covid-19

Sunt (departe de a fi) lepădare de Hristos vaccinarea și pașaportul „anti-covid”?

de Ierom. Lavrentie | 14 dec. 2021 | Biserica și coronavirusul | 27 comentarii

Viața între rugăciunea către Dumnezeu și codul QR de trecere (Foto: Beaconstac.blog)

De la șocul închiderii bisericilor (chiar și de Paști) am ajuns acum să ni se impună să trăim o viață aseptică, din care a fost extrasă morala, dragostea și aproape orice valoare mai înaltă și nobilă. Totul sub amenințarea închiderii, sancționării și suprimării libertăților pentru a păstra intactă existența la nivel de supraviețuire. Are de spus Biserica ceva pe această temă? Se supune limitărilor biologe sau îndrăznește să cultive viața veșnică prin cruce și sfințenie?

Schimbarea aceasta dramatică în societatea adusă de pandemie se manifestă efectiv acum prin vaccinare și, în ultimă instanță, prin deținerea certificatului, pașaportului verde sau cum se va numi. Evident, poziționarea fiecărui cetățean se manifestă prin acceptarea sau respingerea acestor două acțiuni. De aceea această hotărâre are o mare greutate și miză. În plus, contează foarte mult și care este justificarea din spate.

Oricine poate constata cât de puternic contrastează ideologia covid cu principiile Evangheliei. Dacă Hristos ne cere să renunțăm la tot, la averi și la trup de dragul sufletului, pentru a dobândi cerul, la polul opus, cerințele așa-zis sanitare de imunizare forțată ne impun să sacrificăm cumpărăturile, locul de muncă, ba și eventual mersul la slujbă pentru himera luptei împotriva unui virus. Ca și cum nu putem să acționăm medical din postura de oameni raționali, ci doar reduși la aspectul nostru biologic.

S-a scris suficient de mult despre faptul că restricțiile nu sunt proporționale, sunt neconstituționale, ascund minciuni în spatele declarațiilor contradictorii ale autorităților din România și de la nivel internațional. Vaccinurile nu sunt suficient testate, este evident că nu protejează în totalitate, ba chiar nu prea pot fi numite vaccinuri, ci terapii genice, sunt achiziționate prin contracte dubioase. Pagubele economice, culturale, educaționale, sociale sunt mult mai mari decât folosul carantinărilor parțiale. Discursul panicard pur și simplu nu este justificat. În mod evident, orice om întreg la minte poate observa că nu avem de-a face cu o grijă sanitară, ci cu un control social de proporții și cu o perspectivă îngrijorătoare spre dictatură.

Reacția omului de rând este să se supună tăvălugului pentru a putea supraviețui. Tendința este de a se descurca să aibă la îndemână permisul de trecere, să-și poată desfășura activitatea, deși știe, simte foarte clar că nu e vorba de un act medical la mijloc. Dar se supune minciunii pentru a-și asigura libertatea de mișcare.

Totuși avem și instincte mai înalte de atât. Trebuie să ne problematizăm, să gândim ce cale alegem, ce implicații au faptele noastre.

În mod evident, nu este vorba de o lepădare de credință prin primirea vaccinului sau a pașaportului covid pentru că nu sunt implicații religioase clare stipulate. Dar există conotații spirituale și morale serioase. Ba chiar ne putem aștepta la o escaladare a evenimentelor după felul cum merg lucrurile și după cum au proorocit Sfinții Bisericii. Controlul total asupra cumpărăturilor și acceptarea unei noi religii nu ar fi deloc o surpriză dacă sunt luate în considerare pregătirile pe care le vedem spre o uniformizare mondială pe toate planurile, inclusiv religios.

Nici nu putem spune că prin vaccinuri vom fi controlați mental, spiritual, ni se va schimba ADN-ul și ne va fi anulat liberul arbitru. Este posibil să existe substanțe străine care să îmbolnăvească, să ne atace duhovnicește, dar nu știm acest lucru. Iar cel mai important aspect este că sufletul nostru devine vulnerabil prin greșelile noastre conștiente, nu prin otrăvuri de orice fel. Hristos ne poate păzi de ele prin credința noastră.

În schimb, cel mai discutabil aspect este al înregimentării noastre benevole într-o ordine mincinoasă, tiranică, într-o dictatură de proporții colosale. Se dorește actul nostru de fidelizare prin care să legitimăm un regim și un sistem totalitar cu perspective sumbre nebănuite.

Principiile legale în vigoare au evoluat sub presiunea învățăturii creștine până la dreptul roman de factură bizantină și ele permit supunerea noastră față de autorități fără probleme de conștiință. Însă noile legi și decrete la care am asistat până de curând și care urmează să fie votate sunt de cu totul altă factură. Nu mai este pus în centru individul, ci statul, care devine un fel de dumnezeu pe pământ, gata să dispună de viața tuturor. Însă această perspectivă contrazice principiile evanghelice enunțate de Însuși Hristos, adică să dăm Cezarului înapoi cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale Lui (Mt. 22: 21), după cum a scris bine recent despre acest subiect și Pr. Mihai Valica.

Mai pe larg se exprimă Sf. Iustin Popovici în cartea sa, Biserica și statul. Poziția sa ar putea fi rezumată în câteva cuvinte astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5: 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei. … Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar, când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? … Când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc şi, mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu”.

Cele de mai sus sunt valabile prin faptul că orânduirea statală de astăzi prigonește binele, faptele creștine, libertatea, produce minciună, manipulare, reduce cadrele sociale la o condiție pământească. Este adevărat că deocamdată nu a fost prigonită Biserica, nu a fost cerută o lepădare de credință și nu s-a cerut lepădarea de Dumnezeu. Avem frica să nu se ajungă acolo pentru că ateismul din ultimul veac nu a pierit, dar nu putem invoca un pericol viitor pentru decizii actuale. De aceea motivul și limita în care respingem și criticăm după datorie acțiunile statului sunt modul său intruziv prin care limitează viața spirituală, moralitatea și viziunea socială sănătoasă.

În condițiile în care Biserica nu dă îndrumări clare, sarcina care cade pe umerii duhovnicilor este mare. Poate ar fi și mai grea dacă se va ajunge ca în perioada comunistă, când conducerea bisericească pactiza cu statul ateu în loc să conviețuiască după limitele evanghelice.

Ce îndrumări pot primi credincioșii la nivel duhovnicesc? Există o interdicție transmisă ierarhilor și clericilor în general de a exprima opinii publice. Cu toate acestea măcar doi ierarhi au avut curajul să critice restricțiile prin pașaportul sanitar, IPS Teodosie și, de curând, PS Iustin de Maramureș. Desigur că există și alți episcopi, din alte Biserici Locale, precum Mitr. Longhin de Bănceni și ierarhia Bisericii Ucrainene canonice în general, sau părinți care și-au luat în serios îndatoririle pastorale, cum e Pr. Ciprian Mega. Acestea sunt câteva exemple din puținele care există și pe care le recomand.

La nivel de credincioși, este destul de evident că trebuie să ne împotrivim, să nu primim vaccinul pe considerente sociale pentru a avea acces în mall sau pe aiurea, să nu folosim pașaportul covidist, să ne împotrivim și să cerem să nu fie adoptate legi neconstituționale dictatoriale și progresiste. Facem aceasta pentru a nu participa și a nu valida un mare și uriaș păcat, un regim și un stil de viață distructiv. Stă pe umerii fiecăruia. Cum ne vom duce viața și cum să luăm atitudine concret este o chestiune personală ce trebuie discutată cu duhovnicul. Pot interveni situații extreme care să permită folosirea codului QR generat de pașaport, este de văzut acest aspect pentru că nu e vorba de lepădare. Dar consider că cine nu depune o împotrivire serioasă și drastică, până la ultima limită față de noua ordine covid trebuie oprit de la împărtășanie până își revine în simțiri. Acest lucru l-a recomandat și Pr. Teodor Zisis.

Desigur că nu trebuie să disprețuim pe cei vaccinați, mai ales dacă au făcut aceasta din convingeri strict medicale. Ar fi un păcat să împărțim pe oameni în două categorii, să-i urâm.

Pe de altă parte, ziua în care criteriile de departajare a oamenilor nu vor fi doar sanitare sau sociale, ci și religioase nu pare a fi departe. O uniformizare religioasă, construită prin ecumenism, este în pregătire. Și ea va fi impusă tot prin constrângeri asemănătoare, după cum se procedează deja prin trădări bisericești de culise și prin presiuni politice și șantaj de orice natură.

Până la lepădarea de credință și vremurile apocaliptice, care nu par a fi departe, avem de luptat cu dezordinea morală și socială care deja se instaurează.

Robia lui Faraon și libertatea vaccinată

de Ierom. Lavrentie | 7 nov. 2021 | Biserica și coronavirusul | 6 comentarii

Sunteți gata pentru doza de vaccinare?? (Foto: The Sun)

Sclavagismul dă năvală peste noi mai tare decât ne putem da seama. În plus, cu nuanțe puternic idolatre. Nu mai suntem robii lui Dumnezeu și frați egali între noi și nici măcar hoinari sub cerul liber, ci devenim pioni într-un stat și ordine totalitare, la care ne înrolăm de bunăvoie. Sau suportăm consecințele marginalizării, repudierii și lipsirii de drepturi și libertăți.

Această situație amintește de una similară din trecutul îndepărtat, dar pilduitor. Cândva faraonul Egiptului și-a luat în robie propriul popor, folosind în avantajul său o situație specială, anume foametea de șapte ani care îi chinuia în acea vreme.

După cum relatează cartea Facerii din Vechiul Testament, pe scurt, faraonul a avut două vise pe care i le-a explicat Iosif, fiul lui Iacov/Israel, prin care Dumnezeu i-a prevestit că vor veni șapte ani de belșug urmați de alți șapte de mare foamete. În felul acesta, Iosif, care i-a tâlcuit visele, a fost pus mare dregător să adune recoltele din primii ani ca să ajungă pentru cei ce vor urma. Însă ce ne interesează este faptul că, după ce locuitorii din Egipt și Canaan și-au terminat aurul și averile, nu aveau cu ce să mai cumpere hrană. Atunci au zis: “Cumpără-ne pe pâine, pe noi cu pământurile noastre, şi vom fi robi lui Faraon noi şi pământurile noastre” (Fac. 47:19). Și faraonul a ajuns stăpăn peste trupurile și pământurile lor, încât erau datori să dea a cincea parte din recoltă toți, în afară de preoții egipteni, care erau hrăniți de la curtea imperială și nu au fost nevoiți să se vândă (Fac. 47:26). Această situație a durat cel puțin până la Moise, adică peste 400 de ani. Cel mai probabil a ținut cât a existat domnia faraonilor, până la cucerirea de către greci și romani.

Sub influența creștinismului, sclavia a dispărut, chiar dacă au rămas diferite forme de înrobire. Cert este că credința în Hristos nu este compatibilă cu sclavia. Toți suntem robi și fii ai lui Dumnezeu, iar oamenii între ei sunt datori să se poarte cu respect și dragoste și fără duh de stăpânire. Nici măcar dușmanii sau străinii nu trebuie tratați ca niște inferiori și nu este acceptabil să fie luați în robie.

Însă această mentalitate se pierde tot mai mult și revenim ușor la una sclavagistă modernă. Marea masă a populației este controlată tot mai mult de lideri selecți. Acest fapt se rasfrânge asupra locurilor de muncă, a controlării banilor, veniturilor. Vorbim de industria IT, pharma, armament, energie. Chiar și statele sunt supuse unor ordine exterioare, venite formal de la organisme internaționale, cum ar fi NATO, ONU, OMS, UE… Mijloacele de supraveghere bineînțeles că sunt moderne și la limita dintre ordine legală și lagăr.

Schimbarea majoră pe care o aduce pandemia de coronavirus și îndeosebi campania de vaccinare este că induce o supunere ritualică a populației înfricoșată de virus. Nu mai este vorba de deservirea oamenilor, ci de înrobirea lor prin constrângere, dar… benevolă. Cam cum s-au văndut egiptenii antici pentru pâine în cel mai bun caz.

De ce vorbesc despre înrobire? Pentru că certificatul verde care se introduce aduce cu sine o pierdere a libertății și o segregare nejustificată. Trebuie să acceptăm sănătatea vaccinată și nu avem voie să fim “bolnavi” decât departe de societate.

Impunerea unor măsuri de carantină severe este normală, ca în cazul leproșilor sau a altor boli molipsitoare. Însă procesul prin care statul român (sau european, sanitar-oms-ist, cine știe de unde vin dispozițiile?) este viciat. După cum a arătat Curtea de Apel București în motivarea anulării a trei hotărâri de guvern recente, statul ajunge să-și aroge drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului. Mai în detaliu, dacă orice om este posesor al drepturilor și libertaților fundamentale prin naștere, în situația de astăzi structurile statale s-au comportat de ca și cum ele ar deține acele libertăți ale populației și dispun de ele după bunul plac, asigurându-le sau restrângându-le discreționar.

Da, este adevărat că statul trebuie să asigure sănătatea publică, dar nu cu forța, ci doar celor care apelează la el și fără să afecteze pe ceilalți decât dacă situația o cere. În cazul unei molime devastatoare, este firesc să fie restrâns dreptul la circulație, dar motivat, proporțional și temporar. Adică cel care ar trebui să argumenteze justețea acțiunilor este statul, nu cetățeanul să dovedească netemeinicia directivelor. Sunt folositoare măștile? De ce? Dar vaccinurile? În ce măsură? Carantinarea are efecte pozitive sau mai mult negative? Condiționarea deschiderii școlilor de vaccinarea a peste 60% din personal pe ce se bazează? Ori este virba de un abuz imens?

Surparea principiilor de drept, morale, sociale nu este vizibilă unui ochi indolent, pentru omul consumist. Nu se schimbă aproape nimic vizibil, dar se năruie structura și se va dărâma totul în viitor. Pentru un creștin, sunt mai importante vietuțile decât câștigul material. El acționează invers, nu pe o logică imediată. Doar că astăzi nu prea mai avem putere creștină ca să (ne) convingem de valoarea sufletului. Nici minunile Mântuitorului, nici ale Sfinților nu i-au convins pe toți, dar nici pe acelea nu le avem. Dar fără roada Duhului, fără a simți suflul de vjață în sufletul noatru, va fi greu să contrapunem ceva în fața provocării de a fi robi ai trupului în noul regim sanitar.

Este cumplită controlarea prin sistemul digital pentru că este încarcerat trupul. Dar mai sumbră este cedarea libertații sufletului, care se folosește la o adică de posibilitatea supravegherii totale de tip Big Brother.

Pe scurt, poate un creștin să renunțe la libertatea sa și să intre în logica sclavagistă vaccinistă prin folosirea certificatului verde? Evident că nu, chiar de-ar fi să facă sacrificii mari. Dar e nevoit să găsească puterea de a fi creștin.

Peste toate, se prefigurează un totalitarism și mai intruziv în cotloanele sufletelor. Deocamdată pare a fi o presiune de etapă până la uniformizarea la nivel religios, nu doar material-ideologic. Deja ecumenismul pavează drumul spre o religie mondială, iar majoritatea o aplaudă sau se face că nu vede și nu e pusă în pericol dreapta-credință. Preferă ceapa și cărnurile lui Faraon decât ieșirea din robia lui.

Ceea ce cerem și căutăm este să nu fie folosită vaccinarea (nu doar vaccinul în sine) pentru a produce segregare. Este nedrept. Certificatul verde este un cal troian care produce discriminare în societate în loc să faciliteze pur și simplu circulația internațională pentru doritori.

Curtea de Apel Bucureşti despre catastrofala ordine de drept din România

de Vlad-Mihai Agache | 29 oct. 2021 | Jurisprudență | 5 comentarii

Curtea de Apel Bucureşti a publicat zilele trecute sentinţa de anulare (nedefinitivă) a trei Hotărâri de Guvern privind măsurile de prevenire şi combatere a efectelor pandemiei Covid-19 şi de prelungire a stării de alertă.

Motivarea publicată relevă o catastrofă a ordinii de drept dincolo de cuvinte, magistratul, deosebit de prudent şi de rezervat în analiza sa, fiind nevoit să formuleze concluzii care frizează apologia anarhismului.

Nu doar că se constată folosirea sofismelor şi strâmbarea cu ştiinţă a principiilor dreptăţii şi logicii fireşti dar, din cuprinsul sentinţei civile pe care o vom reda în cele ce urmează, rezultă o stare de fapt cu totul străină de principiile elementare de organizare formală a autorităţii de stat. Iar asta printre multe altele la fel de grave. Curtea constată nu doar(doar?) nelegalitatea actelor normative atacate cu acţiune în anulare, ci şi încălcarea principiilor esenţiale ale formalismului instituţiilor publice, respectiv faptul că actele emise sau rezultate din activitatea autorităţilor publice (atunci când acestea există) nu respectă formele şi nici formalităţile birocratice fundamentale.

Curtea concluzionează că există o continuă încălcare a principiilor loialităţii constituţionale şi loialităţii interinstituţionale. Prin aceste sintagme aparent benigne Curtea se referă în termeni cosmetizaţi la obiceiul Guvernului de a strâmba cu rea-credinţă noima de bază, sensul corect şi just al prevederilor constituţionale şi legale. Nu există exagerare în a constata că întinderea nelegalităţii activităţii Guvernului României este stupefiantă, de teapa tribalismului african.

Finalul motivării obligă pe magistrat să formuleze concluzii privitor la demnitatea inerentă a persoanei umane, la esenţialul că omul este titularul drepturilor fundamentale prin simplul fapt al fiinţării, că acestea nu îi sunt conferite de stat şi că existenţa drepturilor fundamentale nu se cere recunoscută de stat ori de terţi. Faptul că justiţia este nevoită să se exprime cu privire la aceste considerente, să le pună în ordine, să le restatueze în firescul lor natural (cum altfel!), este, dacă-mi permiteţi, asemenea hotărârii judecătoreşti care atestă faptul că apa este udă.

Sentinţa are, în mod cert, caracter istoric pentru că surprinde prăbuşirea totală a ideii de dreptate şi de bună-credinţă în conducerea societăţii româneşti. Pentru o comunitate naţională care a fost consumată de noţiunea de „stat de drept” pentru aproape două decenii, falimentul ordinii de drept reprezintă o devoalare a butaforiei formelor statale româneşti. Reţine Curtea, în mod explicit, faptul că principalul motiv de nelegalitate, de fond, al Hotărârilor de Guvern este reprezentat de impunerea, de una singură, a condiţiei de a fi “sănătos” pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inversând sarcina probei către cetăţeanul simplu.

Nu există sancţiune penală aptă să pedepsească mulţumitor producerea voită şi interesată a dezastrului ţării. Această concluzie impune reevaluări drastice a legitimităţii statului român de a veghea la binele naţiunii, chestiuni care momentan sunt inaccesibile reflecţiei publice, dar care-şi vor avea, fără îndoială, momentul de bilanţ.

Printre altele, opinia mea este că ratarea accederii în Parlament de către Partidul Naţional Liberal la proximele alegeri nu trebuie să fie acceptată ca suficientă, ci este necesară desfiinţarea partidului, interzicerea şi condamnarea politică şi respectiv juridică atât a partidului cât şi a reprezentanţilor săi, aşa cum ar fi trebuit procedat la vremea cuvenită cu comuniştii şi cu Partidul Comunist. Avem nevoie de o nouă capitală a ţării, de alte forme de guvernământ, care să desfiinţeze puterea centrală discreţionară aflată într-o continuă manifestare abuzivă de acuş două sute de ani, avem nevoie de un alt tip de funcţionare a puterii judecătoreşti şi de multe, multe altele. Statul român şi-a consumat integral capitalul de legitimitate, chiar dacă răul de rit nou pe care îl produce se află, momentan, la început de drum.

Însă dincolo de aceste susţineri separate, lectura sentinţei de mai jos se impune oricărui cetăţean ce resimte nevoia de reaşezare a lucrurilor în logica firească, hotărârile de guvern fiind anulate ca urmare a unei evaluări a (lipsei) proporţionalităţii, chestiune care a stat de la bun început, la baza atitudinii şi poziţionării noastre publice de împotrivire faţă de măsurile dispuse de cei care au uzurpat atributul autorităţii publice. În continuare considerăm că examenul de proporţionalitate reprezintă primul pas spre ieşirea din labirintul minciuno-guvernanţei a cărei victime suntem.

Am păstrat în extrasul de mai jos consideraţiile ample din debut cu privire la principiul formalismuluui autorităţii publice (deşi este mai greu de digerat de publicul nespecializat), întrucât exerciţiul autorităţii de stat nu poate fi înţeles în lipsa acestui criteriu, aproape deloc luat în considerare în conversaţia publică.

Partea finală a motivării va recompensa răbdarea oricărui cititor.

2_476

Extras motivare:

Analizând,

În ceea ce priveşte fondul acţiunii în anulare

Analizând legalitatea acestor hotărâri din perspectiva criticilor formulate de reclamante, instanţa constată:

În ceea ce priveşte iniţiatorul acestor hotărâri

Potrivit art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020 , invocat în preambulul hotărârilor de guvern contestate, “Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.“

Prin adresa din data de 23.09.2021, Guvernul României , prin Secretariatul General, a depus la dosar “întreaga documentaţie care a stat la baza adoptării HG nr.636/2021, HG nr.678/2021 şi a HG nr.730/2021” (vol.II, filele 189-198, vol.III, filele 1-205, vol.IV, filele 1-166).

Cercetând această documentaţie, instanţa constată că niciuna din cele 3 hotărâri de guvern nu a fost adoptată la propunerea ministrului afacerilor interne.

În concret, se constată că proiectul de hotărâre de guvern (pentru toate cele 3 hotărâri) înaintat de la Ministerul Afacerilor Interne la Secretariatul General al Guvernului, spre a fi inclus pe Agenda de lucru a Executivului, la lit.a (potrivit art.28 din HG nr.561/2009) nu este semnat de ministrul afacerilor interne, ci poartă doar ştampila “Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (vol.III, filele 91-105 -în privinţa HG nr.730/2021; vol.III, filele 150-156, filele 170-176, vol.IV, filele 1-17 -în privinţa HG nr.678/2021; respective vol.IV, filele 36-38, 114-130- în privinţa HG nr.730/2021).

De asemenea, se constată că nici adresele de înaintare a proiectului de hotărâre, către Secretariatul General al Guvernului, nu sunt semnate de ministrul afacerilor interne, ci de dna. Ştefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI) şi de dl. Raed Arafat (secretar de stat în MAI) sau de împuterniciţi ai acestora nenominalizaţi, astfel:

adresa nr.19603/09.06.2021 privind proiectul de HG nr.636/2021 (IV, 85)- Stefania Gabriella Ferencz.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.636/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.417/2021 ( vol.IV, fila 34)- Stefania Gabriella Ferencz, prin imputernicit nenominalizat.
adresa nr.20507/24.06.2021 privind proiectul de HG nr.678/2021 (vol.III, fila 177)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.678/2021 “refăcut potrivit celor stabilite în Şedinţa Guvernului din data de 24.06.2021” (vol.III, fila 169)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.678/2021 refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.481/2021 (vol.III, fila 149)- Stefania Gabriella Ferencz.
adresa nr.21426/08.07.2021 privind proiectul de HG nr.730/2021 (vol.III, fila 63)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, nr.21426/08.07.2021 privind proiectul de HG nr.730/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.547/2021 (vol.III, fila 13)-Stefania Gabriella Ferencz.

Mai exact, procedura de adoptare a celor 3 hotarari a fost următoarea:

În privinţa HG nr.636/2021:

În data de de 07.06.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat “Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 07.06.2021” (înregistrat sub nr.122547/07.06.2021), semnat de şeful Centrului (col.Ciulu Iulian) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.IV, filele 147-165.

În data de 09.06.2021, în baza înscrisului de mai sus ( “Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021“), este emisă HCNSU nr.38/09.06.2021, prin care se propun prelungirea stării de alertă cu 30 de zile, cu începere din data de 12.06.2021, precum şi măsurile necesar a fi aplicate în această perioadă (vol.IV, filele 131-146).

În aceeaşi zi, 09.06.2021, prin adresa nr.19603/09.06.2021 (IV, 85), doamna Ştefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :

Nota de fundamentare (înregistrată la Direcţia Pregătire Şedinţe a Guvernului sub nr.1127/09.06.2021) semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (IV, filele 86-113).
Proiectul de hotărâre de guvern (IV, filele 114-130), nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila “România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru“.

Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua “ad literram” conţinutul înscrisului intitulat “Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: “faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României înccepând cu data de 12 iunie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului“.

Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret durata stării de alertă şi măsurile dispuse pe această perioadă), nu este semnat de nimeni, dupa cum s-a arătat mai sus.

În aceeaşi zi, 09.06.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.176/09.06.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (IV, 83).

În aceeaşi zi, 09.06.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.417/09.06.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, cu o serie de observaţii şi propuneri, unele legate preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de conţinut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încalcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (IV, filele 40-45).

În aceeaşi zi, 09.06.2021, este refacută adresa nr.19603/09.06.2021 (IV, 34), prin care doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), prin împuternicit nenominalizat, înaintează Secretariatului General al Guvernului :

proiectul de HG nr.636/2021 şi anexa nr.3 a acestuia, refăcute potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.417/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.3, 9.2, 9.4 (partial), 9.6, 9.10 şi 9.13.

Proiectul de hotărâre de guvern refăcut nu este semnat de nimeni, purtand doar ştampila “Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (IV, filele 36-38).

În aceeaşi zi, 09.06.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.636/2021 (vol.IV, filele 10-32).

Se observă ca anexele 1-3 ale hotărârii de guvern, conţinând măsurile aplicabile pe durata stării de alertă, nu sunt semnate de nimeni (deşi, potrivit art.6 din hotărâre, acestea fac parte integranta din hotărâre), fiind semnat numai corpul principal al hotărârii (cuprinzând articolele 1-6).

În privinţa HG nr.678/2021:

În data de de 23.06.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat “Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 23.06.2021” (înregistrat sub nr.123060/23.06.2021), semnat de şeful Centrului (col.Uşurelu Ştefan) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.II, filele 160-168.

În data de 24.06.2021, în baza înscrisului de mai sus (“Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021“) şi a propunerilor “formulate în cadrul şedinţei de lucru organizate în data de 13.05.2021 la nivelul Preşedinţiei României“, este emisă HCNSU nr.41/24.06.2021, prin care se propune modificarea, cu începere din data de 01.07.2021, a unora din măsurile aplicabile pe perioada stării de alertă.

În aceeaşi zi, Ministrul Justiţiei emite avizul nr.61773/2021, favorabil, dar cu observaţia că o serie de dispoziţii sunt de natură să creeze discriminare în privinţa accesului, între persoanele vaccinate şi cele cărora le este contraindicată vaccinarea (IV, 8).

În aceeaşi zi, 24.06.2021, prin adresa nr.20507/24.06.2021 (III, 177), dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :

Nota de fundamentare, semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (III, filele 178-205).
Proiectul de hotărâre de guvern, nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila “România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (IV, filele 1-17).

Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua “ad literram” conţinutul înscrisului intitulat “Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: “faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului pentru modificarea anexelor nr.2 si 3 la HG nr.636/2021, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului“.

Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret modificările aduse măsurile dispuse anterior prin HG nr.636/2021), nu este semnat de nimeni, după cum s-a arătat mai sus.

În aceeaşi zi, 24.06.2021, este refacută adresa nr.20507/24.06.2021 (III, 169), şi dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înainteaza Secretariatului General al Guvernului: proiectul de HG nr.678/2021 “refăcut potrivit celor stabilite în Şedinţa Guvernului din data de 24.06.2021” (vol.III, fila 169). Proiectul de HG nr.678/2021 refăcut nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila “România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 170-176).

În aceeaşi zi, 24.06.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.197CL/24.06.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (III, 167).

În aceeaşi zi, 24.06.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.481/24.06.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, dar semnalează faptul ca Nota de fundamentare ce i-a fost comunicată “nu este semnată de către toţi iniţiatorii şi nici de către conducătorul ministerului avizator” şi formulează o serie de observaţii şi propuneri, unele legate de preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de continut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încalcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (III, filele 159-163).

În aceeaşi zi, 24.06.2021, este refacută pentru a doua oară adresa nr. nr.20507/24.06.2021 (III, 149), prin care, de această dată, doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), înainteaza Secretariatului General al Guvernului :

proiectul de HG nr.636/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.481/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.4,5,9 (partial), 10 si 11.

Proiectul de hotărâre de guvern refăcut nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila “România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 150-156).

În aceeaşi zi, 24.06.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.678/2021 (vol.III, filele 139-148).

În privinţa HG nr.730/2021:

În data de 06.07.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat “Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 05.07.2021” (înregistrat sub nr.123393/06.07.2021), semnat de şeful Centrului (col.Vladutoiu Bogdan Constantin) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.III, filele 121-137).

În data de 07.07.2021, în baza înscrisului de mai sus ( “Analiza factorilor de risc … la data de 06.07.2021“), este emisă HCNSU nr.44/07.07.2021, prin care se propun prelungirea stării de alertă cu 30 de zile, cu începere din data de 12.07.2021, precum şi măsurile necesar a fi aplicate în această perioadă (vol.III, filele 108-120).

Prin adresa nr.1/66838/2021, Ministerul Justiţiei emite aviz favorabil pentru proiectul de hotărâre de guvern, dar cu observaţia că o serie de dispoziţii sunt de natură să creeze discriminare în privinţa accesului între persoanele vaccinate şi cele cărora le este contraindicată vaccinarea (III, 106-107).

În data de 08.07.2021, prin adresa nr.21426/08.07.2021 (III, 63), dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :

Nota de fundamentare (ce a fost înregistrată la Direcţia Pregătire Şedinţe a Guvernului sub nr.1326/08.07.2021) semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (III, filele 64-90).
Proiectul de hotărâre de guvern, nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila “România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 98-105).

Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua “ad literram” conţinutul înscrisului intitulat “Analiza factorilor de risc … la data de 05.07.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: “faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României înccepând cu data de 12 iulie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului“.

Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret durata stării de alertă şi măsurile dispuse pe aceasta perioadă), nu este semnat de nimeni, dupa cum s-a arătat mai sus.

În aceeaşi zi, 08.07.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.229 CL/ 08.07.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (III, 61).

În aceeaşi zi, 08.07.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.547/08.07.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, cu o serie de observaţii şi propuneri, unele legate preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de conţinut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încălcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (III, filele 16-22).

În aceeaşi zi, 08.07.2021, este refăcută adresa nr.21426/08.07.2021 (III, 13), prin care doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), înainteaza Secretariatului General al Guvernului :

anexa nr.3 a proiectului de HG nr.730/2021, refacută potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.547/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.9.4, 9.5 si 9.7.

Proiectul de hotărâre de guvern refăcut (mai exact anexa nr.3) nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila “România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 112).

În aceeaşi zi, 08.07.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.730/2021 (vol.II, filele 120-196).

Se observă ca anexele 1-3 ale hotarârii de guvern, conţinând măsurile aplicabile pe durata stării de alertă, nu sunt semnate de nimeni (deşi, potrivit art.6 din hotărâre, acestea fac parte integrantă din hotărâre), fiind semnat numai corpul principal al hotărârii (cuprinzând articolele 1-6).

Succesiunea operaţiunilor administrative expuse mai sus relevă, în opinia instanţei, că nu a fost îndeplinită condiţia impusă de art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, respectiv aceea ca hotărârea de guvern de prelungire a stării de alertă să fie iniţiată de ministrul afacerilor interne.

Sintagma “la propunerea minstrului afacerilor interne“, utilizată de textul legal, nu poate avea decât o singură semnificaţie, respectiv aceea că persoana care ocupă funcţia de ministru al afacerilor interne să fie cea care înaintează Guvernului propunerea de prelungire a stării alertă, fiind evident că atât înscrisurile care materializează propunerea în sine, cât şi adresa de înaintare a ei, trebuie să fie asumate prin semnătură de către această persoană.

În acelaşi sens, sunt şi prevederile HG nr.561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării (hotărâre emisă în temeiul art. 82 din Legea nr.24/2000, potrivit căruia “Parlamentul, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă”), prevederi care, de altfel, au şi fost invocate în cadrul adreselor de înaintare a propunerilor către Guvern.

Astfel, potrivit art.15 din HG nr.561/2009, în cadrul etapei de elaborare şi consultare a proiectelor de acte normative:

(1) Iniţiatorul elaborează o formă iniţială a proiectului de act normativ sau a proiectului de documente de politici publice, pe care are obligaţia să o supună concomitent atât consultării publice, în condiţiile Legii nr. 52/2003, cât şi consultării preliminare interinstituţionale.

(2) Consultarea preliminară interinstituţională se realizează în urma afişării proiectului de act normativ sau a proiectului de documente de politici publice, însuşit de conducătorul acestuia, pe site-ul iniţiatorului, cu respectarea termenului prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, precum şi prin transmiterea concomitentă, în format electronic/PDF, către Secretariatul General al Guvernului.

(3) Forma electronică transmisă Secretariatului General al Guvernului va fi însoţită de o adresă de înaintare al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1.

(4) La primirea formei electronice, Secretariatul General al Guvernului afişează de îndată, pe site-ul propriu, proiectul de act normativ sau proiectul de document de politici publice.

Desfăşurarea întregului proces de consultare, atât cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite, cât şi consultarea preliminară interinstituţională, cade în sarcina exclusivă a iniţiatorului.
Proiectele de acte normative cu impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare sunt supuse consultării însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare elaborate conform prevederilor legale în vigoare, precum şi de documentul de politică publică aferent.
Proiectele de hotărâre a Guvernului care nu au impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare, sunt supuse consultării însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare elaborate conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.361/2006.

Se observa cu claritate, ca textul impune condiţia ca “forma iniţială a proiectului de act normativ” să fie însuşita de conducătorul instituţiei iniţiatoare, în speţă de ministrul afacerilor interne (cu atât mai mult cu cât art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020 nu atribuie dreptul de iniţiativa instituţiei Ministerului Afacerilor Interne, ci persoanei ministrului afacerilor interne).

Se observa de asemenea, că textul face o distincţie clară între “proiectul de act normativ” şi “instrumentele de prezentare şi motivare” care îl însoţesc (adica Nota de fundamentare, nota care reprezintă unul din instrumentele de prezentare şi motivare reglementate de HG nr.1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului), impunând condiţia ca însuşi proiectul de act normativ să fie semnat de către iniţiator, nu doar nota de fundamentare.

Distincţia de mai sus este consecvenţa distincţiei realizate la nivel legal de art.30, alin.1, lit.a şi b din Legea nr.24/2000, potrivit căruia:

“(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare:

a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative;

b) note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul
legii de aprobare a acestora“.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.17 din aceeaşi hotărâre de guvern (HG nr.561/2009), referitoare la etapa de avizare/adoptare a proiectelor de acte normative, potrivit cărora:

“(1) La finalizarea procedurii de elaborare şi consultare, autoritatea publică iniţiatoare are obligaţia de a transmite Secretariatului General al Guvernului, atât pe suport hârtie, cât şi în format electronic/PDF, în vederea înregistrării, proiectele de documente de politici publice şi proiectele de acte normative însuşite, prin semnare, de către conducătorul/conducătorii autorităţii/autorităţilor publice iniţiatoare, împreună cu o adresă de înaintare, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 2.

(2) Adresa de înaintare prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de următoarele documente, după caz:

proiectul de document de politică publică sau proiectul de act normativ;
instrumentul de prezentare şi motivare;
tabelul de concordanţă între actul normativ comunitar propus să fie transpus şi proiectul de act normativ naţional care îl transpune, elaborat conform modelului prevăzut în anexa nr. 3;
tabelul comparativ cuprinzând reglementarea în vigoare şi reglementarea propusă, în situaţia în care proiectele de acte normative conţin modificări şi/sau completări ale actelor normative în vigoare.“

În acelaşi sens, al însuşirii proiectului prin semnatură şi al faptului că acesta este distinct de nota de fundamentare, sunt şi dispoziţiile art.23 din hotărâre, potrivit cărora:

“După obţinerea avizelor instituţiilor prevăzute la art. 22, iniţiatorul va transmite Secretariatului General al Guvernului, în original, forma finală a proiectului de document de politici publice sau, după caz, a proiectului de act normativ, însoţit de eventualele observaţii şi propuneri ale tuturor instituţiilor avizatoare, precum şi de nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora, dacă este cazul.“

ale art.28, potrivit carora:

“(1) Proiectul de act normativ finalizat conform dispoziţiilor prezentului regulament este transmis Secretariatului General al Guvernului, în original, pe suport hârtie, în copie certificată, precum şi pe e-mail, în fişier electronic certificat, în vederea includerii la lit. a) a agendei reuniunii de lucru pregătitoare, fiind însoţit, după caz, de:

a) adresa de înaintare, care va cuprinde în mod obligatoriu: lista documentelor anexate, proprietăţile documentelor referitoare la numărul de caractere şi data ultimei salvări, menţionarea documentului de politică publică la care se referă proiectul de act normativ aprobat de Guvern;

b) instrumentul de prezentare şi motivare; (…)

g) observaţiile instituţiilor avizatoare şi nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora; (.)“

precum si ale art.44, potrivit carora:

“Iniţiatorul are obligaţia de a transmite Secretariatului General al Guvernului formele refăcute ale proiectelor de acte normative atât pe suport hârtie, în copie certificată, însoţite de o adresă care să cuprindă proprietăţile documentelor referitoare la numărul de caractere şi data ultimei salvări, cât şi pe e-mail, în fişier electronic certificat.“

Mai mult decat atât, se observă că HG nr.561/2009 impune ca şi adresele prin care sunt înaintate proiectele de acte normative, către Secretariatul General al Guvernului, să fie semnate de către conducătorii acestora, cu menţionarea distinctă a persoanei care le-a redactat (a se vedea adresa din anexa nr.1 aplicabilă în faza de elaborare şi consultare a actelor normative şi adresa din anexa nr.2 aplicabilă în faza de avizare/adoptare a actelor normative). A fortiori, această regulă urmează a se aplica şi în etapa în care iniţiatorul înaintează Secretariatului General al Guvernului forma finală a proiectului de act normativ.

Toate aceste condiţii sunt absolut fireşti, deoarece numai prin semnarea proiectului de act normativ şi a adresei de înaintare a lui, există certitudinea că iniţiatorul îi cunoaşte conţinutul, că este de acord cu el şi că voinţa lui este aceea de a-l propune spre adoptare Guvernului. Or, dupa cum s-a arătat, în speţă, niciunul din proiectele de hotărâri de guvern şi niciuna din adresele de înaintare a lor către Secretariatul General al Guvernului nu au fost semnate de către ministrul afacerilor interne.

În ceea ce priveşte cele reţinute prin sentinţa civilă nr.1315/27.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti-secţia a IX-a în dosarul nr.6274/2/2020, în cadrul unei alte acţiuni în anulare introduse de reclamanta Radu Elena, trebuie precizat că reclamanta Asociaţia “Coalitia pentru apărarea statului de drept” nu a fost parte în acel dosar (astfel încât hotărârea respectivă nu îi este opozabilă), că acel dosar a avut un obiect diferit, respectiv anularea HG nr. 856/2020, a HG nr. 935/2020 şi a HG nr. 967/2020, şi că instanţa a analizat critica privind iniţiatorul hotărârilor dintr-o perspectivă diferită.

Astfel, în acel dosar s-a reţinut că:

“(.) nota de fundamentare întocmită în vederea adoptării HG 856/2020 a fost însuşită prin semnătură atât de ministrul afacerilor interne, cât şi de ceilalţi miniştri – membri ai Guvernului României şi ai CNSSU. HG nr. 856/2020, a HG nr. 935/2020, a HG nr. 967/2020 au fost contrasemnate de ministrul afacerilor interne. În aceste împrejurări, este evident că ministrul afacerilor interne şi-a însuşit prin semnare atât propunerea de prelungire a stării de alertă, cât şi emiterea actelor normative prin care s-a adoptat această prelungire.“

Or, în cauza de faţă nu se contestă că ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare şi că a contrasemnat hotărârea adoptată în şedinţa guvernului, ci problema care se pune este aceea ca nu a semnat proiectele de hotărâri de guvern (nici în variantele iniţiale, nici în variantele refăcute) ce au fost înaintate Guvernului şi nici adresele de înaintare a acestor proiecte. Or, exact acestea erau înscrisurile care dovedeau exercitarea de către ministrul afacerilor interne a dreptului de iniţiativă normativă.

Altfel spus, în dosarul nr.6274/2/2020 nu s-au avut în vedere şi dispoziţiile procedurale impuse de HG nr.561/2009, dispoziţii care nu sunt altceva decat o expresie firească a formalismului ce caracterizează activitatea instituţiilor şi autorităţilor publice, ce impune ca manifestarea exterioară a consimţământului pentru însuşirea unor înscrisuri să constea în aplicarea semnăturii pe acel înscris, semnătură al cărei rol este, potrivit art.268, alin.1 C.pr.civila:

“Rolul semnaturii – (1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.“

În ceea ce priveşte împrejurarea că hotărârile CNSU, prin care s-au propus prelungirea stării de alertă şi măsurile aferente, au fost semnate de ministrul afacerilor interne (aspect care, de altfel, nici nu rezultă din dosar, singura semnatură existentă pe hotărâri fiind cea a preşedintelui CNSU-prim-ministru Florin Cîţu) nu are nicio semnificaţie din perspectiva art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, din moment ce potrivit acestui text legal, Comitetul National pentru Situaţii de Urgenţă nu are niciun rol în procedura de emitere a hotărârii de guvern.

De asemenea, nu poate fi primită fara rezerve afirmaţia că semnarea notei de fundamentare de către mai mulţi miniştri nu a făcut altceva decât să ofere “o garanţie în plus a faptului că necesitatea prelungirii stării de alertă a fost evaluată corespunzător prin raportare la factorii de risc“, deoarece ea ar putea fi teoretic interpretată, în egală măsură, şi ca reprezentând un mijloc de presiune exercitată asupra titularului dreptului de iniţiativă, ministrul afacerilor interne, care, în ipoteza în care nu ar fi dorit să promoveze proiectul de hotărâre de guvern, s-ar fi văzut în situaţia, delicată, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere uman, de a face opoziţie în raport de ceilalţi membri ai Guvernului din care face parte.

Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să asigure un suport ministerial sau instituţional cât mai larg al unei astfel de hotărâri de guvern ar fi putut foarte bine să prevadă că iniţiativa de promovare aparţine fie unui grup de miniştri, fie unei structuri instituţionale de tipul Comitetului National pentru Situaţii de Urgenţă.

Însă, din moment, ce initiaţiva a fost atribuită unipersonal, ministrului afacerilor interne, rezultă că doar această persoană a fost însarcinată cu dreptul de a lua decizia finală cu privire la promovarea proiectului de hotărâre, drept care trebuie exercitat în condiţii de deplină libertate.

În ceea ce priveşte faptul că reclamantele nu ar fi făcut dovada vreunei vătămari cauzate de lipsa unei propuneri de prelungire a stării de alertă provenite de la ministrul afacerilor interne, instanţa învederează ca structurile statale nu se constituie în entităţi rupte de societate şi exterioare acesteia, ci sunt consecinţa unei convenţii sociale preexistente, a unui contract social, în temeiul căruia majoritatea cetaţenilor deleagă unor alţi cetăţeni, integraţi în structuri prestabilite, dreptul de a emite acte de autoritate şi acceptă să fie supuşi eventualelor măsuri restrictive ce ar putea fi stabilite prin aceste acte, dar numai cu condiţia respectării formelor şi procedurilor convenite pentru emiterea lor. Altfel spus, respectarea formalismului reprezintă condiţia-premisă a delegării acestor competenţe. Per a contrario, în cazul încălcării acestor forme, cetaţeanul este îndreptăţit să nu recunoască obligaţiile ce i se impun în aceste condiţii.

Conchizând, instanţa reţine că au fost încălcate prevederile art.1, alin.2, art.3, alin.1, art.4, alin.3, art.5, alin.2 din Legea nr.24/2000 prin raportare la art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, precum şi ale art.84 din Legea nr.24/2000 coroborate cu HG nr.561/2009.

În ceea ce priveşte avizul Consiliului Legislativ

Potrivit art.9-10 din Legea nr.24/2000:

“Avizarea proiectelor Articolul 9

În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării.
După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
Procedura de avizare şi obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt prevăzute în legea sa organică şi în regulamentul său de organizare şi funcţionare.

Avizul Consiliului Legislativ Articolul 10

Avizul Consiliului Legislativ se formulează şi se transmite în scris. El poate fi: favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri ori negativ.
Avizele favorabile care cuprind obiecţii sau propuneri, precum şi cele negative se motivează şi pot fi însoţite de documentele sau de informaţiile pe care se sprijină.
Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de specialitate şi are caracter consultativ.
Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.“

Una din normele de tehnică legislativă, a cărei respectare este verificată de Consiliul Legislativ şi cu privire la care acesta poate face observaţii şi propuneri ce trebuie avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ şi a căror eventuală neacceptare trebuie motivată, o constituie cea de la art.4, alin.3 din Legea nr.24/2000, potrivit careia:

“Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă“.

Ca atare, Consiliul Legislativ verifică, printre altele, dacă proiectele de hotărâri de guvern respectă actele normative de nivel superior în aplicarea cărora sunt elaborate, în speţă, în principal Legea nr.55/2020 şi Constituţia României.

În acelaşi sens, sunt şi prevederile art.4 si ale art.3, alin.3 din Legea nr.73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, potrivit carora:

“Art.3 (… )

(3) Avizul este consultativ şi are ca obiect:

concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ;
prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.

Articolul 4

(1) Proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ se supun spre adoptare Guvernului numai cu avizul Consiliului Legislativ cu privire la legalitatea măsurilor preconizate şi la modul în care sunt realizate cerinţele prevăzute la art. 3 alin. (3), care se aplică în mod corespunzător.”

În speţă, toate cele 3 avize emise de Consiliul Legislativ (I, filele 178-187), pentru cele trei hotărâri de guvern, deşi au fost favorabile, au conţinut observaţii şi propuneri cu privire la fondul reglementării, evidenţiindu-se, în primul rând, încălcarea principiului egalităţii cetaţentilor în faţa legii şi cel al interzicerii discrimnării (art.16, alin.1 din Constituţie, art.14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, decizia CCR nr.522018) cu referire la cvasitotalitatea măsurilor cuprinse în anexele 2 si 3 ale legii, prin aceea că accesul la o multitudine de activităţi a fost rezervat doar persoanelor vaccinate/trecute prin boala/testate RT-PCR/testate antigen rapid sau chiar numai unora din aceste categorii, precum numai celor vaccinate.

S-au mai făcut, printre altele, şi următoarele observaţii:

“Nota de fundamentare nu cuprinde precizări referitoare la motivarea ştiinţifică a acestor măsuri, prin indicarea rezultatelor studiilor sau cercetărilor care au condus la stabilirea eficacităţii acestora, fiind necesară completarea corespunzatoare a acesteia” (pct.7 din avizul nr.481/24.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.678/2021, precum si pct.7 din avizul nr.547/08.07.2021, cu referire la proiectul de HG nr.730/2021 ).
soluţia legislativă privind condiţionarea vaccinării la intrarea în incinta (locului în care se desfăşoară competiţii sportive) “nu este motivată în niciun fel în Nota de fundamentare” (avizul nr.417/09.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.636/2021).
Nota de fundamentare nu este semnată de către toţi iniţiatorii şi nici de către conducătorului ministerului avizator (avizul nr.481/24.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.678/2021).

Mai mult, s-a învederat şi existenţa unor prevederi lipsite de previzibilitate, precum obligaţia operatorilor care desfasoară activităţi de jocuri de noroc de a respecta orarul impus de CNSU, dar numai în localităţile şi pe perioadele de “răspândire comunitară intense a virusului”, fără a se şti ce înseamnă “intens” (în sensul că lipsea orice cuantificare sau orice criteriu de cuantificare a termenului), obligaţia furnizorilor de servicii sociale de a-şi organiza programul în centrele rezidenţiale “în funcţie de contextul epidemiologic existent la nivel local”(fără a se cunoaşte criteriile pe baza cărora se apreciază acest context epidemiologic) sau precum menţinerea în vigoare a tuturor actelor emise pentru punerea în executare a tuturor hotărârilor de guvern (privind starea de alertă) anterioare, în măsura în care nu deveneau incompatibile cu măsurile dispuse prin noile hotărâri de guvern, fără ca acele acte sa fie identificate, în condiţiile existenţei unei supralegiferari în această materie.

Niciuna din criticile de fond, privind încalcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţentilor, respectiv interzicerea discriminării, precum şi privind lipsa din Nota de fundamentare a argumentelor ştiinţifice pentru măsurile preconizate, nu au fost “avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ“, acestea fiind ignorate cu totul, fără absolut niciun fel de motivare, fiind încalcate deci prevederile art.10, alin.4 din Legea nr.24/2000, potrivit carora:

“Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.“

Singura referire la aceste avize consultative se regăseşte exclusiv în adresele de înaintare către Secretariatul General al Guvernului a formelor finale ale proiectelor de hotărâri de guvern, deşi ea trebuia să se regăsească “în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare“.

Mai mult, dupa cum s-a arătat deja, aceste adrese de înaintare nici nu sunt semnate de către conducătorul instituţiei iniţiatoare, adică de ministerul afacerilor interne, ci de secretari din cadrul ministerului.

De asemenea, adresele nu conţin în realitate nicio motivare a neacceptării observaţiilor şi propunerilor formulate de Consiliul Legislativ, menţionându-se doar că “aceleaşi observaţii şi propuneri au fost formulate şi anterior” şi că “soluţiile legislative criticate sunt identice cu cele care au fost stabilite prin hotărârile anterioare ale Guvernului privind prelungirea stării de alertă“, fără a se indica (nici în cuprinsul acestor adrese, nici în cuprinsul întâmpinărilor depuse în dosar) care au fost argumentele pentru care, în trecut, nu au fost acceptate aceste observaţii.

Altfel spus, iniţiatorul hotărârilor de guvern a apreciat ca nu se mai impune nicio motivare a neacceptarii observaţiilor deoarece aceste observaţii au mai fost formulate şi ignorate şi în trecut.

În mod evident, ignorarea anterioara a unor observaţii nu constituie o motivare a neacceptării lor, ci doar o reiterare nemotivată a ignorării.

În cuprinsul întâmpinării depuse de Ministerul Afacerilor Interne se mentionează că “motivarea instituţiei face trimitere la răspunsurile iniţiale”, fără a se cunoaşte care au fost acele răspunsuri iniţiale, ele nefiind depuse la dosar şi nici reproduse în privinţa conţinutului.

Fata de cele de mai sus, se retine ca si acest motiv de nelegalitate este intemeiat.

Suplimentar celor de mai sus, instanţa apreciază, cu referire atât la cerinţa iniţierii actelor normative de către persoanele/instituţiile prevăzute de lege, cât şi la cerinţa solicitării şi luării în considerare a avizului Consiliului Legislativ, că se impune şi evidenţierea unor repere stabilite de Curtea Constituţională, repere care relevă importanţa respectării, într-un stat de drept, a exigenţelor de ordin procedural.

Astfel, prin decizia CCR nr.722/2020 este relevată importanţa respectării exigenţelor de ordin procedural în activitatea de legiferare, ca expresie a principiului legalităţii:

” 84. Curtea, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, paragraful 85, a subliniat că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. În acelaşi sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 32, când a reţinut că, în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11 – 12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. IIA5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii legislative, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact de adoptarea legilor. Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii.“

În decizia CCR nr.229/2020, referitoare la solicitarea formală de către Guvern, a avizului Consiliului Legislativ, ulterior adoptării unei ordonanţe de ugenţă, a fost evidenţiată atât importanţa avizului, cât şi obligaţia Guvernului de a ţine seama de observaţiile făcute (cel puţin în sensul motivării ignorării lor), ca expresie, atât a loialităţii constituţionale, cât şi a loialităţii interinstituţionale:

„49. Deşi avizul Consiliului Legislativ este consultativ, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 prevede că observaţiile şi propunerile privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ, iar neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 73/1993, în cazul ordonanţelor de urgenţă, Consiliul Legislativ trebuie să emită avizul său în 24 de ore, dar dacă avizul nu este dat în acest termen aceasta nu împiedică desfăşurarea procedurii legislative.
Prin urmare, Curtea reţine că avizul Consiliului Legislativ este unul deosebit de important pentru că observaţiile formulate au drept finalitate sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii, astfel că acesta trebuie să fie solicitat în prealabil adoptării actului normativ. Urmărirea şi implementarea cerinţelor impuse de Legea nr. 24/2000 asigură coerenţa întregului sistem de drept, iar Consiliul Legislativ este cel care, în mod primar, realizează această activitate. Consiliul Legislativ are obligaţia de a contribui la asigurarea coerenţei şi unificării legislaţiei (Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 27). Avizul Consiliului Legislativ este de natură să contribuie la unitatea şi coerenţa textului actului normativ care urmează a fi adoptat, astfel că art. 79 alin. (1) din Constituţie nu se poate interpreta decât în sensul că solicitarea avizului trebuie să fie anterioară adoptării actului normativ vizat.

52. Examinând fişa procesului legislativ pentru emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020, Curtea constată că, prin Adresa nr. 35 din 4 februarie 2020, Guvernul a trimis spre avizare Consiliului Legislativ proiectul de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Această solicitare a fost primită de Consiliul Legislativ pe data de 5 februarie 2020, fiind înregistrată cu nr. D84 din 5 februarie 2020. Curtea constată totodată că, la aceeaşi dată la care a solicitat avizul Consiliului Legislativ, respectiv 4 februarie 2020, şi cu o zi înainte ca această solicitare să ajungă la organul consultativ mai sus arătat, Guvernul a emis ordonanţa de urgenţă supusă analizei de constituţionalitate.

53. Curtea reţine că termenul în care trebuie exprimat punctul de vedere al Consiliului Legislativ curge de la data înregistrării la Consiliul Legislativ a solicitării de avizare a proiectului de act normativ. Nu este suficient ca solicitarea de aviz privind proiectul de ordonanţă de urgenţă să fie înregistrată la Secretariatul General al Guvernului în ziua emiterii ordonanţei de urgenţă şi să se considere că de la această dată curge termenul de emitere a avizului, ci ea trebuie dublată, în mod obligatoriu, de înregistrarea solicitării la Consiliul Legislativ înainte de emiterea ordonanţei de urgenţă, pentru că altfel s-ar compromite chiar rolul Consiliului Legislativ, deoarece ar putea apărea situaţia ca la momentul primirii solicitării de aviz actul normativ să fi fost deja adoptat, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă. Astfel, data înregistrării la Consiliul Legislativ a adresei de solicitare a avizului său este certă, şi anume 5 februarie 2020, iar Curtea nu poate decât să concluzioneze că, la data emiterii ordonanţei de urgenţă, Guvernul nu a solicitat avizul Consiliului Legislativ şi astfel a încălcat art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 79 alin. (1) din Constituţie.

54. Curtea mai reţine şi faptul că, în ceea ce priveşte respectarea prevederilor legale şi constituţionale care stabilesc competenţa autorităţilor, prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 106, a arătat că statul de drept presupune punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, “sub aspectul colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului”. Prin urmare, “colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei” (paragraful 107).

Or, raportând aceste repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale la modul în care Guvernul a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de a solicita avizul Consiliului Legislativ cu prilejul emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020, Curtea apreciază că legiuitorul delegat nu a fost interesat şi nu a permis ca acest organ consultativ să-şi îndeplinească rolul său constituţional, ignorând dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie ce urmăresc asigurarea calităţii actelor normative.
Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 79 alin. (1) din Constituţie, care afectează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020 în ansamblul său, Curtea constată că nu mai este cazul să examineze şi celelalte motive de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.“

In ceea ce priveste respectarea conditiilor legale pentru prelungirea starii de alerta

Potrivit art.2-3 din Legea nr.55/2020:

” ART. 2 – Starea de alertă reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

ART. 3 – (1)Starea de alertă se declară la nivel local, judeţean sau naţional, atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situaţie de urgenţă, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (2) Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (3) Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menţinerea unui răspuns amplificat. (4) În aplicarea alin. (1) – (3) se analizează cumulativ următorii factori de risc:

a) amploarea situaţiei de urgenta, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional;

b) intensitatea situaţiei de urgent, respectiv viteza de evolutie, înregistrata sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate;

insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns;
densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc;
existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.“

După cum rezultă din cuprinsul art.2 al legii, starea de alertă are ca premisă existenţa unei situaţii de urgenţă, ceea ce presupune, în mod inerent, o anumită gravitate, legiuitorul adăugând însă condiţia ca aceasta stare de urgenţă să fie de amploare şi intensitate deosebite, pentru a reliefa suplimentar caracterul excepţional al măsurii declarării stării de alertă.

Ca orice act normativ, şi hotărârile de guvern trebuie motivate, cu atat mai mult cu cât, după cum s-a arătat, acestea au caracter excepţional şi atrag instituirea de măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale.

Ca atare, în continuare, se va analiza în ce măsură notele de fundamentare ale celor trei hotărâri de guvern conţin o motivare corespunzătoare a măsurii declarării stării de alertă, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege.

În ceea ce priveşte HG nr.636/2021, după cum s-a precizat, nota de fundamentare preia “ca atare” conţinutul înscrisului intitulat “Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” elaborate la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare si Conducere a Interventiei.

În ceea ce priveşte această “Analiză” o primă observaţie este aceea ca, deşi se susţine în preambul ca este realizată “de către reprezentanţii structurilor implicate direct sau care asigură funcţii de sprijin în prevenirea şi gestionarea tipului de risc-pandemie“, ea este semnată doar de şeful Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, colonel Ciulu Iulian, fără a se cunoaşte care sunt celelalte persoane care au participat la elaborarea ei şi nici modalităţile în care au fost culese şi prelucrate datele incluse în analiză.

O a doua observaţie este aceea că analiza constituie, în esenţă, doar o statistică a numărului de cazuri de îmbolnăviri/ vindecări, a distribuţiei teritoriale, a numărului de persoane internate şi a numărului de paturi în ATI/alte secţii.

În privinţa primului criteriu legal, “amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional”, în cuprinsul analizei, se menţionează ca “România se situează la data de 07.06.2021, în rândul statelor membre UE cu un nivel scazut de răspândire a virusului, cu o tendinţă de scădere în ultimele 14 zile”, că “în ultimele 14 zile, valoarea medie a cazurilor confirmate a fost de 227 persoane nou confirmate zilnic, observându-se un trend descendent” că “totalul cazurilor active (suma cazurilor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate la data raportării cu mai mult de 14 zile de la data internării) la data de 07.06.2021, este de 4.903 persoane” , precum şi faptul că “numărul localităţilor cu cazuri active se află pe trend constant descendent (1.039 de localităţi cu cazuri active la data de 07.06.2021)”.

Instanta apreciază că existenţa a 4.903 “cazuri active” la data de 07.06.2021, din care majoritatea erau vindecabile, raportat la o populaţie rezidentă de aproximativ 19 milioane, nu este de natură să dovedească existenţa unei stări de urgenţă de amploare deosebită, care să atragă fără dubiu necesitatea instituirii stării de alertă.

În privinţa celui de-al doilea criteriu legal, “intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate”, analiza menţioneaza că “se observă ca răspândirea scade în intensitate”, că “în data de 07.06.2021, valoarea medie a incidenţei cumulate pe 14 zile la nivel naţional se situează la valoarea 0,33 la mie, iar la nivelul judeţelor valorile incidenţei cumulate la 14 zile sunt sub 0,5 la mie”, concluzionându-se că “este necesar ca măsurile non-farmaceutice existente pentru prevenirea raspândirii infecţiilor să fie adaptate la trendul descendent al evoluţiei situaţiei epidemiologice”, dar că totuşi “în absenţa menţinerii/adaptării unor măsuri restrictive, este posibilă apariţia unui trend ascedent al numărului de cazuri noi”.

Nici în privinta acestui criteriu, nu se poate reţine că datele menţionate în “Analiză” ar dovedi existenţa unei situaţii de urgenţă de o intensitate deosebită aşa cum impune textul legal, care să justifice, fără îndoială, necesitatea instituirii stării de alertă.

În ceea ce priveşte afirmaţia finală privitoare la posibilitatea creşterii numărului de cazuri, trebuie precizat că o astfel de posibilitate există teoretic oricând, chiar şi în condiţiile unui singur caz de îmbolnăvire, însă pentru instituirea stării de alertă, care, într-o astfel de ipoteză, ar avea un rol preponderent de “prevenire a unei ameninţări” (având deci o natură “specială”, în raport cu situaţia deja excepţionala în care starea de alertă are ca scop înlăturarea unui pericol manifest, respectiv “înlăturarea unei ameninţări”), nu este suficientă existenţa unei posibilităţi de apariţie a unui factor de risc, ci este necesară existenţa unui grad foarte mare de probabilitate (art.2 din Legea nr.55/2020 impunând condiţia existenţei unei “ameninţări iminente”), ipoteză care nu se susţinea dat fiind trendul descendent al numărului de îmbolnăviri.

În privinţa celui de-al treila criteriu legal, “insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, analiza menţionează că la nivel naţional sistemul sanitar are disponibile 1.312 paturi în secţile ATI, fiind internate 315 persoane la data de 07.06.2021 (din care media persoanelor intubate în ultimele 14 zile a fost de 26,03%), precum şi 12.817 paturi (în alte secţii) disponibile pentru spitalizare pentru pacienţii asimptomatici, cu forme uşoare sau medii, ca în unităţile UPU existau, la data de 06.06.2021, 9 persoane confirmate cu COVID-19, niciuna nefiind intubată.

O prima observaţie care se impune este aceea că analiza nu releva “insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, ci, dimpotrivă, suficienţa şi adecvarea acestora.

O a doua observaţie, foarte importantă, care se impune este aceea că în cadrul acestui criteriu, analiza se margineşte la a prezenta doar capacităţile de răspuns ale statului pentru etapa ultimă, cea mai gravă, a evoluţiei bolii, respectiv faza spitalicească a acesteia, care presupune internarea pacientului, fără absolut nicio referire la capacităţile de oprire a bolii în fazele incipiente (sau de intarziere a evoluţiei sale), respectiv la posibila medicamentaţie şi canalele prin care ea ar putea fi administrată (medici de familie, medici specialişti).

De asemenea, nu se face absolut nicio referire la posibilităţile de prevenţie, pe calea medicamentaţiei, la care populaţia ar putea apela în mod direct, spre exemplu în scopul întăririi sistemului imunitar, nefiind analizate posibile scheme de prevenţie-tratament şi modalităţile de informare a populaţiei cu privire la acestea.

Astfel, în condiţiile în care o mică parte din persoanele îmbolnavite se interneaza în spital, marea majoritate a vindecărilor producându-se fără internare, rezultă că “Analiza” omite cea mai semnificativă parte a capacităţilor de răspuns, nefiind, de fapt, realizată o evaluare a “presiunii asupra sistemului de sănătate publică”, ci doar a presiunii asupra unei părţi a sistemului de sănătate publică, respectiv a capacităţii de spitalizare.

În plus, nu se face referire la “capabilitatea de raspuns” constând în izolarea/carantinarea persoanelor bolnave şi la impactul pe care aceasta îl are asupra limitării transmiterii virusului.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu legal, “densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc”, “analiza” nu releva nicio densitate din nicio zona afectată, ci menţionează doar numărul de “focare de infecţie”, respectiv 29 la nivel naţional, totalizând un număr de 206 cazuri, concluzionându-se că “existenţa unor focare active de infecţie, izolate, impune totuşi continuarea monitorizării acestora, coroborate cu menţinerea unor măsuri adecvate, prin implicarea activă a tuturor autorităţilor statului cu atribuţii directe sau care asigură funcţii de sprijin”.

Ca atare, şi acest criteriu a fost analizat necorespunzător.

În privinţa celui de-al cincilea criteriu legal, “existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.”, “Analiza” se rezumă la a menţiona că mărirea “capacităţii de internare a pacienţilor, a capacităţii de testare PCR-RT, precum şi a capacităţii de impunere a măsurii carantinei” sunt “elemente importante în gestionarea pandemiei” şi că în România “capacitatea de testare a crescut constant”.

Se observă că, în privinţa acestui criteriu, practic, nu se analizează nimic, nevăzându-se cum vreuna din afirmaţiile anterioare (din care prima ar putea fi considerată chiar un truism) ar putea dovedi existenţa unei situaţii de urgenţă de o amploare şi intensitate deosebite, care să reclame instituirea/prelungirea stării de alertă.

În finalul “Analizei”, se face referire şi la “Interpretarea factorilor de risc privind apariţia unor noi variante ale virusului SARS-COV-2″, secţiune în cadrul căreia se menţioneaza că în ultimele 90 de zile au fost depistate şi în Romania variantele nou apărute ale virusului (printre care şi tulpina britanicp), cp acestea au o transmisibilitate crescută şi că pentru a controla răspândirea lor, e necesară menţinerea măsurilor de intervenţie, pentru a se putea implementa la nevoie măsuri chiar mai stricte, sens în care se concluzionează că ” este recomandată menţinerea stării de alertă la nivel naţional”.

Se observă că această secţiune conţine doar afirmaţii generale, fără a se efectua o analiză efectivă privind noile variante ale virusului, nici măcar din perspectiva numărului de cazuri din România sau a ratei de transmisibilitate a acestora, astfel încat ea nu poate justifica prelungirea stării de alertă.

În ceea ce priveste HG nr.678/2021

Din lecturarea înscrisului “Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021” se observă ca acesta este cvasiidentic cu “Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021“, diferenţa constând în scăderea numărului de cazuri, numărului de localităţi şi a numărului de focare.

Astfel, în ultimele 14 zile anterioare datei de 23.06.2021, se înregistrasera, în medie, 74 de cazuri noi pe zi (iar in ultimele 7 zile, o medie de 58 de cazuri zilnice), la data de de 23.06.2021 exista un număr de 2.507 cazuri active (suma celor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate de mai mult de 14 zile), răspândite in 535 de localităţi, cu 17 focare (totalizand 164 de cazuri), cu o medie a incidenţei la nivel naţional de 0,07 la mie, cu 141 de persoane internate in secţiile ATI (din care 26% intubati) şi 8 persoane internate în Unităţile de Primiri Urgenţe.

În ceea ce priveşte HG nr.730/2021

“Analiza factorilor de risc … la data de 05.07.2021“, având acelaşi conţinut cu cele precedente, relevă continuarea scăderii numărului de cazuri, astfel:

În ultimele 14 zile anterioare datei de 05.07.2021, se inregistraseră, în medie, 47 de cazuri noi pe zi, la data de 05.07.2021 existau 1.778 cazuri active (suma celor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate de mai mult de 14 zile), răspândite în 322 de localităţi, cu 6 focare (totalizând 32 de cazuri), cu o medie a incidenţei la nivel naţional de 0,04 la mie, cu 65 de persoane internate în secţiile ATI (din care 32% intubaţi) si 1 persoană internată în Unităţile de Primiri Urgenţe.

Persistând aspectele legate de insuficienţa motivării (relevate la prima “Analiza”) şi coroborând această împrejurare cu scăderea indicatorilor consideraţi relevanţi de către autorii “Analizelor de risc” , va rezulta ca la data de 05.07.2021 existau şi mai puţine argumente pentru prelungirea stării de alertă cu începere din data de 12.07.2021.

Faţă de cele de mai sus, se reţine că argumentele expuse în notele de fundamentare ale celor trei hotărâri de guvern nu sunt de natură să justifice măsura declarării stării de alertă, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege, actele normative fiind deci nelegale.

În ceea ce priveşte măsurile stabilite pe perioada stării de alertă

În ceea ce priveşte interdicţia exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale pentru anumite categorii de persoane

Potrivit art.53 din Constitutie: “Articolul 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.“

Aceste prevederi cu valoare de principiu sunt reluate in preambulul si in art.1 al Legii nr.55/2020, mentionandu-se urmatoarele:

“întrucât, în conformitate cu prevederile art. 53 din Constituţia României, republicată, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, între altele, pentru apărarea ordinii, a sănătăţii publice, dar şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile în care, în contextul situaţiei de criză generate de pandemia de COVID-19, este necesară adoptarea de către Parlamentul României, prin lege, a unor măsuri restrictive, cu caracter esenţialmente temporar şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale,Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Capitolul I Dispoziţii generale

Art. 1 (1)Prezenta lege are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condiţiile legii, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare şi, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii, inclusiv prin restrângerea exerciţiului altor drepturi şi libertăţi fundamentale. (2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.“

După cum rezultă cu claritate, textul constituţional permite, în anumite condiţii expres şi limitativ prevăzute, numai restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, cu condiţiile suplimentare ca restrângerile să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi să fie aplicate nediscriminatoriu.

Anterior oricarei analize asupra respectării condiţiilor constituţionale şi legale de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, curtea constată că se impune o precizare de principiu, hotărâtoare pentru întreaga construcţie juridică aplicabilă, cu privire la izvorul şi natura drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, preambul şi art.1-2:

“Considerînd că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume (.)

Considerînd că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvîntului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor,

Considerînd că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi,

Considerînd că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni,

Considerînd că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărît să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari,

Considerînd că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă,

Considerînd că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament,

ADUNAREA GENERALĂ

proclamă

Prezenta declaraţie universală a drepturilor omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, avînd această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atît în sînul popoarelor statelor membre, cît şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.

Articolul 1 – Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.

Articolul 2 – Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări“

Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, preambul si art.1:

“Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând ca această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsa între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg, hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţa a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală,

Afirmând că înaltelor părţi contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarităţii, de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi protocoalele la aceasta şi că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenţie

au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1 – Obligaţia de a respecta drepturile omului – Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii.”

Potrivit art.15, alin.1 din Constitutia Romaniei:

“Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea“.

Atât din cuprinsul instrumentelor juridice internaţionale, cât şi din Constituţia României, rezultă cu claritate concluzia că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consecinţa automată a calităţii de persoană/membru al familei umane/cetăţean, adica de om, această condiţie a fiinţării persoanei fiind suficientă pentru dobândirea automată a întregului set de drepturi şi libertăţi fundamentale.

Altfel spus, aceste drepturi şi libertăţi nu sunt conferite persoanei, nu îi sunt transferate acesteia de către vreo structură statală sau suprastatală, ci sunt dobândite direct în temeiul acestor instrumente juridice, încă din momentul naşterii sau, în privinţa unor drepturi, chiar din momentul concepţiei (trebuie precizat totuşi, că, în realitate, instrumentele juridice nu fac decât să constate, să recunoască formal existenţa acestor drepturi şi libertăţi şi nu să le atribuie, ele preexistand dreptului pozitiv, ca atribute inerente condiţiei umane).

Fiind vorba de atribute intrinseci fiinţei umane, ca expresie a demnităţii persoanei (acesta fiind de altfel, primul atribut menţionat în preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului), aceste drepturi şi libertăţi nu trebuie dovedite, existenţa lor şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea de a le exercita, rezultând din însăşi existenţa persoanei, din faptul material de a fi viu.

După cum se recunoaşte în art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, astfel încât faptul naşterii (sau al concepţiei) şi, ulterior, cel al fiinţării, constituind condiţia necesară şi suficientă, deci unică, pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor.

De altfel, se observă că instrumentele juridice evocate nici nu trateaza instituţia “dobândirii” drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici instituţia “condiţiilor” de exercitare a lor, ci doar instituţia “restrângerii” exerciţiului lor.

În consecinţă, formulări de tipul “statul nu restrânge drepturile şi libertăţile fundamentale ale anumitor categorii de persoane, ci doar conferă drepturi şi libertăţi altor categorii de persoane” constituie sofisme, deoarece pleacă, în mod evident, de la o premisă eronată şi anume aceea că statul ar fi cel care conferă indivizilor drepturi şi libertăţi fundamentale şi că, deci, aceştia ar trebui să îndeplinească anumite condiţii pentru a le dobândi şi, implicit, ar trebui să-şi procure probe în sensul că îndeplinesc respectivele condiţii.

O astfel de abordare este in mod evident contrară atributului fundamental al persoanei, respectiv demnitatea acesteia, individul fiind pus astfel în situaţia de a-şi dovedi vocaţia, aptitudinea de a dobândi libertăţi fundamentale, altfel spus ca “merită” să fie inclus între “membrii familiei umane”.

O altă precizare care se impune este că aceste drepturi şi libertăţi nu aparţin societăţii în general, ci fiecărui individ în parte, astfel încat restrângerea/negarea unui drept sau a unei libertăţi trebuie analizată în raport de fiecare persoană/categorie de persoane vizate în parte şi nu în raport de întreaga societate.

Altfel spus, nu se va putea susţine că dacă doar o anumită categorie de persoane este exclusă de la exercitarea unui drept, în timp ce restul categoriilor îl pot exercita, atunci, la nivelul ansamblului societăţii ar fi operat doar o restrângere a drepturilor; ceea ce a operat în realitate este negarea drepturilor pentru anumite persoane/categorii de persoane.

În continuare, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, regula egalităţii „în demnitate şi în drepturi”, enunţate în art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, implică faptul că toate persoanele îşi pot exercita, în acelaşi timp şi necondiţionat, aceste drepturi şi libertăţi, având deci o vocaţie egală în a se bucura de ele, de îndată ce ele au fost „dobândite”, adică de îndată ce persoana fiinţeaza, fiind exclusă „de plano” posibilitatea instituirii vreunei condiţii suplimentare pentru acest exerciţiu.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora „Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire (.)”.

Deoarece viaţa omului nu poate fi controlată în toate aspectele (neputându-se spre exemplu anticipa comportamentele celorlalţi indivizi, ale altor fiinţe vii sau ale forţelor naturii), se pot ivi situaţii în care exercitarea unora din drepturi sau libertăţi poate pune în pericol/împiedica existenţa/exercitarea altor drepturi şi libertăţi (cu care, în mod firesc nu ar intra în concurs) sau poate împiedica exercitarea drepturilor şi libertăţilor de către alte persoane.

Pentru aceste motive, s-a convenit că, deşi fundamentale, aceste drepturi nu sunt totuşi absolute, exercitarea lor putând fi restrânsă temporar, în situaţii cu totul excepţionale, tocmai pentru a salvagarda alte drepturi şi libertăţi fundamentale, eventual ale altor persoane, dându-se în competenţa statului să aprecieze atât intervenirea unei astfel de situaţii excepţionale, cât şi necesitatea impunerii unor restrângeri şi întinderea acestora.

Pentru ca restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale are caracter excepţional, constituind o stare specială, consecinţă a unei situaţii de anormalitate, de abatere de la firescul exercitării libere şi depline a acestora şi pentru că ea reprezintă un eveniment supravenit, impus din exteriorul individului, nefiind un dat natural al acestuia, ci o construcţie artificială, rezultă că celui care o impune, respectiv statului, ii va reveni sarcina de a dovedi atât existenţa situaţiei de urgenţă (din cele limitativ convenite în prealabil şi fixate la nivel legislativ), cât şi necesitatea aplicării restrângerilor, respectiv sarcina de a justifica întinderea lor.

Conchizând, faţă de cele de mai sus, se impune cu necesitate concluzia că exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi condiţionată de absolut nimic, individul netrebuind să dovedească nimic pentru a se bucura de acest exercitiu, în timp ce restrângerea exerciţiului este condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe obiective, a căror existenţă trebuie să fie dovedită de către stat.

Pe cale de consecinţă, faptul de a impune fie şi o singură condiţie, indiferent cât de justificată ar părea aceasta, pentru exercitarea unui drept fundamental, constituie în realitate o negare a acestuia, deoarece presupune în prealabil o impropriere a acestui drept de către stat, care, astfel, se autosituează în poziţia de titlular originar al acestuia, de entitate îndreptăţită să îl atribuie indivizilor, negând astfel sursa reală a dreptului, care este reprezentată de faptul material al vieţii. Altfel spus, într-o astfel de situaţie are loc de fapt o „preluare” forţată a dreptului, de la titularul său originar-individul, la stat, urmată de „reatribuirea” lui doar către indivizii care îndeplinesc condiţiile, fie ele cât de rezonabile, impuse de stat.

O astfel de operaţiune, de însuşire abuzivă a unei competenţe inexistente, modifică înseşi bazele pe care sunt clădite relaţiile interumane, iar acceptarea impunerii şi a unei singure condiţii, indiferent cât de rezonabilă ar părea ea, deschide calea acceptării in viitor şi a altor condiţii, din ce în ce mai complexe şi, în cele din urmă la schimbarea paradigmei în care este gândit statutul ontologic al omului, acesta transformându-se dintr-o fiinţă socială, într-o fiinţă izolată.

Din preambulul şi din art.1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, rezultă ca umanitatea se percepe pe sine ca fiind o mare „familie”, între ai cărei membri trebuie să existe relaţii de „fraţietate”.

Conceptele de „familie umană”, de „fraţietate”, ca şi conceptul de „drepturi şi libertăţi fundamentale” nu reprezintă rezultatul unei construcţii sociale, nu sunt expresia unui limbaj convenţional, ci constituie concepte de drept natural, ce ţin de statutul ontologic al omului.

O astfel de concepţie este posibila numai în situaţia în care la baza relaţiilor interumane stau deschiderea, recunoaşterea, acceptarea reciprocă şi încrederea în celălalt, în buna lui credinţă,şi astfel, în cele din urmă, unitatea membrilor „familiei umane”.

Însă, încrederea, ca fundament al relaţiilor interumane, este incompatibilă cu instituirea de condiţii pentru exercitarea atributelor inerente calităţii de membru al acestei familii.

Erodarea încrederii, prin instituirea de astfel de condiţii, duce la ruperea unităţii, prin fragmentarea societăţii, determinată de includerea persoanelor în categorii diferite, cu interese contrare, polarizate şi, în cele din urmă, la izolarea treptată a persoanei şi la vulnerabilizarea ei prin diminuarea radicală a capacităţii de apărare şi răspuns în faţa structurilor etatice, care dobândesc astfel drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului.

În aceasta situaţie, fraţietatea, demnitatea, egalitatea şi libertatea devin concepte iluzorii, fara corespondent în realitate.

Consecutiv, cum unele persoane vor îndeplini acele condiţii, iar altele nu (sau nu vor dori să le îndeplinească), în mod automat va apărea şi tratamentul juridic diferit aplicat acestora şi, astfel, şi starea de discriminare, în sensul că, deşi situate în aceeaşi categorie-a persoanelor vii, totuşi ele vor fi supuse de către stat la un tratament juridic diferit, din punctul de vedere al exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în funcţie de criteriul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor impuse de stat.

Plecând de la această premisă, rezultă că va trebui să se constate că cele trei hotărâri de guvern contestate, în special prin anexele 2 si 3, neagă pentru anumite categorii de persoane (ex.persoanele nevaccinate/persoanele care nu îndeplinesc condiţia de a fi trecut prin boală într-o anumită perioadă/persoanele care nu îndeplinesc condiţia efectuării unui test RT-PCR sau a unui test antigen certificat cu rezultat negativ etc.) o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale.

Cu titlu de exemplu, se pot reţine următoarele:

potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art. 1 pct. 3, 4 şi 11 (participarea ca spectator la competiţiile sportive in spatii deschise/inchise in primele 25% din locuri sau la a spectacolele, concertele, festivalurile publice şi private sau la alte evenimente culturale desfăşurate în aer liber) sunt interzise pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.

potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art.5 (participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise peste 25% din locuri) este interzisa pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa/persoanele care nu indeplinesc conditia de a efectuara un test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau un test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ si conditia suplimentara de a se vaccina la intrarea in incinta.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.3, art.1, pct.6,10,12,20,22, participarea ca spectator la Campionatul European de Fotbal, in intervalul 25%-50% din locuri, participarea la activităţile din cadrul cinematografelor, participarea la spectacole, concerte, festivaluri publice şi private sau a alte evenimente culturale desfasurate in aer liber, peste 1000 de persoane, participarea la evenimente private aferente meselor festive, cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, peste 70 de persoane in exterior/50 in interior, participarea la cursuri de instruire şi workshopuri pentru adulţi, peste 200 de persoane in exterior/70 in interior, erau interzise persoanelor care nu erau vaccinate.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.3, art.1, participarea la activitatile enumerate la pct.3,4,5,6,11,13,18,19,29 era interzisa pentru persoanele care nu erau vaccinate sau nu indeplineau conditia de a se testa in prealabil.

potrivit HG nr.678/2021, participarea ca spectator la competiţiile sportive, peste 50% din locuri, intrarea in baruri, cluburi sau discoteci, erau interzise persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa de vaccinare.

potrivit HG nr.678/2021, participarea la evenimentele/întrunirile în cadrul campaniei electorale aferente alegerilor locale parţiale din data de 27 iunie 2021, participarea la evenimente private (nunţi, botezuri), cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, cu un număr de participanţi de maximum 300 de persoane în interior erau interzise persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa de vaccinare/ persoanelor care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.

potrivit HG nr.730/2021, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art. 1 pct. 3, 4 şi 11 (participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise sau la a spectacolele, concertele, festivalurile publice şi private sau la alte evenimente culturale desfăşurate în aer liber) sunt interzise pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.

potrivit HG nr.730/2021, – anexa nr. 3 art. 1 pct. 5, participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise, peste 75% din locuri era interzisa persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat cu schema completa.

potrivit HG nr.730/2021, – anexa nr. 3 art. 1 pct. 20, participarea la evenimente private (nunţi, botezuri) era interzisa pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.

Din cele de mai sus, rezultă ideea că pentru exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale (ex. dreptul la libera circulaţie, dreptul de întrunire şi manifestare paşnică, dreptul de a participa în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, etc.) statul român a impus condiţia ca persoanele să fie sănătoase, mai exact condiţia de a nu fi infectate cu virsul SARS COV 2 (permiţându-li-se totuşi să fie purtătoare de ceilalţi viruşi, precum şi de toate celelalte posibile boli, de orice natură).

Totodată, statul român a stabilit şi mijloacele de probă ale acestei condiţii (înscrisuri-certificat de vaccinare, certificat de trecere prin boală, certificat de testare), precum şi modalităţile practice de obţinere a acestor mijloace de probă (faptele materiale ale vaccinarii, îmbolnăvirii sau testării).

De asemenea, statul roman a stabilit că sarcina obţinerii acestor mijloace de probă revine individului, care urmează să suporte din propriul buget cheltuielile aferente, cu excepţia certificatului de vaccinare pentru care, în mod aparent, s-a oferit o gratuitate, în realitate costurile achiziţionării centralizate a vaccinurilor fiind suportate tot de cetăţenii români.

În ceea ce priveşte impunerea condiţiei de a fi sănătos pentru exercitarea unor drepturi/ libertăţi fundamentale, după cum s-a arătat deja, aceasta, singură, constituie o încălcare flagrantă a preambulului şi a art.1 si 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului („Inaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”) si a art.15, alin.1 din Constituţia României („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”), constituind principalul motiv de nelegalitate de fond a hotărârilor de guvern contestate.

Logica firească a lucrurilor, expusă mai sus, presupunea ca persoana să fie prezumată sănătoasă (nepurtatoare a virusului), urmând ca, în situaţia în care se demonstra ştiinţific faptul că participarea la viaţa publica a unei persoane purtatoare a virusului reprezintă un pericol major pentru sănătatea publică (mai exact pentru sănătatea celorlalte persoane), statului să îi revină sarcina de a răsturna prezumţia de mai sus, respectiv de a demonstra că o persoană respectivă este, de fapt, purtătoare a virusului, spre exemplu prin testare, dar pe cheltuiala statului, urmând ca ulterior să ia măsurile care se impuneau (tot statului revenindu-i sarcina să demonstreze că ele sunt adecvate şi necesare), precum obligarea persoanei de a purta mască, amplasarea ei la o distanţă mai mare faţă de celelalte persoane, îndepărtarea ei etc.

Cum o astfel de logică nu a fost urmată de Guvern, orice analiză efectuata în continuarea acestui raţionament devine absolut inutilă, deoarece ea nu ar putea releva nimic suplimentar despre legalitatea/nelegalitatea hotărârilor contestate.

Revenind la raţionamentul sofistic utilizat de Guvern şi presupunând că acesta ar putea constitui premisa de reglementare, instanţa urmează a verifica în ce măsură au fost respectate condiţiile impuse de art.53 din Constituţia României, precum şi de preambulul şi art.1 din Legea nr.55/2020.

Altfel spus, urmează a se analiza în ce măsură excluderea de la exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale a persoanelor care nu s-au vaccinat/care nu s-au îmbolnăvit în ultimele 90 zile (ulterior 180 de zile), dar nu în interiorul ultimelor 15 zile/care nu s-au testat RT-PCR/test rapid certificat, coroborată cu permiterea accesului persoanelor care au îndeplinit condiţiile de mai sus, este prevazută de lege, urmăreşte un scop legitim şi constituie o măsura proporţionala (dacă s-a asigurat un „just echilibru” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei, în acest context urmând a se verifica, printre altele, dacă măsura este adecvată – adică aptă să ducă la atingerea scopului legitim urmărit, este necesară – adica fără ea nu se poate realiza obiectivul urmărit şi reprezintă măsura care aduce cea mai mică atingere posibilă dreptului, dacă nu se produce efectul negarii existenţei dreptului, dacă exista compensaţii pentru ingerinţa provocată). De asemenea, se va analiza şi dacă măsurile sunt aplicate nediscriminatoriu.

De asemenea, având în vedere că pentru unele activităţi, a fost permis accesul numai persoanelor vaccinate şi interzis accesul tuturor celorlalte persoane (inclusiv a celor care au trecut prin boală sau a celor care ar fi fost în măsură să prezinte un test negatv RT-PCR /antigen rapid), se impune o analiză separată şi în privinţa acestei situaţii de restrangere.

În ceea ce priveşte prima ipoteză expusă mai sus, în lumina deciziilor CCR nr.381/2021, nr.391/2021, nr.416/2021 (potrivit cărora Legea nr.55/2020 constituie o infrastructură legală corespunzatoare, cu norme suficient de clare şi previzibile, care enumeră categoriile de restricţii ce pot dispuse şi care, astfel, garantează că actele administrative de punere în executare a legii nu se pot abate de la voinţa leguitorului) instanţa este nevoită să reţină că restrangerea este prevazută de lege (deşi art.53 din Constitutie face referire la lege, în sensul de act formal al Parlamentului, iar respectarea acestei cerinţe nu ar trebui să fie condiţionată de complexitatea sau caracterul fluctuant al situaţiei de urgenţă care determină restricţiile).

În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, se poate reţine ca, vizand împiedicarea propăgarii virusului de la persoanele purtătoare la celelalte persoane, s-a urmărit protejarea sănătăţii publice, scop ce se înscrie printre cele enumerate de art.53 din Constituţie.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, instanţa reţine că Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat şi necesar al măsurii interzicerii accesului la anumite activităţi pentru persoanele enumerate mai sus.

Din aceasta perspectivă, se observă ca notele de fundamentare a hotărârilor de guvern nu conţin absolut nicio referire cu privire la necesitatea acestor restricţii, cu excepţia afirmaţiei generale că vaccinurile reprezintă un mijloc important de combatere a pandemiei.

Astfel, nu există niciun studiu, nicio analiză care sa releve impactul pe care îl are interzicerea accesului la diverse activităţi a acestor categorii de persoane, nici din perspectiva rezultatelor în impiedicarea răspândirii virusului, nici din perspectiva consecinţelor asupra persoanelor vizate (din punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi din punct de vedere social, economic, medical, etc.).

Se observă, de exemplu, că la rubrica „Impactul social” (Sectiunea 3, pct.3) din Notele de fundamentare se menţionează „Prezentul act normativ nu se refera la acest subiect“.

Justificarea prezentată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în sensul ca nu se impunea efectuarea unor astfel de studii, dat fiind caracterul lor cronofag, nu poate fi primită, afirmaţia fiind necircumstanţiată, neştiindu-se la ce perioadă de timp se raportează pârâtul, în condiţiile în care orice studiu presupune pentru realizare o anumită perioadă de timp, fiind deci inevitabil cronofag. Această caracteristica nu duce însă logic la concluzia că realizarea lui era imposibilă.

Ca atare, Guvernul nu a demonstrat proportionalitatea ingerinţei în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor menţionate mai sus.

De asemenea, au fost încălcate şi dispozitiile art.7 din Legea nr.24/2000, potrivit cărora:

„(1) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative. Evaluarea preliminară a impactului presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.

(2) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de acte normative este considerată a fi modalitatea de fundamentare pentru soluţiile legislative propuse şi trebuie realizată înainte de adoptarea actelor normative.

(3) Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă în vedere atât evaluarea impactului legislaţiei specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât şi evaluarea impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.

(3^A1) Propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

(4) Evaluarea preliminară a impactului este realizată de iniţiatorul proiectului de act normativ.“

Trecând peste lipsa argumentaţiei referitoare la proporţionalitatea ingerinţei şi analizând pe fond aceasta cerinţă, instanţa constată ca ea nu este îndeplinită.

Astfel, înlăturarea de la anumite activităţi a persoanelor nevaccinate/netestate negativ nu duce logic la concluzia ca astfel se elimină „sursele” de contaminare, din moment ce este perfect posibil ca persoanele care nu se vaccinează sau nu se testează (indiferent de motive) să fie nepurtatoare de virus şi deci „apte” sa participe firesc la viaţa socială.

Corelativ, permiterea accesului la anumite activităţi pentru persoanele vaccinate nu garantează ca acestea nu sunt purtătoare de virus, în condiţiile în care este de notorietate că şi acestea pot contracta şi transmite virusul, nefiind susţinută şi, cu atât mai puţin dovedită, nici măcar ipoteza că acestea ar contracta şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi.

Similar, şi persoanele testate, pot contracta şi transmite virusul în intervalul dintre momentul testarii şi cel al participarii la o anumită activitate permisă, aşa cum şi persoanele care s-au îmbolnăvit în trecut, pot recontracta şi transmite virusul în perioada următoare (nici în privinţa acestor din urma persoane nefiind susţinută şi, cu atât mai puţin dovedită, nici macăr ipoteza că acestea ar contracta şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi).

Pârâţii nu au justificat de ce utilizarea unor metode mai puţin invazive, cum ar fi purtarea măştii sau păstrarea unei distanţe corespunzătoare de către toate persoanele, nu ar fi suficientă pentru limitarea transmiterii virusului.

De asemenea, pârâţii nu au justificat de ce nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activităţi pentru toate persoanele, indiferent de statutul vaccinal sau de testare, limitare care ar fi fost justificată de faptul că toate categoriile de persoane sunt susceptibile de a contracta şi transmite virusul practic oricând, iar din perspectiva persoanelor nevaccinate/netestate/neimbolnavite o astfel de măsura ar fi fost mai puţin restrictivă, dat fiind ca, cel mai probabil, participarea ar fi fost totuşi permisa pentru un numar limitat de persoane.

Focalizându-şi analiza exclusiv asupra ultimei capabilităţi posibile de răspuns în faţa îmbolnăvirii, respectiv capacitatea de spitalizare (exprimată în special prin numărul de paturi disponibile în ATI, iar în subsidiar în celelalte secţii), în îndeplinirea aceleaşi obligaţii constituţionale de asigurare a sănătăţii publice (invocate în sprijinul aplicării restricţiilor) statul nu a ţinut seama (sau, cel puţin, nu a lăsat să se vadă acest lucru) şi de mijloacele preliminare de apărare, respectiv de posibilitatea administrării unor medicamente/combinaţii de medicamente care, ţinând seama şi de experienţa altor ţări, ar putea prezenta un grad suficient de eficacitate încât să prevină sau să întârzie îmbolnăvirile grave. În această privinţă, Notele de fundamentare prezentate de pârâţi se rezumă la a menţiona că „nu a fost dezvoltat un antiviral eficient pentru infecţie“, excluzând posibilitatea ca, fără a îndepărta definitiv infecţia, totuşi anumite combinaţii de medicamente să întârzie sau chiar să prevină dezvoltarea formelor grave ale bolii şi astfel, să depresurizeze ultima linie de răspuns împotriva acesteia.

Pârâţii nu au ţinut seama de implicaţiile financiare pe care le presupune testarea cu o frecvenţă ridicată, dat fiind ca pentru a-şi menţine ritmul obişnuit de participare la viaţa socială, persoanele în cauza ar trebui să suporte costuri extrem de ridicate, uneori chiar peste nivelul salarial.

De asemenea, în privinţa alternativei asa-zis gratuite a vaccinării, pârâţii nu au ţinut seama de gradul de viabilitate a acesteia, mai precis de caracterul de noutate absolută a vaccinurilor şi a tehnicii folosite pentru producerea lor, de necunoaşterea efectelor pe termen scurt, mediu şi lung a acestora, de admiterea de către producător a posibilităţii existenţei unor efecte adverse, confirmată de realitate, coroborată cu lipsa asumării oricărei responsabilităţi a producătorului şi a statului în privinţa acestora, de dificultăţile de înţelegere de către populaţie a modului de acţiune a acestor vaccinuri, de reţinerile/ezitările inerente determinate de o multitudine de motive (de ordin medical-cum ar fi diferite contraindicaţii, etic, religios etc.), de faptul că acestea nu exclud, recontractarea, reîmbolnăvirea şi transmiterea virusului, etc.

Se reţine şi faptul că statul nu a avansat nicio măsură de contrabalansare a efectelor negative generate de restricţiile aplicate persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite, considerându-se că privaţiunile sunt, în esenţă, consecinţa propriilor lor fapte, blamabile din punct de vedere social şi ca, pe cale de consecinţă, acestea trebuie acceptate ca atare, fără niciun fel de pretenţii de compensare.

Conchizand, ingerinţa în drepturile şi libertatile fundamentale ale categoriilor de persoane enumerate mai sus, nu respectă cerinţa proportionalităţii.

Cu atât mai mult, nu este respectată această cerinţă în cazul celei de-a doua ipoteze, respectiv cea în care participarea la anumite activităţi este permisă exclusiv persoanelor vaccinate, fiind excluse inclusiv persoanele îmbolnavite/testate.

În mod evident, consecutiv celor de mai sus, se reţine ca excluderea de la anumite activităţi doar a persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite creeaza o discriminare în raport cu restul persoanelor, tratamentul juridic diferit aplicat acestora nefiind justificat, din moment ce plasarea lor în două categorii diferite nu s-a făcut în baza unui criteriu obiectiv, adică a unui criteriu care să fie relevant pentru scopul aparent legitim, al înlăturării de la anumite activităţi publice a „purtătorilor de virus” (dat fiind că statutul de persoană testată/vaccinată/îmbolnăvită nu spune nimic despre statutul de persoană purtatoare şi deci transmiţătoare de virus).

Ca atare, atât art.53 din Constitutie, cât şi preambulul şi art.1 din Legea nr.55/2020 (care nu face altceva decât să reenunţe dispozitiile constituţionale) au fost încălcate.

Faţă de cele expuse mai sus, în baza art.18 din Legea nr.554/2004, instanţa va dispune anularea celor trei hotărâri de guvern.

Valorile creștine puse la strâmtorare și înlocuite de vaccinare

de Ierom. Lavrentie | 25 oct. 2021 | Biserica și coronavirusul | 10 comentarii

Crucea înlocuită de medicină și dublată de vaccin (Foto: LA Times)

Cine nu se va lepăda de sine, de pământuri, de bani și chiar de prieteni pentru Hristos nu are parte în împărăția cerurilor, ci este rușinat de veșnicul Judecător. În schimb, cine nu renunță la conștiință, la toate valorile și adevărurile care intră în opoziție cu imperativul vaccinării nu mai are drepturi de bază, la un loc normal în societate. Acestea sunt două viziuni diametral opuse care pun în conflict direct în sufletul fiecăruia veșnicia cu realitatea imediată. Din nefericire, alegerea o facem pe terenul celei din urmă, iar consecințele le vom resimți abia dincolo (dacă nu și în viața aceasta).

Ce poate proba mai limpede credința fiecăruia?

Creștinii din primele veacuri, apostolii și urmașii lor așa și-au trăit viața, într-o mucenicie aspră, care nu însemna mereu pierderea vieții, ci adesea „doar” lipsirea de averi, de privilegii, de recunoaștere, prigoane cumplite sau mai ușoare, capriciile oricui putea să se folosească de stigmatul de creștin pentru a persecuta pe cineva. Nu doar jertfirea la idoli era o probă teribilă, ci și săvârșirea a diferite păcate și nedreptăți. Există multe mucenițe care sunt cinstite pentru că nu au acceptat avansurile unor păgâni sau mucenici care au refuzat să fie părtași la fărădelegi, dar au avut de suferit din cauza „păcatului” de a fi creștini.

Criteriile la îndemână pentru cei mai mulți pentru a lua o decizie sunt cele materiale, imediate. Însă nu înseamnă că sunt cele mai bune. Și adesea intră în conflict cu virtuțile mai înalte, spirituale, fie că e vorba de credință sau moralitate umană sau de altă natură.

Îndeosebi în Biserică valorile fundamentale ar trebui să fie legate de viața veșnică, pentru care ar trebui depășite chiar și necesitățile pământești. Însă, atunci când PF Părinte Patriarh declară că „Viaţa şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu pe care noi trebuie să le păstrăm şi să le cultivăm cu multă rugăciune, smerenie şi multă grijă”, se produce o confuzie în privința vieții creștine. Să ne folosim de rugăciune și chiar de smerenie pentru a păstra sănătatea este de înțeles într-o anumită măsură, deși ar fi necesare unele distincții; însă a cultiva sănătatea prin mijloace duhovnicești, aceasta nu mai e de înțeles. Ea nu este o virtute pe care să o cultive Biserica, ci pe care să o protejeze. De multe ori renunțăm la ea pentru idealuri sau scopuri mai înalte, cu atât mai mult când ar fi cazul pentru suflet.

Trupul în general este privit ca un rob ce trebuie să fie ținut în frâu prin nevoințe, prin credință și prin prețuirea mai mare a sufletului. Nu disprețuindu-l ca fiind rău în sine, dar nepermițându-i să răstoarne curăția morală. Chiar soldații și polițiștii sunt dispuși să moară adeseori sau să vatăme pe alții pentru a apăra libertatea. Cu atât mai mult sănătatea trupului nu are o însemnătate absolută, ci trebuie tratată cu înțelepciune, după principii clare, care urmăresc în primul rând buna așezare a sufletului, după cum învață spre exemplu Sf. Vasile cel Mare sau cum a dat exemplu Sf. Ciprian al Cartaginei.

Totuși astăzi, în contextul pandemiei de covid-19, nu doar că sănătatea este pusă pe primul loc la modul absolut, ci este impus acest principiu ca obligatoriu în fața oricăror altor nevoi. Dar nu numai atât, ci în mod mincinos și disproporționat. Este exagerată o boală (coronavirus) și ignorate multe altele, dar și nevoi materiale și spirituale. Iar măsurile luate nu sunt doar medicale, ci și emoționale și manipulatorii, terorizante. Principiile care stau la baza lor sunt strict trupești în cel mai bun și îngăduitor caz.

Fără a mai intra aici în detalii, contracararea virusului are valențe politice, nu medicale. În loc să fie oferit ajutor medical dezinteresat în fața unei boli, este instrumentată politic această asistență pentru a impune un control totalitar. Poate nu ne vine a crede, dar suntem în plin nazism care va fi mai bine observat în viitor. În termeni creștini, suntem chemați să ne aliniem unei gândiri totalitare.

Cum bine se spune, nimeni nu ne obligă să intrăm în noua lume a vaccinării, ci ne constrânge, ni se stoarce acordul propriu. Avem drept alternativă neplăcută să trăim la periferie. Dar cu perspectiva unei slave negrăite de la Stăpânul Hristos.

Deocamdată este începutul și, prin urmare, mai avem timp să ne pregătim sufletește și chiar material să trăim această marginalizare și persecuție. În primul rând să facem față la oprobiul public, apoi să ne mulțumim cu puțin și să ne descurcăm alternativ.

La momentul actual, nu cred că este lepădare a primi certificatul verde, dar un suflet virtuos își va da toată silința de care este în stare ca să-l evite pentru că este un păcat. Omul simplu, fără de Dumnezeu, nu poate să se împotrivească unui sistem nazist și așa este. Dar pentru un creștin, care are ca Împărat pe Hristos, miza nu este să-l învingă, ci să nu fie biruit.

Am citit un cuvânt frumos pentru aceste zile: „Te vei supune crezând că se va sfârși, dar nu se va sfârși tocmai pentru că te vei supune” (Diego Fusaro). Dar lucrurile sunt mult mai tragice de atât pentru un credincios. Intrarea în era vaccinismului va aduce libertate, o conjunctură mulțumitoare, acceptabilă? Nu cumva va fi un fel de amputare sufletească, poate chiar și la nivel trupesc? Merită la nivel personal?

După ce ierarhia Bisericii a abdicat de la învățătura ei drept-slăvitoare la Sinodul din Creta, după ce este antrenată în schisme și supusă condiționărilor din partea factorilor externi, nu mai cred că va avea cuvânt autentic pentru situația actuală. În felul acesta, rămânem fără linii directoare clare, ne rămâne doar „fuga în munți”, adică scăparea la învățăturile adevărate ale Sfinților Părinți. Sigur că asta poate duce la greșeli majore (teoriile despre modificarea ADN-ului și controlul minții sunt un exemplu) din lipsă de povățuire, dar nu există alternativă la orizont. Prin aceasta nu contest pe ierarhi și conducerea actuală bisericească, ci doar conștientizez limitele lor. Deocamdată la noi încă există o linie corectă de neimpunere oficială a vaccinării. Dar presiunile din viitorul apropiat este de așteptat să schimbe dramatic situația.

Cam cum s-au descurcat mucenicii în vremea prigoanelor din primele secole sau din perioada otomană sau din regimul comunist, așa suntem puși în ziua de astăzi să facem și noi.

Certificatul verde: însemnul unei noi ideologii inacceptabile pentru creștini

de Ierom. Lavrentie | 15 oct. 2021 | Biserica și coronavirusul | 19 comentarii

Green pass: noua identitate (Foto: Idealista.news)

Cu toate că realitatea de acum este mai sumbră decât previziunile inițiale pe care le-am făcut în legătură cu vaccinarea, este de preferat pe mai departe o atitudine ponderată și chibzuită, fără a aluneca în teorii conspiraționiste hazardate. Chiar și așa, introducerea certificatului verde constituie evident ușa spre o societate a fărădelegii și nonsensului, în care va fi greu de trăit ca și creștini.

Principalul motiv de îngrijorare nu este vaccinul în sine, ci obligativitatea lui prin certificate online cu coduri QR. Este libertatea oricui să decidă dacă se vaccinează sau nu, să își asume riscurile și beneficiile. Însă impunerea prin constrângere, în condițiile în care nu există justificări plauzibile, este în contradicție cu orice normă umană, este semnul unei ideologii inumane, tiranice și necruțătoare. La mijloc este o mare minciună, pe care nu o putem accepta pentru a nu valida un sistem nelegiuit.

Motivele pentru care vaccinarea nu poate fi obligatorie și nu este corect să producă discriminare sunt simple. Cei vaccinați se pot îmbolnăvi, pot face forme grave, chiar mor mulți dintre ei și, în plus, există efecte adverse și chiar decese sub altă formă decât infectarea cu coronavirus. Atâta vreme cât nu este o medicație sigură și nici eficientă, înseamnă că nu vorbim despre măsuri sanitare, ci politice, de control și inginerie socială. Dacă la toate acestea adăugăm informații confirmate că în țările cu rate mari de vaccinare cei mai afectați au fost tocmai cei injectați, perspectiva este chiar și mai sumbră, căci implică impunerea unei măsuri nocive de-a dreptul. În orice caz, o ruletă rusească mai grozavă decât vaccinurile normale de până acum nu poate fi folosită decât de conducători fără scrupule și o conștiință limpede nu are de ales decât să o evite. Mai rău de atât nu poate fi, nu mai este loc nici măcar pentru compromisuri acceptabile care ar putea fi făcute.

Discuția pe marginea subiectului vaccinării s-a purtat în mare măsură în emisiunea de la TVR1 de curând:

Cu toate că menirea acestei emisiuni este de a face acceptabil subiectul, concluzia logică a votului majoritar reflectă realitatea: majoritatea românilor (80%) resping vaccinarea și îndeosebi obligativitatea ei.

Frica de vaccin nu este justificată de teorii bizare despre conținutul lui, în care ar fi nanoparticule de grafen sau de nanoboți sau alte particule prin care să fim controlați mental, ci de anularea libertății umane. Chiar dacă tehnica vaccinurilor cu ARNm sau cu ADN ar fi una bună și revoluționară, tot nu ar fi acceptabilă dacă ar fi instrumentată pentru a se introduce un control și o discriminare a populației. Idolatrizarea sănătății în defavoarea sufletului și a oricăror altor valori spirituale și materiale nu are sens pentru un creștin autentic.

În momentul de față practic nu mai sunt respectate nici măcar legile civile, ci doar bunul simț și frica de boală. Dar, din păcate e vorba de o frică indusă artificial și de un bun simț imaginar, de pe urma căruia să profite cei lipsiți de scrupule. Deci nu avem de-a face doar cu măsuri greșite, ci cu o ideologie strâmbă, nu doar cu ilegalități, ci cu o reeducare în derulare.

Așa cum au rezistat martirii temnițelor comuniste, la fel va trebui să facem și noi. Unii de atunci s-au împotrivit până la capăt, alții au făcut compromisuri și s-au ridicat, iar alții au stat împotrivă cu îndârjire omenească, apoi au căzut definitiv, când le-a fost înfrântă rezistența. Aceste tipologii le prezintă I. Ianolide în subcapitolul Portrete din „reeducare” (p. 99 din cartea Întoarcerea la Hristos). Ceea ce a dat verticalitate a fost credința sinceră, puternică, nu râvna omenească. Iar aceasta constă în a fugi de păcat, a nu accepta părtășia cu fărădelegea pentru că vom da seama chiar și de faptele mărunte, cu atât mai mult de cele mari și grave. Iar cedarea în fața răului duce la căderi mari, tot mai adânci și nebănuite.

Atacurile perfide și presiunea asupra Bisericii sunt grăitoare. Spre exemplu, acuzele la adresa IPS Teodosie sunt meschine. Cel puțin probele din care să reiasă că el îndeamnă doar la refuzul vaccinării sunt neconcludente. Afirmațiile sale: „Aveți tot dreptul să alegeți. Nu trebuie să fiți obligați” sunt elocvente că se referă la cei care nu doresc vaccinul. Peste tot se vorbește despre vaccinare ca singura soluție în fața infectărilor și se încearcă închiderea gurii celor care se opun. În acest context, poziția IPS Sale de a fi prevăzători este cel puțin corectă și lăudabilă.

Provocarea care ne stă în față este minciuna generalizată, păcatul sistematizat, lipsa de principii clare. De acestea trebuie să fugim, nu de lipsurile și atacurile asupra trupului. Sufletul trebuie să-l ferim de păcate, nu trupul de prigoane sau de înlănțuiri închipuite prin nanoparticule, 5G, grafen sau alte amenințări neprobate. De aceea nu vaccinul este răul, ci certificatul verde. Iar atitudinea cea mai bună este de a-l refuza pe primul. Probabil că acesta este protestul nostru cel mai eficient față de țările unde s-au vaccinat majoritatea și acum sunt nevoiți să iasă în stradă cu succes în Franța, dar nu la fel în Italia deocamdată.

Virusarea credinței. Persistența IPS Ierotheos în poziția teologică pro-vaccinare

de Ierom. Lavrentie | 22 sept. 2021 | Biserica și coronavirusul | 0 comentarii

După ce într-o primă instanță Mitropolitul Ierotheos și-a manifestat deschis adeziunea la discursul vaccinist oficial printr-o circulară trimisă în propria Mitropolie, a urmat apoi o revenire pe acest subiect datorată criticilor care i-au fost adresate. De data aceasta, textul semnat este unul teologic și mai bine închegat. Din păcate, el atrage atenția în mod negativ, ca și Starețul Efrem de la Vatopedi, din cauza faptului că poziționarea lor produce sminteală, venind din partea unor figuri bisericești reprezentative (pentru Biserica Greacă și Sfântul Munte).

Acest nou text, intitulat Pandemii de felurite forme, aduce lămuriri suplimentare, deși afirmă că „unii întreabă despre subiecte la care deja s-a răspuns în textul pe care se presupune că l-au citit și-l judecă”. Cele șase subteme din cuprinsul răspunsului Mitr. Ierotheos sunt: 1. Ascultarea de Sinodul grec, 2. conducerea Bisericii prin Sinoade, chiar dacă acestea pot fi tâlhărești, 3. carantina din Vechiul Testament pentru lepră este un model pentru abordarea virusului de astăzi, 4. invocarea cuvintelor unor părinți sfinți este nepotrivită și sunt scoase din context, 5. măsurile restrictive sunt științifice și Biserica nu e normal să le conteste și 6. scopul pe care îl au în vedere clerul și credincioșii trebuie să fie dobândirea harului dumnezeiesc.

Scopul viețuirii creștine

Chiar dacă este cea din urmă temă abordată, scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere orice credincios și păstorii Bisericii este cel mai important aspect al vieții creștine. În textul IPS Ierotheos se face vorbire despre păstorire în contrapondere, dar și în legătură cu teologia. Astfel, „teologia fără pastorație este gândire (simplă) și pastorația fără teologie este slujire lumească”. „Mulți clerici se ocupă (adesea) cu lucruri străine de misiunea lor. Scopul de bază al slujirii pastorale este să-i conducă pe oameni la Hristos prin Biserică, astfel încât să fie activată lucrarea sufletului lor și să fie reaprins harul botezului și al mirungerii, care există în adâncul inimii creștinilor. … Din nefericire, clericii de astăzi am lăsat această lucrare, care este «de mult preț înaintea lui Dumnezeu», acest «om ascuns în inimă» și ne ocupăm cu alte lucruri, care sunt exterioare, de detaliu și nu țin de veșnicie.”

Chiar dacă nu spune explicit, prezentarea vieții duhovnicești pe care o face Mitropolitul este o critică la adresa acelora din cadrul Bisericii care se opun măsurilor restrictive pandemice. Iar acest aspect devalorizează tot mesajul său, care este unul perfect valabil în sine. Se ajunge la o teologie despre harul lui Dumnezeu metodică, exactă, perfectă, dar idealizată, desprinsă de realitate. Este dat la o parte esențialul, anume că lucrarea dumnezeiască sălășluiește în inimile iubitoare de adevăr, sincere, care nu fac concesii cu lumea. Mai exact, este foarte bine să urmărim interiorizarea, rugăciunea și dobândirea harului lui Dumnezeu, dar nu ca un pretext pentru a ignora și a înghiți minciunile și batjocura la adresa Bisericii, manifestate prin închiderea lăcașurilor de cult, prin forțarea vaccinării, prin mutarea orei de săvârșire a slujbei Învierii, prin catalogarea Sfintelor Taine drept surse de infecție… Pentru a folosi cuvintele Scripturii, „nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (Cor.14: 20). Sau, altfel spus, să fim înțelepți ca șerpii (Mt. 10: 16), adică să ne păzim mereu capul, care este credința, potrivit Avvei Dorotei.

Așadar este foarte adevărat că scopul demersurilor noastre, al viețuirii noastre, trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, dobândirea harului, învierea lăuntrică. Însă nu putem transforma această lucrare într-o tehnică abstractă, aseptică, desprinsă de morală, de discernerea între bine și rău. Mai ales că de multe ori am fost îndemnați la rugăciune doar de fațadă, pentru a ni se induce inacțiunea, indolența, renunțarea la mărturisire.

Conducerea sinodală a Bisericii

O altă temă importantă este a modului cum este condusă Biserica. IPS Ierotheos absolutizează Sinodul grec și Sinoadele în general. El scrie: „Toți episcopii ne-am luat angajamentul înainte de hirotonie că vom asculta de Biserică: «Mă voi supune mereu și cu dragă inimă în cele bisericești și Sfântului Sinod ca instanță bisericească supremă». … Și, înainte de a primi administrarea Mitropoliei, am dat asigurarea că vom păzi legile statului”. În continuare apreciază că „argumentul dezbinării, că adică Sfântul Sinod dezbină pliroma Bisericii prin deciziile pe care le ia, este superficial. Prin aceasta se consideră că cei care invocă deciziile organismelor sinodale și ale organismelor mondiale de sănătate și ale altor centre mondiale dezbină poporul, în timp ce aceia care reacționează la astfel de decizii se luptă pentru unitatea Bisericii și a societății!!”.

Mai departe, vorbește și despre Sinoade la general, în decursul istoriei: „Ce să spun despre argumentele unora că și Sinoadele fac greșeli și se referă la Sinoade «tâlhărești» ? Desigur, există Sinoade care fac greșeli și aceasta se datorează membrilor care le compun. Sinodul este un regim harismatic, după cum se vede la primul Sinod Apostolic din Ierusalim, din anul 48 d.H.”.

„Dar subiectul este cine judecă dacă un Sinod a căzut în greșeli? Poate oricine, care nu a gustat lucrarea Sfântului Duh, care mai ales gândește politic, nu teologic, să decidă ca un Papă că Sinodul a făcut o greșeală și să spună că este eretic? Acest lucru se face sinodal, după cum vedem în toată istoria bisericească. De la Sinodul I Ecumenic (325) până la Sinodul II Ecumenic (381) au trecut 56 de ani cu lupte, au fost convocate aproape 30 de Sinoade care au alcătuit diferite «Simboluri» și în final Sinodul II Ecumenic a stabilit forma finală a «Simbolului de credință». A trebuit în continuare să vină Sinodul III Ecumenic (431) ca să impună deciziile Sinoadelor I și II.”

Această perspectivă este una contorsionată și ilogică. Dacă fiecare Sinod trebuie să fie validat de un altul ulterior, atunci nu există nici o decizie definitivă și clară pentru că va trebui să fie, la rândul ei, recunoscută de un alt Sinod. În plus, referința istorică la Sinoadele dintre Primul și Al Doilea Sinod Ecumenic este un falsă. Acele multe Sinoade nu au alcătuit diferite mărturisiri de credință, ci unele contrare unele cu altele, ba chiar arienii eretici au anatematizat pe ortodocși și invers. Nu a fost vorba de o dezbatere, ci de o confruntare, care s-a încheiat la Sinodul II de la Constantinopol (381). În descrierea elegantă a patrologului S. Papadopoulos, „prin aceste sinoade, pozitive sau negative, au fost puse bazele practicii procedurii sinodale în Biserică… Prin hotărârile lor canonice au arătat, pozitiv sau negativ, structura Bisericii drept organism teantropic. … Majoritatea covârșitoare a sinoadelor au avut drept scop înlăturarea sau înlocuirea Sinodului de la Niceea”[1] și a credinței drepte semnate acolo. Fără a intra mai mult în amănunte, există mărturii de primă mână că acele Sinoade s-au condamnat între ele, nu au produs formule de mărturisire diferite, ci contrare, care se anulau unele pe altele. Scrierile Sf. Atanasie cel Mare din acea vreme sunt elocvente în acest sens, spre exemplu. Acea perioadă a fost una de lupte care au fost încordate, nu dezbateri și cooperare pentru a găsi exprimarea cea mai bună a credinței. Biserica a fost în pericol din cauza Sinoadelor tâlhărești și nu le consideră un factor pozitiv, ci le șterge din memoria ei. Sinodul II Ecumenic a fost mare nu pentru că a judecat pe cele dinaintea lui, ci pentru că a luat o hotărâre corectă, ziditoare, în acord cu Sinodul I de dinainte. Fiecare Sinod este validat de receptarea în Biserică, nu de un altul, după cum se spune în Enciclica Patriarhală din 1848: „La noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”.

Mitr. Ierotheos mută greșit atenția și confundă opoziția față de hotărârile sinodale greșite cu condamnarea lor oficială. Evident că un Sinod va fi osândi tot sinodal, dar asta nu exclude și nu interzice reacția poporului, ci chiar o presupune și o cere. În sprijinul ideilor sale, aduce alte mărturii istorice false, cum că Patriarhul Sofronie ar fi condamnat sinodal monotelismul. Acel Sinod adunat în Cipru s-a încheiat indecis, fără o hotărâre finală. Iar Sinodul de la Ferrara-Florența (1438/9), până să fie condamnat de cel din 1484, a fost repudiat de credincioși și chiar de Sf. Marcu al Efesului și mulți alți clerici, care sunt de lăudat și de urmat. A spune că nu trebuie să reacționăm față de hotărârile sinodale pentru că acestea pot fi anulate doar la același nivel înseamnă o răstălmăcire grosolană. Deciziile tâlhărești sunt respinse tocmai datorită reacției sănătoase a credincioșilor, iar lipsa ei ar duce la prelungirea agoniei.

Afirmațiile despre Sf. Sofronie și Sinodul de la Ferrara-Florența sunt la fel de eronate ca și aceea că „Sf. Maxim Mărturisitorul ne-a arătat modul cum să corectăm o decizie sinodală greșită, mai ales pe teme dogmatice, când s-a folosit de această structură a Bisericii pentru a combate deciziile greșite”. Până la convocarea, împreună cu Papa Martin a Sinodului de la Lateran, nu trebuie uitat că Sf. Maxim a combătut și s-a împotrivit ereziei, nu a așteptat să apară din senin o decizie corectă oficială.

Așadar nu trebuie să ridicăm deciziile sinodale pe un piedestal suprem, ci să le cinstim pe cele corecte și să le combatem pe cele tâlhărești. Reacția nu trebuie să fie „într-un mod papistaș, autarhic, autonom, antibisericesc”, e drept; nu anulăm nevoia unor decizii sinodale, dar ea este foarte utilă și necesară. Nu e corect să fie încadrată și caracterizată cu astfel de epitete depreciative orice opoziție, băgând la pachet și negând chiar și atitudinile sănătoase.

Restricțiile de astăzi au ecou în Vechiul Testament??

Pentru a da greutate mai mare cuvintelor Sf. Nicodim Aghioritul, invocate în Enciclica sa, Mitropolitul face apel la fel de incorect la măsurile de izolare aplicate leproșilor în Vechiul Testament. Sunt puerile afirmațiile de genul: „sunt prevăzute rânduieli conform cărora cei care erau bolnavi de lepră trebuiau să se depărteze nu numai de viața liturgică, ci și de societate” sau că „Hristos a tămăduit câțiva leproși, dar nu a izbăvit omenirea de lepră, lucru pe care l-a făcut prin oamenii de știință ai epocii noastre”. De fapt, leproșii nu erau excluși de la cult, ci pur și simplu dintre oameni, iar știința nu vin în continuarea vindecărilor Mântuitorului; e vorba de registre diferite: religios și medical.

De altfel, comparația între lepră și coronavirus este irelevantă. Virulența și modul de transmitere sunt absolut diferite. În plus, asimilarea măștii cu faptul că leprosul trebuia să aibă gura acoperită (Lev. 13: 45) este ridicolă pentru că avea capul descoperit, iar acoperământul din jurul gurii părea mai mult un semn de recunoaștere a leprosului care trăia în afara societății. Oare acest rol îl are masca în zilele noastre? La fel, nu are nici o legătură izolarea de astăzi cu cea a celui bănuit de boală timp de șapte zile până se va încredința preotul dacă e lepros sau nu.

Sunt foarte logice măsurile de carantinare câtă vreme sunt utile și vorbim de o boală foarte periculoasă care necesită izolare. Bineînțeles că și bisericile ar trebui supuse la un astfel de regim pentru a nu fi transformate în focare de infecție, dar în cazul în care se justifică, nu abuziv.

Cuvintele Sfinților nu pot fi invocate de oricine

Referirea la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul este pe jumătate corectă. Într-adevăr, cuvintele sale nu pot fi invocate cu claritate în sprijinul ideii că vaccinurile de astăzi sunt rele.

Sf. Paisie a spus: „Au pecetluit tone de pești si-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăși a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. … Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea”. Aceste afirmații este greu să fie luate drept o proorocie pentru virusul de astăzi, ci mai degrabă ca un exemplu cum putem fi controlați. Nu știm dacă vaccinurile anti-covid sunt pentru urmărirea populației, dar în mod clar sunt periculoase pentru sănătate, sunt pentru control social, supunere oarbă, reeducare și discriminare. Au mai degrabă un efect social și cultural decât unul sanitar.

Cât privește argumentul că ucenici ai Sf. Paisie s-au vaccinat, acesta are o credibilitate redusă. În nici un caz nu știm dacă ar fi procedat Cuviosul la fel cu ucenicul său, Ierom. Paisie, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilarion, cu obștea maicilor de la Suroti, unde este mormântul Sf. Paisie, sau cu părintele Hristodul, biograful său. Nici măcar faptul că însuși Mitr. Ierotheos l-a cunoscut bine nu este un garant că știe mai sigur cum ar fi procedat astăzi.

În mod sigur cuvintele amintite mai sus ale Sf. Paisie sunt un semnal de alarmă că se poate introduce un control al populației chiar și prin vaccinuri. Din nefericire, nu este vorba doar despre o cipuire, ci de o reeducare și aliniere la un regim tiranic. Afectează mult mai direct sufletul decât prin intermediul unui semn în trup.

Știință și conspiraționism

Atitudinea față de dispozițiile medicale emise de organele competente este un subiect delicat. Afirmația că „Sfântul sinod trebuie să respecte deciziile specialiștilor pe teme medicale și să teologhisească pe teme de competența lui. Niciodată până acum nu a fost întrebată Biserica de către creștini, nici nu a luat decizii despre vaccinurile pe care le facem pentru diferite boli din fragedă vârstă…” este una absolut corectă. Însă există o contradicție flagrantă cu implicarea de astăzi a Sinodului grec de a recomanda vaccinarea (chiar și fără obligație), precum și cu poziția însuși Mitr. Ierotheos de a trimite o enciclică în eparhia sa în același scop.

Desigur că nu este de înțeles și nu poate fi acceptată „demonizarea științei” și „modul demonic de reacție al unor creștini, care leagă toate de Antihrist”. Dar nici implicarea oficială și neoficială a Bisericii în campania de vaccinare sau de impunere a unor restricții abuzive, la fel de demonice, chiar dacă au aparență mai plăcută.

Sfaturile Sf. Paisie sunt foarte utile și lămuritoare pentru a discerne atât atacul demonic din partea conducătorilor lumii, de înrobire față de viitorul Antihrist, cât și reacțiile exagerate, care trebuie temperate cu atitudinea corectă în Hristos. Un pasaj elocvent este acesta: „Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila? -“Politețea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoși pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune: “Fără pecete vă chinuiți! Dacă ați fi primit-o, nu ați fi trăit așa de greu”. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraș, să cultive grâu, cartofi. Să pună puțini măslini și atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puține găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că și provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu țin mult, ci se strică repede. Firește, greul va dura puțin, trei-trei ani și jumătate”.

Concluzii

Viziunea Mitropolitului Ierotheos despre rolul credincioșilor în Biserică este una instituțională, cu argumente teologice precare și răstălmăciri istorice. Fără trimiteri precise, verificabile, ba chiar eronate, argumentele folosite cad în derizoriu. Din păcate, este un motiv în plus să fim atenți la duhul învățăturilor și îndrumărilor care ni se dau.

În discuție nu este doar problematica vaccinării și pandemiei în general, ci funcționarea corectă a Bisericii. Nu este de mirare că pe alte teme importante, cum este ecumenismul parafat în Creta sau schisma ucraineană, este instaurată o răceală și indiferență vinovate printre clerici și credincioși. Dacă nu conștientizăm că trebuie să fim într-o continuă ascultare și armonie cu tradiția sfântă a Bisericii transmisă până la noi, rămânem doar la nivelul conformării cu o ierarhie tot mai depărtată de principiile evanghelice autentice. Chiar dacă nu este vorba de greșeli directe ale Bisericii Române, suntem și noi conectați la Ortodoxia mondială, ba chiar avem scăderile noastre pe alte teme similare.

[1] Patrologie, vol. II/1, Ed. Bizantină, București, 2009, p. 33.

IPS Ierotheos își duce mai departe sarcina de teolog al noii normalități sanitare: „Cine infectează pe alții în pandemie este vinovat de ucidere”

de Ierom. Lavrentie | 1 sept. 2021 | Biserica și coronavirusul | 2 comentarii

Deja ne-am obișnuit ca Biserica să funcționeze ca o instituție, formal, emițând hotărâri care de multe ori sunt contrare Evangheliei sau transmit mesaje glaciale, fără duh. Însă o lovitură cruntă este dată când chiar reprezentanții ei mai tradiționaliști abandonează duhul isihast, de rugăciune, dogmatic și-l adaptează la un crez diferit, străin, cum este cel al imperativului vaccinării contra covid. Un astfel de caz este IPS Ierotheos, de altfel un teolog remarcabil, dar cu ieșiri foarte diferite în ultima vreme. Dar trebuie să fie probată, chiar pusă greu la încercare credința multora.

În Grecia se duce o campanie de promovare a vaccinării și a măsurilor de protecție împotriva coronavirului foarte intensă. Este implicată și Biserica. Însuși Sinodul Permanent a emis o decizie prin care îndeamnă la aceasta, deși nu impune. Mulți ar fi dorit obligativitatea, dar a rămas doar recomandarea „călduroasă” să ne încredem în onestitatea științei medicale. Pe de altă parte, există câțiva episcopi care se opun, au un discurs contrar, nu respectă toate regulile de protecție sau le evită, nu au făcut slujba Învierii seara la 9 în loc de miezul nopții. Nu sunt mulți aceștia, dar există. Din nefericire, se găsesc și ierarhi mărturisitori până nu demult, precum IPS Serafim de Pireu și IPS Ierotheos Vlachos, care să se înregimenteze în corul „apologeților plandemiei”. Nu doar că s-au vaccinat, ci chiar fac o apologie a diferitelor instrucțiuni oficiale, chiar dacă sunt străine și contrare duhului ortodox.

Ultimul text al IPS Ierotheos, o Enciclică adresată eparhiei pe care o conduce, intitulată Măsuri de protecție față de pandemia de coronavirus, manipulează câteva aspecte corecte pentru a le prezenta greșit. Toți avem, mai mult sau mai puțin, acces la informații, dar rolul major al ierarhilor ca păstori de suflete ar trebui să fie acela de a adapta și interpreta corect regulile bisericești la situațiile concrete. Nu e suficient să avem o cârmă (Pidalion), ci și un cârmaci iscusit sau care măcar să nu răstălmăcească învățăturile și să ducă în eroare.

Ideile expuse de Mitropolitul Ierotheos sunt de conformare cu discursul oficial al supunerii la regulile sanitare deoarece „patria noastră și toată lumea sunt chinuite de mai mult de un an și jumătate de criza așa-numită sanitară, virusul sars-cov-2”. „Printre măsurile preventive a infecției și a bolii și poate dintre cele mai importante este și vaccinul, după cum se întâmplă și cu multe alte boli.” Apoi face referire la decizia sinodală din 13 ianuarie, prin care este recomandată vaccinarea, printre altele pentru că nu ar necesita „folosirea unor linii de culturi celulare” și la cea din 14 iulie. Prin urmare, „deoarece nu suntem un trup dezordonat, ci o „luptă (ostășire) bună” (1Tim. 1: 18) și trebuie să ascultăm de deciziile Sfântului Sinod”, trebuie să ne conformăm.

Concret, „trebuie să facem uz și de vaccin, în afară dacă doctorul decide altfel pentru noi”. „Totuși consider că este inacceptabil să fie abordat vaccinul împotriva coronavirusului cu argumente parateologice, oportunități politice și mentalități conspiraționiste. Una este dialogul științific și compararea științifică pentru îmbunătățirea mijloacelor de până acum de înfruntare a virusului prin organismele științifice, care este un lucru indicat, și alta este abordarea vaccinării cu opinii parateologice și conspiraționiste, care, din păcate, se transmit foarte rapid pe internet și creează confuzie printre creștini.” „Din nefericire, cele care se tipăresc uneori de către cercurile acestea fundamentaliste protestante (și orientale) în America sunt aduse și la oamenii Bisericii Ortodoxe fără să sesizeze ei că toate acestea sunt lipsite de bază teologică și conștiință bisericească. Este trist că mulți care au mentalitate anti-vaccinistă se disting prin lipsă de gândire teologică serioasă, conștiință bisericească și, în sfârșit, de argumente științifice serioase. Citesc cele ce se scriu contra vaccinurilor și mă uimesc de confuzia de gândire și scris… Și, după cum spun teologii experimentați, este ușor să se rătăcească cineva, dar dificil să scape de rătăcire.”

„Clericii suntem obligați să respectăm măsurile sanitare ca să nu fim cauză și prilej să se contamineze creștinii. Aș vrea să semnalez că Sf. Nicodim Aghioritul s-a pronunțat cel puțin de două ori, din câte cunosc, despre faptul că, dacă în vreme de pandemie creștinul nu ia aminte și devine cauză de moarte pentru ceilalți, va trebui să fie canonisit ca ucigaș. Concret, în Pidalion la nota de la canonul 86 apostolic (n.tr.: chiar dacă în edițiile românești nu există, versiunea grecească originală conține această referință) și în Exomologhitarion (Carte pentru mărturisire) despre porunca a șasea.” Sf. Nicodim scrie: „ca un ucigaș este condamnat și acel om care, în vreme de ciumă, după ce a aflat că este contaminat, se duce în case și în public și contamintează și pe alții și devine cauză de multe ucideri”. „Rețineți seriozitatea subiectului. Oricine, în vreme de pandemie, cum se întâmplă în epoca noastră, nu ia aminte și contaminează și pe alții este judecat cu certarea pentru ucidere! Un mijloc de bază pentru a ne proteja pe noi și pe alții este vaccinarea.”

La acest text, portalul Romfea.gr a publicat și un răspuns al unui teolog, Gheorghios Pavlidis, în care sunt puse șase întrebări retorice contra-argumentative, dar pe care nu le reluăm aici.

Se poate spune că sunt foarte juste aceste recomandări și insistențe cu amenințări voalate și denigrări la adresa opozanților, dar în vreme de pandemie autentică. Aplicarea la covid este cel puțin discutabilă dacă nu rău-voitoare din mai multe motive.

1. Nu se compară bolile molipsitoare cunoscute cu coronavirusul de astăzi, care este o răceală banală, dar care, este adevărat, poate degenera la unii și să aibă efecte grave asupra sănătății.

2. Nu trebuie să alunecăm într-o manie de a ne da peste cap ca să știm dacă suntem infectați ca să putem ieși sau nu în public. Este evident că oricine se îmbolnăvește, chiar și de o gripă banală, ar trebui să-i protejeze pe ceilalți, mai ales pe cei vulnerabili. Dar aceasta în limitele posibilităților. Canoanele bisericești înfierează indiferența și reaua intenție, nu infectările involuntare.

3. Recomandarea vaccinării este făcută cu o asemenea insistență, încât se deosebește foarte puțin de impunere și agresare. Asta în condițiile în care vaccinul nu produce imunizare și, evident, cel care se vaccinează și devine neatent poate fi chiar mai vinovat.

4. Există conspirații și exagerări pe marginea controlului mental cu ajutorul vaccinării, dar nu este onest să fie aruncate la coș toate observațiile de bun simț verificate științific care atestă faptul că există probleme serioase medicale care intervin în urma acestui proces. Atitudinea aceasta a oficialilor de la noi și de pretutindeni dă cel puțin de gândit și induce o reticență îndreptățită. Pentru că, pe lângă observațiile și studiile științifice, se vede cu ochiul liber că vaccinarea nu funcționează, ci dă roade contrare în țările cu cea mai mare acoperire, cum sunt Israel, Anglia și SUA. În plus, chiar argumentele expuse de autorități sunt contra-argumente.

5. Conștiința bisericească autentică nu înseamnă a ne încadra pur și simplu ca niște oi fără minte în limitele care ni se impun, ci să fim treji, veghetori și să păstrăm cugetul autentic al Bisericii mai ales în vremuri de cernere ca cele de acum. Au mai existat rătăciți și chiar Sinoade tâlhărești; nu putem să ne încredem pur și simplu în autoritățile formale bisericești. Ascultarea de superiori trebuie să se facă în duhul Evangheliei și pentru Hristos, nu ca față de un Cezar lumesc. Cu atât mai mult când cârmuitorii duhovnicești fac greșeli flagrante și cer supunere orbească, ce duce în groapă.

Pericolul cel mai mare îl constituie nu doar afectarea sănătății unora, ci ingineria socială și controlul maselor care se realizează prin vaccinare și impunerea unor pașapoarte verzi pentru libera circulație. Spectrul unei dictaturi tot mai profunde este vizibil și de netăgăduit. Nu numai libertatea trupului este îngrădită, ci se exercită și o presiune la nivel cultural și chiar religios. Concesii rușinoase a mai făcut Biserica la nivel oficial, dar, când sunt folosite vocile cu reputație duhovnicească, se ajunge la o dărâmare interioară. E nevoie de vigilență sporită și tărie de caracter/credință.

P.S.: Probabil că trimiterea unor astfel de Pastorale/Enciclice de către ierarhi, nu doar una generală din partea Sfântului Sinod, este un imperativ și o modă prin care se personalizează capt(ur)area atenției.

Nedreptatea continuă asupra Mitropoliților Serafim și Cosma, care sunt acuzați în Sinod (pe nedrept) de nesupunere

de Ierom. Lavrentie | 26 aug. 2021 | Biserica Greciei | 4 comentarii

Mitropoliții Cosma de Etolia și Serafim de Kithire (Foto: Δόγμα)

În cadrul ședinței Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei pe luna august, au fost luate mai multe hotărâri, printre care cea mai așteptată este cea legată de Mitropoliții Serafim de Kithire și Cosma de Etolia, care au protestat față de devansarea slujbei pascale de anul acesta, dar și față de hotărârile cu privire la recunoașterea schismaticilor ucraineni.

În această chestiune, fragmentul din hotărârea sinodală are următorul conținut :

„Luând sub observație referatul Comisiei Sinodale pentru chestiuni dogmatice și canonice cu privire la epistolele și celelalte acțiuni ale Înaltpreasfințiților Mitropoliți Cosma de Etolia și Akarnania și Serafim de Kithire și Antikithire și în urma deciziei ei din 15 iulie a.c., a primit pe Arhiereii în cauză pentru a prezenta explicații verbale cu referire la epistolele și celelalte acțiuni ale lor prin care au manifestat nesupunere și lipsă de respect față de decizia unanimă a organului colectiv de conducere al Bisericii Greciei cu privire la procedura extraordinară de săvârșire a sfintelor slujbe din cauza restricțiilor sanitare.

După ascultarea lor, a considerat insuficiente explicațiile prezentate și a cerut actualizarea din partea lor a făgăduințelor de la hirotonia în episcop și confirmarea lor pentru conformarea lor cu deciziile sinodale dintotdeauna.

După acestea, pentru că Înaltpreasfințiții Mitropoliți au refuzat să accepte propunerea SSP, a desemnat unanim – în baza art. 143 din Legea 5383/1932 «Despre tribunalele bisericești și procedura în fața lor» – drept anchetatori pe Înaltpreasfințitul Mitropolit Ignatie de Dimitriada și Almiros pentru Înaltpreasfințitul Mitropolit Cosma de Etolia și Acarnania și pe Înaltpreasfințitul Mitropolit Antim de Alexandrupoli pentru Înaltpreasfințitul Mitropolit Serafim de Kithire și Antikithire.”

Practic, cei doi Mitropoliți vor fi cercetați mai departe de către alți doi, stabiliți prin decizie sinodală, pentru a fi demarată procedura anchetării lor în cadrul tribunalului bisericesc. Merită menționat faptul că unul dintre investigatori, Mitropolitul Ignatie de Dimitriada a trimis o circulară în eparhia sa, prin care adresează preoților „o chemare părintească și un îndemn ca cei care nu s-au vaccinat să o facă”. Pe de altă parte, deși nu îi obligă spre aceasta, îi pune pe cei nevaccinați să-și facă săptămânal un test rapid, al cărui rezultat să-l trimită vinerea pe mailul Mitropoliei pentru verificare. Așadar în mod vădit cenzorii celor „neascultători” au fost desemnați cei mai înfierbântați vacciniști. Asistăm la o punere la punct a „dezertorilor”, cărora li se amintește că făgăduința de la hirotonia întru arhiereu este de a se supune fără crâcnire deciziilor sinodale. Bineînțeles că nu este menționat faptul că acelea trebuie să fie conforme cu tradiția și învățătura ortodoxă de veacuri. Așadar chiar Sinodul este acaparat de un cerc de putere, care evident că nu poate fi imparțial măcar.

Dacă așa procedează cu cei de sus care ies din rând, ce va fi cu turma de jos? „Rugați, deci, pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său” (Mt. 9: 38), că „toți s-au abătut împreună…” (Ps. 13: 3).

Biserica Greciei a îndemnat credincioșii printr-o Enciclică sinodală să se vaccineze. Au existat și reacții de împotrivire

de Ierom. Lavrentie | 1 aug. 2021 | Biserica și coronavirusul | 17 comentarii

Sinodul Permanent pe luna iulie al Bisericii Greciei a hotărât că vaccinarea trebuie să fie un act liber ales, dar și să fie trimisă în parohii o Enciclică de informare cu privire la atitudinea bisericească în situație de pandemie. Aceasta este un îndemn concis, de o foaie, în care se face apologia științei medicale și a vaccinării contra covid-19.

În primele paragrafe sunt date trimiteri din Noul și Vechiul Testament și la viețile unor Sfinți, în care se face referire la rolul benefic al medicilor. Deși există învățături clare scripturistice și patristice pe această temă, au fost alese referințe curioase, cum ar fi cuvintele Mântuitorului: „nu au nevoie de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi” (Mt. 9: 12). Acestea au fost rostite pentru a justifica faptul că mânca cu păcătoșii, deci fac referire la bolile sufletești și indirect la cele trupești. Iar exemplul Sf. Nectarie care a stat în spital în faza terminală a bolii sale, unde a și murit, este foarte puțin relevant.

Însă partea cea mai controversată este cea referitoare la virusul actual și la vaccinare:

„Așa și astăzi, Biserica se încrede în comunitatea științifică a medicilor, care se luptă zi și noapte pentru scăparea oamenilor de pandemia aducătoare de moarte. Prin luminare de la Dumnezeu și prin efortul laborios al cercetătorilor, omenirea mai are la îndemână un vaccin, care este suficient să înalțe un zid în fața răspândirii pandemiei. Speranța a răsărit pentru întoarcerea la normalitate, dar, în principal, pentru participarea neîmpiedicată la Sfintele Taine ale Bisericii noastre, dintre care culmea este Împărtășania noastră a tuturor în Taina dumnezeieștii Euharistii.
Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, cunoscând că vaccinul constituie cea mai mare faptă de responsabilitate față de semenul nostru, recomandă tuturor, în acord cu medicul lor, să valorifice darul acesta pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, ca să ne protejăm pe noi, dar și pe fiecare om «pentru care a murit Hristos» (Rom. 14: 15). Și dorește în mod autentic să dea asigurare că acest vaccin nu vine în vreo opoziție cu învățătura scripturistică, patristică și canonică a Sfintei noastre Biserici.
Frica de orice este o apariție nouă adesea creează reacții sau suspiciuni cu rezultate, de multe ori, că se aud voci care provoacă dezbinare și confuzie. Totuși aceasta vine în opoziție cu cerința din Rugăciunea arhierească a Domnului nostru: „ca toți să fie una» (In. 17: 21).
În această conjunctură dificilă este nevoie de credință, pricepere, smerenie, simțământ înalt al responsabilității, solidaritate, dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele pentru că, dacă lipsesc acestea, stăpânește frica în inimile oamenilor și, după proorocul David: «acolo s-au temut de frică, unde nu era frică» (Ps. 13: 5).

Fii iubiți în Domnul,
Vă chemăm să ascultați glasul științei și al specialiștilor, care totdeauna informează cu simț de înaltă răspundere cetățenii, propunând soluțiile indicate aplicate la înfruntarea dificultăților care se ivesc de fiecare dată.
De multe ori, în mijloacele de informare pe internet sunt proiectate opinii nefundamentate, care sunt lipsite de bază științifică, dar și de duh bisericesc. De aceea susținem rugăciunea, amintind cuvintele Evanghelistului iubirii, Sf. Ioan Teologul: «nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu» (1In. 4: 1).

Fiilor,
Îi chemăm pe toți la înarmarea cu rugăciune, care constituie, de altfel, și arma prin excelență a creștinilor, ca, împreună cu respectarea indicațiilor medicale și cu ajutorul succeselor științifice, să dispară pandemia și miasma morții din omenire și toți uniți să slăvim pe Căpetenia credinței noastre, Iisus Hristos, Care a venit în această lume «să avem viață și să o avem din belșug» (In. 10: 10).

Se poate observa ușor că duhul acestor cuvinte nu este unul bisericesc. În principal iese în evidență confundarea și reducția vieții duhovnicești, a sufletului, cu cea biologică, a trupului. Viața pe care a venit Hristos să o aducă oamenilor nu este una somatică, pământească, ci cerească, veșnică, spirituală. Am fost învățați de El să biruim frica de moarte, să fim mai tari decât ea, nu să fugim de ea.

Iar cel mai important aspect este cel legat de vaccinare. Avem încredere în știință și în medici, dar nu nelimitată, ci în măsura în care rezultatele confirmă studiile lor. Dar, în contextul în care există statistici și informații serioase că vaccinul nu este sigur, nu se justifică acest îndemn și validare a acțiunii de vaccinare. Pe de o parte, domeniul medical este străin Bisericii, pe de altă parte, aspectele morale ce privesc folosirea de celule de fetuși avortați ar impune o atitudine de opoziție, nu de admirație.

Spre exemplu, Pr. Teodor Zisis, în critica făcută acestei Enciclice, evidențiază diferența dintre știință și Biserică și faptul că încrederea atât de mare și reverențioasă față de cunoașterea omenească este o trăsătură a ereziei varlaamite, care nega energiile necreate și admitea doar o cunoaștere naturală. De aceea este normal ca cei care se vaccinează din considerentele expuse ar trebui opriți de la Împărtășanie până se spovedesc de acest păcat și primesc canon. Nu cei care refuză vaccinul ar trebui îndepărtați, cum spun unii episcopi, ci tocmai cei care-și pun încrederea în om și minciunile proferate, abătându-se de la credința în Dumnezeu.

Nu este de mirare că în unele biserici au apărut reacții de împotrivire. Mai mult, este emblematic și faptul că presa relatează distorsionat evenimentele. Spre exemplu, opoziția virulentă manifestată de credincioși la predica Mitropolitului Varnava de Neapole la biserica Sf. Parascheva la slujba vecerniei este prezentată într-un mod care induce ideea că aceștia s-au comportat huliganic, strigând: „rușine!”, „rușine să fă fie!”, în timp ce ierarhul îndemna la protejarea părinților bătrâni și a fraților. Filmarea scurtă video nu surprinde decât un instantaneu irelevant. Ceea ce nu se spune în știrea media poate fi aflat din unele relatări particulare (comentarii). Așadar Enciclica nu a fost citită la Liturghie de preotul paroh, care în general nu a respectat restricțiile la slujbe și a avut de suferit prigoniri. Venirea Mitropolitului la Vecernie nu a avut efect pozitiv, ci a fost nevoit să iasă din biserică pe ușa din spate la presiunea credincioșilor.

Un alt fapt notabil este că în Mitropolia de Edessa nu a fost citită Enciclica în duminica de 25 iulie pe motiv că ierarhul locului nu a fost în Grecia. Ea a fost amânată pentru 1 august.

Pe de altă parte, există Mitropolii, cum e cazul celei din Zakint, în care sunt amenințați la ședința preoțească preoții cu tăierea salariului dacă nu se vaccinează. Până la urmă, cei mai eficienți prigonitori sunt cei din interior.

Din păcate, înregimentarea Bisericii într-o politică medicală cu puternice nuanțe dictatoriale și discriminatorii reprezintă o apostazie de la menirea sa. Nu poate fi trecut cu vederea că tocmai Bisericile Locale care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Grecia și Cipru îndeosebi) sunt cele care se încolonează și la ordinele „sanitare” ale autorităților civile. Adevărata miză nu este atât medicală, cât socială și religioasă. Se întrevede implementarea unei noi spiritualități anticreștine. Pentru a face față provocărilor, este necesară o încadrare corectă în Biserică: supunerea cu discernământ, pentru Hristos, pentru Evanghelie, nu pentru porunci omenești. Prin strâmtorări credința multora este și va fi încercată.

Sinodul Bisericii Greciei recomandă libertatea de alegere în privința vaccinului anti-Covid. Dar se autointitulează instanța supremă pe teme bisericești

de Ierom. Lavrentie | 14 iul. 2021 | Biserica Greciei | 0 comentarii

Sursă imagine: Ρομφαία. Fotografie de arhivă

Romfea.gr: Sfântul Sinod recomandă alegerea liberă a vaccinării ca soluție exclusivă

Astăzi, 13 iulie 2021, la prima ședință a Sfântului Sinod Permanent, … a fost primit vizita Ministrului Sănătății dl. Vasilios Kikilias și a Prof. de la Universitatea din Atena, dl. Sotirios Tsiodras.

După întâlnire, dl. Kikilias, în timp ce a mulțumit Preafericitului pentru găzduire și primire, a arătat că a cerut sprijinul Bisericii în efortul de a înfrunta pandemia prin acțiuni de informare, astfel încât cei care au îndoieli și temeri să se vaccineze pentru a fi protejat binele vieții. Apoi dl. Tsiodras a caracterizat drept ziditoare întâlnirea și a accentuat îndeosebi faptul că, în acest moment de mare răspândire a virusului în societate, a fost folositor să fie cerut cuvântul de sprijin din partea ierarhiei pentru pliroma Bisericii cu care suntem tovarăși în căutarea adevărului și sperăm că prin vaccinare vom reveni la o normalitate.

Din partea sa, Preafericitul Arhiepiscop a făcut referire despre o întâlnire folositoare și critică…

După întâlnire, SSP și-a continuat ședința și a decis:

1) Să trimită către Sfânta Arhiepiscopie a Atenei și Sfintelor Mitropolii ale Bisericii Greciei o Enciclică corespunzătoare către popor cu scopul informării credincioșilor despre învățătura duhovnicească și canonică a Bisericii pe teme de pandemie, recomandând priveghere duhovnicească și participarea deasă la viața ei de cult.

2) Să recomande încă o dată alegerea liberă a vaccinării drept soluție exclusivă și verificată științific pentru oprirea răspândirii virusului.

3) Să reamintească faptul că singura competență să exprime opiniile Bisericii Greciei pe toate subiectele care se ivesc este S.S.P. ca «voce sinodală» permanentă/constantă, iar reprezentantul lui, Preasfințitul Mitropolit Atenagora de Ilios, Aharnon și Petrupolis, este singurul emițător al deciziilor sale către mijloacele de informare.

4) Să verifice și să limiteze orice voce absurdă și izolată, care e în disonanță cu regimul sinodal al Bisericii și cu regula de veacuri a tradiției ei cu scopul de a fi evitate smintirea credincioșilor și periclitarea sănătății tuturor.

Din partea Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei

Nota noastră: În contextul unei presiuni mari asupra Bisericii din partea oficialităților de a sprijini vaccinarea contra covid, decizia Sinodului grec este o bătaie în retragere, un răspuns negativ la așteptările statului. Acesta este un semnal bun, este păstrată linia de până acum a majorității Bisericilor Locale de neutralitate. Bineînțeles că de dorit ar fi fost să fie exprimată o critică pe probleme de etică, lucru ce stă în competența Bisericii, dar încă nu se înregistrează o înrolare a ei în sfere ce-i depășesc și i-ar submina autoritatea.

Pe de altă parte, oripilează atitudinea inchizitorială de a astupa orice voce dizidentă sub pretextul că Sinodul Permanent este autoritatea ultimă. Însă, în felul acesta este ignorat Sinodul Ierarhiei, compus din toți episcopii din Grecia. În multe puncte sensibile Sinodul Permanent a luat decizii care erau peste competența lui, cum ar fi în probleme dogmatice delicate ce privesc Sinodul din Creta, recunoașterea schismaticilor ucraineni și, foarte recent, emiterea unor reglementări liturgice cu privire la slujirea cu restricții a Învierii de anul acesta.

Pe lângă toate acestea, se pare că sunt vizați doar episcopii care se opun vaccinării, nu și cei care o laudă. Ca dovadă, doi Mitropoliți care și-au exprimat oficial criticile față de regulile pentru slujba de Paști sunt cercetați disciplinar, pe când Mitr. Ierotheos scrie articole așa-zis teologice prin care laudă vaccinarea fără să i se pună îngrădiri.

Din păcate, există foarte multe teorii extreme legate de vaccinare, care fie o ridică nejustificat în slăvi, fie speculează tot felul de pericole nano-metrice și de pierdere a harului. Cert este că există probleme serioase medicale și sociale. Siguranța vaccinurilor este mai mult decât îndoielnică, iar obligativitatea ei este un semn al instaurării unei dictaturi culturale cumplite la nivel mondial, în care este târâtă și Biserica. Implicarea ei atât de puternic sau, mai bine zis, reducerea ei la un nivel social viciază serios menirea sa duhovnicească, de mântuire a credincioșilor. Ținta nu ar trebui să fie viața trupului, ci chiar dimpotrivă, să fim dispuși să renunțăm la el pentru ceva mai înalt, pentru suflet și învierea în împărăția lui Dumnezeu.

Din păcate, lucrarea Duhului Sfânt este tot mai ștearsă și nebăgată în seamă în detrimentul celei materiale. În loc să stăpânească frica și cutremurul în fața lui Dumnezeu, domină frica de autorități și de amenințări și persecuții. Învățătura creștină tocmai prin trăirea ei ar trebui să fie superioară, nu prin teorii ieftine. Așa se ajunge să fie emise hotărâri sinodale împăciuitoare, la limita corectitudinii, foarte depărtate de duhul fierbinte al Evangheliei. Cum pot avea acestea pretenția la exclusivitate când nu au autoritatea cerească necesară, ci sunt influențate de miniștri, doctori și alți factori de putere?

Nu pot să nu remarc o afirmație din articolul menționat mai sus al IPS Ierotheos, intitulat Vaccinurile în stricăciunea omului. Acesta scrie: „Pe teme medicale, au valoare deciziile organelor colective medicale. Evident, există și opinii diferite izolate, dar în final vom primi opiniile organelor colective științifice ca mai autentice. Același lucru se întâmplă și în spațiul bisericesc. Primim deciziile Sinoadelor la care au conlucrat mulți Episcopi și ignorăm vocile izolate. Același lucru este valabil și pe teme teologice dogmatice. De exemplu, pe teme hristologice au luat decizii Sinoadele Ecumenice, pe care le primim, cu toate că există episcopi și teologi izolați care nu sunt de acord”. Foarte dubioasă această abordare democratică, prin care majoritatea contează, nu adevărul științific sau dogmatic. Iar paralela dintre dogme și știință este inexactă; tocmai că nu există episcopi și teologi care să nu accepte Sinoadele Ecumenice fără să fie anatematizați/excluși. Sau s-a schimbat între timp situația?

« Intrări Mai Vechi

Sunt (departe de a fi) lepădare de Hristos vaccinarea și pașaportul „anti-covid”?

Robia lui Faraon și libertatea vaccinată

Curtea de Apel Bucureşti despre catastrofala ordine de drept din România

Valorile creștine puse la strâmtorare și înlocuite de vaccinare

Certificatul verde: însemnul unei noi ideologii inacceptabile pentru creștini

Virusarea credinței. Persistența IPS Ierotheos în poziția teologică pro-vaccinare

IPS Ierotheos își duce mai departe sarcina de teolog al noii normalități sanitare: „Cine infectează pe alții în pandemie este vinovat de ucidere”

Nedreptatea continuă asupra Mitropoliților Serafim și Cosma, care sunt acuzați în Sinod (pe nedrept) de nesupunere

Biserica Greciei a îndemnat credincioșii printr-o Enciclică sinodală să se vaccineze. Au existat și reacții de împotrivire

Sinodul Bisericii Greciei recomandă libertatea de alegere în privința vaccinului anti-Covid. Dar se autointitulează instanța supremă pe teme bisericești

Noutăţi:

Caută

Categorii

Arhive

Meta