Ca o continuare a discuției despre împlinirea unui deceniu de la întrunirea Sinodului din Creta, prin găzduirea Pr. Mihail Deliorga pe grupul său de Telegram Isihasmul Carpatin, a mai avut loc o dezbatere pe tema limitelor ce trebuie avute în vedere de cei care întrerup pomenirea ierarhilor ecumeniști (ce propovăduiesc o erezie). Au luat cuvântul Pr. Claudiu Buză, eu, Adrian, apoi a urmat o dezbatere pornind de la afirmațiile făcute în care au intervenit câțiva credincioși:
Minutele la care au intervenit interlocutorii sunt, după o aproximare făcută de Liviu:
0:00 – Introducere Pr. Mihail Deliorga 18:34 – Expunere Pr. Claudiu Buza 47:07 – Întrebări Pr. Mihail 1:08:40 – Expunere Pr. Lavrentie Carp 1:37:25 – Întrebări Pr. Mihail 1:51:53 – Expunere Adrian 2:25:47 – Intervenție + explicații Pr. Claudiu in dialog cu Pr. Mihail și Adrian 2:42:25 – Intervenție / observații Pr. Lavrentie 2:46:41 – Întrebări și răspunsuri participanți: 2:48:41 – Liviu 3:02:13 – Interventie Pr. Nicolae Negru Aman 3:05:07 – Intervenție Adrian 3:10:38 – Intrebare Pr. Lavrentie pentru Liviu 3:11:50 – Răspuns Liviu 3:13:54 – Continuare Pr. Lavrentie 3:18:52 – Răspuns Liviu pentru Pr. Lavrentie 3:23:01 – Răspuns Pr. Lavrentie 3:24:50 – Sanda 3:27:25 – Răspuns Adrian 3:32:01 – Răspuns Pr. Claudiu 3:35:44 – Liviu intrebare pentru Pr. Claudiu 3:37:05 – Răspuns Pr. Claudiu 3:50:20 – Corneliu 3:58:05 – Lăcrămioara 4:00:25 – Intervenție Pr. Lavrentie 4:02:04 – Alin 4:08:32 – Încheiere Pr. Mihail
Observațiile mele: Discuția moderată de Pr. Mihail a avut loc într-un format de dezbatere, care nu presupune o concluzie finală clar exprimată, un învingător, dar din care se pot observa limpede pozițiile fiecăruia. Probabil că momentul cel mai elocvent este dialogul purtat între Liviu și Pr. Claudiu, din care reiese că Părintele nu este de acord cu mersul la slujbele unde este pomenit ierarhul pe considerentul că prin aceasta se realizează o părtășie și validare a ecumenismului promovat de episcop. Deși pe final s-a făcut o confuzie între atitudinea din conștiință și cea din convingere, totuși demarcațiile s-au făcut mai fățiș ca alte dăți.
Deși îmi este suficient să știu că există multe situații din care se vede clar că unii Sfinți Părinți sau Sinoade nu au considerat că ar fi vreo întinare prin comuniunea cu ereticii înainte de condamnarea lor, totuși cercetarea m-a condus la concluzia că nu există nici o mărturie patristică viabilă care să gireze o astfel de concepție. Nici măcar linia studiților, îndeosebi exprimată de Sf. Teodor, nu a fost acceptată de Biserică, ci repudiată prin canoanele 13-15 I-II. Fără a mai spune că nici un nepomenitor respectabil cât de cât din ziua de azi nu preia pe acest Sfânt în întregime și să spună că Tainele ecumeniștilor sunt nevalide.
Oprindu-mă la exemplul Sinodului V Ecumenic, este adus argumentul că în cadrul său se face afirmația că Papa Virgiliu constituie o problemă pentru unitatea Bisericilor Locale Ortodoxe și puritatea Tainelor atâta vreme cât susține o credință nestoriană chiar și înainte de condamnarea sa. Ei bine, această afirmație este adevărată, însă este făcută de chestorul Constantin, reprezentantul împăratului Iustinian, înainte de a da citire unei scrisori a autocratorului. Drept răspuns, procesele verbale consemnează că Sinodul a răspuns astfel: „Ceea ce a părut a fi bine preaevlaviosului împărat este în acord cu lucrările pe care le-a depus pentru unitatea Sfintelor Biserici. Drept urmare, să păstrăm unitatea cu scaunul apostolic al Preasfintei Biserici a vechii Rome, împlinind totul potrivit tonului textelor care au fost citite. Pe cazul aflat înaintea noastră, să se urmeze după cum am hotărât”. Practic, s-a luat în discuție caterisirea Papei, dar fără a rupe comuniunea cu Roma. Însă trebuie observat că răspunsul nu reia ideea purității Tainelor și că cel care o exprimase este o persoană laică, fără să însemne că toate cuvintele sale au valoare sfântă, normativă. Deci nu e normal să ne axăm pe aceste expresii, lăsând deoparte faptul că acel Sinod l-a cercetat pe Papă pornind de la prezumția de nevinovăție, trimițând delegați la dânsul (prezent fiind în Constantinopol) și chiar ținându-i partea în mare măsură din cauza ițelor încurcate ale disputelor.
Nu am putut verifica pe moment procesele verbale decât printr-o traducere în engleză editată la Oxford (care corespunde cu adevărul, din cât am putut constata deocamdată). Voi reveni cu precizări dacă textele grecești originale conțin alte variante. În orice caz, este limpede că afirmația aparține chestorului, nu Sinodului, nici măcar nu este din scrisoarea împăratului Iustinian.
Așadar îmi pare o lipsă de seriozitate să considerăm că aceasta este o manieră potrivită de a citi și înțelege textele bisericești, extrăgând din context și potrivind lucrurile doar ca să scoatem o idee total contrară literei și duhului Sinoadelor și Sfinților Părinți.
Față de restul mărturiilor aduse de Pr. Claudiu mai adaug doar faptul că Sinodul din 536 a dat anatemei un Patriarh ce se opunea unui Sinod Ecumenic (IV). Deci nu vorbim de o erezie necondamnată, ci de o împotrivire fățișă față de o rezoluție dogmatică a Bisericii. Iar Papa Agapit a refuzat comuniunea cu Patriarhul Antim nu din proprie inițiativă, ci în mijlocul unei dispute fierbinți pentru a la partea unei tabere. Nu reiese de nicăieri că ar fi evitat să se întineze liturgic din relatarea evenimentului făcută în cartea Străjerii Ortodoxiei.
2. Liviu a avut meritul de a fi dus discuția cu Pr. Claudiu în punctul cel mai sensibil, anume posibilitatea participării mirenilor la slujbele unde este pomenit un episcop ecumenist/ adept al Sinodului din Creta. Deși replicile s-au axat pe mersul la biserică mai degrabă decât a sta acasă, importantă este motivarea interdicției de a merge acolo unde se pomenește, anume întinarea cu erezia.
Deși Pr. Claudiu a afirmat că nu forțează pe nimeni să evite slujbele unde se pomenește, de fapt el face acest lucru. Pentru că nici un duhovnic nu poate forța pe cineva să păzească poruncile lui Dumnezeu, ci doar să-l îndemne și să-i pună un dreptar în acest sens. Acest lucru este, de fapt, o forțare (în sensul bun), adică nu lasă la libera lui alegere ca și cum ar fi ceva indiferent.
În realitate, nu vorbim despre o alegere de conștiință, ci de convingere. Conștiința îl îndemna pe Apostolul Pavel să se întrețină din munca sa, să nu beneficieze de avantaje materiale ca apostol. Dar, dacă ar fi pretins că această conduită este necesară, nu o alegere a sa benevolă, atunci nu mai era o opțiune de conștiință, ci de convingere, regulă sau credință. Prin comparație, dacă cineva alege din conștiință să nu participe la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii, ar face acest lucru conștient că nu este nici un pericol, dar dorește să evite orice prilej de asociere, fiind vorba de o atitudine personală.
Așadar, atâta vreme cât slujbele unde sunt pomeniți ierarhii sunt considerate vectori de întinare prin Taine, vorbim de o concepție zelotistă și schismatică, ce poate duce la o schismă reală, adică la o separare pe motive ne-dogmatice.
Atitudinea corectă de întrerupere a pomenirii socotesc că este de a veni în sprijinul unui demers teologic substanțial de combatere a ecumenismului, nu în prim-plan. Este un mijloc, nu un scop. În plus, ea nu ar trebui să impună o viziune (corectă) prin intransigență, ci să convingă prin argumente și atitudine corespunzătoare de rugăciune și dragoste față de aproapele și de adevăr. Astfel, de vreme ce se urmărește izbăvirea Bisericii, conform canonului 15, iar aceasta este constituită din toți credincioșii clerici și mireni, nu este normală și nici canonică ruperea comuniunii cu toți, ci strict cu cei care propovăduiesc erezia, deci nu și cu cei neutri sau drept-credincioși.
Bineînțeles că nu putem forța pe nimeni, dar putem prezenta dovezi concludente pentru a convinge de erorile și pagubele produse de oprirea pomenirii făcute fără discernământ canonic și duhovnicesc.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Recent, pe 8 ianuarie și apoi pe 14 ianuarie, Sinodul Bisericii Ciprului s-a întrunit în mod extraordinar îndeosebi pentru a aborda situația Mitropolitului Tihic de Pafos, dar și alte subiecte stringente.
Mărturisirea sa de credință, după ce a mai alcătuit una de acest fel, sună astfel: „Primesc autoritarea și duhul canoanelor apostolice și al sfintelor canoane ale celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe și dintre ale celor Locale, pe acelea pe care le-au validat (Sinoadele Ecumenice), primindu-le, pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii. Mărturisesc definițiile (horosurile) dreptei credințe expuse de Sfintele Sinoade de mai sus sub harul luminător al Preasfântului Duh și sfintele canoane pe care Sfinții Părinți le-au predat Bisericii, întocmindu-le, spre împodobirea ei, buna rânduială a obiceiurilor potrivite cu predaniile apostolice și duhul învățăturii dumnezeiești evanghelice, îmbrățișez și mă îngrijesc să călăuzesc conform cu aceste canoane poporul ales (bogat) al Domnului în slujirea care mi-a fost aleasă prin voia dumnezeiască.
Condamn orice erezie pe care o condamnă Biserica Ortodoxă și apăr dogmele Bisericii celei una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească. Fac cunoscut că niciodată nu m-am gândit sau am pus în faptă întreruperea pomenirii numelui Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului și al Sfântului nostru Sinod la sfintele slujbe.
Niciodată în cunoștință de cauză sau din dispoziția mea nu am acceptat sau am îndemnat pe cineva să iasă din ambianța Bisericii Ortodoxe sau să omită pomenirea numelui oricărui Întâistătător al vreunei Biserici Ortodoxe sau al propriei conduceri bisericești. Judecata asupra ereziilor sau a schismelor sau a credințelor rele (cacodoxiilor) aparține Sinodului Ortodoxiei, este exprimată, confruntată și soluționată mereu sinodal în toată existența Bisericii Ortodoxe. Astfel s-a ivit, de altfel, în Sfintele Sinoade Ecumenice Simbolul de credință și combaterea tuturor ereziilor.
Cele ce mai sus le-am declarat și consemnat în Mărturisirea de credință din 18.06.2025, pe care am depus-o la Sfântul nostru Sinod și la Patriarhia Ecumenică.
Toate Sinoadele Ecumenice au fost numite Ecumenice deoarece au ajuns să fie acceptate de conștiința pliromei Bisericii, drept pentru care există Biserica pentru care a murit Hristos și a înviat, făcându-Se El Însuși Cap al Bisericii și mădularele ei mădulare ale Trupului Său. După cum nu depinde de mine autoritatea sfintelor canoane, în același fel nu depinde de mine autoritatea Sfintelor Sinoade, ci de pliroma Bisericii, împreună cu care îmbrățișez cele descoperite de dogmele ortodoxe prin Sfintele Sinoade Ecumenice și Locale.
Orice cugetați voi, frații creștini ortodocși și împreună-episcopi, le cuget, le țin și săvârșesc Tainele dogmelor în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, după cum ne-au fost predate de Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, după cum faceți și voi.”
Așadar, în esență, Mitropolitul Tihic evită să recunoască Sinodul din Creta drept normativ, ba chiar sugerează că acesta va fi acceptat doar în măsura în care conștiința tuturor credincioșilor îl va primi. Iar în ce privește oprirea pomenirii, nu o condamnă, ci doar menționează că nu a pus-o el în aplicare și nici nu a îndemnat pe nimeni, adăugând că rămân în vigoare practic cele afirmate în prima sa mărturisire, adică posibilitatea canonică de a întrerupe pomenirea, dar într-un duh corect, lipsit de duh zelotist schismatic.
Statutul său ca Mitropolit de Pafos
Pe lângă mărturisirea sa de credință, Mitr. Tihic pledează pentru revenirea sa în scaunul în care a fost ales, altfel va apela la instanțele civile pentru a i se face dreptate. Justifică această măsură prin aceea că nu există o decizie de nici un fel de scoatere din scaunul episcopal, totul fiind făcut necanonic și fără a se fi urmat vreo procedură coerentă. Din acest motiv, consideră că este îndreptățit să implice instanțele civile pentru a analiza în ce măsură a fost respectată legea bisericească pentru excluderea sa. În plus, această opțiune îi este garantată și de Statutul Bisericii Ciprului (art. 48, anexa II).
Deoarece el a respectat recomandarea Patriarhiei Ecumenice de a fi menținută unitatea și pacea, este necesar să fie îndreptate și lipsurile procedurale menționate de Constantinopol, care sunt, în fapt, încălcări ale Statului.
După cum a susținut și profesul în drept canonic Anastasios Vavouskos, întreaga procedură de depunere a Mitropolitului Tihic este practic inexistentă, fără decizii oficiale, ci bazată doar pe Comunicate publice, dar fără bază și temei canonic și legal.
Deciziile sinodale din 7 ianuarie
Convocat în mod extraordinar, dar fără a fi permisă prezența Mitr. Tihic, pe care acesta a solicitat-o în mod expres, Sinodul cipriot a hotărât oprirea acestuia de la slujire pe o perioadă nedeterminată și i-a impus unele condiții. Această decizie a fost adoptată cu 11 voturi pentru și 5 împotrivă față de 10-6, cum s-a întâmplat în vară.
Comunicatul oficial sinodal enumeră 5 cerințe impuse Mitr. Tihic, pe lângă oprirea de la slujbă: – să depună Mărturisirea de credință cerută de Sfântul Sinod; – să renunțe la recursul sau la dispoziția spre recurs la instanțele civile; – să condamne îngrădirismul de Biserică; – să accepte noile responsabilități în Arhiepiscopia Ciprului care îi vor fi acordate de Arhiepiscop; – să înceteze să provoace răzvrătire și scandal în rândul pliromei Bisericii.
Paradoxal, mărturisirea de mai sus nu este luată în considerare. Aceasta înseamnă că i se cere aderarea explicită la deciziile Sinodului din Creta, mărul discordiei, de la care a și pornit problema opririi pomenirii episcopilor la slujbe. În ce privește îngrădirismul, cum îl numește Arhiepiscopul, sau îngrădirea, cum e numită de canonul 15 I-II, se deduce că ar fi trebuit să condamne orice oprire a pomenirii numelui episcopului în orice situație, deși acesta este un drept stipulat de canoane în condițiile existenței unei erezii susținute de arhiereu. Practic, fără a avea curajul sau posibilitatea să numească aceste puncte oficial într-un comunicat asumat sinodal, majoritatea arhiereilor ciprioți susțin devierea ecumenistă a Bisericii și nu concep să existe vreo contestare din partea celor drept-slăvitori.
Cu o zi înainte, purtătorul de cuvânt al Sinodului a declarat că e posibil ca Mitr. Tihic să fie caterisit pentru că se constată că nu a renunțat la recursul la instanțele civile. Totuși, de vreme ce nu a fost luată această decizie, se pare că Arhiepiscopul se teme de eventuale măsuri decizii pripite și dorește să pregătească terenul pentru acțiunile viitoare și să modifice prevederile canonice ale Bisericii Ciprului.
În orice caz, nedreptatea este evidentă pentru orice minte sănătoasă și mai ales pentru cei cunoscători în procedurile canonice și juridice.
Ecumenismul de fond ce stă la baza conflictului din ierarhia cipriotă
Observația pe care îndrăznesc să o fac este că toată această confuzie provine din duplicitatea existentă în rândul clerului și mai ales a arhiereilor. Deși foarte puțini, episcopii cu mărturisire ortodoxă ar fi trebuit să se delimiteze mult mai clar de ecumeniști. În primul rând, este de neînțeles cum actele unui Sinod de natură dogmatică (pe problema ecleziologică a ecumenismului) pot fi acceptate de episcopi ce au mărturisiri diferite, ortodoxă și eretică.
Se explică o oarecare îngăduință pentru a nu provoca sminteli și mai mari, dar nu în termeni abătuți de la dreapa credință. Astfel, spre comparație, Sinodul de pe vremea lui Fotie (sec. IX) nu a rupt comuniunea cu episcopii eretici (adepți ai Filioque) franci, dar a făcut mărturisirea de credință ortodoxă. În situația de astăzi, avem aceeași îngăduință și amânare a ruperii comuniunii și alegere a apelor, lucru de înțeles, dar sub auspiciile unei credințe greșite (ecumeniste) ratificate la Sinodul din Creta.
Personal consider că acesta este fondul care explică acest conflict surd și de fond aprins în Biserica Ciprului. Și este foarte posibil ca partea neortodoxă să câștige și mai mult teren. Însă judecata este a episcopilor și a celor care cunosc mai bine aceste ițe și Dumnezeu să ne lumineze pe toți să facem voia Lui și să dăm mărturisirea cea bună fiecare în dreptul său.
Deoarece mulți induc o frică și o păzire de erezii ce pretind că ar fi la un nivel duhovnicesc și impun o delimitare de ecumenism dincolo de dispozițiile canonice, este important nu neglijăm acest aspect. Specific că nu trebuie disprețuită paguba duhovnicească și nici mers strict legalist după orientări tipiconale, ci urmărit folosul mântuirii. Mai precis, normele bisericești tocmai pentru o bună orientare duhovnicească au fost date, nu sunt hotărâri abstracte și juridice desprinse de viața în Duh, chiar dacă pot fi folosite și instrumentate rău.
Omul are înzestrarea de la Dumnezeu suficientă să-L cunoască prin ghidajul conștiinței. Însă a fost necesară și darea unor îndrumări scrise, legi pentru a împrospăta și revigora mintea și a evita înșelările. Mai apoi, venirea lui Hristos a întărit legea cu puterea Duhului Sfânt pentru a da o mai mare certitudine și putere de convingere. Însă aceasta nu înseamnă că sunt anulate legile și regulile canonice, ci tocmai sunt întărite și împlinite corect. Viața în Hristos înseamnă tocmai cunoașterea lui Dumnezeu (In. 17: 3), care dă viață.
Biserica are nevoie și se folosește de canoane pentru îndrumarea credincioșilor la nivel duhovnicesc. Cum se întâmplă acest lucru?
Pornind de la un exemplu adesea invocat, se va vedea esența duhovnicească a normelor canonice bisericești.
Sf. Ap. Pavel afirmă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Importate sunt aici două aspecte, cine este ereticul și ce înseamnă că este singur de sine osândit.
Din tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur se înțelege că e vorba de cel rupt de Biserică, diferit de cel aflat sub păstorirea episcopului Tit. El spune: „De ce să te mai obosești în zadar, semănând sămânță pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuințezi către ai tăi” (Comentariu la Epistola către Tit, Omilia VI). Apoi: „Ce va să zică: fiind singur de sine osândit? Adică nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit. Când, deci, și după sfătuire, el rămâne același, devine de sine osândit” (Ibidem). Așadar e vorba de eretici care susțin învățături combătute de Biserică, despre care se pot documenta că sunt greșite, și care au fost înfruntați și îndrumați și admonestați, dar care au rămas îndărătnici în starea lor. Chiar și așa, se poate intra în discuții cu acești excomunicați, dar nu lungite fără folos.
Deci a fi de sine osândit nu intervine după împroprierea oricărei dogme rele, ci după ce a primit cineva mustrări și nu mai are dezvinovățire pentru abaterea lui, ba chiar și după cea s-a discutat în particular cu el. Nu e ca și cum a căzut din neștiință sau în lipsa unor repere, ci singur a ales rătăcirea în cunoștință de cauză.
Aceasta este starea ereticilor condamnați, care e diferită de cei care proferează devieri din neștiință sau fără să fi fost corectați. E posibil ca, până la o condamnare, să se strecoare o rătăcire explicabilă și care se poate îndrepta. Este cazul Fer. Teodorit al Kirului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV Ecumenic, unde s-a dezis de poziția sa și a rămas în Biserică și o autoritate duhovnicească. Deși nu e Sfânt, dar e un Părinte reprezentativ.
Duhovnicește, orice deviere nu e atât de gravă până la combaterea și condamnarea ei de Biserică. Cel în cauză poate invoca lipsa de știință sau alte motive pe bună dreptate. Însă, după anatematizarea unei erezii, ea devine de nejustificat. Mai mult, după ce o persoană este judecată efectiv de un Sinod, nu mai are răspuns în fața lui Dumnezeu.
Mai există o nuanță, anume când e vorba de o învățătură care a fost combătută de Sinoade indirect și de Sfinții Părinți, dar încă nu este condamnată oficial, cum este ecumenismul. Acesta este contrar Crezului formulat la Sinodul II Ecumenic și a fost criticat explicit de mari Sfinți contemporani precum Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Ioan Maximovici, Porfirie Cavsocalivitul, dar și denunțat de Sinodul ROCOR din 1983. În această situație, cei care nu iau în seamă aceste voci au o vinovăție mai mare decât dacă nu ar fi existat astfel de repere clare, dar au încă circumstanța că nu există o condamnare oficială. Iar cea mai importantă diferență este aceea că existența acestor voci critice permite, prin canonul 15 I-II, înfruntarea ierarhilor prin oprirea pomenirii în cazul că ei susțin deschis ecumenismul, mai ales la nivel sinodal. Fără să fi existat o dezbatere serioasă teologică, nu era posibilă oprirea pomenirii, ci ar fi trebuit dusă mai întâi înfruntarea aceasta argumentată.
De aceea există diferența aceasta între cele trei categorii nu doar la nivel canonic, ci și duhovnicesc: eretic, propovăduitor al unei erezii și cel ce are o învățătură greșită absolut nouă. Nu e ca și cum adevărul Evangheliei trebuie formulat de acum încolo sau nu este știut, dar sunt scuzabile diferite devieri, există o îngăduință față de acest aspect pentru a fi tratat pastoral prin diferite îndemnuri, povețe și admonestări până la condamnarea finală.
Există opinii teologice greșite nevinovate pentru că nimeni nu este învățat de la început, ci sporește câte puțin și e firesc să apară șchiopătări. E natural să existe subiecte foarte spinoase care nu pot fi dezlegate definitiv și rămân în discuție. Dar există și căderi în greșeli ce vădesc o așezare proastă duhovnicește și duc la rătăcire și pe alții.
Așa se explică, spre exemplu, eroarea unor părinți sporiți pe diferite subiecte fără să le afecteze relația cu Dumnezeu. Cum a fost cel din Pateric ce considera că Melchisedec nu a fost om, ci Fiul lui Dumnezeu. Dar s-a convins când a primit răspuns de la Dumnezeu după ce i-a cerut Sf. Chiril să se roage pe această problemă. Devierea sa nu-l oprea să aibă legătură vie în Duhul Sfânt cu Dumnezeu chiar în greșeală fiind.
De aceea trebuie ajutat fiecare să iasă din eventuale abateri fie prin povață, fie prin mustrare, fie prin condamnare, după îndărătnicia sau bună-voința lui. Și tot de aceea nu-i putem cataloga drept eretici deplini pe ecumeniștii de azi pentru că nu au fost combătuți și confruntați total.
Marja aceasta de deviere de la adevăr și de la morală se petrece în Biserică. Aceasta face ca ea să fie sfântă prin normele ei, dar nu și prin membrii ei, care sunt supuși păcatului. Totuși nu înseamnă că ne contaminăm unii de la alții involuntar de păcat și erezie prin simpla comuniune. Ceea ce ne leagă între noi nu este crezul personal al fiecăruia, ci credința oficială a Bisericii și adeziunea formală la ea.
Aceasta înseamnă că avem un aspect instituțional al Bisericii, o apartenență formală, care trebuie aprofundată viu și lucrată în Duhul Sfânt. Cum spunea Hristos, „mântuirea din iudei este” (In. 4: 22), deși critica foarte aspru obiceiurile și predaniile cărturarilor. Altfel spus, depozitul adevărului este în Ortodoxie, dar trebuie să-l și trăim. A nu ne lepăda de el este minimal pe pământ, dar pentru mântuire se cere a-l păzi și cu fapta.
Deci nu putem vorbi de întinare prin comuniunea care se realizează în Biserică. Este greșit în fața lui Dumnezeu să sprijinim ecumenismul, dar comuniunea cu episcopii nu reprezintă întinare sau părtășie la rău.
Este foarte normal să reacționăm la diferitele abateri dogmatice pe multe paliere, să fim mărturisitori cu neliniștea cea bună. Însă trebuie mare grijă să fim în limitele admise de Biserică, după cum exprimă și pr. Arsenie Papacioc, altfel provocăm o mișcare de natură schismatică ce provoacă mare pagubă.
Așadar, în funcție de gravitatea ereziei, proporțional trebuie să fie și combaterea și dezicerea de ea. Astfel, de ereticii condamnați trebuie să ne ferim să avem vreo comuniune cu ei sub orice formă. Spre exemplu, nu se acceptă unirea cu catolicii. Însă de cei necondamnați, cum sunt ecumeniștii, nu ne putem rupe și nici nu putem pretinde altora să taie comuniunea bisericească. Doar putem întrerupe pomenirea în limitele canonice și patristice și mai ales putem și avem datoria morală, după puterile noastre, a combate teologic abaterile.
Poate că cineva simplu și neformat teologic sesizează gravitatea unor probleme dogmatice și simte să reacționeze. Este greșit? Evident că nu, dar să fie la nivelul său. E bine să se dezică de ce observă greșit, să păstreze distanța. Dar nu poate trece la oprirea pomenirii fără să știe bine ce face. Și, mai ales, nu poate cere altora să facă gesturi de care nu e conștient nici el ce însemnătate bisericească au. Altfel nu mai vorbim de o mărturisire în simplitate, ci de intrare pe un teren teologic fără pregătire și cu multe pericole.
Apare și primejdia scoaterii din context a diferite citate patristice și canoane și absolutizarea lor în stil sectar prin desprinderea de context și de sensul real.
De aceea am insistat mereu să existe o dezbatere serioasă canonică și patristică pentru a fi stabilite limitele și orientări clare ale reacțiilor față de ecumenism și Sinodul din Creta îndeosebi pentru că există, din păcate, exagerări. Am realizat destule materiale pe această temă pentru a fi disponibile și altora și poziția mea să fie vădită. Reiterez faptul că impresia mea este că nu s-a insistat suficient pe faptul că deciziile sinodale din Creta sunt în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți mai vechi sau contemporani și nici pe o înfruntare țintită a răului, adică a episcopilor și a susținătorilor vădiți ai greșelii lor, fără a băga în aceeași oală pe credincioșii nevinovați, dar acuzați că sunt în comuniune cu cei dintâi.
Consider că discernământul duhovnicesc este necesar și nu poate fi în răspăr cu canoanele Bisericii și cu înțelegerea sănătoasă a lor. Tocmai pentru că acestea reprezintă o tradiție sedimentată a credinței și vieții bisericești. Si este absolut necesar a fi evitate atitudinile ce provin din zelul fără cunoștință, din înfierbântarea sângelui pentru a se lăsa loc râvnei sănătoase pentru adevăr și dreapta credință.
Apelul Mitr. Tihic la Patriarhia Ecumenică a fost soluționat în defavoarea sa, deși fanarioții susțin contrariul, că este în avantajul lui.
Mai exact, deciza Constantinopolului a fost că au existat vicii de procedură în Sinodul Bisericii Ciprului la destuirea lui, că Mitropolitul Tihic are dreptate în parte, dar s-a hotărât unanim să fie menținută. În același timp, i se recomandă să se conformeze cu soluționările cipriote „spre folosul său duhovnicesc și pentru pacea și unitatea Bisericii”.
Din nefericire, imediat după ședință Mitropolitul nu doar că a mulțumit pentru faptul că a fost ascultat/audiat cu dragoste, răbdare și dispoziție spre dreptate, ci a adăugat și că: Mă simt dator să clarific încă o dată că eu condamn îngrădirea. Nu e clar în ce termeni o condamnă, de vreme ce a mai făcut cândva aceasta cu referire doar la devierile schismatice ale unora, recunoscând dreptul canonic la oprirea pomenirii, după cum am scris într-un articol pe larg. Dacă o face în același mod ca atunci înseamnă că nu înțelege că nu asta cer de la el mai-marii Bisericii, ci o supunere, o re-educare și aliniere totală la stilul apostat de astăzi, după modelul lucrătorilor de vie care și-au însușit ei via și au omorât pe trimișii lui Dumnezeu.
Așteptăm alte nuanțări, deși există câteva bile negre în privința integrității Mitr. Tihic, anume apelul la Constantinopol, care validează pretențiile papiste fanariote și declarațiile acestea evazive, care nu sunt chiar pe o linie mărturisitoare. Totuși rămâne de apreciat atitudinea sa corectă de recunoaștere a dreptului canonic la oprirea pomenirii.
Arhiepiscopul Ciprului așteaptă ca el să-și mențină poziția și în țară pentru a lua o decizie favorabilă lui, după cum informează unele publicații bisericești.
Din păcate, în felul acesta, se pierde noțiunea de folos duhovnicesc și cea de pace a Bisericii, fiind reduse la un nivel pământesc și instituțional. Adevărul rămâne cu capul spart și fără glasuri care să-l apere la nivel înalt și tot mai puține chiar și în mediul de jos al clericilor și mirenilor. Mărturisitorii autentici au soarta proorocilor din Vechiul Testament, când toți le erau potrivnici, de la rege la opincă, dar aveau în ei cuvântul lui Dumnezeu care-i înflăcăra să rabde această mucenicie a înfruntării celor din jur.
Foarte posibil că atenția ierarhiei cipriote se va muta și asupra altor voci dizidente, cum ar fi Mitr. Neofit de Morfou, după cum a sugerat la un moment dat Arhiepiscopul în toiul discuțiilor de acum câteva luni despre destituirea Mitr. Tihic.
Într-adevăr, dincolo de amărăciunea situației, trebuie să recunoaștem cu asumare că trăim vremuri de strâmtorare mare, când cuvântul evanghelic și adevărurile veșnice de credință sunt trecuute prin sita intereselor lumești pentru a fi ajustate la pacea acestei lumi. Nu doar valorile morale sunt încălcate, ci sunt puse la respect și temeiurile Ortodoxiei. Însă grija adevărată și care contează este să trecem de cernerea lui Dumnezeu în ciuda presiunilor omenești și diavolești, de erezie și schismă.
Conform unor declarații de zilele trecute ale Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului, cazul scoaterii din scaun a Mitropolitului Tihic va fi analizat luna viitoare (iulie) de către Patriarhia Ecumenică și o soluționare definitivă se așteaptă a fi luată de Sinodul cipriot în august.
După ce a fost depus din scaunul mitropolitan în mod abuziv într-o ședință extraordinară a Sinodului Bisericii Ciprului, Mitr. Tihic a făcut recurs la scaunul Patriarhiei Ecumenice pe baza unei prevederi din statutul Bisericii Ciprului. Dosarul depus de ierarh are data de 5 iunie. Din păcate, aceasta înseamnă o recunoaștere a unui drept de natură papistă pe care și-l arogă Patriarhul Ecumenic și această acțiune ridică multe semne de întrebare din partea unui episcop tradiționalist și mărturisitor al dreptei credințe.
Deși într-un comunicat oficial prompt al Arhiepiscopiei Ciprului se specifica faptul că Mitr. Tihic nu are dreptul să facă recurs la Constantinopol, acum se vede că totuși cazul său va ajunge pe masa fanarioților. Abia apoi vor lua o hotărâre ierarhii ciprioți.
În același timp, Preotul Dimos Sarkelidis, care a fost hirotonit de Mitr. Tihic și despre care se spune că ar face parte din gruparea „eretică” a „îngrădiștilor (αποτειχιτών)”, a fost caterisit printr-o decizie unanimă a unui complet de judecată format din șase episcopi ciprioți. După cum observă și portalul OrthodoxChristianity și după cum se vede și din documentul oficial, nu sunt menționate bazele canonice avute în vedere pentru această depunere din treaptă. În plus, este interesant că doi episcopi, Atanasie de Limassol și Pangratie de Arsinoe au făcut parte din comisie, deși ei votaseră în favoarea Mitropolitului Tihic în cadrul Sinodului cipriot, spețe care au legătură directă. Nu se știe motivul caterisirii, dar foarte probabil este acela că a făcut acuzații de erezie la adresa Arhiepiscopului și a amenințat, pe bună dreptate, că va opri pomenirea lui la slujbe.
Pr. Dimos Sarkelidis și Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului (Imagine: Ρομφαία)
Interesant este și faptul că Arhiepiscopul a ținut să precizeze, într-un interviu, că nu există motive de neliniște că s-ar abate de la credință și tradiție. Din păcate, confundă tradiția cu a fi de aceeași parte cu celealte Biserici Locale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică:
„Vă rog, dacă vreți, să transmiteți un mesaj familiei noastre la general și în special societății noastre eleno-cipriote.
Biserica Ciprului dintotdeauna a învățat drept cuvântul adevărului și a fost mereu de partea Patriarhiei Ecumenice și a de celorlalte Biserici Ortodoxe și nu putem să ne abatem de la această linie pe care ne-au predat-o Părinții noștri.
De aceea să fie toți liniștiți că învățăm drept cuvântul adevărului și că știm și pe unde mergem, și ce ne străduim să facem.”
Din nefericire, aceste derulări de evenimente sugerează că hotărârile bisericești sunt luate pe considerente strict lumești, de dispute personale, fără a lua în calcul dreptul canonic și cugetul Bisericii și dreapta credință. Clericii inferiori (preoții) sunt mult mai vulnerabili în fața abuzurilor și îngrădirea sau întreruperea pomenirii este desconsiderată, deși are temei canonic, pe când statutul unui Mitropolit este luat în considerare mai tare. Altfel spus, este mai importantă aparența și relațiile de putere bisericească decât rânduiala canonică și învățătura ortodoxă, este mai bine văzut un Mitropolit de la înălțimea scaunului său, deși este lovit și unul ca el, decât un preot care ține rigoarea evanghelică, dar este mărunt.
Dosarul Mitropolitului Tihic în prezentarea Pr. Teodor Zisis
Anomaliile și parodia prin care a fost scos din scaun Mitropolitul Tihic au fost expuse pe larg de Pr. Teodor Zisis pe parcursul a trei lecții filmate, intitulate: „Ca o oaie spre junghiere”. Reluăm în continuare pe scurt ideile principale.
Reacția Bisericii a fost covârșitor de partea Mitropolitului Tihic. Chiar și un ierarh sârb i-a luat apărarea din primele zile, scriind un articol publicat pe Romfea.gr. Încă și unii specialiști în drept canonic au analizat și desființat hotărârea Sinodului cipriot.
Ședința de lucru a Sinodului a fost convocată ca fiind administrativă, nu de cercetare canonică. Practic, nu avea dreptul să ia decizii de penalizare. În plus, nici măcar nu a existat un proces de analizare a acuzațiilor, de probare a veridicității lor, ci doar o decizie imediată. Peste toate, cel care a condus ședința și a fost principalul deliberator a fost însuși Arhiepiscopul, care aducea și acuzațiile. Din pricină că nu poate cineva să-și judece propria cauză, hotărârea este nulă. Ea trebuia să fie probată de un Consistoriu neutru.
Ca o paranteză, Pr. Teodor Zisis a fost oprit de la slujire în Grecia sub acuzația nedreaptă că a întrerupt pomenirea Episcopului de Tesalonic, deși are acest drept, dar nu a fost caterisit. Dosarul său a fost înaintat Sinodului Bisericii Greciei, dar nu este soluționat. Ierarhul local nu avea puterea de a-l caterisi pe motiv de conflict de interese. În contraexemplu, în România mulți preoți nepomenitori au fost caterisiți de către propriul episcop, deși acesta își judecă propria cauză.
Revenind la cazul Mitr. Tihic, el se încadrează mai degrabă în reglementările canonului 1 al Sf. Chiril al Alexandriei, care cere ca un episop să nu fie scos din scaun fără proces și lăsat să poarte mai departe cinstea rangului. Mai ales fără să poată să se apere de acuzele care îi sunt aduse.
Acuzația de cooperare a Mitr. Tihic cu cei din gruparea „îngrădismului” este una fantasmagorică. Nu este nici dreaptă, nici vreo erezie la mijloc. Pr. Teodor afirmă explicit că doar nu mai este pomenit numele episcopului la slujbe, nu este vorba de nici o ruptură sau schismă. Aceasta pe baza canonului 15 I-II, dar și pe baza canonului 31 apostolic. Acesta din urmă dă dreptul a opri pomenirea chiar și pentru nedreptăți majore, nu doar pentru erezie.
Este folosit un termen peiorativ și inventat, anume „îngrădirism” în loc de îngrădire, pentru a da o conotație negativă.
În plus, este evidentă dubla măsură, cum Biserica Rusă și cea Ucraineană nu au fost sancționate pentru că au oprit pomenirea capilor a patru Biserici Locale (Constantinopol, Alexandria, Grecia, Cipru) din cauza conflictelor pe tema schismei ucrainene. Ierarhii ciprioți nu au ripostat la această decizie, ci îi lovesc doar pe nepomenitori.
Atacul la Mitr. Tihic țintește, de fapt, dreapta credință. I se cere o „Mărturisire de credință”, care este mai degrabă un libel, o închinare la idoli, prin care să-și manifeste distanțarea de îngrădiți și recunoașterea Sinoadelor din trecut, printre care și Sinodul din Creta. Acesta din urmă este pus ostentativ printre Sinoadele Ecumenice și Locale recunoscute în Ortodoxie, deși promovează erezia ecumenistă. Nu mai punem la socoteală că această cerință pune pe același plan hotărâri contrare, cum sunt cele de la Creta și canoanele mai sus menționate (15 I-II și 31 apostolic, dar și cu 3 Sinod III Ecumenic).
Recursul făcut la Constantinopol i-a fost sugerat Mitropolitului de apropiați ai săi, dar este foarte problematic. Pe de o parte, validează o teză greșită (a recursului la altă Biserică Locală, adică un soi de papism), pe de altă parte nu este clar ce se poate obține, având în vedere că pedepsirea sa tocmai de la Fanar a fost cerută. Deși el cere reanalizarea procedurii, este greu de crezut că va avea parte de mai multă atenție și dreptate.
Un apărător al deciziilor cipriote este Teodor Iankos și chiar parte din acuzarea Mitr. Tihic. Deși specialist în drept, Pr. Teodor îl portretizează ca fiind trădător și speculant, influențat de propriile interese. Mai ales, este un promotor al ecumenismului și membru activ la elaborarea și susținerea documentelor din Creta.
Un alt specialist în drept, Anastasios Vavuskos, critică procedurile prin care a fost depus Mitr. Tihic, dar respinge și îngrădirea de ecumenism prin nepomenire. Pr. Teodor recomandă ca cei care nu au studiat bine un subiect să se abțină să facă declarații publice neîntemeiate.
La cea de-a doua lecție filmată a fost prezent și pr. Dimos Sarkelidis, dar fără a avea intervenții importante.
Pe lângă observațiile Pr. Teodor Zisis, aș nota că ne găsim într-o vreme de degringolată a Ortodoxiei. Dacă mai există câte un ierarh mărturisitor, nu are curajul și nici libertatea duhovnicească să înfrunte corect situațiile, ci se lasă limitat de opiniile proprii și de interesele imediate personale de politică și putere bisericească. Aceasta cred că este explicația pentru care Mitr. Tihic este un ortodox mărturisitor, refuză să semneze libelul prin care să primească ecumenismul, dar apelează la Constantinopol și face recurs, o practică cel puțin la limita ereziei. Iar Episcopii Atanasie de Limasol și Pangratie de Arsinoe nu semnează depunerea din scaun nedreaptă, dar parafează caterisirea preotului Sarkelidis. Bine ar fi să fie infirmate aceste aparențe și să fie cât mai mulți care au cuget ortodox dintre mireni și clerici, care să facă față la apostazia care dă năvală peste noi.
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
La pomenirea Sf. M. M. Dimitrie (26 oct. 2024), Mitropolitul Atanasie de Limassol a avut o convorbire/conferință cu credincioșii. În acest context, i-au fost adresate și unele întrebări incomode, pe care le-au semnalat administratorii portalului Κατάνυξη, care sunt dintre nepomenitorii din jurul Pr. Teodor Zisis. Articolul de mai jos abordează modul în care a venit răspunsul la chestiunea întreruperii pomenirii:
Ne-a fost comunicat nouă, canalului Katanixi, un video și îndeosebi două fragmente scurte:
De la min. 1:01:30 până la 1:15:00 și de la 1:21:50 până la 1:26:30.
Câți le-au ascultat s-au înfricoșat și s-au indignat. Noi, străduindu-ne să-i liniștim și aproape cu siguranța că s-a produs o răstălmăcire, am văzut și am revăzut cu atenție fragmentele și efectiv nu am crezut urechilor și ochilor.
În video se aud minciuni de neconceput, din nefericire!
O credincioasă (ascultătoare a cuvântării): «Vreau să vă întreb despre îngrădire. Nu sunt îngrădită și nici nu intenționez să mă îngrădesc… dar mi s-a spus că îngrădirea nu te scoate afară din Biserică… și același lucru l-a făcut și Sfântul Paisie».
Mitropolitul de Limassol: «Când a făcut-o Sfântul Paisie?»
Credincioasa: «Față de Atenagora».
Mitropolitul de Limassol: «Niciodată n-a făcut asta! Niciodată!»
Credincioasa: «Și Augustin Candiotis?»
Mitropolitul de Limassol: «Nici (n.n. Mitropolitul de Florina) Candiotis! Eu am slujit cu el, am slujit cu el în Sfântul Munte. Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și cu bătrânul Paisie am slujit în fiecare zi, când s-a îngrădit? Acestea sunt minciuni!»
În alt punct este auzit Mitropolitul de Limassol că spune: „eu l-am cunoscut pe Sfântul Paisie în 1976”.
Întrebări rezonabile
De ce atâta perseverență și patimă să fie expuse atâtea minciuni împotriva Sfântului Paisie și a fericitului Sfințit Mitropolit Augustin Candiotis?
Este posibil să ignorați întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, care s-a petrecut din 1970 până la moartea lui (7.7.1972)? Nu ați citit cartea care a fost scoasă despre Sfânt cu titlul „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul” de Ieromonahul Isaac, în care scrie literal:
«Pentru o perioadă (n.n. Cuviosul Paisie) a întrerupt, împreună cu aproape tot restul Sfântului Munte, pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza unor deschideri primejdioase ale lui față de romano-catolici”.
Cu privire la îngrădirea fericitului mărturisitor Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina, lucrurile sunt și mai rele pentru că există un text pe care l-a compus însuși Sfântul Episcop Augustin, cu titlul «Răspunsuri pe subiecte bisericești», în care a subliniat că el însuși, Mitropolitul Ambrozie de Elefteropolis și Pavel de Paramithia au întrerupt «cu totul canonic» și nu «cu totul arbitrar» pomenirea Patriarhului Atenagora, conform canonului 15 al Sinodului I-II[1]:
„Dacă deschideți Pidalionul și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic». Am întrerupt-o după declarațiile înfricoșătoare ale lui despre primatul și infailibilitatea Papei, despre Filioque ș.a. «Cu capul descoperit» au fost propovăduite, la un nivel mondial, învățături antiortodoxe, care au fost condamnate de o mulțime de Sinoade. Iar cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care am trecut cu durerea sufletului la întreruperea pomenirii Patriarhului, cu document către Sf. Sinod am declarat că, dacă Patriarhul reneagă declarațiile respective, noi am fi reluat pomenirea. Dar, din păcate, acela a persistat în opiniile lui rătăcite. Iar faptul că Sf. Sinod, în ciuda tuturor presiunilor pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre. Această acțiune a noastră a fost oferit Patriarhiei un serviciu înalt, pentru că a existat frână pentru Patriarh, care se grăbea glonț spre o unire inoportună cu papistașii (Răspunsuri pe subiecte bisericești, Atena 1973, p. 49-50).
† Episcopul Augustin”
Este de prisos să menționăm mai multe argumente pe subiect.
Ca să punem gând bun, dacă ați greșit din ignoranță, spuneți-ne și vă vom comunica toate cele aferente ca să restabiliți adevărul față de persoana Sfântului. Altfel, este îngăduit să fie spuse minciuni despre un Sfânt despre care, printre altele, propovăduiți continuu că «l-ați trăit»?
„Eu l-am trăit și am fost cu Sfântul Paisie”!!!
Sfințenia oricărui Bătrân sporește numai răspunderea ucenicului în fața lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un fenomen natural (precum electricitatea sau magnetismul sau greutatea), ca să lucreze prin inducție, nici nu există vreo infailibilitate de vreun fel care se transmite în Ortodoxie.
Video-ul este trist. Un Mitropolit, care umplut cândva de speranță poporul credincios pentru cugetarea sa dreaptă, din păcate cade atât de jos în mod asurzitor.
Rămân o întrebare nerăspunsă. DE CE?
De ce este atacată cu atâta patimă îngrădirea canonică, sfântă și patristică?
De ce nu este atacată panerezia ecumenismului?
De ce nu ia o poziție ortodoxă pentru părăsirea Consiliului Mondial al Ereziilor (CMB)?
De ce nu dezavuează pseudo-Sinodul din Creta, care recunoaște ereziile drept Biserici și drumuri ale mântuirii?
De ce nu fulgeră împotriva noii ecleziologii a Patriarhului Bartolomeu Arhondoni, care împarte autocefalii anti-bisericești și samavolnice, găzduind noua schismă din Ortodoxie?
De cine se teme Înalt Preasfințitul și denaturează faptele despre îngrădirea canonică, adresându-se poporului și nu mustră pe vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos?
La răsunătoarea sărbătoare a Sfântului Dimitrie, îi dorim pocăință bună lui însuși, invitaților inspirați și stabiliți ai cuvântărilor din orașul omonim din Atena, care, în loc de o Refugiu Ortodox, au transformat parohia într-un «stup duhovnicesc» de producere și propagare a opiniilor neortodoxe, nebisericești și ecumeniste.
Nota noastră: Este uimitor cât de sucit poate fi receptată și înțeleasă acțiunea de întrerupere a pomenirii. Faptul că Mitr. Atansie o înțelege și el greșit la modul militant și cu opoziție categorică arată starea jalnică în care se găsește Biserica în aceste momente. Un episcop care nu a semnat documentele din Creta și le-a criticat serios are, totuși, o poziție alunecoasă pe subiectul ereziei ecumeniste semnată sinodal. Se naște întrebarea: Care este motivația care l-a îndemnat să se opună cu jumătate de gură?
În continuare dialogului extras în articol, Mitropolitul Atanasie își exprimă punctul de vedere despre îngrădire, spunând că cineva poate face aceasta față de episcopul său care spune erezii, însă cei îngrădiți se rup de orice episcop. Ar fi fost logic să se îngrădească de un ierarh din Biserica Greciei sau a Ciprului și să țină de cineva, de altă Biserică, a Rusiei, Georgiei… Altfel ajunge unul ca acesta să se taie de Biserică în loc să se îngrădească pentru că neapărat trebuie să aibă un episcop de care să aparțină.
Viziunea Mitropolitului păcătuiește nu doar prin minciunile demascate în articolul de mai sus, ci și prin perspectiva pe care o oferă. Episcopul este văzut ca fiind indispensabil, fără de care cineva iese din Biserică. Dar această măsură este prevăzută de un canon, nu este o acțiune arbitrară. În al doilea rând, a ține de un alt episcop înseamnă schismă, este interzisă de canoane. Iar dacă e vorba de plecarea din episcopie, atunci unde mai este îngrădirea? Pur și simplu este exclusă din ecuație râvna pentru dreapta credință și mustrarea unei erezii prin oprirea pomenirii episcopului care o propagă public și fără menajamente.
Dar anomalia provine chiar de la Sinodul din Creta, unde au fost semnate documente greșite dogmatic de către unele Biserici Locale și episcopi, iar cei care au refuzat să le aprobe, atât Biserici, cât și ierarhi participanți sau nu, au rămas în comuniune cu primii. Altfel spus, avem o situație în care dreapta credință conviețuiește cu erezia „canonic”. Mai mult, această atitudine de a nu fi de acord, dar a lăsa nesancționat pe cel eretic este privită ca fiind normativă și cine se abate de la ea este acuzat de schismă. Aceasta deși toată istoria Bisericii este plină de lupte dârze împotriva ereziilor, de Sinoade și Părinți care au luptat fără rest împotriva lor. Iar acum ecumenismul nu mai este privit ca fiind greșeală capitală, ci doar o mică problemă inerentă în Biserică în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, chiar și ereticii condamnați, catolici, protestanți și anticalcedonieni, sunt priviți ca fiind mădulare vii ale Bisericii, mai bolnavi sau mai buni ca ortodocșii.
Menționăm în contrapondere că Mitropolia Pafos, tot din Cipru, a găzduit anul acesta, pe 16 august, o conferință susținută de Pr. Peter Heers cu titlul: Unitatea extremelor, filetism, zelotism și ecumenism și zicala patristică: «Binele nu este bine dacă nu se face bine». De observat că aceasta a fost promovată oficial și de Mitropolitul Neofit de Morfu. Pe parcursul ei, s-a vorbit și despre extremele celor îngrădiți și a fost criticat foarte corect faptul că ei nu greșesc în dogme, ci în modul de manifestare prin aceea că se rup nu doar de cei ce propovăduiesc deschis o erezie (lucru permis de canonul 15 I-II), ci și de cei care sunt ortodocși, dar preferă să rămână în comuniune cu episcopii și clericii ecumeniști din iconomie.
Din nefericire, Mitr. Atanasie, prin cuvintele comentate, dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, își argumentează poziția prin mărturii mincinoase despre cei doi mari părinți menționați în discuție, Sf. Paisie Aghioritul și Mitr. Augustin Candiotis. Nu dă dovadă că are un cuget viguros ortodox, ci doar o gândire teoretică, abstractă, față de care nu se simte îndatorat să lupte până la capăt.
Nu doresc nicidecum să-l cataloghez eu pe Mitr. Atanasie ca fiind neortodox, ci aprecierile de mai sus au menirea doar de a problematiza pe temă. Este foarte posibil să existe la mijloc unele sminteli din partea zelotiștilor care-l fac să disprețuiască îngrădirea. Nu este căderea mea să apreciez până la capăt, ci doar punctez unele aspecte despre cum trebuie să fie cugetul ortodox.
În fine, este știut că Mitr. Atanasie a slăbit criticile față de schismo-erezia din Ucraina recunoscută de Biserica Ciprului sinodal atunci când a candidat la poziția de Arhiepiscop al întregii Biserici a Ciprului. Probabil a făcut aceasta pentru a fi mai bine văzut de ceilalți ierarhi din Sinod sau de către factorii de decizie geo-politici care influențau alegerile. Aceasta arată odată în plus precaritatea mărturisirii episcopilor de astăzi din întreaga lume, dacă până și unul recunoscut ca fidel tradiției este cel puțin nestatornic și înclinat să favorizeze Biserica închegată a instituție lumească, nu în duhul și adevărul Evangheliei.
În această situație, când episcopii nu au de gând să lupte pentru dreapta credință, se dovedește că reacția de întrerupere a pomenirii ierarhilor ecumeniști este necesară pentru a exista semnal de alarmă și neliniștea cea bună. Aceasta pentru că nu există în istorie Sinoade eretice care să nu fi foat condamnate, ci lăsate nepedepsite.
Încă un ultim aspect: Eu nu țin minte să fie scris în cartea despre viața Sf. Paisie faptul că a oprit pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Nici nu pot verifica asta în românește (momentan) și nici în grecește. Pentru cei interesați, există o mențiune pe larg despre acest eveniment în cartea Epistole și alte texte la nota 9 de la Scrisoarea sa către Patriarhul Atenagora despre ecumenism și zelotism.
Scrisorile trimise și primite de Sf. Chiril al Alexandriei sunt o mărturie clară și vie a felului cum a procedat acesta în vederea depunerii de pe scaunul patriarhal a lui Nestorie. Cu toate că îndeosebi unii din mediul grecesc (Monahul Sava Lavriotul într-un video recent, dar și „Ieromonahul” Evghenie în cartea tradusă de pr. Ciprian Staicu) susțin teoria că Episcopul alexandrin ar fi oprit comuniunea cu ereticul Nestorie înainte de Sinodul III Ecumenic de la Efes, nu există dovezi în acest sens, ci dimpotrivă, este sigur că acest lucru s-a produs doar odată cu condamnarea lui oficială.
Sf. Chiril era conștient că ar fi putut foarte bine să rupă comuniunea cu Nestorie cu mult timp înainte, dar a aprobat acest gest să fie făcut doar de clericii din Constantinopol, după cum reiese dintr-o serie de scrisori pe care le-a adresat atât Papei Celestin, cât și însuși lui Nestorie, dar și monahilor și credincioșilor din cetatea împărătească. De nicăieri nu rezultă că ar fi făcut el însuși aceasta, ci doar a rămas în comuniune cu cei ce stăteau împotrivă ierarhului constantinopolitan și i-a susținut. A dus o polemică teologică împotriva ereziilor dio-prosopiste, căutând să afle mai întâi dacă într-adevăr sunt susținute de Nestorie, iar apoi le-a combătut punctual prin scrieri dogmatice și îndeosebi prin cele 12 anatematisme. A căutat sprijinul și sfatul Papei Celestin I și s-a axat pe apărarea doctrinei ortodoxe, iar într-un final a ajuns la depunerea din treaptă a ereticului Nestorie la Sinodul de la Efes. În acest sens sunt elocvente unele pasaje pe care le-am selectat mai jos:
Epistola XII (Papa Celestin I către Chiril, Episcopul alexandrin): Strângându-se laolaltă cu tine autoritatea tronului nostru, folosind învățătura noastră, să emiți cu fermitate precisă această decizie, ca fie să anuleze printr-o mărturisire scrisă propovăduirile lui rele în decurs de zece zile numărate de la înștiințarea noastră și să dea asigurare că va ține această credință despre nașterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pe care o țin Biserica romanilor și cea a Sfinției tale și întreaga creștinătate (καθοςίωσις=cei dedicați), fie îndată Sfinția ta, îngrijindu-te de Biserica aceea, dacă nu va face aceasta, să afli că trebuie înlăturat în orice chip din corpul nostru cel ce nici nu a vrut nici să primească leacul vindecătorilor și s-a grăbit ca un ciumat spre pierzarea lui și a tuturor celor încredințați lui.
Epistola XVII: Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
Epistola XVIII: Să nu critice nimeni întârzierea! (…) Am imitat pe cei ce au experiență medicală, care nu degrabă supun necesităților prin fier și foc cele ce se întâmplă în trupuri de la patimi (boli), ci le înmoaie la început cu doctorii domoale, așteptând vremea potrivită pentru tăieri.
Aprinzând în voi pururea această credință, păziți-vă nepătați și neîntinați, fără a avea comuniune cu cel menționat (Nestorie) și fără a lua aminte la el ca la un învățător dacă rămâne lup în loc de păstor…
Epistola XIX: Nu este fără primejdie să fie lăsat slobod în turmele lui Hristos un lup cumplit în chip de păstor. Așadar îmbărbătați-vă ca robi ai lui Hristos și îngrijiți-vă de sufletele voastre, toate făcându-le spre slava lui Hristos.
Așadar din citatele de mai sus se deduce clar că a fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.
Epistola Papei prin care îi cere Sf. Chiril să aibă răbdare și să caute întoarcerea celui ce greșește până în ultima clipă se păstrează doar în latină și se găsește, după cum am menționat, printre documentele interne ale Sinodului III Ecumenic. Textul ei poate fi găsit și pe internet pe Wikisource: COELESTINUS episcopus CYRILLO episcopo Alexandrino. Este una din cele două scrisori transmise de Papa chiar înainte de Sinod, cealaltă fiind adresată împăratului Teodosie II.
În toiul disputei teologice dintre Sf. Chiril și Nestorie, credincioșii din Constantinopol, dar și ereziarhul însuși au cerut împăratului bizantin să convoace un Sinod Ecumenic la care să fie discutată problema dogmatică ce se iscase. Drept urmare, autocratorul a fixat din toamna anului 430, la 19 noiembrie, data de întrunire în ziua Cincizecimii a anului 431, adică 7 iunie.
Scrisoarea Papei Celestin vine exact cu o lună înainte de termen, fiind datată 7 mai și în ea precizează Sf. Chiril următoarele, printre altele:
„Întrebi dacă un Sfânt Sinod poate primi un om care se condamnă singur prin predicile sale; sau, deoarece timpul de îngăduință (armistițiu) a trecut, sentința dată de curând va intra în efect. Pentru a lua sfat în ambele chestiuni, să luăm aminte la Domnul nostru comun. Nu ne răspunde imediat prin proorocul că nu vrea moartea celui muritor (Iez. 18: 32) și prin Apostolul Pavel că vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2: 4)?”
În continuare îl îndrumă să caute pacea Bisericii și să-l câștige pe Nestorie către adevăr. În caz că acesta rămâne neînduplecat, atunci să culeagă ceea ce a semănat cu ajutorul diavolului, adică să fie condamnat și depus din treaptă.
Este evident că nici până la acea dată foarte târzie nu a fost pusă în aplicare amenințarea cu oprirea comuniunii. Dimpotrivă, Sinodul a urmărit întoarcerea la adevăr a lui Nestorie până în ultima clipă.
Se mai știe din descrierea procedurilor sinodale de la Efes că Nestorie a fost chemat de trei ori să se prezinte pentru a se apăra față de acuzațiile care i se aduc, dar a refuzat acest lucru. Aceasta arată o dată în plus faptul că încă exista comuniune liturgică. În acest punct, a fost decisă caterisirea lui chiar din prima ședință. Abia atunci a fost scos din comuniune de către Sf. Chiril și ceilalți episcopi ortodocși.
În nici un caz Epistola a treia adresată de Sf. Chiril lui Nestorie nu consemnează întreruperea pomenirii acestuia la slujbe și scoaterea din părtășie euharistică. Chiar dacă Sf. Chiril avea râvna de a înfrunta pe Nestorie prin ruperea comuniunii înainte de Sinod și a-l judeca în lipsă, decizia care a câștigat a fost cea a Papei Celestin I menționată mai sus.
După Sinod au existat discuții aprinse deoarece Patriarhul Ioan al Antiohiei îl bănuia pe Sf. Chiril că era apolinarist și învăța că în Hristos firile Sale, dumnezeiască și omenească, au fost contopite. Drept urmare, a stat de partea lui Nestorie și s-a ținut departe de comuniunea cu episcopii de la Sinodul din Efes. Dar, în urma unor discuții și când a văzut că Sf. Chiril neagă viziunea dogmatică de care era acuzat, s-a împăcat deplin cu el. Au fost depuse toate eforturile pentru a se reface unitatea bisericească prin depășirea neînțelegerilor doctrinare. Însuși Sf. Chiril a scris alte texte ce combăteau extrema cealaltă, adică amestecarea firilor lui Hristos. Chiar a înfruntat pe cei care-i reproșau că în felul acesta ajunge să vorbească de o împărțire a Domnului. Dar el a făcut diferența între o Persoană neîmpărțită și două firi diferite.
Toate acestea le-a făcut pentru că urmărea comuniunea, pacea și unitatea Bisericii pe temeiul dreptei credințe. Pe cât de tare a stat împotriva lui Nestorie, pe atât a combătut și pe cei ce cădeau în extrema monofizită, ulterior condamnată la Sinodul IV de la Calcedon peste puțini ani. A ținut atât la acuratețea dogmelor, cât și la comuniunea liturgică ce nu trebuia ruptă prin dezbinări.
Ca o paranteză, pe lângă inducerea în eroare pe care o încearcă Monahul Sava în legătură cu o presupusă rupere a comuniunii de către Sf. Chiril față de Nestorie, mai există și alte afirmații nefondate. Menționez aici doar faptul că monahii athoniți din vremea Sinodului de la Lyon (1274) nu vorbeau de pomenirea Patriarhului de Constantinopol că ar fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci cea a Papei, care era deja condamnat. În acest sens este elocvent acest citat:
„Ce «iad» va striga pomenirea papei – cel cu dreptate despărțit de Duhul Sfânt din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor Taine – făcându-se astfel vrăjmaș lui Dumnezeu?”
Bineînțeles că primirea Papei între ceilalți Patriarhi ortodocși conducea direct la apostazie și, ca urmare, monahii afirmau clar că se depărtează de părtășia cu cei ce intrau în comuniune cu Papa: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va îndepărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte?”.
Pentru a face o comparație realistă între Sf. Chiril și zilele noastre, trebuie spus că astăzi nu avem episcopi mărturisitori care să dea termen de pocăință celor ecumeniști, iar credincioșii de jos nu au această putere ce aparține doar ierarhilor. În plus, Bisericile care nu au aprobat deciziile ecumeniste din Creta nu recunosc posibilitatea întreruperii pomenirii în mod canonic, ci doar se păzesc pe ele. Fără a avea curajul mărturisirii până la capăt, așa cum au procedat Sfinții de odinioară, ele nu insistă pe păstrarea nealterată a dreptei credințe de către toți. Poate și vremurile sunt diferite și necesită o abordare mai îngăduitoare.
Din nefericire, faptele istorice nu sunt cunoscute corect nici chiar de majoritatea „nepomenitorilor”, ci adesea sunt falsificate și se ajunge la o atitudine super-corectă, la o râvnă fără cunoștință și fără măsura cea bună.
Ca o concluzie, trebuie făcută diferența între eretic condamnat și încă necaterisit. Față de cel necondamnat nu se impune oprirea comuniunii, după cum nici Sf. Chiril nu a făcut aceasta, dar este lăudabilă, așa cum el îi aprecia și îi încuraja pe cei din Constantinopol care făceau aceasta. Pe de altă parte, cu ereticul condamnat este interzisă cu totul comuniunea și mai ales unirea bisericească. Astfel, sinodalii din Efes au condamnat pe toți care au rămas în comuniune cu Nestorie, la fel cum și părinții athoniți din 1274 au încetat părtășia cu cei ce acceptaseră unirea cu papistașii.
A urma pe Sfinții Părinți și a spune lucrurilor pe nume înseamnă a afirma că ecumenismul este erezie și a fost decretat la Sinodul din Creta, nu că nu s-a petrecut nimic. Se poate păstra comuniunea cu ierarhii noștri, dar nu ca și cum totul este bine și frumos, ci din iconomie. Dacă nu poate cineva confrunta erezia ecumenistă, cum au făcut Părinții Bisericii, ar fi bine măcar să nu-i defaime pe cei ce o fac în mod corect. Iar cel mai corect ar fi să fie combătută teologic dogma strâmbă ecumenistă și, eventual, să fie întreruptă pomenirea ierarhilor vinovați ca o acțiune de mustrare și atenționare.
