Viziunea critică a Sf. Nectarie asupra primatului papal

Imagine: Ρομφαία.gr

Principala cauză a schismei dintre creștinismul apusean și cel răsăritean potrivit Sfântului Nectarie (Sf. Iustin Popovici)

Din bogata comoară duhovnicească a Sf. Nectarie de Eghina, avem multe perle de preț să le oferim cititorilor evlavioși. Teologia sa ortodoxă, experiența duhovnicească, învățăturile folositoare de suflet și povățuirile ascetice, toate acestea sunt prezente din belșug în lucrările sale minunate, pe care le-a scris urmând Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe în toate. Dar există ceva nou în lucrările sale, pe care cititorul ortodox de astăzi îl va afla folositor și necesar de știut, așa că noi doar îl vom menționa aici. Este vorba despre părerea și aprecierea Sf. Nectarie, ca un Părinte contemporan al Bisericii și ca istoric bisericesc (deoarece a fost și un teolog învățat), despre despărțirea Bisericii Latine de Apus de Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Sfântul Nectarie vede principalul motiv al despărțirii, adică al separării creștinismului apusean de creștinismul răsăritean, în dorința mândră și iubitoare de stăpânire a Papei de la Roma după putere și dominație asupra Bisericii lui Dumnezeu. Nici un Apostol nu a avut o astfel de autoritate după cum pretinde Papa pentru sine asupra întregii Biserici, nici măcar Sf. Apostol Petru însuși pe care îl invocă Papa în zadar. „Deoarece, dacă proprietățile și autoritatea Apostolului Petru”, scrie Sf. Nectarie, „erau așa cum le râvnește Biserica Romană, atunci duhul Evangheliei ar fi de neînțeles și foarte problematic, pentru că, în acest caz, ar fi o confuzie de concepte și un conflict de principii: pe de o parte, principiul egalității și al inegalității (tuturor Apostolilor) ar fi de neînțeles, mai precis egalitatea până la a sluji unul pe altul (cf. Mc. 42-45) și, pe de altă parte, principiul inegalității, mai precis până la aroganța și stăpânirea unuia asupra altuia”. Oricum, Sfântul adaugă în continuare: „Unitatea Bisericii nu a fost întemeiată și fondată pe unul dintre Apostoli, ci a fost și este fondată pe o Persoană, cea a Mântuitorului Iisus Hristos, Care este capul Bisericii și pe Unul Duhul Sfânt, într-o singură credință, nădejde, dragoste și slujire față de Dumnezeu” (Cartea I, p. 68-69). „Unitatea Bisericii constă în unitatea membrilor ei cu Domnul. Toți care au crezut în Hristos prin Apostoli au fost uniți cu Domnul Iisus și au fost sfințiți de adevărul lui Dumnezeu Tatăl” (In. 17: 17-22). De aceea Apostolul Pavel, în Epistolele sale, „scrie adesea despre unitatea Bisericii, despre acea unitate, despre Capul Bisericii, despre ierarhia Bisericii, însă nicăieri nu menționează pe Apostolul Petru drept legătura conectoare a acelei unități a Bisericii” (Cartea I, 70-73). „Legătura unificatoare a tuturor credincioșilor în Biserică și a tuturor Bisericilor Locale între ele”, scrie Sfântul Nectarie mai departe, „era conexiunea și unirea sfinte și tainice a tuturor credincioșilor în Hristos prin credința comună, nădejde și dragoste pentru Hristos, Mirele Bisericii, și prin ierarhia comună și cultul comun”. Această unitate s-a manifestat și se manifestă în slujba comună a dumnezeieștii Liturghii și în Împărtășanie și în alte Sfinte Taine comune și sfinte slujbe, bazate pe mărturisirea uneia și aceleiași credințe drepte-slăvitoare și, de asemenea, în Sfintele Sinoade comune ale Bisericii. De aceea Biserica nu a recunoscut niciodată orice altă autoritate peste Sfintele sale Sinoade Locale și Ecumenice” (Cartea I, p. 48-51 și 84-85).

„Sinoadele Ecumenice”, scrie Sfântul Nectarie, „sunt trăsătura cea mai caracteristică a aranjării și organizării Bisericii și duhul care domnește în Biserică și ele sunt o expresie a cinstei egale și a valorii egale și a importanței tuturor Bisericilor Locale”. Și mai mult: „Ele sunt cea mai clară mărturie a întregii Biserici despre infailibilitate, care se găsește numai în Biserica una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească (și nu la Papă)” (Cartea I p. 93-94). Ca un bun cunoscător al istoriei Bisericii, Sfântul Nectarie știe că Papii romani au greșit de multe ori în decursul istoriei în materie de credință și morală și de aceea în studiul său enumeră zece Papi romani care au greșit direct în credință, pentru care unii dintre ei au fost condamnați și anatematizați de Sinoade Ecumenice și Locale ale Bisericii întregi (ca, spre exemplu, Papa Onorius, care a fost condamnat de Sinoadele Ecumenice VI și VII) (Cartea I, p. 159-172). De aceea Sfântul spune: „Orice ar spune aderenții infailibilității papale pentru a-și satisface patima lor, istoria ne arată clar că anumiți Papi s-au arătat a fi greșelnici în credință și chiar trădători ai adevăratei credințe” (Cartea I, p. 173).

Sfântul din Eghina declară mai departe că episcopii romani și-au bazat autoritatea lor pretențioasă și mândră asupra Bisericii în decursul istoriei pe documente și decrete false, pe care teologii latini și chiar Papii înșiși le-au falsificat și au amăgit, astfel, pe alții. Acestea au fost documente false, așa-numita „Donația lui Constantin”, „Decretalele lui Pseudo-Isidor” și „Decretele lui Grațian”, toate timpuri ulterioare (din secolele 8-9 și 12). „Cine nu știe”, scrie Sfântul, „că acestea au fost cauzele separării? Cu asta, unitatea a fost ruptă intern deja, legătura morală a fost tăiată, prăpastia separării a fost deja deschisă și o mare distanță deja tăia Apusul, sau mai degrabă Biserica Romană, de Răsărit, adică de Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească. Papii au devenit astfel împărați romani și Biserica Romană o Biserică mai presus de Biserici și episcopul roman episcopul întregii lumi! Papa a devenit un om-zeu! deoarece, potrivit dreptului divin și omenesc, el stăpânește potrivit celor două puteri: puterea divină (adică autoritatea) care îi vine de la moștenirea lui Petru și puterea omenească ce-i vine de la darurile și privilegiile date lui de împărat!” (Cartea I, p. 199-200). „Dar nefericirea a fost”, adaugă Sfântul, „că toate acestea s-au bazat pe minciuni și neadevăruri, pe falsificări” (Cartea II, p. 92). Drept urmare, Sfântul concluzionează pe drept: „Cauza principală a schismei, adică separarea Bisericii Latine, este problema primatului papal” (Cartea II, 8). Pentru că primatul de putere „sucește duhul Evangheliei și neagă principiile de bază ale Evangheliei”. „Toate celelalte motive pentru separare, chiar și cele dogmatice, deși sunt importante, au răsărit de fapt din prima cauză” (Cartea I, 69).

În final, iată ce spune Sf. Nectarie de Eghina despre teoria Bisericii Romane despre Papă și supremația și infailibilitatea papale: „Potrivit acelei teorii (romano-catolice), Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a suit la cer, a lăsat Biserica Sa Apostolului Petru și Petru a lăsat-o succesorilor săi – Papii. De atunci, Hristos de pe tronul slavei Sale doar supervizează Biserica Sa sfântă și ei o administrează mereu bine și o conduc infailibil spre scopul capului său infailibil (adică Papa), de aceea Hristos nu intervine prin participarea Lui personală în administrarea Bisericii, pentru că asta ar fi contrar înțelepciunii Sale divine. În orice caz, această teorie romană îmi pare că nu este diferită de acea teorie filozofică ce acceptă creația lumii, dar nu recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lume pentru că, potrivit acelei teorii, providența ar diminua măreția înțelepciunii lui Dumnezeu, de vreme ce acea reflecție ar da mărturie că legile naturii (date de Dumnezeu la creație) nu sunt desăvârșite! Personalitatea divină a Papilor romani, infailibilitatea lor și învățătura că unitatea Bisericii este în persoana Papei, nu în Persoana lui Hristos, cum învață Biserica Ortodoxă de Răsărit, derivă din această teorie deistă papală. Din această teorie, Biserica Romană este considerată singura Biserică a lui Hristos și, din această cauză, toate Bisericile Ortodoxe sunt condamnate pentru că nu recunosc primatul Papei și infailibilitatea lui și Biserica străvechii Rome este văzută ca Biserica celor întâi-născuți!” (Cartea II, p. 8). „Din această teorie romană a răsărit toată violența teribilă, unificarea violentă a creștinilor ortodocși nevinovați de-a lungul secolelor de către Biserica Romană.” Pentru Biserica Ortodoxă, spune Sfântul Nectarie, „centrul unității și piatra din capul unghiului Bisericii și Capul Bisericii este Domnul Iisus Hristos răstignit pentru noi. El este Singurul Cap al Bisericii, oricine altcineva ar trebui respins și scuipat pe el, după cum a spus și Sf. Grigorie Teologul”. De aceea Sfântul Nectarie adaugă la sfârșit: „Fie ca Dumnezeu să fie Judecător între noi și ei!” (Cartea II, 224).

Din Viețile Sfinților pe noiembrie. Traducere în engleză de John Sanidopoulos.

Sf. Nectarie, rodul Bisericii în mijlocul neghinelor clevetirilor clericilor

Sf. Nectarie și clevetirile clericilor

Sf. Nectarie este un Sfânt al răbdării pentru că a arătat o răbdare uimitoare în războiul pe care l-a receptat pe terenul Bisericii.

De când a devenit Episcop, a primit clevetiri mari și cutremurătoare din partea clericilor care-l sileau să plece din Alexandria Egiptului și, după ce a venit în Grecia, a primit același război, fiind clevetit din mediul Bisericii.

Sfântul Nectarie s-a născut pe 1 octombrie 1846 în Silivria Traciei și numele lui de botez a fost Anastasios Kefalas. Părinții lui erau săraci și bine-credincioși. Mama lui îi citea Sfânta Scriptură și Psaltirea. La vârsta mică de 14 ani a plecat la Constantinopol, unde a lucrat din greu. A devenit învățător în Hios, în ținutul Litio și a avut dorința să devină monah. Pe 7 noiembrie 1886 a devenit monah în Mănăstirea Nouă din Hios și a luat numele de Lazăr, în timp ce a primit numele de Nectarie când a fost hirotonit diacon.

Mai apoi s-a dus la Atena, unde Patriarhul Sofronie al Alexandriei l-a ajutat economic să studieze la Facultatea de Teologie și în continuare însuși Patriarhul Sofronie l-a luat la Alexandria, unde l-a hirotonit preot și mai apoi, pe 15 ianuarie 1889 l-a hirotonit Mitropolit de Pentapole. A activat ca predicator, secretar și Epitrop patriarhal al Patriarhiei Alexandriei în Cairo, în biserica Sf. Nicolae.

În ciuda vredniciilor pe care le-a primit, nu și-a pierdut smerenia, chiar și în vremea invidiei și pizmei pe care le-a primit din partea clericilor atât din Biserica Alexandriei, cât și din Biserica greacă. Războiul și clevetirea clericilor l-au redus la punctul sărăciei și nenorocirii, pentru că nu avea unde să stea, nu avea unde să slujească, nu avea unde să meargă, nu avea salariu, pentru că clevetirile au continuat și când a ajuns în Grecia din partea clericilor din Biserica Greciei.

La un punct a devenit cunoscut lumii și credincioșilor că aceste clevetiri ale Sf. Nectarie proveneau de la clericii Patriarhiei Alexandriei și de la clericii Bisericii Greciei, cu rezultatul că credincioșii s-au întors împotriva lor.

A fost director la Seminarul Bisericesc Rizareio din Atena, unde a scos ucenici sfinți precum Sf. Sava Kalimnio, Cuviosul Filothei Zervakos, Sf. Ghervasie Paraschevopulos, Sf. Amfilohie Mari din Patmos ș.a. Sf. Nectarie a cultivat sufletele tuturor elevilor să dorească sfințenia și dragostea pentru persoana lui Iisus Hristos. În 1904 a întemeiat Sfânta Mănăstire de maici Sfânta Treime în Eghina, cunoscută nouă tuturor, Sfânta Mănăstire a Sfântului Nectarie, unde a locuit acolo din 1908, după retragerea de la Seminarul Rizareio. A adormit pe 8 noiembrie 1920 și în 2020, anul acesta, prăznuim 100 de ani de la adormirea sa. A săvârșit multe minuni, înainte, dar și după moartea sa și a fost îngropat în Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi din Eghina.

Sf. Nectarie a trăit o viață mucenicească și o viață în sărăcie și totuși a răbdat toate, chiar și clevetirile. Nu a răspuns, nu a acuzat, nu a vânat pe nimeni, nu a pus pe nimeni în tribunal, nu a căutat dreptate decât numai dreptatea lui Dumnezeu.

Sfântul Nectarie, Episcopul Pentapolei, a urmat în toate viața lui Hristos și fără murmur ceasul muceniciei pe care a suferit-o. Este o pildă de urmat pentru noi toți. pildă de răbdare pentru noi când avem parte de clevetiri sau război. Cine rabdă până la sfârșit cu ajutorul lui Dumnezeu se învrednicește de sfințenia lui Dumnezeu și de împărăția cerurilor.

Translate page >>