Către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (prin Biroul reprezentanței Patriarhiei Ecumenice din Grecia, care are sediul în Atena)
Către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia
Către membrii Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei
KAVALA 6-8-2022
Înaltpreasfințite, Vă sărutăm dreapta!
Toți cei care am semnat prezenta scrisoare suntem fii ai Sfintei Mitropolii de Filipi de Neapole și Tasos și, în consecință, fii duhovnicești ai Voștri.
Am fost informați cu bucurie că, în urma referatului Vostru, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a dedicat luna Septembrie să fie sărbătorită Sinaxa Sfinților din insula Tasos. De asemenea, am fost informați că la prima sărbătorire a acestei sinaxe se va afla atât Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cât și Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia.
Totuși bucuria aceasta s-a schimbat cu puține zile în urmă în întristare, când au apărut știri care menționau că la prăznuirea aceasta se va afla pseudo-episcopul schismatic Epifanie al Kievului, care este un mirean cu odăjdii, care, împreună cu uniații, autohirotoniții, caterisiții și schismaticii, constituie «așa-zisa Biserică Autocefală a Ucrainei», o biserică pe care 10 din 14 Biserici Ortodoxe nu au recunoscut-o, nici nu au comuniune cu mitropolitul schismatic Epianie și cu așa-zișii clerici dimpreună cu el caterisiți și nehirotoniți.
Din păcate, știrile acestea nu doar că nu le-ați negat, ci, dimpotrivă, le-ați adeverit prin comunicatul din partea Mitropoliei de Filipi de Neapole și Tasos cu programul vizitei înalților Voștri invitați și al așa-zisului episcop Epifanie de Kiev, cu rezultatul că ne-ați strâmtorat foarte tare prin alegerile Voastre.
Ca fii duhovnicești, vă întrebăm cu îndrăzneală cu dragoste îndurerată: veți sluji împreună cu el și cu așa-zișii clerici care sunt mireni cu rasă? Astfel, nu vă prejudiciați arhieria pe care v-a dăruit-o Dumnezeu cel adevărat întreit și unitar?
Ce prevăd sfintele canoane pentru asemenea acțiuni bisericești? Am întrebat pe teologi și ne-au menționat că o astfel de conjunctură bisericească a Mitropolitului atrage consecințe grave asupra arhieriei lui. Sfintele canoane 10 apostolic și 2 al Sinodului din Antiohia sunt foarte clare: „Cel ce are comuniune cu cel excomunicat să fie excomunicat».
Merită să vă prejudiciați arhieria și să-i smintiți pe credincioși pentru aspirații și ambițiile altora (de ex., a unor oameni politici, diplomatici și bisericești)? Aveți succesiune apostolică, săvârșiți Tainele Bisericii noastre ca urmaș al Sfinților Apostoli (concret, al Apostolilor Pavel, Luca Timotei și Sila) și sunteți chipul și în locul lui Hristos și treceți la conslujirea cu schismatici uniați și autohirotoniți care nu au nici succesiune apostolică, nici nu sunt ortodocși. luați în considerare că o astfel de acțiune Îl insultă atât pe Dumnezeu cel adevărat întreit și unitar, cât și pe Înaltpreasfinția Voastră ca Arhiereu și pe noi ca credincioși.
Și, după cum spunea și Sfântul Paisie, funcționează și legile duhovnicești, care au funcționat și în istoria bisericească adeseori, Înaltpreasfințite. Cu dragoste, durere sufletească, ca fii care-l văd pe părintele lor că se pregătește să treacă la fapte necanonice, vă chemăm să stați împotrivă tuturor celor care au plănuit această conslujire inacceptabilă. Să știți că o astfel de faptă nobilă din partea Voastră va fi bine-plăcută Domnului nostru Iisus Hristos și ne va face să simțim că avem un Arhiereu care rezistă la orice interese mitropolitane ale conducătorilor care vin și pleacă.
Nu-i trece prin cap nici unui credincios ortodox (cleric și mirean) să se afle la conslujirea care forțează sfintele canoane pe care Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu le-au legiferat ca să delimiteze hotarele dintre Adevăr și Minciună.
Vă urmăm bună luminare ca să luați decizii ortodoxe și Dumnezeu cel întreit să vă dea putere, luminare și curaj în lucrarea Voastră!
Urmează semnăturile credincioșilor care protestează pe drept din Mitropolia Voastră.
Strângerea semnăturilor va continua până la anularea invitării lui Epifanie.
În contrapartidă, apare atitudinea recentă a Episcopului Isaia de Tamassos, un ierarh cipriot care a fost constant un opozant al recunoașterii schismaticilor ucraineni, dar care recent a făcut o vizită neoficială la Constantinopol pentru a strânge legăturile cu Patriarhul Bartolomeu.
Mitr. Isaia alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Romfea.gr)
Într-un interviu extins acordat agenției Filenews, preluat și de portalul bisericesc cel mai cunoscut din Grecia, Romfea.gr, Mitropolitul Isaia a oferit detalii legate de vizita de la Fanar, dar și de cea precedentă la Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului. Pe bună dreptate, reporterul care l-a intervievat a dorit să afle intențiile de acestuia de a ajunge Arhiepiscop după moartea celui actual, care se pare că este grăbită de boala grea de care suferă.
Din nefericire, explicațiile date confirmă destul de clar faptul că este dispus să renunțe la poziția inițială pe problema ucraineană pentru a fi ales ca Întâistătător al Bisericii Ciprului. Deși a făcut studii la Moscova cu binecuvântarea Mitropolitului Nichifor de Kikkos, acum este în poziția de a se întoarce împotriva rușilor din oportunism.
Vizita la Fanar a nu a țintit „curățarea” numelui său de diferite interpretări, ci a venit „din respect față de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic”. „Această vizită a constituit încă o încredințare a relațiilor admirabile dintre noi, dar și o continuare a conlucrării noastre”, a declarat Mitropolitul Isaia, pentru că el „cunoaște din experiență dragostea părintească și înțelepciunea Sanctității Sale”.
Vizita la Arhiepiscopul Ciprului a fost la fel de prietenească. I-a sărutat mâna și l-a încredințat „sincer” că este „la dispoziția lui ca om și ca Episcop”.
Ceea ce este cel mai important, în decursul vizitei la Constantinopol, a primit mărturii detaliate despre argumentele Patriarhiei de a recunoaște pe ucrainenii schismatici, pe care le va studia cu atenție. Concret, a primit „suficiente răspunsuri prin dizertații nomo-canonice și istorice”, fapt ce consideră că va „lămuri și va arunca lumină abundentă asupra chestiunii ucrainene”.
Punctul cel mai spinos a fost explicarea schimbării de atitudine, de la refuzarea conslujirii cu Arhiepiscopul până la deplina ascultare față de acesta. Bineînțeles că nu a constituit o dilemă foarte mare. Practic, acum Mitropolitul Isaia declară că opoziția sa nu s-a datorat greșelii canonice, ci „modului în care au fost luate deciziile și procedurile”.
Pe marginea acestor două atitudini, se ridică întrebarea: Vor reuși credincioșii simpli să-și păstreze credința curată spre mântuirea lor și slava lui Dumnezeu atât pe subiectul schismei ucrainene, cât și pe orice alte teme bisericești arzătoare de astăzi? Aceasta cu atât mai mult cu cât păstrătorii credinței ar trebui să fie episcopii, nu cei de jos din Biserică.
Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.
„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)
Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:
„Preafericite Părinte și Stăpâne,
Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:
1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.
Pe bună dreptate, din citatul în cauză nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.
De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.
2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.
3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.
Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.
Raportându-vă acestea după datorie, semnez,
Cel mai mic frate în Hristos,
† Antonie al Glyfadei
„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și trăiască viața și pe cine iubesc”.
O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.
„A fost informat despre Gramata Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la Deciziile Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice despre tămăduirea schismei care dăinuie din anul 1967 și a restabilirii comuniunii bisericești cu unitatea bisericească din țara vecină cu capitala la Skopje, sub Arhiepiscopul Ștefan.
Asupra acestora, Sfântul Sinod își declară satisfacția referitor la Gramata Patriarhului Ecumnenic Bartolomeu pe temă pentru că consideră „odihnește” sfântul cler și poporul bine-credincios deoarece răspunde la așteptările atât despre denumirea unității bisericești a țării vecine fără folosirea numelui scump al „Macedoniei” ca element component sau derivat, cât și despre delimitarea granițelor ei numai în hotarele țării.
Sfântul Sinod, cu sensibilitate pe subiect, a decis să trimită Comisiilor Sinodale a) pe chestiuni dogmatice și nomocanonice și b) pe relații inter-ortodoxe și inter-creștine ca să studieze științific chestiunea și să facă un raport Sfântului Sinod despre modul abordării mai departe.
De asemenea, și cu prilejul Gramatei de mai sus a Patriarhiei Serbiei își exprimă contestațiile serioase și rezervele: a) despre folosirea termenului de „Biserică Ortodoxă Macedoneană” acordat de Biserica Serbiei Bisericii de Ahrida, b) despre menționarea „diasporei” Bisericii de Ahrida și c) despre acordarea întâmplătoare a autocefaliei de către Patriarhia Serbiei, câtă vreme singurul organ competent pentru acordarea autocefaliei este cinstita Patriarhie Ecumenică.
În final, Sfântul Sinod urează ca Ierarhia de sub Arhiepiscopul Ștefan a Sfintei Arhiepiscopii de Ahrida să valorifice constructiv readucerea ei în comuniune bisericească și ridicarea schismei, evitând revendicările mai vechi etnofiletiste, care au fost condamnate mai ales la nivel pan-ortodox ca erezie de către Sfântul și Marele Sinod din Constantinopol din 1872.”
Nota noastră: După cum era de așteptat, problema statutului și autocefaliei macedonenilor stârnește sau chiar a fost revigorată de cea similară din Ucraina. Există două puncte foarte aprinse, de un deosebit interes la ora actuală în Ortodoxie, anume 1) cine acordă autocefalia, doar Patriarhia Ecumenică sau orice Biserică din care se desprinde viitoarea structură. Cu alte cuvinte, Fanarul este centrul primordial sau doar egala celorlalte Biserici Locale? Și 2) etnofiletismul, care este strâns legat de primul aspect.
Se știe că Bisericile elinofone (Grecia, Cipru, Alexandria) au făcut front comun cu Patriarhia Ecumenică în chestiunea ucraineană și susțin primatul ei, care nu are baze canonice de fapt. Fanarul a fost centrul bizantin care a dominat și celelalte Patriarhii (Antiohia, Alexandria și Ierusalim) pe filieră politică și socială, nu bisericească. Revendicările grecilor țin tocmai de etnofiletismul pe care-l impută celorlalți, nu de norme ecleziastice. De altfel, una din cauzele decăderii Bizanțului a fost tocmai apariția naționalismului grecesc, care a avut tendința să înlocuiască dreapta-credință (ortodoxia) ca centru de unificare a cetățenilor imperiului. În loc să adune toate națiile din cuprinsul lui pe baza religiei comune, a marginalizat și îndepărtat celelalte popoare. A se vedea în acest sens filmul realizat de Arhim. rus Tihon, viziunea căruia este confirmată și de alte izvoare istorice.
Pe lângă aceasta, nemulțumirile exprimate despre denumirea noii structuri bisericești macedonene sunt nefondate pentru că decizia sârbilor a lăsat la latitudinea unei înțelegeri pan-ortodoxe acest subiect, adică nu au impus nimic, ci recunosc sensibilitățile grecești, dar nu interferează pe acest subiect. Atâta vreme cât numele politic al țării este Macedonia de Nord, nu constituie un afront să se facă referire la acest lucru până la o viitoare hotărâre definitivă.
Schimbul de opinii între Bisericile autocefale inițiat de Patriarhia Ecumenică pe tema ecumenismului vădește nu doar reticența față de subiectul fals al unității creștine, dar și impunerea lui de către Fanar. Nu doar Enciclica din 1902 este importantă, ci și răspunsul celorlalte Biserici și concluzia ultimă forțată a Patriarhiei Ecumenice. Demn de laudă este răspunsul Bisericii Române, poate cel mai corect dintre toate.
Pentru traducerea textului m-am folosit și versiunea lui în engleză, pe lângă ediția oficială în grecește.
Ecumenismul caraghios cu oi neascultătoare (Imagine: Ecclesio)
Preafericiților și Preasfințiților Patriarhi ai Alexandriei și Ierusalimului și ai Preasfintelor Biserici autocefale surori în Hristos care sunt în Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia și Muntenegru.
În cinstitele scrisori irenice pe care ni le-au trimis ca răspuns Preasfințiții Întâistătători ai cinstitelor Biserici Ortodoxe autocefale la anunțul nostru despre alegerea noastră cu bună-voința lui Dumnezeu și ridicarea pe Tronul Ecumenic preasfânt, apostolic și patriarhal am văzut bucuroși legătura duhovnicească străveche și nesfărâmată, care se manifestă cu toată sârguința și cu deplină căldură, cuvintele de dragoste evanghelică exprimate cu foarte mare ardoare și rugăciunile fierbinți înălțate către Dumnezeu pentru această străveche Sfântă și Mare Biserică a lui Hristos, soră a lor foarte sârguincioasă în credință și dragoste.
Această înfățișare armonioasă ca într-un horă sfântă a fraților în Hristos care se roagă împreună, care a străpuns sufletul nostru, ne-a încălzit și mai tare spre o comuniune efectivă mai continuă și a trezit în noi nădejdi mai bune pentru o cultivare mai productivă a relațiilor reciproce dintre Bisericile de aceeași credință pentru o rodire cucernică mai strălucitoare și mai abundentă. Am primit și am strâns la piept ca fiind pline de intenții bune asigurările frățești pure ale Preasfintelor Biserici, între care este preasfânta soră care deține întâietatea printre Bisericile din statele ortodoxe, spunem despre Biserica Ortodoxă a toată Rusia, ne-a umplut de multă mângâiere când ne-a adresat și ne-a încredințat acestea: „Apelul vostru la pace și dragoste frățească și la comuniune vie reciprocă, adresat nouă și celorlalte Biserici autocefale, va găsi ecou și simpatie în inimile tuturor creștinilor ortodocși, care sunt dedicați sincer maicii lor, Biserica. Sfintele Biserici Locale ale lui Dumnezeu, despărțite prin istoria și diferențele de limbă și etnie, vor găsi unitatea lor în dragostea reciprocă, iar în comuniunea strânsă întreolaltă vor găsi curaj și extrag putere pentru propășirea în credință și cunoașterea lui Dumnezeu, resping metodele ostilității și propovăduiesc universalitatea Evangheliei.” – Acest duh de dragoste frățească și de unitate, care se revarsă din izvorul dumnezeiesc al Evangheliei, respiră viu prin cuvintele și înțelesurile asemănătoare din cinstitele scrisori ale tuturor celorlalte Biserici surori, transmițându-ne cu adevărat curaj și putere și ne oferă prilejuri binecuvântate, după obiceiul din vechime de bun augur al saluturilor de dragoste și frățietate, să cerem de fiecare dată și opinia lor experimentată pentru unele chestiuni asupra cărora studiul și judecata în comun ar putea fi considerate nimerite de către Biserici, dar totodată și completarea lucrurilor bune spre folosul comun al Bisericii întregi și a celor în parte, al căror cap este Hristos.
Așadar, întăriți de acest sprijin frățesc și având în minte îndemnul Apostolului Pavel către corinteni și către toți care au crezut în Hristos din toate veacurile: «Vă îndemn, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vorbiți toți același lucru și să nu fie între voi schisme, să fiți împliniți în același gând și în aceeași părere» , am socotit să propunem Sfântului Sinod din jurul vostru spre cercetare un studiu pe care noi l-am judecat a fi cuviincios și sfânt, vrednic de atenție și seriozitate, dacă se arată așa. Sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos consideră oportun să ceară un schimb de opinii cu Preasfintele Patriarhii și cu Preasfințiții președinți ai Bisericilor autocefale asupra unor subiecte de esență și calitate religioasă, general vorbind, de mare însemnătate și importanță, a căror rezumat, pentru o expunere mai clară și o studiere mai facilă l-am făcut cunoscut fraților sinodali în Hristos preacinstiți și preadoriți care sunt în jurul nostru.
Așadar, după studiul și cercetarea făcute cu atenție, au fost de acord, având rezoluția unanimă sinodală a fraților sfinți arhierei foarte iubiți și preadoriți care sunt în jurul nostru în Duhul Sfânt, dar conformându-se și obiceiului care stăpânește în Biserica străveche, potrivit căruia episcopii care erau în fruntea Bisericii cu iubire de Dumnezeu își împărtășeau unii altora nedumeririle și soluționările acestora prin gramate/scrisori, luând aminte cu grijă și cu iubire frățească să caute o cugetare comună în cuvinte și fapte, purcedem la descrierea întrebărilor validate sinodal, fără să ridicăm chestiuni noi, ci punând înainte pe cele supuse studierii comune de ceva timp spre luminarea reciprocă a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale ale lui Dumnezeu. Acestea, având în tot cazul dispoziții asemănătoare pentru folosul comun, suntem încredințați, vor accepta cu plăcere și vor judeca să găsească oportun ciclul de comunicare duhovnicească spre cercetarea care se vădește nu numai în cursul lucrurilor, ci care este impusă și de chemarea cu care am fost chemați toți în Hristos, care, cu bună-voința și harul lui Dumnezeu, suntem rânduiți spre cârmuirea Sfintelor Lui Biserici pentru a lua seama de ele și a ne îngriji după datorie de mântuirea tuturor. Căci este o necesitate, într-adevăr, pentru cei rânduiți de sus spre chivernisirea duhovnicească a credincioșilor și un mare folos pentru pliroma creștină îngrijirea ca cel mai de preț capitol al dragostei să fie întărit ca să aducă mai multe roade după voia sfântă a Domnului. De aceea ne-am gândit ce pare venerabililor întâi-stătători ai Preasfintelor Biserici autocefale că ar trebui cercetat mai întâi, ce ar fi fost de folos să se facă, dar nu s-a făcut și ce este de cuviință și posibil să se facă de acum pentru întrunirea popoarelor ortodoxe în unitatea credinței și în dragostea și gândirea comună unii față de alții și ce trebuie făcut după acestea spre întărirea sfintei și ortodoxei noastre credințe și spre apărarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici împotriva duhului acestui veac, care se ridică împotrivă.
Lucru plăcut lui Dumnezeu și evanghelic mai este și faptul de a cerceta părerile Preasfintelor Biserici autocefale despre relațiile noastre din prezent și viitor cu cele două mari vlăstare ale creștinismului, adică Biserica Apuseană și a protestanților. Și este cunoscut că unirea lor și a tuturor celor ce cred în Hristos cu noi în credința ortodoxă constituie subiect de rugăciune și cerere constante în Biserica noastră și dorința bine-credincioasă și din inimă a oricărui creștin autentic care se ține de învățătura evanghelică a unității. Dar nu ignorăm totodată faptul că această dorință se lovește de persistența neclintită a acestor Biserici în doctrine pe care stând ca pe o bază solidificată cu trecerea timpului, par să nu fie deloc dispuși spre calea unității, lucruri care sunt arătate de adevărul evanghelic și istoric, sau manifestă ardoare, dar în termeni și pe baze pe care înțelegerea și comuniunea dogmatică dorită se dovedesc a fi inacceptabile pentru noi. De asemenea, este de prisos a spune pentru cei cunoscători că Biserica sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, cea întemeiată pe temelia Apostolilor și întărită de dumnezeieștii și purtătorii de Dumnezeu Părinți la Sinoadele Ecumenice, care are cap pe Însuși Arhipăstorul Hristos și care este stâlp și temelie a adevărului și trup al lui Hristos, potrivit Apostolului de Dumnezeu inspirat și urcat la cer, Biserica sfântă menționată este una în faptă prin identitatea credinței și prin similitudinea valorilor morale și a obiceiurilor la unison (sinodal) prin deciziile celor șapte Sinoade Ecumenice și este datoare să fie una, nu multe și diferite între ele în privința dogmelor și a normelor fundamentale de guvernare bisericească. Dar dacă, precum în orice lucru cu neputință la oameni, dar cu putință la Dumnezeu, încă nu se poate nădăjdui la unirea tuturor ca fiind posibilă cândva, când venirea dumnezeiescului har conlucrează și oamenii sunt îndreptați pe cărările dragostei și păcii evanghelice, prin urmare trebuie luată în considerare și avută preocuparea, pe cât este posibil, cum ar fi cu putință să netezim calea acum colțuroasă care duce la un astfel de final și să găsim puncte de întâlnire și de contact sau chiar și unele atitudini permise de a trece cu vederea până la finalizarea în timp a întregului fapt, prin care se va împlini spre bucuria și folosul comun cuvântul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre o turmă și un Păstor. De aceea, presupunând că va fi bine-primită preasfinților frați propunerea unei astfel de examinări, punem înainte cu curaj această întrebare frățească: dacă este judecată a fi oportună acum o sondare preliminară despre aceasta pentru a pregăti un teren neted pentru apropierea reciprocă prietenească și să se determine bazele, măsurile și mijloacele judecate drept cele mai bune de comun acord între membrii Bisericii noastre Ortodoxe generale.
În conexiune cu unitatea creștină sunt puse înainte și cele despre creștinii occidentali care s-au detașat nu demult de Biserica Romană, care și-au luat denumirea de vechi-catolici și spun că acceptă cele dogmatizate de Biserica nedespărțită de până aproape în secolul al IX-lea și rânduielile celor șapte Sfinte și cinstite Sinoade Ecumenice și se proclamă pe ei înșiși ca fiind deja în Biserica Ortodoxă generală și cer unirea și comuniunea cu ea ca pe un lucru rămas pentru o reglare formală. Și este lăudabil cu totul zelul fierbinte al acestor creștini iubitori de Dumnezeu pentru adevărul creștin și pentru dragostea evanghelică de care se arată că sunt plini în lupta lor bună. Sunt cunoscute lumii creștine decretele și actele conferințelor lor, precum și învățătura dogmatică și liturgică din cărțile lor reprezentative.
Dar încă nu prevalează în opinia noastră ceva clar și general despre mărturisirea lor de credință proferată, ci sunt judecate diferit cele despre aceasta de către bărbații noștri bisericești, fie care cunosc starea lor de aproape, fie care le-au studiat de departe. Unii dintre ei se pronunță despre această mărturisire că este încă departe în esență în punctele dogmatice de ortodoxia deplină, iar alții, dimpotrivă, o judecă drept neavând diferențe esențiale care împiedică unitatea credinței și comuniunea bisericească, numai cât nu conține acceptarea a toată învățătura și tradiția ortodoxă sănătoasă. Am socotit a fi bine să cerem opinia bine-credincioasă și iubitoare de frați a Preasfintelor Biserici de aceeași credință și despre această preocupare importantă, dacă li s-ar părea oportun și în ce mod ar da un sfat bun și acceptabil să fie facilitată realizarea dorinței de unire deplină cu noi a creștinilor despre care este vorba ca o pârgă de bun augur pentru unitatea nădăjduită și dorită a creștinătății mondiale.
Socotim că sunt vrednice de nu mai puțină atenție cele spuse și scrise deja de ceva timp despre calendarul comun, printre care îndeosebi sistemele propuse de reformare a calendarului iulian, care domnește în Biserica Ortodoxă, sau acceptarea celui gregorian, acela fiind mai defectuos științific, iar acesta mai precis, luând noi în calcul și mutarea pascaliei noastre bisericești ca o consecință necesară. Vedem că și în studiile pe acest subiect sunt împărțite opiniile care domnesc la ortodocșii noștri care au făcut investigații de specialitate. Unii dintre ei consideră că ceea ce ni s-a predat de demult este singurul lucru potrivit în Biserică pentru că este predanie patristică și ceva validat bisericește de la început/de sus și mai puțin necesară reformarea lui, ba chiar cred că trebuie mai degrabă evitată din motive pe care le detaliază. Alții se dovedesc apărători ai calendarului occidentalilor și ai introducerii lui la noi, punând înainte precizia măsurării timpului cât mai deplină cu putință sau chiar și folosirea nouă a unuia similar. Pledează pentru ei, după cum se pare, și cei din Biserica de Apus probabil în așteptarea foloaselor religioase admisibile după perspectiva lor proprie. Astfel, fiind intensificată dezbaterea în zilele noastre, sunt propuse cu perseverență de ambele părți susțineri felurite și vrednice de considerație, care se referă la știință și la religie în același timp, prin care în unele din țările ortodoxe se vădește o înclinație spre acceptarea opiniei despre schimbarea calendarului nostru sau o reformare a lui. Ni se pare util, de asemenea, pentru că această chestiune are o semnificație bisericească evidentă împreună cu forma științifică, să facă schimb Sfintele Biserici Ortodoxe între ele de comunicate aferente ca să se formeze în ele și despre acest subiect un cuget comun, o opinie și o decizie a Bisericii Ortodoxe generale, căreia i s-a pus deoparte atributul de a judeca și a găsirea, la nevoie, un mod de a combina pe cât posibil precizia științifică aferentă căutată cu păzirea dorită a limitelor bisericești consacrate.
Așadar Marea noastră Biserică a lui Hristos, judecând că acest schimb de percepții despre punctele expuse mai înainte este o manifestare palpabilă a comuniunii duhovnicești și practice și o păzire cuprinzătoare a unității în toate chestiunile comune cu cea mai mare eficacitate, nutrește nădejdi bune că grija frățească a ei și îndemnul care împinge la un final cuvios și evanghelic vor avea ecou de simpatie în inimile venerabililor frați în Hristos și va găsi o iubire de frați aprobatoare din partea lor pentru a comunica opinia fiecăruia dintre cei care conduc cu iubire de Dumnezeu Bisericile. Mai cugetăm că, dimpreună cu folosul comun nădăjduit din comunicările reciproce, se va da din nou lumii o mărturie despre puterea morală viguroasă care există în Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, al cărei izvor este adevărul care a fost transmis în mod neschimbat și al cărei reazem tare este unitatea nezdruncinată a Bisericilor Locale între ele. Cu astfel de speranțe și încredere, pe care le sprijinim pe râvna dumnezeiască pentru reputația și starea bună a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici din partea venerabililor întâistătători care le conduc și a Preasfintelor Sinoade, ne rugăm din străfundul inimii către Domnul să mântuiască și să acopere sub scutul Său tot ansamblul/pliroma credincioșilor ortodocși și să dăruiască viață fericită, sănătate și zile îndelungate Preafericirii și Preasfinției Voastre, care sunteți mult iubit și mult îndrăgit de noi.
12 iunie 1902
†Ioachim de Constantinopol
Ioachim de Efes Natanael de Prusa Alexandru de Neocesareea Vasile de Smirna Constantin de Hios Policarp de Varna Ioachim de Xanti Nicodim de Vodena Nichifor de Litița Tarasie de Heliupolis Ieronim de Kalliupoli
Răspunsul a venit din partea mai multor Biserici autocefale (Patriarhia de Ierusalim, Biserica Rusiei, Biserica Greciei, Biserica României, Biserica Serbiei, Biserica Muntenegrului), din care facem un rezumat pentru fiecare:
Patriarhia Ierusalimului (5 iunie 193): Consideră că nu este o necesitate dialogul cu creștinii occidentali și există la mijloc pericolul prozelitismului. Oricât s-ar strădui teologii eretici spre unire, s-ar ruga și ar visa-o, nu o vor atinge. Dar „este posibil ca Bisericile despărțite prin dogme și norme bisericești să petreacă în dragoste creștină și în respect reciproc și în apreciere una ață de alta până când va veni plinirea vremurilor și va răsări ziua dorită a unirii, în care toți se vor veseli și se vor bucura, doar că și acest fapt este pus la îndoială prozelitismul, această mare sminteală din creștinism”. Păstorii Bisericilor își doresc și se roagă să se unească Bisericile despărțite, dar nu se vor depărta de păzirea dogmelor și așezămintelor lor.
Pe lângă vechii catolici, și anglicanii prezintă interes de a avea un dialog cu ei. Însă trebuie știut că, la o examinare atentă, există diferențe mari care ne despart. Apropierea și chiar unirea cu ei sunt posibile, ba chiar necesare, iar acest lucru ar putea fi ușurat de formarea unor comisii de teologi din toate Bisericile Ortodoxe care să pună bazele corecte unei asemenea uniri. Aceștia ar putea redacta o mărturisire ortodoxă de credință mai desăvârșită și să emită o soluționare a problemei canonicității ierarhiei anglicanilor.
În ce privește calendarul, o reformare a lui ar fi spre vătămarea Ortodoxiei pentru că există un atac al prozelitismului catolic și protestant. Dacă popoarele apusene ar conștientiza sminteala prozelitismului și ar renunța la ea, atunci s-ar putea apela la un calendar mai precis. Totuși ar exista impedimentul să fie încălcat canonul apostolic care interzice sărbătorirea Paștelui „cu iudeii înainte de echinocțiul de primăvară”. Însă, dacă motivele morale care au impus această măsură ar fi nu ar mai fi în vigoare, atunci nu ar exista nici un impediment dogmatic să fie pus în rânduială calendarul cu măsurătorile științifice.
Biserica Rusiei (28 februarie 19003): În privința relațiilor cu cele două „vlăstare ale creștinismului”, se fac rugăciuni ca ei să vină la cunoștința adevărului și „să se întoarcă în sânul Sfintei Biserici sobornicești și apostolice la Păstorul lor unic”. Pe temeiul sincerității credinței lor în Sfânta Treime, este acceptat botezul lor și clericii latini sunt primiți în rangul lor, cinstind succesiunea apostolică a ierarhiei lor, ca și pe copți, armeni, nestorieni. Totuși grija mare nu este atât pentru înlesnirea unirii cu ei, cât mai ales pentru apărarea ortodocșilor de atacurile și momelile latinilor și protestanților. Cea mai afectată este aristocrația rusă. Prozelitismul față de ruși este visul de veacuri al papismului. Oricât de seducătoare ar fi cuvintele pașnice de unire, catolicii nu trebuie crezuți și nici trecute cu vederea toate eforturile și cheltuielile și ordinele pe care le folosesc pentru a subjuga credința rușilor. Pe de altă parte, protestanții au concepție foarte exterioară despre viața bisericească și urmăresc în tot chipul să slăbească credința ortodocșilor ruși în sfințenia Bisericii mai rău decât latinii. Anglicanii sunt dați ca exemplu diferit, fiind sinceri în raportarea lor, fără dușmănie, dar departe de dreapta credință. În plus, dorința lor de unire ar trebui împărtășită de toți, nu doar de o parte dintre ei (High Church). Vechii catolici au o râvnă bună pentru adevăr și există o cooperare cu ei, fiind înființată o comisie în Petrupolis. Dar o unire reală a fost contant amânată și noua generație a pierdut viața bisericească, este lumească și greu se pot stabili legături concrete. Aceștia trebuie convinși că doar Biserica Ortodoxă este depozitarul adevărului și, dacă vor să se mântuiască, trebuie să vină la ea.
Calendarul este studiat de o comisie specială din ordinul țarului, formată din specialiști din multe discipline, care nu au ajuns deocamdată la o concluzie. Introducerea calendarului nou doar la nivelul societății nu este socotită de bun augur pentru că ar trebui alcătuite calendare care să indice sărbătorile bisericești pe vechi, cum se întâmplă în Japonia. Mai mult, învățații ruși consideră că este mai practic calendarul iulian decât cel gregorian, ceea ce-i face rezervați și pe conducătorii bisericești față de schimbarea pascaliei și a tuturor sărbătorilor bisericești.
În final, este semnalat faptul că există alte comunități de creștini care sunt mai dispuși să vină la credința ortodoxă, cum sunt copții, nestorienii, copții ș.a.
Biserica Greciei (14 iulie 1903): Chestiunea unirii generale a Bisericilor este nepotrivită în circumstanțele prezentului de atunci pentru că au fost multe încercări care s-au lovit de impedimente de netrecut și au dus la mai mare tulburare decât pace. În ce privește pe cei autodenumiți vechi catolici, aceștia nu doar că au diferențe majore în dogme față de ortodocși, dar nici între ei nu au unitate și același cuget.
Adaptarea calendarului depinde mult de condițiile naționale și sociale. Este o chestiune care ține mai mult de astronomi, iar bisericește contează sărbătorile. Drept aceea, „dacă toate Bisericile Locale de Răsărit sunt convinse că împrejurările națiilor diferitelor Biserici Ortodoxe sunt potrivite pentru reformarea calendarului fără tulburarea conștiințelor religioase ale celor mai simpli, care nu pot să discearnă dogme și chestiunile liturgice de chestiunile astronomice, acestea pot să întreprindă reformarea calendarului de acum prin consens între ele și cu guvernul fiecăreia…”.
Biserica României: Biserica este datoare să păzească adevărul de credință, dar și toate învățăturile secundare. Ea îi povățuiește și pe cei rătăciți să revină la calea adevărată. Întoarcerea lor este dovada că Biserica crește și se întărește doar pe temelia pusă, care este Hristos. „Deci unde este Păstorul adevărat, acolo este și va fi și turma Lui; și unde este Capul, acolo și nu în altă parte va fi și trupul.” Cei care nu au ascultat glasul Păstorului să rămână în turma Lui au pierdut dreapta judecată a blândului Stăpân și au parte de multe nenorociri, dar Biserica îi cheamă înapoi, ea fiind păstrătoarea învățăturii adevărate. Este cunoscută istoria până la dezbinarea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, provocată de cea din urmă. La fel, sunt știute și fazele prin care a trecut „biserica romano-catolică” până ce s-au scindat protestanții și și-au pus fiecare o altă temelie, diferită de cea ortodoxă. De atunci fiecare din aceștia urmăresc să stăpânească Biserica Domnului (Ortodoxă). Drept urmare, noi nu putem să trecem cu vederea nici măcar o silabă din învățătura de credință, nici nu avem vreun punct de întâlnire cu ei. „Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă și fără nici o împiedicare. Nu este nevoie să o facă cineva mai curată decât este.” Dacă vrea cineva să vină pe această cale, noi le-o arătăm, dar „nu primim propuneri cât privește modul de intrare, pentru că ea este credința sinceră” primită de la Domnul Iisus prin ucenicii Lui și dogmatizată în cele șapte Sinoade. Dacă eterodocșii pun condiții cum să fie primiți, atunci trebuie să ne apărăm credința, știind că Domnul este puternic să bage pe alții în împărăție în locul fiilor nevrednici de masa Mirelui ceresc și apoi să le deschidă și lor mintea și inima ca să fie primiți cu smerenie în turma Păstorului.
Vechii catolici nu pot fi primiți prin concesii, ci prin pocăință. Ei, după despărțirea de Biserica Romei, și-au introdus reforme inacceptabile, cum ar fi anularea spovedaniei și a posturilor. Au făcut și tot felul de acorduri cu anglicanii la Bonn în 1874 și 1875 și la Lucerne în 1892 și negociază credința. Ortodoxia nu recunoaște nici o mărturisire schimbătoare în afară de cea care conține adevărul ei dogmatic și moral.
Calendarul ar trebui să rămână neschimbat pentru că nu se poate să nu se aducă atingere rânduielilor canonice. Dacă Dumnezeu vrea altceva, ne luminează prin Sfântul Duh ce să vrem și ce să facem.
Biserica Serbiei (6 iunie 1903): Biserica Ortodoxă nu este răspunzătoare pentru împărțirea Bisericii întemeiată de Mântuitorul, ci este suficient să se îngrijească să oprească fenomenelor smintitoare. Unul este Izbăvitorul neamului omenesc și una este Biserica Lui, iar cei care au introdus dogma Filioque au deschis o fâșie mare spre tot mai multe rătăciri la mijlocul sec. al IX-lea și deplin în sec. al XI-lea. Pe vechii catolici care se întorc trebuie să-i primim cu o dragoste care să nu fie mai mare decât cea față de Domnul Iisus Hristos. Trebuie să păzim neatinse toate dogmele pe care le-am ținut până acum. Nu putem să le cerem să lepede toate obiceiurile lor bisericești care nu vatămă învățătura dreaptă, dar să fie primiți prin acceptul sinodal al tuturor Bisericilor autocefale.
Calendarul iulian și cel gregorian sunt deficitare și cel mai bun este cel propus de Maxim Terpkovici atât în ce privește calcularea anului, cât și pe partea religioasă.
Biserica Muntenegrului (23 aprilie 1902?): Ar trebui convocat un Sinod general al episcopilor ortodocși pentru o mai bună relație între ei, dar separările statale sunt o piedică de netrecut. Dar sunt folositoare aceste comunicări. Biserica Muntenegrului, împreună cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, se roagă pentru întoarcerea celor ce au fost cândva fii ai sfintei Biserici și oi duhovnicești și să ajungă la cunoașterea adevărului și să revină sub aripile Bisericii sobornicești. Este recunoscut botezul unora și al altora pe baza sincerității credinței lor, dar și succesiunea apostolică a latinilor. La fel procedează cu toți copții, armenii și nestorienii și care nu au pierdut succesiunea apostolică. În ciuda acestei dispoziții îngăduitoare, este nevoie mai ales de multă vigilență la atacurile latinilor și protestanților. Este știută din istorie dorința latinilor de a subjuga Ortodoxia chiar și în Serbia, Bosnia și Herțegovina prin înființarea de școli, misiuni și ordine monahale prozelitiste. Oricât de dulci ar fi cuvintele lor, trebuie avută mare grijă la vătămarea pe care o pot produce. La fel, și protestanții îi consideră idolatri și rătăciți pe ortodocși și produc pagubă prin învățăturile lor, de care trebuie ferită turma credincioșilor cu mare atenție. Cu totul altfel sunt anglicanii; drept urmare, trebuie manifestată deschidere față de ei și să li se arate dogmele păstrate curat doar în Biserica Ortodoxă. Vechilor catolici trebuie să li se arate că adevărul este doar în Biserica Ortodoxă ca ei, în căutarea lor îndreptată spre cele trei mari direcții creștine, să aleagă dreapta credință și să vină în turma cea adevărată.
În privința îndreptării calendarului, e un subiect dezbătut în toate țările ortodoxe și Mitropolitul Mihail al Serbiei a făcut deja o propunere Patriarhului Ecumenic. La fel, există și în Rusia o comisie pe această temă. Dar nu este ușor de ajuns la o concluzie finală acceptabilă pentru că este sensibilă schimbarea pascaliei și a praznicelor mișcătoare. Istoria arată că diferitele schimbări au provocat neplăceri. De aceea rămâne opinia că este mai bun calendarul iulian.
Răspunsul final al Patriarhiei Ecumenice (16 mai 1904): Mulțumiri pentru răspunsul Bisericilor autocefale din Ierusalim, Rusia, Grecia, România, Serbia, dar și Bisericii din Muntenegru. Alexandria, Antiohia și Ciprul nu au trimis o scrisoare de răspuns din cauza condițiilor vitrege.
Bisericile Ortodoxe se află sub asaltul unei ideologii lumești și se dorește fărâmițarea și dezbinarea lor și îndepărtarea lor de tradiția și canoanele apostolice. Acest duh străin amenință pacea Bisericii și este pământesc. Cum să nu fie drept să fie păstrate tradițiile ecumenice și patristice, puse pe temelia apostolică și păstrate cu sânge mucenicesc? Trebuie evitată orice abatere și să nu se apeleze la metode care distrug tradiția de veacuri.
Având în vedere dezbinările produse de erezii, este adevărat că trebuie multă vigilență în păzirea turmei ortodoxe, dar și rugăciune pentru unirea tuturor celor depărtați, gândindu-ne că ei cred în numele Domnului Iisus Hristos și nădăjduiesc să se mântuiască prin harul lui Dumnezeu. Nu ar păcătui cineva dacă vorbește cineva de apropierea creștinilor din Apus de Biserica Ortodoxă, în ciuda diferențelor de învățătură. Pentru a nu fi indiferenți față de eterodocși (vechii catolici), ci urmărind unirea bisericească, nu trebuie să-i nedreptățim, judecându-i după zvonuri; ar trebui să li se ceară o mărturisire clară oficială, emisă de episcopi și sinod. La fel trebuie tratați cu bună dispoziție și anglicanii.
Există diferențe de abordare față de botez și preoție în Bisericile Ortodoxe și trebuie curățat cugetul comun potrivit rânduielilor Bisericii Ecumenice. acest aspect ar trebui comunicat și studiat în răstimp de trei ani, apoi să se adune laolaltă teologi trimiși de Sfintele Biserici și să fie comunicată tuturor rezoluția.
În privința calendarului, avem predania de a prăznui Învierea în prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară. Dar calendarul sărbătorilor mișcătoare este bine să fie mai în acord cu anul tropic.
Între 2 și 6 decembrie a.c., Papa Francisc a vizitat Cipru și Grecia, unde s-a întâlnit cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din cele două țări și a participat la slujbe religioase catolice, dar a avut și diferite întâlniri cu caracter politic și social. Cel mai mediatizat eveniment a fost cel în care un preot bătrân ortodox i-a strigat că este eretic. Mesajul de ansamblu este acela că Papa caută o unitate atât la nivel politic, cât și bisericesc, dar în termeni pământești. Străbate un accent pus pe latura lumească și pe subminarea valorilor duhovnicești autentice. Pacea și înțelegerea sunt limitate la nivel social, psihologic, de fațadă.
Cu toate că nu pot fi acoperite toate detaliile vizitei, merită subliniate câteva aspecte relevante.
Ca dublu conducător al Vaticanului, politic și religios, Papa Francisc a punctat pe ambele planuri. Însă pe noi ne interesează întâlnirile cu ierarhia ortodoxă din cele două țări vizitate și declarațiile făcute.
În Cipru
Papa a avut mai multe întrevederi. După întâlnirea privată cu Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, a urmat una la care au participat 10 sinodali ciprioți (din 17, după cum reiese din fotografiile oficiale) în catedrala din Nicosia. Acolo au fost rostite două alocuțiuni din partea Arhiepiscopului Hristostom și a Papei. Întâistătătorul cipriot a subliniat în discursul său rădăcinile apostolice ale Bisericii Ciprului de la Sf. Ap. Varnava, greutățile provocate în ultimii ani de ocupația turcă și disponibilitatea de a promova dialogul și unirea ecumenistă cu catolicii în schimbul susținerii politice în fața pericolului musulman. Drept răspuns, Papa a dat asigurări că va depune eforturi în sensul sprijinirii Bisericii cipriote, dar a cerut și o renunțare la valorile pământești, după exemplul Sf. Apostol Varnava, pentru o mai mare dedicare unirii pe plan religios.
Cei 10 (din 16 + Arhiepiscopul) sinodali ciprioți prezenți la întâlnirea oficială cu Papa (Foto: site-ul Bisericii Ciprului)
Arhiepiscopul Ciprului a dat exemplul Papei Benedict, care a mijlocit pentru recuperarea a 50 de obiecte aduse în Germania, la Munchen, de traficanții de antichități. În ce privește linia ecumenistă a Bisericii, acesta a declarat, printre altele: „Noi, ca Biserică a Ciprului, urmând cu credincioșie duhul iubirii lui Iisus Hristos, avem relații foarte bune cu toate Bisericile și urmărim dialogul cu toți. Încuviințăm dialogul început între Patriarhia Ecumenică și Biserica Romano-Catolică și ne rugăm pentru reușita lui. Cuvântul lui Hristos: «Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc și vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă, un Păstor» (In. 10: 16) constituie pentru noi axul aspirațiilor noastre, care sunt posibil să fie realizate numai prin iubire și dialog sincer. La acest nivel, am început dialogul chiar și cu musulmanii din Orientul Mijlociu de câțiva ani. Din păcate, ascuțirea patimilor, care au cultivat elemente extreme, nu au îngăduit continuarea dialogului decât unul în Siria. Totuși noi credem ferm în soluționarea pașnică a diferențelor noastre, fie că ele sunt etnice, fie religioase. Și calea dreaptă este numai printr-un dialog sincer real”.
Practic, răspunsul Papei a fost de a pune o presiune mai mare spre unire decât în trecut, o implicare mai mare, chiar dacă asta ar presupune renunțări importante. El a declarat la un moment dat: „ca să fim înnoiți în comuniune și misiune, și noi avem nevoie de curaj ca să ne dezbrăcăm de orice este pământesc, oricât de prețios ar fi, ca să cultivăm deplinătatea unității. Nu mă refer absolut la orice este sacru și ne ajută să ne întâlnim cu Domnul, ci la pericolul de a rămâne absolutiști de la unele obiceiuri și datini, care nu sunt indispensabile ca să trăim credința. să nu ne lăsăm mutilați de frică. Să ne deschidem mintea și să avem curajul să facem gesturi curajoase. Să nu dăm loc unei «diferențe incompatibile», care nu se oglindește în Evanghelie! Să nu permitem tradițiilor, scrise la plural și cu «t» mic, să predomine față de Tradiția, care este la singular și cu «T» mare. Tradiția adevărată ne îndeamnă să-l imităm pe Varnava, să lăsăm în urmă orice, chiar și bun, care poate să pună în pericol deplinătatea comuniunii, întâietatea dragostei și necesitatea unității. … Și noi suntem chemați să ne regăsim pe noi înșine ca parte a aceluiași Trup, chiar să ne aplecăm la picioarele fraților noștri. Practic, cât privește relațiile noastre, istoria a deschis falii mari între noi, dar Duhul Sfânt vrea să ne apropiem mai mult cu smerenie și respect. Ne cheamă să renunțăm la dezbinările din trecut și să cultivăm împreună cu răbdare, grijă și concret ogorul Împărăției. Pentru că, dacă lăsăm deoparte concepțiile separatoare și conlucrăm unul alături de altul, de exemplu în faptele dragostei, instruirea și promovarea demnității umane, îi vom regăsi pe ceilalți ca frați și comuniunea se va coace de la sine spre slava lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va păstra felul său propriu și stilul său, dar încet-încet lucrarea noastră comună va crește armonia și va aduce roade”. Este o lecție despre „unitatea în diversitate”, despre convergența în duh, care va duce și la o unire finală.
Poate nu fără importanță este darul făcut de Papa Arhiepiscopului cipriot. Este vorba despre o carte ce cuprinde lucrări autentice, dar și apocrife (false) ale Sf. Ap. Pavel. Practic, o amestecare a autenticului validat de Biserică și a falsurilor din afara ei.
Vizita în Grecia
Deși nu se precizează cine l-a chemat în Cipru, invitația în Grecia a venit din partea Președintelui statului elen, doamna Katerina Sakellaropoulou. Ca și în România, inițiativa nu a venit din partea Bisericii Ortodoxe, dar a fost implicată și ea.
Fără să fi fost organizate slujbe în comun, a existat o primire oficială pe 4 decembrie dimineața din partea Arhiepiscopului Ieronim, la care au luat parte din partea ortodoxă, conform surselor oficiale, și cinci episcopi, un arhimandrit și un mirean, „aleși personal de Arhiepiscop pentru că au legătură cu dialogul celor două Biserici”.
În discursul său, Arhiepiscopul Atenei a făcut referire la refugiați, la pandemie și la înființarea statului grec cu 200 de ani în urmă. În ce privește ultimul subiect, a reproșat Papei, nu din dorința de a-l pune într-o „poziție dificilă”, faptul că predecesorii săi nu au sprijinit lupta poporului grec pentru eliberarea de jugul otoman. În final, a fost atins și subiectul unirii religioase: „Vă primim, în final, Sanctitate, recunoscând în persoana Voastră un lucrător destoinic și smerit al mesajului Evangheliei despre unitatea noastră în credința comună în Hristos. Drumul comun al romano-catolicilor cu Biserica Ortodoxă din primul mileniu de creștinism are să ne învețe multe. Mai mult, îndatorarea noastră, a ortodocșilor, de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, 2016, de sub conducerea Marii Biserici din Constantinopol, despre continuarea dialogului teologic constituie un element constitutiv al misiunii noastre. Suntem datori să urmăm dialogul în adevăr și iubire fără compromis și intoleranță «ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos» (1Cor. 9: 12), având desigur asigurarea că nu ne este permis să lăsăm ruptă cămașa necusută a Domnului, de vreme ce, după cum spune Apostolul Pavel, «nu S-a împărțit Hristos» (1Cor. 1: 13).
Față de replica din Cipru, de data aceasta Papa Francisc a lăsat deoparte presiunile și a apelat la o abordare mult mai conciliantă, care dă mai bine pentru imaginea publică. El a spus, printre altele: «Înveninări lumești ne-au infectat, buruiana bănuielii a mărit distanțarea și am încetat să cultivăm comuniunea între noi. Cu rușine – recunosc despre Biserica Catolică – fapte și opțiuni care au puțin sau deloc de-a face cu Iisus și cu Evanghelia, care au derivat mai degrabă din setea de câștig și putere, au ofilit comuniunea dintre noi. Astfel, am lăsat rodnicia să fie compromisă de dezbinări. Istoria are povara ei și astăzi aici simt nevoia să înnoiesc cererea de iertare de la Dumnezeu și de la frați pentru greșelile pe care le-au săvârșit atâția catolici». Bineînțeles că aceste scuze sunt de fațadă și doar pentru a accentua „rădăcinile noastre comune apostolice”. În fapt, acțiunile reprobabile nu au venit doar din partea unor catolici simpli, ci de multe ori chiar direct de la papi. Și nu este vorba doar despre fapte reprobabile, ci și de greșeli doctrinare nepocăite, cum sunt primatul și infailibilitatea papale.
A existat și o altă vizită a Arhiepiscopului la Papa Francisc înainte de plecarea acestuia de rămas-bun, în cadrul căreia a fost făcut un schimb de cadouri protocolar și de la care nu există alte relatări speciale.
Observații finale
Linia unionistă devine tot mai evident una pământească. Sentimentul religios este redus la un sentiment confuz, pacifist și găunos. Conducătorii bisericești se poartă ca niște lideri religioși lumești, promovează pacea pământească la presiunea unor cercuri străine, a unor puteri profane. Deși se face vorbire despre sinceritate, ea nu-și găsește nicidecum locul.
Sinodul din Creta a fost menționat expres de Biserica Greacă drept un moment important în parcursul ecumenist. Dacă acolo a fost proclamată concepția că suntem toți în aceeași corabie/Biserică, de acum trebuie să și conlucrăm în unitate.
Un fapt pozitiv este acela că nu au fost organizate rugăciuni sau manifestări liturgice în comun, că unii ierarhi ciprioți au lipsit (nu par a fi prezenți Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, de exemplu), iar sinodalii greci au fost absenți cu totul.
Din câte se pare, problema nu este compromisul dogmatic, cât cedarea și trădarea credinței la presiunile lumești, lipsa unei conștiințe care să fie dispusă să se jertfească pentru valorile Evangheliei lui Hristos decât să sacrifice adevărul pentru o unitate amăgitoare.
Astăzi, 22 noiembrie 2021, s-a întrunit în regim de teleconferință, Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei…
În ședința de astăzi Sfântul Sinod Permanent a cercetat datele care se formează prin noile măsuri care intră în vigoare în locurile de închinare la săvârșirea slujbelor religioase. După referatul Preafericitului Președinte și poziționarea tuturor Preasfințiților Ierarhi, a decis în unanimitate cele de mai jos:
Sfântul Sinod Permanent este alături cu toată inima de marele efort al guvernului grec de a nu se răspândi mai mult pandemia. Dar amintește că Biserica a fost ca un asistent al guvernului în acest efort prin cuvânt aprobativ și prin cuvânt de răspundere.
De asemenea, ia parte la marele efort din partea doctorilor și al cadrelor noastre medicale ca să înfrunte pandemia și stă alături atât practic, cât și moral, îndemnând pe toți să se vaccineze conform cu indicațiile comunității medicale, liber și neforțat.
Poziția statornică a Bisericii noastre este că alegerea vaccinului nu constituie o chestiune de dreaptă credință sau mărturisire, ci obiect de știință medicală și practică individuală și răspundere comunitară. Orice concepție contrară, chiar și a clericilor, nu reprezintă Biserica Greciei, care este administrată și se exprimă oficial numai prin Sfântul Sinod.
Cu referire la decizia guvernamentală din 72486/19.11.2021 (Β’ 5401), conform căreia credincioșii, când intră în sfintele biserici ca să participe la sfintele slujbe și să venereze pe adevăratul Dumnezeu, sunt datori să aibă certificatele prevăzute, consideră că nu este posibil să fie verificată conformarea credincioșilor cu decizia guvernamentală de către personalul angajat (paraclisieri) sau voluntar al sfintelor biserici, după cum nu are nici puterile, nici atribuțiile păzirii, nici autoritate publică (de ex. polițienească).
Rămâne statornic Notei sale circulare cu nr. 4766/2205/4.11.2021, prin care adresează din nou un apel clerului și poporului credincios să păzească precis măsurile de prevenție pentru evitarea răspândirii coronavirusului și îndeamnă părintește la înfăptuirea vaccinului indicat de comunitatea medicală ca măsură esențială de apărare împotriva pandemiei, în special conjunctura curentă pentru cei care sunt mai mari de 65 de ani, după cum și efectuarea controalelor de diagnosticare de către cei ce nu s-au vaccinat.
Se adresează simțului de răspundere și generozității sfințitului cler și al poporului credincios și îndeamnă:
1) să rămână indestructibil uniți sub acoperământul Bisericii mamă prin ascultarea de Sfântul Sinod și de Preasfințiții Păstori, evitând orice fel de separare și dihonie, pe care o urmăresc «sub pretext de bună-cinstire» persoanele care slujesc unor scopuri străine de firea Bisericii.
2) să urmeze neabătut indicațiile specialiștilor pentru înfruntarea răspândirii coronavirusului, purtând neapărat masca de protecție pe tot parcursul rămânerii lor în sfânta biserică și respectând distanțările prevăzute.
3) să înalțe rugăciune și cereri către Dumnezeu cel atotîndurat să întoarcă, să risipească și să îndepărteze boala coronavirusului pentru că pentru noi, creștinii, are valoare cuvântul adevărat și nedezmințit al Psalmistului David (Ps. 126,1): «Dacă nu va păzi Domnul cetatea, în zadar priveghează cel ce o păzește».
Într-un răspuns oficial la o scrisoare adresată de Mitropolitul Andreas de Konitsa, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei înștiințează practic pe toți cei revoltați că vizita Papei Francisc va fi un protocol strict, din care vor lipsi rugăciunile în comun și nu vor fi implicați restul sinodalilor în afara Arhiepiscopului Ieronim.
Au fost mai mulți Mitropoliți care au protestat împotriva venirii Papei Francisc, printre care Serafim de Pireu și Serafim de Kithire, dar și foarte mulți alții și numeroși clerici și mireni.
Textul emis de Sinodul grec, datat 9 noiembrie a.c. și adresat Mitropolitului Andreas, este următorul:
„Înaltpreasfințite frate în Hristos,
Prin decizie sinodală, luată în ședința Sfântului Sinod Permanent din 3 noiembrie a.c., și în urma epistolei voastre din 1 noiembrie a.c. despre vizita Papei Francis în Grecia în data de 4 și 5 decembrie 2021, vă facem cunoscut că Sfântul Sinod Permanent a decis în ședința lui menționată că rămâne la deciziile sale dintâi atât componența lui prezentă, cât și trecută, la ca ați luat parte ca membru, adică nu este reprezentat la nici o manifestare, nici nu primește oficial pe oaspetele de mai sus, nici nu participă la vreo rugăciune în comun sau la orice slujbă religioasă.
Vizita Papei Francisc la Sfânta Arhiepiscopie a Atenei este strict protocolară, fără prezența Sfântului Sinod.”
Din cele declarate nu este limpede în ce fel este exclusă vreo implicare a sinodalilor greci morală, în afara de absența lor fizică. Pot asista pasivi la acest eveniment? Care ar mai fi folosul venirii Papei? Pare mai mult o umilire a lui în public prin desconsiderarea sa totală ca lider religios al catolicilor.
Presiunea politicului asupra Bisericii face ca aceasta să facă noi concesii. După ce s-a transformat în organ de propagandă vaccinistă, acum Sfântul Sinod Permanent (pe noiembrie) al Bisericii Greciei a hotărât să îndemne pe credincioși să aibă certificat verde la intrarea în biserici sau un test covid.
Arhiepiscopul Ieronim și mesajul „pastoral” de testare (Foto: Βήμα Ορθοδοξιας)
Într-o scurtă Notă enciclicăemisă astăzi, se spune: „…vă facem cunoscut că Sfântul Sinod, în ședința lui menționată, a decis, în plus față de Enciclicele lui aferente, să vă adreseze un apel și prin voi către tot clerul, tagmele monahale și credinciosului popor, ca la venirea la sfintele biserici și la sfintele mănăstiri să fie respectate riguros toate măsurile de protecție pentru evitarea răspândirii virusului corona, îndemnându-vă părintește la facerea vaccinului recomandat de comunitatea medicală drept măsură esențială de protecție împotriva pandemiei, precum și efectuarea unui test de diagnostic (rapid test sau PCR) de către cei care încă nu s-au vaccinat. De asemenea, amintim obligația efectuării pe propria cheltuială a două teste (test rapid sau PCR) săptămânal de către toți cei ce deservesc sfintele biserici (clerici, cântăreți, tineri șamd muncitori) care nu au ajuns la vaccinarea împotriva coronavirusului, precum și depunerea acestor rezultate la conducerea bisericească superioară în contextul respectării măsurilor sanitare prevăzute. În concluzie, vă amintim și obligația Consiliilor și Sinaxelor Bisericești locale de a controla respectarea măsurilor în sfintele biserici și în sfintele mănăstiri.”
Presa greacă de factură bisericească a comentat negativ aceste noi măsuri. Portalul ΒήμαΟρθοδοξιας a descris în următoarele cuvinte situația:
„În același timp în care la SuperMarket și în mijloacele de transport în comun cetățenii intră fără test rapid, de ce să fie necesar să plătească 10 euro din buzunarul lor (test rapid) ca să vină la slujbe în bisericile care sunt nevoia existențială a credincioșilor? De altfel, măsurile de distanțare și măștile sunt respectate cu pioșenie. Credincioșii arată respect absolut și înțelegere față de măsurile contra pandemiei. […] Foarte puținii credincioși care vin la biserică se pare că vor deveni și mai puțini și mai ales prin decizia administrației Bisericii. În care altă pandemie au fost luate măsuri asemănătoare în biserici? Sinodul a funcționat evident spasmodic sub presiunea politicului și al reporterilor TV, care, în interviul de ieri al Primului Ministru la postul MEGA, au încercat să pună presiune asupra bisericilor, care ar fi libere de covid! Credincioșii deja o amărăciune față de poziția competențelor guvernului, acum a venit placa de mormânt!”
Este de menționat că președintele partidului Syriza, Alexis Tsipras, a avut o convorbire cu Arhiepiscopul Ieronim. Sugestia lui de a introduce testul rapid la intrarea în biserici a fost susținută astfel: „În două cuvinte, Biserica propune ceea ce nu cutează să aplice guvernul”.
În contrast, un purtător de cuvânt al Patriarhiei Ruse, Vahtan Kipsitce, a declarat că „bisericile nu cer dovada vaccinării sau codul la intrare” pentru a nu produce dezbinare etnică în popor din această cauză. La fel, Biserica autonomă Ucraineană a spus și mai clar, prin purtătorul său de cuvânt, că este adepta voluntariatului în privința vaccinării.
Este de observat că presiunea înregimentării în noua realitate covidiană este una cu mănuși, dar fără ieșire. Nu e vorba de o obligare cu forța la vaccinare, ci de constrângere, de acceptare, de consimțământ benevol sau forțat de împrejurări. Nu mai este fiecare stăpân și liber să considere ce este mai important și prioritar pentru sine, ci statul (chiar și prin Biserică) îi dictează. Slujbele nu mai sunt de necesitate vitală, ci doar nevoile trupești alimentare. Ilegal, fără logică și argumente, doar ideologic.
Suntem conștienți că lumea de astăzi nu mai are pe Dumnezeu în frunte; cum trăim în ea?
După ce într-o primă instanță Mitropolitul Ierotheos și-a manifestat deschis adeziunea la discursul vaccinist oficial printr-o circulară trimisă în propria Mitropolie, a urmat apoi o revenire pe acest subiect datorată criticilor care i-au fost adresate. De data aceasta, textul semnat este unul teologic și mai bine închegat. Din păcate, el atrage atenția în mod negativ, ca și Starețul Efrem de la Vatopedi, din cauza faptului că poziționarea lor produce sminteală, venind din partea unor figuri bisericești reprezentative (pentru Biserica Greacă și Sfântul Munte).
Acest nou text, intitulat Pandemii de felurite forme, aduce lămuriri suplimentare, deși afirmă că „unii întreabă despre subiecte la care deja s-a răspuns în textul pe care se presupune că l-au citit și-l judecă”. Cele șase subteme din cuprinsul răspunsului Mitr. Ierotheos sunt: 1. Ascultarea de Sinodul grec, 2. conducerea Bisericii prin Sinoade, chiar dacă acestea pot fi tâlhărești, 3. carantina din Vechiul Testament pentru lepră este un model pentru abordarea virusului de astăzi, 4. invocarea cuvintelor unor părinți sfinți este nepotrivită și sunt scoase din context, 5. măsurile restrictive sunt științifice și Biserica nu e normal să le conteste și 6. scopul pe care îl au în vedere clerul și credincioșii trebuie să fie dobândirea harului dumnezeiesc.
Scopul viețuirii creștine
Chiar dacă este cea din urmă temă abordată, scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere orice credincios și păstorii Bisericii este cel mai important aspect al vieții creștine. În textul IPS Ierotheos se face vorbire despre păstorire în contrapondere, dar și în legătură cu teologia. Astfel, „teologia fără pastorație este gândire (simplă) și pastorația fără teologie este slujire lumească”. „Mulți clerici se ocupă (adesea) cu lucruri străine de misiunea lor. Scopul de bază al slujirii pastorale este să-i conducă pe oameni la Hristos prin Biserică, astfel încât să fie activată lucrarea sufletului lor și să fie reaprins harul botezului și al mirungerii, care există în adâncul inimii creștinilor. … Din nefericire, clericii de astăzi am lăsat această lucrare, care este «de mult preț înaintea lui Dumnezeu», acest «om ascuns în inimă» și ne ocupăm cu alte lucruri, care sunt exterioare, de detaliu și nu țin de veșnicie.”
Chiar dacă nu spune explicit, prezentarea vieții duhovnicești pe care o face Mitropolitul este o critică la adresa acelora din cadrul Bisericii care se opun măsurilor restrictive pandemice. Iar acest aspect devalorizează tot mesajul său, care este unul perfect valabil în sine. Se ajunge la o teologie despre harul lui Dumnezeu metodică, exactă, perfectă, dar idealizată, desprinsă de realitate. Este dat la o parte esențialul, anume că lucrarea dumnezeiască sălășluiește în inimile iubitoare de adevăr, sincere, care nu fac concesii cu lumea. Mai exact, este foarte bine să urmărim interiorizarea, rugăciunea și dobândirea harului lui Dumnezeu, dar nu ca un pretext pentru a ignora și a înghiți minciunile și batjocura la adresa Bisericii, manifestate prin închiderea lăcașurilor de cult, prin forțarea vaccinării, prin mutarea orei de săvârșire a slujbei Învierii, prin catalogarea Sfintelor Taine drept surse de infecție… Pentru a folosi cuvintele Scripturii, „nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (Cor.14: 20). Sau, altfel spus, să fim înțelepți ca șerpii (Mt. 10: 16), adică să ne păzim mereu capul, care este credința, potrivit Avvei Dorotei.
Așadar este foarte adevărat că scopul demersurilor noastre, al viețuirii noastre, trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, dobândirea harului, învierea lăuntrică. Însă nu putem transforma această lucrare într-o tehnică abstractă, aseptică, desprinsă de morală, de discernerea între bine și rău. Mai ales că de multe ori am fost îndemnați la rugăciune doar de fațadă, pentru a ni se induce inacțiunea, indolența, renunțarea la mărturisire.
Conducerea sinodală a Bisericii
O altă temă importantă este a modului cum este condusă Biserica. IPS Ierotheos absolutizează Sinodul grec și Sinoadele în general. El scrie: „Toți episcopii ne-am luat angajamentul înainte de hirotonie că vom asculta de Biserică: «Mă voi supune mereu și cu dragă inimă în cele bisericești și Sfântului Sinod ca instanță bisericească supremă». … Și, înainte de a primi administrarea Mitropoliei, am dat asigurarea că vom păzi legile statului”. În continuare apreciază că „argumentul dezbinării, că adică Sfântul Sinod dezbină pliroma Bisericii prin deciziile pe care le ia, este superficial. Prin aceasta se consideră că cei care invocă deciziile organismelor sinodale și ale organismelor mondiale de sănătate și ale altor centre mondiale dezbină poporul, în timp ce aceia care reacționează la astfel de decizii se luptă pentru unitatea Bisericii și a societății!!”.
Mai departe, vorbește și despre Sinoade la general, în decursul istoriei: „Ce să spun despre argumentele unora că și Sinoadele fac greșeli și se referă la Sinoade «tâlhărești» ? Desigur, există Sinoade care fac greșeli și aceasta se datorează membrilor care le compun. Sinodul este un regim harismatic, după cum se vede la primul Sinod Apostolic din Ierusalim, din anul 48 d.H.”.
„Dar subiectul este cine judecă dacă un Sinod a căzut în greșeli? Poate oricine, care nu a gustat lucrarea Sfântului Duh, care mai ales gândește politic, nu teologic, să decidă ca un Papă că Sinodul a făcut o greșeală și să spună că este eretic? Acest lucru se face sinodal, după cum vedem în toată istoria bisericească. De la Sinodul I Ecumenic (325) până la Sinodul II Ecumenic (381) au trecut 56 de ani cu lupte, au fost convocate aproape 30 de Sinoade care au alcătuit diferite «Simboluri» și în final Sinodul II Ecumenic a stabilit forma finală a «Simbolului de credință». A trebuit în continuare să vină Sinodul III Ecumenic (431) ca să impună deciziile Sinoadelor I și II.”
Această perspectivă este una contorsionată și ilogică. Dacă fiecare Sinod trebuie să fie validat de un altul ulterior, atunci nu există nici o decizie definitivă și clară pentru că va trebui să fie, la rândul ei, recunoscută de un alt Sinod. În plus, referința istorică la Sinoadele dintre Primul și Al Doilea Sinod Ecumenic este un falsă. Acele multe Sinoade nu au alcătuit diferite mărturisiri de credință, ci unele contrare unele cu altele, ba chiar arienii eretici au anatematizat pe ortodocși și invers. Nu a fost vorba de o dezbatere, ci de o confruntare, care s-a încheiat la Sinodul II de la Constantinopol (381). În descrierea elegantă a patrologului S. Papadopoulos, „prin aceste sinoade, pozitive sau negative, au fost puse bazele practicii procedurii sinodale în Biserică… Prin hotărârile lor canonice au arătat, pozitiv sau negativ, structura Bisericii drept organism teantropic. … Majoritatea covârșitoare a sinoadelor au avut drept scop înlăturarea sau înlocuirea Sinodului de la Niceea”[1] și a credinței drepte semnate acolo. Fără a intra mai mult în amănunte, există mărturii de primă mână că acele Sinoade s-au condamnat între ele, nu au produs formule de mărturisire diferite, ci contrare, care se anulau unele pe altele. Scrierile Sf. Atanasie cel Mare din acea vreme sunt elocvente în acest sens, spre exemplu. Acea perioadă a fost una de lupte care au fost încordate, nu dezbateri și cooperare pentru a găsi exprimarea cea mai bună a credinței. Biserica a fost în pericol din cauza Sinoadelor tâlhărești și nu le consideră un factor pozitiv, ci le șterge din memoria ei. Sinodul II Ecumenic a fost mare nu pentru că a judecat pe cele dinaintea lui, ci pentru că a luat o hotărâre corectă, ziditoare, în acord cu Sinodul I de dinainte. Fiecare Sinod este validat de receptarea în Biserică, nu de un altul, după cum se spune în Enciclica Patriarhală din 1848: „La noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”.
Mitr. Ierotheos mută greșit atenția și confundă opoziția față de hotărârile sinodale greșite cu condamnarea lor oficială. Evident că un Sinod va fi osândi tot sinodal, dar asta nu exclude și nu interzice reacția poporului, ci chiar o presupune și o cere. În sprijinul ideilor sale, aduce alte mărturii istorice false, cum că Patriarhul Sofronie ar fi condamnat sinodal monotelismul. Acel Sinod adunat în Cipru s-a încheiat indecis, fără o hotărâre finală. Iar Sinodul de la Ferrara-Florența (1438/9), până să fie condamnat de cel din 1484, a fost repudiat de credincioși și chiar de Sf. Marcu al Efesului și mulți alți clerici, care sunt de lăudat și de urmat. A spune că nu trebuie să reacționăm față de hotărârile sinodale pentru că acestea pot fi anulate doar la același nivel înseamnă o răstălmăcire grosolană. Deciziile tâlhărești sunt respinse tocmai datorită reacției sănătoase a credincioșilor, iar lipsa ei ar duce la prelungirea agoniei.
Afirmațiile despre Sf. Sofronie și Sinodul de la Ferrara-Florența sunt la fel de eronate ca și aceea că „Sf. Maxim Mărturisitorul ne-a arătat modul cum să corectăm o decizie sinodală greșită, mai ales pe teme dogmatice, când s-a folosit de această structură a Bisericii pentru a combate deciziile greșite”. Până la convocarea, împreună cu Papa Martin a Sinodului de la Lateran, nu trebuie uitat că Sf. Maxim a combătut și s-a împotrivit ereziei, nu a așteptat să apară din senin o decizie corectă oficială.
Așadar nu trebuie să ridicăm deciziile sinodale pe un piedestal suprem, ci să le cinstim pe cele corecte și să le combatem pe cele tâlhărești. Reacția nu trebuie să fie „într-un mod papistaș, autarhic, autonom, antibisericesc”, e drept; nu anulăm nevoia unor decizii sinodale, dar ea este foarte utilă și necesară. Nu e corect să fie încadrată și caracterizată cu astfel de epitete depreciative orice opoziție, băgând la pachet și negând chiar și atitudinile sănătoase.
Restricțiile de astăzi au ecou în Vechiul Testament??
Pentru a da greutate mai mare cuvintelor Sf. Nicodim Aghioritul, invocate în Enciclica sa, Mitropolitul face apel la fel de incorect la măsurile de izolare aplicate leproșilor în Vechiul Testament. Sunt puerile afirmațiile de genul: „sunt prevăzute rânduieli conform cărora cei care erau bolnavi de lepră trebuiau să se depărteze nu numai de viața liturgică, ci și de societate” sau că „Hristos a tămăduit câțiva leproși, dar nu a izbăvit omenirea de lepră, lucru pe care l-a făcut prin oamenii de știință ai epocii noastre”. De fapt, leproșii nu erau excluși de la cult, ci pur și simplu dintre oameni, iar știința nu vin în continuarea vindecărilor Mântuitorului; e vorba de registre diferite: religios și medical.
De altfel, comparația între lepră și coronavirus este irelevantă. Virulența și modul de transmitere sunt absolut diferite. În plus, asimilarea măștii cu faptul că leprosul trebuia să aibă gura acoperită (Lev. 13: 45) este ridicolă pentru că avea capul descoperit, iar acoperământul din jurul gurii părea mai mult un semn de recunoaștere a leprosului care trăia în afara societății. Oare acest rol îl are masca în zilele noastre? La fel, nu are nici o legătură izolarea de astăzi cu cea a celui bănuit de boală timp de șapte zile până se va încredința preotul dacă e lepros sau nu.
Sunt foarte logice măsurile de carantinare câtă vreme sunt utile și vorbim de o boală foarte periculoasă care necesită izolare. Bineînțeles că și bisericile ar trebui supuse la un astfel de regim pentru a nu fi transformate în focare de infecție, dar în cazul în care se justifică, nu abuziv.
Cuvintele Sfinților nu pot fi invocate de oricine
Referirea la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul este pe jumătate corectă. Într-adevăr, cuvintele sale nu pot fi invocate cu claritate în sprijinul ideii că vaccinurile de astăzi sunt rele.
Sf. Paisie a spus: „Au pecetluit tone de pești si-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăși a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. … Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea”. Aceste afirmații este greu să fie luate drept o proorocie pentru virusul de astăzi, ci mai degrabă ca un exemplu cum putem fi controlați. Nu știm dacă vaccinurile anti-covid sunt pentru urmărirea populației, dar în mod clar sunt periculoase pentru sănătate, sunt pentru control social, supunere oarbă, reeducare și discriminare. Au mai degrabă un efect social și cultural decât unul sanitar.
Cât privește argumentul că ucenici ai Sf. Paisie s-au vaccinat, acesta are o credibilitate redusă. În nici un caz nu știm dacă ar fi procedat Cuviosul la fel cu ucenicul său, Ierom. Paisie, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilarion, cu obștea maicilor de la Suroti, unde este mormântul Sf. Paisie, sau cu părintele Hristodul, biograful său. Nici măcar faptul că însuși Mitr. Ierotheos l-a cunoscut bine nu este un garant că știe mai sigur cum ar fi procedat astăzi.
În mod sigur cuvintele amintite mai sus ale Sf. Paisie sunt un semnal de alarmă că se poate introduce un control al populației chiar și prin vaccinuri. Din nefericire, nu este vorba doar despre o cipuire, ci de o reeducare și aliniere la un regim tiranic. Afectează mult mai direct sufletul decât prin intermediul unui semn în trup.
Știință și conspiraționism
Atitudinea față de dispozițiile medicale emise de organele competente este un subiect delicat. Afirmația că „Sfântul sinod trebuie să respecte deciziile specialiștilor pe teme medicale și să teologhisească pe teme de competența lui. Niciodată până acum nu a fost întrebată Biserica de către creștini, nici nu a luat decizii despre vaccinurile pe care le facem pentru diferite boli din fragedă vârstă…” este una absolut corectă. Însă există o contradicție flagrantă cu implicarea de astăzi a Sinodului grec de a recomanda vaccinarea (chiar și fără obligație), precum și cu poziția însuși Mitr. Ierotheos de a trimite o enciclică în eparhia sa în același scop.
Desigur că nu este de înțeles și nu poate fi acceptată „demonizarea științei” și „modul demonic de reacție al unor creștini, care leagă toate de Antihrist”. Dar nici implicarea oficială și neoficială a Bisericii în campania de vaccinare sau de impunere a unor restricții abuzive, la fel de demonice, chiar dacă au aparență mai plăcută.
Sfaturile Sf. Paisie sunt foarte utile și lămuritoare pentru a discerne atât atacul demonic din partea conducătorilor lumii, de înrobire față de viitorul Antihrist, cât și reacțiile exagerate, care trebuie temperate cu atitudinea corectă în Hristos. Un pasaj elocvent este acesta: „Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila? -“Politețea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoși pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune: “Fără pecete vă chinuiți! Dacă ați fi primit-o, nu ați fi trăit așa de greu”. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraș, să cultive grâu, cartofi. Să pună puțini măslini și atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puține găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că și provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu țin mult, ci se strică repede. Firește, greul va dura puțin, trei-trei ani și jumătate”.
Concluzii
Viziunea Mitropolitului Ierotheos despre rolul credincioșilor în Biserică este una instituțională, cu argumente teologice precare și răstălmăciri istorice. Fără trimiteri precise, verificabile, ba chiar eronate, argumentele folosite cad în derizoriu. Din păcate, este un motiv în plus să fim atenți la duhul învățăturilor și îndrumărilor care ni se dau.
În discuție nu este doar problematica vaccinării și pandemiei în general, ci funcționarea corectă a Bisericii. Nu este de mirare că pe alte teme importante, cum este ecumenismul parafat în Creta sau schisma ucraineană, este instaurată o răceală și indiferență vinovate printre clerici și credincioși. Dacă nu conștientizăm că trebuie să fim într-o continuă ascultare și armonie cu tradiția sfântă a Bisericii transmisă până la noi, rămânem doar la nivelul conformării cu o ierarhie tot mai depărtată de principiile evanghelice autentice. Chiar dacă nu este vorba de greșeli directe ale Bisericii Române, suntem și noi conectați la Ortodoxia mondială, ba chiar avem scăderile noastre pe alte teme similare.
[1]Patrologie, vol. II/1, Ed. Bizantină, București, 2009, p. 33.
Deja ne-am obișnuit ca Biserica să funcționeze ca o instituție, formal, emițând hotărâri care de multe ori sunt contrare Evangheliei sau transmit mesaje glaciale, fără duh. Însă o lovitură cruntă este dată când chiar reprezentanții ei mai tradiționaliști abandonează duhul isihast, de rugăciune, dogmatic și-l adaptează la un crez diferit, străin, cum este cel al imperativului vaccinării contra covid. Un astfel de caz este IPS Ierotheos, de altfel un teolog remarcabil, dar cu ieșiri foarte diferite în ultima vreme. Dar trebuie să fie probată, chiar pusă greu la încercare credința multora.
În Grecia se duce o campanie de promovare a vaccinării și a măsurilor de protecție împotriva coronavirului foarte intensă. Este implicată și Biserica. Însuși Sinodul Permanent a emis o decizie prin care îndeamnă la aceasta, deși nu impune. Mulți ar fi dorit obligativitatea, dar a rămas doar recomandarea „călduroasă” să ne încredem în onestitatea științei medicale. Pe de altă parte, există câțiva episcopi care se opun, au un discurs contrar, nu respectă toate regulile de protecție sau le evită, nu au făcut slujba Învierii seara la 9 în loc de miezul nopții. Nu sunt mulți aceștia, dar există. Din nefericire, se găsesc și ierarhi mărturisitori până nu demult, precum IPS Serafim de Pireu și IPS Ierotheos Vlachos, care să se înregimenteze în corul „apologeților plandemiei”. Nu doar că s-au vaccinat, ci chiar fac o apologie a diferitelor instrucțiuni oficiale, chiar dacă sunt străine și contrare duhului ortodox.
Ultimul text al IPS Ierotheos, o Enciclică adresată eparhiei pe care o conduce, intitulată Măsuri de protecție față de pandemia de coronavirus, manipulează câteva aspecte corecte pentru a le prezenta greșit. Toți avem, mai mult sau mai puțin, acces la informații, dar rolul major al ierarhilor ca păstori de suflete ar trebui să fie acela de a adapta și interpreta corect regulile bisericești la situațiile concrete. Nu e suficient să avem o cârmă (Pidalion), ci și un cârmaci iscusit sau care măcar să nu răstălmăcească învățăturile și să ducă în eroare.
Ideile expuse de Mitropolitul Ierotheos sunt de conformare cu discursul oficial al supunerii la regulile sanitare deoarece „patria noastră și toată lumea sunt chinuite de mai mult de un an și jumătate de criza așa-numită sanitară, virusul sars-cov-2”. „Printre măsurile preventive a infecției și a bolii și poate dintre cele mai importante este și vaccinul, după cum se întâmplă și cu multe alte boli.” Apoi face referire la decizia sinodală din 13 ianuarie, prin care este recomandată vaccinarea, printre altele pentru că nu ar necesita „folosirea unor linii de culturi celulare” și la cea din 14 iulie. Prin urmare, „deoarece nu suntem un trup dezordonat, ci o „luptă (ostășire) bună” (1Tim. 1: 18) și trebuie să ascultăm de deciziile Sfântului Sinod”, trebuie să ne conformăm.
Concret, „trebuie să facem uz și de vaccin, în afară dacă doctorul decide altfel pentru noi”. „Totuși consider că este inacceptabil să fie abordat vaccinul împotriva coronavirusului cu argumente parateologice, oportunități politice și mentalități conspiraționiste. Una este dialogul științific și compararea științifică pentru îmbunătățirea mijloacelor de până acum de înfruntare a virusului prin organismele științifice, care este un lucru indicat, și alta este abordarea vaccinării cu opinii parateologice și conspiraționiste, care, din păcate, se transmit foarte rapid pe internet și creează confuzie printre creștini.” „Din nefericire, cele care se tipăresc uneori de către cercurile acestea fundamentaliste protestante (și orientale) în America sunt aduse și la oamenii Bisericii Ortodoxe fără să sesizeze ei că toate acestea sunt lipsite de bază teologică și conștiință bisericească. Este trist că mulți care au mentalitate anti-vaccinistă se disting prin lipsă de gândire teologică serioasă, conștiință bisericească și, în sfârșit, de argumente științifice serioase. Citesc cele ce se scriu contra vaccinurilor și mă uimesc de confuzia de gândire și scris… Și, după cum spun teologii experimentați, este ușor să se rătăcească cineva, dar dificil să scape de rătăcire.”
„Clericii suntem obligați să respectăm măsurile sanitare ca să nu fim cauză și prilej să se contamineze creștinii. Aș vrea să semnalez că Sf. Nicodim Aghioritul s-a pronunțat cel puțin de două ori, din câte cunosc, despre faptul că, dacă în vreme de pandemie creștinul nu ia aminte și devine cauză de moarte pentru ceilalți, va trebui să fie canonisit ca ucigaș. Concret, în Pidalion la nota de la canonul 86 apostolic (n.tr.: chiar dacă în edițiile românești nu există, versiunea grecească originală conține această referință) și în Exomologhitarion (Carte pentru mărturisire) despre porunca a șasea.” Sf. Nicodim scrie: „ca un ucigaș este condamnat și acel om care, în vreme de ciumă, după ce a aflat că este contaminat, se duce în case și în public și contamintează și pe alții și devine cauză de multe ucideri”. „Rețineți seriozitatea subiectului. Oricine, în vreme de pandemie, cum se întâmplă în epoca noastră, nu ia aminte și contaminează și pe alții este judecat cu certarea pentru ucidere! Un mijloc de bază pentru a ne proteja pe noi și pe alții este vaccinarea.”
La acest text, portalul Romfea.gr a publicat și un răspuns al unui teolog, Gheorghios Pavlidis, în care sunt puse șase întrebări retorice contra-argumentative, dar pe care nu le reluăm aici.
Se poate spune că sunt foarte juste aceste recomandări și insistențe cu amenințări voalate și denigrări la adresa opozanților, dar în vreme de pandemie autentică. Aplicarea la covid este cel puțin discutabilă dacă nu rău-voitoare din mai multe motive.
1. Nu se compară bolile molipsitoare cunoscute cu coronavirusul de astăzi, care este o răceală banală, dar care, este adevărat, poate degenera la unii și să aibă efecte grave asupra sănătății.
2. Nu trebuie să alunecăm într-o manie de a ne da peste cap ca să știm dacă suntem infectați ca să putem ieși sau nu în public. Este evident că oricine se îmbolnăvește, chiar și de o gripă banală, ar trebui să-i protejeze pe ceilalți, mai ales pe cei vulnerabili. Dar aceasta în limitele posibilităților. Canoanele bisericești înfierează indiferența și reaua intenție, nu infectările involuntare.
3. Recomandarea vaccinării este făcută cu o asemenea insistență, încât se deosebește foarte puțin de impunere și agresare. Asta în condițiile în care vaccinul nu produce imunizare și, evident, cel care se vaccinează și devine neatent poate fi chiar mai vinovat.
4. Există conspirații și exagerări pe marginea controlului mental cu ajutorul vaccinării, dar nu este onest să fie aruncate la coș toate observațiile de bun simț verificate științific care atestă faptul că există probleme serioase medicale care intervin în urma acestui proces. Atitudinea aceasta a oficialilor de la noi și de pretutindeni dă cel puțin de gândit și induce o reticență îndreptățită. Pentru că, pe lângă observațiile și studiile științifice, se vede cu ochiul liber că vaccinarea nu funcționează, ci dă roade contrare în țările cu cea mai mare acoperire, cum sunt Israel, Anglia și SUA. În plus, chiar argumentele expuse de autorități sunt contra-argumente.
5. Conștiința bisericească autentică nu înseamnă a ne încadra pur și simplu ca niște oi fără minte în limitele care ni se impun, ci să fim treji, veghetori și să păstrăm cugetul autentic al Bisericii mai ales în vremuri de cernere ca cele de acum. Au mai existat rătăciți și chiar Sinoade tâlhărești; nu putem să ne încredem pur și simplu în autoritățile formale bisericești. Ascultarea de superiori trebuie să se facă în duhul Evangheliei și pentru Hristos, nu ca față de un Cezar lumesc. Cu atât mai mult când cârmuitorii duhovnicești fac greșeli flagrante și cer supunere orbească, ce duce în groapă.
Pericolul cel mai mare îl constituie nu doar afectarea sănătății unora, ci ingineria socială și controlul maselor care se realizează prin vaccinare și impunerea unor pașapoarte verzi pentru libera circulație. Spectrul unei dictaturi tot mai profunde este vizibil și de netăgăduit. Nu numai libertatea trupului este îngrădită, ci se exercită și o presiune la nivel cultural și chiar religios. Concesii rușinoase a mai făcut Biserica la nivel oficial, dar, când sunt folosite vocile cu reputație duhovnicească, se ajunge la o dărâmare interioară. E nevoie de vigilență sporită și tărie de caracter/credință.
P.S.: Probabil că trimiterea unor astfel de Pastorale/Enciclice de către ierarhi, nu doar una generală din partea Sfântului Sinod, este un imperativ și o modă prin care se personalizează capt(ur)area atenției.
