Actul sinodal din 1882 prin care Biserica Ortodoxă Română și-a impus autocefalia

În contextul dezbaterilor cu privire la autocefalie iscate de schisma ucraineană, Orthodox Synaxis a scos la lumină un act din Monitorul Oficial din 1882 (p. 2974-2980). Este bine de cunoscut acest document atât pentru valoarea lui doctrinară, cât și pentru istoria noastră bisericească. Îl redăm mai jos în limba română adusă la exprimarea de astăzi.

Punând în context istoric această acțiune a Sinodului episcopilor români de a se declara o structură bisericească autocefală, este evident că ea a determinat Patriarhia de Constantinopol să-i acorde un Tomos de autocefalie trei ani mai târziu, în 1885. Toate aceste evenimente trebuie puse în contextul obținerii independenței în 1877 de sub stăpânirea turcească și, implicit, o ieșire de sub influența fanariotă.

Actul sinodal interpretează trecutul istoric într-o manieră foarte interesantă, puțin cunoscută astăzi. Până la proba contrarie, viziunea prezentată trebuie luată de bună, mai ales că este foarte plauzibilă. În orice caz, identitatea noastră națională și îndeosebi cea bisericească a fost foarte bine conturată dintotdeauna și e bine să conștientizăm acest fapt important. Acest aspect ar fi meritat să fie punctat mai pregnant cu prilejul sărbătoririi anul acesta a 135 de ani de autocefalie. Mai mult, este de observat faptul că istoria bisericească a românilor care ni se prezintă oficial astăzi omite un fapt important subliniat în textul de mai jos, anume că românii au fost autonomi în organizarea ecleziastică, preferând să se plaseze sub jurisdicția Patriarhiei de Ohrida, nu sub cea de Constantinopol.

Patriarhul Constantinopolelui Ioachim al IV-lea și Mitropolitul Primat Calinic (Sursă foto: Familia Regală a României)

Sântul Sinod al Sântei biserici autocefale ortodoxe române, ascultând epistola Sinodală a Înaltei Sale Sanctități Domnului Domn Ioakim Arhiepiscopul Constantinopolului și patriarh ecumenic, epistolă adresată „Prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlachiei, Prea cinstitului Exarh al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”, precum și „tuturor respectabililor ierarhi ai păzitei de Dumnezeu regiuni (ținut) a României (κράτει της Ρουμανίας)”, pe care îi numește frați și coliturghisitori ai Modestiei sale: s’a informat de cuprinderea ei, care este cea următoare:

1) Înalta Sa Sanctitate, Domnul Ioakim, patriarhul ecumenic spune că s’a informat din jurnale, că la 25 Martie trecut, în biserica catedrală a Mitropoliei din Bucureștii, s’a săvârșit Sfințirea Sântului Mir și că prin aceasta ierarhii români ar fi arătat deplina lor neștiință despre canonica supremație (αρχή) spirituală a tronului patriarhal, apostolic și icumenic; că această urmare ar fi împotriva regulii urmate din vechime în această regiune (κλὶματη); că ierarhii români prin această faptă, în loc de a fi păzitori ai regulii păstrate în biserică, au oferit un model (τύπον) de neorânduială (ἀταξίας), care prin această epistolă ’și atrage mustrarea meritată. Această mustrare constă din următoarele aserțiuni: a) Că orânduiala (τάξις) este din cele mai salutare, mai necesare și universale în lume și că fără dânsa și fără prevedere nu trebuie a se conserva nimica în lume; căci ce se face altfel nu este stabil și nu are condițiunile necesare la trăinicie. Citează cuvintele Apostolului, adresate Corintenilor, că toate să se facă cu bunăcuviință și după orânduială. Aceasta orânduială, care trebuie a se păzi întru toate, cu atâta mai vârtos trebuie a se păstra în cele spirituale. b) Ierarhii români, prin actul sfințirii mirului, ar fi realizat o  neorânduială, călcând rânduiala stabilită de un foarte vechi obicei bisericesc. Că ierarhii români, după cuvântul Apostolului Petru, trebuie să fie pentru turma lor pildă și model:  păstoriți turma lui Dumnezeu dintre voi, făcându-vă pildă turmei”. De asemenea cuvintele Apostolului Pavel: fugi de dorințele de inovațiuni, știind că ele produc certe”. c) Alt argument al mustrării epistola îl ia din canonul XXXIV Apostolic, care prescrie ca Episcopii fiecărei națiuni să recunoască pe cel întâii între dânșii și să’l socotească ca cap și să nu facă nimica de prisos fără opiniunea lui”. Că acest canon ar fi având acel înțeles, că ierarhii români nu trebuia să cuteze a face Sfințirea mirului, care ar fi un novism; căci trebuia să conserve vechiul obicei de a primi Sfântul Mir de la patriarhia de Constantinopol, sub a căreia jurisdicțiune bisericească este pusă România încă de Sinodul Ecumenic IV-lea, ce s’a adunat în Calcedon în ani de la Hristos 451 și carele a decis ca Episcopii din Diocezele Pontului, Asiei și Traciei precum și Episcopii diocezelor acestora, carii se află printre barbari, să depindă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Între popoarele acele barbare, de prin veacul al V-lea la care se trimiteau episcopi misionari de la Constantinopol și din alte eparhii ale imperiului roman de orient, epistola sinodală a patriarhului numără și pe România noastră și crede a întemeia pe această esplicație supremația sa bisericească. d) Că Înalta sa Sanctitate, ascultând glasul Apostolesc carele zice : Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v’a pus Episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu”, n’a trecut cu vederea a ne mustra pentru îndrăzneața faptă a sfințirii Sfântului Mir, faptă abătută de la orânduiala bisericească, și totodată exemplu rău turmei de nesupunere și neascultare.

2) Epistola patriarhală sinodală spune mai departe că s’ar fi răspândit pe acolo zgomotul că în biserica noastră s’ar fi mai introdus și alte inovațiuni precum: Stropirea și turnarea pe cap la Sfântul Botez în loc de cufundare; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme, pe care le înseamnă numai cu zicerile: „și altele asemenea”, Dar adauge că aceste din urmă le consideră ca simplu zgomot deocamdată, și cere informații lămurite despre existența unor astfel de inovațiuni în biserica românească. Epistola se încheie, invocând harul și mila lui D-zeu asupra noastră.

Epistola poartă data 10 Iulie anul 1882 și este sub-scrisă de Înalta Sa Sanctitate patriarhul Ioachim și de 11 Arhierei membri ai sinodului patriarhal.

Cetind și ascultând cu mare luare aminte această admonițiune patriarhală, am simțit în inimile noastre o plăcere duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic ne amintește mai multe cuvinte din Sânta Scriptură și din canoane, care sunt norma administrației Sfintei noastre biserici ortodoxe a Răsăritului și pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administrația spirituală a diecezelor noastre. Astfel de cuvinte le recităm și noi încă o dată cu multă plăcere: a) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din I-ia epistolă către Corinteni, Cap XIV, st. 40, unde Apostolul prescrie buna rânduială ce trebuie să domnească în templu în timpul serviciului divin, și încheie regulile sale cu aceste cuvinte: ,,toate să se facă după cuviință și rânduială”. b) Cuvintele Sfântului Apostol Petru din I-a epistola cap. V st. 1: „Păstoriți turma lui D-zeu cea dintre voi … făcându-vă exemplu turmei”. Cuvintele prin care Sfântul Petru dă povățuiri apostolice păstorilor bisericii sună în toată întregimea lor astfel: pe prezbiterii cei dintre voi îi îndemn, ca cel ce sunt împreună prezbiter și martor al suferințelor lui Hristos și părtași ai măririi celei ce va să se descopere: păstoriți turma lui cea dintre voi, priveghind asupra ei nu cu sila, ci de voie și după D-zeu, nu din interes rău, ci cu osârdie; nici așa ca cum ați domina peste ea; ci făcându-vă exemple turmei”. c) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei Episcopul Efesului: τὰς νεοτερικάς ἐπιθυμὶας φεύγε, trebuie citate iarăși în toată întregimea lor, pentru a fi pricepute și a se ținea minte cuprinsul lor cel salutar (mântuitor, n.n.). „Aceste cuvinte P II-a Timot. II. st. 22-26) glăsuiesc astfel:

„Iar de poftele tinerești fugi (τας νεωτερικας επιθυμιας γευγε) = Juvenilia autem desideria fuge), și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Iar de întrebările cele nebunești și neînțelepte te ferește, știind că naște sfezi. Și slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător, cu blândețe certând pre cei ce stau împotrivă; poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului. Și vor scăpa din cursa diavolului, prinși fiind ei de dânsul spre a lui voie”. d) Pasagiul din faptele Apostolilor, unde Sfântul Apostol Pavel adresează cele din urmă cuvinte ale sale prezbiterilor din Efes, cu cari nu avea să se mai vadă în lumea aceasta: luați aminte de voi și de toată turma întru carea Duhul Sfânt v’a pus episcopi, ca sa păstoriți biserica lui Dumnezeu, carea o a câscigat cu scump sângele său” (Fapt. XX, 28).

Noi mulțămim din inimă Înaltei Sale Sanctități patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale scripturii, ne dă ocazie să gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm în viața noastră.

Afară de aceste citațiuni din Noul Testament, epistola Sanctității Sale ne amintește încă două canoane anume: a) Canonul XXXIV al Sfinților Apostoli, din care se citează cuvintele de la început: Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a ști pe cel dintâi dintre dânșii și a’l recunoaște ca cap și nimic din cele ce trec peste autoritatea lor a nu face fără de socotința (opiniunea) lui.» Restul textului sună astfel precum urmează: ci să facă fiecare numai aceea ce se atinge de eparhia lui și de locurile ce aparțin la ea. Dar și cel dintâi (Episcop) să nu facă nimica fără de socotința tuturor, ca în acest chip să fie unire și să se slăvească Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”. Așadar sensul acestui canon este că fiecare nație sau popor creștin ortodox are Episcopii săi; între Episcopi este unul în fruntea tuturor ; fiecare administrează dioceza sa după regulile stabilite de biserică. Când se înfățișează vreun caz neprevăzut de regulile bisericești, episcopul respectiv se consultă cu cel întâi, sau Arhiepiscopul, despre modul cum se cuvine să urmeze în cazul respectiv. Dar și Arhiepiscopul sau căpitănia Episcopilor, în cazurile neprevăzute prin regulile bisericești, să nu facă nimic arbitrar, ci să consulte pe Episcopii națiunii și să facă așa precum cu toți vor decide; căci cu modul acesta se va păstra buna înțelegere și unanimitatea în disciplina bisericească. Cum că așa se înțelege acest canon vom cita aici explicația ce’i face un canonist rus, Arhimandritul Ioan, în cartea sa intitulată: „Опьыть Курса Цєрковкаго Законовчдєніѩ”, carte care servește de manual în seminariile Rusiei la studiul dreptului canonic.

În tomul 1-iu, pagina 177 a acestei opere citim următoarele asupra acestui canon: Din acest canon (XXXIV Apost.) mai înainte de toate se vede că delimitarea hotarelor locale în administrația bisericii creștine, hotare numite eparhii (dioceze), s’a început deja în timpurile Apostolilor. Canonul apostolic la fiecare popor (ἔθνος), ce compune o biserică particulară sau locală, reprezintă câțiva Episcopi, din care fiecare diriguiește o parte din turmă ( παροικία) încredințată lui și care constă din câteva orașe, sau sate (χώρα), iar toți acești Episcopi au peste dânșii un Episcop primat ca un cap, care este dintâiul între dânșii (ὁ ἐν αὐτοις πρώτος). Cu privire la veacul apostolic și la timpurile cele mai apropiate de el, episcopi primați sau cel întâi în bisericile locale fără îndoială se socoteau primii urmași apostolici, puși de înșiși apostolii, cu deosebire în locurile cele mai însemnate ale țărilor și provinciilor cunoscute atunci: Iacov în Ierusalim, Timotei la Efes, capitala de atunci a Asiei Mici, Tit în insula Creta ș.a. Însă, numind pe acești Episcopi primați Capi ai bisericilor lor, canonul apostolic da a înțelege aici nu o putere a lor nemărginită și în totală independență, ci numai o principală protie, prioritate, întâietate a votului în afacerile bisericești; căci, precum episcopilor subordonați nu li se permite a face nimic din cele ce ar avea o importanță deosebită fără știrea și socotința capului, așa și însuși episcopului capital i se inspiră a nu face nimica fără socotința și conglăsuirea comună a tuturor episcopilor. Astfel de acte, care covârșesc autoritatea parțială a fiecărui Episcop și cer votul și decizia principalilor reprezentanți ai bisericii pot fi d. e. hotărârile dogmelor credinței, compunerea canoanelor și legiuirilor pentru biserică, alegerea Episcopilor, judecata asupra lor și altele asemenea. Iar fiecare Episcop eparhial ori diecezan, după canon, are primația și autoritatea numai în cele ce privesc eparhia lui și la locurile ce aparțin ei. Canoanele tipurilor următoare au confirmat această instituțiune apostolică (Sinod. I icum. 4, 6. – Sin. II icum. 2. – Sinod. Antioh. 9. ș. a.). De asemenea, se poate observa că canoanele apostolice vorbesc numai despre o căpetenie parțială, în bisericile locale, dar nu arată nici un cap universal peste toată biserica, – și nici măcar nu’l presupun; căci nu numai diriguirea bisericilor o reprezintă despărțită, – fiecare sub capul său, ci pe fiecare astfel de cap îl mărginește prin votul comun al tuturor episcopilor locali”. tom. I. p. 177-179).

În conformitate cu acest canon apostolic este constituită biserica ortodoxă din Regatul României, ai cărei locuitori sunt de națiune română. România este împărțită în opt eparhii sau dioceze, dintre care două arhiepiscopii și Mitropolii și șase episcopii, anume: Mitropolia Ungrovlahiei sau a Munteniei, Mitropolia Moldovei ; Episcopiile Râmnicului și Noului Severin, a Romanului, a Buzăului, a Hușilor, a Argeșului și a Dunării-de-jos. Conform canonului Apostolic, Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca unul ce reșede în capitala regatului, este primul între ierarhii români și are prerogativele de precădere, pentru care, pe lângă titlul de Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei, poartă și pe acel de „Primat al României și președinte al Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române”. Așa este el considerat și titluit în regatul României și de cler și de laici. Sub acest titlu se adresează către primul ierarh român oricine are vreo afacere bisericească, relativa ori la administrația parțială a Mitropoliei Ungrovlahiei, ori la cea generala a bisericii ortodoxe române. Mai departe, tot în conformitate cu canonul apostolic în chestiune, ierarhii noștri eparhiali, în chestiunile curente ale administrației lor bisericești se conduce de regulile stabilite mai dinainte de biserică și de uzul tradițional, clironomisit de la predecesori; iar în cazurile neprevăzute de practica anterioară, cer dezlegarea Sfântului Sinod, unde se adună toți ierarhii țării: Mitropoliții, Episcopii și Arhiereii, în număr de 16, și ceea ce se decide în Sinod, aceea devine regula pentru toți, și pentru Mitropoliți, și pentru Episcopi. Sinodul se adună de două ori pe an, după hotărârea canoanelor primăvara și toamna. Așa se înțelege și așa se aplică în România canonul XXXIV apostolic, care intră în legislația țării; căci în spiritul lui și al altor canoane sinodale este făcută legea noastră organică, pentru constituirea bisericii ortodoxe române a Regatului României.

b). Epistola patriarhală citează încă un fragment din canonul XXVIII al Sinodului IV-lea ecumenic, afirmând că biserica română ar fi pusă de acel Sinod sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol. Iată cum se exprimă epistola în acest loc: „sub a căruia (a tronului patriarhicesc) jurisdicție cei 630 Sf. părinți, care au constituit al IV-lea Sf. Sinod ecumenic din Calcedon în Bitinia, au rânduit să fie supuși: Episcopii din provinciile Pontului, Asiei și Traciei, precum și Episcopii provinciilor mai sus zise (aflați) între barbari”.

Noi reproducem acest citat din canon după Pidalion: „numai Mitropoliții provinciilor Pontului, ale Asiei și ale Traciei, de asemenea și Episcopii cei de la barbarii mai sus-ziselor provincii, să se pună de către sus-numitul prea Sf. Scaun al bisericii Constantinopolitane: adică fiecare Mitropolit al provinciilor menționate, cu Episcopii provinciei, trebuie să pună pe Episcopii eparhiei, precum este prescris de dumnezeieștile canoane. Iar înșiși Mitropoliții menționatelor provincii trebuie să fie puși, precum s’a zis, de Arhiepiscopul de Constantinopol, după ce se va face prin conglăsuire, după obicei, alegerea și prezentarea lor aceluia”. Așadar canonul a hotărât ca Mitropoliții ce se vor alege în provinciile Pontului, Asiei și Traciei să se prezinte la confirmarea Patriarhului. Tot asemenea să se urmeze și cu Episcopii populațiilor barbare, ce aparțin acelor provincii. Care sunt însă acele populații barbare, la care face aluzie Sinodul icumenic din anul 451 după Hristos? La aceasta ne răspunde Pidalionul sau cartea canoanelor bisericești, publicată de patriarhia de Constantinopol la începutul veacului acestuia, și după care avem și noi o traducere în limba română, ne răspunde în comentarea acestui canon, că populațiile barbare din veacul al V-lea, pe ai căror Mitropoliți și Episcopi Sinodul de la Calcedon îi pune sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol, sunt: alanii și rușii. Prin urmare canonul XXVIII al Sinodului IV-lea icumenic nu poate privi întru nimica pe regatul României din anul mântuirii 1882.

Canonistul rus amintit mai sus, Arhimandritul Ioan, iată cum explică canonul al XXVIII-lea al Sinodului al IV-lea: Sinodul a adaos încă în canonul său că de același patriarh al Constantinopolului trebuie să se pună și Episcopii popoarelor celor de alte seminții (ce sunt afară de imperiul roman), care după diriguirea bisericească se numără la provinciile menționate în canon (ἐτι δὲ και ἓν Βαρβαροὶς Επισκοποι τῶν προειρημένων διοικησεων): adică Episcopii acelor locuri și popoare care au primit învățătura credinței și botezul din Bizanțul ortodox și tot de la dânsul au primit cei întâi Episcopi”. (tom. II p. 315- 316). Și, după această explicație, Patriarhia constantinopolitană nu are nici o supremație asupra bisericii române: căci Românii n’au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creștinătatea Românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolei. Românii au venit în Dacia cu sămânța creștinismului încă din veacul al 2-lea după Hristos. Sămânța creștinismului adusă în Dacia s’a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului, așa că în veacul al treilea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade icumenice. De aceea nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, lituani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a românilor, fiindcă ei erau deja creștini din veacurile primitive ale creștinismului. Constatăm dar din nou că nici prin canonul Sinodului al IV-lea, nici prin altul al vreunui Sinod icumenic ori local, biserica romana nu este supusă celei Constantinopolitane.

În imperiul Roman era datina  ca, precum administrația politică, așa și cea bisericească să aibă diferite centre în politiile cele mai însemnate ale imperiului. Aceste centre se determinau atât prin legi imperiale, cât și prin canoane sinodale. De la aceste centre se da direcțiunea administrativă și organizatoare în regiunile respective. Împăratul Iustinian, în veacul al VI-lea, a instalat un asemenea centru de administrație bisericească în politia sa natală, Prima-Justiniana, și, între alte provincii incorporate la acest centru a fost și Dacia, unde locuiau românii. Această lege imperială, cuprinsă în Nuvela XI a lui Iustinian, este cel dintâi act public cunoscut în istoria românilor despre jurisdicția lor bisericească. Românii în decurgere de multe secole s’au ținut de această jurisdicție. În locul Primei-Justiniane cu timpul s’a ridicat Ohrida la slavii de sud și românii au păstrat cu dânsa vechile legături ce avusese cu biserica Primei-Justiniane. În intervalul acesta, românii și cu slavii de sud formaseră un imperiu, pe care au trebuit să’l țină cu necontenite lupte și vărsări de sânge contra pretențiilor de cucerire ale imperiului bizantin, până ce imperiul româno-slav căzu pradă cuceritorilor. Ca clironomie (moștenire, n.n.) din acel timp am avut noi literatura slavă în biserica română până în veacul al XVII-lea. Românii își adunară puterile lor și, după multe lupte și vărsări de sânge, formară, în România actuală, prin veacul al XIII-lea două state române, unul în Muntenia, altul în Moldova, independente de orice supremație străină. Aceste state au păstrat încă un timp legăturile lor bisericești cu Ohrida. Aceste legături constau întru aceea că românii, la caz de trebuință, cereau de acolo povățuiri în unele chestiuni bisericești, pe care conștiința lor  religioasă le credea de o importanță deosebită.

Pe la finele veacului al XIV-lea se ivește întâia oară tendința patriarhiei de Constantinopol de a’și întinde jurisdicția sa asupra Domniatelor române. În Moldova se îndeplinise vacanțele ce avură loc în scaunele episcopale ale țării după anticul său uz.

Încă mai dinainte, cu primirea Domnilor și a boierilor, patriarhia trimisese în Muntenia doi mitropoliți, unul pentru Valahia-mare , altul pentru Valahia-mică. Tot așa voia sa facă și în Moldova; însă aici nu fu primit Mitropolitul trimis de patriarhie. Aceasta excomunică întreaga țară, care continua a se administra bisericește după uzul antic de Mitropoliții și Episcopii săi, recunoscuți de biserica Ohridei. A intervenit curtea imperială bizantină și pe căi amicale a liniștit afacerea, silind patriarhia a nu se amesteca în afacerile interioare ale bisericii Moldovei, a nu trimite acolo Mitropoliții săi, ci a recunoaște pe ai țării și a se pune în relație bisericească cu dânșii, iar pe Domnul țării, Alexandru-cel-bun, l’a înduplecat a se pune în relații bisericești cu patriarhia, care este centrul a toată ortodoxia. De aici se încep relațiile noastre bisericești cu patriarhia de Constantinopol. Ele nu au fost reglementate prin nici un canon bisericesc ori lege politică, ci au fost totdeauna relații amicale, de bună voie, niște legături morale cu centrul ortodoxiei. Această stare de lucruri nu a durat mult. După Sinodul de la Florența, unde patriarhul și împăratul Constantinopolului s’au unit cu biserica Romei în dezavantajul ortodoxiei, biserica română din amândouă țările iarăși a curmat legăturile abia strânse cu patriarhia de Constantinopol, și s’au lipit iarăși de biserica Ohridei, cu care din nou s’a pus în comunicare, ca una ce era într’un loc pașnic și retras de tulburările politice și cu care aveau simpatii tradiționale. Această stare de lucruri a continuat până pe la finele veacului al XVI-lea. Patriarhia de Constantinopol, fiind căzută sub dominația turcească, a început a căuta sprijin material, moral și politic la statele ortodoxe, la Rusia și România. S’au început vizitele prin țările Române, Muntenia și Moldova, precum și colectele bănești prin țară pentru  susținerea patriarhiei, care era în ultimul pericol. Cea dintâi vizită patriarhală în Muntenia a fost primită cu răceală, în Moldova însă a fost primită cu toată simpatia și s’a dat patriarhului Ieremia cea mai largă ospitalitate și ajutoare materiale. Biserica Ohridei, căzând sub jugul turcesc, prin aceea a căzut și bisericește sub patriarhia de Constantinopol. Iar prin aceasta bisericile din țările române, din nou , de bună voia lor și după rugămintea patriarhiei, s’au pus în relații spirituale cu dânsa, păstrându-și autocefalia lor internă. În puterea acestor relații amicale și de omodoxie (aceeași credință ortodoxă, n.n.), Domnii și boierii, precum și clerul român, respectând pe patriarhi, primeau ca bucurie povățuirile lor în materii dogmatice, morale și disciplinare, care servind spre edificarea națiunii. Domnii noștri cu influența lor politică la înalta Poartă protejând pe patriarh și afacerile bisericii ortodoxe; îl ajutau cu mijloace materiale la plata nenumăratelor lor datorii. Un patriarh persecutat de cămătarii turci, armeni și evrei, încât nu mai putea trăi în Constantinopol, a venit la ajutorul țărilor române și, tânguindu-se lui Vasilie-vodă despre trista sa postură, a scos din buzunar un ștreang și, arătându-l Domnitorului, i-a zis: Spânzură-mă Maria Ta, un Domnitor creștin, decât mă vor spânzura păgânii”! Domnul se umili de această postură disperată și îi dădu o sumă mare de bani. Mulți patriarhi detronați de Sultani și Viziri găseau adăpost în țările române până se puteau reabilita ori până la moartea lor. Aici, chiar în retragerea lor, erau stimați de toți și priviți ca martiri pentru cauza bisericii ortodoxe, persecutați de necredincioși. Stima mergea până acolo, că îi pofteau să preșeadă la divanurile țării, alăturea cu Domnitorii noștri. Nu numai patriarhul Constantinopolului, dar și cei de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria; ba și călugării de la diferite mănăstiri din Orient în veacurile XVI, XVII și XVIII, umblau prin Principatele române, implorând mila și ajutorul Domnilor , boierilor, clerului și poporului. Între alte ajutoare, mila românească a mers până acolo, că a început să dea în administrația acestor călugări ai Orientului ortodox chiar mănăstirile române cu averile lor, crezând că ei, ca oameni sfinți, vor administra așa de bine acele mănăstiri, că, după ce le-ar ține bine și în toată regula, mai bine decât călugării români, vor produce și un excedent de venituri, pe care să’l trimită ca milă mănăstirilor respective ale lor din Orientul ortodox cel nenorocit.

Însă, după ce patriarhii s’au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în biserica ortodoxă o dominație absolută. Au desființat bisericile autocefale din Bulgaria și Serbia, au zdrobit independența patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei, reducându-le la rolul de mitropolii supuse jurisdicției lor. Au încercat a face nu o dată așa și cu biserica română. Însă aici Statele române, precum și’au păstrat autonomia politică, tot așa ad știut să’și apere și autocefalia bisericească prin puterile lor proprii de orice încercări arbitrare ale patriarhiei, precum: numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a bisericii. Nu o dată s’au ținut sinoade și adunări naționale și s’au făcut proteste energice contra a orice încercări de încălcare și nesocotire a drepturilor autocefale bisericești, Aceste încălcări ale patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților. Istoricul luptelor noastre cu călugării fanarioți este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă creștinească. Pe de o parte simplitatea, devotamentul religios până la abnegație, credulitatea, durerea pentru suferințele confraților din Orient, jertfele enorme în favoarea lor, pe de alta ingratitudinea, dorința de apăsare, de dominare, de absolutism și de interes propriu particular, cu un cuvânt, exploatarea unei națiuni de milioane de credincioși nu pentru folosul ei moral, religios și material, ci pentru alte interese străine și chiar opuse acestei națiuni. Cu domnia fanarioților, s’au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de Domnii fanarioți și de influența politică a patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor române. Ei alungaseră călugării români și’i înlocuiseră cu familiile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate, lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiei lor; după ce se îmbogățeau destul, egumenii se întorceau în Orient, unde ‘și agoniseau dregătorii mari bisericești; iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățături în școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru Romania n’au făcut nimica bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici un bărbat roman cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere; ba încă au lăsat în părăsire și pe acele testamentare ctitorești. În loc de bune, ne-au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și popor, simonia, jaf în cler și popor, cât se revoltă conștiința citind în scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot adus aici de Domnii fanarioți și protejat de ei și de patriarhia de Constantinopol. În acele timpuri de tristă memorie, patriarhia, bazată pe Domnii fanarioți, făcea felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești, d. e. Domnii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori; se făcea murmurare mare, se revolta poporul, se făceau adunări mari de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până se liniștea poporul, apoi se adresau la patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de biserica romană. Alte dăți Mitropoliții țării în puterea dreptului canonic opreau unele căsătorii între rude de aproape. Cei interesați alergau la patriarhie și izbuteau a’și scoate de acolo învoire, cu înjosirea demnității ierarhiei române. Un folos însă, deși negativ, au avut românii de la călugării fanarioți și de la amestecul lor în afacerile noastre bisericești: convingerea că românii nu trebuie să aștepte pentru țara lor nimica bun de la călugării străini; căci acești străini, deși ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfârșit’o cu rău pentru țara noastră. Românii trebuie să-și facă bine lor și națiunii lor ei înșiși prin propriile lor puteri și pe tărâmul bisericesc prin propriile puteri ale bisericii naționale. Numai în ei și în Dumnezeu să conteze și nimica bun să nu aștepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în poziție de apărare din toate părțile.

Așa și fac românii acum de mult timp. De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești; atunci s’a depărtat din țara noastră cu Domnii fanarioți și clerul fanariot. Biserica noastră este biserica ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut’o biserica unui regat liber și independent, Regatul României.

Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric, a știut, împreună cu toată nația a’și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s’a făcut lumină mare, când națiunea a căreia este aceasta biserică vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.

Cu toate acestea, Patriarhia n’a încetat, din timp in timp, a manifesta sub diferite forme părerea sa de rău că n’a putut cuceri și supune această biserică a națiunii române, puternică prin credință. Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le-a combătut cu toate armele de care a crezut că poate dispune. Pentru mișcarea noastră națională de la 1848, patriarhia a destituit și argosit (făcut nelucrător, n.n.) pe mitropolitul Neofit, pentru că s’a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrijorată de existența sa politică și de aceea faptul a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s’a început mișcarea unionistă în România, patriarhia a crezut că poate amenința pe Mitropoliții români cu excomunicare, daca vor adera și ei la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă, ca și în trecut, au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național. Sub Domnitorul Cuza s’au luat  mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s’a șters ultima rămășiță a dominației fanariote, i s’a dezrobit și redat țării partea înstrăinată din moșiile și veniturile române spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarmă mai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i-ar fi făcut România; dar în realitate pentru un mare bine făcut României. Când sub același Domn, între alte legi pentru organizarea țării, s’au făcut și câteva legi privitoare la biserica română, aceste legi în adevăr n’au găsit ecou în inimile românilor, s’a impus de guvernul Domnitorului ca niște expediențe politice, cum s’a explicat lucrul pe urmă. În țară era însă murmurare pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la Domnitor; însă protestul său a fost respins. Guvernul Domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și bisericii române.

Sub Domnitorul Carol, legea organică bisericească, făcută sub Cuza-Vodă și care deșteptase mare nemulțumire în țară, s’a prefăcut, punându-i-se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară. În ea se cuprinde modul alegerii Mitropoliților și Episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile bisericești; administrația eparhiilor etc. După această lege se conduce biserica noastră acum de zece ani aproape și ea în sine nu este decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare. Patriarhia până astăzi se face a nu ști nimica despre organizarea și poziția noastră bisericească și la orice ocazie favorabilă ne întâmpină cu pretențiile sale de amestec în administrarea noastră internă bisericească și în toate scrisorile sale către Mitropolitul primat al României și președintele Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române, patriarhia întrebuințează titluri: „pre-sfințite Mitropolite al Ungro-Vlahiei, prea cinstite exarhe al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”; titluri care de cele mai multe ori n-au avut și nu au un nes sau vreo aplicare practică afară doar numai intenția de a jigni simțul nostru național, neîntrebuințând titlurile noastre legale. Cu aceasta ocazie, amintim și aceea că în prezent țara noastră nu este o simplă regiune, ținut (κράτος, κλίμα); ci „păzitul de Dumnezeu Regat al României”.

Acesta este în scurt istoricul autocefaliei bisericii române, pe de o parte avută și practicată de români neîntrerupt ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute în curgere de multe secole; pe de altă parte, combătută și îngânată de patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în favoarea sa decât poate unele cazuri regretabile din Domnia fanarioților sau reminiscențe de pe atunci; deși ea dă canoanelor sinodale un alt înțeles. punându-ne pe noi între barbarii din veacul al V-lea, care locuiau lângă Tracia și lângă Pontul Euxin. Chiar să fi fost noi între acei barbari în veacul al V-lea, tot n’ar avea patriarhia un drept să ne stăpânească astăzi bisericește. Popoarele barbare în pruncia lor devin cu timpul culte prin civilizație și-și iau locul lor cuvenit între națiunile culte și se tratează cum sunt, nu cum au fost cu sute și cu mii de ani în urmă. Pe temeiul canonului acestuia și al altora, poate că patriarhia va pretinde dominația bisericească asupra Rusiei, asupra Bulgariei, Ungariei, Serbiei și chiar Greciei actuale; căci toate acestea oarecând se administrau bisericește după dispozițiile luate de la Constantinopol. Încheind acest capitol, Sf. Sinod al bisericii ortodoxe române, pe temeiul istoriei noastre române , pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului roman și al demnității națiunii române,  declară sus și tare că biserica română ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străina nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare nimica nu ne va urni din această poziție.

Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne desparți de întregimea bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune bisericii ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcția în toate chestiunile de interes general al întregii biserici ortodoxe în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pre noi în asemenea materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al bisericii ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele slujbe, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și bisericii noastre. Dorim însă ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă.

Sfârșind acum cele ce trebuiau spuse despre autocefalia bisericii române și despre relațiile noastre cu patriarhia, revenim iarăși la epistola patriarhală, de care ne ocupăm, și anume la chestiunea Sfântului Mir.

Înalta Sa Sanctitate, patriarhul Ioakim, face mustrare Ierarhilor români pentru actul sfințirii mirului, zicând că prin acest act s’ar fi călcat supremația sa spirituală asupra bisericii ortodoxe române; că acest act ar fi contrar rânduielii urmate la noi din vechime; că prin acest act Ierarhii români ar fi oferit lumii un tip de neorânduială. Apoi urmează textele biblice și canoanele pe care le-am analizat mai sus și care, precum am văzut, nu au nici o relație, nici cu autocefalia bisericii române, nici cu actul Sfântului Mir. Să ne explicăm sincer și în cunoștință profundă a chestiunii, pe tărâmul istoric, dogmatic și canonic.

În Pidalion găsim un singur canon în care se vorbește despre actul sfințirii Mirului, poruncind a nu se face de prezbiteri: „săvârșirea Mirului… să nu o facă prezbiterul” (Sinod. Cartag. c. 6). Canonistul rus, Arhimandritul Ioan, comentând acest canon, zice: „Săvârșirea Mirului (χρὶσματος ποὶησις) în canonul acesta se înțelege cu deosebire misterioasa săvârșire, adică sfințirea mirului. Temeiul pentru care se oprește prezbiterului sfințirea mirului este pus în canoanele bisericii apostolice, unde botezul și celelalte taine se săvârșeau de prezbiteri; dar punerea mâinilor asupra celor botezați pentru a le comunica darurile Sfântului Duh aparținea înșiși apostolilor și constituia un drept al lor deosebit, după darul și autoritatea comunicata lor de Iisus Hristos (Fapt. 8. 14-17). După apostoli, aceeași punere a mâinilor în mistere s’a însușit episcopilor, prin succesiunea autorității lor de la apostoli. Așa scriitorii bisericești din veacurile primitive mărturisesc că prezbiterii, săvârșind botezul, duceau pe cei botezați la episcopi, care puneau pe ei mâinile și-i declarau vrednici de sfânta comunicătură. Pentru aceea și după ce pretutindenea s’a stabilit întrebuințarea sfântului mir și ungerea în locul punerii mâinilor în demnitatea episcopală s’a păstrat de-asemenea și dreptul de precădere al ungerii, dreptul exclusiv al săvârșirii, sau al sfințirii mirului. Dar săvârșirea tainei ungerii s’a învoit și prezbiterilor. Această din urmă lucrare biserica ortodoxă niciodată nu o a însușit exclusiv episcopilor (precum biserica Romei) și nu a oprit’o preoților. În cartea instituțiilor apostolice citim: „tu, episcope, sau tu, prezbitere, dintâi unge cu ulei, apoi botează cu apă și în fine pecetluiește cu mir” (t. II. p. 129-130). Așadar de aici rezultă că canonul oprește pe preoți a săvârși sfințirea mirului și o rezervă episcopilor. Pidalionul patriarhiei, explicând acest canon, zice că trei lucruri oprește canonul acesta a se face de preoți, anume consacrarea fecioarelor, împăcarea păcătoșilor cu biserica; iar mai cu deosebire facerea sfântului mir, care toate trebuie a se lucra de arhiereu. Apoi într-o notiță de subsol citim ceva mai mult despre facerea sfântului mir:

„Alcătuirea sfântului mir, slujbă și taină se numește de Dionisie Areopagitul în cap. al IV-lea al ierarhiei bisericești. Această taină în ziua de astăzi foarte rar, într-atâția ani, se săvârșește o dată în biserica cea mare a patriarhiei Constantinopolului: nu știm pentru care pricină. Iar în împărăția cea de Dumnezeu păzită a Rusiei auzim că se face la fiecare al doilea an, în Joia cea mare a sfintelor patimi. Însemnează însă că această lucrare nicicum nu o pot face preoții, după canon, ci numai arhiereii, care pot și îndeosebi a săvârși mir. Dar pentru buna ascultare și supunere, adunându-se la scaunele patriarhicești în biserica catedrala o săvârșesc” (Pidal. f. 320).

De aici urmează că după canoane oricare episcop ortodox poate face sfințirea mirului; dar s’a introdus uzul ca în fiecare țară cu biserică autocefală sfințirea mirului se face numai în bisericile principale, la patriarhie și mitropolii. Așa în Orient se face la patriarhia de Constantinopol, la a Ierusalimului, a Antiohiei, Alexandriei, la Creta; în Rusia la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev, în Austria la mitropoliile din Carlovăț, din Sibiu și din Cernăuți. Și cuvântul principal este ca cheltuielile ce reclamă materialele din care se compune sfântul mir nu le poate întâmpina fiecare episcop îndeosebi, ci numai bisericile principale, care reprezintă centrele de unitate bisericească în fiecare țară cu biserică autocefală.

Dacă ne întoarcem la istoria bisericii române din trecut, găsim și aici o dovadă palpabilă de autocefalia bisericii noastre, care și în privința sfântului mir a avut deplină libertate a și’l procura după buna-voința sa și după credința sa. Chestia mirului la noi niciodată n’a devenit obiect de discuție teologică sau de judisdicție canonică până în prezent; căci altminterea ea s’ar fi curmat de demult, ca multe altele, în puterea autocefaliei noastre bisericești. Din vechime sântul mir uneori se sfințea în România. Anume, Domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor patriarhilor din Orient, ai Constantinopolului, ai Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei, îi pofteau de săvârșeau sfințirea mirului împreună cu mitropoliții și episcopii țării. Bătrânii spun că în Moldova Vasele de argint pentru sfințirea mirului s’au păstrat până nu demult în Mănăstirea sf. Trei Ierarhi din Iași, de unde ele au dispărut cu alte odoare ctitorești și documente istorice când s’au retras egumenii greci din țară. Alteori patriarhii din Orient, la ocazia diferitelor lor trebuințe, trimiteau mitropoliților sf. mir ca dar; alteori mitropoliții noștri își procurau sf. mir când de la unii, când de la alții dintre patriarhii Orientului, după relațiile de apropiere amicală, ce erau între dânșii. În timpurile din urmă, sf. mir se lua când de la Constantinopol, când de la Kiev. Mirul procurat în atâtea diferite moduri mitropoliții la caz de nevoie îl adăugau cu untdelemn curat și îl sporeau ca să ajungă pe un timp mai îndelungat. Aceasta este permis de uzul bisericesc. De uzul acesta se pomenește și în Pidalion, în nota de la f. 320, la comentariul canonului ce l-am citat mai sus despre sfințirea mirului. Pe la începutul veacului al XVII-lea, patriarhul de Alexandria Meletie Pigas, trimițând sf. mir mitropolitului Moldovei Georgie Moghilă, zice în scrisoare: „Înmulțește-l cu regula știută”.

Pe lângă aceste temeiuri canonice și istorice, noi am luat în considerare și partea dogmatică a chestiunii. Sfântul mir este una din Tainele bisericii prin care se pecetluiește botezul, se pune pecetea darului sfântului duh asupra noului membru al bisericii, adică a celui botezat. Prin botez el s’a făcut fiu al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Hristos al împărăției lui Dumnezeu, s’a introdus în biserica lui Iisus Hristos; prin ungerea cu sfântul mir se pecetluiesc toate membrele lui și se declară de organe ale sfântului duh, Carele trebuie să locuiască în sufletul creștinului să conducă viața și mișcările lui, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Sămânța pusă în sufletul noului membru al bisericii prin Taina botezului și al Chrismei, sau ungerii cu sfântul mir, trebuie să se dezvolte în viața lui prin îngrijirea bisericii al căreia el a devenit membru, adică prin catehizare, prin predică, prin administrarea celorlalte sfinte Taine, a căror depozitară este biserica. Atât botezul, cât și miruirea, fără o mare îngrijire a bisericii în decurgerea vieții creștinești, ar rămane ca o sămânță aruncată pe un pământ necultivat, neroditoare. Biserica dar trebuie să fie depozitară a tuturor mijloacelor de sfințire și perfecționare a credincioșilor, trebuie să aibă la îndemână toate mijloacele spre săvârșirea și administrarea tainelor și spre perfecționarea în viața creștină. Unul din aceste mijloace fiind și sfântul mir, ca pecete a botezului, ca simbol al comunicării sfântului duh, se cere neapărat ca el să se producă în fiecare localitate, unde este organizată o biserică autocefală. A căuta acest mijloc de sfințire pe la bisericile din alte țări ar însemna că acea biserică nu posedă toată plinătatea mijloacelor de mântuire și sfințire; că, dacă ea nu poate produce sfântul mir, nu poate comunica nici duhul sfânt celor botezați de dânsa, nici al desăvârși prin catehizare și predică, ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicație cu duhul sfânt pe botezații săi. Prin urmare ar trebui, ca consecință, ca tot de acolo să se aducă și catehizatori și predicatori care să conserve și să dezvolte darurile sfântului duh cele comunicate prin mir. Așadar sfințirea sfântului mir este un atribut indispensabil pentru o biserică autocefală. Fără acest atribut, acea biserică este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire, comunicarea sfântului duh. A căuta mirul pe la bisericile altor țări înseamnă a nu avea conștiința și încrederea că duhul sfânt se pogoară de la Dumnezeu: „tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la tine, părintele luminilor”, zice sfânta biserică. Așadar și biserica noastră crede că duhul sfânt se pogoară și asupra ei precum și asupra celorlalte biserici și ea’L caută și’L cere de sus, de la părintele luminilor și dătătorul a tot darul desăvârșit.

În această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a bisericii ortodoxe și pe istoria bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în biserica catedrală a primei Mitropolii, sfințirea mirului după rânduiala stabilită întru aceasta de biserică și după cum se face și la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista biserica ortodoxa a națiunii române.

Cat privește mustrarea ce ne face pentru acest act Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic, noi o privim cu simțul blândeții cuvenită bisericii noastre, ca membru al bisericii noastre ortodoxe ecumenice, cu care dorim a fi în pace și în armonioase legături spirituale, aducându-ne aminte de cuvintele sfântului apostol Pavel către Timotei, că „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător” (II Tim. II, 24).

2) Epistola patriarhală spune că pe acolo s’ar fi răspândit zgomotul că în biserica română s’ar fi introdus oarecare inovații, precum stropirea și turnarea la botez; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme și cere a i se da informații despre niște asemenea novisme. Această îngrijire a sanctității sale despre păstrarea bunei rânduieli și a disciplinei bisericii ortodoxe ne place și o aplaudăm din inimă. Dar sf. sinod al bisericii ortodoxe române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovații, căci în biserica ortodoxă română s-au păstrat neatinse prescripțiile canoanelorrespective.

București 1882, ședința de la 23 Noiembrie.

† Președinte, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României, Calinic.
† Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei.
† Episcopul Iosif Râmnicu.
† Episcopul Romanului, Meichisedec.
† Inochentie, Buzău.
† Kallinic, Episcopul Hușilor.
† Ghenadie, Argeș.
† Calist Stratonichias, Băcăoanu.
† Arhiereul Ieremia Gălățeanul.
† Silvestru B. Piteșteanu.
† Valerian Râmniceanu.
† Innocent M. Ploieșteanu.
† Callistrat Bârlădeanu.
† Narcis Botoșăneanu.

Viziunea corectă a relației istorice oficiale dintre Biserică și stat exprimată de Biserica Rusiei. „Noua Romă” și „A treia Romă” au încetat să mai fie actuale în esența lor

Într-un articol exploziv (Patriarhul Ieremia II a acordat în mod onorific Rusiei denumirea de A treia Romă) pentru actuala stare de conflict dintre lumea bisericească rusă și cea greacă, agenția grecească Romfea dă dovadă de o echidistanță lăudabilă. Publică materiale care dovedesc că nu este o pretenție neortodoxă rusă folosirea conceptului de „A treia Romă”. În plus, sunt vădite reacțiile nestăpânite ale unui ierarh fanariot, Meliton de Filadelfia, care primește un răspuns scris de toată lauda din partea unui episcop rus. Deși materialul de pe Romfea conține și atacul exprimat în scrisoarea Mitropolitului fanariot, precum și alte detalii, redăm mai jos doar răspunsul din partea ierarhului rus, care rezumă chintesența problemei.

Patriarhul Ieremia Tranos al Constantinopolului, care a numit oficial Biserica Rusiei drept „A treia Romă”.

Mitropolitul Chiril de Smolensk și Kaliningrad a trimis ca răspuns scrisoarea cu nr. 4136 cu data de 23 decembrie 2004, al cărei text complet este prezentat mai jos:

«Răspunzând scrisorii Voastre din 27 mai 2004, care se referă la anumite cuvântări care au fost rostite la a 8-a Reuniunea Laică Rusă Mondială, sunt dator mai întâi să exprim nedumerirea mea cu privire la etosul epistolei pe care am primit-o.

Au fost folosite în ea expresii pe care le considerăm nepotrivite pentru o corespondență frățească, d.ex. «aiureli», sunt formulate acuze de fixare într-un «duh anti-creștin», de «aspirații nechibzuite», sunt cuprinse referiri la «concursul duhurilor rele», precum și pretenții controversate «încetați… să semănați vânt» șamd.

Cu frățească dragoste, dar și cu durere adâncă mă simt nevoit să vă informez că în continuare nu vom putea să răspundem la scrisori care utilizează astfel de expresii.

În scrisoarea Preasfinției Voastre s-au strecurat și un întreg șir de greșeli factuale, care evident că se datorează unei informări insuficiente despre cursul Reuniunii.

De exemplu, Protoiereul Milan Gerkas nu este delegat al Mitropolitului de Odiseu și Izmail, după cum menționează scrisoarea Preasfinției Voastre, ci cleric al eparhiei Presof al Bisericii Ortodoxe a Cehiei și Slovaciei.

De asemenea, faceți pomenire de un domn Tupin. Rămâne numai să ghicim că se face vorbire probabil de Domnul A.B. Supin, membru al Prezidiului Comitetului Organizator al Societății istoricilor din Rusia.

Scrisoarea abundă și în alte greșeli, despre care se va face vorbire mai jos.

Vreau să amintesc Preasfinției Voastre anumite date, pe care evident nu le-ați avut în vedere. Reuniunea Rusească Laică Mondială concentrează la ședințele ei delegați din diferite straturi ale societății. Sunt îndreptățiți să-și exprime propriile păreri, care nu coincid mereu cu poziția oficială a Bisericii. Este un forum liber și democratic, de aceea nici Biserica, dar nici statul nu pot să impună vorbitorilor unele sau alte opinii, nici să cenzureze intervențiile.

De aceea, dacă cineva dintre cei care au vorbit a trecut la declarații controversate, corect ar fi fost să ridicați revendicările Voastre împotriva vorbitorului în cauză. La vremea ședințelor Reuniunii, delegații Bisericii Constantinopolului au avut prilejul lor să exprime opiniile lor pe temele în dezbatere, după cum și ceilalți participanți.

Cu toate acestea, Preasfințitul Mitropolit Emanuel de Franța la toastul său de la prânz, care a fost oferit în onoarea delegaților Bisericilor Ortodoxe Locale, a închinat în cinstea intervențiilor și incidental a accentuat în prezența multor martori că, în ciuda faptului că în cursul ședințelor au fost exprimate opinii diferite, chiar și controversate, a fost folositor pentru el să cunoască o gamă largă de opinii, care sunt reprezentate în societatea rusă.

În scrisoarea Voastră ridicați revendicări nu numai împotriva intervențiilor vorbitorilor antici invocați de Reuniunea Laică Rusească, ci și împotriva cuvântului de întâmpinare al Sanctității sale, Patriarhul Alexei. Ca să declanșeze cineva astfel de acuzații, ar trebui să aibă probe serioase, care lipsesc din scrisoarea Voastră. Astfel, scrieți că Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei chipurile «a subliniat locul conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse ca „Centru al Bisericii Ortodoxe Mondiale”», precum și că a arătat «voința Bisericii Ruse să-și asume lucrarea de unitate a Ortodoxiei mondiale». La acestea nu se face absolut nici un cuvânt la cuvântarea Patriarhului Alexei despre acest fapt!

Sanctitatea Sa a arătat faptul istoric necontestat că «Moscova s-a remarcat ca unul din centrele lumii ortodoxe». În ce privește slujirea tratarea unității Bisericii, a arătat că «Biserica Rusă… dorește să slujească cauza unității și a progresului comun al popoarelor ortodoxe», fără să afirme că ar vrea să ocupe un rol conducător în acea remediere. Este caracteristic faptul că Sanctitatea Sa a înfierat orice politică de conducere și stăpânire asupra celorlalte popoare. În paralel, cu deosebită recunoștință, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei a accentuat contribuția Bisericilor grecești și slave de sud la instaurarea creștinismului în Rusia. Primii păstori ai poporului nostru au fost ierarhi din Bizanțul ortodox. Întemeietorul monahismului rusesc, Cuviosul Antonie al Peșterilor, a fost tuns monah la Sfântul Munte. Crucea, analavul și schima monahală pe care le-a dat Cuviosului Serghie de Radonej Patriarhul Filothei Kokkinos al Constantinopolului dovedesc relațiile vii și neîntrerupte între Biserica Rusă și Răsăritul ortodox. Lucrurile sfinte și cuvioase din Sfântul Munte, din Ierusalim, din Constantinopol au fost locuri de închinare iubite de ruși».

Prin urmare, nici o urmă de trecere cu vederea împotriva fraților din Bisericile Locale nu se găsește în intervenția Preasfințitului Patriarh. Dimpotrivă, este recunoscut rolul determinant pentru progresul creștinismului în Rusia.

Chiar și intervenția mea proprie la Reuniune a fost prezentată răstălmăcit. Nu am spus niciodată cele pe care mi le atribuiți: «Biserica Ortodoxă Rusă ocupă de facto un loc conducător între Bisericile Ortodoxe pe motivul mărimii, spiritualității, principiilor morale, tradiției și influenței ei politice». S-a făcut vorbire de faptul incontestabil pe care, Preasfințite, consider că nu-l puneți la îndoială, că «numărul creștinilor ortodocși se ridică la aproape 300 de milioane, din care jumătate și mai mult aparțin de Biserica Rusă». În acestea nicăieri în intervenția mea nu a existat referire la faptul că Biserica Ortodoxă a Rusiei chipurile «exercită influență asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe din Balcani, precum și asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe care sunt minoritare în alte țări».

Dimpotrivă, s-a făcut vorbire despre faptul că «toate Bisericile Autocefale Locale sunt egale, indiferent de numărul membrilor lor, fie că reprezintă Biserica majoritară, fie minoritară, fie locuiesc în mediu eterodox sau diferit religios». Cuvântarea a subliniat faptul că «exemplul relațiilor reciproce dintre popoare și state în lumea ortodoxă a fost și rămâne idealul slujirii reciproce și nu al dominării unui neam asupra altuia». După cum cunoașteți și Preasfinția Voastră, Biserica Rusă a urmărit mereu în relațiile ei cu celelalte Biserici Locale să aibă drept regulă idealurile dragostei creștine și ale slujirii evanghelice jertfitoare. Tocmai aceste simțăminte au impulsionat pe strămoșii noștri să furnizeze tot sprijinul moral și material fraților de o credință încercați din Răsărit. Mișcați de la sine, rușii săraci au oferit ultimul lor bănuț pentru Sfintele Mănăstiri ortodoxe nevoiașe din Răsărit.

Din aceleași motive, este imperioasă asumarea de către statul rus din nou a poverii greu de purtat de apărare a popoarelor ortodoxe, îndeosebi a celor asuprite de jugul stăpânirii turcești cu mulți ostași ruși care să-și verse sângele pentru eliberarea fraților lor de o credință în Hristos. Toate acele vitejii nu au avut drept imbold dorința de stăpânire, ci simțământul dragostei și compătimirii creștine.

Ne provoacă uimire neplăcerea pe care ați exprimat-o din cauza frazei că rușii sunt «moștenitori ai spiritualității Bizanțului». Dacă expunem mai precis locul acela, cuvântul a fost despre faptul că «noi, rușii, suntem moștenitori ai culturii care menține și promovează cele mai bune idei duhovnicești, filozofice, statale și legislative din Grecia, Rusia, Bizanț».

Deși expresia în cauză subliniază pur și simplu faptul că rușii sunt datori față de culturile menționate, care au exercitat concret o mare influență asupra formării culturii ruse înseși, Preasfinția Voastră invocați din nou în scrisoarea Voastră ideea Moscovei ca a treia Romă. Incidental, ar trebui să cunoașteți cel mai bine poziția noastră pe temă și această poziție niciodată nu a găsit opoziție în Preasfânta Biserică de Constantinopol. Nu constituie o dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse ideea de Moscova a treia Romă. Este demn de menționat că ea există în Carta-Regulament de înființare a Tronului Patriarhal în Rusia, care a fost semnat în 1589 de către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ieremia al Constantinopolului.

Cel din urmă, conform Cartei, a dat certificat atribuirea Bisericii Ruse a vredniciei patriarhale în următorul mod: «Deoarece Vechea Romă a căzut din cauza ereziei lui Apolinarie, a doua Romă, care este Constantinopolul, din cauza urmașilor lui Agar, este sub stăpânirea turcilor atei. Propria Voastră mare împărăție a Rusiei, a treia Romă, evlaviosule împărat, a depășit pe toți în evlavia ei și toate împărățiile bine-credincioase s-au unit în a Ta și Tu singur te numești sub cer creștin în lume și între toți împărații creștini». Prin urmare, Preasfințite, primul pe care ar trebui să-l acuzați pentru susținerea ideii de a treia Romă este Patriarhul Ieremia al Constantinopolului.

Totuși considerăm că toate teoriile asemănătoare se datorează poziției politice a Rusiei și Constantinopolului. Aceeași argumentare au demonstrat-o deja Părinții de la Sinoadele II și IV Ecumenice, care au ridicat poziția Bisericii de Constantinopol până la poziția Bisericii Romei: «Tronului Vechii Rome, pentru că acea cetate era împărătească, pe bună dreptate i-au dat Părinții prerogativele. Și, fiind mișcați de același scop, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au acordat aceleași prerogative preasfântului tron al Noii Rome, judecând în mod corect că cetatea cinstită cu împărăția și cu senatul să se bucure și de privilegii egale cu Vechea Romă împărătească și în cele bisericești, ca aceea să se mărească în faptă, fiind a doua după aceea» (canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic).

Prima Romă și-a păstrat întâietatea chiar și după acordarea egalității Constantinopolului pentru că acolo erau stabilite organele administrației statale în frunte cu însuși împăratul și sfatul, care au jucat un rol determinant în viața cetății până la sfârșitul sec. al VII-lea și nu au rămas numai «cetățenii de grad inferior, săracii, cerșetorii, prostituatele, fanaticii idolatriei, cei condamnați și unii din poporul de rând», după cum susțineți Preasfinția Voastră din vreun motiv oarecare.

Credincioșia față de canoanele Bisericii implică atașamentul de literă, ci și de duhul lor. Nu putem să uităm argumentarea Părinților de la Sinoadele Ecumenice pentru poziția Bisericii Romei sau a Constantinopolului. Considerăm că teoriile despre «Noua Romă» sau «A treia Romă», care au fost s-au ivit în trecut, au încetat să mai fie actuale în esența lor din cauza transformării radicale a situației politice la nivel mondial. În plus, suntem datori, de asemenea, să ne amintim că toată așteptarea creștinilor nu este cetatea pământească, ci Ierusalimul de sus, „care este maica noastră, a tuturor” (Gal. 4. 26).

Având aceasta în minte, Biserica Ortodoxă a Rusiei își construiește relațiile ei cu statul în mod analog, lucru ce și-a găsit expresia în principiile dogmei ei sociale. Astfel, pornim de la principiul încadrării Bisericii în istoria omenească și, de aici, de la legătura și influența mutuală cu statul. În același timp, privim modelul ideal al relațiilor Bisericii și statului în simfoniei, care a fost elaborată în Bizanț.

Acest lucru s-a străduit să-l exprime în trecerea a multe veacuri și Biserica Constantinopolitană în relațiile ei reciproce cu statul roman (v. Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III 4). În ce privește realitatea subordonată, primim faptul că «Biserica poate să conlucreze cu statul în chestiuni care servesc binele Bisericii înseși, al persoanei și al societății» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 8).

În paralel, suntem încredințați puternic că «statul nu trebuie să se amestece în viața Bisericii, în administrarea ei, în viața liturgică, în paternitatea ei duhovnicească șamd, după cum și, în general, în funcționarea instituțiilor bisericești canonice» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 3). Experiența istorică atât a Bisericii de Constantinopol, cât și a Romei arată că oricând statul poate să uneltească asupra libertății interne a Bisericii, intervenind în spațiul din afara competenței lui.

Respingem răspicat astfel de complotări și chemăm creștinii «să evite absolutizarea stăpânirii, nerecunoașterea limitelor ei valorii lui curat pământești, temporare și tradiționale, care se datorează prezenței păcatului în lume și nevoii de temperare a lui» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 2).

Preasfințite, ne este greu să răspundem în continuare la acuzațiile care se sprijină pe simțiri și răstălmăcirea cuvintelor și faptelor. În consecință, Vă anexăm textele publicate cu mult timp în urmă în mass media ale cuvântului de întâmpinare al Sanctității Sale, Patriarhul Alexei, la a 8-a Reuniune Rusească Mondială și cuvântarea mea, cu scopul să puteți să le studiați mai bine.

Doresc Preasfinției Voastre tot binele trainic de la Hristos, Dătătorul lor.»

Nota noastră: Suntem conștienți că multe din afirmațiile din acest text sunt adevărate, dar mai puțin cu referire la noi, românii. Textul în sine este valoros mai mult ca reper pentru viitor, dar îndeosebi pentru mărturia legată de atributul onorabil de „A treia Romă” oferit Moscovei.

Dreapta credință în viețile Sfinților. (2) Sf. Ioan Gură de Aur

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.

Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Despre cererea lui Gaïna și despre răspunsul episcopului loan Gură de Aur

1. Un oarecare Gaïna, de neam scit (got) și barbar în ce privește mintea, folosind cuget tiranic, era conducător de oaste (magister millitum) în acea vreme și avea mulți subalterni (soldați) de același neam

Cu el (adică goți). Cu acștia conducea el însuși armata călare și pe cea pedestră a romanilor.

S-au temut de el nu numai toți ceilalți, ci chiar și împăratul, văzând tirania pe care o exercita.

2. Împărtășind pustiirea (erezia) lui Arie, Gaïna a cerut ca împăratul să-i dea unul din dumnezeieștile locașuri, dar acesta a spus că va chibzui și i-a făgăduit că va avea grijă.

Împăratul a chemat apoi pe dumnezeiescul Ioan  și i-a spus despre această cerere. I-a amintit și de puterea lui Gaïna; a făcut aluzie la tirania pe care el o exercita și I-a rugat ca să domolească prin dărnicie

furia barbarului.

3. Însă acest nobil bărbat a răspuns: «Să nu făgăduiești așa ceva, o, împărate, și nici să nu poruncești  sau să dai cele sfinte câinilor (Mt 7:6). Eu nu voi suferi ca cei care lămuresc cuvântul lui Dumnezeu si ÎI slăvesc să iasă și să dau, astfel, dumnezeiescul lor templu celor care-L blasfemiază.

4. Nicidecum să nu te temi de acest barbar, o, împărate, ci să ne chemi pe amândoi, pe mine și pe acesta, iar tu să asculți in liniștit cele ce se vor discuta. Eu însă voi înfrunta limba acestuia și-l voi convinge să nu ceară nicidecum ceea ce nu se cuvine să i se dea».

Auzind acestea împăratul, s-a bucurat și a doua zi i-a chemat pe amândoi.

5. Gaïna cerea îndeplinirea făgăduinței împăratului, iar Ioan răspundea, zicând că nu este îngăduit împăratului, care este ales să aibă dreapta credință, ca să îndrăznească ceva contra celor dumnezeiești. Când acesta (Gaïna) a zis că și el trebuie să aibă o casă de rugăciune, marele Ioan i-a răspuns: «Orice casă a lui Dumnezeu îți este deschisă și nimeni nu te oprește să te rogi, dacă vrei».

6. Dar eu, a zis Gaïna, sunt din altă comunitate (sectă). Cu aceștia cer să avem un locaș de închinare și cu mai mare drept cer aceasta, fiindcă am susținut multe acțiuni războinice pentru romani».

«Tu însa, a zis Ioan, ai primit răsplăți mai mari decât ostenelile tale, căci ești comandant de oaste (magister millitum) și ai fost învrednicit și de mantia consulară.

7. Așa că trebuie să te gândești ce-ai fost mai înainte și ce ai devenit acum; care era sărăcia ta dinainte și care este bogăția ta de acum? Ce fel de îmbrăcăminte foloseai înainte de a trece Dunărea și pe care o îmbraci acum? Gândește-te că ostenelile tale sunt puține, iar recompensele foarte mari și nu fi nemulțumit pentru cele cu care ai fost onorat».

8. Folosind astfel de cuvinte, învățătorul lumii (Ioan Gura de Aur) a astupat gura lui Gaïna și l-a silit să tacă.

După câtăva vreme, Gaïna și-a dat pe față tirania pe care o avea în inima sa de multă vreme, căci, ducând armata în Tracia, prăda și jefuia cât mai multe localități.

9. Auzind despre acestea, s-au înspăimântat toți, și conducătorii, și cei conduși – și nimeni nu voia să pună oștirea în linie de luptă contra acestuia și nici nu se gândea să meargă în solie la el fără teamă,

căci fiecare privea cu neîncredere ceea ce era barbar în cugetul lui.

Despre solia Sf. Ioan Gură de Aur la Gaïna

1. Atunci, lăsând pe toți ceilalți cărora le era teamă, au convins pe acest bărbat foarte curajos (Ioan Gură de Aur) să meargă în solie la Gaïna. lar Ioan Gură de Aur nu a ținut seama nici de opoziția ce i-o făcuse și nici de dușmănia ce se iscase din această cauză și a plecat în grabă spre Tracia.

2. Cunoscând pe acest solitor și aducându-și aminte de curajul pe care i-l arătase pentru dreapta credință, Gaïna l-a întâmpinat de departe cu respect; dreapta lui a pus-o pe fața sa și încă și pe copiii săi i-a adus la picioarele sfinte ale acestuia. Astfel, atitudinea demnă (virtutea) a reușit să rușineze și să minuneze chiar și pe dușmanii cei mai înverșunați.

(Din cartea Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, Cartea a 5-a, PSB 44, p. 238-239.)

Studiu: Autocefalia Moscovei (1448). A treia Romă?

Pentru a contura mai bine viziunea Mitropolitului Ierotheos asupra conflicutlui din Ucraina, trebuie notat faptul că acesta a scris și un articol, tradus și în engleză, în care acuză Moscova că susține o teorie filetistă, anume „a treia Romă”, care în esența ei este definită ca pan-slavism. Practic, aceasta este justificarea pentru acțiunile Patriarhului Ecumenic: „Patriarhul Ecumenic Bartolomeu este foarte conștient de asta și acționează în consecință”. Practic, se spune că Patriarhia Rusă încearcă să preia conducerea Ortodoxiei și, astfel, „subminează organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe” și, „bineînțeles, primatul Patriarhiei Ecumenice”. Desigur, grecii țin și ei la teoria echivalentă a pan-elenismului, formulată astfel: „noi, grecii, cu conștiința și mentalitatea noastră ‘romeică’, suntem animați de un spirit universal, fără a fi naționaliști”. Suntem ușurați că măcar declară că nu sunt naționaliști! Dar oare așa să fie?

Acuzațiile din articolul Mitropolitului, care folosește doar o singură sursă istorică a unui autor recent, nu sunt temeinic susținute. Cel mai consistent argument este acela că un anume monah Filoteu, din Lavra Pskov, a scris țarului: „Ești singurul țar creștin din toată lumea, ții în mâinille tale frâiele tuturor tronurilor Sfintei Biserici Sobornicești, care nu mai este situată nici în Europa, nici în Constantinopol, ci la Moscova”. Desigur că sunt oferite și alte dovezi ale acțiunilor politice ale țarilor, dar cu slabă relevanță bisericească. Nu poate fi negată existența acestei teorii, totuși există o îndoială serioasă dacă ea a avut amploarea prezentată și imputată. Este foarte posibil ca astăzi Patriarhia Moscovei să aibă pretenții de dominație, însă nu justifică pretențiile Fanarului, care sunt deja realitate ce produce efecte schismatice.

Valoarea istorică a faptelor descrise este îndoielnică. Afirmația că slavii au fost împărțiți în trei grupuri, iar rușii de astăzi au rezultat din unirea slavilor răsăriteni cu vikingii (scandinavii) ține mai mult de propaganda ucraineană de astăzi. Dimpotrivă, se poate argumenta că rușii au menținut cel mai fidel filonul slav, nu că l-au deteriorat cel mai puternic.

Folosim prilejul acesta pentru a prezenta o istorisire a modului cum a devenit Moscova autocefală în urma evenimentelor de la Sinodul unionist Ferrara-Florența (1439). Studiul este scris de reputatul prof. Teodor M. Popescu în revista BOR, nr. 5-8/1948, p. 301-316.

Departe de a susține noi imperialismul, dominația sau politica pan-slavistă a Moscovei, istoria trebuie cunoscută fără deformări subiective și propagandistice. În ce privește primatul unei Biserici Locale sau a alteia, acestea țin de ambiții și orgolii pătimașe și ar trebui trecute în umbră aceste dorințe. Este adevărat că, la un moment dat, poate exista un centru evident al Ortodoxiei. În trecut a fost Bizanțul, iar astăzi este Moscova. Totuși aceasta nu trebuie să presupună un primat administrativ, ci doar o întâietate de onoare.

Mai facem precizarea că nici rușii nu sunt cu totul inocenți, ci au avut acțiuni necanonice de-a lungul timpului, una fiind acapararea ilegală a Mitropoliei Basarabiei. Chiar dacă ar fi cucerit acela teritoriu la nivel politic, legile bisericești interzic reconfigurarea automată a granițelor canonice. Este posibil ca persecuțiile de astăzi din Ucraina să fie tocmai răsplata faptelor lor mult mai violente și nebisericești din Basarabia. Dumnezeu să ne lumineze pe toți să respectăm voia Lui și legile duhovnicești și canonice din Biserică!

Autocefalia Bisericii Ruse. Câteva considerațiuni asupra faptului de la 1448

Biserica Ortodoxă Rusă împlinește și serbează cinci sute de ani de proprie cârmuire. Această jumătate de mileniu de autocefalie se socotește de la înlocuirea Mitropolitului de neam grec Isidor, care a luat parte la Sinodul de la Ferrara și Florența (1438-39) ca reprezentant al Bisericii Ruse și a primit acolo unirea, cu Mitropolitul național Iona, ales șef al Bisericii Ruse fără consimțământul Patriarhiei de Constantinopol.

Isidor fusese la Sinod unul din cei mai stăruitori propagandiști ai unirii. La întoarcere, el a căutat să atragă la unire și pe ruși (la provinciile sud-vestice, stăpânite atunci de lituani și polonezi, Isidor avusese succes). Concursul autorității politice, situația grea a clerului și a poporului rus ortodox, lipsit în acele țări de drepturile de care se bucurau romano-catolicii, promisiunile ce li se făceau în scopul unirii, au ușurat acolo sarcina lui Isidor.

Sosit cu mare zăbavă la Moscova, în martie 1441, după o lipsă îndelungată – plecase la 8 septembrie 1437 –, Isidor, care pornise spre Ferrara ortodox și se întorcea la Moscova unit, adică „vândut” latinilor, ba chiar numit cardinal și împuternicit de Eugeniu IV cu calitatea de legat papal pentru Rusia, Polonia, Lituania și Letonia, el, Mitopolitul Moscovei, a încercat să-și îndeplinească întocmai sarcina ce i se încredințase.

În fața boierilor, a clerului și a poporului adunat în catedrală, Isidor săvârși o Liturghie arhierească, pomeni numele papei în loc de al Patriarhului și proclamă unirea cu Biserica romană, unire al cărei decret de la Florența fu citit cu solemnitate de pe amvon de către un diacon.

Deși se știa prin însoțitorii lui la Sinod, sosiți în Rusia mai devreme, că Isidor fusese, împreună cu Mitropolitul Visarion al Niceii, cel mai înfocat partizan al unirii și cel mai iubit de Papa, deși se cunoștea și activitatea lui de propagandist al unirii printre rușii din Lituania și Polonia, deși era de așteptat ca Isidor să lucreze pentru unire și la Moscova, cutezanța opoziției lui, purtând crucea latină și mergând precedat de purtătorii a trei cărți arhierești de argint și acțiunea lui provocatoare de legat papal în capitala marelui principat rus produse uimire și dezgust.

Marele prinț Vasili II (cel Orv, 1425-1462), în cunoștință de intențiile Mitropolitului său, evitase să participe la proclamarea unirii.

După cele petrecute, el ținu sfat cu boierii și cu episcopii și se hotărî: Mitropolitul Isidor fu închis în Mănăstirea Ciudov și dat în judecata Sinodului rus, ca unul care își călcase cuvântul și datoria și căzuse de la dreapta credință. Isidor promisese marelui prinț – cronicile spun „cu jurământ” – înainte de a pleca la Ferrara că nu va schimba credința Bisericii Ortodoxe. „Sperjur” și „eretic” prin unirea sa cu Roma, el nu mai putea să stea pe scaunul mitropolitan „a toată Rusia”, pe care fusese pus de Patriarhul de Constantinopol împotriva dorinței rușilor. Isidor trebuia deci să fie înlocuit și, pentru că Patriarhul Ecumenic era atunci însuși unit cu Roma și, deci, decăzut de la credința ortodoxă, nu i s-a cerut să numească un nou Mitropolit pentru Rusia, ci a fost reales de ruși Episcopul de Riazan Iona, pe care marele prinț și Sinodul rus îl aleseseră și-l trimisese pentru a obține confirmare de la Constantinopol înainte de a li se trimite Isidor, numit de Patriarh. Respectuos față de privilegiile Patriarhului Ecumenic și de tradiție, marele prinț a încercat totuși din nou să obțină recunoașterea lui Iona. Nereușind a doua oară, Sinodul Bisericii Ruse întărește pe Iona ca Mitropolit la 15 decembrie 1448.

Între timp, Isidor reușise să scape de la Mănăstirea Ciudev fără ca marele prinț să-l pună în urmărire (1443). Ajuns la Tver, în principatul rus vecin de la Nord-Vest, Isidor a fost închis și acolo și apoi lăsat liber. Rușii s-au mulțumit cu fuga lui – și se pare că aceasta i s-a înlesnit – nevoind să compliice situația. Plecarea lui Isidor lăsase, deci, scaunul liber și netulburat de propaganda unirii. Între Constantinopolul unit cu Papa și refuzând confirmarea Mitropolitului ales de ruși și între Roma latină, Biserica Rusă se vedea liberă de a dispune de sine, dându-și șef din scaunul său, național și liber.

Pentru a face mai bine înțeles tâlcul acestei hotărâri foarte importante pentru Biserica Rusă, hotărâre cu care începe o epocă nouă în istoria ei, este nevoie să o privim în concursul de împrejurări istorice care au dus la schimbarea de la 1448. Depunerea grecului Isidor și alegerea rusului Iona ca Mitropolit al Rusiei sunt precedate și însoțite de un șir de fapte și de situații istorice care îndrumau poporul rus spre independența religioasă și justificau măsura de la 1448.

Prin creștinare lor de la Constantinopol la sfârșitul sec. X de către prințul de Kiev Vladimir (980-1015), rușii constituiau o provincie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, cea mai mare – a șaptezecea în catalogul eparhiilor bizantine. Primii lor Episcopi și Mitropoliți au fost greci, trimiși de către Patriarhul și împăratul de la Contantinopol. Din cei 24 de Mitropoliți ai Kievului cunoscuți de cronici (21) și pomelnice (3) până la invazia mongolă (1237), 17 au fost greci. Prinții de Kiev au încercat de două ori să schimbe regula, alegând Mitropolit rus – Iaroslav la 1051 pe Ilarion, Isiaslav Motslavici la 1146 sau 1147 pe Clement, dar situația nu s-a schimbat nici atunci, nici după ce Rostislav, nemulțumit de numirea lui Ioan III la 1164, făcea cunoscut trimișilor de la Bizanț: „Din prietenie și considrație pentru persoana augustă a împratului, primim între zidurile noastre pe noul Mitropolit. Dacă, totuși, lucrul se repetă și dacă – fără a ne înștiința și cere consimțământul, împotriva hotărârilor sfinților apostoli, ni se trimite din nou un Mitropolit de la Constantinopol, atunci nu numai nu-l vom primi, dar vom da o lege veșnică prin care dreptul de a alege și a numi pe episcopi va aparține pe viitor numai voinței marelui prinț”[1].

Tendința de independență bisericească a rușilor este evidentă în aceste alegeri și declarații. Ceea ce cerea Rostislav nu era încă autocefalia Bisericii Ruse, era dreptul rușilor de a-și spune cuvântul lor la numirea Mitropolitului de Kiev, care le venea de la Bizanț ca un străin și necunoscut. Tradiția era însă puternică și s-a păstrat: Patriarhul Ecumenic continuă fie să numească de-a dreptul pe Mitropolitul Rusiei – un grec sau uneori alt cleric ortodox –, fie să confirme pe cel ales de ruși și trimis pentru aceasta la Constantinopol spre a fi întărit de Patriarh înainte de a fi instalat în scaun.

Deși cazurile de la 1051 și 1146/1147 au fost excepții, la un secol una de altul, Biserica Rusă continuând să stea în strânsă legătură de dependență de Patriarhia Ecumenică, drepturile poporului rus, exercitate prin marele prinț și prin ierarhia rusă, au crescut cu timpul, sporind numărul Mitropoliților de neam rus după invazia mongolilor.

Această invazie a provocat de altfel mutarea centrului bisericesc al rușilor de la Kiev, jefuit de tătari (1240), cucerit apoi de lituani, la Vladimir pe Cliazma (1299/1300) și de aici la Moscova (1328), unde se organizează și se întărește marele principat rus, care va „aduna” în jurul său, în curs de câteva secole, „tot pământul rusesc”.

Trecerea marelui principat rus de la Kiev la Suzdal-Vladimir cu Andrei Bogoliubski (1156) și apoi la Moscova cu Ivan I Kalita (1328), ca și mutarea reședinței Mitropolitului după cea a marelui prinț, n-a influențat raporturile bisericești ale rușilor cu Imperiul Bizantin. Stăpânirea mongolă însăși nu le-a stânjenit. Se știe că mongolii, care au asuprit pe ruși cu grele biruri și cu umilințe timp de aproape trei secole, au tolerat Biserica și că ierarhia și clerul s-a bucurat chiar de privilegiul scutirii de impozitele puse de mongoli.

Mitropoliții Rusiei, chiar cei de neam grec, au ajutat pe marii prinți ruși – de Kiev sau de Moscova, îndeosebi pe cei din urmă – în politica lor de „adunare” a pământului rusesc, adunare care se făcea prin supunerea principatelor rusești locale prin scuturarea jugului mongol și prin eliberarea provinciilor ocupate de lituani și de polonezi. Mitropoliții au jucat astfel alături de prinți și uneori în fruntea poporului, un rol politic foarte însemnat. Biruința lui Dimitrii Ivanovici Donskoi asupra tătarilor la Kulikova (1380) se datorează încurajării lui de către Mitropolitul Alexei. Acest ierarh rus – dintr-o familie boierească – a condus chiar statul ca regent al prințului minor și i-a dat titlul de „mare prinț” purtat până atunci de alții, titlu care a rămas apoi Moscovei (1367).

Dușmănia politică și ostilitatea confesională a vecinilor de la Apus – suedezi, germani, lituani, polonezi și unguri, toți romano-catolici – da problemei religioase și conducerii bisericești o mare importanță în statul rus. Mitropolitul „a toată Rusia”, a căruia autoritate era recunoscută de toți prinții ruși, ca și de rușii de sub stăpânirea neortodoxă, era sprijinul marelui prinț moscovit, sfetnicul și colaboratorul lui cel mai însemnat și mai ascultat.

Importanța politică și națională a Mitropoliților ruși creștea nu numai prin demnitatea lor, ci și prin patriotismul, evlavia și înțelepciunea lor. Însuși faptul că ei erau numiți sau confirmați de Patriarhul și de împăratul „creștin” de la Bizanț – socotiți a fi cea mai înaltă autoritate bisericească și politică în lumea ortodoxă, asigura Mitropoliților ruși un prestigiu și o influență deosebită. Respectul urșilor față de Bizanț era îndătinat și atât de mare, încât numirea Mitropolitului rus Clement de către marele prinț Iziaslav, cu nesocotirea dreptului Patriarhului Ecumenic, a întâmpinat opoziția hotărâtă a Episcopului rus de Novgorod, Nifon, pe care nici închisoarea nu l-a putut face să cedeze, deși fapta marelui prinț era oarecum justificată prin plecarea Mitropolitului grec Mihail, care părăsise Rusia (1145), interzicând să se slujească fără Mitropolit în biserica Sf. Sofia din Kiev, ca și prin faptul că Patriarhul de Constantinopol nu trimisese alt Mitropolit în locul lui.

Cu toată atitudinea imprudentă și scandaloasă a lui Isidor la Moscova, după întoarcerea sa de la Florența, într-un moment când autoritatea Bizanțului era compromisă și bisericește prin unire, și politic prin amenințarea lui gravă de către turci, marele prinț Vasili II a ținut să respecte tradiția și a cerut recunoașterea Mitropolitului său Iona, a cerut-o adică a doua oară. Iona fusese ales întâi după moartea grecului Fotie (†1431) și trimis la Constantinopol pentru întărire. Patriarhul Iosif II numise însă, cum am spus, pe Isidor, pe care Iona a trebuit să-l însoțească spre Moscova tot ca episcop de Riazan și pe care marele prinț însuși a trebuit să-l primească cu cuvenita cinste. Nemulțumit și de graba Patriarhului la 1436, și de atitudinea lui Isidor la 1441, Vasili II a încercat totuși din nou să obțină recunoașterea lui Iona, căruia i se promisese la Constantinopol, ca mângâiere, la 1437, că va urma lui Isidor în scaun. Schimbarea pe care o adusese în raporturile dintre ruși și greci unirea de la Florența și situația creată lui Isidor, prin închidere și judecare, făcea ca și imposibilă acum o înțelegere asupra alegerii lui Iona în locul lui Isidor, care, dacă nu murise pentru Patriarh fizic, murise pentru ruși moral și, deci, trebuia să fie înlocuit. Momentul era critic și hotărâtor. Dacă Patriarhul ar mai fi putut avea inițiativa, el ar fi trimis în Rusia un Mitropolit grec unit. Pentru Patriarh, însă, Mitropolit al rușilor era Isidor, ceea ce rușii nu puteau să mai admită. La refuzul Patriarhului de a da rușilor satisfacția datorită, aceștia au dat urmare faptelor în sensul în care se desfășurau. Au socotit pe Iona bine ales și Mitropolit de drept a toată Rusia, demnitate din care Isidor căzuse prin căderea lui de la ortodoxie.

Când s-a produs schisma de la 1054, rușii erau de curând creștinați și organizați bisericește. Deși străini de conflictele dintre Constantinopol și Roma, deși chemați de mai multe ori de papi la ei (Grigore VII, Inocențiu III, Inocențiu IV, Clement V), deși supuși în Lituania și Polonia unor stăpâni romano-catolici fanatici și lipsiți, ca ortodocși, de drepturile de care se bucurau ceilalți, drepturi pe care le-ar fi obținut prin unire, deși nemulțumiți uneori de atitudinea orgolioasă și de pretențiile materiale ale grecilor, deși erau cel mai mare și mai puternic stat ortodox, rușii n-au contestat Patriarhului Ecumenic dreptul de a numi sau a confirma pe Mitropolitul lor. Când au făcut aceasta prin realegerea lui Iona pentru scaunul Moscovei, vremea era plinită pentru emanciparea bisericească a rușilor de tutela bizantină.

Faptul acesta este firesc și cu prisosință justificat în împrejurările dintre 1439 și 1453, adică între unirea de la Florența și căderea Constantinopolului sub turci, și capătă o importanță ș o semnificație deosebită în aceste împrejurări triste pentru Biserica Ortodoxă, împrejurări folosite, dar nu dorite de ruși.

Biserica Ortodoxă se găsea atunci în cea mai grea cumpănă de la apariția islamului. Imperiul bizantin, protectorul ei, se sfârșea. Hărțuit într-una, de îndată după schisma de la 1054, și de turci, și de latini, și de vecinii din Balcani, rupt din toate părțile de toți, el pierduse puterea de a le rezista tuturor. Amenințarea turcă îndeosebi îl apăsa de moarte, mai ales după căderea Tesalonicului (1430). În disperarea lor, ultimii Paleologi cer și așteaptă, unul după altul, ajutorul salvator al Apusului creștin. Pentru a-l obține, ofereau ca preț singurul bun de preț ce le mai rămăsese, credința lor ortodoxă, recunoscând adică autoritatea și doctrina Romei papale.

Ioan V Paleologul se umilise mergând la Roma și depunând ortodoxia sa, în chip omagial, la picioarele Papei Urban V (1369). Manuel II (1391-1425) și Ioan VIII (1425-1448) au tratat apoi ani în șir realizarea unirii printr-un Sinod, care nu-și găsea locul și care, putând să fie cel de la Basel (1431), unde situația ortodocșilor avea să fie mai bună, a fost din nefericire cel de la Ferrara-Florența (1438-1439), unde Papa Eugeniu IV, stăpân pe situația bisericească din Apusul dezbinat, prin însuși ajutorul și prestigiul ce i-au dat ortodocșii, împotriva sinodalilor antipapiști de la Basel, a triumfat asupra acestora prin unirea încheiată cu ortodocșii.

Groaza de tuci, care strângeau Constantinopolul într-un cerc tot mai îngust, lipsa de putere, de mijloace și de ajutor siliseră pe grecii constrânși de împărat să primească unirea în condițiunile dorite de latini. Durerea și paguba ortodocșilor erau cu atât mai mari cu cât se discutase mai mult în contradictoriu, se sperase ajutor și nu se primea mai nimic. Cardinalul Isidor, trimis de la Roma la Constantinopol cu două sute de ostași ca să proclame unirea și să apere orașul de la 1452, ilustrează cu prisosință ridicolul și vanitatea întreprinderii unioniste. În disperarea lor națională, grecii nu vedeau firește toți inutilitatea umilirii lor. Rușii, însă, aflați în situație politică mult mai bună, vedeau și năzuiau atunci mai departe și deosebeau mai bine în confuzia dramatică din ajunul căderii cetății lui Constantin.

Avantajul lor politic devenea în chip firesc și unul bisericesc. În locul Bizanțului ortodox, care capitulase bisericește înaintea latinilor și urma să capituleze curând militar și politic înaintea turcilor, rușii rămâneau statul ortodox prin excelență, stat mare și puternic, neunit cu Roma. Dependența față de mongoli se ușurase și se apropia de sfârșit. Biruința de la Kulkovo a marelui prinț Dmitri Donskoi (1380), deși nu pusese capăt suzeranității mongole, dovedise puterea rușilor și posibilitatea eliberării lor de servitutea asiatică. Așa cum marii prinți de Moscova „adunau” tot pământul rusesc într-un stat mare și prosper, ei deveneau prin însăși puterea lor mai întâi protectorii ortodoxiei ruse împotriva uniaților și a „ereticilor” latini, rivali religioși și politici, apoi protectorii ortodoxiei întregi, socotite „vândută” de greci la Florența și în neputință de a rezista agarenilor „păgâni”.

Împrejurările creau astfel situația în care avea să se formeze în curând ideea despre „a treia Romă”, Moscova, ultima cetate de rezistență și de înflorire a creștinismului ortodox, misiune pe care Constantinopolul, a doua Romă, nu mai avea nici puterea, nici calitatea bisericească de a o îndeplini, după unirea cu latinii, gravă ca o apostazie.

Când Isidor era trimis de la Constantinopol la Moscova – el, grecul, și nu rusul Iona – ca Mitropolit al Rusiei, în ajunul Sinodului de la Ferrara-Florența (1437), el avea nu doar însărcinarea de a conduce Biserica Rusă, ca Mitropoliții de până atunci, ci și pe aceea de a câștiga pe ruși pentru unirea care trebuia grecilor, care era pentru ei o necesitate, singura speranță de salvare în fața pericolului turcesc. Isidor nu era trimis doar de Patriarh, ale cărui sentimente unioniste erau poate discutabile, ci și de împărat, căruia îi trebuia unirea cu orice preț și care a obținut-o prin constrângeri și amenințări asupra grecilor, cum s-a văzut la Florența. pe ierarhii săi împăratul îi putea fie convinge, fie constrânge mai ușor ca să primească unirea. Unii dintre ei, ca Isidor și Visarion, erau convinși din patriotism de necesitatea ei. Amândoi au stăruit în unire până la sfârșit, legând de ea speranțele lor de mai bine pentru ortodocși, chiar după căderea Constantinopolului.

Din sentiment patriotic, din convingere personală și din ordin superior, Isidor trebuia, deci, să lucreze în Rusia pentru unire, adică pentru interesul politic urgent al Bizanțului  muribund. Marele prinț rus avea însă față de latini alte sentimente decât cele ale grecilor unioniști. Cei în care grecii căutau prieteni și aliați erau pentru ruși dușmani, mai răi chiar decât tătarii. Mare parte din ruși trăiau, cum am spus, sub regim de persecuție în Lituania și Polonia și se plângeau mai puțin de tătarii necreștini decât de stăpânii lor romano-catolici. Încă din sec. XIII prințul Daniil al Galiției, îmbiat la unire și la o cruciadă împotriva tătarilor cu o coroană regală trimisă de Papa Inocențiu IV (1255), deși se apropiase multe de latini, a preferat să rămână ortodox și bun vecin cu tătarii, care nu erau mai periculoși decât polonezii anti-ortodocși. În sec. XV, amenințarea mongolă era mai mică, cea lituano-polonă era, dimpotrivă, mai mare pentru ruși, care, în fața fanatismului latinizant al polono-lituanilor, doritori să asimileze pe ortodocși complet, chiar în rit, nu rezolvau prin unirea de la Florența nici problema religioasă, nici pe cea politică a conaționalilor lor.

Rușii nu se găseau în situația grecilor de a trebui să primească unirea. Dimpotrivă, unirea îi dezarma și micșora față de vecinii lor de la Apus. Între constrângerea Bizanțului de către turci și între aspirația și datoria marelui principat moscovit de a susține și elibera pe rușii supuși, era nepotrivire. În situația aceasta, în care Bizanțul, pregătit pentru unire, refuzase să recunoască mitropolit pe Iona și trimisese pe Isidor, pentru a uni și pe ruși, dreptatea era de partea acestora când repudiau pe cardinalul-legat și cereau șef al Bisericii lor pe un ierarh rus ortodox. Rușii rămâneau astfel pe terenul dreptei credințe și o apărau la ei și în sfera lor bisericească, sferă care cuprindea și pe rușii subjugați (ucraineni, n.n.). Isidor era pentru ei un străin, agentul intereselor politice bizantine, apărate cu prețul credinței. Rușii nu puteau să confunde, ca Isidor, cauza ortodoxiei cu cauza politică a Bizanțului. Unindu-se la Florența și voind să unească și Biserica Rusă, pe care o reprezentase la Sinod, el trădase și Ortodoxia, și Rusia. Ceva mai mult, ca șef al delegației ruse – plecase cu un număr de clerici și cu o suită impunătoare, ca pentru cinstea marelui principat rus. Isidor abuzase de puterea sa și făcuse presiuni asupra delegaților ruși, mergând până la a pune la închisoare pe episcopul de Suzdal, care, alăturându-se lui Marcu Eugenicul, se opunea cu hotărâre unirii în condițiunile dorite de latini, reprezentând adevăratul punct de vedere rusesc la Sinod.

Isidor nu se mulțumise deci să susțină personal unirea; el, Mitropolitul Moscovei, cu patriotism grecesc, întrebuințase constrângerea față de un ierarh rus, care rămânea credincios și Bisericii sale, și marelui prinț. Omul învățat și talentat, care era Isidor, n-a înțeles, totuși, că încerca la Moscova imposibilul și că expunea cu atitudinea ce luase și persoana sa, și cauza unirii însăși. El fusese primit cu resemnare, ca mitropolit trimis de Constantinopol în locul lui Iona, plecase la Ferrara cu învoirea marelui prinț, ca mitropolit a toată Rusia pravoslavnică și se înapoia la Moscova ca legat papal și cardinal trimis de Roma. În situația aceasta, Vasili II, clerul și poporul rus, dezamăgit și jignit de purtarea lui Isidor, se socotea dezlegat de datoria de a vedea în el pe mitropolitul lor. Zelul unionist al latinofilului nu era la locul lui în marele principat al Moscovei. Din respect pentru Constantinopol, rușii fac scăpat pe Isidor și de la Moscova, și de la Tver, după scandalul provocat cu îndrăzneala lui unionistă, care mersese până la a lovi cu cârja pe cei care nu îngenuncheau înaintea crucii latine pe care o purta după venirea lui de la Florența.

Refuzul Patriarhului de a recunoaște un mitropolit rus în locul lui Isidor, care nu mai putea să rămână în Rusia, era o greșeală agravantă prin repetarea ei. Rușii nu erau nici vinovați de neplăcerea ce-și făcuse Isidor prin purtarea lui de emisar al Papei, nici obligați să primească din nou ca șef al Bisericii lor pe un ierarh străin de neam, care „apostaziase”. La prima lui venire, deși numirea lui nemulțumise pe marele prinț, acesta l-a primit cu onoruri pentru că venea de la Patriarhul ortodox. La a doua lui venire de la Roma, ca legat papal, cu însărcinarea de a supune pe ruși Sfântului Părinte, Isidor nu mai era ortodox și poporul rus nu era nicidecum ținut ca să primească șef al Bisericii pe legatul lui „Gabriel”, cum se numise mai înainte Eugeniu IV și cum îl numeau acum sinodalii de la Basel. Din nefericire pentru Papă și pentru Isidor, cu tot succesul lui unionist de la început, clerul romano-catolic din Lituania și Polonia era de partea Sinodului de la Basel și, deci, rău dispuși față de Papă, ceea ce slăvea terenul unirii chiar în aceste țări.

Prin hotărârea ce iau, de a-și alege și întări singuri pe mitropolitul lor, rușii refuză să recunoască dreptul de amestec în Biserica lor al Patriarhului de Constantinopol, acum unit, și al Papei. Prin același gest, de autonomie bisericească, Rusia se apăra în același timp pe două fronturi, precizând situația sa de Biserică autocefală în Ortodoxie, Biserica stăruitoare în ortodoxie față de uniți și de latini.

În momentul acesta din ajunul căderii Constantinopolului sub turci, faptul avea o mare importanță și semnificație în lumea creștină. Rușii, care erau de aproape cinci sute de ani ucenicii și subordonații Bizanțului în cele bisericești, deveneau acum, prin neunire și prin autocefalie, protectorii Ortodoxiei în locul și – momentan – împotriva Bizanțului care se sfârșea, ca și împotriva Romei aliate în plină campanie de supunere a Ortodoxiei rămase fără apărare prin uniri, prin promisiuni amăgitoare, prin titluri și prin pălării de cardinal bune pentru Orient. Prin hotărârea lui de a-și numi singuri mitropolitul, după trista experiență făcută cu Isidor, rușii trăgeau consecințele impuse de situație și satisfăceau cu aceasta sentimentul național și ortodox firesc și al marelui prinț și al poporului. Manifestat în chip excepțional și cu alte prilejuri, el găsea acum momentul cel mai potrivit pentru emanciparea bisericească într-un chip care face Biserica Rusă nu numai liberă și stăpână pe sine, ci și purtătoare de grijă pentru interesele Ortodoxiei întregi, el cărei imperiu glorios lua sfârșit și trecea misiunea sa istorică altora.

Acum, la jumătatea sec. XV, când Bizanțul imperial și creștin cădea, statul rus era în creștere și întărire. Moscova unea în jurul său, cu prestigiul ei și cu năzuințele lor politie și religioase, pe toți rușii; „aduna pământul rusesc”, îl sporea și organiza, rupând treptat lanțul vasalității care o legase de Hoarda de Aur a mongolilor și aspirând să elibereze provinciile sud-vestice, cărora încercarea de a le impune unirea cu Roma le făcea situația mai grea. Prin supunerea unor principate ruse locale, marele prinț Vasili II pregătea unitatea statului rus. Urmașul lui, Ivan III (1462-1505) va vedea sfârșitul suzeranității mongole (1502) și va elibera parte din provinciile luate de lituani și polonezi.

În această ascensiune și unificare a „Sfintei Rusii”, momentul de la 1448 era binevenit pentru a se păși pe cale de fapt la proclamarea autocefaliei bisericești, în care rușii vedeau dreptul lor și stăruiau în el. La 1459 Sinodul rus declara pe Iona Mitropolit „ales de Sfântul Duh după legile sfinților apostoli și părinți”. la 1451, recunoscând pe Iona ca Mitropolit și al rușilor din statul lituano-polon, regele Casimir întărea în felul acesta actul de la Moscova și ruina opera lui Isidor. Papalitatea, firește, nu s-a împăcat cu această unitate a Bisericii Ruse și a căutat s-o strice, împărțind Mitropolia rusă în două: socotind adică mai departe pe Isidor ca Mitropolit al Moscovei și numind pentru Kiev și pentru Rusia polono-lituană ca mitropolit pe un ucenic al lui Isidor, Grigorie, recunoscut și de regele Casimir (1458). Existau astfel două mitropolii „a toată Rusia”: cea de la Kiev, unită, și cea de la Moscova, ortodoxă.

Cea din urmă a rămas însă prin autocefalie centrul spiritual al tuturor rușilor. Emanciparea lor bisericească a avut și efect politic. Statul național și Biserica națională se uneau și mai strâns, prin mitropoliți de neam rus, independenți de o autoritate din afară, devotați statului lor și identității lor politice. Autocefalia Bisericii Ruse, zice unul din cei mai noi și mai buni cunoscători ai operei lui Isidor, a contribuit la ridicarea Moscovei mai mult decât bătălia de la Kulikovo[2]. Acest lucru este adevărat nu numai în sensul creșterii și consolidării interne a statului rus, în care, cum am spus, rolul politic al Mitropoliților era foarte însemnat, ci și în sensul creșterii puterii și influenței ruse în afară, unde autoritatea Mitropolitului Moscovei se întindea mai departe decât a marelui prinț, în calitate de șef bisericesc al tuturor rușilor și a celor de sub stăpânire polono-lituană.

De mai mult de o sută de ani, rușii din Lituania și Polonia țineau când de Mitropolia Moscovei, socotită și numită încă „a Kievului”, când de un mitropolit propriu trimis la Kiev de obicei de la Constantinopol, la cererea marelui prinț lituan sau a regelui polon, în interesul lor de a sustrage pe rușii din provinciile sud-vestice autorității și influenței Moscovei. Ceea ce Calist III și Pius II făceau la 1457-1458, când împărțeau Rusia în două Mitropolii făcuse uneori Patriarhul Ecumenic însuși, din neînțelegeri cu Moscova sau din dorința de a mulțumi pe marele prinț lituan sau pe regele Poloniei: trimisese adică la Kiev un alt Mitropolit decât cel de la Moscova.

În sec. XV, concurența aceasta între Kievul expus uniației și Moscova, care este o concurență între ortodoxie și latinism, devine mai vie și mai tulburătoare, deși uneori același Mitropolit fusese recunoscut și la Moscova, și la Kiev, unde trimitea un vicar Marele prinț lituan Vitold (Vituot, 1392-1430), în dorința de a rupe legătura bisericească dintre supușii săi ruși și Moscova, a cerut episcopilor ruși din Lituania să-și aleagă mitropolit pe (româno-?) bulgarul Grigorie Țamblac, nepotul altui Mitropolit, Ciprian, care păstorise de asemenea, peste ortodocșii din provinciile ruse ale Lituaniei, dar care reușise să fie recunoscut și de Moscova. Asemenea alegeri aduceau însă nemulțumiri și greutăți bisericești și politice – pe care marii prinți lituani și regii poloni căutau uneori ei înșiși să le înlăture și reveneau asupra alegerii, fără a rămâne totuși statornici în hotărârea lor. Așa, după ce Vitold a provocat „depunerea” Mitropolitului Fotie de la Moscova, ca, părăsind Kievul și neglijând eparhiile sud-vestice și alegerea lui Grigorie Țamblac pentru Kiev în locul lui (1415), a recunoscut din nou pe Fotie (1419) după ce așteptase zadarnic confirmarea lui Grigorie Țamblac de la Constantinopol și de la Roma.

Cu puțin înainte de numirea lui Isidor la Mitropolia din Moscova, Patriarhul consimțise la numirea unui Mitropolit pentru ortodocșii din Lituania, a lui Gherasim, acceptat de marele prinț lituan. Aceste duble denumiri de mitropoliți „a toată Rusia” nemulțumeau de regulă pe rușii liberi, fără a rezolva problema măcar pentru Lituania și Polonia. Alegerea lui Iona, la câtva timp după moartea Mitropolitului grec de Moscova Fotie († 1431), e precedată de moartea nefericită a lui Gherasim, ars de viu pe rug din ordinul marelui prinț lituan, Svidrigail la 25 iulie 1435. Întâmplarea aceasta făcea pe ruși să creadă că vor obține mai ușor recunoașterea lui Iona la Constantinopol – unde el merge însă doar pentru a afla numirea lui Isidor. Dacă Patriarhul forța situația la 1436-37, când trimitea Mitropolit la Moscova nu pe Iona, ci pe Isidor, o compromitea iremediabil când stăruia în numirea lui Isidor după 1441 și consimțea la împărțirea Bisericii Ruse în interesul lituanilor în două Mitropolii deosebite: una la Moscova pentru Isidor, alta la Kiev pentru creatura acestuia, Grigorie, amândoi străini de neam și uniți cu Roma.

Opoziția dintre Grigorie și Ioan devine și mai mult o opoziție între autocefalia ortodoxă rusă și între instrumentul politicii papale și polono-lituane. Lui Iona adversarii îi găseau cusurul că nu are consimțământul Patriarhiei; Grigorie avea pe acela că era numit de Patriarhul unit Grigorie Mammas și de Papă, ca om al lui Isidor, de tristă amintire. Lituanii și polonezii oscilează între Grigorie și Iona, recunoscând când pe unul, când pe celălalt. Iona lucrează de la Moscova pentru recunoașterea pentru un timp la 1451 în urma tratatului de pace dintre ruși și polonezi (1449). Iona contribuise la împăcare și profita de ea ca să ceară recunoașterea sa în Polonia și Lituania. Nestatornic și neliniștit însă, Regele Cazimir a renunțat la hotărârea sa și a încercat contrariul: să facă recunoscut pe Grigorie la Moscova.

Ceea ce Grigorie n-a reușit la Moscova, a reușit la Constantinopol. Slăbind ca zel unionist și folosind mulți bani, a cerut de la Patriarhul Simeon Trapezuntios și a obținut de la Dionisie I recunoașterea sa ca Mitropolit a toată Rusia – kieveană și moscovită. Iona murise însă (1461), iar marele prinț Ivan III (1462-1505) a hotărât cu episcopii săi să nu primească pe Grigorie sau pe trimișii lui. „Va fi Mitropolit în toată Rusia cine ne va plăcea nouă, dar de la Roma noi nu avem nevoie de Mitropolit” – zicea Ivan III[3]. Zicea „de la Roma” – căci de acolo fusese trimis la Kiev Grigrie, iar „de la Constantinopol„ nu mai era nici nevoie, nici potrivit să zică: Constantinopolul căzuse sub turci și Patriarhul era acum din nou ortodox, ca și Mitropolitul Moscovei, autocefal acum.

Declarația marelui prinț Ivan III este expresia lapidară a autocefaliei ruse și a opoziției hotărâte împotriva unirii totodată. Rusia se apără și în direcția Romei, așa cum se apărase în direcția Constantinopolului, de unde discipolul lui Isidor nu mai putea să amenințe și să impresioneze la Moscova.

Pe urma amândurora n-a rămas decât agitație și tulburare, pagubă făcută Ortodoxiei. Este drept că Isidor n-a reușit nici la Moscova, n-a creat ceva durabil nici în Lituania și Polonia. Opera lui unionistă, cum am spus, a trăit mai puțin decât el. Încercarea lui fanatică și îndărătnică de a rupe unitatea de credință a rușilor a dat însă Lituaniei și Poloniei ideea de a relua întreprinderea unionistă și de a o duce până la capăt prin toate mijloacele politice și bisericești. Succesul momentan al lui Isidor indica o acțiune asupra lucrului. Presiunile stăpânitorilor asupra populației ortodoxe, propaganda iezuită, separarea de Moscova naționalizată, ineficacitatea contraacțiunii de la Constantinopol au adus Bisericii papale bucuria unirii rutenilor de la Brest-Litovsk (1596). Sunt roade ale spiritului mișcării lui Isidor, care pregătise terenul pentru dezbinarea religioasă a rușilor sud-vestici. Înverșunarea lui Isidor asupra Bisericii Ruse, chiar după plecarea lui din Rusia, justifică din destul voința marelui prinț al Moscovei de a avea Mitropolitul său rus, ortodox și autocefal. În ciuda lui, Isidor a păstrat până la moarte (1463) Moscova în titulatura sa – nu de Mitropolit, ci de „administrator”. Era o simplă glorie nominală, care nu stânjenea cu nimic noua formă a Bisericii Ruse, dar care arată presiunea cu care îmbrățișase nefasta ispravă de la Florența, „legatul lui Gabriel” Condulamaro. Prin opera lui Isidor, Biserica Ortodoxă pierdea parte din terenul său la rușii sud-vestici, pe care zelul lui îi îndruma spre Roma, de unde Chiril Lucaris, ca exarh al Patriarhiei Ecumenice, nu putea să-i mai abată în ajunul unirii de la Brest-Litovsk; Patriarhia Ecumenică pierdea cea mai mare și mai bogată din eparhiile sale, Mitropolia „a toată Rusia”.

Nu se poate imputa rușilor aici grabă, nici lipsa de respect față de Patriarhia Ecumenică, alegând Mitropolit național și ținând la el, după purtarea scandaloasă a lui Isidor și după repetata greșeală a Patriarhiei. Ei și-au dat în Iona Mitropolitul care le trebuiași care li se cuvenea. În confuzia situației bisericești generale, alegerea lui Ioan era un act de voință națională, de vedere clară, de prudență ortodoxă. Urmașii lui au menținut și întărit poziția Bisericii Ruse, iar căderea Constantinopolului arătase zădărnicia aventurii de la 1439. Stăpânirea turcă găsea pe Patriarhul Ecumenic lipsit de supunerea și sprijinul imediat al celui mai numeros și mai puternic dintre popoarele sale ortodoxe. Reducerea Bisericii bulgare și a celei sârbe la situația de provincii ale Patriarhiei de Constantinopol nu constituia o compensație pentru ceea ce Patriarhia pierdea cu Biserica Rusă. Emancipată la timp oportun, aceasta se punea în situația de a putea ajuta pe celelalte, ceea ce a făcut cu dărnicie timp de secole.

În momentul de la jumătatea sec. XV, autocefalia Bisericii Ruse coincide astfel cu o schimbare foarte importantă în viața Bisericii Ortodoxe. Autocefalia rusă este un act de conștiință rusă națională și ortodoxă, un act de consolidare, de conservare și de prezervare a Bisericii Ortodoxe. Când Bizanțul imperial și ortodox ceda și latinilor, și turcilor și într-un moment când celelalte Patriarhii orientale erau stăpânite de musulmani, rușii moscoviți devin conștienți rezerva Ortodoxiei. Împrejurările le-au cerut pentru aceasta sacrificiul involuntar al Mitropoliei de Kiev, pierdută prin slăbiciunea latinofilă a Patriarhului Grigorie Mammas și prin amestecul Papei în organizarea Bisericii Ruse de Sud-Vest. Pierderea nu era însă ieraparabilă. Kievul, unit momentan, a redevenit ortodox, ilustat mai târziu de figura marelui Mitropolit moldovean Petru Movilă. Curând după aceea, de la 1645, Moscova pune capăt stăpânirii lituane în Rusia de jos, a cărei Biserică Ortodoxă reintră în corpul Bisericii „a toată Rusia”.

șeful ei este de astă dată Patriarh, de la 1589, așa cum șeful statului este acum „țar și mare prinț autocrat a toată Rusia mare” – de la Ivan IV (1533-1584), încoronat de Mitropolitul Macarie, la 16 ianuarie 1547, adică la o sută de ani de la realegerea lui Iona ca Mitropolit „a toată Rusia” și de la autocefalia Bisericii Ruse.

Mitropolitul Iona dormea fericit de la 31 martie 1461, hulit de Papa Pius II – conciliaristul convertit la papocrație – cu numele de „apostat și uitat de Dumnezeu”, cinstit dimpotrivă de Biserica sa și de neamul său cu numele de sfânt (canonizat 1472, serbat la 15 iunie).


[1] Citat după Bian-Chaninov, LEglise russe, (Collection La vie chrétienne), ed. 2, Paris 1928, p. 94.

[2] Adolf Ziegler, Die Union des Konzils von Florenz in der russischen Kirche. (Das östliche Christentum, H. 4/5). Würzburg 1938, p. 112.

[3] Ibidem, p. 136.

Starea Bisericii Ruse de odinioară și consecințele ei

O fotografie care s-ar părea că este a Părintelui Arsenie.
Sursa: https://hranitel.club/read-offline/12228/426-otec-arsenij.print

Pe lângă experiențele și principiile de viață ale Părintelui Arsenie, acuzatul ZEK, foarte importante sunt și impresiile exprimate de acesta pe marginea situației Bisericii din vremea aceea, de dinainte de venirea bolșevicilor la putere. Cuvintele de mai jos par a fi izvorâte doar din smerenie creștină, din exagerarea unor greșeli ale clericilor din perioada țaristă. Totuși nu este vorba doar de niște abuzuri oarecare, de multe ori inerente, ci unele impuse de puterea țaristă, care a opresat Biserica și a făcut din ea o unealtă politică de control al populației. Sunt observații ale celui care era martor al situației sociale din acea vreme. Unele detalii pe acest subiect pot fi găsite în articolul tradus în românește și publicat pe Astradrom. Importanța curentului de la Optina și încă alte câteva mănăstiri este subliniată din nou. Au fost semințele unei credințe ce a produs martiri, dar a păstrat și autenticitatea ortodoxiei.

Similitudinile cu situația de astăzi a Bisericii noastre Ortodoxe Române sunt întâmplătoare sau o evoluție firească a istoriei. Cu deosebirea că, cel puțin din afară, Biserica Rusă la ora actuală nu pare la fel de viciată de necredință și politică strict pământească.

Multă ceartă s-a făcut între voi. Este grea și insuportabilă viața în lagăr. Știm unde vom sfârși. Pentru aceasta am devenit atât de duri. Toate putem, dacă vrem, să le explicăm și să ne îndreptățim. În nici un caz nu avem dreptul să brutalizăm și să înjunghiem. V-am auzit că judecați puterea, sistemul și pe oameni. Și pe mine m-ați adus aici numai și numai ca să găsiți un aliat să vă ajute să înfrângeți partea cealaltă. Spuneți, așadar, despre comunism că a dărâmat bisericile, a închis credincioșii, a războit Biserica. Da, așa este. Să cercetăm lucrurile mai în adâncime, să vedem de unde au provenit.

Cu mult mai înainte, poporul nostru și-a pierdut credința, și-a disprețuit tradiția, și-a uitat istoria, negând cele sfinte și cuvioase ale lui. Cine e de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat…

Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comercianții, funcționarii statului, și mai întâi de toate ce exemplu am dat noi, clericii. Am fost cei mai răi dintre toți. Pentru aceasta, și copiii preoților, văzând în familiile lor imoralitate și iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinși revoluționari. Cu mult înainte de Revoluția din 1917, clerul își pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! – o ceată de meseriași unde împărățea necredința și corupția. Din mulțimea de mânăstiri din țara noastră, numai 5-6 erau faruri luminoase ale creștinismului: Valaam, Optina cu marii ei Stareți, Diveievo, Sarov și poate încă una-două. În celelalte, nici credință și nici virtute nu găsea nimeni, ci se sminteau [oamenii –n.m.] de ideile lor lumești și demonstrația neghioabă.

Ce putea să ia poporul de la asemenea purtători de rasă, de la asemenea așa-ziși reprezentanți ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revoluție pentru că nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credința, dragostea, răbdarea, smerenia. Nu uitați toate acestea. De aceea ne-a părăsit atât de repede poporul; de aceea L-a negat, împreună cu noi, și pe Dumnezeu; de aceea a dărâmat bisericile.

Nu pot, așadar, nu pot să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânța ateismului a căzut atunci pe pământul pe care noi înșine l-am pregătit cu greșelile și decăderea noastră. Aceasta a fost cauza și începutul răului. Toate câte au urmat, încă și acest lagăr și martiriul nostru, jertfele fără sens ale atâtor oameni nevinovați, nu sunt decât consecințele inevitabile. Câte se întâmplă, desigur, sunt înfricoșate, dar ca preot și patriot trebuie să vă spun și vouă ce le spuneam și fiilor mei duhovnicești: țara noastră, în orice stare s-ar găsi, trebuie să o iubim, să o sprijnim, să o apărăm. Suferințele de astăzi vor trece; toate se vor îndrepta cândva…

Sursa: Ovidiu Nacu

Stadiile schismei de la 1054

Ruptura de la 1054 este puțin cunoscută cu privire la factorii declanșatori și la implicațiile ei. O descriere care aduce lumină în această privință este cea realizată de Anastasios Philippides, din care am tradus partea relevantă. După o prezentare succintă a faptelor delegaților papali la Constantinopol, urmează o schițare a situației politice din acea vreme. Răsăritul, adică Imperiul Bizantin, era în floare, cu majoritatea adversarilor îngenuncheați la acel moment, pe când Occidentul era fărâmițat de invadatorii  vikingi și maghiari. Apusul era într-o stare de supraviețuire fizică și decadență culturală și bisericească. Simonia și imoralitatea erau plăgi grele. Roma era la începutul unei reforme prin care începea să se desprindă de puterea seculară și chiar să o subjuge. Acesta este momentul unor transformări lente, care au dus la depărtarea tot mai accentuată și, până la urmă, ireversibilă de trecutul ei.

Schisma a fost, de fapt, graduală. În orice caz, influențați de propaganda papală de multe secole, istoricii se referă adesea la „schismele” din secolele al V-lea, al VII-lea și în special al IX-lea (de sub Fotie), care nu au avut niciodată loc. În zilele noastre, datorită cercetărilor extinse ale lui Francis Dvornik și Pr. Ioannis Romanidis, adevărul este restabilit treptat. Așa că stadiile care au condus la schisma din 1054 nu sunt nici atitudinea iconoclastă din Constantinopol din sec. al VIII-lea, nici vreo excomunicare mitică a lui Fotie din sec. al IX-lea. Toate acestea, ca și disputele anterioare, au fost rezolvate de-a lungul timpului și validate formal în Sinoade cu participarea Patriarhiilor Răsăritene și a Papei.

Stadiile reale care au condus la 1054 au fost următoarele patru:

Prima etapă a avut loc în 794, când francii, sub Charlemagne (Carol cel Mare), au convocat un Sinod la Frankfurt, care a respins Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Astfel, Biserica francă s-a deosebit de restul Bisericii. Apoi, în 809, francii au ratificat Filioque la Sinodul de la Aachen, introducând astfel în Crez o diferență doctrinală față de restul Bisericii unite. Această mișcare a fost respinsă, bineînțeles, categoric de Papa Leon III. Această respingere a fost repetată la ceea ce este considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879. Biserica celor cinci Patriarhii a rămas unită în secolul al IX-lea, dar Biserica francilor, care ocupa o mare parte din Europa Occidentală, a fost făcută țăndări.

A doua etapă a avut loc în 962, când regele saxon Otto I a venit cu armata sa la Roma și, după ce a intervenit în disputa locală, l-a forțat pe Papa Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. Pentru a-și asigura loialitatea fiecărui Papă, Otto a dat lege ca toți viitorii Papi să jure credință față de el înainte de a fi întronizați. Papa Ioan XII nu a acceptat această cerință și Otto a convocat o întâlnire a episcopilor italieni, pe care i-a „convins” să-l detroneze pe Ioan și să aleagă pe candidatul lui, în 963. În acest fel, Papa a fost transformat într-un instrument al Imperiului German. Pentru următoarea sută de ani, 21 din 25 de Papi au fost aleși de regele german. Reacția romanilor în acest secol, de la Otto până în 1054, a fost reacția obișnuită a tuturor oamenilor de sub ocupație: unii au devenit colaboratori ai germanilor și unii au fost în rezistență. De vreme ce ocupația nu s-a încheiat niciodată, istoria a fost scrisă de învingători și acești ani au rămas în amintire ca o perioadă de declin pentru tronul papal și Papa Ioan XII îndeosebi este considerat de cei mai mulți drept cel mai „imoral” Papă din istorie.

A treia etapă logică a fost expulzarea finală a romanilor de pe tronul papal și înlocuirea lor cu germani. Din cauza rezistenței romanilor, a fost nevoie de câțiva ani pentru a realiza această etapă. În 996, Împăratul german Otto III a desemnat primul papă german, tânărul său verișor Bruno, care a fost numit Grigorie V. Nou Papă nu a fost recunoscut de Constantinopol, fie deoarece a adăugat Filioque în Crez, fie pentru că nu a vrut să trimită Scrisoare de recomandare acolo. A fost curând expulzat de romani, care au ales în locul lui un roman, pe Ioan cel Binevoitor[1]. A trimis o Scrisoare la Constantinopol și a fost recunoscut de el. Otto s-a înfuriat și s-a dus la Roma și l-a repus pe Grigorie V și l-a arestat pe Ioan și l-a dezmembrat[2]. Când a murit Grigorie, Otto l-a desemnat pe primul Papă francez, Gerbert d’Aurillac, numit Silvestru II, care nu a fost înregistrat nici el în dipticele de la Constantinopol.

Ultimul Papă ortodox a demisionat (din motive necunoscute) în 1009. Acesta este ultimul an, până astăzi, în care numele Papei a fost trecut în dipticele de la Constantinopol. S-a speculat că de atunci Papii germani au înlocuit definitiv pe cei romani. Pare că acest punct de vedere nu este corect deoarece în următoarele patru decenii au existat Papi romani. În orice caz, după cum a remarcat Pr. Ioannis Romanidis, toți veneau din familii germane și, de aceea, au introdus oficial Filioque în Biserica Romei din 1014. Mai târziu, Biserica papală, de acum deținută de germani, a recunoscut ca „sfânt” pe Regele Henric II (1002-1024), care a realizat expulzarea definitivă a romanilor ortodocși de pe tronul papal și introducerea Filioque. După un efort de două sute de ani, adaosul Filioque în Biserica Romei a reprezentat triumful politicii germane acolo.

A patra etapă au fost evenimentele din 1046-1049 din Roma. Datorită conflictului germanofil și rezistenței, în 1046 au fost trei Papi concomitenți. Regele german Henric III a coborât la Roma și i-a scos pe toți trei și l-a desemnat pe propriul său ales, dar a murit în mai puțin de un an. Henric a desemnat pe un al doilea, dar a trăit doar 23 de zile. Există bănuiala că ambii au fost victime ale rezistenței romane împotriva germanilor. Cel de-al treilea desemnat de Henric a fost vărul său, Leo IX, care a fost mai norocos și, în acele zile, delegația culminantă a fost trimisă cu Humbert la Constantinopol în 1054.

Evenimentele din 1054 au provocat direct desfășurările militare din Sudul Italiei, când balanța puterii a fost răsturnată între Statul Papal, bizantini și normanzi din cauza avansării celor din urmă. Conflictul, în orice caz, începuse în 1050, când Papa a desemnat pe Cardinalul Humbert ca Arhiepiscop de Sicilia, membru al ambasadei ulterioare fatidice din 1054, deși Sicilia aparținea de Patriarhia de Constantinopol și nu fusese cucerită (încă) de normanzi. Ca răzbunare, Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, a luat măsuri împotriva bisericilor latine din Constantinopol și l-a determinat pe Arhiepiscopul Leon de Ohrida să facă un raport scris cu erorile latine în 1053. Cele mai noi cercetări, în orice caz, nu admit că Patriarhul ar fi închis bisericile latine din Oraș, după cum se credea până de curând. Când Humbert era în Constantinopol în 1054, a restructurat unele obiceiuri în anumite biserici de acolo, așa că evident bisericile latine din Constantinopol trebuie să fi rămas deschise.

De-a lungul anului 1053, au fost evoluții militare rapide în Italia. La început, Papa Leon nu a avut nici o problemă față de cuceririle normande în desfășurare, de vreme ce aparțineau de Biserica Latină. Dar, când au început să se apropie de Roma, a căutat alarmat o alianță cu Constantinopolul, care avea și el un interes în înăbușirea normanzilor. Înainte ca cele două armate aliate să se întâlnească, normanzii au biruit pe bizantini în februarie 1053 și au capturat pe Papă în iunie 1053. În timpul captivității, Papa a primit Scrisoarea lui Leon al Ohridei și l-a îndrumat pe Cardinalul Humbert să redacteze un răspuns către Patriarh. În acesta, folosind argumente din Pseudo-Donația lui Constantin, apăra primatul papal. Emisarii au dus scrisoarea cu ei la Constantinopol în 1054.

Echilibrul diplomatic fragil al vremii s-a reflectat în următoarele două scrisori primite de Papă în captivitate, una de la Împăratul Constantin Monomahul și cealaltă chiar de la Patriarh. Prima era într-un stil prietenos, în favoarea unei alianțe politice mai strânse, în timp ce a doua, de la Cerularie, era adresată cu respect față de Papă și se ruga pentru unitatea celor două Biserici, fără să se refere la conflict. În orice caz, Papa a ignorat stilul de ansamblu și a reacționat la titlul de „Patriarh Ecumenic”, cu care a semnat Cerularie. Așa că a decis să trimită delegația papală condusă de Humbert la Constantinopol în 1054. (Ar trebui remarcat că între timp Papa i-a recunoscut pe normanzi și s-a aliat cu ei. În 1059, conducătorul lor, Robert Guiscard, și-a luat titlul de duce împreună cu puterea în Apulia și Calabria și cu dreptul de a se extinde spre principatul Siciliei, dacă putea să-l cucerească. Din partea lor, normanzii i-au dat Papei bisericile bizantine care erau pe teritoriul lor.)

Ce s-a întâmplat exact în vara lui 1054?

Când cei trei legați papali au ajuns în Constantinopol, l-au tratat pe Patriarh într-un mod disprețuitor, refuzând să-i arate cinstirea stabilită sau chiar o înclinare normală a capului spre dreapta pentru a-i arăta respect. Când a fost citită scrisoarea Papei Leon, l-a criticat pe Patriarh pentru titlul de „Ecumenic” și a continuat cu o polemică pe alte chestiuni. Patriarhul a fost dezamăgit atât de mult, încât a refuzat să creadă că venea de la biroul papal. A examinat cu atenție sigiliile și a decis că documentul este un fals. (Aceasta s-a datorat probabil schimbării recente a ștampilelor adoptată de Papă). Apoi Humbert a prezentat un răspuns către Leon al Ohridei, care fusese redactat de latini. Bizantinii au răspuns cu un text de Nichita Stithatul împotriva folosirii pâinii nedospite, celibatului clerului și alte lucruri. Humbert a reacționat violent și abuziv. Nichita Stithatul, în orice caz, a fost forțat să rămână tăcut la ordinul Împăratului, care voia să mențină alianța cu Papa împotriva normanzilor. Humbert, încurajat, a trecut la un nou atac prin criticarea bizantinilor că nu acceptă Filioque. Cerularie a refuzat categoric să discute asta la vremea aceea, insistând că o astfel de discuție ar trebui să aibă loc cu ceilalți Patriarhi din Răsărit. Apoi Humbert a decis să treacă la anatematizare.

Documentul anatematizării produce surpriză astăzi, pentru că este plin de imprecizii. Singura concluzie logică este că latinii erau într-o lipsă disperată de argumente pentru a-și susține singurul lucru care-i interesa, care era primatul autoritar al Papei. Vom înșirui aici unele dintre acuzațiile pe care le conținea, împreună cu un comentariu (în paranteze) de la un istoric neortodox modern, Steven Runciman.

Potrivit lui Runciman, documentul depus de trimișii papali pe Sfântul Altar din Sfânta Sofia pe 16 iulie 1054 acuza, printre alte lucruri, pe oricine susținea pe Cerularie ca fiind vinovat de simonie („viciul major al Bisericii Occidentale la vremea aceea, după cum Humbert știa mai bine ca oricine”), de încurajare la castrare („o practică care se aplica și la Roma”), de insistența pe re-botezarea latinilor („ceea ce nu era adevărat la vremea aceea”), de îngăduirea preoților să se căsătorească („ceea ce era greșit: un om căsătorit putea deveni preot, dar unul deja hirotonit nu se putea căsători”), de botezarea femeilor gravide, chiar dacă erau pe moarte („o practică bună a Bisericii străvechi”), de refuzarea împărtășirii oamenilor bărbieriți („ceea ce nu era adevărat, în ciuda faptului că grecii nu erau de acord cu preoții bărbieriți”) și, în final, de omiterea unei clauze în Crez („care era tocmai opusul adevărului”).

Emiterea acestui document a provocat o revoltă în rândul oamenilor din Constantinopol, care a dus la un Sinod ce a condamnat pe autorii ei.

După furia din prima instanță, Constantinopolul se pare că nu a dat mare greutate acțiunilor tronului papal slăbit atunci. Într-un climat de superioritate politică și culturală deținut de bizantini în secolul al XI-lea, acțiunile Apusului au fost privite probabil cu dispreț și sfidare. Comportamentul grosolan al trimișilor papali doar a confirmat percepția bizantină.

În afară de Cerularie, alți oameni ai Bisericii din timpul acela au fost prudenți. De exemplu, Patriarhul Petru al Antiohiei și Arhiepiscopul Leon al Ohridei au avut un ton destul de condescendent în scrierile lor. Ei credeau că latinii s-au distanțat de adevărata cale din ignoranță și că, dacă erau corectați de oamenii mai învățați și mai înțelepți dintre frații lor din Răsărit, s-ar putea întoarce la calea dreaptă. Petru al Antiohiei a scris o Scrisoare către Cerularie: „Pentru că sunt frații noștri, chiar dacă, din cauza unei lipse de educație, s-au abătut adesea de la calea cea dreaptă”. De asemenea, cu referire la Biserica papistașă, el vorbește de „romani” pentru a-i distinge de „vandali”, deși se teme că romanii au fost influențați de vandali.

Este remarcabil că la început bizantinii nu au susținut că Biserica Apuseană a căzut pe de-a-ntregul în eroare. În corespondența sa, Cerularie insista de obicei că Papa nu era de vină pentru greșelile Apusului sau pentru gâlceava cu Humbert. Făcea o diferență între Papă, cu care căuta să colaboreze, și „franci” (aceia pe care îi numim normanzi). În plus, Sinodul din Constantinopol din 20 iulie 1054 nu l-a condamnat pe Papă sau Apusul în general, ci a pus toată răspunderea asupra lui Humbert și celorlalți trimiși care aduseseră documente falsificate. Petru al Antiohiei insista că, dacă unii occidentali încălcau canoanele, o făceau fără știința Papei.

Este evident că Biserica Ortodoxă făcea un efort să mențină canale deschise de comunicare cu Apusul, sperând că trimișii papali au acționat arbitrar, fără aprobarea Papei, sau că unii dintre viitorii Papi vor înfrânge vederile separatiste ale predecesorilor lui. De aceea prima mențiune cunoscută la schisma dintre Cerularie și Humbert datează mult mai târziu, la începutul secolului al XII-lea.

Mai mult, după cum a fost indicat corect de către istorici moderni, în general protagoniștii acestei perioade din Bizanț nu vedeau Apusul ca ceva monolitic și, de aceea, nu simțeau că trăiau într-o lume foarte distinctă Răsărit-Apus. În schimb, ciocnirea Roma-Constantinopol a arătat diferite grupuri cu interese diferite. În Italia, să zicem, era Papa, Împăratul german, normanzii, lombarzii și italienii nativi, care se considerau cetățeni ai Imperiului Roman de Constantinopol. Multe din elementele din relațiile ulterioare dintre Bizanț și apuseni nu erau încă vizibile. Percepția Apusului ca o amenințare unitară, antipatia populară față de „latini”, toate acestea se vor ivi mai târziu. Se poate spune chiar că schisma însăși a dus treptat la construirea unui Apus monolitic în ochii bizantinilor și subtilitățile minore s-au înclinat în fața priorității de a face o demarcație între ortodocși și eretici.

Cercetarea completă a surselor în perioada secolului al XII-lea a condus pe mulți istorici la concluzia că nu a fost o schismă definitivă în 1054. Acest punct de vedere este susținut de două curente de gândire.

Primul pretinde că chiar înainte de 1054 a fost o creștere notabilă a distanțării celor două Biserici și că în 1054 nu s-a petrecut nimic decât o pecetluire formală a separării care exista deja între lumile vorbitoare de greacă și latină. Aceste două popoare s-au înstrăinat treptat cu trecerea secolelor și schisma a fost doar culminarea rupturii.

Al doilea curent susține că schisma nu a avut loc în 1054 pentru motive tocmai opuse: în ciuda diferențelor culturale și teologice și a evenimentelor din 1054, ambele părți au continuat contactele fără să arate că s-a produs ceva definitiv. Mai degrabă, de vreme ce acest fapt era obișnuit din conflictele trecute, ei credeau că în timp vor putea să recupereze decalajul tranzitoriu. Probabil că acesta este motivul pentru care istoricii timpului respectiv nu au considerat că merită să menționeze evenimentele din 1054. Potrivit acestui punct de vedere, evenimentul „definitiv” a venit la a patra Cruciadă și căderea Constantinopolului în fața occidentalilor. Prăduirea care a urmat după ocuparea țării, ocupația francă, „a radicalizat” populația „de la cei mai învățați teologi din Constantinopol până la ultimii fermieri din Peloponez”, după cum a remarcat profesorul universitar de la Princeton Tia Kolbaba. Apoi, ulterior, evenimentele din 1054 au dobândit o altă însemnătate.

Runciman scrie la fel că, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, „Papa a rămas prins între plăcerea față de rezultatul total și antipatia față de metode și, astfel, a pierdut singura oportunitate să recâștige bunăvoința din partea Răsăritului. Într-un moment critic, a arătat că este lipsit de compasiune și înțelegere și nu a fost iertat niciodată pentru asta”.

În opinia noastră, adevărul este undeva la mijloc între cele două curente istoriografice. Este un fapt recunoscut că evoluțiile istorice diferite ale Răsăritului și Apusului și diferențele culturale au distanțat cele două popoare. În orice caz, de la sine, nu este suficient pentru a crea o schismă. Celelalte trei Patriarhii din Răsărit (Alexandria, Antiohia și Ierusalimul) au avut și ele o evoluție istorică diferită. De secole au fost diferențe imense la nivel cultural între Constantinopol și slavi. Oricum, nu a fost niciodată nici o schismă între ei.

Este adevărat și că în unele părți ale Imperiului Bizantin nu erau semnele unei rupturi ireversibile în primii ani după 1054. În 1073, de exemplu, diplomații bizantini l-au abordat pe Papă pentru o alianță împotriva selgiucizilor. Răspunsul a fost pozitiv, deși în final Constantinopolul și-a asigurat ajutorul normanzilor și nu a răspuns. În 1089, când Alexios I era interesat în dizolvarea alianței dintre Papă și normanzi, i-a primit pe delegații Papei Urban II și a consultat Sinodul din Constantinopol asupra stării de schismă dintre Biserici. Nu a fost găsită nici o documentație oficială pentru schismă în arhivele Patriarhiei și Patriarhul Nicolae III a scris Romei, oferind o restabilire a relațiilor bazată pe condiția obișnuită ca Papa să expedieze o mărturisire de credință ortodoxă către Constantinopol. „Aparent, în ochii bizantinilor, nu era nici o ‘schismă’ oficială a Bisericilor, ci doar o înstrăinare care putea fi remediată printr-o eliminare simplă și formală a lui Filioque din Crezul latin”, remarcă Meyendorff. Bineînțeles, Papa nu a răspuns niciodată deoarece știa foarte bine că mărturisirea de creidnță cu adăugarea lui Filioque nu ar fi fost probabil niciodată acceptată la Constantinopol. Drept aceea, deși era o dispoziție de a apropia diferențele din partea ortodocșilor, ei recunoșteau în același timp că menținerea Filioque era o pricină de schismă.

Este caracteristic faptul că în jurul anului 1090 Teofilact de Ohrida a scris că o persoană adâncită în tradiția Bisericii noastre știe că nu este nici un obicei îndeajuns de important încât să pricinuiască o separare a Bisericilor decât dacă duce la distrugerea doctrinei. De aceea nu era de acord că Apusul comisese un păcat de neiertat cu privire la chestiuni precum folosirea pâinii nedospite. Dimpotrivă, credea că Filioque era o eroare traumatică.

Din păcate, în ciuda bunei voințe a ortodocșilor, nu a fost nici un răspuns din partea opusă. Într-adevăr, dacă ar fi existat, ar fi fost o simplă și scurtă anulare a anatemelor pentru a scuza o problemă normală: se putea afirma că acțiunile trimișilor papali au fost lipsiți de legitimitate deoarece Papa Leon murise în aprilie 1054 (tronul rămăsese gol chiar și în iulie) și, de aceea, Humbert nu avea autorizarea să facă ce a făcut. Oricum, după 1054 Papii nu au denunțat acțiunile lui Humbert, așa că anatemele au fost ținute în vigoare. De fapt, urmașul lui Leon a fost desemnat Ștefan IX de către regele german Henric III, care, ca Frederick de Lorrena, a fost unul dintre cei doi care au venit ca ambasadori cu Humbert în 1054. Chiar dacă noul Papă a fost condamnat de Sinodul din Constantinopol pe 20 iulie 1054, este clar că alegerea a fost o provocare conștientă față de Biserica de Răsărit și o politică adâncită implicită a germanilor față de apropierea celor două popoare. În final, în 1098, un Sinod din Bari a condamnat oficial ca eretici pe aceia care nu acceptau Filioque, finalizând astfel schisma. A trebuit să treacă nouă sute de ani ca să ajungă la 1965, pentru ca anatemele să fie ridicate. A fost, bineînțeles, prea târziu.

În secolele care au urmat după schismă, teologia apuseană a apucat pe căi noi, bazate pe o tratare rațională a adevărurilor de credință. Treptat, raționalismul a monopolizat modul de apropiere de Dumnezeu în Apus. Biserica papistașă a fost prinsă într-o școală aparte filozofică și s-a identificat cu ea. Așa că, atunci când descoperirile științifice ale lui Copernic, Galileo și Newton au condus la prăbușirea metafizicii occidentale, Biserica papistașă s-a simțit amenințată și a reacționat în maniera violentă cunoscută. Din cauza acestor evoluții, o cultură nouă în întregime s-a născut în Occident după schismă. O dispută care a început sub aspect teologic și cultural a deteriorat acum evoluția de ansamblu a omenirii.

Vom încheia studiul nostru cu punctul de vedere al unui mare teolog al timpului nostru, Pr. Ioannis Romanidis, care este punctul de vedere autentic ortodox și singurul bazat pe informații istorice:

„Simpla ridicare a anatemelor din 1054 nu poate obține unitatea. Când ne întoarcem la starea lucrurilor de dinainte de 1054, ne aflăm iarăși în schisma dintre latini și romani din cauza lui Filioque.”… „Avem o datorie sfântă, după cum se cerea din partea Papei roman ortodox al Romei dinainte de 1009, de a urmări eliminarea schismei nu prin ridicarea anatemelor din 1054, ci prin îndepărtarea Filioque și a condițiilor și rezultatelor lui.”


[1] A rămas cunoscut în istorie ca Antipapa Ioan XVI.

[2] Trupele împăratului i-au tăiat nasul, limba, i-au rupt degetele și l-au orbit, ca să nu scrie, și l-au degradat public înaintea lui Otto III și Grigorie V. La cererile Sf. Nil cel mai Tânăr, unul din conaționalii săi, viața i-a fost cruțată: a fost trimis la mănăstirea din Fulda, în Germania, unde a murit în jur de 1001.

Intervenția Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia

Implicațiile recunoașterii unui primat în Ortodoxie sunt multe. O dovadă elocventă este situația în care se află Biserica Locală a Ținuturilor Cehe și Slovaciei, care încă suferă de pe urma pretențiilor de supremație a Constantinopolului. Mentalitățile străine de duhul evanghelic aduc o destabilizare imensă în Biserică, ce o afectează de la vlădică până la opincă. Prezentarea de mai jos este un caz ce ar trebui să convingă pe toți că este imperios necesară o soluționare clară a poziției de întâietate a Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Biserici Locale. Din nefericire, nu doar autocefalia Bisericii Cehe este afectată de această atitudine autoritară.

The Ecumenical Patriarchate’s Role in the Crisis Period of the Orthodox Church in the Czech Lands and Slovakia

În prezent, suntem martorii dorinței Patriarhiei Ecumenice de a influența procesul ecleziastic ce are loc în Ucraina, a cărei Biserică este recunoscută universal drept teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta nu este prima dată când Constantinopolul a încercat să intervină în treburile altor Biserici Autocefale. Acum câțiva ani în urmă, a fost o încercare similară cu privire la Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia.

În rândurile ce urmează, voi încerca să fac un tablou al situației din punctul de vedere al unui martor care în toată această perioadă a fost un membru al Sinodului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe de Praga, lucrând în majoritatea timpului în administrația bisericească. Aș dori să accentuez că vorbesc despre punctul meu de vedere personal, absolut neoficial și nu vreau să jignesc, să defaim sau să acuz pe cineva.

Înainte de toate, câteva cuvinte despre formarea Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe:

Istoria Bisericii noastre Locale

Credința ortodoxă ne-a fost adusă de Sfinții Chiril și Metodie în 863 de la Constantinopol. În orice caz, nu a fost vorba să fi trimis un episcop, ci s-a întâmplat că Biserica a fost întemeiată aici deja în 869, când Sf. Metodie a fost hirotonit Arhiepiscop de Moravia de către Papa încă ortodox Adrian II al Romei. Astfel, mama dintâi a Bisericii noastre Locale a fost Biserica Romei. Oricum, având în vedere intrigile clerului latin și presiunea politică a francilor, după moartea Arhiepiscopului în 886, ucenicii Sf. Metodie au fost scoși din Moravia. În ciuda acestui fapt, credința ortodoxă și cultul slav a existat în ținuturile cehe până la sfârșitul secolului al XI-lea, când, în 1096, Mănăstirea slavă Sázava a fost împrăștiată, unde erau păstrate moaștele Sfinților Mucenici Boris și Gleb. Ortodoxia a dispărut din ținuturile cehe mai multe secole…

Abia în 1874 a fost posibil ca slujbele ortodoxe să reînvie în Praga, în Biserica Sf. Nicolae din piața Staromestskaya. Preoții care au slujit în această biserică și în alte trei biserici din orașe-stațiuni din vestul Cehiei au aparținut Bisericii Moscovei. În același timp, guvernul austriac a refuzat să întemeieze o parohie ortodoxă în Praga și, din punctul de vedere al înregistrării parohiei, ortodoxia cehă a aparținut parohiei sârbe din Viena. S-au iscat „tratative ortodoxe” în jurul bisericii Sf. Nicolae, care au strâns sute de credincioși cehi.

În 1918, după reapariția Republicii Cehe, o mișcare a început să creeze Biserica Ortodoxă Locală. În fruntea grupului, care a apărut din tratativele ortodoxe, a fost Arhimandritul Savatie (Vrabeț). În același timp, în 1920, a fost formată Biserica națională a Cehoslovaciei, care număra câteva sute de mii de membri și a negociat cu Biserica Sârbă în privința primirii Ortodoxiei. Într-un final, asociația a adoptat o cale foarte diferită, liberală. Doar Episcopul Gorazd (Pavlik), hirotonit în Belgrad, și câteva sute de credincioși au rămas fideli Ortodoxiei. Comunitatea condusă de el era, bineînțeles, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Acesta a fost unul din motivele pentru care Belgradul, în ciuda cererilor repetate ale lui Savatie, a refuzat nu doar să-l recunoască, ci și să-l hirotonească episcop. Drept aceea, Savatie s-a îndreptat spre Constantinopol, ca singura scăpare, cu cererea de a fi hirotonit. Pe 4 martie 1923, Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului nu doar că l-a hirotonit, ci l-a și desemnat Arhiepiscop al recent înființatei Biserici Ortodoxe a Cehoslovaciei sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. După întoarcerea lui acasă, a intervenit o dispută între Savatie și Gorazd despre cine să conducă Ortodoxia cehă (și moravă), în care, destul de repede, mulțumită sprijinului majorității credincioșilor, vlădica Gorazd a fost în stare să obțină victoria. El a fost cel care a creat Biserica din Republica Cehă și Moravia sub jurisdicția sârbă în perioada interbelică. Astfel, Biserica Sârbă a devenit a doua Biserică Mamă a Bisericii noastre Locale. În 1942 vlădica Gorazd a fost condamnat la moarte pentru că ar fi ajutat rezistența anti-fascistă și a primit cununa muceniciei. Este cinstit ca Sfânt astăzi.

După înfrângerea sa, vlădica Savatie s-a retras în singurătate și practic nu a mai participat la viața Bisericii. A fost închis într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației și a murit în 1959 în Praga, uitat aproape de toți. Tomosul pentru crearea Bisericii Autonome a Cehoslovaciei, pe care l-a primit în Constantinopol, a rămas doar literă moartă.

În timpul ocupației, Biserica lui Gorazd a fost dizolvată oficial și (din nou) s-a împrăștiat. În anii grei care au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica a reînviat sub jurisdicția Patriarhiei de Moscova, care, într-un final, i-a acordat autocefalia în 1951, ale cărei teritorii includeau nu doar ținuturile istorice cehe, unde a activat mai înainte Biserica lui Gorazd, ci și Slovacia. Astfel, Moscova a devenit a treia Biserică Mamă pentru noi. O problemă aparte a acelei vremi a fost că Biserica avea atunci câteva sute de mii de membri pe hârtie, dar marea majoritate a lor era reprezentată de populația uniată, reuniți cu Ortodoxia în Slovacia de Est. Când activitatea Bisericii Greco-Catolice a primit permisiunea de a se relua în 1968, atunci doar aproape 100.000 de oameni au rămas printre membrii Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. În ciuda acestui fapt, acordarea autocefaliei a făcut posibilă dezvoltarea pe viitor a Bisericii noastre Ortodoxe Locale.

Emiterea Tomosului de la Constantinopol

Și acum ne mutăm de la vremurile străvechi la istoria mult mai recentă. Constantinopolul, bineînțeles, nu a recunoscut niciodată acordarea autocefaliei de către Moscova Bisericii cehoslovace. După căderea regimului comunist în 1989, Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a început să caute să dreagă relațiile cu Patriarhia de Constantinopol și să-și câștige recunoașterea autocefaliei. Aceste eforturi au culminat în 1998 cu publicarea unui Tomos Patriarhal și Sinodal prin care Constantinopolul recunoștea autocefalia noastră.

Biserica cehoslovacă a sperat că noul Tomos va aduce o atmosferă de duh frățesc sau, cel puțin, părintesc și dragoste reciprocă și doar va ratifica situația care deja exista efectiv de câteva decenii. Probabil că ar fi fost așa dacă Patriarhul de Constantinopol nu și-ar fi stricat reputația. Biserica a primit un document cu un conținut complet diferit și răsunător. Iată câteva extrase din Tomos, dar cititorul poate să-și facă o imagine:

Din introducere (accentuarea autorului):

Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, care are încredințată grija tuturor Bisericilor lui Dumnezeu și care nu lasă niciodată singuri pe vreunul din copiii ei fără protecție și niciodată nu îngăduie nimănui altcuiva să facă ceva ce nu are dreptul să facă și care, ca o Biserică vie – care trăiește viața Vieții de sus, manifestată prin învierea Domnului din morți – purtându-și slujirea, a dat în 1923 cinstea autonomiei prin emiterea unui Tomos Patriarhal și Sinodal Sfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia, care trăiește într-un stat liber, suveran și liber, în ciuda faptului că această Biserică este mică. Din acea vreme până astăzi, Biserica Ortodoxă Locală din Ținuturile Cehe și Slovacia a existat în ciuda unor acțiuni ale ei necanonice, pe care le iertăm în tăcere, știind că orice este făcut necanonic, nu pe baza regulilor și tradițiilor Bisericii Ortodoxe, una, sfântă este lipsit de putere de la sine, este nevalid și nu va fi aprobat nici chiar până la sfârșitul veacurilor.

Astfel, actul întemeietor al Bisericii Locale ar trebui considerat în viitor că este Tomosul de la Constantinopol din 1923, care nu a fost niciodată viabil și Biserica nu s-a bizuit niciodată pe el. toate tradițiile Bisericii lui Gorazd, inclusiv suferința ei în perioada ocupației naziste și tradițiile ei de după 1945, ar trebui să fie date uitării. Indiferent ce s-a întâmplat în această perioadă, totul este necanonic și Constantinopolul poate pune sub semnul întrebării oricând.

Tomosul continuă mai departe:

D. Diaconii și preoții sunt sub jurisdicția tribunalelor de nivelul doi, episcopii – sub cele de primul nivel și sunt, potrivit sfintelor canoane, în toate privințele datoriilor lor, sub jurisdicția tribunalelor stabilite canonic, la lucrările cărora sunt invitați, prin înțelegere cu Patriarhul Ecumenic, ierarhi exclusiv din jurisdicția Bisericii Mamă, adică Tronul Ecumenic.

G. Ca semn al unității duhovnicești cu Biserica Mamă, Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia primește Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.

H. Prima și cea mai importantă menire a Sfântului Sinod este de a supraveghea curăția credinței ortodoxe și comuniunea în Duhul Sfânt cu Patriarhia Ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În același timp, este obligat să apeleze, în eventualitatea unei neglijențe, nu doar la Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, ci la Sinodul mai mare, lărgit, convocat în acest scop prin grija Patriarhiei Ecumenice și prin inițiativa celei din urmă.

I. Cât privește temele generale și chestiunile cu caracter bisericesc, dincolo de posibilitățile Bisericilor Ortodoxe Locale, Preafericitul Arhiepiscop de Praga și a toate Ținuturile Cehe și Slovacia are dreptul, de asemenea, să apeleze la Sfântul nostru Tron Patriarhal Ecumenic, care este în comuniune cu toți episcopii ortodocși, drept învățând cuvântul adevărului. Patriarhia Ecumenică va cere Bisericilor surori opiniile și pozițiile lor.[1]

În principiu, Tomosul dă independență Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, dar, în același timp, în cazurile de judecată cu asupra episcopilor și în chestiuni larg-bisericești o pune în dependență completă față de Patriarhia Ecumenică. Manifestarea exterioară a acestei situații este obligația de a primi Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.

Astfel, Constantinopolul a devenit deja a patra Biserică Mamă a noastră. Oricum, Biserica noastră, independentă până astăzi, care era într-o poziție de a-și rezolva singură treburile administrative, prin primirea Tomosului a devenit Biserică subordonată Constantinopolului în chestiuni esențiale și, mai mult, trebuie să apere interesele și pozițiile Patriarhiei Ecumenice la întrunirile largi bisericești.

Nu e de mirare că Biserica noastră nu a știut ce să facă cu Tomosul și nu l-a adoptat niciodată. Toți, îmi pare, sperau să fie mulțumit Constantinopolul cu emiterea lui și că în viitor totul va rămâne ca înainte.

Evenimentele din 2013

Cincisprezece ani după confirmarea autocefaliei în 1998, într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. În orice caz, cu primul prilej, Patriarhia de Constantinopol s-a dat pe față și a început să-și ceară drepturile. Această ocazie a intervenit în 2013, după demisia Mitropolitului Hristofor (Pulec). Au început discuții apoi despre alegerea noului Arhiepiscop pentru Scaunul vacant de Praga. În ciuda faptului că, potrivit statutului nostru, la vremea aceea nici Arhiepiscopul de Praga, nici cel de Prešov nu puteau fi aleși ca Întâistătători ai Bisericii (și, după o lege nescrisă la vremea aceea, ierarhul slovac [Prešov] era următorul în ordine), din punctul de vedere al Constantinopolului, doar Arhiepiscopul de Praga putea fi ales drept cap al întregii Biserici. În acest sens, Patriarhia de Constantinopol a fost foarte interesată de ocuparea Scaunului de Praga.

În această situație agravată, unul din posibilii candidați pentru alegerea de Arhiepiscop de Praga – Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno și Locum Tenens al Tronului mitropolitan ca fiind ales de Sinodul Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovaciei – a făcut apel la Patriarhia de Constantinopol pentru ajutor. Intruziunea Constantinopolului în viața Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovaciei datează de la acest moment. Baza pentru negocieri era, bineînțeles, Tomosul din 1998.

În 19 octombrie 2013, s-a ținut a doua întrunire eparhială a Episcopiei de Praga, la care trebuia să fie ales, după prima întâlnire eparhială fără succes, potrivit statutului Bisericii noastre Ortodoxe Locale, un nou Arhiepiscop de Praga (era necesară o majoritate de două treimi din delegații prezenți – clerici și mireni aleși după parohii individuale – pentru alegerea episcopului). Erau doi candidați pentru post: Vlădica Gheorghe (Stransky) de Košice-Mihalovce și Arhimandritul Dorotei (Raptsun). Reprezentantul Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Emanuel de Franța, a venit la întâlnire ca oaspete.

Chiar înainte de alegere, Vlădica Emanuel a cerut cuvântul. Toți din biserică se așteptau la un salut de încurajare părintească. Dar, în schimb, Mitropolitul a avut unele cuvinte dure: Patriarhia de Constantinopol nu ar recunoaște alegerea nici unuia dintre candidații propuși – Vlădica Gheorghe din cauză că apăruseră unele bârfe despre el online și Păr. Dorotei din cauză că fusese tuns ca monah doar cu o lună sau două înainte.

Trebuie subliniat că amândoi candidații fuseseră recunoscuți anterior drept competenți canonic de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Locale (condus de Mitropolitul interimar Simeon) și aceasta, bineînțeles, era o condiție necesară pentru nominalizarea candidaturii lor.

Ca martor al acestor evenimente, trebuie să adaug faptul că acuzațiile la adresa Vlădicăi Gheorghe (prea dezgustătoare pentru a scrie despre asta aici) erau publicate pe unul sau două site-uri care au fost create special în această perioadă de criză bisericească și autorii lor erau în stare să spună orice. Nu doar eu, ci alții, care-l cunoșteau personal pe Vlădica Gheorghe, nu au crezut niciodată aceste zvonuri, care nu aveau nici o urmă de dovezi. În orice caz, în perioada alegerii, Patriarhia de Constantinopol a considerat aceste motive suficient de concludente pentru a refuza să-l recunoască pe Vlădica Gheorghe în caz că va fi ales, fără alte proceduri suplimentare.

Într-adevăr, Arhimandritul Dorotei fusese tuns ca monah nu cu mult înainte, după divorțul (pe care Vlădica Emanuel nu l-a indicat ca un punct de restricție), dar vorbim despre un preot vrednic cu mulți ani de slujire – unul dintre cei mai buni din eparhia noastră.

Discursul Mitropolitului Emanuel a șocat total pe delegații prezenți, laici și mireni, torpilând întreaga adunare. Alegerea a început într-o atmosferă atât de inadecvată și nici unul dintre candidați nu a primit cele două treimi din voturi necesare. Toate astea au condus la confuzia ulterioară din Biserica noastră Locală.

Următoarea intervenție a Constantinopolului nu a durat mult până să vină. A fost o întâlnire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovaciei în Praga, în decembrie 2013. A fost condusă de Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno ca Locum Tenens al Tronului mitropolitan. Printre membri a fost Arhiepiscopul Rostislav de Prešov, Arhiepiscopul Gheorghe de Košice-Mihalovce și Episcopul Vicar de Moravia, Ioachim de Hodonin. Scaunul Arhiepiscopal de Praga era încă vacant.

Vlădica Simeon, ca Locum Tenens, a invitat doi episcopi din Patriarhia de Constantinopol la întâlnire: Mitropolitul Emanuel, menționat înainte, și Mitropolitul Arsenie de Austria. Cu ajutorul lor, a încercat să-și pună în practică planurile. Vlădica Ioachim a primit o notificare scrisă de concediere și a fost exclus din Sinod, iar Vlădica Gheorghe a fost amenințat cu acțiuni în judecată bisericească (pentru bârfele menționate anterior de pe internet). Judecata, dacă ar fi ajuns să fie întreprinsă, s-ar fi ținut fără îndoială în duhul Tomosului, cu participarea unor judecători din partea Patriarhiei de Constantinopol.

Dar, în final, întâlnirea a luat o turnură neașteptată pentru unii. A ajuns Mitropolitul Ilarion, de la Patriarhia Moscovei, pe care-l invitaseră cei trei episcopi rămași, conștienți de participarea delegaților de la Constantinopol și în anticiparea a ceea ce urma să se întâmple. Vlădica Ilarion s-a pus de acord repede cu reprezentanții Constantinopolului ca nici o parte să nu intervină în întâlnirea Sinodului și să dea șansa Bisericii noastre autocefale să-și rezolve singură treburile. Drept rezultat, Arhiepiscopul Simeon a fost scos de pe postul de Locum Tenens de Sinod și a fost ales în locul său Arhiepiscopul Rostislav de Prešov. În orice caz, Vlădica Simeon nu a recunoscut că această decizie a fost în acord cu statutul și a continuat să se prezinte ca Locum Tenens.

S-a adus lumină în rolul Patriarhiei de Constantinopol, care a intervenit în acest caz la cererea Arhiepiscopului Simeon, prin scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Vlădica Simeon din 23/12/2013 (protocol Nr. 1127), care, printre altele, spune următoarele (sublinierea autorului):

De aceea, Modestia noastră și-a trimis Exarhul, pe Preasfințitul Emanuel de Franța, pe baza unei invitații formale potrivit articolului 9 al Tomosului de autocefalie, exprimată în scrisoarea Preasfinției Voastre din 10 octombrie, cu autoritatea de Locum Tenens, în care îndreptățiți să „se completeze numărul episcopilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii voastre”, așa încât deciziile adoptate de Sinod să îndeplinească cerințele sfintelor canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe. O astfel de decizie, care privea înlocuirea Scaunului vacant din Praga, ce s-a dovedit ulterior a fi imposibilă, de vreme ce candidații propuși pentru această poziție nu au întrunit cerințele expuse de sfintele canoane, după cum a informat Mitropolitul Emanuel al Franței în lungul și detaliatul său raport.

Frate drag, mărturisim că Biserica mamă a fost dezamăgită de evoluția neașteptată și neadecvată a situației. Cu toate acestea, a continuat să-și arate interesul conștiincios și binevoitor și a răspuns din nou la invitația exprimată în scrisoarea Eminenței Voastre din 22 octombrie 2013 și a trimis, la propunerea și decizia Sinodului, pe frații noștri – ÎPS Mitropolit Emanuel al Franței și Arsenie de Austria – ca observatori și consilieri care au luat parte la întâlnirea Sfântului Sinod al Preasfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia care a avut loc pe 9 decembrie 2013, unde, în timpul sesiunii sinodale, au fost surprinși să afle că reprezentanții Preasfintei Biserici Ruse, care au apărut acolo fără invitație – și suntem interesați pe ce bază canonică (la urma urmei, de ce nu au fost invitați reprezentanți din alte Biserici Ortodoxe?) – despre care ne-au relatat reprezentanții noștri menționați mai sus.

IPS Voastră va fi desigur de acord că aceste evenimente, care nu pot fi descrise altfel, conțin dovada unei funcționări nesănătoase a sistemului sinodal și a unui regim discreționar al Bisericii Ortodoxe Locale autocefale. Acest fapt ridică diferite întrebări printre canoniștii, teologii și ierarhii instruiți și îi duce la concluzia că autocefalia Bisericii voastre Locale trece printr-o criză, întrucât criteriile canonice relevante nu sunt îndeplinite, unul dintre cele mai de bază, concret: abilitatea Bisericii autocefale de a se guverna prin proprii săi ierarhi, care ar trebui să fie maturi și în stare să recunoască în mod canonic pe membrii săi drept egali și, de asemenea, să recunoască pe Întâistătătorul și primul său Ierarh din mijlocul ei. Aceasta aduce Biserica mamă în situația disperată de a căuta alte mijloace de a rezolva această situație ilegală, care are deja loc și crește constant, atât în conformitate cu sfintele canoane, cât i cu tradiția confirmată istoric a Bisericii.

Concluzia logică a acestei stări de fapt a fost că Patriarhia de Constantinopol nu doar că nu a recunoscut îndepărtarea Vlădicăi Simeon din poziția sa, ci a continuat să-l considere Locum Tenens și nici nu a recunoscut alegerea ulterioară a Arhiepiscopului Rostislav drept Mitropolit, care a avut loc în Sinodul Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia pe 11 ianuarie 2014 în Prešov. Toate acestea au condus la o schismă de facto în Biserică ce s-a împrăștiat în principal în eparhia Olomuc-Brno și, într-un grad mai mic, în eparhia de Praga.

Într-un final, Patriarhia de Constantinopol a pus sub semnul întrebării poziția canonică a Bisericii noastre Locale, nerecunoscând în aprilie alegerea Mitropolitului Rostislav.

Mesajul oficial al Patriarhiei de Constantinopol:

Cu privire la Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, Patriarhia Ecumenică a ajuns la o înțelegere astăzi și declară următoarele:

I. Alegerea noului Întâistătător al Bisericii, ca urmare a vacantării Scaunului de Arhiepiscopul Hristofor, a avut loc fără recunoașterea Patriarhiei Ecumenice și a altor Biserici Ortodoxe din cauza recunoașterii unor acțiuni necanonice în ținerea acestei alegeri.

II. Din acest motiv, orice acțiune succesivă susținută de această Biserică, pornind de la ultima alegere a ierarhiei acestei Biserici, este necanonică și nerecunoscută de Patriarhia Ecumenică.

III. Patriarhia Ecumenică, fiind Biserica Mamă a acestei Biserici, este gata să contribuie la rezolvarea situației triste care a apărut acolo și invită toate părțile prezente să continue aceste negocieri cu Biserica Mamă pentru a găsi o rezolvare potrivită și pentru a preveni orice acțiuni care ar putea complica mai departe situația prezentă mai degrabă regretabilă din această Biserică.

Patriarhia Ecumenică, 1 aprilie 2014

Înregistrată de șeful Secretariatului Sfântului Sinod

Patriarhul Bartolomeu chiar a trimis personal o scrisoare Ministrului Culturii din Republica Cehă pentru a împiedica statul să-l recunoască pe Arhiepiscopul Ioachim de Praga, desemnat de Sfântul Sinod. În final, Ministerul nu l-a recunoscut pe Vlădica Ioachim, provocând prin aceasta probleme imense în Biserică.

Consulatul General al Republicii Cehe din Istanbul, nr. de înregistrare 336/2014

Ministerul Culturii CR, nr. de înregistrare 24399/2014

Excelenței Sale Daniel German, Ministrul Culturii din Republica Cehă

Excelența Voastră,

Cu un sentiment de adâncă tristețe și de mare îngrijorare, Vă adresăm acest mesaj patriarhal și am dori să vă informăm confidențial despre situația tristă în care Biserica noastră fiică, Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, se găsește, prin care este amenințată canonicitatea Ortodoxiei din ținutul Vostru și frica teribilă de schismă a devenit o realitate palpabilă.

Drept aceea, noi, ca membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, am emis comunicatul atașat din 1 aprilie 2014, care spune că Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, care este și Biserica Bisericii Locale de aici, împreună cu zece alte Biserici Ortodoxe autocefale canonice, în afară de Patriarhiile Moscovei și Antiohiei și Biserica Ortodoxă a Poloniei, nu recunoaște pe „Întâistătătorul” nou ales din cauza acțiunilor necanonice din timpul alegerii sale. Drept aceea, nu recunoaștem acțiunile pe care Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia le numește „canonice”. Am dori să remarcăm faptul că „Întâistătătorul” zisei Biserici nu a fost invitat la Sinaxa capilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lui martie. Excluderea sa din Sinaxă ilustrează evident seriozitatea întregii afaceri, de vreme ce „Întâistătătorul” este prin aceasta izolat de restul lumii ortodoxe.

Aceste acțiuni necanonice și imorale din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, care-i guvernează astăzi treburile, au întristat profund Patriarhia Ecumenică și pe noi personal. Iresponsabilitatea, lipsa de cugetare și lipsa de prudență și moralitate bisericească în administrarea unei Biserici Locale strică unitatea întregii Biserici Ortodoxe. În ciuda faptului că provoacă durere, Patriarhia Ecumenică va considera necanonice  viitoarele acțiuni ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia până la găsirea unei rezolvări canonice. Credem că organismele civile ale țării Voastre vor luat în considerare această situație când va luat decizii cu privire la recunoașterea organismelor bisericești de către stat.

Schisma din Biserica Ceho-Slovacă (care a fost cauzată în mare parte de acțiunile Patriarhiei de Constantinopol) au dat acelei Patriarhii prilejul de a acționa ca un judecător între cele două părți. A avut loc un număr de negocieri de-a lungul timpului, la care Patriarhul Bartolomeu și ierarhii săi au acționat, în principiu, ca judecători. Este o evidență faptul că partida reprezentată de Mitropolitul Rostislav, inclusiv majoritatea Bisericii noastre Locale, nu a fost niciodată de acord cu această ambiție a Constantinopolului; în orice caz, a luat parte la negocieri, depunând toate eforturile pentru a atinge un armistițiu și unificare și pentru a apăra autocefalia noastră printr-o poziție clară.

Primele negocieri s-au ținut la 1 martie 2014 în Constantinopol, fără rezultat. Unele modificări au apărut în perioada următoare printre care cea mai importantă a fost excluderea Vlădicăi Ioachim din Scaunul de Praga, cu alegerea ulterioară a Starețului Mihail (Dandar) în acest scaun. A fost recunoscut de stat. Oricum, aceasta nu a rezolvat problema schismei bisericești din Biserica noastră Locală.

Relația cu Constantinopolul s-a deteriorat chiar mai tare după ce au intrat în posesia unor înregistrări în secret ale unor declarații neprotocolare ale Mitropolitului Rostislav, aruncate în înfierbântarea indignării la o întâlnire neoficială, pe seama Patriarhiei de Constantinopol. Pe 25 august 2015 Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare „către Secretariatul Central al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia” (nr. de protocol 836), în care, printre altele, scrie:

De aceea vă aduc în atenție astăzi evenimentele menționate mai sus, despre care au fost informate și Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, că Patriarhia Ecumenică nu mai poate arăta milostivire (iconomie) bisericească  în rezolvarea chestiunilor care s-au adunat în Biserica Ținuturilor Cehe și Slovaciei, cu privire la alegerea Întâistătătorului ei. Drept aceea, cerem urgent ca Sfântul Sinod să convoace o întrunire a clericilor și laicilor Bisericii Ortodoxe autocefale unite din Ținuturile Cehe și Slovacia, conștientă de distrugerea spre care o îndreaptă cârmaciul Bisericii lor Locale, astfel încât să reconsidere în general problema în lumina anulării (terminării validității) alegerii – fără succes, necanonice și nerecunoscute de întreaga lume ortodoxă – a Mitropolitului Rostislav menționat mai sus în postul de Întâistătător al acestei Biserici și să treacă la alegerea unui nou Întâistătător în conformitate cu decretele Tomosului Patriarhal din 1998 și cu statutul existent al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia. (Nota autorului: Deși documentul vorbește despre „Mitropolitul” Rostislav, potrivit terminologiei grecești, are în minte titlul de Episcop de Prešov, în orice caz, nu de cap al întregii Biserici Locale).

Se părea că orice cale spre un armistițiu era blocată, după cum scria Patriarhul Bartolomeu în scrisoarea sa. În orice caz, în această perioadă au atins apogeul discuțiile inter-bisericești din ajunul Marelui Sinod Pan-Ortodox din Creta. Neparticiparea uneia din Bisericile Locale la discuții ar fi putut complica pregătirea lui. Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat o poziție clară în vremea aceea, că Sinodul nu putea să fie ținut fără participarea vreuneia din Bisericile Ortodoxe Locale. În final, Constantinopolul a decis să dea un pas înapoi cumva de la declarațiile sale radicale și a promis să aplaneze pașnic chestiunea.

În această privință, următoarea întâlnire a ambelor părți a fost ținută în Constantinopol pe 12 ianuarie 2016, unde au ajuns în sfârșit la o înțelegere, care este compromisul actual, dar în perspectiva viitorului ar putea fi o victorie a Patriarhiei de Constantinopol. Protocolul negocierilor este dat mai jos (accentuarea autorului):

Practikon
(Protocolul întâlnirii)

Pe 12 ianuarie 2016, la Patriarhie, sub președinția IPS Mitropolit Ioan de Pergam și cu participarea IPS Mitropolit Maxim de Silivria și a Arhimandritului Bartolomeu (Samaras), Secretarul General al Sfântului Sinod, s-a ținut o întâlnire a comisiei speciale, care s-a întâlnit separat cu fiecare parte separat la instrucțiunile Sinodului și apoi cu cele două delegații autorizate ale părților aflate în conflict ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, conduse de IPS Arhiepiscop Mihail de Praga[2], reprezentantul IPS Arhiepiscop Simeon de Olomuc-Brno, și IPS Arhiepiscop Gheorghe de Košice-Mihalovce, reprezentantul IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov. Scopul întâlnirii a fost de a găsi o soluție la problemele care necăjesc această Biserică în recunoașterea alegerii anterioare a IPS Rostislav ca Mitropolit al ei, care, pentru motive canonice bine cunoscute, nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe, precum și de prima din părțile conflictuale menționate mai sus, care a informat Patriarhia Ecumenică despre ea.

După un schimb de opinii între membrii Comisiei Patriarhale și delegațiile menționate mai sus, s-a decis că, pe baza iconomiei, recunoașterea alegerii IPS Rostislav de Prešov ca Întâistătător al acestei Biserici este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții:

1. IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov va cere public iertare pentru remarcile indecente și insultătoare făcute la adresa Patriarhiei Ecumenice – Biserica mamă a Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, de la care a primit credința creștină și față de persoana onorabilă a Patriarhului Ecumenic și față de Bisericile Ortodoxe vorbitoare de limba greacă.

2. Ambele părți aflate în conflict ale Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia consideră că doar Tomosul Patriarhal și Sinodal emis în 1998 de Patriarhia Ecumenică este valid cu privire la declararea și binecuvântarea autocefaliei acestei Biserici (nr. de protocol 1058,  27 august 1998).

3. Va fi creată comisie comună a delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia (cu participarea reprezentanților ambelor părți separate de până acum), a cărei sarcină va fi să adapteze articolele Statutului în conformitate cu prevederile Tomosului Patriarhal și Sinodal menționat mai sus, emis în 1998, și să impementeze în Statut Tomosul, documentul fondator al Bisericii autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia, și să revizuiască în general Statutul pe baza sfintelor canoane, cu scopul de a asigura unitatea și o viață normală ecleziastică în această Biserică.

4. IPS Mitropolit Simeon de Olomuc-Brno va fi recunoscut legal drept Mitropolitul canonic al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, exercitându-și liber toate drepturile în eparhia sa și în Sfântul Sinod al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, care decurg din sfintele canoane și din Statutul acestei Biserici.

5. Pe baza iconomiei, prin crearea unui precedent canonic, Ieromonahul Mihail (Dandar) și Arhimandritul Isaia (Slaninka) vor fi recunoscuți drept ierarhi canonici, primul ca Arhiepiscop de Praga și ultimul ca Episcop Vicar pentru Mitropolitul de Olomuc-Brno, cu titlul de Episcop de Šumperk.

6. Ambele grupări își asumă datoria în fața lui Dumnezeu și a Bisericii mamă să respecte și să urmeze cele declarate mai sus fără abatere, să respecte poziția și slujirea în Biserică a tuturor clericilor și monahilor ce aparțin ambelor părți menționate anterior, fără să facă pași care ar putea încălca mai departe unitatea Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia și să restabilească clerul și monahii concediați în perioada conflictului de pe pozițiile anterioare.

Mulțumită acestui compromis, Constantinopolul a recunoscut pe Mitropolitul Rostislav ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia și a fost în stare să ia parte imediat la întâlnirea din ajunul Sinaxei care, la invitația Patriarhului Bartolomeu, a avut loc în Elveția, la Chambésy, pe 21-28 ianuarie 2016. O delegație din partea Bisericii noastre Locale a luat parte ulterior la Sinodul Pan-Ortodox din Creta.

Datorită acesteia, a fost posibilă calmarea schismei în Biserica noastră, deși o neînțelegere continuă încă și în eparhia de Olomuc-Brno există preoți care au fost alungați din slujirea lor pentru loialitatea față de Sfântul Sinod, care, contrar înțelegerilor, nu au fost primiți înapoi în slujirea lor. Același lucru este valabil pentru obștea de surori a Mănăstirii din Vilémov.

Principalul lucru pe care a reușit să-l câștige Constantinopolul a fost înțelegerea asupra armonizării prevederilor din Tomosul din 1998 cu Statutul Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia. Proiectul de a încorpora Tomosul a fost aprobat la întâlnirea comună din Constantinopol din 14 aprilie 2016. Acum, în spiritul Tomosului, Biserica noastră autocefală este obligată să ceară punctul de vedere al Constantinopolului pe o serie de chestiuni, procesele asupra episcopilor trebuie să se deruleze cu participarea ierarhilor Constantinopolului și episcopii pot face apel la Constantinopol. Unele prevederi asigură posibilitatea, în situația unei probleme în Biserica Locală, ca Patriarhia Ecumenică să intervină activ în viața Bisericii Locale. Autocefalia Bisericii noastre a devenit în mare parte doar o iluzie. Doar Consiliul întregii Biserici Ceho-Slovace, condus de Sfântul Sinod poate aproba amendamentele la Statut, dar Consiliul nici măcar nu s-a întrunit de atunci și nici nu sunt planuri să fie convocat. Din 2016, foarte puțin s-a făcut cu privire la armonizarea dintre Tomos și Statut.

În concluzie, cu permisiunea dumneavoastră, îmi permit să recapitulez rezultatele, care nu pretind să fie obiective.

În primul rând, în 1998, Patriarhia de Constantinopol a profitat de situația când Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a venit la ea cu smerenie și dragoste, sperând să rezolve dezacordul ei canonic și a cerut recunoașterea autocefaliei ei. Patriarhia i-a dat un Tomos care, oricum, sub acoperirea independenței, a urma să conducă la subjugarea Bisericii noastre Locale față de Constantinopol. Cred și sper că Patriarhia de Constantinopol a fost condusă atunci doar de grija și protecția tinerei și relativ micii Biserici din fosta Cehoslovacie. Biserica noastră nu a aprobat acest Tomos și nu l-a pus în acord cu Statutul deoarece știa foarte bine că ar însemna pierderea independenței și negarea tradiției ei existente, creată de Sfântul Nou Mucenic Gorazd.

Într-un moment de confuzie după demiterea Mitropolitului Hristofor în 2013, Constantinopolul a avut prilejul să introducă prevederile Tomosului său în Statutul Bisericii noastre Locale prin care dobândea controlul asupra ei. Și, chiar dacă în acest caz era condusă de intenții bune, apoi totul s-a întâmplat într-un sens cu totul opus. Dezbinarea Bisericii noastre Locale a intervenit când într-adevăr dușmanii omului vor fi casnicii lui (Mt. 10:36). Biserica noastră va purta consecințele acestei schisme multe decenii. Dacă Patriarhiei de Constantinopol i-a păsat cu adevărat de Biserica noastră Locală cu intenții bune, atunci în acest timp eforturile ei au dat greș. Dacă a căutat altceva, ceea ce este foarte posibil, atunci a reușit cu prețul prăbușirii uneia dintre Bisericile Locale. Fie să întregească fiecare tabloul pentru sine însuși cu ajutorul lui Dumnezeu cum a fost în realitate.

Dacă au rănit pe cineva cuvintele mele, îmi cer iertare dinainte. Îmi păstrez respectul pentru orice persoană și creștin ortodox și, mai presus de toate, față de cinstiții episcopi care poartă sarcina slujirii pastorale încredințată lor de Domnul Iisus Hristos.

Doctor în Teologie, Jakub Jiří Jukl
Membru al Sinodului Eparhial din Praga
Tradus în engleză de Jesse Dominick, apoi în românește de Ierom. Lavrentie Carp


[1] Pentru comparație, tot conținutul Tomosului de autocefalie acordat de Biserica Rusă în 1951 este acesta:

„Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Patriarhului Alexei al Moscovei și a toată Rusia și întregul Sfânt Sinod al Episcopilor, pe considerentul petiției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia, acordă acestei Biserici, care a fost până acum Exarhat al Patriarhiei Moscovei, autocefalie.

Cu o singură inimă, Biserica Ortodoxă Rusă se roagă Păstorului ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, să acorde binecuvântarea Sa dumnezeiască surorii mai tinere în familia Bisericilor Ortodoxe autocefale, Biserica Cehoslovaciei, și să o încununeze cu slavă veșnică.

ALEXEI, PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI A TOATĂ RUSIA 11.23.1951” – Trad.

[2] Aici și mai departe traducem titlurile potrivit obiceiului cehoslovac, care diferă de originalul grec deoarece în Grecia capul unei Biserici Locale este „Arhiepiscopul” și episcopul conducător al fiecărei localități este un „Mitropolit”.

Pr. Teodor Zisis: UNITATEA BISERICII ESTE AMENINȚATĂ. Veriga slabă este Biserica Greciei

Protoprezbiter Teodor Zisis

Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic

Unitatea Bisericii sobornicești este amenințată serios în această perioadă de acordarea necanonică a autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică părților schismatice ale ortodocșilor ucraineni prin ignorarea Bisericii autonome a Ucrainei de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului, care se supune istoric și canonic Bisericii Rusiei.

Kievul este maica, cristelnița rușilor ortodocși din epoca în care Țarul (Cneazul) Vladimir, în 988, a fost botezat el însuși și poporul rușilor în credința creștină prin acțiunile Bisericii de Constantinopol. Timp de cinci veacuri Mitropolia de Kiev și a toată Rusia a ținut nemijlocit de jurisdicția Constantinopolului. Cuceririle străine și influențele creștine apusene au încercat de multe ori să spargă Mitropolia unitară, unitatea bisericească a rușilor ortodocși și să creeze o a doua Mitropolie în ținutul Rusiei Mici, Ucraina de astăzi, însă mereu a reacționat corect la această dezbinare Patriarhia Ecumenică pentru că a întrezărit că desprinderea ținutului de trunchiul Ortodoxiei rusești, pe care o vizau Roma papistașă și conducătorii papistași ai Poloniei și Lituaniei, ar fi întărit uniația între ortodocși, adică unirea lor cu Roma și dependența lor de jurisdicția Papei.

Concret, pentru o perioadă de timp și în timp ce capitala rușilor s-a mutat în Nord, la început la Vladimir și apoi definitiv la Moscova, Kievul nu a mai fost încadrat, din motive politice și militare, în Biserica autocefală a Rusiei din 1448, ci a rămas sub jurisdicția Constantinopolului și sub influențele catastrofale și înrâuririle uniației și ale puterilor politice occidentale, care urmăreau atunci, ca și astăzi, să-i taie pe locuitori de Rusia, cultivând sistematic simțământul rusofobiei. Această despărțire a ortodocșilor ruși a fost tămăduită când Mitropolia de Kiev a revenit în administrația bisericească unitară a ortodocșilor ruși în 1686 prin actul patriarhal și sinodal al Patriarhiei Ecumenice, care a trecut Mitropolia de Kiev în jurisdicția Bisericii Rusiei, de care aparține de trei secole și jumătate (333 de ani), fără să se fi gândit cineva până acum să se pună la îndoială această trecere și această jurisdicție.

Nu ne vom lungi aici în alte analize istorice și canonice, care nu îndreptățesc intruziunea Bisericii de Constantinopol într-un teritoriu al unei jurisdicții străine prin intervenția dincolo de granițele sale în hotarele canonice ale altei Biserici autocefale. Acestea devin de la sine înțeles prin citirea cărții noastre, «Autocefalia ucraineană. Intruziune anticanonică și dezbinătoare a Constantinopolului», în care sunt publicate trei articole ale noastre: a) Ucraina este teritoriu canonic al Bisericii Rusiei, b) Autocefalia ucraineană. Ascunderea și răstălmăcirea documentelor și c) Constantinopolul creează schisme. După cea calendaristică vine cea ucraineană. Studiile acestea, în afară de faptul că demonstrează răstălmăcirea documentelor pe care întemeiază unii cercetători neatenți și înregimentați acțiunile Constantinopolului, arată, de asemenea, că, de-a lungul timpului, Constantinopolul a fost pentru jurisdicția unitară bisericească a rușilor și că separarea au urmărit-o Patriarhii răi și interesați, care slujeau interese străine. Mai ales al treilea studiu sună clopotul de alarmă prin aprecierea că, în final, Constantinopolul, în loc să tămăduiască schisma pe care a creat-o în 1924 prin reforma calendaristică, a creat acum o altă schismă prin acordarea anticanonică a autocefaliei schismaticilor din Ucraina.

Schismaticii rămân schismatici, cât timp nu s-au pocăit de schismă și cât timp continuă să-i considere schismatici administrația bisericească care i-a tăiat din Biserică. Numai aceasta, după sfintele canoane, poate să-i restabilească. Înainte de această restabilire canonică, este în vigoare în continuare canonul 2 al Sinodului Local din Antiohia, care impune scoaterea din comuniune a celor care au comuniune cu cei scoși din comuniune. «Nu este îngăduit să aibă comuniune cu cei neîmpărtășiți (scoși din comuniune), nici să fie primiți în altă Biserică cei care nu se adună în altă Biserică. Iar dacă s-ar arăta cineva dintre episcopi sau preoți sau diaconi sau cineva care are comuniune cu cei scoși din comuniune de canon, să fie și acesta scos din comuniune ca unul care bulversează canonul Bisericii».

Este un favor și un lucru vrednic de toată lauda că toate Bisericile autocefale refuză până acum să primească în comuniune pe schismaticii din Ucraina, pe care i-a restabilit anticanonic Constantinopolul și cărora le-a fost acordată autocefalia prin intruziune în jurisdicție străină. Deja am exprimat neliniștea noastră că etnofiletismul, adică patriotismul prost înțeles, va conduce unele conduceri grecești ale câtorva Biserici autocefale (Alexandria, Ierusalimul, Ciprul, Grecia și Albania)la susținerea acțiunilor anticanonice ale Patriarhului de Constantinopol. Lucrul acesta, deși nu s-a întâmplat până acum, urmează să fie promovat de puterile politice și bisericești care urmăresc slăbirea Ortodoxiei prin «dezbină și stăpânește». Cea mai slabă verigă se pare că este Biserica Greciei, al cărei Întâistătător tace și nu se manifestă, nici nu există până astăzi o decizie sinodală în afară că unii arhierei resping pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina, precum și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Totuși există alții care deschid drumul recunoașterii, fie prin decizii, fie prin acțiuni. Este deja cunoscut că cele două Comisii Sinodale, cărora le-a încredințat Sfântul Sinod Permanent studierea subiectului, și-au dat acordul pentru recunoașterea autocefaliei, iar Mitropolitul de Nafpaktos susține prin scrisoarea sa către Arhiepiscop că nu există altă soluție canonică decât recunoașterea autocefaliei, poziție pe care am combătut-o prin publicația noastră pe internet, care a găsit o audiență mare, cu titlul: «Arhiepiscopul Ieronim fără ieșire pe tema ucraineană. Îi sare în ajutor Mitropolitul de Nafpaktos».

În pregătirea recunoașterii se înscrie și hirotonia de către schismaticii din Ucraina a unui cleric grec din Mitropolia de Dimitriada ca episcop de Olvia, precum și primirea cu felicitări și acordarea cinstei «episcopului» de Olvia nou hirotonit scos din comuniune după sfintele canoane de către Mitropolitul de Ftiotida.

Această acțiune preliminară anticanonică și ascunsă a atins culmea prin prezența comună a Arhiepiscopului Ieronim și a Mitropolitului schismatic Epifanie de Kiev la Fanar pentru sărbătorirea Patriarhului Bartolomeu la vecernia patriarhală care s-a săvârșit în Sfânta Mănăstire a Izvorului Tămăduirii din Balukli din Constantinopol pe 10 iunie anul curent, unde s-au arătat așezați alături, în împreună-rugăciune și salutându-se în biserică. Când a fost întrebat Arhiepiscopul Ieronim despre scopul prezenței sale în Cetate, a spus: «Am venit să urmăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea putere să continue lucrarea sa binecuvântată». Totuși este lucrare binecuvântată susținerea ereziilor în Colimbari și a schismaticilor în Ucraina?

Noi ne exprimăm bucuria că va circula acum și în limba rusă cartea noastră despre autocefalia ucraineană, nu numai ca să nu fim considerați toți grecii vinovați împreună de poziția și starea etnofiletistă care se întrezărește, ci și ca să exprimăm pe baza adevărului istoric și canonic tradiția noastră, starea noastră alături de marele neam al rușilor, care a luat de a greci Ortodoxia, totuși a oferit în continuare multe pentru păzirea, răspândirea, adâncirea și slava ei prin mulțimea de Sfinți Cuvioși, Mărturisitori, Propovăduitori, Noi Mucenici, Teologi și Dascăli, dar și nenumărați credincioși ortodocși evlavioși și bine cinstitori.

Occidentul se descreștinează, Rusia se reîncreștinează ortodox după vijelia comunistă. Grecia urmează Occidentul descreștinat al Papismului și al Protestantismului.

Katanixi.gr

Translate page >>