsit o audiență mare, cu titlul: «Arhiepiscopul Ieronim fără ieșire pe tema ucraineană. Îi sare în ajutor Mitropolitul de Nafpaktos».

În pregătirea recunoașterii se înscrie și hirotonia de către schismaticii din Ucraina a unui cleric grec din Mitropolia de Dimitriada ca episcop de Olvia, precum și primirea cu felicitări și acordarea cinstei «episcopului» de Olvia nou hirotonit scos din comuniune după sfintele canoane de către Mitropolitul de Ftiotida.

Această acțiune preliminară anticanonică și ascunsă a atins culmea prin prezența comună a Arhiepiscopului Ieronim și a Mitropolitului schismatic Epifanie de Kiev la Fanar pentru sărbătorirea Patriarhului Bartolomeu la vecernia patriarhală care s-a săvârșit în Sfânta Mănăstire a Izvorului Tămăduirii din Balukli din Constantinopol pe 10 iunie anul curent, unde s-au arătat așezați alături, în împreună-rugăciune și salutându-se în biserică. Când a fost întrebat Arhiepiscopul Ieronim despre scopul prezenței sale în Cetate, a spus: «Am venit să urmăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea putere să continue lucrarea sa binecuvântată». Totuși este lucrare binecuvântată susținerea ereziilor în Colimbari și a schismaticilor în Ucraina?

Noi ne exprimăm bucuria că va circula acum și în limba rusă cartea noastră despre autocefalia ucraineană, nu numai ca să nu fim considerați toți grecii vinovați împreună de poziția și starea etnofiletistă care se întrezărește, ci și ca să exprimăm pe baza adevărului istoric și canonic tradiția noastră, starea noastră alături de marele neam al rușilor, care a luat de a greci Ortodoxia, totuși a oferit în continuare multe pentru păzirea, răspândirea, adâncirea și slava ei prin mulțimea de Sfinți Cuvioși, Mărturisitori, Propovăduitori, Noi Mucenici, Teologi și Dascăli, dar și nenumărați credincioși ortodocși evlavioși și bine cinstitori.

Occidentul se descreștinează, Rusia se reîncreștinează ortodox după vijelia comunistă. Grecia urmează Occidentul descreștinat al Papismului și al Protestantismului.

Katanixi.gr

Vizita Papei Francisc – observații preliminare

Credința românilor la răscruce cu Vaticanul

Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.

Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?

Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:

– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;

– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;

– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);

– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;

– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.

Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:

– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;

– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;

– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;

– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.

Cu ce rămânem?

Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.

Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.

E de remarcat că Papa nu a vizitat niciodată Rusia. S-a întâlnit cu Patriarhul Chirile tocmai în Havana. O fi având Rusia alt statut în geopolitica actuală, în care jocurile credinței au un loc principal? Mai mult, se dorește ca noi, românii, să fim înscriși pe o anumită axă? Deocamdată speculații, dar nu chiar nefondate.

Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.

Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.

Translate page >>