(…) Pe 7 martie 2024, Departamentul pentru Informare și Educație al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a publicat un comentariu în legătură cu intenția Bisericii Ortodoxe Române de a-și deschide o structură pe teritoriul Ucrainei.
“Am primit cu surprindere și îngrijorare decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la intenția de a-și deschide o structură pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, se arată în comunicat.
Se notează că această decizie a fost interpretată ca “fiind contrară structurii canonice a vieții bisericești, care se bazează pe principiul teritorial și nu pe principiul național”.
Departamentul pentru Informare a subliniat că Biserica Ortodoxă Ucraineană prețuiește parohiile de limbă română din jurisdicția sa. “Prezența lor în componența noastră subliniază natura universală a Bisericii”, au explicat în Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pentru credincioșii vorbitori de limbă română sunt create toate condițiile necesare pentru ca aceștia “să se simtă confortabil în sânul Bisericii noastre” și să aibă “libertate deplină pentru a săvârși sfintele slujbe în limba română și pentru a-și păstra tradițiile național-duhovnicești”.
“Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană au fost întotdeauna calde și constructive, așa că am dori să sperăm că decizia luată de partea română va fi reconsiderată și nu va umbri relațiile tradiționale bune dintre Bisericile noastre”, a subliniat Biserica Ortodoxă Ucraineană. (…)
În cadrul ședinței Sinodului BOU (autocefală), desfășurat la Reședința Mitropolitului Epifanie (Serghii Dumenko) la data de 7 martie 2024, membrii Sinodului au exprimat nemulțumirea față de această hotărâre istorică, fiind luată decizia de a trimite o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, dar și Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Autocefală).
„Luând în considerare decizia Sfântului Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române din 29 februarie 2024, referitoare la Ucraina, după discuții, s-a luat hotărârea unanimă de a trimite scrisori de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina către Înalt Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Sinodul constată că unul dintre principiile fundamentale ale ordinii canonice și a structurii Bisericii Ortodoxe este că fiecare Biserică Ortodoxă locală are jurisdicție exclusivă în limitele teritoriului său canonic. De asemenea, prin Marele Sinod de la Constantinopol din 1872, s-a stabilit că formarea structurilor canonice ale Bisericii nu poate fi bazată exclusiv pe principii tribale sau filiale, care nu unesc credincioșii ortodocși, ci împart Trupul unic al Bisericii și creează schismă.
Printre altele, în scrisori se subliniază că, conform ordinii canonice și a definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, recunoscute internațional, inclusiv de statul român prieten, teritoriul Ucrainei este sub jurisdicția canonică exclusivă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina și niciuna alta.
Fiind o biserică iubitoare pentru toți credincioșii ortodocși din Ucraina, indiferent de originea lor etnică, și având grijă pastorală pentru nevoile spirituale ale credincioșilor ortodocși care se identifică cu tradiția națională și bisericească românească și trăiesc în Ucraina, Biserica Ortodoxă din Ucraina, prin hotărârea Sfântului Sinod (Jurnalul nr. 39 al ședinței din 27 iulie 2019), a adoptat următoarea hotărâre: „Luând în considerare nevoile pastorale ale comunităților ortodoxe vorbitoare de limbă română din Ucraina, după modelul organizării vieții bisericești a parohiilor Bisericii Ortodoxe Române cu majoritate etnică ucraineană – să formeze Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Biserica Ortodoxă din Ucraina) pentru organizațiile religioase (comunitățile religioase și mănăstiri) din Ucraina cu majoritate etnică românească”.
Sfântul Sinod exprimă speranța că toate problemele care necesită reglementare vor fi rezolvate de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană în spiritul iubirii frățești, al ordinii canonice și al definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.
Comentariu BucPress:
În ceea ce privește Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Autocefale), înființat în 2019, nici până în prezent nu se dispune de detalii referitoare la această structură. Nu se cunoaște nimic despre existența parohiilor românești în cadrul acesteia. Altfel spus, vicariatul nu include nicio biserică. Vicariatul a fost creat pentru a îmbunătăți imaginea BOU (autocefală) în relația cu Patriarhia de la București și de a obține recunoașterea din partea acesteia.
În legătură cu relația dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOU) și comunitățile etnice ortodoxe din Ucraina, aceasta a fost în centrul criticilor și îngrijorărilor, în special în contextul tendințelor naționaliste ale clerului ucrainean. Sloganul „Un popor, o limbă, o biserică”, promovat de BOU(A), este perceput de români ca un mesaj periculos care generează îngrijorări cu privire la respectarea drepturilor minorităților. Criticii subliniază că promovarea unor astfel de sloganuri de către BOU(A) poate contribui la marginalizarea grupurilor etnice și lingvistice mai mici din țară.
„Îi așteptăm pe toți, vom crea condiții adecvate, confortabile pentru ca toată lumea să rămână și împreună într-un singur stat, într-o singură biserică ne vom construi viitorul comun ucrainean. Vom construi lumea noastră ucraineană”, a spus Mitropolitul Epifanie al BOU (A) în februarie a.c..
Relația tensionată dintre reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale (BOUA) și comunitățile religioase românești, în special a clerului de etnie română din regiunea Cernăuți, atrage în mod constant atenția publicului. Au mai existat atacuri verbale din partea clericilor BOU(A) la adresa preoților români, inclusiv a mitropolitului Jar, pentru afilierea lor la Biserica Ortodoxă Ucrainean supusă canonic Patriarhiei Moscovei, dar și pentru unele poziții pro-românești ale altor fețe bisericești.
Un episod semnificativ a avut loc anul trecut, la ceremonia de comemorare a jertfelor masacrului de la Fântâna Albă. Cu aprobarea autorităților regionale, slujba religioasă a fost ținută exclusiv în limba ucraineană, iar preoții români, care erau organizatorii tradiționali ai evenimentului, au fost nevoiți să oficieze o slujbă separată în limba română într-o locație din apropierea monumentului victimelor.
Nota noastră: Pentru noi, ca români, este de înțeles acțiunea Patriarhiei noastre de a înființa o structură bisericească pe un teritoriu de tradiție românească și cu o istorie bisericească în spate. Principiul etnic este recunoscut de canoane și stabilit în fixarea teritoriilor bisericești. Nu este de înțeles de ce nu a fost acceptată înființarea unui Vicariat ortodox în Ucraina pe modelul celui ucrainean din România.
Ruptura bisericească a Bucovinei s-a făcut prin intervenția statului ateu bolșevic împotriva rânduielilor bisericești. Potrivit canonului 30 apostolic, Biserica nu recunoaște intervenția politicului și o sancționează prin întoarcerea eparhiilor la posesorul inițial de drept.
Reproșul Bisericii Ucranene canonice este unul legitim, anume că organizarea bisericească se face pe principiul teritorial, nu național. Adică nu se poate introduce o administrare precum cea din diaspora, unde coexistă mai multe Biserici pe aceeași regiune. Parohiile românești din Ucraina nu formează o unitate compactă, ci sunt răsfirate, deci nu se pot constitui într-un tot unitar.
Explicația cea mai plauzibilă este aceea că românii se pliază și vor să fructifice o situație politică în schimbare, în care Ucraina e mai slabă și posibil tot mai neputincioasă pe viitor.
Schismaticii, pe de altă parte, spun corect că nu pot împărți teritoriul cu altcineva, deși ei înșiși nu-l dețin canonic. Invocă hotărârea de condamnare a etnofiletismului din 1872, care este foarte dubioasă și contrară canonului 34 apostolic de împărțire a Bisericilor Locale pe nații.
Adresarea către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu e posibil să producă o intervenție a acestuia în problemele jurisdicționale din zonă.
Peste toate, Biserica trebuie să fie unitară, fără orgolii naționaliste. Aceasta decurge din trăirea credinței în Hristos, din înnoirea cugetului și a inimii prin harul Duhului Sfânt. După aceea există și principiul organizării după nație (etnic) pt mai ușoara înțelegere pământească dată de limba și etosul comune. În cazul în care suntem stăpâniți de erezii care falsifică credința, cum este ecumenismul sau primatul de tip papist, Duhul lui Dumnezeu nu poate fi liantul unității duhovnicești. Dimpotrivă, atunci când harul face să treacă pe planul secund diferențele lumești, se vor găsi soluțiile cele mai bune pentru a rezolva conflictele acestea jurisdicționale.
Locul și importanța unui Sinod al Bisericii Locale
Rolul Sinoadelor Bisericilor Locale nu este unul infim, ci ar trebui să aducă limpezime obștii creștine, să soluționeze conflictele și problemele care se ivesc inerent în viața credincioșilor. De aceea este prevăzut de canonul apostolic 37 și de al 5-lea de la Sinodul I Ecumenic să se întrunească de două ori pe an Sinodul plenar care să cerceteze chestiunile de dogmă, administrative și conflictele apărute, dispoziție întărită de multe alte Sinoade de-a lungul timpului. Așa se face că deciziile sinodale precum cele luate de Biserica Ortodoxă Română în această primăvară îi privesc pe toți credincioșii români, îi afectează direct și ar trebui să manifeste un interes legitim față de cele hotărâte.
Buna chibzuială ar trebui să caracterizeze aceste decizii sau măcar să arătăm noi, fiecare, atenție și seriozitate temelor abordate (sau neabordate, lăsate nediscutate). Reglementările adoptate ar trebui să aducă o clarificare în chestiunile abordate în așa fel încât mesajul edificator să rămână peste timp. Măcar explicațiile pe marginea hotărârilor ar trebui să fie lămuritoare.
Dar îndrăznesc să spun că deja ne-am obișnuit ca tonul lacunar să înlocuiască limpezimea și problemele să persiste în loc să fie soluționate.
Hotărâri ale Sinodului BOR
Din cele 13 noi hotărâri ale Sfântului Sinod, am să mă refer numai la penultimele două din ele, legate de interferențe de jurisdicție bisericească în teritorii din afara țării, anume în Basarabia și Bucovina (Ucraina):
11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.
12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.
Comentarii politice asupra deciziilor Sinodului BOR
Dacă demiterea așa-zisă a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, și sancționarea scrisă a Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului au fost mai mult discutate în spațiul public pe bună dreptate sau exagerat, tema interferenței BOR în Bucovina și în Basarabia a avut un ecou mai scăzut, dar nu a fost neglijată. Astfel, mi-a fost semnalat faptul că Vlad Cubreacov, din Republica Moldova, a scris un articol detaliat în care atinge și aceste subiecte în articolul său Ortodoxia Română din Ucraina între „Lumea Rusă” și „Lumea Ucraineană”, dar și portalul Știri pe surse vorbește pe larg, printre altele, despre un posibil conflict la orizont cu Rusia și Ucraina. Pe lângă unele aprecieri neîntemeiate, se pot extrage informații interesante din aceste două surse menționate.
Pe de o parte, nepomenitorii primiți de vlădica Longhin la Bănceni sunt priviți ca un semn al expansiunii Patriarhiei Moscovei în România ca în Turcia și în Africa prin exarhatele înființate acolo. Dar această comparație este deplasată și scoasă din context. Eu nu cunosc să existe antimise trimise de Mitr. Longhin nepomenitorilor din România, cu atât mai puțin să formeze prin ei o structură asemănătoare unui Exarhat. Iarăși, nu sunt convins deloc că ar lucra în interesele Moscovei, ci mai degrabă că este sub oblăduirea Mitr. Onufrie al Kievului, care s-a delimitat de Patriarhia Rusă după începerea războiului din țara vecină. Toate aceste afirmații aruncă o umbră de îndoială asupra seriozității cu care tratează subiectul autorul, fiind mult prea tributar unei viziuni politicianiste și mai puțin familiarizat cu planul bisericesc.
Totuși dovedește că este în temă cu evoluțiile bisericești, făcând referire la mai multe momente importante: decizia Sinodului nostru din primăvara lui 2019 prin care se solicita înființarea unui Vicariat ortodox în pentru românii din Ucraina, refuzul Mitr. Onufrie al Kievului de a recunoaște jurisdicția canonică a românilor în parohiile din Republica Moldova și Ucraina, atitudinea antiromânească sau deschisă a unor episcopi din Ucraina, propunerile recente ale schismaticilor ucraineni de a primi comunitățile românești mai ales din Cernăuți. Interesantă în mod deosebit este informația că există parohii care cer și chiar au ajuns deja unele să facă parte din BOR prin Mitropolia Basarabiei. La fel, notabilă este și dorința a 61% dintre românii din Ucraina (Cernăuți, Transcarpatia și Odesa) de a reveni în comuniunea BOR, conform unor studii sociologice.
La fel ca și celălalt articol menționat, perspectiva oferită este una predominant politică, lumească. Foarte mult contează războiul și implicarea instituțiilor statului, dar mai puțin prisma bisericească și canonică. În ultimă instanță, nu este luat în discuție interesul de bază al credincioșilor de a avea slujbe și îndrumare corectă în Hristos. Adeziunea poporului la Biserică este privită ca un factor ce influențează și este determinată, la rândul ei, de viața politică. Însă este trecut cu vederea faptul că interesele creștine sunt de altă natură decât sociale și politice și ar trebui să determine atitudini pline de curaj în apărarea valorilor ortodoxe morale, doctrinare și la nivel de organizare.
Interesantă este formularea similară dintr-un articol de pe Veridica în oglindă cu cei de la G4Media, în afara unei afirmații dubioase introduse de ei, anume că unii prelați din structura bisericească subordonată Patriarhiei de la Moscova susțin pe față invazia rusă din Ucraina, fără a da o dovadă sau trimitere în acest sens. Pare a fi un material scris la comun de cineva, dar adaptat de fiecare după cum a considerat. Deci este curios că există texte preformatate sau șablon pe aceste subiecte.
Reacții ale ierarhilor din Basarabia și Ucraina
Un purtător de cuvânt al Sinodului ucrainean, Mitropolitul Clement de Nijin și Priluki, a comentat decizia Sinodului BOR pentru UJO. Acesta a scos în evidență mai ales faptul că hotărârea în cauză atestă amenințarea la adresa libertății de credință din Ucraina din partea statului, dar și pericolul pentru integritatea Bisericii și pentru suveranitatea statului ucrainean pe teritoriul legat de România.
Opinii personale prezența BOR în Bucovina și Basarabia
Mai ales în contextul recent și fierbinte al interferenței Patriarhiei Ecumenice în Ucraina, reglementarea raporturilor bisericești dintre diferite țări și popoare ar trebui să fie tranșat mai concludent și în folosul credincioșilor. Ținta ar trebui să fie bunul mers al vieții duhovnicești, iar în momentul de față concret ne referim la românii din Basarabia și Ucraina.
Din păcate, dispozițiile sinodale recente nu aduc lumină, ci doar impun o linie de urmat fără explicații de rigoare. Nici măcar nu au existat luări de poziție ulterioare de contextualizare, așa cum au fost cele legate de „cazurile” Vasile Bănescu și Teodosie de la Constanța, dar nu ar fi târziu nici acum.
Deși mă interesează subiectul statului canonic al acestor regiuni care au fost cândva în componența Bisericii noastre, nu-mi pot face o imagine clară și o opinie pe măsură pentru că nu am informațiile necesare. Din ce-mi dau seama, doar instituțiile implicate, adică Patriarhia Rusă, cea Română și Biserica Ucraineană ar deține acest set de date care ar putea aduce mai multă lumină.
Ce pot spune eu este că mi se pare normal ca Patriarhia noastră să-și exprime pretenții asupra jurisdicțiilor în cauză, odată ce a afirmat cândva că nu a recunoscut niciodată desprinderea Bucovinei și Basarabiei din cadrul ei. Practic, este un litigiu în curs. Grija pastorală pentru credincioșii pe care i-a pierdut este îndreptățită, numai să fie una curată și sinceră, nu o ambiție după putere și stăpânire.
Chiar dacă granițele statului s-au schimbat în privința acestor teritorii canonice, zonele de împărțire bisericească ar fi trebuit să fie trasate pe criteriul etnic, nu statal. Avem exemple în acest sens chiar Ucraina, care este sau a fost dependentă de Moscova, la fel ca Belarusul. Altfel spus, aceste zone ar fi trebuit să rămână în păstorirea românească a lui Veniamin Costachi sau a Mitropoliților următori din Moldova. Doar în cazul în care ar fi fost recunoscută oficial această cedare de episcopii noștri, atunci nu mai putem emite pretenții. Însă, din informațiile prezentate de Pr. Mihai Andrei Aldea în articolul despre canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova reiese că au existat proteste față de acest rapt și instalarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în Basarabia. Totuși rămâne nevoia unor acte bisericești concrete, pe care le-ar putea aduce Patriarhia noastră.
Foarte probabil există informații de interes în cartea de curând apărută Mitropolia Basarabiei: Istorie și Tradiție. Culegere de Documente și Materiale”, Volumul I, dar pe care nu o am la îndemână. Este de așteptat și al doilea volum cu informații despre evenimentele mai apropiate de noi. Chiar și așa, persistă impresia că nu au fost făcute suficiente demersuri la forurile bisericești îndreptățite pentru rezolvarea acestor conflicte, adică la nivel inter-ortodox.
În plus, situația parohiilor românești din Ucraina este diferită de a celor din Republica Moldova. Nu sunt emise pretenții asupra întregului teritoriu, ci asupra unei părți disparate. Pe ce temei canonic se poate face acest lucru? Doar pentru că există o stare de război și persecuție în țara vecină?
Totuși, chiar dacă presupunem că Patriarhia are dreptate în toate demersurile pe care le întreprinde în Basarabia și Bucovina, nu poate fi convingătoare pentru că în aceste zone se găsesc episcopi mai devotați credinței decât oricare din România. Mai mult, abaterile ierarhiei noastre de la credință prin ecumenism sau cedările făcute în pandemie sau în general mersul în tonul moralei europene descreștinate nu poate convinge pe nimeni că intențiile sunt pastorale, și nu expresii ale unor ambiții de stăpânire. Iar atâta vreme cât nu există consistență bisericească, ci politică, este greu să fie invocate temeiuri canonice, când de fapt ele sunt de natură socială și politică.
Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)
„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:
„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.
BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.
Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.
Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.
Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.
În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:
1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.
2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.
3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.
Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.
Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.
În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.
Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.
De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.
Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:
