Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Nunta din Cana Galileii, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin Sursă imagine: lumini in cetate
Căsătoriile mixte
O problemă stringentă și actuală cu care se confruntă Ortodoxia astăzi o constituie căsătoriile mixte. Este îngăduită cununia religioasă a unui ortodox cu un eretic sau cu cineva de altă religie? Ce împiedică sau care ar fi condițiile în care poate conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă? Mai ales în diaspora, unde credincioșii trăiesc printre oameni de alte confesiuni, dar și în țară există posibilitatea de a se confrunta cineva cu dilema dacă să accepte sau nu o căsătorie mixtă. Mai bine spus, Biserica este provocată să dea un răspuns la această situație. Această temă a fost decisă în Creta prin interzicerea cununiilor cu cei de alte religii și permisiunea doar prin iconomie cu ereticii (orientali, catolici sau protestanți), în ciuda unor canoane care reglementau dinainte această chestiune.
Pr. Patriciu a formulat unele observații corecte pe acest subiect, cum ar fi că la Sinod au fost condamnate căsătoriile între persoane de același sex și parteneriatele civile. Însă are și poziționări discutabile, care ar putea fi rezumate în aceste afirmații:
– min. 24:40: „Familia este unirea sacramentală dintre un bărbat și o femeie. Biserica nu are un document oficial pe această temă pentru că abia din sec. XIX și sec. XX căsătoria devine o afacere a statului, o problemă a statului; până atunci Bisericile făceau căsătoriile, ori în sec. XIX statul a dublat oficierea religioasă cu o oficiere civilă.”
– min. 25:25: „Biserica Ortodoxă nu a avut până acum un text oficial care să condamne în mod ferm avorturile.”
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 18:35: Căsătoriile mixte civile creau dezordine în imperiu. „Dar același canon (72 trulan) spune, așa cum spune și Sfânta Scriptură, că, dacă este căsătorit un ortodox cu un eterodox, nu trebuie să se despartă, deci dovada este că nu există o incompatibilitate canonică între viețuirea unui ortodox cu un neortodox. Și această incompatibilitate este misionară, datorită unui context. De aceea în Biserică întotdeauna au existat căsătorii mixte, iar Sinodul din Creta spune foarte clar același lucru… că situația pastorală din fiecare comunitate este cea care generează atitudinea pastorală a fiecărei Biserici autocefale.”
– min. 20:00: „Decizia de a binecuvânta cununiile mixte nu face dintr-un neortodox ortodox” Pentru partea ortodoxă „nu o mai consideră a fi în concubinaj. Și atunci acceptă să săvârșească căsătoria mixtă, ritualul căsătoriei bisericești, tocmai pentru a nu o mai considera în afara rânduielii în mod absolut. … Deci cel ortodox se împărtășește, iar cel neortodox nu se împărtășește în biserică.”
– min. 24:25: „Decizia Sinodului din Creta nu schimbă [situația] cu nimic. Exact același lucru îl avem încă din perioada împăraților bizantini.”
– min. 26:00: „Biserica Georgiei, spre exemplu, care a fost împotriva documentului cu căsătoriile mixte, în eparhiile din diaspora dă binecuvântare pentru căsătorii mixte.”
– min. 26:40: „Rezultatul unei rigori dusă dincolo de discernământul pastoral este îndepărtarea celui ortodox de Biserica Ortodoxă.” Altfel, copiii sunt botezați catolici (eterodocși).
– min. 34:10: „Biserica Rusă acceptă căsătoriile mixte și chiar îi primește pe catolici prin spovedanie, inclusiv pe cei hirotoniți. Avem un caz foarte clar (Gabriel Bunge).”
– min. 35:00 „Biserica Georgiei a avut o opțiune foarte clară împotriva căsătoriilor mixte pentru că pentru ei, au spus-o în mai multe rânduri, căsătoria mixtă înseamnă inclusiv căsătoria inter-etnică. Pentru ei frica cea mare nu este căsătoria din diaspora dintre catolici și ortodocși, pentru că episcopii georgieni dau dispense pentru căsătorii mixte, ci pentru a nu se amesteca georgienii cu armenii, cu care sunt în conflict în țara lor.”
– min. 37:50: „Singura consecință a căsătoriilor mixte este că cel ortodox rămâne ortodox și se poate împărtăși. Dacă nu ar face taina nunții pentru cel ortodox, la care ar fi și cel neortodox, atunci nu s-ar putea împărtăși cel ortodox pentru că nu putem împărtăși pe cei ce sunt în concubinaj.”
Așadar pot fi desprinse următoarele idei generale:
1. Căsătoria trebuia definită ca fiind o unire sacramentală și să nu fie confundată cu oficierile de la starea civilă.
2. Cununia mixtă are impedimente ce țin de misiune, de latura socială, nu de taina sacramentală. Întotdeauna au existat căsătorii mixte în Biserică și canonul 72 trulan le permite.
3. În cazul unei cununii mixte, partea ortodoxă rămâne ortodoxă și se poate împărtăși, iar cea neortodoxă nu devine membră a Bisericii Ortodoxe. Altfel, ar fi trăit în păcatul concubinajului.
4. Biserica Rusă și cea Georgiană permit cununiile mixte.
5. Rigoarea prea mare în această privință poate duce la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Ortodoxă.
6. În Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile.
Poate un credincios sincer să primească perspectiva Pr. Patriciu asupra căsătoriilor mixte?
Provocarea unei căsătorii cu cineva de altă credință privește pe tineri, care trebuie să țină cont în sentimentele lor și de cerințele credinței. Pe de altă parte, conducătorii Bisericii fac calcule să-și păstreze sau chiar să-și înmulțească turma. Cât de netrecut este impedimentul diferenței de credință? Pot fi înfrânte alegerile sufletești? Este mai important numărul sau calitatea credincioșilor?
Deși vorbește de caracterul sacramental al cununiei religioase, permisivitatea față de oficierea căsătoriilor mixte este susținută prin argumente de tip social sau așa-zis misionare. Jonglarea aceasta între planul religios și cel civil nu face decât să ducă la desacralizarea vieții bisericești. Orice credincios va trebui să aleagă între a considera căsătoria o taină ce se petrece în fața și prin lucrarea lui Dumnezeu sau o simplă formalitate, cu nimic diferită de contractul pe care-l oferă statul. Iar dacă simțul religios al multora este tocit sau amețit de fantezii lumești și trupești, ușor vor putea confunda trăirea emoțională a unirii prin căsătorie cu bucuria angajării pe o cale binecuvântată de Dumnezeu. Așadar ne vom folosi de legile bisericești în această privință pentru o bună orientare.
1. Încă din vechime căsătoria era oficiată de preoți în Biserică. Mărturie în acest sens este canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei, în care se face referire la clericul care oficiază o cununie. Cu siguranță că această practică a fost de la început, din vremea apostolică. Este evident că existau și căsătorii civile, care erau oficiate de necreștini, însă Biserica făcea diferență între unele și altele, a avut mereu propriile criterii despre cununie.
Chiar dacă abia în ultimul secol a apărut diferența în statele ortodoxe între căsătoria religioasă și cea civilă, statutul sacramental al Tainei Cununiei era unul bine cunoscut. Sinodul din Creta nu face în această privință decât să afirme un lucru deja statornicit. El nu ridică nicidecum valoarea căsătoriei, nu aduce nimic în plus.
2. Dacă citim cu atenție canonul 72 trulan, se observă că el nu permite în nici un chip oficierea căsătoriei mixte, adică între ortodocși și neortodocși. Ba chiar poruncește ca o astfel de cununie, dacă ar fi încheiată, să fie desfăcută. Este permis să rămână împreună cu partenerul de viață doar cuiva căsătorit înainte de a trece la ortodoxie, după sfatul Sf. Ap. Pavel (1Cor. 7:12-13). Iată și textul canonului (tradus din grecește):
„Să nu fie permis să se lege un bărbat ortodox cu o femeie eretică, nici să se căsătorească o femeie ortodoxă cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, nunta să fie socotită nevalidă şi căsnicia nelegiuită să se desfacă; căci nu trebuie a se amesteca cele ce neamestecate, nici să se împleticească lupul cu oaia şi nici soarta păcătoșilor cu partea lui Hristos; iar dacă ar încălca cineva cele orânduite de noi, să se afurisească. Iar dacă unii, aflându-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au potrivit întreolaltă prin nuntă legiuită, apoi unul dintre ei, alegând binele, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura rătăcirii, nealegând să privească razele dumnezeieşti; dacă cea necredincioasă binevoiește să convieţuiască cu cel credincios sau, dimpotrivă, cel necredincios cu cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul Apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1Cor. 7:14).”
Aprecierea Pr. Patriciu că nu există o „incompatibilitate canonică” pentru a conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă este cel puțin pripită. Pentru că Sf. Ap. Pavel dă un sfat în acest sens de la el însuși, nu de la Domnul (1Cor. 7:12). Altfel spus, nu există o lege în acest sens, ci discernământul săi îi spune că e mai bine să se procedeze astfel. Dumnezeu nu legiuiește o legătură cu cineva neortodox, dar, într-o astfel de situație, este de preferat să nu fie ruptă.
Mai mult, prescripția de a fi desfăcută căsătoria care s-ar face între o persoană ortodoxă și una neortodoxă dovedește un impediment foarte serios. Aici nu este o motivație de natură socială, ci duhovnicească: nu există amestecare între creștinii lui Hristos și păgâni.
3. Singurul scop al căsătoriilor mixte, potrivit Pr. Patriciu, pare a fi acela de a permite părții ortodoxe să se împărtășească, să scape de canonisirea păcatului concubinajului. Pe lângă aceasta ar trebui menționată și consecința nedorită a sincretismului religios prin obișnuința cu credința celuilalt și o piedică serioasă în a trăi propria credință așa cum s-ar cuveni.
Totuși nici măcar concubinajul nu este evitat pentru că el nu se dizolvă prin artificii formale. Păcatul nu constă în lipsa Tainei Cununiei, ci în conviețuirea într-un mod neplăcut lui Dumnezeu, fără credința și faptele aferente cerute de El. Totul ține de voință și conștiință, nu de legătura exterioară; de suflet, nu de trup. Păcatul aduce moarte nu prin încălcarea unei reguli, ci prin cugetul greșit al inimii.
Pe lângă faptul că Biserica nu poate oficia o slujbă cuiva care nu este membru al ei, starea de conviețuire nu după voia lui Dumnezeu rămâne. Pe mai departe viața în cuplu nu va însemna rugăciune, fapte ortodoxe, asumarea unor principii drept slăvitoare. Oricât ar rămâne de ortodox unul, tot nu va trăi cum se cuvine pentru că devine una cu cineva care ține la valori și principii străine, potrivnice. Și asta prin propria sa alegere, nu din vreo constrângere exterioară. Vinovăția nu poate fi înlăturată decât prin anularea, depărtarea de la fapta rea, adică desfacerea căsătoriei greșit încheiate.
Soluția propusă de Pr. Patriciu de a permite căsătoria mixtă pentru ca cel ortodox să nu mai trăiască în concubinaj și să se poată împărtăși vine în contradicție cu canonul 26 al Sf. Vasile cel Mare, care declară că „desfrâul nu este nuntă, nici început de nuntă”, ci este preferabilă despărțirea și îngăduită căsătoria dacă ei vor cu tot dinadinsul. Aceasta înseamnă că Biserica trebuie să cultive dragostea adevărată, virtuoasă, nu cea robită de patimile trupești. Provocarea cea mai mare este lupta împotriva pornografiei și desfrânării în general.
În fine, răspunsul dacă se poate cununa cineva cu un neortodox îl găsim tot în legea Bisericii, cum ar fi canonul 14 de la Sinodul IV Ecumenic. În acesta, dar și în altele, este permisă oficierea căsătoriei doar după ce partea neortodoxă primește să treacă la credința dreaptă.
4. Faptul că unele Biserici, cum sunt cea Rusă și cea Georgiană, permit cununiile, acesta nu este un argument canonic. Chiar dacă unele nu au acceptat Sinodul din Creta, asta nu înseamnă că toți sau majoritatea ierarhilor și credincioșilor sunt niște modele în toate aspectele.
5. Tinerii se pot lovi adeseori de intransigența Bisericii și să se îndepărteze de ea. Dar scopul nu trebuie să fie acela de a-i ține pur și simplu creștini cu numele, ci de a-i transforma pe interior. Apostolul Pavel chiar spune că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să bine-vestească „nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1Cor. 1:17). Altfel spus, Mântuitorul nu vrea o Biserică la număr, ci curățată de păcate și păzind cuvântul adevărului Său.
6. Oricine poate intui că nu în Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile. Există un șir de canoane care interzic acest păcat: 91 trulan, 21 Ancira, 3, 52 Vasile. Aceste prevederi au valoare ecumenică de mult timp. Sigur că este bine că a fost reafirmat acest lucru, dar nu e un motiv suficient pentru a convoca un Sinod, ca să fie spuse lucruri deja statornicite, ca să nu mai vorbim de inovații.
Concluzii
Din textul referitor la Taina Căsătoriei, problematică este permisiunea prin iconomie, în anumite situații, de a fi oficiată cununia mixtă între un creștin ortodox și un eretic. Această îngăduință vine în evidentă contradicție cu prevederile canonului 72 trulan, dar și cu alte canoane, care prevăd desfacerea unei astfel de legături dacă ar fi contractată. Practic, includerea iconomiei o transformă cumva în regulă.
Diferența fundamentală este aceea că se observă o schimbare de perspectivă. Dacă Sfinții Părinți, începând de la Apostolul Pavel, vedeau în căsătorie o taină și o legătură sacramentală, sfântă, Sinodul din Creta doar declară acest lucru formal, dar îl tratează ca pe o unire pământească, omenească, nu de la Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt ferme: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă” (Mt. 19:6), arătând că nu e vorba doar de o convenție pur formală. Deci nu poate fi imaginată nici o iconomie între sfințenie și Satana, după canonul 72 trulan. Nu există scopuri pastorale sau așa-zis misionare care să justifice un asemenea pogorământ fărădelege pentru că nu este păstrat ortodoxul în duhul Bisericii, ci e aruncat în mrejele celui rău.
Impedimentele la împărtășire pentru cei care trăiesc necununați nu trebuie să ducă la o astuparea conștiinței prin fentarea legii, ci la problematizarea cea bună, la neliniștea care să ducă la trezirea și înțelegerea păcatului. Chiar dacă acest lucru presupune un efort mare și poate chiar suferință, nimic nu este mai prețios decât crucea. Nimeni nu s-a suit la cer în puf și mângâiat pe creștet în greșeala lui.
Avem datoria de a privi cum se cuvine taina nunții și viețuirea în familie, care presupune respectarea mai multor principii, conviețuirea înțeleaptă a soților și educarea sănătoasă și morală a copiilor. Tinerii trebuie să înțeleagă înălțimea căsătoriei și să fie îndemnați să se ridice la exigențele ei, nu să fie abandonați unei viziuni la un nivel sărac, trupesc. Din această perspectivă, Sinodul din Creta subminează grav familia, iar Pr. Patriciu nu are argumente serioase pentru a îndreptăți cele de neconceput.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a participat la el ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Pe lângă aceasta, este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Deci este una din cele mai autorizate voci să vorbească „de bine” pe acest subiect. În contextul în care tema este îngropată într-o tăcere vinovată la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a fi abordată.
Într-o conferință on-line recentă, Pr. Patriciu a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe temă. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate va avea bunăvoința să-și revizuiască poziția, după cum singur declară că este dispus să răspundă provocărilor.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu-și facă probleme de conștiință, ci să fie obedienți. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință ce pare nebună în ochii lumii (cf. 1Cor. 1:19), care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
„Observatori” eretici la Sinodul din Creta (Foto: Flickr, Holy Council)
Organizarea și participarea la Sinodul din Creta
Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de Sinodul tâlhăresc din Creta a fost acela al organizării. Este important de văzut care a fost imperativul întrunirii lui și cum a fost pregătit terenul. Au existat, pe ultima linie critici privind regulamentul de funcționare, drept pentru care trei Biserici Locale nu au onorat cu prezența, iar una (Antiohia) a invocat drept motiv al absentării conflictul cu Patriarhia Ierusalimului pe tema jurisdicției asupra Qatarului. Adoptarea deciziilor finale a fost făcută printr-un vot original, inovativ față de tradiția dintotdeauna a Bisericii. La fel, receptarea ulterioară este una care ridică probleme.
Ce spune Pr. Patriciu în privința acestor aspecte?
– min. 4:35: „Canonul 37 apostolic spune foarte clar că, atunci când sunt probleme, episcopii trebuie să discute împreună. Dacă sunt probleme la nivel regional, trebuie să discute episcopii dintr-o regiune. Dacă sunt probleme care privesc Biserica întreagă, sunt Sinoade lărgite… doar 7 dintre ele au fost asumate, recunoscute ca fiind Ecumenice.”
– min. 7:20: Canonul 76 al Sinodului din Cartagina (84 din Pidalion) prevede: „de câte ori se organizează un Sinod, să se creeze delegații ale Bisericilor.”
– min. 10:30: „În 1902 a fost prima inițiativă (de convocare a unui Sinod general) a Patriarhului Ioachim al III-lea… pentru că lumea era tulbure la începutul sec. XX, era plină de lucruri noi.”
– min. 29:40: „Acest document nu este un document nou, a fost elaborat începând cu 1968 și persoane care acuma sunt foarte împotriva acestui document au făcut parte din dialogul ecumenic cu celelalte comunități creștine și și-au adus contribuția la aceste documente.”
– min. 30: 25: „Dacă nu se întrunește Sinodul, așa cum spune canonul 19 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se provoacă dezordine, este important să aibă loc întruniri sinodale.”
– min. 31:55: „Dacă vreo Biserică din cele prezente ar fi manifestat obiecții față de vreun document, acel document pur și simplu nu ar fi fost adoptat, de aceea este o greșeală din partea Bisericilor care nu au participat.”
– min. 32:50: „Primul lucru sau cel mai important este că la Sinodul din Creta s-au întâlnit Bisericile.”
Secțiunea întrebări și răspunsuri:
– min 3:25: „Semnătura tuturor episcopilor a fost un act de participare.”
– min. 5:15: „Nu văd cum Biserica Serbiei ar fi putut să accepte semnarea unui document, să nu ridice dreptul de veto dacă majoritatea episcopilor n-ar fi fost de acord…”
– min. 5:40: „Unii sinodali au spus că nu au semnat din motivul acesta, alții că au avut o reținere, dar ideea era de consens. N-au fost rețineri atât de mari încât să nu fie adoptat documentul.”
– min. 6:30: „Sinodul nu poate fi contestat ca fiind Sinod.” „Patriarhia Moscovei nu a contestat Sinodul din Creta, nu l-a negat, ci a arătat că nu a fost Sinodul la care se așteptau să fie. Biserica Bulgariei la fel, chiar dacă zice că nu a fost nici mare, nici sfânt, e pt. că nu a participat…” „Toate Bisericile care nu au participat își exprimă dorința de a continua această lucrare sinodală.”
– min. 10:40: „În ianuarie 2016 toate Bisericile autocefale au fost de acord cu convocarea Sinodului.”
– min. 11:40: „În ultima clipă Biserica Bulgariei a anunțat prima că ea nu participă, deși ea a trimis la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod inclusiv lista participanților, din care făcea parte chiar și fostul rege al Bulgariei, Simeon… Motivele pentru care s-au retras au fost complicate, complexe.”
– min. 13:00: „Noi, Patriarhia Română, am preluat toate observațiile pe care Patriarhia Georgiei le-a trimis și a încercat să le pună în discuție.”
– min. 32:35: „Întrebare: Biserica Georgiei a respins la întâlnirea presinodală de la Chambesy textul despre căsătoria mixtă, acesta este motivul neparticipării. Răspuns: Da, Biserica Georgiei a fost împotriva căsătoriilor mixte, dar nu a refuzat participarea. Dovada este că Biserica Georgiei a trimis Sfântului și Marelui Sinod amendamente la document. … Și-a trimis lista cu delegații ei, dar a decis în ultima clipă să nu participe.”
– min. 1:51:30: „În cadrul Sfântului și Marelui Sinod au fost discuții frumoase, nu au fost tensionate. Au fost în contradictoriu, la anumite momente, dar nu au fost discuții care să fie agresive.”
Sintetizând pledoaria Părintelui Patriciu, el afirmă:
1. A fost necesară convocarea Sinodului pentru că există canoane care prevăd obligația întrunirii Sinoadelor și participării episcopilor la ele pentru a rezolva problemele care apar. Prima inițiativă a convocării unui Sinod general a fost în 1902 din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al II-lea.
2. Pe baza canonului 76 Cartagina, care menționează posibilitatea formării unor delegații, este sugerat faptul că a fost normală participarea doar a unor reprezentanți, nu a tuturor ierarhilor din toate țările.
3. În Comisiile pre-sinodale, care au pregătit documentele de lucru, a existat dezbatere autentică și fructuoasă. Chiar dacă unii au o altă poziție astăzi decât Sinodul, asta se datorează faptului că nu sunt ei consecvenți cu ei înșiși.
4. Toate Bisericile și-au dat acordul în ianuarie 2016 pentru întrunirea Sinodului, deci absențele au fost nejustificate, țin de motive neîntemeiate.
5. Bisericile Bulgară și Georgiană au fost de acord cu participarea, dar s-au răzgândit nefondat în ultima clipă.
6. Chiar dacă unele Biserici nu au participat, poziția lor a fost reprezentată de celelalte. Spre exemplu, amendamentele georgienilor au fost preluate de delegații români.
7. Respingerea textului despre căsătorie de către georgieni nu a fost un motiv pentru neparticipare.
8. Semnăturile participanților au fost un act de participare, nu un vot. Documentele au fost adoptate prin consens.
9. Textele au fost adoptate prin unanimitate și orice împotrivire constituia un impediment să fie semnate.
10. Sinodul nu este respins de nici o Biserică din cele absente, ci doar nu se supun pentru că nu au participat.
Combaterea afirmațiilor. În ce constau erorile
Perspectiva de mai sus păcătuiește prin aceea că este părtinitoare, asamblată în așa fel încât să dea bine. Nu pornește de la observarea obiectivă a faptelor cu conștiință curată, ci de la dorința de a arăta că Sinodul a fost corect organizat. Așa se face că nu sunt interpretate canoanele și tradiția Bisericii în duhul și litera în care au fost formulate, ci doar sunt scoase din cadrul lor și potrivite într-un context favorabil. Desigur că cine nu este familiarizat cu spiritualitatea ortodoxă, nu va percepe erorile și se va mai comod să accepte explicații facile, însă nu la fel va reacționa un credincios serios.
1. De dragul argumentării că prezența a fost obligatorie, Părintele invocă o serie de canoane care se referă la o speță puțin diferită. Această teorie a fost formulată de unii episcopi și teologi ai Patriarhiei Ecumenice chiar și în vremea întrunirii Sinodului din Creta, în 2016. Dar canoanele 37 ap., 5 I Ec., 19 IV Ec., 8 trulan, 6 VII Ec., 20 Antiohia, 18 Cart. (26 în Pidalion) vorbesc despre Sinoadele regionale anuale.
Pentru a fi clar, trebuie știut că Sinoadele pot fi Ecumenice, Locale și regionale. Cele ecumenice sunt acelea la care sunt prezente toate Bisericile Locale sau au trimis reprezentanți sau deciziile lor au fost recunoscute ulterior în unanimitate. Există 7 astfel de Sinoade consacrate, dar au mai fost întrunite o seamă care aspiră la acest statut. Cele Locale sunt acelea la care nu au participat toate Bisericile, ci doar dintr-o regiune mai întinsă, din diferite zone. Aceste două categorii se referă la Sinoade întrunite în mod extraordinar, pentru a rezolva probleme punctuale, îndeosebi de credință. Pe lângă acestea, mai există Sinoadele regionale, ale unor mitropolii sau Patriarhii, care se adună regulat de două ori pe an sau cel puțin o dată.
Canoanele menționate se referă la cel de-al treilea tip de Sinoade și prevăd obligația episcopilor de a participa la ele pentru a fi rezolvate problemele curente care apar în Biserici Locale. Ele nu au în vedere Sinoadele extraordinare (Ecumenice sau Locale). Așadar canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic nu poate fi aplicat Sinodului din Creta, ci celor din cuprinsul Bisericilor autocefale. Deci nu a fost obligatorie prezența în Colimbari. Cu cât se angajează să fie mai mulți participanți, cu atât valoarea și reputația crește sau, dacă sunt mai puțini, scade.
S-a făcut propunerea să existe un astfel de Sinod la o perioadă regulată de 7 sau 10 ani. Dar această perspectivă este susținută de posibilitățile tehnice actuale de comunicare globale, nu de cerințele funcționale, canonice și structurale ale Bisericii Ortodoxe. Ea este organizată, conform canonului 34 apostolic, pe regiuni configurate pe criterii etnice: „episcopii fiecărui neam/nații (ἔθνος)” trebuie să se constituie în jurul unui întâistătător. Așadar problemele administrative apar la nivelul Bisericilor autocefale și sunt tratate de Sinoadele lor, iar cele generale, care țin îndeosebi de credință, necesită cercetare sinodală extraordinară doar atunci când apar provocări punctuale, cum sunt ereziile.
Dar și felul cum s-a ajuns la convocarea Sinodului a urmat această logică defectuoasă. Așa cum menționează Pr. Patriciu, prima inițiativă a avut loc în 1902, dublată de o altă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920. Ambele acțiuni sugerau o unire cu catolicii și protestanții sau măcar o discutare a ei la nivel pan-ortodox. În același timp, a fost sugerată și introducerea calendarului gregorian. Aceste două subiecte au stat mereu în legătură, din păcate, ceea ce a atras repudierea din partea mediului ortodox sănătos. În general, au fost reacții de eschivă, amânare sau chiar de critică. În loc să fie pusă problema ecumenismului în sensul condamnării lui, acesta era promovat ca o oportunitate de luat în calcul. Confruntarea dintre moderniști, reprezentați îndeosebi de Patriarhia Ecumenică, și tradiționaliști a dus la convocarea Sinodului din Creta într-o formulă nereprezentativă pentru Ortodoxie, forțată și păgubitoare, de impunere a unei noi linii inovatoare, care nu poate fi susținută prin apelul la canoanele și tradiția ortodoxe.
2. Este invocat canonul 76 Cartagina pentru a justifica formarea unor delegații din cel mult 25 de episcopi din fiecare Biserică autocefală. Dar, cum am scris deja, acest canon, ca și al 18-lea (26 din Pidalion), se referă la dezbateri sinodale regionale, de data aceasta la nivelul Africii de atunci. Din punctul meu de vedere, nu este necanonic faptul că nu au fost invitați toți episcopii de pretutindeni, ci că nu a existat o reprezentativitate reală, mai ales că prezența a fost una slabă comparativ cu trecutul. Biserici mari, ca cele din România, Rusia, Georgia, Grecia să zicem, au fost puse pe plan de egalitate cu altele mai mici, cu mult mai puțini episcopi. Poate ar fi fost mai nimerită o proporționalitate, nu o nivelare a lor. Chiar dacă a participa prin reprezentanți nu este un lucru necanonic, ci corect, când nu există posibilitatea să se întrunească laolaltă mai mulți, totuși pare că s-a urmărit o alegere selectivă intenționată a participanților și o excludere a clerului inferior și a mirenilor.
3. Părintele Patriciu face referire la poziția Pr. Teodor Zisis, care a fost membru în Comisia pre-sinodală, care s-a ocupat cu redactarea textelor ce urmau să fie discutate în Sinod. În mod normal, hotărârile oricărui Sinod sunt redactate de către participanți. De data aceasta, discuțiile au pornit de la niște texte discutate în prealabil de comisii speciale din care făceau parte delegați din toate Bisericile Locale. Aceasta pentru că presiunea întrunirii unui Sinod pan-ortodox a apărut îndeosebi după introducerea calendarului îndreptat. În anii ’30 sârbii au cerut să fie discutate mai multe subiecte, nu doar acesta. Atunci au fost stabilite mai multe teme ce au fost dezbătute în prealabil și urmau să fie definitivate în cadrul Sinodului.
Din comisiile pre-sinodale a făcut parte și Pr. Teodor Zisis. În procesele verbale care consemnează discuțiile care au avut loc, este menționată propunerea Părintelui de a schimba expresia „existența ontologică” a celorlalte Biserici și Confesiuni cu „existența de facto”. Fără a ține cont că poziția Pr. Teodor a fost una corectă și ortodoxă, el a fost criticat că ar fi „autorul direct al acestei formulări”, care este cea mai controversată. În primul rând, nu a fost autorul, ci criticul ei în 1986, iar în al doilea rând, paragraful respectiv a fost reformulat total în 2015, la a 5-a Conferință presinodală. Se observă că documentul despre relația cu „restul lumii creștine” a fost rescris pe ultima sută de metri, între hotărârea din 2014 de a fi convocat Sinodul și întrunirea lui efectivă în 2016, tocmai pentru a conține teoriile ecumeniste. Așadar este absolut normal ca Pr. Teodor Zisis să fie împotriva textului sinodal pentru că e în contradicție cu ce a susținut el dintotdeauna.
Pr. Patriciu duce mai departe niște acuze fără a lua în seamă că au fost demontate și sunt inconsistente. Nu este interesat atât de mult de fondul problemei, cât de manipularea celor neștiutori.
4. Este adevărat că Patriarhii au fost de acord cu întrunirea Sinodului la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, însă decizia lor urma să fie validată în Sinodul fiecărei Biserici Locale și să fie desemnați delegații. Așa s-a întâmplat în practică și acest lucru reiese din faptul că Regulamentul de funcționare (art. 2.3) prevedea ca Patriarhul Ecumenic să trimită invitații celorlalte Biserici autocefale. În practică, patru dintre ele au ales să nu participe, invocând diverse motive.
5. Bulgarii au refuzat participarea pe ultima sută de metri, însă motivele au fost întemeiate. Principalul a fost acela că documentele aflate în discuție nu putea fi modificate decât prin unanimitate. Practic, participanții, conform regulamentului, nu puteau schimba nimic decât dacă toate Bisericile erau de acord (art. 11.2). Deoarece existau formulări greșite, imposibilitatea practică a modificării lor făcea ca deciziile să fi fost luate dinainte de comisiile pregătitoare, nu de sinodalii semnatari. Spre exemplu, dacă georgienii nu acceptau pogorământ pentru căsătoriile mixte, ei nu puteau modifica textul decât cu acordul tuturor. Era suficient ca o singură delegație să nu accepte și forma finală rămânea cea pre-sinodală. În aceste condiții, sunt de înțeles bulgarii și georgienii că nu s-au prezentat la o asemenea procedură.
6. Faptul că observațiile georgienilor au fost preluate de delegația română este o simplă teorie pentru că important era nu doar să fie prezentate, ci și susținute. Biserica Georgiei a făcut asta mai ferm prin faptul că nu au participat, pe când delegația română a făcut concesii.
7. Nesemnarea textului despre căsătorie de către georgieni ar fi trebuit să constituie un motiv îndestulător ca Sinodul să nu se întrunească pentru că dezbaterea temelor presinodale nu a fost încheiată. Conform regulamentului (art. 8.2), acesta nu ar fi trebuit dezbătut din acest motiv. Ba chiar definitivarea discuțiilor pe texte era o condiție fără de care nu putea fi convocat Sinodul în totalitate, după cum rezultă din art. 2.1 din Regulament. Aceasta arată că au fost presate lucrurile, că nu se ajunsese la un consens real, ci la unul forțat, artificial. Mai mult, regulamentul însuși nu a fost semnat nici de antiohieni și georgieni, ceea ce ridică o problemă serioasă cu privire la consimțământul pentru întrunirea Sinodului. Aceste aspecte arată vicii de procedură.
8. Au fost în total 25 de ierarhi (15%) care nu au semnat documentele finale din Creta, îndeosebi cel legat de ecumenism. Acest lucru nu a fost, într-adevăr, un impediment pentru adoptarea deciziilor finale. În mod normal, pe o temă dogmatică nu există votare, ci ori unanimitate, ori excluderea din comuniune. Dar posibilitatea ca la Sinodul din Creta unii episcopi să nu semneze și totuși votul să se facă la nivel de delegații ale Bisericilor locale a dus la situația ca ei să rămână în comuniune cu ceilalți. Acest fapt produce o mare dezordine și răvășire. În felul acesta, coexistă dreapta-credință cu erezia. Avem un fel de consens fără unanimitate, ceea ce este absurd. Aceasta este o inovație gravă și care subminează stabilitatea Bisericii, introduce o stare de compromis în materie de credință.
Unii din episcopii care nu au semnat au argumentat destul de elocvent că ei consideră eretic cel puțin un document. Adică nu e o poziționare oarecare, nu e un lucru de joacă. Din păcate, atitudinea lor nu este dusă până la capăt, să condamne explicit Sinodul și chiar să refuze comuniunea cu semnatarii lui.
O situație delicată este cea a sârbilor. Aceștia au anunțat, la un moment dat, că nu vor participa la Sinod. Apoi 17 din cei 25 de delegați nu au semnat documentele. Totuși Biserica lor și-a dat votul de aprobare, apoi au acceptat deciziile în Sinodul lor local.
Aceste inconsecvențe nu produc încredere, ci confuzie, impresia că totul este la mica înțelegere sau chiar supus unor presiuni ilicite.
9. Deși prevederile regulamentului de funcționare erau ca modificările să fie făcute prin unanimitate, nu s-a ținut cont de acest lucru, după mărturia Pr. Patriciu. În fața presiunii create de absența unor Biserici, Patriarhul Ecumenic a cedat și a acceptat ca votul să fie dat pe forma finală a documentelor, nu a amendamentelor. Însă nu putea fi prevăzută această situație dinainte și poate că, fără absentarea unora, nu s-ar fi ajuns la ea. Deci nu a fost nici o greșeală din partea Bisericilor neparticipante, ci e vorba de o prezentare tendențioasă a lucrurilor din partea Părintelui pentru că regulamentul nu prevedea această procedură, ci fix invers, anume că obiecțiile la documentele presinodale ar fi fost acceptate doar dacă erau toți de acord cu ele.
10. Cel puțin Biserica Bulgariei și a Georgiei au formulat obiecții serioase în Sinoadele lor la adresa documentelor din Creta. Ele aduc acuze de devieri dogmatice. Patriarhia Rusă a amânat discutarea teologică a textelor și deocamdată nu consideră Sinodul ca fiind reprezentativ pentru ea. Practic, se situează într-o oarecare neutralitate, ca și Biserica Antiohiană. Această situație nu echivalează nicidecum cu o acceptare tacită, ci cu o stare de conflict mocnit nerezolvat. Continuarea lucrării sinodale nu înseamnă că totul e bine până acum, ci că este confuz și cu probleme și e nevoie să fie găsite soluții pe mai departe pentru a ieși din acest impas.
Concluzii
Pr. Patriciu vrea să inducă o imagine pozitivă, de bună înțelegere și armonie între participanții la Sinodul din Creta, ba chiar și față de Bisericile neparticipante. Totuși există probleme majore pe care încearcă să le mascheze și să le îndulcească. Aceasta nu face decât să creeze o presiune psihologică ca să fie înghițită situația cu tot cu relele ei.
Problemele de organizare, de votare și reprezentare sunt mari și de netrecut și ele sunt importante pentru că au favorizat luarea unor decizii greșite, forțate, care nu sunt în duhul Evangheliei. Nu a existat o luptă pentru adevăr, ci un conflict de culise prin care să fie trase sforile ca să se ajungă la semnarea unor decizii neortodoxe.
Unul dintre argumentele cele mai des invocate în ultima vreme pentru a nu reacționa față de greșelile dogmatice și schismele care se fac în Biserică este că ele pot fi absorbite, înghițite de Biserică în ansamblul ei fără să le condamne. Există ideea-slogan că e mai bine să te smerești și să stai cuminte în Biserică decât să faci răzvrătire și să încerci să te împotrivești răului. Tot acest discurs anesteziant este sintetizat într-un citat atribuit pe nedrept Sfântului Ioan Gură de Aur, care ar spune că e mai bine să rămâi împreună cu Biserica, fiind înțeleasă ierarhia, chiar dacă ar cădea în erezii și rătăciri, decât să ții linia corectă. Această expresie contrafăcută este combătută riguros de Pr. Prof. Teodor Zisis în articolul foarte bun apărut de curând, pe care-l redăm mai jos în traducere.
de Protoprezbiter Teodor Zisis, Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic
Introducere
De ceva vreme circulă în cercurile bisericești și teologice o teză primejdioasă pentru mântuirea oamenilor, necunoscută în Sfânta Scriptură și în tradiția patristică. Ecumeniștii și sincretiștii sunt în dificultate să ducă în pliroma Bisericii învățăturile lor antievanghelice și antipatristice, cu toate că au destule reușite la nivel înalt. Acest lucru s-a arătat la Pseudo-Sinodul din Creta (2016), în pseudo-autocefalia Ucrainei (2018) și acum, sub pretextul coronavirusului, în închiderea bisericilor și în clevetirea celei mai sfinte și mai înalte Taine a dumnezeieștii Euharistii.
Conștiințele credincioșilor ortodocși sunt un vulcan care fierbe când văd că este trădată credința și instituțiile Bisericii de către ierarhi fricoși și nevrednici. Greu găsesc cei din urmă argumente convingătoare. Deci unii scapă la validarea Sfinților Părinți și spun credincioșilor: Nu reacționați și nu vă scandalizați! Nu vă gândiți la îngrădiri și la întreruperea pomenirii față de episcopi! Chiar și dacă sunt corecte cele ce spuneți și dacă voi învățați drept cuvântul adevărului și Biserica este în rătăcire, este mai bine să fiți împreună cu Biserica rătăcită chiar dacă învățați drept și sunteți în afara ei. Atribuie, mai ales, această opinie Sfântului Ioan Gură de Aur, răstălmăcind și deformând ceva ce a fost spus cu altă coerență.
Deci nimicim această răstălmăcire prin prezentul articol care, totuși, a luat o întindere mai mare decât ne-am așteptat. Din acest motiv și ca să fie ținut interesul cititorilor, ca să reziste să citească până la final, prezentăm în introducere capitolele care sunt cuprinse aici:
1.Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane. 2. Reaua ascultare și sfânta neascultare. 3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare. 4. Ecleziologia și soteriologia primejdioase. 5. Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Efrem de la Vatopedi răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur. 6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii. 7. Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia. 8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur? 9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie. Epilog.
1. Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane
Neregulile dogmatice și canonice ale administrației Bisericii în Grecia au fost rare în secolele XIX și XX, totuși au crescut și tind să devină un regim în secolul XXI în curs. Începutul răului a intervenit prin vizita papei la Atena în mai 2001 și a continuat prin semnarea textelor neortodoxe la Dialogul Teologic cu protestanții la Porto Alegre în Brazilia (2006) și la Busan din Coreea de Nord (2013). A fost încununat la Pseudo-Sinodul din Creta din iunie 2016, în care o adunare scurtată și necanonică a unor episcopi ortodocși minoritari a răsturnat toată învățătura ortodoxă a Sinoadelor și Părinților și a recunoscut ereziile drept biserici, validând teza aceasta prin încuviințarea participării Bisericii la așa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor, adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor ce conțin erezii ale Dialogurilor Teologice.
Am sperat că întreruperea canonică a pomenirii episcopilor care au participat la Pseudo-Sinod sau a unor clerici care au susținut deciziile lui ar reține acest curs neortodox și demonic, dar nu s-a produs acest lucru până în prezent. Deoarece nu a existat o reacție viguroasă în principal din partea episcopilor, fruntea ortodoxă s-a arătat slabă. De aceea diavolul a intrat în interiorul Bisericii prin puterile mai tari. Patriarhia Ecumenică, izvorul dogmelor ortodoxe de odinioară, robită acum de panerezia ecumenismului și organ al puterilor antibisericești și dezbinătoare și al intereselor geopolitice nebisericești, a trecut, fără încuviințarea Bisericilor autocefale, la recunoașterea schismaticilor nehirotoniți ai Ucrainei, cărora le-a fost conferită autocefalia, ignorând și Biserica Ucrainei canonică de sub Mitropolitul Onufrie, dar și Biserica Rusiei, din jurisdicția căreia aparține Biserica Ucrainei în accepțiunea generală și stabilă, după cum am arătat în șirul nostru de studii[1]. Absolutismul și primatul fortificării papiste a Constantinopolului ca «primul fără egali» (primus sine paribus) a dominat după Colimbari și la pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina. Ereziile și schismele [s-au petrecut] sub adumbrirea de acum a Marii Biserici a lui Hristos, Sfânta Sofia, pângărită pentru păcatele noastre de către credincioșii islamului. Există o dovadă mai tare despre faptul că Dumnezeu nu ne mai conduce și ne-a predat lucrurile noastre sacre vrăjmașilor credinței, pe care o trădăm atât de des?
Și, cel mai rău din toate, care nu mai lasă nici o îndoială că au intrat mulți demoni în domeniul Bisericii, că vrăjmașul este între ziduri, este dat de cele pe care le trăim din primăvara trecută și continuăm să le trăim cine știe până când, sub pretextul și scuza infecției de coronavirus: închiderea bisericilor, defăimarea dumnezeieștii Euharistii, evitarea sărutării icoanelor și moaștelor, dezinfectarea bisericilor, purtarea măștii în interiorul bisericilor, episcopi și preoți purtători de mască, utilizarea mai multor lingurițe și dezinfectarea celor folosite, anaforă ambalată sau împărțirea ei de către preoți cu mănuși, mâna preoților nu o sărutăm și câte alte lucruri neînțelese și hulitoare, după cum ne-am străduit, de asemenea, să arătăm urmând Sfinților[2].
2. Reaua ascultare și sfânta neascultare
Toate acestea la care ne-am referit foarte pe scurt s-au constituit în trezirea pliromei sănătoase a Bisericii, care, îndurerată pe drept pentru inerția și indiferența majorității episcopilor, se îndoiește și este neîncrezătoare cu privire la grija și supravegherea lor pastorală și se problematizează și dacă trebuie să asculte de recomandările și povețele lor sau să-i considere lupi-păstori și călăuze spre pierzare, și nu spre mântuire. Nu este nevoie acum să dezvoltăm adevărul întărit de veacuri că fruntașii și capii aproape a toate ereziile și schismele au fost patriarhi, episcopi, preoți, uneori și Sinoade de episcopi. Dacă i-ar fi urmat pe toți aceștia credincioșii, ar fi fost dizolvată și nu ar fi existat astăzi Biserica. Ceea ce vrem să semnalăm este că de multe ori cei care ajung la abateri dogmatice și la acțiuni dezbinătoare percep faptul că răul a intervenit și nu vor mai putea să stea pe un teren ortodox, nici să se bucure de respect și cinste, de aceea se și apucă să creeze confuzie teologică, denaturând învățătura scripturistică și patristică și răstălmăcind opiniile Sfinților Părinți, așa încât cei care nu pot să verifice adevărul celor susținute de ei să-i creadă și să-i urmeze.
Tema cea mai controversată și foarte răstălmăcită este obligația ascultării de episcopi și de duhovnici în ceea ce spun și fac ei. Nici această temă importantă nu putem să o dezvoltăm aici suficient. Înainte cu cincisprezece ani am scris cartea cu titlul «Reaua ascultare și sfânta neascultare[3], în care găsește oricine suficient material să decidă dacă să urmeze reaua ascultare sau să se poziționeze pe sfânta neascultare. Nu este mereu bună ascultarea. De multe ori, ascultarea noastră ne desparte de Dumnezeu când ascultăm de episcopi care nu învață drept cuvântul adevărului și validează erezii și schisme. Cu ascultarea este valabil ceea ce ține de marea virtute a păcii. Nici pacea și nici consensul nu sunt mereu bune și frumoase când ne despart de Dumnezeu. Este o zicală și un adevăr total învățătura a doi mari Sfinți Părinți, care preferă războiul și distanțarea când pacea și înțelegerea ne despart de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune că «este mai lăudabil războiul decât pacea care ne desparte de Dumnezeu»[4]. Și Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând minunea vindecării orbului din naștere și neînțelegerea care a existat între iudei dacă Hristos era de la Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu și îndeosebi ceea ce spune Evanghelistul: «deci era dezbinare (schismă) între ei», spune că măcar de s-ar fi dezbinat definitiv de fariseii care-L cleveteau pe Hristos. Dacă s-ar fi dezbinat definitiv, repede ar fi cunoscut adevărul. Pentru că există și dezbinare (schismă) bună, există înțelegere rea și neînțelegere bună: «Dacă s-ar fi dezbinat deplin, degrabă ar fi cunoscut adevărul. Căci este bine a te dezbina astfel. De aceea și El a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci este și consens rău, este și dezacord bun. De fapt, cei ce au clădit turnul erau în consens la răul lor. Și aceștia, iarăși, fără de voie, s-au dezbinat din interes totuși… și Iuda s-a înțeles cu iudeii rău. Deci se poate să te dezbini bine și se poate să te înțelegi rău… Așa încât nu mereu este bună înțelegerea (consensul), precum nici distanțarea nu este mereu rea»[5]. Aceleași lucruri le reia când tâlcuiește locul menționat din Sfânta Evanghelie după Matei «n-am venit să aduc pace, ci sabie» (Mt. 10: 34). Pacea este atinsă când este tăiată boala, când este despărțit ceea ce răzvrătește. Medicul salvează restul trupului când taie partea bolnavă și comandantul când provoacă o despărțire de o coaliție rea spre răscoală. Așa a fost și la turnul Babel: «dezacordul bun a dezlegat pacea rea și a făcut pace». Înțelegerea nu este mereu bună pentru că tâlharii se înțeleg când săvârșesc tâlhării. Hristos vrea să se înțeleagă toți în buna credință; când sunt în dezacord față de dogmele bine-credincioase se provoacă război. «Căci El a vrut ca toți să se înțeleagă în cuvântul bunei credințe, dar, deoarece aceia s-au depărtat, apare război»[6].
3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare
Prin urmare, când este atacată buna-credință, sunt atacate credința și dogmele Bisericii, este un fapt de neînțeles și de necredință să ascultăm de cei care le atacă cu îndreptățirea că nu trebuie să provocăm dezbinări și schisme. Dezbinări și schisme provoacă cei care învață erezii, nu cei care nu sunt de acord și întrerup comuniunea cu ereticii și cu cei ce propovăduiesc erezii noi. Această învățătură învederată scripturistică și patristică a exprimat-o cu autoritate canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de pe vremea marelui Fotie (861), care spune simplu și clar că, atunci când un patriarh, mitropolit sau episcop propovăduiește deschis, «cu capul descoperit» o erezie condamnată de Părinți și de Sinoade, atunci este întreruptă pomenirea numelui patriarhului, mitropolitului sau episcopului la dumnezeiasca slujbă. Iar cei care se îngrădesc în acest fel, adică înalță un zid de apărare față de întâistătătorul eretic sau care propovăduiește o erezie, trebuie nu numai să nu fie pedepsit, ci să fie lăudat pentru că a păzit Biserica de erezii și schisme[7]. Prin urmare, întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic sau care propovăduiește o erezie și mai ales «înainte de cercetare sinodală», adică înainte să fie condamnat ca eretic de sinod, este singurul mijloc canonic de care dispunem ortodocșii ca să oprim împrăștierea și răspândirea ereziei în pliroma Bisericii.
Această poziție sinodală, canonică și ortodoxă față de episcopii care propovăduiesc erezii au ținut-o de-a lungul timpului toți Sfinții Bisericii, iar în timpuri contemporane trei arhierei ai Bisericii Greciei, pururea pomeniții Augustin de Florina, Pavel de Paramithia și Ambrozie de Elefteropole și aproape tot Sfântul Munte, fiind cuprins și Sfântul de acum Paisie Aghioritul. În anii 1969-1972 au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora pe motiv de susținere vădită a panereziei ecumenismului cu mulțimea opiniilor și faptelor rătăcite. Patriarhul de astăzi Bartolomeu a întrecut pe Atenagora în devieri și fapte eretice fără o reacție pe potrivă datorată din partea episcopatului și preoțimii. A acordat valoare sinodală panereziei ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta (2016) prin recunoașterea ereziilor drept biserici, prin încuviințarea participării Bisericii la așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor eretice pe care le-au produs Dialogurile Teologice cu ereticii eterodocși. Ecumenismul, înainte de pseudo-sinod era susținut de persoane izolate, era rătăcire și erezie a unor persoane, pe care o respingeau și o condamnau majoritatea clericilor, teologilor și credincioșilor. Totuși acum se îngâmfă și-și înalță capul pentru că dispune de acceptare sinodală, pe care se silește să o impună pliromei Bisericii. Cei care au luat parte la pseudo-sinod sau au susținut deciziile s-au făcut vinovați și responsabili, pasibili de cele prevăzute în canoanele Bisericii pentru eretici și propovăduitorii de erezii noi. Acesta a fost motivul întreruperii pomenirii numelor episcopilor lor de către destui clerici și monahi. Ecumeniștii au reacționat, au proferat persecuții, au forjat cleveteli și au ținut procese. Unii s-au înfricoșat să mărturisească, alții au tăcut cu pudoare, recunoscând pe tăcute sau chiar lăudând îndrăzneala, totuși alții au găsit pretexte din păcate și mai ales teologice ca să îndreptățească înfricoșarea și lipsa lor de îndrăzneală și de pregătire să facă față la izolarea lumească, la inconveniențe și suferințe. Au susținut că întreruperea pomenirii episcopilor, adică îngrădirea, provoacă schismă, te pune în afara Bisericii, ca și cum ar fi atât de neînvățați și neteologi, încât să creadă că atâția Sfinți și episcopi contemporani și Părinți care au întrerupt pomenirea ereticilor și celor ce propovăduiesc o erezie sigur nu au fost schismatici, nici nu s-au găsit în afara Bisericii. Deci au fost schismatici Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul, toți Părinții celebri care s-au luptat împotriva ereziilor și nu au avut nici o comuniune cu ereticii, Marele Atanasie, Marele Vasile, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și toți Sfinții mărturisitori? A fost posibil vreodată ca un Sinod recunoscut și validat, ca cel I-II din vremea Sf. Fotie, de care am pomenit, din 861, să sfătuiască la întreruperea pomenirii, adică la îngrădire, și să te facă schismatic și în afara Bisericii? Deci au fost schismatici și în afara Bisericii cei trei episcopi ai vremurilor noastre de care am pomenit, împreună cu ei tot Sfântul Munte și Sfântul Paisie, deoarece au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora?
Identificăm întreruperea pomenirii cu îngrădirea pentru că există și unii neatenți care găsesc altă îndreptățire, mai ieftină, ca să-și ascundă lipsa lor de cutezanță. Deci ei susțin că cei trei episcopi menționați, Sfântul Munte și Sfântul Paisie nu s-au îngrădit, ci au făcut întreruperea pomenirii și, prin urmare, cei care ne-am îngrădit nu trebuie să ne acoperim cu exemplul lor pentru că este un lucru întreruperea pomenirii și altul îngrădirea. Îngrădirea, spun ei, este ceva greu și înfricoșător, te îngrădește de Biserică, te face schismatic, pe când întreruperea pomenirii nu. Aici practic ridici mâinile spre o ingeniozitate la rău! Ce să spui celor mulți, creștinilor simpli, care nu au puterea să critice ei înșiși textele și cuprinsul și înțelesurile cuvintelor, ci așteaptă de la noi, păstorii și învățătorii, să-i luminăm, când, dimpotrivă, îi băgăm în confuzie și-i întunecăm? Nu, îngrădirea nu te îngrădește de Biserică, ci de erezie. Cel îngrădit ridică în mijlocul spațiului Bisericii un zid ca să se păzească și pe sine și pe alții de erezie și prin zid să izgonească erezia din spațiul Bisericii. Am explicat toate acestea în textul deosebit pe care l-am scris înainte cu câțiva ani cu titlul «Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate», care a circulat într-o cărțulie separată[8]. Cei care cred că întreruperea pomenirii episcopilor este un lucru și îngrădirea altul, să ia aminte mai bine la canonul 15 al Sinodului I-II, unde întâlnim acolo termenul îngrădire sub forma gramaticală a verbului «se îngrădesc», ca o explicație a întreruperii pomenirii: «Unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu numiții episcopi, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși». Nu am descoperit noi termenul îngrădire; reiese din canonul 15 al Sinodului I-II și este identic cu întreruperea pomenirii. Este corect și canonic, totuși creează răstălmăciri pentru cei neatenți și necitiți, care îi dau o extindere în semnificație pe care nu o are.
4. Ecleziologie și soteriologie primejdioase
Și ajungem acum la altă răstălmăcire teologică serioasă, care a constituit și motivul principal al scrierii articolului de față, care are legătură iarăși cu înțelesul răstălmăcit al ascultării de episcopi. Mulți episcopi, dar și mulți clerici și teologi dintre ecumeniștii îndătinați și cei aspiranți sau dintre cei fricoși și neîndrăzneți în fața împrăștierii panereziei ecumenismului și sincretismului, susținători și ai rătăcirii episcopocentrismului, adică a opiniei că centrul vieții și slujirii bisericești este episcopul, își exprimă părerea că fără episcop, fără încuviințarea lui, nu trebuie făcut nimic pentru că orice se face este nul și separatist. Chiar și greșeală să facă episcopul, trebuie să facem ascultare. Aceasta înseamnă că, și dacă învață sau primește o erezie, care ne conduce la chin, trebuie să-l urmăm și noi în chin? Curioasă și rătăcită ecleziologie și soteriologie (învățătură despre mântuire). Totuși ascultarea față de episcop nu este necondiționată, nici fără discernământ. Ascultăm de episcop sau de corpul episcopilor, de ierarhie, cu o delimitare de netrecut, cu condiția necesară că învață drept cuvântul adevărului, că nu falsifică Evanghelia și tradiția patristică. În caz contrar, este valabil ceea ce ne recomandă Apostolul Pavel, ca să menționăm numai una din multele mărturii scripturistice și patristice. Spune că, atunci când unii se străduiesc să schimbe Evanghelia, să ne mute «la o altă Evanghelie», atunci chiar și eu dacă fac asta sau coboară înger din cer și vă învață ceva diferit de ceea ce ați primit, atunci el este anatematizat: «Dar și noi sau înger din cer dacă vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema!»(Gal. 1: 8).
Pavel, Apostolul care s-a urcat la cer, gura lui Hristos, ne spune că, dacă eu sau înger din cer schimbăm cele pe care le-ați primit, atunci nu numai să nu ne ascultați, să nu faceți ascultare, ci să ne mai și anatematizați. Împreună cu sfânta neascultare să ne renegați și să ne afurisiți. Chiar din primul capitol al articolului nostru am prezentat un fragment din lanțul de abateri eretice ale ierarhiei, care ar trebuie să-i fi condus la caterisire și excomunicare. Pliroma ortodoxă se neliniștește și se zbate unde suntem conduși în final. Și, în loc ca păstorii să alunge lupii ereziilor, ca să nu sfâșie turma, ei îi liniștesc pe credincioși și spun să facem ascultare și să-i înlesnim spre lucrul lor dezastruos.
Ecleziologia și soteriologia acestea primejdioase, legate și de rătăcirea episcopocentrismului, despre faptul că și în situația când «Biserica», adică ierarhia, face o greșeală, trebuie să rămânem cu greșeala în interiorul «Bisericii» fără să ne despărțim, a circulat aici de câțiva ani ca să frâneze și să slăbească tendințele spre sfânta neascultare, care s-au întărit după Pseudo-Sinodul din Creta. Și, deoarece înclinațiile spre neascultare față de episcopii răi se înmulțesc și se întăresc, s-a ridicat și nivelul teologic și bisericesc al celor care susțin că ascultarea de episcopi, de ierarhie, pe care o identifică în mod rău cu Biserica, este obligatorie, chiar și dacă ierarhia săvârșește «greșeli», cum numesc liniștitor ereziile, rebotezându-le în cristelnița ecumenismului. Și, deoarece acest lucru este neînstare să-i convingă pe cei cu dispoziție spre o sensibilitate ortodoxă elementară, apelează la răstălmăcirea celor spuse de Sfinții Părinți în legătură cu altceva și pe alt subiect, așa încât cei lipsiți de bănuieli să continue să-i considere patristici și mai rău: erezia și rătăcirea să rămână invulnerabile și, ca o ciumă duhovnicească, să se întindă neîmpiedicate în corpul Bisericii. Mai ales devin și mai credibile acestea spuse când sunt propovăduite nu de ecumeniști cunoscuți, pe care nu-i crede pliroma ortodoxă, ci de episcopi și alți clerici considerați tradiționaliști și patristici.
5. Trei episcopi și un egumen răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur
Ne referim concret la cele spuse sau scrise de Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Arhimandrit Efrem al Sfintei Mănăstiri Vatopedi din Sfântul Munte, răstălmăcind pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Mitropolitul de Nafpaktos, în articolul său cu titlul «Teologia Ortodoxă și „virușii parateologici”», care a fost publicat pe internet, dar și în revista lunară «Paremvasi» a Mitropoliei, spune iarăși despre ascultarea de glasul Bisericii și de deciziile Sfântului Sinod și prezintă literal cele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, totuși în alt context și despre altă problemă, și nu despre ascultarea de episcopi și de Sinod la general. Este cunoscut tuturor că Sfântul Ioan nu a ascultat de deciziile sinoadelor tâlhărești și se exprimă dezaprobator față de corpul episcopilor din vremea lui, scriind diaconiței Olimpiada din Cucuzo, unde l-au exilat și l-au anihilat episcopii, un lucru înfricoșător: «De nimic nu mă tem ca de episcopi, afară de puțini»[9]. Despre Sfânta Olimpiada, pe care Biserica o prăznuiește pe 25 iulie, scrie Sofronie Eustratiadis în «Sinaxarul» lui: «Fiind exilată în final pentru adevăr, ca susținătoare a Sfântului Gură de Aur, s-a săvârșit în pace exilată în Nicomidia, primind cununa mărturisirii»[10].
Deci trebuia ca Sfântul Ioan, Cuvioasa Olimpiada și cealaltă mulțime a susținătorilor lui, care au fost considerați schismatici câteva decenii, să asculte de patriarhul dictator Teofil și de sinoadele-parasinagoguri pe care le-a organizat, dar și de cei care susțineau în continuare aceste decizii? Cum este posibil ca arhierei și clerici cultivați să desconsidere cele asemănătoare care se întâmplă astăzi în Biserică din partea «primului fără egali» (primus sine paribus), cu încununarea Pseudo-Sinodului din Colimbari și recunoașterea schismaticilor din Ucraina, prigonirea și ignorarea Mitropolitului canonic de Kiev și a celor care-l urmează, cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, și, în loc să se așeze de partea adevărului, caută să găsească suport fără de suport la cine? La Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui întreagă lucrare, și nu expresii răstălmăcite, ci chiar și toată viața lui au fost o luptă fără compromis, un poem duhovnicesc împotriva puternicilor și tiranilor și pentru dreptate și adevăr! Deontologia care ține de știință și de cercetare impune ca cineva să nu tragă concluzii din expresii extrase și răstălmăcite, ci din întreaga operă a unei persoane, mai ales când aceasta este menționată, și din faptele și viața consecvente.
Deci Mitropolitul de Nafpaktos scrie: «Și, desigur, trebuie să ascultăm de glasul Bisericii, după cum se exprimă de Sfântul Sinod al Bisericii. Sfântul Gură de Aur observă: „Așadar să nu revenim de la cele mai desăvârșite, nici să observăm zile și vremuri și ani, ci să ne ținem cu acrivie mereu de Biserică, preferând înainte de toate dragostea și pacea. Chiar dacă ar greși Biserica, nu ar fi o așa de mare ispravă din exactitatea anilor câtă vină ar fi din separarea și dezbinarea (schisma) aceasta”. Trebuie în general să urmăm deciziile Bisericii, preferând dragostea și pacea față de toate, așa încât să fie evitate deosebirile și schismele.
Deci avem Biserica față de care să facem ascultare și nu vom asculta de orice cleric, teolog, învățător care introduce în sfânta noastră Biserică Ortodoxă predanii străine, obiceiuri străine, învățături străine, explicații străine și „viruși parabisericești și parateologici”»[11].
Mitropolitul Atanasie de Limassol, în emisiunea radio cu titlul «Întreabă pe părintele tău» din 4/4/2020, la întrebarea unei ascultătoare dacă ascultarea este mai presus de mărturisirea credinței, a evitat să răspundă direct la întrebare. Special raportat la mărturisirea credinței, a zis că «ascultarea este mai presus de toate» și a întors răspunsul spre faptul că ascultarea este mai presus și decât mucenicia, fapt despre care nu a fost întrebat, și spre final a adăugat și teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: «Mulți care nu au ascultat de Biserică și pentru motive clar corecte s-au rătăcit în final. „Rămâi în Biserică”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur; „e mai bine să te rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii”»[12].
Mitropolitul Ieremia de Gortina, în articolul cu titlul «Ne lipsește cugetul ecleziologic» (înțelege cugetul bisericesc), care a fost publicat pe internet, a scris următoarele: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră spune să purtăm masca în biserică pentru protejarea noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Și continuă: «Voi cuteza să spun, fraților, și următoarele: Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia după părerea noastră. Și ceea ce vă spun nu este cuvântul meu, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur (vezi în Toate scrierile Sfinților Părinți, vol. 4, 45)»[13].
Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Efrem, în omilia lui din Tesalonic la hotelul «Electra Pallas» din 10/12/2013, a luat-o înainte celor trei episcopi cu teza chipurile a Sfântului Ioan Gură de Aur mult mai devreme, remodelând-o într-un mod mai rău. Fiind întrebat despre rugăciunile împreună, a susținut că ele nu trebuie să se facă, dar «acest lucru poate fi iconomisit». Și a continuat: «Ce poate fi iconomisit? Când merg să se împărtășească din Sfântul Potir. Atunci acest lucru nu este iconomisit. Pentru că au trecut limita. Atunci nu există nici separare, nici schismă. Adică până acolo poate să existe iconomie. Totuși nu dincolo de asta. Spune și Sfântul Ioan Gură de Aur undeva: „mai bine rătăcit cu Biserica decât învățând drept cuvântul adevărului în afara Bisericii”»[14]. De atunci această pervertire și schimbare a tezei Sfântului Ioan Gură de Aur a devenit caramela în gurile celor fricoși, sclavilor de bună-voie, a episcopilor și duhovnicilor, ca să reprime și să slăbească cugetul ortodox luptător.
6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii
Observăm prima dată că teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur nu este dată prin arătarea izvorului din care a fost luată, adică prin trimiterea precisă la lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur și la unele ediții folositoare ale lucrării, de ex. la PG (Patrologia Graeca) a lui Migne sau la ediția grecească din Tesalonic a profesorului Hristu și a colaboratorilor săi, adică la ΕΠΕ (=Părinții Greci ai Bisericii). Numai Mitropolitul de Gortina, ca universitar, simte nevoia să facă trimitere, totuși o face greșit, pentru că nu menționează în care lucrare a Sfântului Ioan există această opinie, așa încât să poată oricine să o găsească în diferite ediții. Trimite la o ediție foarte puțin cunoscută și deloc răspândită a «Organismului Grecesc Editorial», «Toate operele Sfinților Părinți», care s-a oprit repede să fie editată, opozantă esențial ediției ΕΠΕ din Tesalonic, pe care am menționat-o. Prin ascunderea izvorului, mulți pot ușor să fie credibili pentru corectitudinea tâlcuirii, mai ales când nu cunosc coerența textului. Noi vom da întâi textul exact și în continuare explicațiile care se dau cu comentariile de rigoare.
Traducerea din ΕΠΕ: Căci, chiar dacă ar greși Biserica, nu este o așa de mare ispravă din exactitatea anilor, pe cât este vina care provine din separare și schismă[16].
Mitropolitul de Nafpaktos: Expune textul fără traducere. Totuși trage concluzii rău la general despre ascultare și pace, în timp ce este vorba despre o anumită abatere a prăznuirii Paștelui.
Mitropolitul de Limassol: Mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii.
Mitropolitul de Gortina: Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia cea după părerea noastră.
Egumenul de la Vatopedi: «Mai bine este să fii rătăcit cu Biserica decât să înveți drept în afara Bisericii.»
Traducerea din ΕΠΕ este în general bună și exactă, numai că lipsește la final să traducă ultimul cuvânt al paragrafului, «aceasta», la expresia «schisma aceasta». Omisiunea este importantă pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la o schismă anume din Antiohia și nu vorbește la general despre schismă. Prin urmare traducerea ultimei părți, în loc să fie ca acum, «care provine din separare și schismă», trebuie să fie: «care provine din separarea și schisma aceasta».
Mitropolitul de Nafpaktos evită să traducă sau să redea liber sensul și, cu toate acestea, a scos în mod eronat din context faptul că se referă la o problemă cunoscută a creștinilor iudaizanți din Antiohia, care prăznuiau Paștile cu iudeii, și nu pe baza deciziilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea, și, în ciuda acestora, trage la general concluzia despre ascultarea de «glasul Bisericii», în pofida faptului că Sfântul Gură de Aur, după cum am zis și vom spune mai mult, nu prezintă în lucrarea lui ascultarea fără discernământ și necondiționată, nici nu a păzit-o el însuși în viața lui!
Mitropolitul de Limassol traduce literal nu ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură e Aur, ci cele ce le-a spus în limbaj vechi egumenul de la Vatopedi, care constituie deplina contrafacere și deformare a celor spuse de Sfântul Părinte. Spune în text Sfântul Gură de Aur cuvintele «mai bine»? Și există, de asemenea, înțelesul de rătăcire, precum spun cei doi Părinți: «Mai bine rătăcit cu Biserica» (Vatopedi) sau «mai bine să rătăcești împreună cu Biserica» (Limassol)? A greși este mult mai ușor decât a rătăci; este rău, este greșeală, nu este rătăcire, care înseamnă erezie, deviere de la adevăr, amăgire. Traducătorul de la ΕΠΕ folosește corect pentru «a greși» pe «a săvârși o greșeală», după cum și Mitropolitul de Gortina «să facă o greșeală». Cum s-a ivit rătăcirea? Deci să urmăm Biserica și în rătăcire, în deviere, în erezie? De aceea nu ne descoperă cei doi Părinți unde au găsit acestea, în care lucrare a Sfântului Gură de Aur și în care ediție, așa încât să expună sub numele Sfântului din burtă propriile lor opinii și să abată atâția ani oamenii în adormirea duhovnicească și în inerție? Biserica rătăcită nu este Biserică. Deci cum poate să rătăcească cineva «cu Biserica» sau «împreună cu Biserica»?
Mitropolitul de Gortina nu alunecă în contrafacerea și deformarea celor doi clerici anteriori, totuși eșuează și el să ne dea sensul textului în coerența lui și abate pe cititori sau ascultători spre ascultarea fără discernământ și necondiționată față de cine? Față de Biserică și ierarhie? Biserica se identifică cu ierarhia? Nu aparține Bisericii și poporul, pliroma credincioșilor? De câte ori în istoria Bisericii ierarhii și sinodalii nu s-au abătut de la dreapta credință și au fost condamnați ca eretici? Să ascultăm și de cei ce propovăduiesc erezii noi?
Și numai gramatical și sintactic dacă ar cerceta cineva textul Sfântului Gură de Aur, este percepută explicarea greșită a lui. Cunoaștem noi toți, cum suntem învățați în facultăți, că prin conjuncția ipotetică «dacă» și cea concesivă «și», adică prin «deși», «chiar dacă», sunt prezentate propozițiile numite concesive sau conciliante sau adversative, prin care cel ce vorbește «concede», «cedează» și exprimă ceva ce este imposibil sau improbabil și contrar, «se opune» realității, de aceea se și numesc propoziții concesive și adversative[17]. În esență, propozițiile sunt ipotetice. Cel ce vorbește exprimă o ipoteză, nu prezintă un fapt real. Prin urmare expresia de la Sfântul Ioan Gură de Aur«chiar dacă ar greși Biserica» nu ne spune că «Biserica greșește», ci «dacă greșea Biserica». Prin particula și corelativa «și» este consolidată ipoteza și o prezintă ca o ipoteză imposibilă și improbabilă, adică să greșească Biserica, să facă o greșeală. Adică este ca și cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Biserica este cu neputință să facă o greșeală; să conced totuși și să primesc contrariul, că poate să facă o greșeală, adică: «Chiar dacă ar face Biserica o greșeală». Este exact aceeași concesie pe care o face Apostolul Pavel către galateni, când le spune: «dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar bine-vesti altceva decât v-am binevestit, să fie anatema» (Gal. 1, 8). A fost posibil vreodată ca însuși Apostolul Pavel sau înger din cer să schimbe Evanghelia, să propovăduiască «altă Evanghelie»? Totuși face această ipoteză improbabilă marele Apostol ca să arate nevoia de a păstra neschimbată Evanghelia, chiar dacă el însuși sau înger din cer s-ar apuca să o schimbe. Prin urmare nu poate nimeni să concluzioneze din aceasta și să spună că «este mai bine rătăcit cu Pavel decât învățând drept fără el».
Din păcate, Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi desprind caracterul ipotetic al frazei de sensul ei și consideră că Biserica poate să se rătăcească. În acest caz, pe care îl văd posibil și probabil, «este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii» (Limassol) sau în forma arhaizantă(egumenul de la Vatopedi). Caracterul ipotetic al frazei îl diminuează și Mitropolitul de Gortina când extrage pe ipoteticul «dacă» din redarea sensului, totuși fără de «mai bine» și «să rătăcești împreună cu Biserica» și «rătăcit cu Biserica». NU! Biserica nu se rătăcește niciodată, așa încât nu există probabilitatea să rătăcească cineva împreună cu ea. Pot să rătăcească patriarhi, episcopi, preoți, mireni, să rătăcească toată ierarhia, să rătăcească Sinoade, dar nu Biserica. În acest caz, «împreună cu Biserica», «cu Biserica» rămâne cel care nu urmează pe patriarhii, episcopii și preoții rătăciți.
7.Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia
Este dogmă ecleziologică de bază faptul că Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă și ca existență temporală unitară. Capul Bisericii este Hristos[18] și nu este posibil să permită săvârșirea greșelilor capul, Dumnezeu-Omul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. A promis, de altfel, ucenicilor Săi, care constituiau prima Biserică, că va rămâne cu ei până în veci: «Și, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului» (Mt. 28, 20). După Înălțare a trimis, după cum a promis, pe celălalt Mângâietor, pe Preasfântul Duh, ca să-i călăuzească la deplinătatea adevărului: «Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul» (In. 16, 13)[19]. Cel între Sfinții Apostoli marele Apostol bisericesc, Pavel, căruia îi datorăm chipul lui Hristos ca și cap al Bisericii și al trupului, ne învață, de asemenea, scriind către Timotei că Biserica este «stâlp și temelie a adevărului» (1Tim. 3, 15).
Între Biserică și Sfântul Duh există o unitate nezdruncinată ontologică. Nu există Biserică fără Sfântul Duh. Hristos este capul, Sfântul Duh este sufletul Bisericii, Care dă viață mădularelor și le leagă de cap și între ele. Această unitate nezdruncinată o accentuează Părinții Bisericii. Sfântul Irineu spune că unde este Biserica, acolo este și Sfântul Duh și unde este Sfântul Duh, acolo este Biserica și tot harul: «Ubi enim Ecclesia, ibi et Spiritus Dei, et ubi Spiritus Dei illic Ecclesia et omnis gratia»[20]. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că fără Sfântul Duh nu există Biserica; faptul că există până astăzi Biserica demonstrează că îi stă alături Sfântul Duh: «Dacă nu era Duhul, nu ar fi rezistat Biserica; iar dacă subzistă Biserica, este învederat că Duhul este de față»[21]. Toate în Biserică sunt roada lucrării și acțiunii Sfântului Duh și El constituie locul comun al credinței ortodoxe, de la care s-au îndepărtat cei care consideră că Biserica poate să se rătăcească și împreună cu ea să rătăcească și unele mădulare ale ei, după cum lasă să se înțeleagă clericii care răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur. Scrie marele Patriarh: «Ce-mi spui mie de cele care continuă mântuirea noastră: nu ne sunt iconomisite prin Duhul? Prin El scăpăm de robie, suntem chemați la libertate, suntem duși la înfiere și suntem plăsmuiți din nou așa-zicând, lepădăm povara grea și rău-mirositoare a păcatelor; prin Sfântul Duh vedem cetele de preoți, avem cetele învățătorilor; de la izvorul de acolo sunt harismele descoperirilor și darurile vindecărilor și toate celelalte care au obișnuit să împodobească Biserica, acolo au dăruirea»[22]. Și altul dintre cei trei ierarhi, Marele Vasile, numărând pe scurt darurile Sfântului Duh, în principal în cartea Despre Sfântul Duh, spune că «nici nu este vreun dar sosit în zidire fără de Sfântul Duh»[23]. Acest fapt îl reia și cântarea de la Cincizecime foarte iubită de ortodocși: «Toate le dăruiește Duhul Sfânt, abundă proorocii, desăvârșește pe preoți, îi învață înțelepciunea pe cei necărturari, i-a arătat teologi pe pescari, alcătuiește toată instituția Bisericii».
Această învățătură dogmatică de bază că Biserica este fără de greșeală deoarece are cap pe Hristos, Care rămâne cu ea în veac și deoarece este condusă «la tot adevărul» de Sfântul Duh și, prin urmare, este imposibil să rătăcească o întăresc și unele texte dogmatice mai noi, precum și teologi dogmatiști renumiți. Astfel, în Mărturisirea credinței a lui Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria (veacul al XVII-lea) se spune că credem în Biserică «pentru că este adevărată în toate câtă vreme este dusă și purtată de Dumnezeu și nu poate să devieze de la dreptate»[24]. Mai clară și mai extinsă este mărturia lui Dositei al Ierusalimului, pe care o dezvoltă în definiția 2 și 12 din Mărturisirea de credință (tot din veacul al XVII-lea), unde spune următoarele: «Apoi un om oarecare, care vorbește de la sine, admite să păcătuiască și să rătăcească și să fie rătăcit, dar Biserica sobornicească, pentru că nu a vorbit niciodată sau nu vorbește de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu (Care îl îmbogățește neîntrerupt pe învățător în veac), este cu neputință să păcătuiască în vreun fel sau să rătăcească și să fie rătăcită, ci este la fel ca dumnezeiasca Scriptură necăzută și mereu la suprafață pentru că are autoritate»[25] (definiția 2). «Credem că Biserica sobornicească este învățată de Sfântul Duh. Căci El este adevăratul Mângâietor, pe Care Hristos Îl trimite de la Tatăl ca să învețe adevărul și să izgonească întunericul din mintea credincioșilor… Și, de aceea, nu numai că suntem încredințați, dar mărturisim că este adevărat și sigur fără îndoială că Biserica sobornicească este imposibil să păcătuiască sau să fie rătăcită în vreun fel sau să aleagă minciuna în locul adevărului cândva»[26] (definiția 12).
Dintre teologii contemporani dogmatiști, profesorul Christos Andrutsos spune: «Și că Biserica este fără de greșeală și în veac nedizolvată, ne încredințează aceasta Scriptura, care dă mărturie că Domnul a făgăduit și a trimis pe Sfântul Duh, Care rămâne cu Biserica în veac și o călăuzește spre tot adevărul…». Mai ales în continuare susține că «dogma Bisericii mântuitoare este urmarea firească a lipsei de greșeală, adică Biserica este convinsă că ea deține credința dreaptă și adevărul deplin mântuitor, trebuia în mod firesc să spună că ea deține fericirea că „în afara ei nu există mântuire”»[27]. Profesorul Ioannis Karmiris spune în această privință: «Biserica este fără de greșeală ca întreg, ca pliromă, care constituie toți clericii și mirenii care cred ortodox… întregul sau pliroma sau trupul Bisericii e socotit în Ortodoxie ca purtătorul adevărului». Și în altă parte[28]: «Trebuie să fie evidențiat faptul că Biserica este fără de greșeală ca întreg cât timp capul ei este Hristos, Care este însuși adevărul, iar sufletul este Sfântul Duh, Care este în mod similar Duhul adevărului, Care îndrumă și călăuzește Biserica la tot adevărul»[29]. Profesorul Panaiotis Trembelas, în Dogmatica lui în trei volume acordă un întreg subcapitol cu titlul «Biserica drept paznic și învățător fără de greșeală», unde oferă material bogat scripturistic și patristic. Între altele, observă că nu a existat vreodată o epocă «în care rătăcirea sau erezia să fi stăpânit toată Biserica». Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi însemnat că «Hristos, ca și cap al Bisericii, a lipsit de la trupul Lui de pe pământ, care s-a înstrăinat de dumnezeieștile Lui privilegii ca Biserică a Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului, a decăzut în starea de „sinagogă a satanei” potrivit Apoc. 2, 9. Dar asta ar fi de neconceput». Chiar și în cazurile când se pare că «toată Biserica este inundată de rătăcire», Sfântul Duh rămâne în membrii Bisericii și vorbește prin ei, și nu numai prin episcopi. Amintește profesorul că, atunci când stăpânea erezia monotelismului, «numai doi monahi s-au opus ei, Maxim Mărturisitorul și Sofronie, care a stat pentru puțin ca patriarh al Ierusalimului, în jurul cărora s-a legat și toată partea din turmă care a păzit cugetul autentic al Bisericii»[30].
Merită să adăugăm faptul că, atunci când episcopi interogatori se străduiau să-l înfricoșeze pe Sfântul Maxim în închisoare să primească tezele monotelite eretice, pe care le primiseră aproape toate Bisericile, i-au zis că prin întreruperea pomenirii pe care o făcea se scotea pe sine în afara Bisericii, nu este împreună cu Biserica, cu Biserica, după cum au schimbat teza hrisostomică Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi. Deci i-au zis: «Din care Biserică ești tu? A Bizanțului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei, a Ierusalimului? Iată, toate s-au unit cu eparhiile de sub ele. Așadar, dacă ești din Biserica sobornicească, unește-te, nu cumva, inventând o cale străină în viață, să pățești ceva la care nu te aștepți». Și a îndurat desigur multe rele și mucenicii în continuare pentru că nu s-a unit cu erezia, nu a făcut ascultare de «Biserică». Totuși a răspuns «cu pricepere și oportun», după cum spune textul care ne-a păstrat faptele, și a zis că Biserica nu se găsește acolo unde sunt administratorii, patriarhii, episcopii, sinoadele, ierarhia, ci acolo unde există mărturisirea mântuitoare a credinței: «Când a zis Domnul că Biserica sobornicească este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței, a fericit pentru aceasta și pe Petru, care mărturisise bine»[31]. Când, la fel, în alt caz, un conducător stăpânitor care făcea interogatoriul, pe nume Mina, i-a zis că prin cele pe care le spune provoacă schismă în Biserică, Sfântul Maxim a răspuns: «Dacă cel care spune cele pe care le învață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților ce demonstrează că provoacă Bisericii, dat fiind că fără dogme nu este posibil să existe Biserica?[32]. Evident că nu scindează simplu, ci o distruge, o anulează. Numai diavolul vrea să distrugă Biserica.
După șapte veacuri, în secolul al XIV-lea, aceleași lucruri le-a răspuns și Sfântul Grigorie Palama Patriarhului Ignatie al Antiohiei, care propovăduia erezii, fiind susținător al Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului. Ignatie, plecând din Constantinopol, scria că se întoarce la Biserica lui, în Antiohia. Când s-a aflat în Constantinopol, a susținut pe Varlaam Calabrezul și s-a întors împotriva Sfântului Grigorie. Deci Sfântul Grigorie răspunde Patriarhului eretic în chip de sentință și îi spune că nu mai are Biserică de vreme ce este străin de Biserică, în afara Bisericii, pentru că «cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; și cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos »[33]. Biserica se află acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.
Trebuie, de asemenea, ca oricine vorbește despre ascultare de Biserică să cunoască faptul că ea nu este constituită numai din credincioșii în viață și din cei care administrează și dirijează acum lucrurile Bisericii, ci din toți Sfinții și credincioșii care au existat anterior, din marii Părinți și învățători, care au stabilit și dezvoltat în scrieri și în Sfinte Sinoade cele ce țin de credință și de viața Bisericii și mai ales prin consensul minunat, așa încât să existe numitul «consensul Părinților» (Consensus Patrum). Orice decide într-o clipă de vreme oarecare Biserica administrativă trebuie să fie în consens cu cele pe care le-au decis în acord Sfinții Părinți de-a lungul timpului. Să facă ascultare Biserica de pe pământ de Biserica Sfinților triumfătoare din cer. Acest lucru îl exprimă și principiul dogmatic enunțat de Vichentie de Lerin conform căruia criteriul ortodoxiei celor decise în orice epocă este integralitatea, diacronicitatea și consensul, adică ținem ceea ce a fost crezut peste tot, mereu și de toți: «Id teneamus, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est»[34].
Deoarece Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă, nu este exclus ca membrii Bisericii să rătăcească, patriarhi, episcopi, preoți, monahi și mireni, dar și Biserici Locale întregi abătute de Întâistătătorii din fruntea lor sau chiar de Sinoade Locale. Și nu numai o Biserică Locală, ci și un grup de Biserici Locale. Istoria bisericească este plină de exemple de erezii precum arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, care pe perioade lungi de timp au stăpânit pe alocuri și în întregime, când Biserica adevărată au salvat-o cei puțini sau mai mulți care nu au fost abătuți de erezii, ci au rămas în credința predată. Un astfel de exemplu de Biserică Locală mare ca populație care a fost predată ereziei și a rămas până astăzi în ea este papismul, care a născut comunitățile eretice protestante ale lumii. Papismul și protestantismul reprezintă astăzi cea mai mare parte din lumea creștină. Cu ele se amestecă, din păcate, și Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, fiind în primejdie să fie stăpânită la fel de panerezia ecumenismului, care a suprimat granițele ortodoxiei și ereziei, adevărului și rătăcirii, precum s-a arătat limpede la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta (2016), unde «ortodocșii» au numit ereziile biserici. Am prezentat și altă dată învățătura Sfântului Grigorie Palama despre latini, despre papism și nu există aici loc să o reamintim. Totuși semnalăm ceea ce se potrivește cu contextul problematizărilor noastre. S-a întâmplat, spune, de multe ori în toate Bisericile Locale să decadă din Ortodoxie și să sufere vătămare de la erezii. Totuși a nu reveni, a nu se ridica din cădere s-a întâmplat numai cu Biserica latinilor, cu toate că este cea mai mare și culmea în statutul ei proeminent dintre tronurile patriarhale: «Deci a cădea din ceea ce este drept s-a întâmplat la comun tuturor Bisericilor, altă dată alta să se fi curățat de rău în timp îndelungat. Dar pentru una care a căzut să nu-și revină s-a întâmplat numai cu cea a latinilor, deși este cea mai mare și culmea și cu statutul proeminent între tronurile patriarhale»[35].
De aceea Patriarhii ortodocși din Răsărit, codificând, am spune, învățătura ortodoxă pe subiect în răspunsul lor către Papa Pius IX în 1848, au avut absolut dreptate să susțină că nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să inoveze în cele ale Bisericii pentru că paznicul tradiției este poporul. Și această decizie sinodală a trecut în textele dogmatice și simbolice ale Bisericii: «Apoi la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să introducă lucruri noi pentru că apărătorul religiei este însuși trupul Bisericii, adică însuși poporul, care vrea religiozitatea lui veșnic neschimbată și de același fel cu cea a Părinților lui»[36].
Prin urmare, tezele Mitropolitului de Limassol și ale egumenului de la Vatopedi deformează important în două puncte ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Întâi detașează caracterul ipotetic, concesiv al frazei și prezintă cele spuse drept probabile să se întâmple, adică este posibil să fie rătăcită Biserica. Și cel mai important este că introduc în cele spuse înțelesul rătăcirii, care nu există în text, și că este «mai bine» să urmeze cineva Biserica rătăcită, adică să facă ascultare de o Biserică în erezie. Dar Biserica ce rătăcește nu este Biserică.
Mitropolitul de Gortina detașează și el caracterul ipotetic al spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur și recomandă o ascultare necondiționată și fără discernământ. La fel, în aceeași coerență a celor care au «cutezat» cu adevărat să spună pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur că a utilizat cuvintele «Biserică» și «ierarhie», ele ar fi identice. A zis: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră ne spune să purtăm mască în biserică pentru protecția noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Totuși una este ierarhia, patriarhii și episcopii, și alta este Biserica. După cum am văzut, Biserica este fără de greșeală, în timp ce ierarhii se rătăcesc chiar și în sinoade. Pseudo-Sinodul din Colimbari a fost o adunare a unor ierarhi și mai ales o minoritate a lor, precum unii ierarhi din Sinoadele Bisericilor lor, în minoritate și ei în întregul episcopilor Bisericii, au recunoscut pseudo-autocefalia schismaticilor ucraineni. Și pe cele două teme ierarhia s-a rătăcit, totuși nu și Biserica. Mitropolitul de Gortina se îndreptățește pe sine prin cele spuse?[37]
Mitropolitul de Nafpaktos evită să dea sensul sau traducerea celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur și astfel nu pune în primejdie evident răstălmăcirea și aiureala lui. Totuși le utilizează în aceeași coerență a înțelesului, adică să ascultăm, după cum spune, «de glasul Bisericii, după cum este exprimat de Sfântul Sinod al Bisericii». Totuși nu exprimă toate sinoadele, nici toți ierarhii glasul Bisericii. La Pseudo-Sinodul din Creta Mitropolitul de Nafpaktos s-a străduit să exprime glasul Bisericii, dar glasul lui a fost înăbușit de alte glasuri, care au recunoscut sinodal ereziile drept biserici și sinodal, pentru prima dată, au încuviințat participarea noastră la protestantul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și au lăudat textele comune pline de rătăciri ale Dialogurilor Teologice. Urmează să cânte laolaltă cu aceste glasuri care sufocă glasul Bisericii. A devenit protopsalt mai ales la acordarea pseudo-autocefaliei în shismo-erezia ucrainenilor. Caută să găsească «viruși parateologici» în teologia ortodoxă, deși virusarea ecumenistă aproape a distrus plămânii teologici ai mai multor ierarhi.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a sfătuit niciodată în scrierile lui să urmăm pe ierarhii rătăciți în abordarea ereziilor și schismelor, nici nu reiese așa ceva în faptă din viața lui foarte tulburată și martirică. Ceea ce spune în textul lui a fost răstălmăcit cu privire la o chestiune mică pastorală și liturgică ce s-a ivit în Antiohia cu privire la postul dinaintea Paștilor și nu are legătură cu rătăcirile, cu ereziile și cu schismele. La Congresul inter-ortodox pe care l-a organizat în America, Chicago, una din mănăstirile pe care le-a întemeiat cuviosul Bătrân Efrem, Mănăstirea de maici Sf. Ioan Gură de Aur, pe 14-16 septembrie 2007, cu prilejul împlinirii a 1600 de ani de la adormirea lui martirică, am avut prilejul să dezvoltăm subiectul «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur». În acest referat al nostru am prezentat a) poziționarea lui împotriva altor religii, b) opinia lui despre erezii și c) abordarea schismei și unele neînțelegeri ale învățăturii în această privință[38]. Găsește acolo oricine mult material despre cele pe care le-am dezbătut, care nu încape aici. Totuși ne vom referi pe scurt la problema pastorală și liturgică pe care a creat-o o mică parte de credincioși în Antiohia cu privire la sărbătorirea Paștilor, care a dat prilejul Sf. Ioan Gură de Aur să spună cele răstălmăcite și tot pe scurt vom vedea în mod relevant dacă sfătuiește la ascultare necondiționată și fără discernământ față de cele pe care le decid ierarhii și sinoadele.
8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur?
Este cunoscut faptul că în viața liturgică a Bisericii primelor veacuri au apărut certuri și contre cu privire la timpul sărbătoririi Paștilor. Bisericile din Asia prăznuiau Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan, adică Paștile creștin cădea odată cu cel iudaic, când prăznuiau în orice zi a săptămânii ar fi căzut, dar posteau toată ziua până seara, ca iudeii. În Apus, dimpotrivă, ca să evite această coincidență, prăznuiau Paștile duminica după 14 nisan și îi numeau pe cei din Asia Mică tetradiți/quartodecimani. Această felurime și neasemănare liturgică a fost soluționată expres de către Sinodul I Ecumenic (325), care, ca să nu cadă Paștile creștinilor cu Paștile iudeilor și pentru că a luat în considerare toate datele astronomice, a hotărât să fie prăznuit Paștile creștin duminica după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. De atunci, acest fapt a fost primit de toți, de Biserica din toată lumea, și este valabil până astăzi.
Până să fie soluționată problema, s-au făcut mai devreme eforturi de a fi de acord, care, deși au eșuat, nu au condus Bisericile la întreruperea comuniunii, ci a fost păstrată unitatea și comuniunea. A existat o neasemănare de prăznuire, care nu a condus la schismă pentru că s-a considerat că prin aceasta nu a fost atinsă credința, învățătura dogmatică a Bisericii. La o coborâre a Sf. Policarp al Smirnei în Roma (154/155) și la întâlnirea pe care a avut-o cu Papa Anicet a fost dezbătut și subiectul prăznuirii comune a Paștelui. S-au despărțit cu pace, fără să se convingă unul pe altul și, precum scrie în epistola sa Sf. Irineu de Lugdunum: «S-au împărtășit și în biserică Anicet a cedat Euharistia lui Policarp cu modestie și s-au despărțit unul de altul cu pace, ținând la pacea a toată Biserica și cei care țin (=microasiaticii), și cei care nu țin (=romanii)»[39]. Puțin mai târziu, Victor al Romei (189-199) considera că dezacordul pentru prăznuirea Paștelui este «eterodoxie» și a tăiat comuniunea cu Bisericile din Asia. Totuși nu a izbutit să convingă de partea lui nici Bisericile din Apus și, după cum i-a pus împotrivă descendența microasiaticul Irineu de Lugdunum, aceasta era o particularitate locală care nu s-a ivit acum, ci era un obicei vechi al microasiaticilor, care totuși «toți aceștia am fost în pace cu nimic mai puțin și suntem în pace unii cu alții și dezacordul cu privire la post confirmă înțelegerea asupra credinței»[40]. Dezacordul pe teme de prăznuire întărește unitatea în credință, o recomandă, o dovedește.
Pe lângă faptul că prăznuirea comună a Paștelui, conform cu deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea, a fost primită de toate Bisericile Locale din Răsărit și Apus, unele grupări de credincioși au rămas în tradiția tetradiților, adică să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan. Din acest motiv, Sinodul Local din Antiohia din 341 tolera încă această separare și deosebire de prăznuire și pe cei care continuau să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii i-a condamnat sever, pe laici cu excomunicarea, iar pe clerici și cei care aveau comuniune cu ei cu caterisirea[41]. Deci două decizii sinodale, una de la Sinodul Ecumenic (325) și una de la unul Local (341) interziceau prăznuirea Paștelui împreună cu iudeii. Totuși cel puțin rămășițe de tetradiți rămăseseră în cetatea Antiohiei în epoca în care Sf. Ioan Gură de Aur activa acolo ca preot/prezbiter. Tetradiții se numesc și protopashiți[42], pentru că prăznuiau «primul» Paști, după cum obișnuiau înainte de decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
Deci către acești protopashiți își adresa Sf. Ioan omilia din care provine citatul răstălmăcit despre care discutăm. Este vorba despre Cuvântul 3 din șirul de opt Cuvinte (1-8) pe care le-a rostit «Împotriva iudeilor» în anii 386 și 387. Cuvântul acesta are subtitlul «Către cei care postesc primul Paște»[43], adică pentru cei care postesc primul Paște, Paștele vechi, împreună cu iudeii, către tetradiți sau protopashiți, la care ne-am referit.
Spune la începutul Cuvântului că este silit să întrerupă șirul Cuvintelor sale către ereticii anomei pentru că există în turma ortodoxă o «ceartă extremă», care trebuie să fie tămăduită, adică cei care prăznuiesc Paștile și postesc împreună cu iudeii. Nu-i consideră pe protopashiți în afara turmei, în afara Bisericii, cum sunt ereticii, ci «oi îmbolnăvite», pe care, ca păstor, trebuie să le tămăduiască prin învățătură. Ne informează mai ales că erau foarte puțini cei care boleau și că cea mai mare parte a turmei primise deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea: «Și am văzut că prin harul lui Dumnezeu cei mai mulți dintre noi din turma aceasta am scăpat de bolire și boala s-a restrâns la puțini». Semnalează că sunt destule separările care sunt provocate de erezii și nu este nevoie să fim dezbinați și noi între noi: «Nu ajung restul ereziilor, ci și noi ne ridicăm unii asupra altora?»[44]. Din nou caracterizează dezbaterea despre prăznuirea Paștelui drept «ceartă inoportună» și consideră că cei care nu sunt de acord cu deciziile de la Niceea nu pot să-și îndreptățească pozițiile și, ca și cum ar fi mai înțelepți decât toți, nu vor să învețe de la ceilalți, nici să urmeze cele decise, ci pur și simplu urmează un obicei vechi absurd.
Și acum este inoportună această ceartă și cei care o provoacă sunt fără de îndreptățire pentru că necinstesc și desconsideră pe cei mai mult de trei sute de Părinți de la Sinod, care au legiuit aici și de atâția ani prăznuirea comună a Paștelui și care nu erau nici lipsiți de înțelegere, nici fricoși, ci înțelepți și curajoși. Înțelepciunea lor o dovedesc cele legiuite despre credință în Simbolul credinței, prin care au închis gurile ereticilor și bărbăția lor e dovedită de chinurile suferite de la prigoane, care abia atunci încetaseră. Sinodul a fost alcătuit din acești atleți care încă aveau răni proaspete și stigmatele (semnele/rănile) lui Hristos de la multele chinuri din cauza mărturisirii lor. Deci, odată cu subiectul dogmatic al credinței în dumnezeirea lui Hristos, au legiuit să prăznuim toți în comun și la unison marea sărbătoare a Paștelui. Deci cei care nu au predat credința în vremuri atât de grele, s-ar fi fățărnicit pe un subiect nedogmatic, în ținerea vremurilor, dacă nu credeau că este pentru binele Bisericii? Nu percep ce fac cei care condamnă pe atâția Părinți, atât de înțelepți și bărbătoși? Toată lumea a acceptat și a lăudat deciziile lor și tu, care le respingi, consideri mai înțelepți pe iudeii din tot pământul decât pe Părinți, pe iudeii pe care i-a renegat Dumnezeu și au pierdut bună-voința Lui, iar acum, fără templu, nu pot să prăznuiască nici sărbătorile lor[45]?
Hristos ne-a dat poruncă prin Apostolul Pavel să nu luăm aminte la zile și luni și ani. «Nimeni nu a fost pedepsit, nici învinovățit pentru că nu a prăznuit Paștile în luna cutare sau în ziua cutare». Deci trebuie să preferăm consensul Bisericii în privința observării timpului sărbătorilor și să nu desconsiderăm pe mama noastră comună, Biserica, pentru o asemenea chestiune fără valoare și să anulăm Sinodul: «Tu preferi timpul față de consensul Bisericii, dar, ca să pari că ții zilele, disprețuiești pe maica noastră comună a tuturor și tai Sinodul? Și cum să fii vrednic de iertare când alegi să păcătuiești atât de mult pentru nimic?»[46].
Cele ale iudeilor au trecut, sunt depășite. Erau o făclie. Totuși acum a venit soarele. Erau laptele de prunci ca să fim conduși spre hrana tare. Deci, de când au venit cele mai desăvârșite, nu trebuie să alergăm înapoi la cele vechi, nici să observăm zile și ani, ci să urmăm mereu Biserica, preferând dragostea și pacea mai presus de toate. «Căci, chiar dacă Biserica ar fi greșit, nu ar fi fost o atât de mare ispravă din păzirea precisă a timpurilor pe cât este vina din dezbinarea și schisma aceasta»[47].
9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie
Ne-am străduit pe scurt să redăm coerența celor spuse de Sf. Ioan Gură de Aur, așa încât să fie evitată impresia pe care o dă răstălmăcirea, că ar învăța chipurile că este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara ei. Am arătat că Biserica nu rătăcește, ierarhii rătăcesc și că a vorbit ipotetic și metaforic, nu despre rătăcire și erezie, ci despre un subiect liturgic și pastoral concret cu privire la timpul prăznuirii Paștelui. Consideră mai ales că protopashiții sau tetradiții, care nu urmau Biserica în această chestiune, erau în interiorul turmei, nu erau în afara Bisericii. Cele pe care le spune nu au legătură nici cu ereziile, nici cu schismele, prin urmare nu trebuie să fie lăsată impresia că Sf. Ioan Gură de Aur sfătuia să urmăm Biserica chiar și atunci când este rătăcită de învățături eretice, după cum se întâmplă astăzi cu papismul, protestantismul, ecumenismul, care au fost legiuite la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta, sau când se acordă autocefalie unor schismatici nehirotoniți din Ucraina sau când este de acord cu închiderea bisericilor și cu vorbirea de rău a preasfintei și preaînaltei Taine a dumnezeieștii Euharistii.
Avem o învățătură statornică și evidentă a Sfântului Părinte dacă trebuie să urmăm ierarhia și sinoadele și să facem ascultare când sunt rătăciți în erezii și schisme. Aceasta este răspândită în scrierile lui și este deplorabil la nivel științific și de cercetare ca aceasta să fie ascunsă și să preluăm papagalicește o teză răstălmăcită a lui ca să ne îndreptățim frica și să evităm dificultățile și inconveniențele de la o poziționare mărturisitoare curajoasă.
Am prezentat această învățătură suficient în capitole separate în studiul nostru anterior, după cum am zis, la congresul inter-ortodox de la Chicago din 2007, dar vom consemna aici în mod caracteristic unele teze de bază ale lui. Nu există îndoială că toată Sfânta Scriptură și tradiția patristică accentuează cu emfază virtuțile înțelegerii, păcii, unității între membrii Bisericii și critică dezbinările și schismele care taie corpul Bisericii, sfâșie cămașa lui Hristos. Suntem îndatorați față de penița și gura Sfântului Ioan Gură de Aur pentru poziția principială și sentențială că faptul de a scinda cineva Biserica nu este mai mic decât a cădea în erezie: «De aceea spun și dau mărturie că nu este un rău mai mic a cădea în erezie decât a scinda Biserica»[48]. În aceeași coerență a spus și altceva energic pentru a interzice dezbinările și schismele, că nici sângele de mucenic nu poate să șteargă păcatul schismei: «Un bărbat a zis ceva ce pare îndrăzneț, dar totuși s-a pronunțat. Despre ce este vorba? A zis că nici sângele de mucenic nu poate șterge păcatul acesta»[49]. Din acest motiv, în contextul poziției răstălmăcite, se străduiește să-i întoarcă pe tetradiți sau protopashiți, care nu provocaseră încă schismă, să prefere dragostea și pacea în legătură cu timpul prăznuirii Paștelui.
Totuși, când există o erezie deplină, o erezie sancționată și o schismă completă, atunci poziția lui este foarte severă, precum și atunci când sunt forțate cu nerușinare rânduiala canonică și validitatea Tainelor. Atunci înțelegerea și pacea, precum și ascultarea de cei care recomandă înțelegerea și pacea sau ascultarea necondiționată și fără discernământ nu au nici un fundament nici în învățătura, nici în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Deja la începutul prezentului articol la capitolul 2, «Reaua ascultare și sfânta neascultare», am prezentat opinia lui că înțelegerea și pacea nu sunt mereu ceva bun, există înțelegere rea și dezacord bun, «este posibil să te rupi bine și să te înțelegi rău». Explicând locul din Epistola către evrei,«Ascultați de conducătorii voștri și vă supuneți lor!» (Evr. 13, 17), răspunde la întrebarea dacă trebuie să facem ascultare de episcop chiar și dacă este rău, dacă este viclean, adică dacă ascultarea este necondiționată și fără discernământ, după cum socotesc cei ce răstălmăcesc învățătura sa despre subiectul concret al prăznuirii Paștelui. Și răspunsul lui este foarte elocvent; pune condiție pentru ascultare credința dreaptă, ortodoxia. Dacă episcopul nu este ortodox, nu învață drept cuvântul adevărului, întrerupem orice legătură cu el, fugim din apropierea lui, îl abandonăm: «Deci ce se întâmplă, zice, când este rău și nu îl ascultăm? Cum spui rău? Dacă din cauza credinței, fugi de el și ține-te deoparte, nu numai dacă e om, ci și dacă e înger coborât din cer. Iar dacă din cauza vieții, nu te preocupa!». Este mai bine să nu ai episcop decât să ai un episcop rău: «căci e mai bine să nu fii condus de nimeni decât să fii condus de cineva rău»[50]. În omilia lui de laudă pentru Sfântul Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381), care a condamnat pe arieni și pe pnevmatomahi, se referă la acțiunea lui împotriva ereziilor, care l-a costat persecuții și exiluri. Abia și-a luat, spune, poziția de episcop, a izbăvit Antiohia de rătăcirea eretică: «a izbăvit cetatea de rătăcirea eretică, tăind mădularele putrede și care erau de nevindecat de restul trupului, a restabilit sănătatea pură pentru mulțimea din Biserică»[51]. Recomandă să evităm contactele cu ereticii precum evităm otrăvurile pentru că sunt mai rele decât acestea. Acelea vatămă trupul, acestea distrug mântuirea sufletului. Dacă ne conduc la comuniunea cu necredința contactul cu ereticii și prietenia cu ei, trebuie să le evităm, chiar și dacă este vorba de părinții noștri[52]. Îl laudă pe Patriarhul Antiohiei, Sfântul Flavian, urmașul Sfântului Meletie, pentru că a despărțit moaștele mucenicilor care erau îngropate împreună cu rămășițele ereticilor; astfel, spune, au fost izbăvite oile de lupi, cei vii de cei morți. Au rămas singure mărgăritarele credinței, neatinse de duhoarea rămășițelor ereticilor[53].
Acum nu numai că ne amestecăm cu ereticii și nu cutezăm să izbăvim Biserica de rătăcirile lor, nu numai că nu fugim departe de ei și nu îi abandonăm, după cum evităm otrăvurile, ci unii se roagă împreună cu ei, alții îndreptățesc rugăciunile împreună cu ei, sunt de acord că sunt biserici și au Taine și continuitate apostolică. Ar trebui să ezite de aceea să invoce pe Sfântul Ioan Gură de Aur că ar spune chipurile că este «mai bine» să urmăm Biserica și când este în rătăcire, când se amestecă cu ereziile sau exprimă teze cu caracter eretic, identificând în mod rău Biserica, ce este imposibil să fie în rătăcire, cu ierarhia, care a fost în rătăcire de mai multe ori în trecut și este în rătăcire iarăși și adeseori astăzi.
Este răstălmăcită poziția Sfântului Ioan Gură de Aur și față de deciziile sinodale nedrepte și față de schisme. Cu toate că, după cum am zis, consideră că schisma este la fel de mare rău ca erezia, el însuși nu a ezitat să reacționeze față de deciziile sinodale nedrepte și să întrerupă comuniunea cu ceilalți episcopi nevrednici de preoție. Din învățătura și viața lui reiese că întreruperea comuniunii cu episcopul este îndreptățită nu numai în cazul când propovăduiește o erezie, după cum a stabilit în final Biserica prin canonul 15 al Sinodului I-II (861), pentru că aceasta este de la sine înțeles, ci chiar și în cazul când sunt atacate instituțiile Bisericii, principiile credinței și vieții apostolice, Sfintele Taine. Consideră că este un atac al tainei preoției alegerea unor episcopi nevrednici prin oferirea de bani alegătorilor sau prin mijlocirea persoanelor puternice. Când abia a urcat pe tronul patriarhal de Constantinopol, a caterisit destui episcopi simoniaci din Asia Mică, care au găsit aliat împotriva lui pe Patriarhul Teofil al Alexandriei, care a acționat împotriva episcopului de Constantinopol, Sf. Ioan Gură de Aur, în jurisdicție străină. Scrie că toate se datorează iubirii de stăpânire: «Este boala iubirii de stăpânire». Deși nu existau diferențe de credință, de dogmă, au fost create tulburări și răzmerițe deoarece «un conducător a intrat în altă Biserică»[54]. Nu imortalizează prefect intruziunea Constantinopolului [de acum] în Ucraina, care a fost de veacuri recunoscută ca jurisdicție a Bisericii Rusiei?
La contestația care au trimis-o împotriva lui că nu trebuia să treacă la caterisiri și să provoace răzmeriță și schismă pentru că nu exista erezie, ci erau ortodocși cei caterisiți, răspunde că nu ajunge aceasta, pentru că prin simonie au atacat preoția. Cum ne luptăm pentru credință, așa trebuie să ne luptăm și pentru alegerea canonică și corectă a episcopilor, pentru hirotonii. Dacă preoția se cumpără cu bani, atunci pot să intre toți, vrednici și nevrednici. Nu mai este nevoie de Sfântul Altar, nu mai este nevoie de opinia pliromei Bisericii, nici de alegerea preoților[55]. Deja în lucrarea lui de tinerețe, cea mai bună carte Despre preoție care a fost scrisă, pe care a scris-o în Antiohia după hirotonia lui în preot, scrie că pricina de bază a tulburărilor și dezbinărilor în Bisericile Locale se găsește în alegerea neatentă a episcopilor: «De unde, spune-mi, crezi că se nasc aceste tulburări în Biserici? Căci eu nu consider că este din altă parte decât din faptul că desemnarea și alegerea întâistătătorilor se face simplu și la întâmplare»[56]. Deci schisma o provoacă iubirea de stăpânire și slava deșartă a celor ce sunt aleși episcopi, și nu cei care reacționează la încălcarea instituțiilor Bisericii și la desconsiderarea Tainelor. În zilele noastre nu a ajuns maltratarea Tainei preoției prin modul cel mai rău al alegerii episcopilor, maltratăm acum și Taina cea mai sfântă și mai înaltă a dumnezeieștii Euharistii prin cele ce se spun și se fac cu privire la ea. Ar fi caterisit pe mulți dintre episcopii de astăzi Sfântul Ioan Gură de Aur și cu siguranță nu ar fi ezitat și astăzi, ca odinioară, opozanții lui să-l caracterizeze drept schismatic. Ei îi caracterizează și pe cei care l-au urmat drept «schisma ioaniților». Celor nevrednici care l-au caterisit le impută imediat învinuirea de schismă și-i împodobește cu grele caracterizări.
Caterisirea și exilarea în continuare a Sf. Ioan Gură de Aur s-au făcut prin două decizii sinodale. La început cu ajutorul Sinodului «de la Stejar» din 403 și după aceea prin cel întrunit înainte de Paștile din 404, care a validat deciziile primului. Deci trebuia ca Sf. Ioan Gură de Aur să primească deciziile sinodale drept canonice și valide, drept glas al Bisericii, și să fie de acord cu ele? Nu există Sinoade adevărate și Sinoade tâlhărești? Niciodată nu a recunoscut caterisirea lui drept canonică, ci a considerat că schisma au provocat-o opozanții lui. Deja episcopii care l-au urmat pe Patriarhul tulburător Teofil, care a intervenit în jurisdicție străină, și l-au făcut pe el vinovat de schismă: «Nu dizolva lucrurile Bisericii și nu rupe Biserica, pentru care Dumnezeu a coborât în trup»[57].
Sigur că este adevărat că, după înștiințarea primei lui caterisiri de către Sinodul «de la Stejar», s-a străduit să-i întărească pe episcopii din jurul lui, care erau cuprinși de descurajare, lăcrimau și plângeau. De vreme ce le-a amintit că «viața de față este o cale și cele bune și cele triste trec», le-a recomandat să nu părăsească episcopiile lor: «nu lăsați Bisericile voastre». Când i-au semnalat că, dacă țin episcopiile, vor fi nevoiți să aibă comuniune cu prigonitorii lui, a răspuns: «să aveți comuniune, ca să nu scindați Biserica, dar nu semnați; căci nimic nu știu nimic în mine vrednic de caterisire»[58]. Aceleași lucruri a zis și către Olimpiada și celelalte diaconițe, care, dacă sunt explicate cu atenție, nu se opun celor ce le-a spus și le-a făcut în continuare spre evitarea comuniunii și spre repulsia față de episcopii răi. Deci a zis fiicelor sale duhovnicești: «Aceasta este ceea ce vă rog: să nu renunțe vreuna din voi la bunăvoința obișnuită cu privire la Biserică. Și cel care va fi adus spre hirotonie, fără să fi încălcat lucrul, prin acordul tuturor, plecați-vă lui capul ca Ioan; căci nu se poate să fie Biserică fără episcop»[59]. Deci, ca să nu rămână Biserica fără episcopi buni și vrednici, recomandă episcopilor care l-au urmat să rămână în episcopiile lor într-o comuniune temporară cu cei fărădelege. Voia să nu fie predate episcopilor răi în întregime nava Bisericii pentru că nădăjduia că va reveni pe tronul patriarhal. Deci iconomisește pentru o vreme lucrurile. Din exilul în care se afla a lucrat ca păstor canonic. Urmașii lui pe tron, Arsachie și Aticos, nu numai că nu au împlinit condițiile pe care el le-a pus diaconițelor, să urce fără de voie pe tron prin acordul tuturor și să facă pace în Biserică, ci dimpotrivă au pornit persecuții înfricoșătoare împotriva celor care au rămas credincioși lui Ioan, chiar și împotriva Olimpiadei și a celorlalte diaconițe. Au caterisit și au exilat episcopi, nu au lăsat pe ierarhul exilat liniștit nici în exilul său, ci l-au necăjit continuu, până când l-au condus la moarte. Deci au arătat faptele înseși că ei erau lupi în piei de oaie, pirați și funcționari[60], mai răi decât cei mai aspri persecutori ai Bisericii, de aceea îi și laudă acum pe cei care nu au avut comuniune cu ei, considerându-i mucenici potrivit dispoziției lor. Crede că îndreptarea lucrurilor Bisericii va reveni când cei sănătoși vor întrerupe comuniune cu cei care creează probleme: «Acesta este începutul dezlegării iernii, aceasta este asigurarea Bisericii, aceasta este îndreptarea relelor, când voi, cei sănătoși, vă întoarceți de la cei ce fac răutăți ca acestea și nu aveți nimic în comun cu ei»[61].
Epilog
În minunata lucrare pe care a scris-o din locul de exil Sfântul Ioan Gură de Aur, «Către cei scandalizați de zilele nefericite», scrie că nu trebuie să se smintească/scandalizeze credincioșii pentru faptul că mulți episcopi și preoți au devenit lupi și se întorc împotriva Bisericii și mai ales «că se înfășoară cu masca evlaviei și au blândețe închipuită». Trebuie să învețe să deosebească pe cei care au înfățișare amăgitoare de oi, așa încât să nu le permită să se amestece și să se ascundă între oi, în timp ce sunt lupi. Scrie că vremea noastră este un furnal: «cămin/furnal a devenit vremea aceasta», care demarchează și separă monedele false de cele autentice[62]. Este învederat că cele pe care le-a scris despre epoca lui sunt valabile mult mai mult pentru epoca de astăzi, necredincioasă și deviată. În spațiul bisericesc de astăzi domnește iubirismul ecumenist și împăciuirea evlavioasă, din moment ce sunt tăiate temeliile dogmelor ortodoxe și sunt desființate principiile de bază ale vieții morale. Coexistăm împreună cu ereziile vechi și noi și ne lovim de sodomie, care se întinde fără opoziție la nivel mondial. Mulți episcopi, dacă nu s-au transformat în lupi, dorm și sunt indiferenți. Îi stimulează și pe credincioși să se liniștească și să nu fie neliniștiți cu neliniștea cea bună; îi adorm și le extrag nervul. Deci, față de textul răstălmăcit și pseudo-hrisostomic, bun de adormit: «mai bine este să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ce este corect și să fii în afara Bisericii», care ne-a determinat să-l combatem, propunem pe cel autentic și legitim hrisostomic, trezitor și luptător, care prăbușește dragostea și înțelegerea mincinoase: «Dacă ai vedea undeva buna-credință vătămată, nu prefera înțelegerea în dauna adevărului, ci stai cu curaj până la moarte… fără să trădezi nicidecum adevărul» și: «Să nu primiți nici o dogmă contrafăcută sub pretextul iubirii»[63].
[1] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Autocefalia ucraineană. Intruziunea necanonică și dezbinătoare a Constantinopolului, editura «Τό Παλίμψηστον». Tesalonic, 2018; de asemenea, Protoprezbiter Anastasios Gotsopulos, Contribuție despre autocefalia ucraineană, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic 2019.
[2] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Biserica și coronavirusul. Atacarea dogmelor și a sfințeniei bisericilor, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic, 2020.
[3] Protoprezbiter Teodor Zisis, Reaua ascultare și sfânta neascultare, Tesalonic, Editura «Τό Παλίμψηστον». Un material pe această temă se găsește și la Sfânta Mănăstire Pantocrator din Melissohoriu, «Ce ce întâmplă cu ascultarea când duhovnicul nostru nu este ortodox?», Theodromia 12 (2010) 18-32. La fel, de aceeași Mănăstire, «Este îngăduit ca mirenii să se amestece în teme de credință? », Theodromia 12 (2010) 368-380.
[7] Prezentăm secțiunea respectivă din canonul 15 al Sindoului I-II (861): «Cei ce se desfac de comuniunea cu înainte-stătătorul pentru o erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, adică de acela care propovăduiește public erezia și cu capul descoperit o învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu episcopul menționat înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi și pseudo-învățători și nu au tăiat prin schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări».
[8] Protoprezbiter Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă. Explicații datorate, Tesalonic, 2017.
[9]Epistola 14, 4 «prin care se povestește cele petrecute cu el în Cezareea», PG 52, 617.
[10] Sofronie Eustratiadis (+) fost Mitropolit de Leontopole, Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Editura Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, reeditare 1995, p. 364.
[11] Revista lunară «Παρέμβαση», septembrie 2020 anul 25, vol. 290, p. 7.
[12] Vezi la Aristide Dascalis, Nedumeriri (către episcopul Atanasie de Limassol), pe pagina de internet «Κατάνυξις». După articol este prezentat interviul mitropolitului de Limassol.
[13] Vezi la Nicolae Mannis, professor, Ascultarea necondiționată față de Ierarhie?, pe pagina «Ὀρθόδοξος Τύπος».
[14] Vezi la Protoprezbiter Anghelos Anghelakopulos, Responsabilitatea și nevoia Sfintei Chinotite a Sfântului Munte față de ce se face în mediul bisericesc contemporan, pe internet (5-11-2020).
[15]Cuvântul 3 împotriva iudeilor, Către cei ce postesc pentru Paștile dintâi 5, PG 48, 870-871.
[17] Vezi Ahile A. Tzartzanos, Sintactica limbii grecești vechi, Organismul Editurii Căriților de Școală, Atena 1961, reeditare la Editura Casa fraților Kiriakidi, Tesalonic 2003, p. 131. La fel, Μ. Ι. Μπαχαρακη, Συντακτικό τῆς ἀρχαίας ἑλληνικῆς, Θεσσαλονίκη 1985, p. 83.
[18]Ef. 1, 22-23: «Și toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat cap peste toate în Biserică, care este trupul Lui, plrinirea Celui ce plinește toate în toți». Ibidem 4, 15: «Grăind adevărul în iubire, să creștem în El toate, Care este capul, Hristos, din Care tot trupul…».
[19] Vezi și In. 14, 15: «Și Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veac, Duhul adevărului». Ibidem 14, 25-26: «Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine».
[24] Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria, Mărturisirea Bisericii de Răsărit, sobornicească și apostolească la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe sobornicești, Graz-Austria 1968, vol. 2, p. 528 [608].
[25] Dositei, Patriarhul Ierusalimului, Mărturisirea de Credință, la Ioannis Karmiris, op. cit., o. 747 [827].
[30] Panaghiotis Trembelas, Dogmatica Bisericii Ortodoxe sobornicești, vol. 2, Editura Frăției Teologilor «Sotir», Atena 19792, p. 363 ș.u., în principal 368-369.
[31]Despre viața și nevoința Cuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Maxim 24, PG 90, 93.
[32]Relatare a dezbaterii făcute între domnul Avva Maxim și cei împreună cu el și căpetenii în Consiliul Secret 5, PG 90, 117: «După ce a spus el acestea, a strigat Mina: „Când spui acestea ai scindat Biserica”. Și i-a spus: „Dacă cel ce spune cele din Sfintele Scripturi și cele de la Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților, ce se va arăta că face Bisericii, fără de care nu este posibil să fie nici însăși Biserica?”».
[33] Sf. Grigorie Palama, Desființare a scrisorii lui Ignatie al Antiohiei 3, P. Hrestu, Grigorie Palama, Opere, vol. 2, Tesalonic 1966, p. 624.
[34] În lucrarea lui, Commonitorium (=Memoriu) 28. Vichentie este Sfânt al Bisericii de Apus; a trăit în secolul al V-lea. A fost monah de viață de obște în insula Lerins din Franța de N-V.
[35]Despre purcederea Sfântului Duh 2, 1, la P. Hrestu, Grigorie Palama, Scrieri, vol. 1, p. 78. Vezi mai mult la Protoprezbiter Teodor Zisis, «Papismul după Sfântul Grigorie Palama», Theodromia 20 (2018) 5-14 și în cartea noastră: Sfântul Grigorie Palama. Fațete ale lucrării și învățăturii lui, Tesalonic 2019, p. 181-191.
[36]Răspunsul Patriarhilor ortodocși din Răsărit către Papa Pius IX (1848), 17, la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, p. 920 [1000].
[37] O critică dreaptă la tezele Mitropolitului de Gortina a fost făcută, în afară de profesorul Nicolae Mannis (vezi nota 13 din prezentul articol), și de către «redactorul» de la pagina de net «Κατάνυξις» cu titlul: «Preasfințite, schimbați radical și sfânta tradiție și ecleziologia și hristologia și duhovnicia Bisericii». Aici este expusă și o mare parte din cele pe care «le-a cutezat» cu adevărat și le-a zis Mitropolitul de Gortina. Mai bine să nu fi cutezat. Așteptăm să arate cutezanță în altele.
[38] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur», Theodromia 9 (2007) 404-441.
[39] Vezi Epistola la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească 5, 24, PG 20, 508.
[40] Ibidem, PG 20, 504. Mai mult despre subiectul prăznuirii Paștelui vezi la Vlasie I. Fidas, Istoria bisericească, Atena 1992, p. 271ș.u., vol. 1.
[41]Canonul 1 al Sinodului Local din Antiohia (341): «Toţi cei ce cutează să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin în privinţa sfintei sărbători a mântuitoarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Pastile cu iudeii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu».
[42] O referire bună și succintă la problema prăznuirii Paștelui are și Arhim. Vasile Ioanniddis, profesor la Universitatea din Atena, în cartea sa premiată și de Academia din Atena: Istoria bisericească. De la început până astăzi, Casa editorială «Ἀστήρ», Atena 19592, p. 110ἑ. Mai ales ne dă informația interesantă (p. 114, nota 13), care se referă la Paștile tetradiților că «Acest Paște, pe care îl țineau anterior toți creștinii, se numea „cel dintâi” (vechiul Paști. De aceea cei care continuau să-l prăznuiască se numeau creștini «protopashiți» (paleopashiți)».
[51]Omilia encomiastică la cel între Sfinți Părintele nostru Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei 1, PG 50, 516.
[52]Cateheza 1, ΕΠΕ 30, 340: «Fugi de contactul cu unii ca aceștia ca de otrăvuri. Căci acestea sunt mai grozave decât acelea. Căci acelea fac vătămarea până la trup, iar acestea corup însăși mântuirea sufletului». Despre Cel de necuprins, către anomei 1, 8, PG 48, 708: «Dacă prieteniile cu ei vatămă și trag spre comuniunea cu necredința, depărtează-te, chiar de-ar fi cei care te-au născut».
[53]La Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos 1, 1 (A fost rostită la monumentul romanisianilor, când trupurile mucenicilor, care erau puse aproape de rămășițele ereticilor sub pardoseală, au fost ridicate și au fost îngropate sus separat), PG 50, 443.
[55] Ibidem 5, PG 62, 86: «Spune-mi dacă socotiți că este de ajuns a spune că sunt ortodocși, dar se duc și se pierd cele ce țin de hirotonie? Și care este folosul din celelalte când aceasta nu este ținută cu precizie? Căci, precum trebuie să ne luptăm pentru credință, așa și pentru aceasta».
[60] Referindu-se la situația proastă din multe eparhii care aveau episcopi nevrednici, scrie către Olimpiada: «Una a primit lup în loc de păstor, alta plimbăreț în loc de chivernisitor, iar alta un funcționar în loc de medic». Epistola 2, 1, PG 52, 556.
[61]Epistola 89, Lui Teodosie, Episcopul de Skitopole PG 52, 655.
În data de 28 octombrie Mitropolitul Neofit de Morfu a răspuns la mai multe întrebări adresate de credincioși în cadrul celei de-a 11-a Sinaxe duhovnicești de dialog cu IPS Sa. Subiectul cel mai arzător al momentului este problema ucraineană, după ce Arhiepiscopul Ciprului a pomenit pe Epifanie ca Întâistătător canonic al Bisericii Ucrainene autocefale. Pe lângă aceasta, Mitropolitul a făcut și câteva remarci severe cu privire la situația generală din Ortodoxie, acuzând Sinodul din Creta ca fiind pricina tuturor relelor actuale.
În opinia sa, tulburările din lume (probleme politice, de mediu, sociale, divorțuri, droguri, boli incurabile, accidente, probleme psihiatrice și războaie pe alocuri, ba chiar și multe probleme interne bisericești) au o cauză și un prilej. Cauza este diavolul, care este urâtor de oameni și vrea să răzvrătească toate, să provoace credință puțină și să războiască viețuirea ortodoxă, dar mai există și un prilej puternic, care este reprezentat de „noi, arhiereii”, ca să intre duhul de răzvrătire, de îndoială și suspiciune. Folosindu-se de un citat dintr-o carte a sa editată de curând, Mitropolitul a adăugat: „În 2016 a fost Sinodul din Creta, în Colimbari, și de atunci plutim (colimbume) printre deciziile greșite de la Colimbari. Acolo, la Colimbari, care a fost decizia mare greșită? Că există și biserici neortodoxe, care sunt biserici…!! Nu credem în Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească, așa cum spunem în Crez.”. Apoi este redat un citat de la Părintele Ioannis Romanidis, în care este înfierată credința episcopilor, care nu este interesată de nevoință și pocăință, de tămăduirea patimilor, ci de amăgirile acestei lumi. Este interesantă și afirmația sa că „cei care au absentat, rușii și antiohienii și cei care au mai absentat, ar fi spus aceleași lucruri dacă ar fi fost prezenți. Motivele absenței lor nu au fost dogmatice. Când există apostazie, când există credință rea în episcopi, atunci există efecte în toți. Iar când există sfințenie chiar și într-un episcop sau patriarh, se sfințește tot locul”.
Pe tema ucraineană, Mitropolitul Neofit s-a exprimat la fel de clar. „În fiecare cetate există un episcop. Asta o spun sfintele canoane ale Sinoadelor Ecumenice. Nu pot exista doi episcopi într-o cetate precum nu pot exista doi tați într-o casă. … Mitropolitul canonic al Kievului, după părerea mea ca Mitropolit de Morfu, este, a fost și sper că va fi Onufrie. Pe el l-au recunoscut toate Bisericile Locale. … Se pare că, atunci când se amestecă politicienii în cele bisericești, conduc la Bisericile Locale la tulburări mari, dar și la schisme. Personal, cred că este o problemă greu de soluționat din moment ce Patriarhia Ecumenică, pentru motive clar geo-strategice, geo-politice la nivelul noii ordini mondiale, a recunoscut ca nou Întâistătător, deși până de curând l-a recunoscut pe Onufrie, care Onufrie aparține de Sinodul rusesc ortodox, l-a recunoscut pe altul, care provine dintr-o grupare schismatică, dintre care mulți sunt nehirotoniți, care înseamnă fără Duh Sfânt, adică pe Epifanie. Noi, Biserica Ciprului, am avut o neutralitate abilă în ultimul an. … Noi, ca Sinod, nu am luat poziție nici pentru unii, nici pentru alții, și am ales o neutralitate. Personal am spus că e mai bine să continuăm să spunem că Mitropolitul canonic este Onufrie; nu putem spune neutralitate, trebuie să existe un episcop.” La ultima ședință sinodală am hotărât să păstrăm o poziție de neutralitate, să fie evitate extremele. La ultima Liturghie, Arhiepiscopul a decis, pentru motive pe care le știe el, să pomenească deodată, spun unii, dar nu a fost chiar dintr-o dată, fără o decizie a Sinodului. „Acum ce să facem? Unii spun să facem din nou Sinod, dar oricum se va face unul cândva, fie extraordinar, fie permanent. Și ce se va întâmpla? Dacă Arhiepiscopul va găsi o majoritate, înseamnă că, dintr-o dată, Epifanie a devenit episcop canonic deoarece a găsit o majoritate prielnică de moment în Biserica Ciprului? Sau Întâistătătorul pomenește pe oricine vrea, fără să întrebe Sinodul. Ortodoxia nu a fost obișnuită cu acest papism. Regimul ei este sinodalitatea.” Cu această mentalitate, că Întâistătătorul face orice vrea, ajungem ca următorul Arhiepiscop să recunoască pe Onufrie; astăzi este așa, mâine invers. Conform proorociilor, după război se va face pace și atunci se va întruni un Sinod Ecumenic care va rezolva toate. „Așteptarea mea personală este că problemele mari nu se rezolvă în Sinoade Locale, prin decizii individuale ale Întâistătătorilor, nici prin majorități prielnice, ci se soluționează prin Sinoade Panortodoxe Ecumenice, unde Duhul Sfânt va lumina pe unii Părinți purtători de Dumnezeu”, iar restul se vor baza pe tradiția sfântă patristică a Bisericii.
Așadar, după opinia Mitr. Neofit, problemele în Biserică sunt adânci, nu pot fi rezolvate în clipa de față, dar va veni și vremea potrivită la un viitor Sinod autentic. Însă trebuie completat că binele nu vine de la sine, ci în măsura în care îl lucrăm, îl sădim ca să ajungem și la roade. Altfel cădem în apocatastază, concepție care spune că toți se vor mântui, vor fi aduși la bine într-un final.
Pentru întregirea contextului, trebuie menționat că, în afară de scrisoarea celor patru Mitropoliți ciprioți, aceștia au mai făcut diferite afirmații, chiar referindu-se la o stare de schismă în interiorul Bisericii lor, nu doar între cele Locale. Arhiepiscopul Ciprului a trimis o scrisoare oficială Patriarhului Ecumenic prin care îl înștiințează despre decizia sa de a recunoaște pe Epifanie și structura sa bisericească, iar Patriarhia Rusă a adus în atenție poziția Întâistătătorului cipriot nu cu mult timp în urmă, contrară celei de acum. Drept răspuns, Arhiepiscopul Hrisostom a declarat că nu există nici o contradicție și a pledat pentru „înființarea unui Exarhat la Kiev care să aparțină de Moscova sau chiar crearea unei insule care să aparțină de Biserica Rusă, ca să le amintească rădăcinile lor rusești”.
Trădarea credinței se lucrează astăzi îndeosebi prin conducătorii bisericești, iar oamenilor de rând li se blochează contra-reacția, ei trebuie doar să fie înrolați. Însă există și preoți care consolidează direcția oficială prin discursul la firul ierbii, în termeni colocviali, pentru credinciosul de rând. Unul din ei este Părintele Calistrat (Chifan), care promovează o credință indiferentă și confuză, băbească sub masca respectării și păstrării tradiției, descrisă ca Ceaslov, Psaltire, Liturghier, rânduială.
Dar credința dreaptă a fost păstrată prin trăire curată și vigilentă și prin apărarea mărturisirii ortodoxe cu acrivie. A fost nevoie de precizări și distincții dogmatice, de formule clare, dezbateri și controverse pentru a păstra adevărul curat de orice infestare. Nu merge să luăm lucrurile în ușor. De aceea îmi propun să formulez aici câteva răspunsuri la cele afirmate de Părintele Calistrat într-o filmare recentă în direct cu titlul Un răspuns clar la toate acuzele legate de cip-uri, ecumenism, masonerie și multe altele, care o emisiune dintr-un ciclu regulat, săptămânal.
După cum reiese și din titlu, s-a dorit a fi dat un răspuns clar celor care îl acuză, fără a fi precizați cine sunt respectivii. În această situație ar fi trebuit să lămurească problematicile, nu doar să intre într-o polemică fără interlocutor. Problematica nepomenirii și a cipurilor este destul de complexă, s-a scris mult despre asta, s-au dezbătut aspecte importante și, de aceea, s-ar fi cuvenit o replică pe măsură, clară. Din păcate, nu pare să fi fost vorba despre așa ceva.
Subiectul întreruperii pomenirii
În primul rând, trebuie precizat că prin „nepomenire” se înțelege întreruperea pomenirii. Nu e ca și cum ne rupem arbitrar de episcop sau nu mai pomenim pe nimeni la slujbe, ci se rupe comuniunea liturgică cu arhiereul locului pentru erezia ecumenistă pe care o propovăduiește.
Părintele afirmă pe acest subiect: „Spune Pavel clar: cei ce vă despart de Biserică sau vă rup de ierarhie sunt ai demonului. Că nu există ierarhie fără Biserică și unde este Biserica este și Hristos și unde este Hristos este și episcopul, unde este episcopul este și chipul văzut al lui Hristos… spun ce spune Hristos: Legea pune arhierei oameni nevrednici” (min. 17:30).
În primul rând, Apostolul Pavel nu a susținut așa ceva. Există în Scriptură multe alte citate care spun chiar contrariul. Spre exemplu, Sf. Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7). Deci ascultarea se bazează pe corectitudinea credinței lor. Chiar și Mântuitorul ne cere să luăm aminte la proorocii și hristoșii mincinoși (Mc. 13:22), să ne păzim de ei. Toți apostolii au îndemnat să fugim de cei care au învățături străine.
În al doilea rând, nimeni nu îndeamnă să ieșim din Biserică, ci să nu acceptăm în sânul ei o erezie, anume ecumenismul. Distanțare de preoții care o propovăduiesc este bună și nu înseamnă rupere de Biserică. Da, există unele exagerări ale celor care nu vor să meargă la slujbele unde este pomenit episcopul, chiar dacă preotul este bun; aceștia fac un mare deserviciu și dau apă la moară unor astfel de acuze. Totuși aceste atitudini nu reprezintă principiul nepomenirii, care ar fi trebuit avut în vedere.
Cât despre argumentarea că unde este episcopul, acolo este și chipul văzut al lui Hristos, este foarte precară. Domnul este în Biserica Ortodoxă, dar nu lucrează pur și simplu spre mântuire prin orice cleric. Nu e vorba de Taine, ci de a da îndrumări corecte.
În fine, nicăieri în Scriptură nu se spune că Legea pune arhierei oameni nevrednici, cu atât mai puțin Hristos nu afirmă asta. Apostolul Pavel spune că „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni… El poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evr. 5: 1-2). Nicidecum asta nu înseamnă că putem urma pe arhiereii netrebnici și să fim fără de vină.
Sinodul din Creta
Oamenii au fost învățați că de la Creta s-au vândut toate dogmele, s-au vândut toate adevărurile… tot circul ăsta a pornit de aici: că s-a folosit termenul de biserici. Nu există biserici, există culte sau confesiuni. Una singură este sfântă, sobornicească și apostolească Biserică… Noi nu stăm să jignim celelalte confesiuni pentru că ele sunt realități ale spațiului aparent (min. 18:35) Acolo, la ședințele de la Sinodul din Creta, s-a spus că „celelalte biserici”. Termenul este greșit a folosi mai multe biserici sub ce formă, că Hristos n-a întemeiat o mie de biserici, a întemeiat o singură Biserică la Crucea Învierii Sale, când a curs sânge și apă, Euharistie și Botez. (min. 36:05) La Sinodul de la Creta s-au discutat probleme administrative, nicidecum dogmatice sau canonice, nimeni n-a schimbat Crezul, n-a schimbat Liturghia. (min. 38:15)
La acel Sinod tâlhăresc a existat o abordare dogmatică în cel puțin un document, cel legat de relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Așadar, în ciuda pretențiilor că nu au fost atinse subiecte dogmatice, problematica ecleziologiei a fost pusă în discuție. Iar aici este vorba de un punct din Crez, cel legat de Biserica una, sfântă.
Implicațiile recunoașterii false că celelalte erezii formează Biserica lui Hristos sunt imense. Se produce o bulversare a adevărului de credință, a crezului ortodox. Așa că, în termenii credinciosului de rând, se poate spune că „s-au vândut toate dogmele”, nu e nici o exagerare.
Pe de o parte, chiar Părintele Calistrat recunoaște că e greșit faptul că a fost folosit termenul de biserici, dar îl apără spunând că „nu stăm să jignim celelalte confesiuni”. A spune adevărul despre noi ca Biserică nu este nici o jignire, cu atât mai puțin la adresa altora. Chiar și a-i numi eretici nu e un lucru rău, ci necesar. Așa au procedat Apostolii și toți Sfinții Părinți. Nu se poate renunța la această regulă sfântă din politețe. Altfel ajunge la contradicție, echivoc și confuzie.
Trădarea episcopilor în Creta
Eu n-am văzut vreun episcop să spună că există un alt adevăr de credință decât cel lăsat de Hristos. Că s-au angajat în acest Consiliu Ecumenic, trebuie să facă așa cum a făcut acel episcop de laudă, de cinste și demnitate, Mitropolitul Craiovei, a scris foarte frumos în procesul verbal: Cred întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică (Ortodoxă) și a semnat. A arătat că păstrează adevărul de credință chiar dacă a fost prezent la acea întrunire administrativă sau ce a fost ea. (min. 39:05)
Este adevărat că majoritatea episcopilor români nu s-au dezis de învățătura dogmatică ortodoxă deschis. Însă recunosc și Sinodul din Creta drept bun, ceea ce este o contradicție. Care este crezul lor? În plus de asta, există multe situații în care BOR a participat la manifestări ecumeniste sau a făcut declarații de factură ecumenistă. Există suficiente exemple la care Sinodul nostru nu a reacționat, nu s-a dezis de ele. Nu degeaba există temerea că se trădează credința, ci pentru că există multe fapte, nu doar documente scrise. Textele din Creta sunt doar pecetluirea demersurilor practice. Cât privește semnătura IPS Irineu, ea nu transmite un mesaj clar, ci mai mult o îngrijorare, care tocmai trădează carențele acelei semnături puse pe un text neortodox.
Ecumenismul și CMB
Acest ecumenism a apărut ca un fel de mișcare mondială. Și, bineînțeles, cel care a sesizat periculozitatea a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală (care s-a întâlnit la Adunările ecumeniste cu papa Ioan Paul al II-lea)… La început acest Consiliu (al „Bisericilor”) a avut ideea de a nu se omorî (jigni) oamenii între ei… (min. 33:35)
A spune că cel care a sesizat răul ecumenismului a fost tocmai Mitropolitul Antonie Plămădeală denotă cel puțin ignoranță. Cum să fie trecut cu vederea Sf. Iustin Popovici, Sf. Paisie Aghioritul, Părintele Stăniloae și mulți alți Părinți contemporani? Asta pe lângă faptul că Mitropolitul în cauză chiar nu a luptat cu această erezie frontal.
Ecumenismul nu a apărut pentru a se înțelege oamenii între ei, ci pentru a uni credințele protestante. De la început a avut o idee malefică, de relativizare și chiar un scop politic. CMB nu este o organizație indiferentă, ci nocivă, întemeiată pe idei neortodoxe. Adunările sale periodice sunt un sincretism total religios. Nu putem fi indiferenți că suntem membri în acest Consiliu eretic.
Căsătoriile mixte
O problemă în care trebuie mai multă acrivie este problematica căsătoriilor mixte, unde la Sf. Ioan Gură de Aur scrie clar că mirii trebuie să fie de aceeași confesiune. … Tu, ca femeie, dacă ți-ai luat bărbat de altă confesiune, asumă-ți riscul și ascultă de bărbatul tău, cum spune Scriptura, și fii supusă bărbatului tău; dacă te lasă să-ți păstrezi religia e foarte bine. Iar dacă ți-ai luat soț ortodox tu, femeie de altă religie, la fel asumă-ți răspunderea și femeia să te asculte pe tine și să țină dreapta credință pentru că ești cap al femeii. (min. 40:00) În rest, când vii să-mi spui că eu trebuie să te cunun pe tine… Du-te și fă-ți cununia civilă și să ai actul de stat ca să ai copii legitimi… păstrați-vă religia dacă nu puteți renunța, iar dacă veți ajunge la bătrânețe la o concluzie, veți vedea voi, fie de-a stânga, fie de-a dreapta. Și atunci, la nevoie, veți face și cununia religioasă. Sau, dacă n-ați putut-o face, cel puțin trăiți în curățenie, ca să intrați curați în împărăția lui Dumnezeu și fiecare în rândul cetei sale, în religia în care crede el că i-a fost perfecțiunea pe care a păstrat-o și a menținut-o. Dar nu mă obliga pe mine să te cunun eu mixt. (min. 41:15)
Deși trebuie, într-adevăr, acrivie pe acest subiect, tocmai aceasta lipsește spusele Părintelui. Rigoarea ar cere atenție deosebită la cununiile mixte, nu relativizarea de mai sus.
Scriptura nu spune nicăieri ca cel sau cea care și-a luat soț de altă religie să-și asume riscul și să asculte de partea necredincioasă orice ar fi. Dimpotrivă, Apostolul Pavel dă un sfat personal, recunoaște că nu e o poruncă de la Domnul, ci îndeamnă: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase” (1Cor. 7:12). Însă aceasta nu se referă la cei necăsătoriți și credincioși, ci la un om care s-a convertit la creștinism fiind deja căsătorit, după cum lasă să se înțeleagă asta câteva versete mai jos: „aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble” (1Cor. 7: 17). Această interpretare este întărită și de canonul 72 trulan, care interzice căsătoria cu eretici și chiar poruncește să fie desfăcută o astfel de cununie dacă s-ar fi făcut.
Este bine că nu acceptă cununiile mixte religioase, dar afirmația că se poate intra în împărăția lui Dumnezeu trăind în curățenie într-o căsătorie mixtă civilă este cel puțin riscantă. Alegerea soțului nu este o banalitate și nici credința pe care se întemeiază o astfel de uniune. Biserica nu forțează pe nimeni, dar nici nu poate face pe placul tuturor, admițând să legalizeze necredința cuiva.
Rigoarea mântuirii în Biserica Ortodoxă
Nu sunt ecumenist, nu susțin ecumenismul, nu voi blama niciodată problemele de genul acesta (Sinodul din Creta), nu le-am organizat eu, dar pe credincioșii mei i-am învățat un singur lucru: fraților, țineți-vă de duhovnic, de altar, de Biserica Ortodoxă, de Scriptură, Psaltire și Ceaslov, nu umblați aiurea. (min. 43:45) Prefer să fiu înșelat în ograda Bisericii, și nu pe coclauri cu talibanii care caută Biserică fără ierarhie, fără ascultare, fără rânduială, fără disciplină. (min. 52:30) Frate, ce-a spus Hristos? Porțile iadului nu vor birui Biserica în veacul veacului; căutați împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă. Restul sunt povești… nu voi ieși din Biserica lui Hristos. (min. 56:20)
Viziunea aceasta triumfalistă nu este proprie Ortodoxiei. Ea nu dăinuie și nu biruiește porțile iadului de la sine, ci cu jertfă, cu atenție, cu osteneală. Nu are valoare prin formalismul ei, prin ziduri, slujbe, cărți, ritualuri, ci prin duhul și credința care le animă. Cei care caută adevărul nu sunt talibani, ci credincioși autentici, devotați lui Hristos. Biserica este stâlp și temelie a adevărului (1Tim. 3:15), este trup viu al lui Hristos, nu organizație moartă. Este o amăgire să credem că ne mântuim prin simpla apartenență indiferentă la Ortodoxie, că nu suntem în primejdie să ne pierdem sufletul chiar și în Biserică. Pur și simplu acesta nu este duhul evanghelic, ci cel mult o literă moartă, care ucide sufletește (2Cor. 3:6).
Închinarea în spațiile altor confesiuni
Întrebare: Sunt ortodox, dar mă simt mai bine când mă închin într-o biserică catolică. Răspuns: Depinde la ce se închină; dacă se închină la o icoană a Maicii Domnului nu e nici un păcat; dacă se închină la o icoană a Mântuitorului nu e nici un păcat; dacă zice un Paraclis nu e nici un păcat, dacă-și face crucea dreaptă, ortodoxă, nu e nici un păcat; dacă stă acolo și meditează în casa Domnului, nu e nici un păcat. Dar, dacă se duce și se spovedește la ei și se împărtășește la ei, atunci să vorbească cu cardinalul de acolo și să se țină de „Biserica” Catolică… Și eu m-am închinat în diverse biserici catolice și toate sunt închinate lui Dumnezeu, Care nu este catolic; Dumnezeu este Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului. Chiar și într-o moschee e valabil același lucru. (min. 1:15:30)
Aceste cuvinte sunt dezarmante. Aproape că nu mai merită comentarii. Cum să fie bisericile catolice închinate lui Dumnezeu în sensul adevărat al cuvântului? Sau moscheile musulmane. Nu putem folosi simboluri și elemente de cult străine pentru a ne închina lui Dumnezeu în mod ortodox, curat. Pentru a evita orice dubiu, canonul 65 apostolic interzice rugăciunea în sinagogi sau în lăcașurile ereticilor.
Curajul mărturisirii pus sub semnul întrebării
Eu, înainte de a lua o decizie (a întreruperii pomenirii), aș face așa: Doamne, dă-mi un semn din cer dacă-i bine ce gândesc eu. (min. 57:20)
Nu toți avem măsura aceasta să primim semne de la Dumnezeu. În plus, nu asta ne cere Domnul, ci să împlinim legea Lui. Cel necredincios nu e convins nici dacă ar învia morții, după cum face referire chiar și Părintele Calistrat în această emisiune la pilda bogatului nemilostiv. Important este a păzi poruncile lui Dumnezeu și legea bisericească. În acest sens, nu avem nevoie neapărată de descoperiri din cer, ci să citim corect. Ei bine, în emisiunea în discuție nu a fost nici o referire la canonul 15 I-II, care permite și laudă întreruperea pomenirii. Atunci cum să fie corectă ridicarea așa de sus a exigențelor, încât să avem nevoie de semne de sus, când ignorăm canoanele și nu vedem abaterile evidente ecumeniste?
Problema cipurilor
Povestea cu cipurile este un curent al Mănăstirii Petru Vodă în vremea când Părintele Iustin trăia, spre finalul vieții lui. (min. 2:50)
Adevărul este că s-a discutat acest subiect cu mult înainte chiar și de Părintele Iustin. Ultimii săi ani din viață au constituit apogeul cu ocazia introducerii pașapoartelor cu cip. Însă a fost și Sf. Paisie Aghioritul unul din cei care s-au luptat mult pe această temă. Există multe hotărâri sinodale ale Bisericilor Locale pe subiectul cipurilor. Deci nu este o noutate și nici ceva de ignorat.
Nu am găsit menționată în Sfânta Scriptură problema cipurilor, cuvântul cip nu l-am găsit. (min. 3:20)
Problema cipurilor este diferită de cuvântul cip. Ea se găsește în Scriptură, în Apocalipsă, dar nu și termenul în sine. Pecetea antihristică aduce foarte mult cu cipurile de astăzi. Nimeni nu a spus serios că cipurile sunt pecetea, dar există o problematizare în jurul lor pentru că reprezintă o intruziune gravă în libertatea individuală. Trebuie să fim în stare să discernem „semnele vremurilor” (Mt. 16:3), iar îndosarierea electronică este sau cel puțin pare a fi unul din acestea. Sunt prea multe implicații morale, religioase, sociale în controlul digital pentru a fi ignorate.
Pe de altă parte, este adevărat că așa trebuie să fie și lepădarea de Hristos: Te lepezi de Hristos, de harul Duhului Sfânt și de toată lucrarea Lui? Nu mă lepăd… Restul sunt povești (min. 10:28).
Observații generale. Contradicții
Dincolo de afirmațiile punctuale, o carență importantă este folosirea unor referințe exacte, care ar trebui și precizate. Cu toate că acuză pe ăștia care dau tot timpul citate din Sfinții Părinți fără nume, fără pagină, fără capitol… (min. 31:50), Părintele însuși face trimiteri imprecise și chiar greșite, după cum s-a văzut mai sus. Seriozitatea este o provocare care ar trebui asumată, să fie dezbătut subiectul nepomenirii, ecumenismului și al cipurilor în mod corespunzător, clar și cu argumente solide.
Se remarcă o predilecție spre Sfânta Scriptură și ignorarea scrierilor patristice și a canoanelor bisericești care aduce mult cu doctrina protestantă sola Scriptura. Nu poate fi catalogată drept greșită întreruperea pomenirii pentru că nu este menționată în Biblie, spre exemplu.
Iar un alt dubiu este ridicat de faptul că există multe contradicții în afirmațiile făcute în interviu. Pe de o parte Biserica este una, pe de alta nu-i jignim pe eretici, ci îi numim biserici. Sinodul a greșit, dar nu este rău. Se inflamează asupra mirenilor care-l apostrofează obraznic, dar le răspunde în doi peri și chiar zeflemitor. Această dublă măsură nu poate convinge cu adevărat.
Concluzie
Poziția Părintelui Calistrat este tipică pentru majoritatea conducătorilor bisericești români de astăzi. Se caracterizează prin lipsa de angajare într-un dialog real, cu provocările care intervin, pledează pentru o Biserică pur formală, în care credincioșii să se țină de ierarhie pur și simplu, indiferent de onestitatea acesteia. Se adresează oamenilor simpli, fără cunoștințe teologice de bază, care pot fi păcăliți de forma discursului, dar fără să-și dea seama de lipsa pe fond a argumentelor.
Adevărata provocare este cea în fața morții și a iadului, care caută să înghită Biserica, nu în fața celor care dărâmă zidurile ei. Poate n-or fi mulți cei care au preocupări serioase despre aceste subiecte și care nu se mulțumesc cu discursuri lozincarde, dar poate se găsește câte cineva care să înțeleagă profunzimea acestor probleme. Și poate chiar poate avea loc o discuție și o problematizare serioasă pe aceste teme fierbinți.
Paguba produsă prin confuziile în materie de credință nu este de ignorat, de aceea scopul este de a cultiva și câștiga inimi credincioase sau care măcar se tem de pierderea propriului lor suflet și sunt interesate să-l mântuiască.
Anul acesta, în plină falsă (exagerată) pandemie, sărbătorirea Cuvioasei Parascheva la Iași a avut darul să scoată la lumină situația tragică a Bisericii Ortodoxe în România. Autoritățile intervin abuziv, Biserica le mulțumește și se supără și îi critică pe credincioșii care au protestat și au forțat intrarea tuturor oamenilor să se închine. Iar peste toate, restricțiile au fost impuse din nou seara pentru a bloca accesul celor veniți de departe pentru ca sfidarea să fie răspicat exprimată și transmisă.
Totul a pornit de la deciziile controversate și vădit ilegale de interzicere a accesului celor din afara municipiului Iași să se închine la moaștele Sfintei. Chiar și PF Patriarh Daniel a denunțat acest aspect de la începutul pelerinajului într-un comunicat oficial, în care a afirmat: „Măsurile restrictive ce se impun ca absolut necesare trebuie să aibă un solid temei legal, să fie justificate în mod transparent, argumentat şi nediscriminatoriu”. Însă s-a mulțumit să-și „exprime speranța… că se va reveni cât mai curând asupra măsurii excesive de interzicere a pelerinajului de la Iași”, fără să întreprindă acțiuni clare de contestare publică a lor. Mitropolitul Teofan nici măcar acest lucru nu l-a făcut, ci doar a îndemnat „cu durere peste durere” la rugăciune, post și săvârșirea Sfintei Liturghii de departe, în contradicție evidentă cu sfaturile Sfântului Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Altfel spus, pe lângă rugăciune este nevoie și de acțiune pentru că păcatele mari nu pot fi vindecate doar prin atingerea harului, ci prin mustrare și atitudine clară.
Deși mulți credincioși și preoți s-au adunat să protesteze împotriva măsurilor abuzive vineri seara, 9 octombrie, în fața Mitropoliei, nu au primit sprijinul acesteia, ci chiar au fost criticați și descurajați. Aceasta în condițiile în care manifestarea nemulțumirii în stradă rămăsese ultima soluție.
De ziua Cuvioasei, pe 14 octombrie, Sfânta Liturghie a fost ținută în afara incintei mitropolitane, cu participarea restrânsă a 500 de oameni, dar cu numeroși credincioși adunați pe lângă perimetrul desemnat de Jandarmerie. Dintre cei de pe margine au început să apară huiduieli la sfârșitul slujbei, când Mitropolitul a anunțat că nu se poate împărtăși nimeni dintre cei prezenți. Acest moment a fost surprins și de televiziuni:
Momentul a fost folosit de către un grup de oameni mai înfierbântați, care au început să strige împotriva ierarhilor, a Sinodului din Creta, a purtării măștilor și restricțiilor. Aceștia s-au manifestat chiar și înainte de a începe slujba și susțineau că sunt „împreună cu Pompiliu Diplan și (iero)monahul Teodot Rogojină din Arhiepiscopia Tomisului”. Cel puțin domnul Diplan s-a dezis de modul lor de a se exprima și momentul ales. Din relatări ale celor prezenți, se pare că Ierom. Teodot (care nu este nepomenitor) a încurajat această situație. Cert este că nu a existat un grup de nepomenitori care să fi organizat acest moment, cel mult dacă ar fi fost câțiva printre cei prezenți.
În orice caz, oamenii din jur s-au delimitat de scandalagii și au încercat să fie atenți la slujbă. Abia după aceea au început protestele în toată amploarea lor, când au fost forțate intrările la racla Cuvioasei și cordonul de jandarmi a fost spart:
La minutul 7:00 din filmarea de mai sus se vede clar cum a fost forțată intrarea, iar jandarmii nu au opus o rezistență foarte îndârjită.
Cu toate că forțarea cordonului de jandarmi nu este o soluție reală pentru ca să poată ajunge să se închine și cei din afara orașului Iași, totuși a fost o manifestare bună, fără urmări, fără violențe ulterioare, fără tulburări. Când reprezentanții laici și bisericești nu acționează potrivit obligațiilor lor și sfidează drepturile cetățenești și ale credincioșilor unii prin abuzuri, iar ceilalți tacit, atunci Dumnezeu a lucrat în modul acesta limitat, dar binevenit.
Mulți și-au manifestat indignarea pentru modul cum a fost gestionată această situație. După ce s-a anunțat în media că accesul este permis tuturor, au venit numeroși oameni din afară pentru a se închina, dar la fața locului nu s-a mai putut. Corect ar fi fost măcar să fie anunțată din timp reintroducerea restricțiilor ca să fie evitată această situație.
Parcă pentru a salva imaginea și a păstra discursul oficial că Biserica acceptă toate restricțiile (chiar dacă nu-i convin), vinovații de serviciu pentru așa-zisele tulburări au fost găsiți nepomenitorii, după cum relatează Activenews. În articolul lor se afirmă că „Sfânta Liturghie a fost întinată de un grup de agitatori, așa numiții „nepomenitori”…”, iar „acestui grup organizat li s-au adăugat câțiva protestatari sinceri…”. Pe lângă faptul că informațiile nu au acoperire în realitate, sunt introduse multe alte idei securiste. Chipurile, Mitropolia Moldovei și Bucovinei și mitropolitul ei, IPS Teofan, sunt ținta unor atacuri ale „serviciilor speciale moldovenești, ucrainene, respectiv rusești”. Altfel spus, acum s-a încercat discreditarea Mitropolitului prin manipulări, nu faptele lui sunt cele care-l acuză.
Culmea este că afirmațiile acestea sunt reluate și întărite pe baza unor declarații ale Pr. C-tin Sturzu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei. Acesta a spus: „Vorbim de niște provocări ale unor oameni, care, repet, unii s-au desprins de Biserica Ortodoxă Română sau, unii care nu s-au desprins, dar care, prin maniera în care se manifestă arată că nu înțeleg ce înseamnă o sfântă slujbă”.
Însă există și dovezi că nu nepomenitorii au fost cei care au scandat în timpul slujbei, ci relatările celor de la Astradrom, menționate mai sus, sunt adevărate:
Mai trebuie menționat că agitațiile din timpul Liturghiei au fost nesemnificative. Protestele care au urmat după aceea sunt cele care au generat anularea restricțiilor pentru cetățeni din afara orașului. Cei mai mulți au respectat momentul liturgic.
Așadar oricine iese din frontul oficial al BOR este catalogat drept extremist, asociat cu nepomenitorii ca odinioară cu legionarii și exclus. Preoții trebuie să știe de frică și să nu se „rupă” de ierarhie, chiar dacă aceasta se desparte de Hristos, capul Bisericii. Chiar și cei care mai au tresăriri de conștiință trebuie să nu mărturisească, să se alinieze, să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu, fie că e vorba de Cezar, fie de arhiereii fără cuget drept-credincios.
Mai există atitudini îndrăznețe, dar care împrumută chiar din stilul corect politic și docil al ierarhiei. Complicitatea și fatalismul ierarhiei sunt înfierate, dar cu delimitarea de nepomenitori: „nu îndemn la haiducisme, nici măcar la nesupunere civică (deși asta ar fi o opțiune legitimă, după părerea mea), nici nu justific „nepomenirea”, ci la un lucru simplu, elementar: NU MAI FACEȚI VOI, PĂSTORII, TREABA PERSECUTORULU”. Păi, este fix ce au făcut și episcopii în cazul pelerinajului de Sf. Parascheva, adică au vociferat, dar au înghițit. Articolul de mai sus induce fix aceeași atitudine de acceptare tacită prin denunțare, dar fără hotărâre, cu docilitate, supunere mai degrabă față de prigonitori decât față de Hristos.
Câteva precizări despre nepomenitori: Termenul se referă, de fapt, la clericii care au întrerupt comuniunea prin nepomenirea ierarhului superior, nu și la credincioși, pentru că cei din urmă nu au cum efectiv să oprească pomenirea. Dar sunt și ei asociați pentru că-i sprijină pe preoții care au recurs la această măsură. Atitudinea aceasta se bazează îndeosebi pe canonul 15 I-II, dar și pe cele anterioare, adică 13 și 14. În canonul 13 sunt menționați monahii și mirenii care îi urmează pe cei care au rupt comuniunea cu episcopii. Deci este limpede că nepomenitorii nu aveau cum să fie prezenți la Sfânta Liturghie oficiată de ierarhii români.
Ar trebui să fie limpede că doar măsuri drastice precum întreruperea pomenirii sunt eficiente în aceste momente. Orice delăsare și compromis nu fac decât să sprijine linia desacralizantă și apostată pe care o urmează conducătorii bisericești, care urmăresc marginalizarea ortodocșilor în cadrul BOR. Nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Hristos, și lui Veliar.
PS: Au fost formulate unele observații cu privire la crucea folosită la Sfânta Liturghie din ziua Cuvioasei. Deși nu este o greșeală relevantă, clară, totuși e de bun simț să nu fi fost utilizat un obiect cu încărcături negative, parcă sfidând sensibilitățile unora. Există cruci mult mai în spirit ortodox care ar fi putut să fie folosite.
Zicala: „Dai sânge și iei duh” sau aceasta: „Dai voință, iei putere” ar trebui aplicate și în viața de zi cu zi, care ar trebui să fie o înviere înainte de Judecata de Apoi. Dar măcar atunci când suntem prigoniți ar trebui să ne asumăm riscurile, moartea, asupririle, denigrările, izgonirile. Asta dacă vrem și dorim mântuirea. Nimeni nu este obligat să facă ce spune Hristos în Evanghelii sau prin vocea slujitorilor Săi.
În condițiile de astăzi, când ne sunt interzise slujbele și Biserica este urmărită, când suntem mânați spre o altă ordine socială și de mentalitate, trebuie să ne cunoaștem măcar reperele. Nu atât informarea este importantă, cât înțelegerea corectă a lucrurilor.
Ieri și alaltăieri au fost lansate atacuri asupra celor care au îndrăznit să se împărtășească și să ofere Împărtășania. IPS Teodosie a fost cel mai expus, fiind arhiereu, și cel care și-a asumat o poziție de verticalitate, cerând deschiderea bisericilor și împărtășirea credincioșilor. Pare o poziție de curaj și este în împrejurările actuale, când însăși Patriarhia a acceptat și a dispus închiderea bisericilor. Ar fi trebuit să ceară toți sinodalii funcționarea Bisericii fără restricții intruzive, ar fi fost un gest de bun simț și minimal. Dar abia unul sau doi au avut curajul să fie pe poziția cea bună. În practică, și mai puțin.
Sâmbătă IPS Teodosie a fost atacat de presă că a împărtășit mai mulți copii din aceeași linguriță și fără să păstreze distanța fizică. Aceasta nu mai reprezintă o surpriză sau știre ieșită din comun. Însă subminarea din partea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei trebuie să constituie o surpriză. Reproșul că s-a procedat cu ostentație este absurd. Nici nu se înțelege ce a fost ostentativ. Probabil că nu împărtășirea propriu-zisă, ci clamarea ei, apelul să fie deschise bisericile și permisă Împărtășania, coroborate cu slujirea de sâmbătă. Dar fără aceste reacții publice s-ar fi obținut ceva? Nu e posibil să ne asumăm poziția de a tăcea pentru că suntem asaltați. Chiar și așa, chiar nu a fost nimic de bravadă în atitudinea Arhiepiscopului din Constanța, a răspuns la întrebări legitime, și-a apărat drepturile, fără acuzații gratuite sau alte gesturi nepotrivite.
Chiar dacă este o concesie, consider că
este o mărturisire pentru că și-a asumat public acest lucru, împărtășirea. Aș fi
vrut mai mult, dar trebuie să ne mulțumim cu mai puțin.
În contra-partidă, există și ierarhi
care au cam dezertat de la cugetul Bisericii, de la teologia și grija ei pastorală.
Închiderea bisericilor în condițiile în care acest lucru nu este impus de stat nu
știu cum poate fi catalogată. La fel și apologia igienei devine ostentativ (ca să
rămânem în registrul patriarhal) de suspectă. Mai ales când sunt folosite argumente
absolut ridicole. Sf. Ioan Gură de Aur chiar se spăla de 3 ori pe zi? Cred că
nici sportivii nu fac așa ceva, cu atât mai mult un ascet care refuza mesele împărătești
și care dormea foarte puțin rezemat de frânghia clopotului ca să se trezească la
dangătul lui, care se pornea să bată atunci când era biruit de somn, și să nu-și
permită multă odihnă. Iar afirmația că nu este bună îmbrățișarea sau salutul amical
pentru că nici Mântuitorul nu a permis mironosițelor să-L atingă după Înviere este
chiar o hulă nepermisă. Nu este posibilă o astfel de interpretare josnică a gesturilor
dumnezeiești ale lui Hristos. Numai dacă am pune în balanță faptul că S-a lăsat
pipăit în coastă de Toma contrazice toată pledoaria. Din păcate, aceste afirmații
compromit cu totul restul mesajului IPS Calinic al Argeșului, care oricum nu era
strălucit în nici un punct.
Obișnuința cu concesiile
Aș fi vrut și am așteptat să dau exemple pozitive, un fel de „Așa da”. Din nefericire, nu știu decât relatări particulare că mulți preoți și mănăstiri au slujit fără derogări de la rânduiala liturgică. Aș fi dorit ca și alți ierarhi să fi avut un curaj pe măsură. Este posibil să fi fost vreunii, dar e nevoie și de mărturisire, de asumare.
Din păcate, s-a ajuns la o indolență cruntă chiar și în popor și între credincioși. Poate mai mult de atât, programată, calculată, calibrată. Nu de azi, de ieri, ci de mai multă vreme. Dar în în Biserică cel puțin de la Sinodul din Creta. Ne-am obișnuit să tot spunem că nu este nimic, că mai avem teren de unde să cedăm, încă nu este momentul să ripostăm „habotnic”, încă nu a fost trecută linia roșie. Cu toate că abateri dogmatice au fost săvârșite la Sinodul menționat, a fost invocat faptul că nu a fost schimbat cultul. Iată că s-a ajuns și aici. Dar, în contextul în care ne-am obișnuit să nu reacționăm, mai pricepem momentul?
Cu ce au fost cumințiți credincioșii ortodocși? În primul rând cu caterisirile preoților, alungarea celor care au întrerupt pomenirea, prigonirea celor ce au criticat ecumenismul cretan. Dar la aceasta s-a adăugat poziția unor voci mai credibile, care dor cel mai tare. Ce au făcut aceștia? Au folosit extremismele unora pentru a înfiera orice ripostă și au promis o reacție care s-a transformat treptat în tăcere mormântală și chiar complice.
O combatere a Sinodului și a ierarhilor semnatari ar fi trebuit să fie puternică, fermă, nu doar niște reproșuri formale, pentru că abaterea este inacceptabilă, trebuie neapărat îndreptată. Nu este doar ceva criticabil, ci ceva de neîngăduit. Dar cu ce discurs a fost liniștită conștiința multora?
Sunt scoase în față reacțiile disproporționate ale nepomenitorilor, care sunt acuzați că sfâșie cămașa lui Hristos. În parte, trebuie să recunosc că așa și fac o parte dintre ei, poate chiar majoritatea. În perioada imediat post-Creta era normal îndemnul celor de la Cuvântul Ortodox la dezbatere și chiar așteptarea ei. O critică la adresa represiunii nejustificate declanșate de ierarhie a fost bine-venită atunci. Dar acum, după atâta timp?
La fel, înfierarea ecumenismului și „anti-ecumeniștilor de profesie” a fost nimerită, însă „momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile” practic nu a fost decât o amăgire la îndemână. Nimeni nu le-a organizat, nici măcar nu le-a cerut suficient de presant și sincer. Până la urmă, mesajul Familiei ortodoxe a rămas acela că Sinodul din Creta a demonstrat faptul că „dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol”, afirmație care mi se pare profund greșită. Dimpotrivă, ortodoxia este într-un pericol real și tot mai pronunțat, la care nu putem propune soluția apatiei, chiar și prezentată drept liniștire părut isihastă.
Chiar și monahii propun o atitudine în același spirit al abdicării, în fapt, de la credință. Astfel, Părintele Amfilohie, incisiv și mărturisitor până nu demult, pune mai presus interesele geo-politice față de exigențele dogmatice ale Bisericii. Mănăstirea Sihăstria Putnei a venit și ea cu îndemnuri împăciuitoare, dar amăgitoare.
Am așteptat poziționarea Sfântului Munte, care nu s-a ridicat la nivelul dorit, fiind echivocă. Mai departe, ce trebuia să facem decât să fie cerută o dezbatere reală a ecumenismului parafat în Creta? Nu s-a cerut lucrul acesta, ci, dimpotrivă, o gravă indiferență asupra acestei chestiuni. Iar aceasta nu duce decât la implementarea lentă și sigură a indiferentismului și nepăsării, cu efecte asupra mântuirii personale.
Ar fi trebuit apărat dreptul la întreruperea pomenirii în fața ierarhilor abuzivi și, pe de altă parte, criticați opozanții care vorbesc de obligativitatea ei. În orice caz, trebuia și trebuie făcut orice este mai potrivit pentru apărarea și păstrarea intactă a credinței în formulele ei dogmatice și în spiritualitatea ei. Dar fără jumătăți de măsură.
Am făcut acest scurt excurs pentru a sublinia faptul că, în momentul de față, când deja ne-am obișnuit cu lipsa de reacție, doar cel mult cu emiterea unor critici verbale și atât, credința Bisericii este la pământ. Nu există coeziune, ierarhii nu sunt nici măcar sprijiniți suficient în demersurile lor bune, cu atât mai mult nu sunt încurajați și împinși la reacții curajoase. Că mântuirea este personală și fiecare trebuie să și-o asume, să lupte pentru ea, asta știm; dar de ce nu și împreună, ca Biserică autentică? De ce să fie subminat, în fapt, duhul mărturisitor al Ortodoxiei? A nu se înțelege că acuz pe cineva de trădare voită, dar încerc să trag un semnal de alarmă că există una inerentă, o consecință care trebuie luată în calcul în tot contextul mai larg al vieții bisericești complicate din România și din lume.
„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură”, nici înregimentare socială, „ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17); „nu este din lumea aceasta” (In. 18:36).
Biserica nu este normal să
alunece într-o luptă de supraviețuire, ceea ce ar însemna o degradare inacceptabilă
a menirii ei, ci spre înviere. Iar fiecare credincios are datoria să se
păstreze în unitatea ei duhovnicească, nu doar în limitele formale, care nu-i
asigură mântuirea. Cărămizile care constituie organismul, trupul lui Hristos,
trebuie să se silească să fie vii în Duhul Lui, Care dă viața cea adevărată.
Altfel, nu doar că se dărâmă șandramaua instituției ecleziastice, ci se pierde
și mântuirea personală a fiecăruia. Este multă durere să se lupte cineva să fie
viu pe când alții trag în jos, în moarte, fiind formal în același trup, dar
despre această cruce cumplită trebuie vorbit răspicat. Nu urechilor, nici la
megafoane, pe internet sau în piețe, ci „de pe acoperișuri”, cu îndrăzneala cea
bună către inimi poate împietrite, poate amăgite, din conștiința noastră amorțită,
dar nu cu totul adormită.
Trăim împreună asaltul care pare a fi cel de pe urmă la adresa credinței drepte. Suntem datori să știm să reacționăm cum se cuvine, fără rest, fără bravadă, fără exagerări, cu credință în Hristos și cu dragoste unul față de altul. Acestea două cred că rămân fundamentul unei bune dispoziții duhovnicești față de provocările care ne împresoară.
Dintre credincioși, de-a lungul timpului, mulți au fost trași de diferite erezii în afara corabiei mântuitoare. Nu unitatea cu aceștia este preocuparea, deși este de dorit să se întoarcă și ei, să vină pe calea cea bună, dar importantă este păstrarea unității ca integritate pe care ne-au lăsat-o moștenire Părinții și înaintașii pe temelia cea tare pusă de apostoli. Așadar, în primul rând, căutarea „unității ecumenice” nu intră nicidecum în socoteala duhovnicească.
Unitatea duhovnicească a Bisericii
Întâi de toate trebuie știut ce este unitatea Bisericii și de ce este ea importantă.
La nivelul rigid și formal dogmatic, elementele de unitate ale Ortodoxiei sunt integritatea dogmelor și comuniunea euharistică. În acest sens, Părintele Stăniloae afirmă că „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață ontologic-pnevmatică în Hristos” (TDO, vol. II). Aceasta se reflectă în slujbe, care ar trebui să fie expresia unui adevăr asumat de fiecare în viețuirea sa. Comuniunea ar trebui să vină din trăirea laolaltă a învățăturii ortodoxe, care se concretizează în Împărtășanie.
Dar, dincolo rigiditatea unor formule dogmatice necesare, cuvintele lui Hristos sunt relevante: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat… sfințește-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul. … Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In. 17: 9, 17, 21). Ceea ce uimește este că unitatea Bisericii nu constă în coeziunea dintre credincioși, ci vine din unirea fiecăruia în parte cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin împlinirea poruncilor și mărturisirea credinței; provine din strâmtorarea la care este supusă Evanghelia în lume. Avem de-a face cu o logică duhovnicească, nu pământească.
Se ivește și unirea dintre credincioși, dar ea este dată de înrudirea lor duhovnicească, de faptul că fiecare devine unitar în sine, integru și nedezbinat în conștiința sa. Iar prezența lui Dumnezeu în suflet inspiră și dragostea adevărată față de aproapele de la sine sau, mai bine zis, de la Hristos. Nu putem noi construi o înțelegere mai bună între oameni decât poate să insufle Duhul Sfânt în fiecare. Mai precis, nu se poate fără aceasta.
Desigur că se construiesc democrații, frății, societăți de într-ajutorare, care sunt bune, dar adeseori nu pot suplini ceea ce ne lipsește: împăcarea conștiinței și mângâierea duhului din noi. Sunt necesare toate cele materiale, dar, fără împlinirea lăuntrică, dispar ca fumul. Acest gol are menirea să-l împlinească Biserica prin tot ce face, prin acte caritabile, slujbe, propovăduirea ei. Doar că aceste mijloace trebuie să transmită seva: adevărul lui Dumnezeu, care eliberează din robia morții. De aceea nu poate fi trădare mai mare decât să se dezică de această misiune, rezumându-se la niște formalități, devenind parte a acestei lumi.
Loviturile contemporane la temelia unității ortodoxe
Dintotdeauna diavolul, stăpânitorul acestei lumi, prin uneltele sale, a încercat să deturneze Biserica prin prigoane, prin erezii sau prin alte păcate smintitoare. Dar ea s-a regrupat pe temelia cea tare, adică pe Hristos, și de aceea s-a numit Ortodoxie (dreaptă credință și slăvire). În aceasta s-a concentrat totul, în corectitudinea dogmelor mântuitoare. Din ele izvorăște toată virtutea pentru că nu sunt niște reguli și definiții goale, ci realități care schimbă sufletul, insuflă teama și cutremurul pocăinței, al fricii de Dumnezeu.
Însă înfricoșătoare este lupta care se dă nu doar spre a nu fi urmată viețuirea morală în Hristos, dar chiar să fie călcate în picioare cele mai de temelie învățături, care dau consistență viețuirii creștine. Acum mai perfid ca oricând. Dacă nu se poate cu lepădarea totală, măcar cu un mic compromis, cu o strângere de mână cu erezia, cu pervertirile din societate, cu orice.
La modul concret, ecumenismul, comunismul, schismele (îndeosebi cea ucraineană), cochetarea cu puterile seculare sunt ispitele de astăzi concertate. Sinodul din Creta, atacul homosexualității, dezbinarea între Bisericile Locale sunt tot atâtea forme care afectează nu doar la nivel instituțional, ci și conștiințele credincioșilor și bunul mers al lucrurilor. Dintr-o concesie în alta, se construiește un întreg asediu, căci fiecare cedare slăbește și cedează teren mai spre interior.
Putem fi indiferenți la toate acestea ca și cum nu au importanță? Cred că este evident că nu tocmai pentru că războiul este unul la nivelul conștiinței, al verticalității, nu al strângerii din dinți. Însă nu orice reacție este pe măsura Evangheliei fie mai ales prin cedări, fie prin rigorism nepotrivit.
Păstrarea adevărului de credință
Prima provocare este aceea de a nu ne abate de la adevărul dogmatic, care este unul mântuitor, cum am mai subliniat. Este cea mai scumpă comoară a Bisericii, păstrată prin eforturi uriașe, prin mărturisitori înțelepți și de neclintit.
Nimeni nu poate spune că deține adevărul. Totuși nimeni nu poate spune că nu-l poate cunoaște sau recunoaște. Aceasta pentru că el este aprofundat în taina inimii, nu doar pe buze sau în urechi. Unii l-au iubit, alții se tem de el, iar alții îl defaimă, dar este la îndemâna tuturor cu puțin efort.
Disputele dogmatice au fost întotdeauna crunte, greoaie. Adeseori ele nu au stat doar în știință, fie ea și duhovnicească, ci în impuneri și manevre politice și bisericești, dar și în reacții de mărturisire până la capăt. Lupta pentru puritatea conștiinței dogmatice, în care au stat în linia întâi Sfinții Părinți, a fost una care a fost tranșată la nivelul cuvintelor, al înțelesurilor și formulelor corecte, însă și cu jertfă și trudă multă.
Așadar este firească orice dezbatere asupra învățăturii sănătoase pentru că așa a fost mereu, firea noastră învață, se convinge. În acesta stă esența, în argumente, nu în forța brută. Cine își impune adevărul său dă dovadă că este străin de el. Iar aceasta se întâmplă nu doar prin evitarea discuțiilor, ci și prin purtarea lor nepotrivită.
În plan concret, consider că este nocivă atât atitudinea ierarhilor care-și apără abaterile lor (direct sau prin interpuși), cât și extrema formată în general din unii nepomenitori care se proclamă deținători absoluți ai adevărului și îi cataloghează drept eretici chiar și pe cei care nu susțin dogme greșite, ci doar refuză să se despartă de clericii Bisericii. Fără o decizie sinodală, ca întotdeauna, nimeni nu poate stabili propriile sale opinii și reguli, altfel este atacată tocmai unitatea Bisericii. Unii provoacă destabilizarea prin abaterile lor, iar alții o agravează prin lipsa de răbdare și înverșunare.
Însă totul pornește de la lipsa de flexibilitate a ierarhilor. Nu doar că nu-și recunosc greșelile sau nu explică limpede confuziile, ci refuză chiar și dreptul clerului inferior de a întrerupe pomenirea în caz de erezie, cum este situația cu ecumenismul semnat în Creta. Acest despotism este în stare să nege și canoanele bisericești (15 I-II, 31 apost.) și tradiția ortodoxă. Din păcate, această convingere este doar un slogan menit să discrediteze și să radicalizeze pe oponenții lor (care nu ar trebui să cadă în această capcană). Dar și mulți dintre clericii și credincioșii mai sinceri au căzut și chiar au propagat această falsă concepție. Oare nu tot dintr-o încrâncenare nepotrivită? Oare nu sunt prin aceasta vinovați în fața lui Dumnezeu pentru subminarea unor reacții corecte? Sigur că pot fi criticate exagerările, cum ar fi impunerea obligativității nepomenirii, dar nu negat acest drept canonic și, mai ales, nu caterisiți preoții care recurg la acest gest corect.
Dar, dincolo de faptul că adevărul provoacă polemici și neînțelegeri ascuțite din cauza minciunii din inimi, cel mai important este că el trebuie apărat, mărturisit. Fără compromisuri, fără lipsuri, după puterea fiecăruia. Însă principalul viciu care bântuie acum este că fiecare se crede neînsemnat și nevrednic dintr-o falsă smerenie. Dar de mântuire se simte cineva atât de nevrednic, încât să renunțe la ea sau la nădejdea ei? Ca mădulare ale Bisericii, avem datoria nestrămutată să păzim regulile și învățăturile lui Hristos dacă ne socotim parte a ei. Unul mai mult, altul mai puțin, dar în direcția cea bună, nu punând umărul la toate intoxicațiile și deraierile.
Deci ar trebui sprijinit demersul pentru lămurirea oricăror abateri, cum sunt semnăturile în Creta, și susținute cultul și morala Bisericii. Măcar prin a nu mai valida activ sau pasiv pozițiile greșite, dacă nu chiar prin combaterea lor. Nu există neutralitate în raport cu adevărul, iar cei mai mulți, din frică, oportunism sau neînțelepciune, susțin tocmai minciuna. Iar acest lucru se întoarce împotriva trupului eclezial și a propriei lor mântuiri. Este elocvent exemplul Apostolului Petru, care a trebuit să-și plângă păcatul lepădării de Hristos și să-i întărească și pe ceilalți în credință.
Toate acestea pentru că adevărul are valențe puternice morale, este apăsător, are exigențele lui asupra conștiinței și comodității. Iar mai mult, adevărul evanghelic scoate sufletul din cei fățarnici pentru că nu-l pot primi, dar și din cei smeriți până să-l slujească.
Asceza cea bună în Biserică
Strâns dependente de adevăr sunt morala și spiritualitatea ortodoxe. Nu doar că izvorăsc din credința și frica de Dumnezeu, dar acestea sunt și semne, dovezi și garanții ale prezenței lui Dumnezeu prin smerenie, dragoste, curăție, blândețe, comportament nefățarnic.
Nu se poate despărți spiritualitatea de dogmă pentru că se alunecă într-un creștinism crud (sau dimpotrivă, insipid, sentimentalist). După cum spunea Părintele Sofronie, trei lucruri sunt de neconceput: „o credință fără dogmă, un creștinism în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”. Toate sunt legate între ele și sunt un fel de a concentra unitatea în Hristos.
Nevoința ortodoxă urmărește curăția sufletului și dragostea și purtarea sarcinilor aproapelui. Este necesară pentru că, fără efort și trudă, nu poate răsări nimic bun. A dobândi virtutea din credință este o artă a artelor și un efort dumnezeiesc. Spiritualitatea Părinților trezvitori, isihaști s-a concretizat în atâtea cărți despre asceză. Tocmai pentru că este de la Dumnezeu este atât de perfectă și bine conturată. Patericul și Viețile Sfinților reprezintă aplicarea învățăturii de sus.
Legătura strânsă și tainică între strădania omenească și lucrarea harului reprezintă cheia faptelor bune adevărate, plăcute lui Dumnezeu. Străpungerea inimii, pocăința încordată, părerea de rău sunt cele care schimbă inima, dar și legătura cu aproapele. Pe dinăuntru, nu doar de fațadă.
Se poate spune că rugăciunea este cea care definește morala creștină. Nu în înțelesul restrâns, ci ca lucrare care îmbrățișează și ghidează toată trăirea ortodoxă trezvitoare. Sau, altfel spus, isihasmul (liniștirea) reprezintă modul slujirii corecte a lui Dumnezeu și de dobândire a mântuirii, pe care l-au promovat Sfinți precum Grigorie Palama și Paisie Velicicovski. Nu ca și cum doar aceștia au fost adepții trăirii ascetice, ci ei l-au repus în valoare. De fapt, toți marii Părinți din vechime, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Spiridon și toți ceilalți mucenici și cuvioși s-au nevoit în lupta cea bună, care i-a mânat să apere puritatea Ortodoxiei ca pe singurul lucru de preț.
Au existat și catolici care s-au dedicat problemelor de credință, care chiar au și murit pentru ea, ba au apărut și protestanții, care au încercat să reformeze și să „îndrepte” greșelile, dar într-un duh cu totul străin de Evanghelie. Aceste erori și oricare altele de poziționare duhovnicească trebuie evitate pentru că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1:5).
Din păcate, a cam apus vremea când păstorii cu cuget bun se luptau și izbuteau să reașeze corabia Bisericii pe calea cea dreaptă. Atunci se ridicau mulți în apărarea credinței. Astăzi sunt foarte puțini, iar masa celor care apostaziază subtil sau fățiș pune o povară grea. Comunismul a trecut cu trădările lui, iar clerul, cei vinovați, nu s-au pocăit, nu au denunțat public nimic din abaterile de la credință făcute, lăsând deoparte păcatele personale. S-a instaurat un soi de serghianism, de pactizare cu puterea statului pe mai departe. În acest sens, îmi vine în minte indignarea Părintelui Iustin față de naivitatea mea când am zis că Biserica a trecut cu bine prin comunism. Acum înțeleg mai bine. Am supraviețuit, dar am pierdut enorm din puterea învierii, din gustul vieții adevărate, am fost puși pe o altă cale, a obișnuirii cu compromisurile. Probabil o vom pava până când taina fărădelegii nu va mai avea cine să o împiedice (2Tes. 2:7).
Nu este normal să părăsim Biserica, să ne dezicem cu totul de ierarhie, cu atât mai mult a face grupări paralele. Însă este imperios necesar, după umila mea părere, să nu ne rușinăm de Hristos. Nu doar ca masă a credincioșilor, ci și fiecare în parte. Totul poate fi pierdut într-o clipă, toate cele materiale. Dar… și sufletul ni-l putem pierde tot într-o clipă și chiar clipă de clipă.
Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.
Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este! Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.
Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.
Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.
Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.
Postare actualizată pe 11 ianuarie 2020. În urma unor comentarii, s-a dovedit că situația este mai puțin dezamăgitoare deocamdată decât s-a crezut inițial.
În urma conslujirii cu Arhiepiscopul Atenei la Pireu de Bobotează, Mitropolitul Serafim emite un comunicat oficial prin biroul său de presă prin care încearcă să se explice în fața celor îngrijorați de acest eveniment. Din păcate, nu se ridică la înălțimea așteptărilor, ci chiar ajunge să justifice într-o măsură existența autocefaliei mincinoase a schismaticilor ucrainenilor.
Βήμα Ορθοδοξίας: Mitropolia de Pireu răspunde la
chestiunea ucraineană și a ecumenismului
Mitropolia de
Pireu a emis un comunicat cu referire la pomenirea Mitropolitului Epifanie al
Bisericii din Ucraina în timpul conslujirii în ziua de Bobotează la Pireu.
Comunicatul:
«Preocuparea cu chestiuni de etos canonic și rânduială presupun o
cunoaștere substanțială a Dreptului canonic și nu ajunge râvna pentru
asigurarea și păstrarea credinței noastre neprihănite pentru că sunt subiecte
de cunoaștere adâncă și sigur trebuie să fie la mijloc luminarea Preasfântului
Duh, curăția sufletului și a trupului și nevinovăție, dar și știință despre
subiect și îndeosebi cunoașterea clară și deplină a teologiei și a Dreptului
antic, a cărui prevederi sunt indispensabile pentru înțelegerea și suplinirea
Dreptului Canonic, care nu este drept penal special și, prin urmare, în multe
cazuri este nevoie să se facă o interpretare extinsă sau reducționistă pe baza
principiilor științei juridice antice, care are valoare în toate sistemele
juridice statelor de drept.
Precizările acestea sunt indispensabile pentru că unii frați iubiți
neliniștiți pentru mersul lucrurilor noastre bisericești și care se
îngrijorează pentru asigurarea credinței noastre de tradiție apostolică s-au
agasat de faptul pomenirii de către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei
și a toată Grecia la dumnezeiasca Liturghie de praznicul Teofaniei în Catedrala
Mitropoliei din Pireu a așa-numitului «Mitropolit Epifanie al Kievului», fapt
care survine de acum la fiecare prezență liturgică a Preafericitului după
ședința Ierarhiei din 12/10/2019.
Fără o înarmare proporțională canonico-legală, ci numai cu trambulina
râvnei sfinte și a întristării pentru aceste amănunte, dispoziția noastră bună
nu este suficientă pentru înțelegerea canonico-legală a chestiunii ucrainene încâlcite
pentru că altfel ne abordăm simplificator subiectul și din cele două aspecte a
celor care acuză și a celor care susțin.
Mitropolitul Serafim, ca unul care are o experiență și cunoaștere
specială a chestiunilor canonico-legale pentru că a deservit 25 de ani ca
secretar al Tribunalelor Sinodale Bisericești pentru monahi, diaconi, preoți și
mitropoliți și ca anchetator al Sfântului Sinod și ca Prim-Secretar al lui,
Α. A reclamat public așa-zisul Sinod din Creta pentru că a forțat cea
mai evidentă obligație a lui din dumnezeieștile și sfintele canoane de a
repudia la nivel mondial ereziile și cacodoxiile (credințele rele) care
subzistă în timp și spațiu și să delimiteze
credința mântuitoare de ele, actualizând dezavuarea de către Sfintele Sinoade
Ecumenice (al 8-lea) a panereziei papismului, (al 3-lea și al 7-lea) a
protestantismului și (al 4-lea, al 5-lea și al 6-lea) a monofizitismului și nu
a fost de acord, din acest motiv, și cu textele pe care le-a emis și cu
procedura pe care a urmat-o, retrăgându-se ca un protest de la participarea lui
la el.
Β. Condamnă cu asprime panerezia ecumenismului inter-creștin și
inter-religios prin multe intervenții la înainte-stătătorii ereziilor, care omogenizează
adevărul cu minciuna și le face superficiale în ultimii 100 de ani, și cere
construirea unui coaliții a popoarelor ortodoxe pentru reevanghelizarea lumii,
propunând o coaliție a Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României și
Rusiei prin platforme informative mondiale împotriva islamului gnostic/cuminte,
religiilor orientale și sectelor, ateismului, nihilismului, ocultismului și
neopăgânismului.
C. Din anul 2018 a demonstrat veritabila discordie a chestiunii ucrainene
și a explicat corect sfintele canoane 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic,
canoanele 36 și 134 ale Sinodului din Cartagina validate sinodal de către al
doilea canon al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, care soluționează deplin
chestiunea și a făcut o depoziție public și de netăgăduit cu absolut respect și
dragoste față de Patriarhia Ecumenică cum că a răstălmăcit canoanele de mai sus
ale Sinodului IV Ecumenic și nu a luat în vedre canoanele Sinodului din
Cartagina, a forțat principiul identității pedepselor, care constituie element unificator
al Bisericilor Ortodoxe autocefale.
Fie spus în paranteză că revocarea Hotărârii din 1686 a Patriarhului
Dionisie IV pe motivele pe care le-a invocat Sfântul Sinod se opune canonului
17 al Sinodului IV Ecumenic, care consfințește principiul prescrierii pentru
subiecte cu caracter administrativ și, prin urmare, este ireal ca după 350 de
ani să nu fie prescris, ținând dreptul aferent al Sfântului Sinod, pentru că
înțelesul prescrierii cuprinde prin aplicare extinsă și chestiunea zisă.
Aceste poziții le-a depus și în scris în memoriul către
Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei și le-a făcut public amplu și a
depus împreună cu Preasfințiții Mitropoliți de Driinupolis, Kithire și Etolia în
chip de apel împotriva deciziei Ierarhiei Bisericii Greciei despre
recunoașterea acțiunilor nevalide și anticanonice ale Sfântului Sinod al venerabilei
Patriarhii Ecumenice către Sanctitățile lor și Preafericiții Întâistătători o
cerere de convocare imediată a Sinodului Panortodox (Ecumenic) cu participarea
tuturor Mitropoliților și Episcopilor care păstoresc eparhii bisericești.
D. Preasfințitul Mitropolit de Pireu recunoaște ca singur Mitropolit
de Kiev canonic pe Preasfințitul Mitropolit Onufrie și pe Sfântul Sinod din
jurul lui și consideră faptele acceptării recursurilor în apel ale monahului
caterisit și anatematizat Filaret și ale preotului caterisit Nicolae-Macarie
Maletici drept nevalide canonic pentru că Sfântul Sinod le-a luat în
considerare și le-a judecat fără jurisdicție și competență canonică și, prin
urmare, sunt evident nevalide acțiunile ulterioare de recunoaștere a
hirotoniilor pe care cei ziși le-au săvârșit în stare de caterisire și cu
siguranță este nevalidă convocarea așa-zisului «Sinod al unificării» compus din
persoane laice aflate în schismă și parasinagogă pentru că Denisenko a
întemeiat o schismă ca și episcop caterisit, iar Maletici o parasinagogă
(adunare separată) ca preot și evident este nevalidă acordarea autocefaliei
laicilor în cauză.
Potrivit Dreptului nostru canonic, acțiunile de mai sus sunt nevalide
pentru că au fost luate fără competență, dar nu sunt inexistente pentru că
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice este negreșit depozitar al harului
dumnezeiesc, are dreptul canonic acordat de Domnul de «a lega și dezlega» în
condițiile dumnezeieștilor și sfintelor canoane și deciziile eventual
necanonice ale lui în speță nu sunt anulate de voința bună a fiecărui
credincios care se împotrivește și este neliniștit, ci de un organ canonic
desemnat de dumnezeieștile și sfintele canoane, adică de Sinodul Panortodox
(Ecumenic) convocat.
Acest lucru l-a exprimat cu succes, dar fără plenitudine legală, vorbind
despre «o restabilire deficitară» a celor de mai sus și a recunoașterii
hirotoniilor lor Preafericitul Arhiepiscop Anastasie al Albaniei.
Preasfințitul Mitropolit de Pireu a demonstrat public că această chestiune, cu toată implicarea geopolitică și geostrategică pentru care desigur sunt responsabili și frații noștri ruși, «care au cedat» euroatlanticilor necesitatea susținerii Patriarhiei Ecumenice, Tronul prim după sfintele canoane ale Bisericii celor ortodocși, în Turcia fascistă islamistă, este o chestiune de alcătuire administrativă pentru că nu se referă la o dogmă de credință, ci la administrarea Bisericii și poate să se furișeze, precum s-a menționat și în cererea convocării unui Sinod Panortodox, ecleziologia greșită despre existența chipurile a unui protos mondial în afara Sinodului Ecumenic, dar chestiunea aceasta nu se judecă pe baza percepției, ci pe baza firii administrative a subiectului.
Conslujirile ilicite cu papistașii și cu uniții ale laicilor noii structuri din Ucraina sunt acțiuni blamabile care demonstrează greșeala Sfântului Sinod de a se fi încredințat unor oameni atât de neîncercați, nepregătiți și neînțelegători marea comoară a autocefaliei.
Prin urmare, nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II și nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile nevalide după sfintele canoane ale Sfântului Sinod, care totuși nu sunt inexistente și reclamă reprobarea și invalidarea lor de către organismul canonic competent, care este Sinodul Panortodox Ecumenic, după cum s-a menționat.
Contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite pentru că sfântul canon 10 al sfinților apostoli, care are validare ecumenică, fiind recunoscut de Sinodul Ecumenic cinci-șase, cere canonic reprobarea celui excomunicat, pe care nu poate să o pronunțe decât numai organul bisericesc competent.
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească nu este
un ghiveci de «salvatori» desemnați și unși de la sine, ci trup ce care cap pe
Mântuitorul Hristos și mădulare pe cei botezați ortodox în numele Sfintei
Treimi și, potrivit acestora, Biserica mântuiește și nu este mântuită/salvată
prin poruncile Preasfântului și desăvârșitorului Duh prin Sfintele Sinoade
Ecumenice și prin rânduiala canonică prevăzută.
Prin urmare, nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de
buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod
Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și
canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale
membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului
anormal și protestant rău-credincios!!!
Obligația imediată a întreruperii comuniunii înainte de o condamnare
sinodală subzistă numai în inter-comuniunea cu erezia.
În concluzie, Preasfințitul Mitropolit de Pireu nu are nici o
competență să impună Preafericitului Arhiepiscop al Atenei pozițiile lui, nici
desigur să întrerupă comuniunea cu el.”
1. Afirmația că „acțiunile nevalide (de acordare a autocefaliei)… nu sunt totuși inexistente” este uimitoare. Este ca și cum am spune că hirotonia făcută de un preot sau Liturghia săvârșită de un mirean sau caterisirea pronunțată de preoți și mireni sunt reale, chiar dacă incorecte. Ar trebui să fie evident că orice acțiune care depășește aria de competență a unui for este inexistentă; doar în cazul în care este pusă în aplicare incorect ea are efect, dar trebuie respinsă de un for competent superior. Practic, prin această afirmație recunoaște acțiunile Patriarhiei Ecumenice, deși le neagă în cuprinsul textului ca neținând de atribuțiile ei. Așadar respinge pretențiile de primat papal ale Constantinopolului, dar le admite eficacitatea. Aceste inconsecvențe sunt mai degrabă evidente decât să necesite cunoștințe teologice înalte și de drept canonic antic pentru a fi înțelese. Aici, de fapt, IPS are dreptate, în sensul că acțiunile ilegale întreprinse de cineva, chiar și în afara competențelor lui, sunt existente, chiar dacă greșite. Mai ales în situația noastră, ele produc efecte prin concursul unor factori externi, cum ar fi puterea politică sau oamenii din Ucraina și Bisericile care au recunoscut „autocefalia”. Juridic, ele sunt existente și ar trebui condamnate de un Sinod Ecumenic. Inițial am crezut că orice acțiune care depășește competențele cuiva este inexistentă și doar o aplicare greșită a competențelor este existentă, dar eronată. Însă, în urma comentariilor și cercetării mai avizate a acestei chestiuni, trebuie să recunosc că nu a greșit în acest punct.
2. Face vorbire de obligativitatea întreruperii comuniunii în caz de
erezie conform canonului 15, dar care nu se aplică în cazul problemei ucrainene
pentru că nu există la mijloc o abatere dogmatică. În primul rând, canonul 15
nu prevede această obligativitate pretinsă, ci doar dă dreptul la o astfel de
reacție înainte de o cercetare sinodală; în al doilea rând, dacă ar fi adevărat
ceea ce spune, de ce nu a oprit comuniunea cu delegații greci din Creta, care
au semnat texte pe care le recunoaște ca eretice chiar în acest comunicat?
3. De la discursul prin care acuza intervențiile geopolitice în
conflictul ucrainean, acum acuză pe ruși că ar fi abandonat Patriarhia
Ecumenică în mâinile euroatlanticilor. De parcă Rusia ar fi avut vreo obligație
să protejeze Fanarul din inima Turciei; de parcă recurgerea la ajutorul NATO ar
fi justificată pentru primul Tron patriarhal!
4. Fără o explicație pertinentă, califică acordarea autocefaliei ucrainene drept un act administrativ, deci fără valoare dogmatică. Aceasta înseamnă ignorarea Tomosului prin care a fost creată structura schismatică de către Fanar, Tomos care conține concepția primatului neo-papist fanariot de supremație asupra întregii Biserici. Ori această teorie este o concepție eretică, după cum însuși Mitropolitul recunoaște în acest Comunicat, pentru că induce o ecleziologie greșită. Adăugire ulterioară: Cu toate că recunoaște într-un paragraf că se poate târî sau infiltra la mijloc și această concepție.
5. Nu menționează nimic despre gestul făcut la Vohodul de la Liturghia de
Bobotează împreună cu Arhiepiscopul Atenei. Deci nu a însemnat nimic.
6. Din păcate, dintr-un reper și stâlp al dreptei credințe devine mai degrabă o sursă de confuzie și ezitare, de concesii întortocheate și nefundamentate. Mai mult, pe jumătate este adept al primatului neo-papist al Fanarului, pe care îl recunoaște de facto, deși îl respinge în teorie.
7. Nu pot să nu remarc, totuși, amestecarea observațiile corecte legate de aplicarea caterisirilor de către forurile competente cu situația concretă, care reclamă curaj și mărturisire, nu ascundere în spatele unor portițe legale. Concret, pentru situația de schismo-erezie declanșată de criza ucraineană, putea să reacționeze mai vertical în fața Arhiepiscopului, ca să nu zic încă de la Sinodul din Creta. Canoanele îi dau acest drept înainte de întrunirea unui Sinod. Desigur că nu are o obligație canonică, ci doar morală. Însă, din păcate, prin astfel de luări de poziție confuze pierde și credibilitatea morală pe care și-o câștigase.
Din nefericire, pe scurt, consider că prin acest Comunicat Mitropolitul Serafim pierde vertiginos din prestanță și alunecă în compromisuri neînțelese. În loc să declare cel puțin că nu poate adopta o poziție de avangardă a mărturisirii și preferă să rămână în limitele strict canonice, aduce explicații nefondate prin care face concesii și dă apă la moară atacurilor la adresa Ortodoxiei. O pagubă mare și o falie în plus între ierarhia superioară și restul trupului sănătos al Bisericii și o slăbire a mărturisirii dreptei credințe în momente în care este cea mai mare nevoie. Să dea Dumnezeu să fie infirmate aceste impresii ale mele!
