Într-adevăr, articolul din Crez care delimitează Biserica în opoziție cu ereziile este definirea sa ca sobornicească/catolică. Dintre cele patru atribute trecute în Simbol, nu faptul că e una, adică unică, deranjează, ci faptul că e integră și deplină, adică sobornicească și catolică. Altfel spus, în interiorul său nu există diviziuni, structuri ecleziastice aflate în disensiune și lipsă de comuniune.
Postarea cu îndemnul și sugestia lui Adrian Papahagi de a traduce prin „universală” termenul „καθολική” a fost remarcat de mai multe publicații și, într-un final de Patriarhie. Probabil pentru că este portavocea unor interese importante, el fiind și cel care a susținut nu demult trecerea la calendarul gregorian pentru a ne uni mai ușor cu papistașii. Chiar cred că reprezintă o masă destul de mare de oameni care-și doresc acest lucru fie din interese politice și religioase, fie din ignoranță și mimetic, pentru că așa ar fi frumos.
Bineînțeles că traducerea sugerată este pusă tot în legătură cu scopuri teologice și bisericești majore, cum ar fi unirea Ortodoxiei cu catolicismul și confesiunile occidentale în general. De altfel, „unificarea Bisericii” este scopul declarat al mișcării ecumenice. Deși o teorie destul de complicată, iată că poate fi prezentată pe înțelesul tuturor de alde Papahagi: să rupem barierele dintre noi, care fac ca unitatea internă (catolicitatea/sobornicitatea/integralitatea/universalitatea) a Bisericii să fie ruptă.
Sensul autentic al catholicității Bisericii
Această perspectivă este diferită de viziunea ortodoxă exprimată în Crez, conform căreia, de fapt, ereziile și schismele sunt în afara Bisericii universale/catolice/sobornicești. Cel mai limpede exprimă acest adevăr Sf. Chiril al Ierusalimului în a 18-a sa Cateheză pentru cei ce se botează. Redau mai jos paragrafele care interesează cel mai mult, preluate din ediția românească a Catehezelor sale, cu o traducere revizuită pe alocuri după textul original grecesc:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt și pentru că învaţă sobornicește și fără de lipsă toate dogmele care trebuie să vină la cunoașterea oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute, cereşti şi pământeşti; și pentru că supune bunei-credinţe tot neamul oamenilor, conducători şi conduși, învăţaţi şi neînvăţaţi; și pentru că vindecă și tămăduiește în general orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că a agonisit în sine tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi în tot felul de harisme duhovnicești.”
Câteva rânduri mai jos Sf. Chiril dezvoltă ideea diferenței dintre Biserica adevărată, definită drept sobornicească, și celelalte grupări eretice, sectare:
„Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi structurile celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, sunt biserică; de aceea ți s-a predat acum fără greșeală credința în: „întru una, sfântă, sobornicească Biserică”, ca să fugi de structurile lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci în vreun oraş, nu întreba numai: „Unde este casa Domnului?” – căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească peșterile lor case ale Domnului -, nici nu întreba numai: „Unde este biserica?”, ci: „Unde este biserica sobornicească?”. Acesta este numele specific al mamei noastre a tuturor.”
Traducerea cuvântului καθολική
Mai adaug aici că termenul grecesc καθολική a fost utilizat în diferite contexte care denotă înțelegerea de universală, întreagă, plenară, cuprinzătoare. Spre exemplu, adesea se vorbește de Biserica καθολική a alexandrinilor sau a unei cetăți anume. Din aceste formulări se vede că s-a ajuns la o înțelegere tehnică a cuvântului, desemnând o anumită Biserică, cea deplină, chiar dacă ne-am referi doar la comunitatea dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, același atribut este asociat Judecății de Apoi (universale), epistolelor generale din Noul Testament (ale Sf. Petru, Iacov, Ioan, Iuda), dar și credinței ortodoxe. Ba chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre virtutea deplină/generală. De aceea consider că sensul de bază este amplu, anume calitatea de a fi deplin, cuprinzător și fără lipsă. Ba chiar putem vorbi de un termen tehnic ce nu poate fi tradus printr-un singur cuvânt în limba română.
Din nefericire, opțiunea pentru „sobornicească” duce cu gândul mai mult la faptul că Biserica Ortodoxă este organizată și funcționează sinodal. Însă această alegerea a fost făcută în limbile salvă și română în cunoștință de cauză tocmai pentru a evita confuziile care s-ar putea produce în popor în legătură cu natura catolică a Bisericii. Până la urmă, nu este o soluție chiar rea.
Așadar pr. Adrian Agachi a exprimat fidel credința ortodoxă în postarea sa. În plus, sunt de acord cu faptul că termenul „sobornicească” este deja intrat în .patrimoniul Ortodoxiei românești și nu poate fi schimbat după bunul plac al oricui. În contextul actual, când papistașii își arogă denumirea de catolici, este greu de utilizat acest termen fără a genera diverse confuzii. La fel, cuvântul „universală” nu exprimă fidel sensul original al cuvântului, după cum s-a văzut la Sf. Chiril spre exemplu.
Crez ortodox în literă, dar nu și în faptă?
Totuși se ridică întrebarea: Cum de nu sunt taxați măcar în același fel cei care atacă din interior Ortodoxia? Spre exemplu, Mitropolitul Nifon, ca reprezentant al BOR pe relații externe, a exprimat idei cu totul neortodoxe în mesajul său adresat la Adunarea Generală de la Busan (2013) a CMB și a reafirmat aceleași lucruri acum câteva zile, când a primit o delegație a aceluiași Consiliu. Oare el are dreptul să implice BOR în acțiuni străine de credința cea dreaptă? Nu ar trebui să fie tras la răspundere, să i se ceară socoteală pentru declarațiile făcute fără acoperire în teologia ortodoxă?
Amintesc că declarațiile Mitr. Nifon au fost criticate de teologi greci precum Dimitrios Tselenghidis, dar și de cinci episcopi tot din Grecia. Însă nu a existat nici o reacție de sancționare sau măcar retractare din partea sinodalilor români.
Oare ar trebui să ne mulțumim cu păstrarea traducerii nealterate a Crezului, fără aplicarea lui adecvată? „Înfățișarea adevăratei credințe” (2Tim. 3: 5) este suficientă pentru mântuire și pentru buna funcționare a Bisericii? Sau poate ascunde cumva o trădare de același soi, dar mai puțin vizibilă pentru a înșela pe cei neștiutori și neatenți.
Nu e de mirare că s-a ajuns chiar și la nivel oficial această concepție greșită despre Biserică să fie adoptată la Sinodul din Creta. Cum am putea să avem pretenția ca Mitr. Nifon să fie sancționat acum, dacă nu a fost făcut acest lucru în 2013, când încă nu se făcuse pasul spre parafarea ecumenismului în cadru sinodal în 2016?
Totuși mărturisirea și trăirea credinței ar trebui să fie la un alt nivel, nu doar de fațadă. Pentru a birui moartea, diavolul și păcatul e nevoie să ne ținem de dreapta credință cu convingere, ca de ceva dătător de viață, cu frică și cutremur, nu ca de o piesă de muzeu.
Bucuria Învierii se găsește între ortodocși, nu cu ereticii occidentali (Imagine: Ziar Târgu Neamț.ro)
Reticența ortodoxă de a îndrepta calendarul și pascalia vine din evitarea cedărilor în fața catolicilor și, mai de curând, a protestanților. După încercările eșuate din 1274 (Sinodul de la Lyon) și 1438-1439 (Ferrara-Florența), ortodocșii au refuzat în 1583, 1589 și 1593 calendarul propus de Papa Grigorie al III-lea.
Din păcate, insistențele de a șterge această diferență de date praznicale nu au încetat nici până astăzi, cu toate că în Biserică păzirea cu scumpătate a datelor calendaristice nu reprezintă o necesitate. Dimpotrivă, există destule situații când anumite sărbători sunt mutate din considerente liturgice. Mai importantă este păstrarea normelor dogmatice și morale, chiar dacă rigoarea științifică își are și ea locul ei.
Subiectul ridicat de Adrian Papahagi de adaptare a Pascaliei ortodoxe cu lumea occidentală este unul fals. Nu suntem datori față de catolici și restul protestanților cu nimic. Adevărata datorie este față de frații ortodocși din toate Bisericile Locale. Unitatea trebuie căutată cu aceștia, nu cu restul „creștinilor” apostați. În plus, propunerea dumnealui face parte deja din agenda ecumenistă de unire în 2025 cu catolicii, după cum am mai scris.
Din nefericire, există o ruptură reală între Bisericile Ortodoxe autocefale în privința calendarului. Cea mai gravă este cea din Finlanda, unde se prăznuiește și Paștile după metoda îndreptată încă din 1921-22. Presiunea statului de a se distanța Biserica de Moscova este cea care a determinat această schimbare. Dar este un caz tolerat, nu un model de urmat.
Cea mai mare grijă trebuie avută față de conștiințele credincioșilor, să nu fie bulversate și induse în eroarea de a se apropia prea tare de lumea occidentală în loc de a ține strâns la unitatea internă ortodoxă. Trebuie conștientizate limitele calendarului iulian și devierile de la hotărârile Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic cu privire la Pascalie, dar în cuget ortodox, nu cu scopuri ecumeniste sau materialiste.
Așadar propunerea d-lui Papahagi este anacronică. Deja la Conferința din 1923 măcar a fost evitat calendarul gregorian și a fost adoptată o formulă mai bună de calcul, dar domnia sa dorește un regres chiar și astronomic prin adaptarea la lumea catolică. Atunci nu a fost menționată nici sincronizarea cu papistașii, dar acum se urmărește explicit acest lucru.
Într-o postare ulterioară, apar alte câteva afirmații greșite legate de schimbarea calendarului. Spre exemplu, după Conferința din 1923 doar românii au încercat să schimbe și pascalia, pe când grecii nu au făcut acest lucru, înțelegând că ar încălca tocmai hotărârea de la Niceea. Discuțiile și smintelile în epocă pe această temă au fost mari și sunt semnalate pe scurt în acest articol. Conferința de la Moscova din 1948 doar a pus lucrurile pe un făgaș temporar, nu a impus voința rușilor.
Într-adevăr, problemele de calcul pascal sunt complicate și nu sunt pentru o dezbatere publică și democratică înainte de a o discutare a lor specializată. Ele țin de sincronizarea calendarului iudaic cu cel iulian (sau cu cel egiptean egiptean în primele veacuri creștine). Data de 14 nisan ar trebui transpusă în orice alt sistem calendaristic pentru a păstra momentul cât mai exact al Răstignirii Domnului și 15 și 16 nisan pentru Învierea Lui. Oricum, esența este că nu se poate vorbi de o dată fixă, ci de una mobilă, în funcție de luna plină, care corespundea momentului Patimilor lui Hristos, Care a suferit în vremea Pesahului iudaic.
Având în vedere această complexitate a problemei calendaristice, era de așteptat ca cineva care se implică atât de abrupt în ea, încât să vină cu propuneri tari, să fie un cunoscător fin și un aducător de pace, nu de polemici smintitoare. Dar, dimpotrivă, inițiativa declarată de d-l Papahagi pare că vine pe o filieră străină Ortodoxiei, care urmărește alte interese. Cel puțin se pliază de minune pe proiectele Patriarhiei Ecumenice de unire la nivel liturgic cu catolicii, despre care am menționat mai sus. Aceste proiecte țintesc un Sinod unionist în 2025, la comemorarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic.
Această agendă occidentală este vizibilă și prin argumentarea depărtării de Rusia prin amestecarea planului politic cu cel bisericesc. Dar, în substrat, este vorba de desprinderea de valorile ortodoxe tradiționale, nu de politica imperialistă nedemonstrată a Moscovei. România, ca țară NATO, este controlată și, iată, folosită în scopuri străine de interesele ei naționale și mai ales spirituale. Fie că e vorba de o intervenție dictată, fie indusă de mentalitatea americană de nimicire a Ortodoxiei, noi, creștinii drept-slăvitori, trebuie să ne ferim de astfel de idei neavenite.
Mesajul similar al d-lui Baconschi, care are înclinații tradițional antiortodoxe, întărește impresia unei conspirații bine construite și care nu mai are răbdare să construiască terenul pentru unirea din 2025. Acesta vorbește de unitatea dubioasă așa-zis ortodoxă de la Sinodul din Creta, care nu a fost nicidecum în tradiția Sfinților Bisericii
Evident că Ortodoxia trebuie să fie capabilă să înțeleagă hățișul calculelor pascale și să dea un răspuns înțelept provocărilor de această natură, dar în primul rând trebuie să-și țină rândurile strânse. Unitatea adevărată nu este una politică și apostaziată cu Occidentul, ci în Hristos și în dreapta credință. Mai degrabă un calendar strâmb cu harul lui Dumnezeu decât unul drept în brațele ereticilor.
Intervențiile din ultimele zile pe marginea propunerii lui Papahagi dovedesc că alinierea cu ereticii prin Paștile comun este un punct important pe agenda progresistă, iar ortodocșii sunt țintă clară. După ce nu a suflat nici o vorbă despre cazul Pr. Laurențiu Iacob, oprit de la slujbă de episcopul său pe motive prea evident greșite și cu aromă eretică, Vasile Bănescu se activează pe subiectul de față. Dacă Patriarhia nu a acceptat gestul episcopului Lucian Mic, nici purtătorul de cuvânt nu a punctat, ci s-a decis probabil mușamalizarea problemei. Însă acum nu doar Bănescu, ci și trustul Basilica promovează schimbarea calendarului, testează piața. Astfel, pe pagina de Facebook, care a devenit canalul de comunicare al Patriarhiei, V. Bănescu face apologia unității cu toată lumea creștină, care ar fi fost „dorința constantă a Sfinților Părinți ai Bisericii creștine primare”. Tradus, va să zică Sfinții Părinți au dorit unitatea cu ereticii dintotdeauna. Păi, dacă e așa, de ce i-au condamnat sinodal și au rupt comuniunea cu ei? Spre exemplu, chiar la Sinodul I Ecumenic a fost stabilită data comună a Paștelui, însă arienii au fost anatematizați. Dar pentru creștinii prostibili din România este important să fie rostogolită o afirmație ca să prindă teren. Dar și agenția Basilica pune o întrebare pe Telegram: „Ce părere aveți despre propunerea lui Adrian Papahagi ca ortodocșii și catolicii să serbeze Paștele la aceeași dată❓”. Din fericire, răspunsurile primite desființeză nesimțirea sfioasă a Patriarhiei.
Este de remarcat că trădarea se instaurează îndeosebi între intelectualii de prim-plan și personalitățile oarecum supuse constrângerilor sistemului, pe când credincioșii simpli se țin departe de alunecările acestea crunte și-și țin conștiincioși credința. Din păcate, cam cu jumătate de măsură, cu o supușenie neînțeleasă față de cei neaveniți din fruntea pliromei ortodoxe de la noi, fie oficiali, fie informali.
Aș remarca și faptul că poziția PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, este corectă, deși greu de pus în practică, să fim sinceri. O analizare a problemei calendarului și Pascaliei în interiorul Ortodoxiei ar fi de dorit, dar nu la presiunea catolicilor și lumii occidentale.
