Articol al Profesorului emerit Protopresbiter Theodoros Zisis scris la cererea Părintelui Mihai Cantor, tradus de pr. Matei Vulcănescu și publicat pe blogul său personal.
În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele:
Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei (impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh) mai ales când protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol.
Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului:
A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic),
B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală,
C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumină, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, („cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie (pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.
Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși?
Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică deja condamnat) nu are nicio putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina).
În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr.) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: „Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.
Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa Despre Ierarhia Bisericească foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu ale Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreapta, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru că, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor nebunești, ci pentru că aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…). Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”. Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator să asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ascultă și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!
Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru că acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.
Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonist – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază că Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză, chiar dacă pedeapsa este nedreaptă; dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire.
„ … dacă cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit poate, fără nici un pericol, să ignore afurisirea și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea dreptul de a afurisi nedrept clerici și laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dată pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.
Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în seamă a Ortodocșilor a pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simț, acceptarea că având putere canonică și ascultare către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare ale nebuniei eretice, lucru irațional.
Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…). Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.
Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocși împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”.
Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.
Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic
Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata, Sfântul Munte.
(…) Unul ca acesta (care s-a rugat împreună cu ereticii, n.n.) este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului I-II. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în „Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.
O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (cf. Rom. 14, 5).
Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?”
Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.
Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.
Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.
Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV Ecumenic.
Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. (…)
* Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, 2004.
Nota noastră: Îndrumările Arhimandritului Epifanie Teodoropulos cu privire la întreruperea pomenirii potrivit canonului 15 I-II sunt foarte valoroase și intră chiar în detalii utile pentru vremurile noastre. Trebuie ținut cont de faptul că acest Părinte a fost cel care i-a susținut pe cei trei Mitropoliți care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970-1973, amănunt semnalat de Părintele Teodor Zisis: „Au avut înclinații schismatice cei trei Arhierei, în spatele cărora, este sigur că în spatele lor s-a aflat ca sfătuitor teologic Starețul Epifanie Teodoropulos? P. Epifanie a fost un foarte bun cunoscător al sfintelor canoane și cunoaște dacă îngrădirea este schismă…” De menționat că alături de cei trei episcopi s-au aflat majoritatea Mănăstirilor și monahilor din Sfântul Munte în acea perioadă. Printre aceia s-a aflat și Cuviosul Paisie Aghioritul, care era pe atunci îndrumător duhovnicesc al Mănăstirii Stavronichita. Așadar viziunea Arhim. Epifanie reflectă poziția Părinților din acei ani, mai ales că rândurile de mai sus datează chiar din acea perioadă. În plus, situația de atunci luată în discuție este foarte asemănătoare cu cea de astăzi.
Poziția Părintelui Epifanie pe acest subiect este validată chiar de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, fiind preluată în articolul Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor, în care se poate citi faptul că trebuie evitate extremele, deși întreruperea pomenirii este un lucru permis și de laudă: „Canonul 15 este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă”.
Biroul de presă al Patriarhului Moscovei și a toată Rusia publică rezoluția întâistătătorului Bisericii Ruse cu referire la nota Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka din 1 martie 2022 cu decizia de a întrerupe pomenirea Sanctității Sale în timpul slujbelor în episcopia de Sumy.
(Conținutul dispoziției Mitropolitului: „Condamn agresiunea sângeroasă a Rusiei contra statului și poporului ucrainean! În urma cererii clericilor și mirenilor din 28 februarie 2022: Binecuvintez încetarea pomenirii Patriarhului Chiril în bisericile și mănăstirile Eparhiei Sumy a Bisericii Ortodoxe Ruse”.)
Preasfinției Sale, Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka
Preasfinția Voastră, iubite vlădica!
Vă transmit prin prezenta rezoluția Sanctității Sale Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia, emisă în urma notei voastre n° 03/03 din 01.03.2022 cu decizia de a înceta pomenirea Patriarhului Moscovei și a toată Rusia în timpul slujbelor divine în eparhia de Sumy.
„2 martie 2022, Preasfinției Sale, Mitropolitului Evloghie:
Regret decizia voastră de a nu mai pomeni pe Patriarhul Moscovei și a toată Rusia în timpul slujbelor divine. Aș dori să vă dau exemplul protoprezbiterului Grigorie Prozorov, care nu a oprit pomenirea numelui Mitropolitului Serghie când slujea în singura biserică din jurisdicția Patriarhiei Moscovei din Berlin în timpul războiului până în 1942, adică până la arestarea și moartea sa.
Oprirea pomenirii Întâistătătorului Bisericii nu din motiv de erori doctrinare sau canonice sau a unor idei false, ci pentru că nu corespunde unor opinii și preferințe politice, este o schismă pentru care cel ce o comite va răspunde înaintea lui Dumnezeu nu doar în veacul ce va veni, ci și în prezent».
† Toma, șeful secretariatului administrativ al Patriarhiei Moscovei, Episcop de Odintsovo și de Krasnogorsk”
Nota noastră: Conform canonului 31 apostolic și canoanelor 13-15 I-II, este interzisă întreruperea pomenirii episcopului superior fără a avea motive ce țin de credință sau de dreptate. În acest sens, este corect avertismentul adresat Mitropolitului de către Patriarhul Chiril. Probabil este primul din cel puțin trei îndemnuri spre îndreptare recomandate de canonul 31 ap.
Este curios exemplul dat cu preotul din Germania nazistă care l-a pomenit până la sfârșit pe Mitropolitul Serghie. Se știe că acesta din urmă a fost un uzurpator al tronului patriarhal și a colaborat cu sovieticii, producând o schismă puternică în Rusia, în urma căreia s-a format îndeosebi Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Mult mai indicată ar fi fost probabil exprimarea întristării pentru conflictul actual și o dezicere de războiul din Ucraina, cu toate că Mitropolitul în cauză nu a invocat atitudinea Patriarhului de a fi binecuvântat pe soldații ruși pentru război.
Menționarea faptului că există condiții care permit întreruperea pomenirii, însă nu cele politice probabil că se datorează gestului Mitropolitului Longhin din Biserica Ucrainei de a nu-l pomeni pe Patriarhul Chiril la slujbe. Însă motivația sa a fost una validă, anume trădarea credinței la întâlnirea cu Papa Francisc la Havana. O serie de clerici din zonă au invocat faptul că nu s-au luat măsuri împotriva Mitropolitului de Bănceni pentru a face același gest, uitând că nu este aceeași situație.
Mai trebuie remarcat că nu este singura Mitropolie în care s-a ajuns la această situație, ci aproape toate cele din Estul Ucrainei au procedat la fel, cu excepția Mitropoliei de Ternopol, unde este Mitropolitul Serghie și în jurisdicția căreia se află Lavra Poceaiv, cea mai mare și mai bine organizată la ora actuală din toată Patriarhia Rusă.
Pentru a avea o reacție adecvată față de devierile de la dreapta-credință care apar în Biserică și a fi aplicat corect canonul 15 I-II, este util să fie înțeles bine termenul „erezie” utilizat de Sinodul de pe vremea Sf. Fotie (861). Cuvântul în cauză este polisemantic și desemnează atât o învățătură abătută de la dreapta credință, cât mai ales, în limbaj teologic, o grupare ruptă de Biserică formată pe baza acelei doctrine.
Ce este o erezie. Necesitatea condamnării ei
Dogmele nu sunt simple formule teologice, nu trebuie prinse doar rațional, ci în duh, cu credință. Astfel, vorbim despre dreapta credință cu sensul de dreaptă-slăvire, bună-credință, cuget sănătos, cuvânt al adevărului sălășluit într-un suflet desprins de pământ. De aceea spune Hristos despre cuvintele Sale că „sunt duh și sunt viață” (In. 6:63) sau, dimpotrivă, despre evreii ostili: „cuvântul Meu nu încape în voi” (In. 8:37). Când nu există această bună dispoziție, apar cugetări eronate care se concretizează și în formule contrare Evangheliei. De aceea o erezie nu este doar o simplă concepție greșită, ci e și potrivnică, nesupusă adevărului, provine dintr-o dispoziție rea, sectară.
Deoarece cugetele omenești nu pot fi judecate foarte ușor și sunt instabile, există un demers clar al Bisericii de a da un reper sănătos de învățătură și de a contracara ereziile, anume anatematizarea lor oficială. Din acel moment, oricine își însușește ideile condamnate este supus anatematizării. La fel se întâmplă apoi cu cei care intră în comuniune cu ereticii.
Respingerea ereziilor sinodal din fașă
Inițial, Biserica izgonea din fașă ereziile pentru că membrii ei și ierarhia aveau o trăire și conștiință vii, vigilente. De la momentul apariției unei erezii nu dura mult până să fie sancționată. Dar, cu timpul, această perioadă de reacție s-a mărit probabil din cauza scăderii conștiinței dogmatice.
Istoric, prima erezie condamnată ecumenic, arianismul, a fost inițial osândită în Sinodul Bisericii Alexandriei. Caracteristica ei cea mai importantă este că a dispărut după Sinoadele I și II Ecumenice, în comparație cu următoarele două mari erezii, (dio-prosopismul) și monofizitismul. Acestea, deși au fost combătute repede, totuși s-au organizat în structuri bisericești paralele, care durează până astăzi. Următoarele erezii, monotelismul și iconoclasmul, au avut perioade lungi de dominare până să fie excomunicate. Prima dintre ele mai bine de 50 de ani, iar a doua 30 de ani de impunere până la Sinodul VII Ecumenic, urmată de o altă revenire de 30 de ani, încheiată odată cu triumful Ortodoxiei la Sinodul din 743.
Perioade îndelungate până la condamnarea ereticilor
Odată cu catolicismul, apare o altă etapă în abordarea ereziei. Biserica a fost foarte îngăduitoare cu dogmele latine, așteptând întoarcerea lor și evitând pe cât posibil o ruptură nefastă. Erezia Filioque a fost aplanată încă de pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) fără a fi confruntată frontal, dar îndeosebi aderenții ei au fost cruțați pe vremea Sf. Fotie, când a fost doar condamnată învățătura, nu și episcopii franci. Chiar ruptura din 1054 a fost denumită de bizantini schismă o lungă perioadă pentru a lăsa loc de întoarcere și a nu-i îndepărta de tot pe latini prin catalogarea drept eretici. Lucrul acesta îl menționează Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului dinainte de Ioan Vekkos, în vremea Sinodului unionist de la Lyon (1273).
Se poate observa că Biserica a reacționat față de erezii prin condamnarea lor, după care a devenit intransigentă cu ele. Perioada până la respingerea lor s-a lungit în anumite cazuri și, în această perioadă de criză, comuniunea cu cei ce proferau dogmele greșite nu era condamnabilă, ba chiar îngăduită. Astfel, Sf. Sofronie al Ierusalimului, deși a luptat împotriva monotelismului, nu a rupt comuniunea cu restul Patriarhilor rătăciți, precum nici Sf. Fotie nu a condamnat sinodal pe episcopii franci adepți ai Filioque, ci doar eroarea teologică.
Ereziile condamnate sunt apostazii
Au fost și situații de revenire în forță a unor erezii după condamnarea lor sinodală, cum e cazul arianismului și iconoclasmului. În aceste cazuri, episcopii, clericii și credincioșii care au aderat din nou la erezie au fost primiți prin pocăință în Biserică dacă se întorceau, fără posibilitatea de a-și păstra rangul preoțesc. Doar cei care s-au aflat în aceste structuri fără a propovădui erezia le era iertat prin iconomie să rămână în scaunul episcopal pentru că nu s-au dezis efectiv de credință, ci doar au intrat în comuniune cu ereticii. Stau mărturie în acest sens canonul 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil, precum și rânduiala primirii iconoclaștilor care au fost reprimiți la Sinodul din 843 de Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului.
Ereticii necondamnați nu sunt automat excomunicați
Mai trebuie menționat că finalul unei doctrine eretice nu este neapărat condamnarea, ci și dispariția ei, ducerea în derizoriu. Astfel, au existat mai multe abateri de la credință decât ereziile deja condamnate și consemnate. Însă multe din acestea s-au stins fără osândire oficială. Spre exemplu, teza coruptibilității Trupului euharistic al lui Hristos nu a fost respinsă de un Sinod nici în anii 1200, nici în sec. XVIII, în vremea colivazilor (cf. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 24-28). Au mai fost astfel de dispute în perioada bizantină târzie și nu numai, rămase în fundal.
Cei care susțin diferite opinii cu caracter eretic, până să fie excomunicați, fac parte din Biserica pământească după cum ne demonstrează cazul Fericitului Teodoret al Cyrului, care s-a poziționat mult timp împotriva Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV, când s-a dezis solemn de atitudinea dinainte și a fost lăsat în rangul său. În al doilea rând, există situații în care credincioși buni adoptă concepții greșite din ignoranță. Deși faptul este rău în sine, nu-i rupe cu totul de Dumnezeu pentru că cugetul lor este curat. De exemplu, Sf. Grigorie de Nyssa a susținut apocatastaza într-o formulă mai atenuată sau Fer. Augustin, care este considerat o personalitate, deși a avut multe greșeli. Mai există întâmplări care atestă că cei care au concepții greșite totuși nu sunt părăsiți de Dumnezeu, anume monahi care se îndoiau de prezența reală a lui Hristos în Împărtășanie și s-au convins prin descoperiri (Pateric, Avva Daniil, 8) sau un bătrân care credea „întru prostie” că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu, dar, când s-a rugat pe acest subiect, Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că greșește (Pateric, Avva Daniil, 9) sau monahi simpli care aveau idei eretice antropomorfite din simplitatea lor. Desigur că există și reversul, cum e cazul ucenicului Sf. Paisie cel Mare care, doar printr-o dezicere scurtă în fața unui evreu, a pierdut harul botezului. Dumnezeu are judecățile Lui cu fiecare, însă nu se petrece nimic automat, așa încât să poată fi decis cu ușurință cine este eretic și căzut din Biserică și din har și cine încă nu este. Dimpotrivă, trebuie respectate rânduieli clare liturgice și canonice în această privință.
Combaterea ecumenismului necondamnat încă
În situația noastră, ecumenismul este în floare și promovat prin Consiliul Mondial al Bisericilor, la care au aderat și multe Biserici Ortodoxe, și Sinodul din Creta a aprobat o teorie ecumenistă. Pentru a ieși din această situație smintitoare și instabilă, trebuie să depunem eforturi să fie discutat responsabil și după criteriile dreptei credințe acest curent catalogat de mulți Părinți și chiar de Sinodul ROCOR drept abatere dogmatică și chiar panerezie. Ținta este să se ajungă la o decizie sinodală ortodoxă.
În acest scop, este bună și chiar stringentă întreruperea pomenirii ca un gest de răsunet, care ar trebui să arate că situația este disperată și să tragă un semnal serios de alarmă că nu se mai poate așa. Prin această atitudine se atrage atenția asupra abaterilor de la credință ale episcopilor, care își pun în joc statutul lor. Îngrădirea de ierarhi nu îi vizează pe cei care întrerup pomenirea, ci pe arhierei, trădarea lor.
Din păcate, foarte mulți percep întreruperea pomenirii ca o detașare de tezele ecumeniste și astfel se izolează pe ei înșiși de episcopi și de restul Bisericii, nu pe ierarhi. În loc să rezolve problema, se fac ei înșiși problemă.
Sensul termenului „erezie” în canonul 15 I-II față de restul canoanelor
Canonul 15 I-II, în partea a doua, se referă la învățături dogmatice noi, pe care le numește general „erezii”. Nu are cum să fie vorba de erezii deja condamnate pentru că, în cazul lor, ruperea comuniunii este necesară, nu e doar un gest lăudabil, ci obligatoriu. Ca dovadă, iconoclaștii din a doua perioadă, de după condamnarea de la Sinodul VII, au fost primiți toți în Biserică de Patriarhul Metodie prin pocăință și dezicerea de erezie și mirungere, pe când în prima perioadă au fost lăsați în rangul lor chiar și episcopii eretici dacă se deziceau simplu de greșeală. Deci un eretic necondamnat este încă membru al Bisericii, pe când adeptul unei erezii condamnate devine automat excomunicat și depus din rang.
Așadar canonul 15 numește noile abateri dogmatice „erezii” într-un mod impropriu sau diferit de toate celelalte canoane, care folosesc noțiunile de „eretic” și „erezie” cu referire la cei aflați în afara Bisericii, fie că e vorba de persoane, grupări sau învățături greșite. Mai precis, canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare definește erezia drept grupul celor „cu totul lepădați și care după însăși credința sunt înstrăinați”, spre deosebire de schisme, care sunt formate din cei despărțiți „din oarecare cauze bisericești cu putință de vindecat”. La fel, canonul 6 al Sinodului II Ecumenic îi identifică pe eretici ca fiind „cei ce de demult au fost îndepărtaţi (ἀποκηρυχθέντας=dezavuați, excluși public) din Biserică şi cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceștia și cei ce, prefăcându-se că mărturisesc credința cea sănătoasă, s-au rupt (s-au făcut schismatici) și se adună împotriva episcopilor noștri canonici”. Este limpede că erezia presupune în primul rând ruperea de Biserică, pentru că cine are înfățișarea dreptei credințe, dar nu este în comuniune cu ortodocșii, este tot eretic. Toate celelalte canoane vorbesc despre eretici ca fiind în afară, când e vorba să fie primiți înapoi sau este interzisă comuniunea cu ei sau cununia cu persoane eretice.
Un indiciu în plus că nu e vorba de erezii condamnate provine alte două expresii. În discuție este o erezie „osândită de Sfintele Sinoade sau de Părinți”. Pe de o parte Sfinții nu au căderea să condamne vreo greșeală dogmatică, iar pe de altă parte osândirea menționată nu reprezintă neapărat un act solemn, ci o dezavuare, o sancționare, aceasta fiind traducerea mai exactă a termenului. Același verb (καταγιγνώσκω) este folosit pentru a arăta că cel care întrerupe pomenirea „osândește/sancționează” pe episcop, nefiind vorba de o depunere din treaptă, ci o înfruntare a lui și delimitare drastică de el.
Așadar canonul 15 nu face vorbire de eretici în sensul propriu al celorlalte canoane pentru că nu presupune o erezie condamnată. În ziua de azi încă nu avem o decizie asupra ecumenismului și o excomunicare a promotorilor lui. Nu-i putem trata atât de drastic pe credincioși și nici măcar pe ierarhii Bisericii. Însă aceasta nu înseamnă că ecumenismul nu ar fi o problemă gravă, o învățătură cu caracter eretic, care face ravagii.
După cum au procedat Sfinții Părinți în trecut, ar trebui să mărturisim împotriva ecumenismului, chiar să întrerupem pomenirea, dar nu obligatoriu, cu scopul de a se ajunge la condamnarea oficială a noii erezii sau să renunțe la ea ierarhii care o promovează. În orice caz, este de neocolit condamnarea Sinodului din Creta.
Confundarea înțelesului de „erezie” din canonul 15
Emblematică este convingerea celor din jurul Pr. Ciprian Staicu și a monahului Sava că interdicția comuniunii cu ereticii nu se referă doar la cei condamnați, ci și la cei cu cuget eretic. Această idee este exprimată explicit în cartea Învățăturile Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie… La pag. 206-208 sunt contrazise pe față(!!!) explicațiile tuturor canoniștilor și ale Sf. Nicodim Aghioritul prin invocarea ruptă din context a unei întâmplări cu un Sf. Atanasie, care nu voia să intre în comuniune cu un episcop uniat. Însă acolo problema nu era comuniunea cu acel episcop, ci prin el direct cu Papa, care era sub anatemă. Acel Sfânt nu avea cum să invoce canonul 10 apostolic, care interzice comuniunea cu cineva excomunicat, dacă nu era vorba de un episcop afurisit.
Pe lângă aceasta, mai există numeroase răstălmăciri ale canonului 15, care nu prevede oprirea comuniunii decât cu episcopul eretic, nu și cu cei aflați în comuniune cu el. Sau noțiunea de „pseudo-episcop” nu înseamnă că este excomunicat, că nu mai este arhiereu, ci că se achită mincinos de datoria sa. După cum și apelativul de „pseudo-învățător” subliniază nu faptul că nu este învățător, ci că este unul fals. În fine, deși canonul este obligatoriu, el nu prevede vreo obligație legală de întrerupere a pomenirii, ci doar laudă și cinstește pe cei ce fac aceasta.
Personal, am convingerea că atât majoritatea nepomenitorilor provoacă sminteală și blochează problema prin atitudinile lor extreme, dar și că majoritatea clericilor, monahilor și chiar mirenilor care sunt apropiați de Biserică, fără a mai vorbi de arhierei, se fac vinovați de indolență, nepăsare și chiar pactizare cu erezia ecumenistă. Toți suntem membri ai Bisericii formal, dar ar trebui depuse eforturi mai stăruitoare pentru fi depășită această etapă de erezie necondamnată, liberă a ecumenismului. Cei mai râvnitori ar trebui să aibă condescendență față de restul, iar cei mai neinițiați să-i urmeze și să-i sprijine pe cei mai întăriți, nu să fie pasivi față de trădarea de credință care se petrece pe motiv că nu e vina lor.
Accentul pus de majoritatea nepomenitorilor pe comuniune, nu pe erezie creează o serie de probleme, după cum se poate vedea în descrierea ultimelor dezbateri pe care le-au avut unii dintre ei. În mod normal, teoria vaselor comunicante duce la o izolare completă de oricine este în comuniune cu cei care proferează vreo învățătură greșită. Totuși, pentru că o astfel de cale este grea și evident o înșelare, apar concesii mai mari sau mai mici, opinii diferite și se ajunge dezbinare și la o împărțire sectară pe grupări. Acest fenomen, din păcate, trage un semnal de alarmă asupra propriilor greșeli, nu ale ierarhilor.
Mărul discordiei îl reprezintă concepția conform căreia comuniunea liturgică înseamnă și o punere în comun a credințelor personale ale celor ce participă la rugăciune. Aceasta nu are temei în învățătura biblică și patristică, după cum am arătat în cel puțin două articole mai vechi, Rostul întreruperii pomenirii și Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului. Totuși cei care promovează această teorie se bazează în special pe cartea ierom. Evghenie, Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie…, tradusă de pr. Ciprian Staicu, pe care am combătut-o într-un articol mai vechi, la care nu binevoiește sau nu are cum să răspundă, deși a fost confruntat personal.
Ca un rezumat al mărturiilor patristice, nici un Sfânt Părinte sau Sinod nu a adoptat o astfel de atitudine. Doar în scrierile Sf. Teodor Studitul se găsește ideea că prin comuniune se produce împărtășirea de credința celorlalți participanți la slujbă. Însă el a fost canonizat de către Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului, după restabilirea icoanelor, pe considerentul că s-a împăcat cu Sf. Nichifor și ar fi abandonat linia rigoristă. Așadar Biserica, într-un final, pe vremea Sf. Fotie, prin canoanele 13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, a respins poziția studiților.
În plus, au existat destule situații în care s-a făcut iconomie cu anumiți eretici necondamnați. Spre exemplu, Sinodul VIII Ecumenic de pe vremea Sf. Fotie a condamnat Filioque, dar nu și pe episcopii franci care îl susțineau. Anterior, Sf. Sofronie al Ierusalimului a fost în comuniune cu Patriarhii monofiziți necondamnați la acea vreme. La fel, Părinții care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970 au păstrat comuniunea cu ceilalți. Părintele Dionisie Ignat nu a pomenit toată viața pe Patriarhul de Constantinopol, dar era în comuniune cu cei care veneau la el.
Revenind la discuțiile menționate la început, se poate observa că ele se învârt fix în jurul ideii de întinare prin comuniune: îngrădirea de Pr. Ciprian Staicu, iconomia cu cei neîngrădiți, comuniunea cu visarioniștii. Însă partea cea mai contorsionată o reprezintă iconomia cu cei neîngrădiți după socotința duhovnicului, adică a fiecărui preot în parte. În felul acesta, se transmite mesajul că se poate face iconomie în probleme dogmatice pentru că prin comuniune te împărtășești de concepțiile eretice ale altora (după opinia lor) și totuși se poate face pogorământ.
Lipsa iconomiei în dogme a fost subliniată chiar și de Părintele Antim într-un comunicat recent. Totuși face confuzie între dogme și comuniune, bazându-se pe un citat scos din context al Sf. Ioan Gură de Aur, care ar spune: „dușmani ai lui Hristos nu sunt numai ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu ei”, dar fără să dea o trimitere concretă. S-ar părea că această expresie nu aparține Sfântului chiar în forma menționată, ci este doar o parafrază făcută de Sf. Teodor Studitul după unele cuvinte ale lui. Trimiterea ar putea fi regăsită în Cuvântul despre eretici… și sună mai precis astfel: „Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi”. În orice caz, nu este vorba despre orice fel de eretici, ci condamnați, care au altare diferite. Este nedrept să fie aplicat acest cuvânt oricui are învățături rele înainte de anatematizarea lui, pentru că Sfântul nu a avut aceasta în vedere.
După cum s-a discutat la Sinaxa de la Bănceni din martie 2018, în prezența Pr. Teodor Zisis, facem iconomie în ce privește comuniunea în mod pastoral, nu dogmatic, pentru că încă nu există o osândire oficială a ecumenismului. Slujbele în comun nu presupun părtășia la învățăturile eretice ale altora, ci sunt ale Bisericii, au har. Trebuie evitate dogmele greșite ecumeniste, nu atât comuniunea cu ierarhii și clericii susținători ai Sinodului din Creta. Întreruperea pomenirii este un protest care nu este obligatoriu canonic și nu poate fi nici impus, nici asumat de toți. Atenția trebuie îndreptată asupra respingerii ereziei ecumenismului până la o condamnare sinodală, după care va fi interzisă și comuniunea cu cei ce persistă în ea.
Tot la acea Sinaxă, am propus împreună cu Ierom. Macarie și alți Părinți să existe flexibilitate în ce privește iconomia pastorală. Adică fiecare preot să primească pe cei neîngrădiți la slujbă după cum consideră sau să lase pe fiii duhovnicești să participe la Liturghiile „pomenitorilor” care au cuget ortodox, chiar dacă nu au întrerupt pomenirea. Cu alte cuvinte, propunerea era să recunoască toți că se poate face iconomie pastorală și să fie păstrată comuniunea cu anumiți clerici și credincioși care au cuget ortodox. Însă cei prezenți, în marea lor majoritate, nu au fost de acord pe motiv că ar fi prea greu să impună o linie rigoristă, deși ar poate face iconomie. Altfel spus, nu au recunoscut această posibilitate de a face pogorământ.
Trebuie multă atenție, pentru că această concepție a întinării prin comuniune face multe pagube: duce la extremism și izolare de Biserică sau la dezbinare sectară pe grupuri mai mult sau mai puțin rigoriste. În felul acesta, este compromisă lupta împotriva ecumenismului în loc să fie curățată și luminoasă.
Desigur că este de dorit în toate să ținem acrivia, precizia, nu iconomia. Însă aici vorbim despre iconomie pastorală, nu dogmatică. Iar în această privință, lucrurile stau tocmai invers: în viața duhovnicească trebuie urcat cu smerenie și câte puțin, nu cu cerințe mari și forțări peste putere. Mai exact, trebuie format întâi cugetul bun, rugător și credința făptuitoare, apoi se ajunge și la luminarea minții de a înțelege și prinde cum se cuvine dogmele dreptei-credințe și chiar de a le apăra cu o mărturisire curată, jertfelnică, din dragostea aprinsă pentru Dumnezeu și adevărul Evangheliei.
Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)
Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.
Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.
Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie
Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.
Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.
Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.
Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.
Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.
Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.
Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.
Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.
Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”
Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:
„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.
Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.
Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.
Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”
De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:
„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.
Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.
Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …
Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.
Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.
Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.
Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”
Referat prezentat la Conferința online: «Provocarea Ecumenismului astăzi», consacrată pomenirii fericitului pr. Gheorghe Metallinos (au fost adăugate și răspunsurile la două întrebări)
Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos,
Înainte de a trece la subiectul referatului meu, aș vrea să mă refer epigramatic la persoana prețuită a fericitului pr. Gheorghe Metallinos. Pr. Gheorghios a fost în frunte – în ultimii ani în principal – în luptele duhovnicești care au fost dedicate neprihănirii credinței și autenticității vieții Bisericii. Atât cuvântul său particular, cât și cel public s-au concentrat pe Hristos și pe Biserica Lui. De aceea și ecleziologia a fost punctul central al intereselor sale, care a dominat ca o axă toate intervențiile sale științifice, bisericești și sociale, fiind indiferent la prețuirea personală și nefăcând rabat în dogme și în cugetul mărturisitor. Veșnica lui pomenire!
Regimul sinodal al Bisericii este acel organ instituțional care ia decizii care se referă la administrarea Bisericii și la exprimarea precisă a dogmelor ei. Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și ecumenicitatea ei. Adică regimul sinodal constituie expresia unității Bisericilor Locale între ele, dar și expresia Bisericii una din lume.
Sinodalitatea, ca mod instituțional de exprimare a Bisericii, are condiții dogmatice. Aceste condiții sunt asociate vieții sfinte trinitare, totuși la nivelul dumnezeieștii iconomii și se întemeiază îndeosebi pe dogma hristologică, dar, prin extensie, și pe identitatea Bisericii înțeleasă ca trup tainic al Dumnezeu-Omului Hristos. Fără aceste condiții, care au caracter vital și, de aceea, determinant, sinodalitatea Bisericii se golește de conținutul ei esențial și ajunge un regim omenesc, atunci când decade din caracterul ei bisericesc.
Condițiile sfinte treimice ale sinodalității Bisericii sunt recunoscute cu claritate la nivelul dumnezeieștii iconomii. Astfel, Dumnezeul treimic, la arătarea Sa lumii și în istorie, Se arată că lucrează «sinodal». Toate în creație și în crearea din nou în Hristos se fac «sinodal», se fac mereu «de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh». În Dumnezeul treimic nu este numai ființa una, este una și lucrarea din ființa dumnezeiască, voirea și voința Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Totuși, mai clar, este accentuată această creație a omului, care se face prin voința comună a Dumnezeului treimic, așa cum este descrisă în Sfânta Scriptură: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră». Dar și crearea din nou a omului prin lucrarea lui Hristos, prin Biserică, este bună-voința Tatălui prin conlucrarea Sfântului Duh. În continuare, există o identitate absolută de voință, lucrare și făptuire a celor Trei Persoane dumnezeiești, Care acționează sinodal. Și, deoarece oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Dumnezeului treimic, sunt datori și pot – de vreme ce au, desigur la nivel creat, prescripțiile ontologice ca niște condiții reale și harismatice – să acționeze sinodal, după prototipul lor.
Totuși posibilitatea practică pentru acțiunea sinodală a oamenilor se întemeiază pe dogma hristologică. Dintru început, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul – Unul din Sfânta Treime – la întruparea Lui S-au reunit și au acționat sinodal și integral cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.
Adevărul dogmatic de mai sus al Bisericii a fost formulat cu toată rigoarea în definițiile (orosurile)-deciziile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice IV și VI. Definiția Sinodului IV Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două firi ale lui Hristos, în timp ce definiția Sinodului VI Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două voințe firești ale Lui, care depind prin fire de cele două firi integre ale Lui.
În special pentru cele două voințe ale lui Hristos – care privesc direct și liturgic sinodalitatea Bisericii – în definiția Sinodului VI Ecumenic sunt semnalate următoarele în acest sens: «Și propovăduim de asemenea două voiri firești, adică voințe, în El, și două lucrări firești „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat” (este vorba despre definiția Sinodului IV Ecumenic), după învățătura Sfinților Părinți; și două voințe firești nu opuse, să nu fie…, ci voința omenească urmând voinței Lui dumnezeiești și atotputernice fără să ciocnească și fără să se lupte cu ea, deci mai degrabă supunându-se ei» (Vezi I. Karmiris, Τά δογματικά καί συμβολικά μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Τόμ. Α΄, 222-223).
Deci cele două voiri ale lui Hristos s-au unit – ca și firile Lui – „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat”, lucru ce asigură unitatea, dar și particularitatea celor două voințe. Voințele lui Hristos – deși rămân unite nedespărțit și deși păstrează „în mod neschimbat și neamestecat» caracteristicile firești și particularitățile lor – nu se opun una alteia, ci voința omenească urmează și se supune voinței dumnezeiești. Tocmai această supunere a voinței omenești față de voința dumnezeiască constituie «cheia» explicativă pentru înțelegerea lipsei de păcat și de greșeală a lui Hristos potrivit firii Lui omenești. Totuși constituie și «cheia» pentru înțelegerea sinodalității Bisericii și pentru explicarea lipsei de greșeală a deciziilor Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru va deveni mai clar din cele ce le vom spune mai jos.
Existența celor două firi autonome în Hristos – din pricina unirii ipostatice a celor două firi ale Lui – fundamentează și existența celor două libertăți și a celor două voințe în credincioși – din pricina înrolării lor reale și harismatice în trupul Lui tainic și îndumnezeit. Totuși aici trebuie să clarificăm și diferența fundamentală dintre noi și Hristos. Credinciosul are, ca propriu firii lui, numai voința și libertatea omenească. Cealaltă – a doua – voință și libertate a lui este lucrarea firească a Sfântului Duh, cu care se familiarizează și o păzește activ, harismatic numai în anumite condiții clare.
Mai ales relația celor două firi autonome și a voințelor lui Hristos oferă măsura și gradul la care trebuie să privească legătura voinței și libertății omenești cu voința și libertatea necreate firești. Această relație trebuie să fie o relație de supunere a libertății omenești față de libertatea harică, ce este furnizată în credincios ca membru viu al trupului lui Hristos.
Astfel, voința și libertatea în Hristos a credinciosului sunt voință și libertate harice și mai ales în măsura supunerii voinței și libertății omenești față de voința și libertatea necreate ale lui Dumnezeu. Deci relația dintre cele două libertăți firești în credincios are fundament hristologic. Altfel, potrivit Sf. Grigorie Palama, «ceea S-a făcut, pentru noi S-a făcut Domnul». Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut în Persoana lui Hristos firește și «după Ipostas» poate să se facă și în persoana fiecărui credincios în mod haric, numai în cadrul Bisericii. Tocmai acesta este și înțelesul și scopul deosebit al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul. Și numai când dogma hristologică «este tradusă» cu trăire în viața credincioșilor, în Biserică, este posibilă funcționarea autentică a sinodalității episcopilor – la toate nivelurile Sinoadelor (Locale și Ecumenice) – dar și exprimarea conștiinței dogmatice autentice a pliromei Bisericii.
Dacă sinodalitatea are ca punct de plecare teologic al ei în Dumnezeul treimic și dacă se întemeiază pe dogma hristologică – după cum am susținut documentat – totuși se arată istoric, empiric și instituțional în modul funcționării Bisericii, când ea se adună să ia decizii care privesc prielnic definirea credinței și a vieții ei duhovnicești.
Însuși Capul dumnezeiesc-omenesc al ei garantează sinodalitatea Bisericii – ca mod duhovnicesc sfânt de funcționare al ei – atât prin prezența Duhului Adevărului în ea, cât și prin lucrarea harică a Duhului Lui Mângâietor în membrii trupului Lui tainic și în special în membrii lui instituționali, episcopii, când se adună ei în Sinoade bisericești, în condițiile duhovnicești sfinte ale Bisericii. Cele pe care le-am spus până acum constituie condițiile fundamentale – adică cele total necesare impuse duhovnicește dinainte – pentru funcționarea ortodoxă a Sinoadelor bisericești.
În Sinoadele bisericești – Locale sau Panortodoxe – episcopii reprezintă pliroma bisericească a eparhiei lor în mod egal cu toți ceilalți episcopi sinodali și cu Întâistătătorii, fără să se delimiteze vreun «primat». În aceste Sinoade, episcopii – «după ce au primit toată strălucirea Sfântului Duh» – exercită slujirea lor apostolică potrivit căreia, chibzuind între ei și cu Duhul Sfânt, decid toți împreună cu vot egal pe subiecte dogmatice și pastorale, care privesc prielnic și determinant «taina teologiei» și viața Bisericii.
Deciziile tuturor Sinoadelor fără deosebire sunt supuse judecății duhovnicești sfinte a conștiinței dogmatice a pliromei Bisericii din lume. Ca pliromă a Bisericii sunt înțeleși toți credincioșii – clerici, monahi și mireni – care, prin puterea Mirungerii lor, validează sau resping deciziile dogmatice ale Sinoadelor Episcopilor, care i-au reprezentat, în cazul că ei nu au fost «următori Sfinților Părinți» peste timp. Astfel, conștiința dogmatică a pliromei bisericești constituie autoritatea supremă în Biserică, pe care o exprimă instituțional și fără greșeală Sinodul cu adevărat Ecumenic și atunci are în mod binecuvântat decizii obligatorii pentru toți credincioșii tuturor Bisericilor Autocefale din toate timpurile.
Totuși aici ar trebui să deosebim faptul că și credinciosul ortodox – cleric, monah sau mirean – nu este asigurat de eventuala rătăcire mecanic, deoarece a primit pur și simplu Mirungerea și deoarece se găsește în comuniune tainică cu păstorii săi. Credinciosul este asigurat dinspre rătăcire numai când are și lucrător în sine harul Sfântului Duh, pe care l-a luat prin Mirungere. Totuși aceasta presupune o trezvie nevoitoare intensă, păzirea cu dragoste a dumnezeieștilor porunci și participarea fără de osândă la Tainele Bisericii. Numai cu aceste condiții vitale poporul lui Dumnezeu are în mod lucrător conștiința dogmatică a Bisericii. De aceea numai atunci este în poziție să judece credința păstorilor săi și numai atunci este dator să-i urmeze, conform cu cele spuse explicativ de Sf. Ioan Gură de Aur, care comentează locul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel: «aduceți-vă aminte de conducătorii voștri… a căror ieșire din viață privind, urmați-le credința» (Evr. 13,7. Βλ. Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἑβραίους Ἐπιστολήν, Ὁμιλία ΙΔ΄, 1, ΕΠΕ 25, σ. 372).
«Biserica Ortodoxă», spune, «a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.
Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.» (Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte I, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 343-344).
Într-un alt context, a spus: «Biserica nu este corabia cutărui Episcop ca să facă ce vrea» (Ierom. Isaac, Viața Bătrânului Paisie Aghioritul).
După confruntarea cuvintelor Sf. Paisie, să ne întoarcem la actualitatea bisericească!
Devierea recentă ecleziologică a așa-zisului «Sinod» din Creta a demonstrat, încă o dată, ceea ce este deja scris în istoria noastră bisericească. Adică a demonstrat că sistemul sinodal nu asigură mecanic de la sine corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se face numai când episcopii sinodali au în ei lucrător pe Duhul Sfânt și Calea ipostatică, pe Hristos, când ca sin-odali (împreună pe cale, ca cei care merc pe Calea care este Hristos, împreună cu Hristos) sunt în faptă «următori Sfinților Părinți».
După cum s-a dovedit, din păcate, acest lucru nu este deloc de la sine înțeles în zilele noastre. De aceea și este eronat argumentul care este pus în față, necondiționat și până la saturație, atât de către credincioși, cât și de către episcopi, că vom face «ceea ce spune Biserica» sau «așteptăm decizia Bisericii», pentru că există un discernământ clar în Biserică în sine – ca trup tainic dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos – și în administrația Bisericii, care exprimă în faptă Biserica, totuși numai în anumite condiții clare.
Episcopii constituie administrația Bisericii în Episcopia lor și Sinoadele Episcopilor la nivel Local sau Panortodox. Ei, împreună cu preoții Bisericilor Locale și cu poporul credincios, formează Biserica lui Hristos. Prin urmare, nu poate Episcopul să ignore pe preoți și pliroma Bisericii. Cele de mai sus sunt demonstrate și istoric. La primul Sinod Apostolic (49 d.H.) – unde primat și președinte nu a fost Apostolul Petru, ci fratele Domnului Iacov – a fost exprimat adevărul sinodal «împreună cu toată Biserica»: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă», este semnalat în Sfânta Scriptură. «Nouă» nu erau pur și simplu numai apostolii, ci și «cei împreună cu ei», adică preoții, «împreună cu toată Biserica». Și toată Biserica este și poporul simplu. Dar și în cazul Sinodului I Ecumenic, poziția teologică a unui tânăr diacon, Marele Atanasie, a exprimat toată Biserica.
Prin urmare și această corectitudine și ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă fără greșeală de către pliroma membrilor Bisericii și îndeosebi de către conștiința dogmatică veghetoare a pliromei evlavioase a Bisericii, care constituie în Biserica Ortodoxă singura «cheie» explicativă pentru încredințarea autenticității cugetului ei.
Și, când spunem conștiință dogmatică, înțelegem cunoașterea duhovnicească ce se naște – haric – în inima credincioșilor din harul trăit al Mirungerii lor activate. Este experiența condensată duhovnicească în Biserică, adică ceea ce acționează în noi Duhul Sfânt, pe care l-am primit. Și aceasta este unica egalitate între oameni în trupul lui Hristos, unde toate celelalte diferențe – instituționale sau personale – sunt în planul secund. De aceea și conștiința dogmatică a credincioșilor este cu totul independentă de formarea lor lumească și de eventuala lor ocupație intelectuală sau nu. Deci, când această conștiință dogmatică a membrilor întregii Biserici este activată, se manifestă în criteriul ultim al adevărului.
Un fapt care reiese chiar din firea Bisericii și este mărturisit nedezmințit de istoria noastră bisericească este că au existat nu numai Patriarhi, Mitropoliți și Episcopi eretici, ci și Sinoade Panortodoxe care – deși constituie organul administrativ suprem al Bisericii și au toate condițiile exterioare tipiconale ale Sinoadelor Ecumenice – au fost respinse de conștiința pliromei ei și au fost caracterizate drept Pseudo-Sinoade sau Sinoade tâlhărești. Și aceasta pentru că pe teme dogmatice adevărul nu se găsește în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar. Adică și unul singur, când îl exprimă, aceasta este majoritatea față de milioane și miliarde de alte voturi, care sunt contrare. Pentru că Adevărul în Biserică nu este o idee, nu este opinie. Este ipostatic. Este Însuși Hristos. De aceea și cei care sunt în dezacord cu el se taie din Biserică după ce sunt caterisiți și afurisiți, după caz.
Adevărul este Însuși duhul Adevărului, Care acționează și Se exprimă și prin persoane izolate sfinte. De exemplu, Sf. Grigorie Teologul, prin sfințenia sa și prin Cuvântările sale în Constantinopolul dominat de arianism, el singur a răsturnat la propriu climatul eretic al capitalei împărătești și a pregătit duhovnicește triumful Bisericii prin Sinodul II Ecumenic. Dar acest fapt l-a arătat distinctiv istoria și în persoana Sf. Maxim Mărturistiorul, care – trebuie semnalat – avea împreună cu el și toată Biserica Apuseană Ortodoxă pe atunci cu Papa ortodox. Totuși l-a arătat și în al doilea mileniu în persoana Sf. Marcu Evghenicul, la Pseudo-Sinodul din Florența. Sfinții au fost singuri împotriva dominației majorității.
Se dovedește aici că un om sfânt a dat răspunsul Bisericii și istoria bisericească i-a dat dreptate în raport cu toți ceilalți, împărat, Patriarh și toți care au participat și care nu au expus adevărul. Așadar nu este despre număr, ci despre Adevăr sau ne-Adevăr. Acest lucru nu trebuie să-l uităm pentru că este diferența de calitate dintre Ortodoxie și eterodoxie în faptă. În Biserica Ortodoxă lucrurile nu funcționează papal. Nu este «primatul» mai presus de Sinoadele Ecumenice, ca în papism, nici nu există firește vreun Întâi-stătător distinct ca Papa, care să se pună peste Ierarhia Bisericii noastre.
Așadar criteriul în Biserică nu este faptul că s-a adunat toată Biserica Ortodoxă și a decis ceva în majoritate. Ar fi posibil să fie teoretic și toți episcopii, și unul, doi, trei sau puțini dintre ei să spună ceva opus. Nu înseamnă că acela, care va să zică majoritatea zdrobitoare a Episcopilor, constituie garanția Adevărului și că va trebui oricând acesta să fie admis de pliromă. Nu, nu stau așa lucrurile în Biserică. Criteriul Adevărului este dacă cele spuse în Sinoadele bisericești sunt «următoare Sfinților Părinți».
Ține de întreaga Biserică să aprecieze în viitor, în Sinod, teologic și definitiv, și deciziile acestui «Sinedriu» arhieresc din Creta. Totuși, până atunci, fiecare credincios poate și trebuie, rămânând în Biserică, să se poziționeze față de deciziile discutabile și contradictorii ale acestui «Sinedriu» pe criteriile conștiinței dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului. Criteriile sigure ale acestei conștiințe dogmatice sunt rezumate în conținutul cuvântului patristic: «următori Sfinților Părinți». Și acest cuvânt se referă oportun atât la forma Sinoadelor, cât și la învățătura lor dogmatică.
Cu alte cuvinte, dacă pliroma evlavioasă a Bisericii – ca purtătoare a conștiinței ei dogmatice – confirmă corectitudinea deciziilor Sinoadelor Bisericii sau anulează deciziile Sinoadelor Panortodoxe, considerându-le drept Pseudo-Sinoade, atunci este evident că are dreptul și obligația să se exprime cu frică și râvnă insuflate de Dumnezeu și îndeosebi în cazul de față despre deciziile «Sinodului» din Creta (Vezi și π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, Τό σῶμα τοῦ ζῶντος Θεοῦ, Μιά Ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας, ed. Ἁρμός, Ἀθήνα 1999, p. 80-83).
În final, concluzionând, am spune că validarea regimului sinodal depinde – în ultimă analiză – de acceptarea deciziilor oricărui Sinod de conștiința pliromei Bisericii.
Întrebarea 1: Îngrădirea când trebuie să se facă și de cine? Și mai concret, la Sinodul din Creta au fost exprimate și au fost pecetluite dogme mincinoase, unii ierarhi au semnat. Prin semnătura lor sunt de acord cu dogmele mincinoase sau semnează pur și simplu prezența lor la Sinod? Cei care au semnat în acord cu aceste dogme mincinoase, ar trebui preoții din Mitropoliile lor să se îngrădească de ei?
Răspunsul dlui. Tselenghidis: Ceea ce aș vrea să spun la prima întrebare este că se îngrădește la început acela care sesizează erezia declarată.
Îngrădirea este o chestiune foarte serioasă și este legată de acrivia pe care o stabilesc sfintele canoane ale Bisericii. Totuși sfintele canoane dau și posibilitatea credinciosului să facă iconomie; adică cel care se îngrădește nu pomenește pe episcopul său, iar cel care ține principiul iconomiei rămâne în pomenirea episcopului, dar blamează într-un mod riguros și clar această deviere dogmatică.
Cât privește așa-zisul «Sinod» din Creta, pentru faptul iarăși că a fost dată bisericitate, adică au fost făcute Biserici într-un anumit fel ereziile, pentru că au fost numite «Biserici» și unii au semnat textele, cei care le-au semnat au creat firește, după exprimarea mea foarte îngăduitoare, o situație problematică și pentru ei înșiși, și pentru pliroma Bisericii în clipa în care unele comunități bisericești, după cum sunt numite mai larg, au evident devieri dogmatice și sunt condamnare în conștiința Bisericii de-a lungul timpului. Adică acolo s-a făcut ceva ce Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată până acum. Desigur, am spus în referatul meu că așa-zisul «Sinod» nu exprimă Biserica Ortodoxă, adică nu are garanția ecumenicității lui ca Sinod.
Întrebarea 2: Cum judecați în ce privește sinodalitatea deciziile Sfântului Sinod Permanent cu privire la măsurile sanitare și vaccin?
Răspunsul dlui. Tselenghidis: Uitați, dacă cercetează cineva condițiile duhovnicești și condițiile teologice care stau la bază, mereu trebuie să existe adică în convocarea și decizia unui trup sinodal, va vedea aici următorul paradox, care aș spune, din câte cunosc, că este și fără precedent în Biserica Ortodoxă. Această circumstanță trimite la tactica romano-catolicismului, care a fost dovedită și istoric drept o faptă greșită.
Cu alte cuvinte, ce vreau să spun simplu. SSP s-a adunat și a decis, după cum ne-a zis, dacă am înțeles bine din citirea textului Enciclicii, că după un Referat științific (al specialiștilor) se aliniază cu ceea ce vrea statul. Totuși aceasta nu are precedent în baza ortodoxă a deciziilor unui Sinod. Știința este un domeniu separat, care este respectat, desigur, dar niciodată nu poate să fie conceput drept condiție a unei decizii sinodale a Bisericii. Biserica se pronunță pe baza tradiției ei textuale și trăite. Adică ce se găsește în Sfânta Scriptură, la Părinții și în canoanele Bisericii și mereu pe baza experienței duhovnicești sfinte. Prin urmare, poporul simplu aștepta să fie spus ceva cu mărturie în baza teologică și duhovnicească sfântă. Nu s-a întâmplat asta. Cel mai rău, după cum am semnalat, este că s-a făcut ceva fără precedent. Și de ce îl caracterizez drept fără precedent? Deoarece este cumplit. Dacă mâine, de exemplu, Știința în dezvoltarea ei ajunge și pune la îndoială, adică pe moment, această apreciere științifică a epocii noastre, lucru care evident s-a întâmplat în trecut și până la refuz, atunci ce va avea de spus Ierarhia Bisericii, Sfântul Sinod Permanent în acest caz, ca să vorbim precis? Că noi am primit și am fost amăgiți de Știință, care mai târziu ne-a spus cele opuse sau diferite? Acest lucru, ca metodologie, este un eșec. Nu că s-a produs pur și simplu o greșeală. Am susținut public că Ierarhia, un Sinod Local, fie în întregul ei, fie la o înfățișare a ei constantă, ca Sinod Permanent adică, poate să decidă lucruri greșite. Și asta este înscris istoric în tetele ei. Adică despre aceeași temă, cândva și cu aceeași compoziție, avem decizie contrară. Și recent, cele pe care le-a decis Ierarhia noastră înainte și după așa-zisul Sinod din Creta sunt cunoscute și confirmă adevărul spuselor noastre.
De la același organism (al Ierarhiei) – întreb așa frățește, dacă-mi permiteți – care a fost decizia corectă a Bisericii Greciei? Cea care a fost luată la început (înainte de «Sinodul» din Creta) sau după el? Și cu ce criterii poate cineva să evalueze ce este corect și ce este greșit? Prin urmare, se fac greșeli, după cum am spus. Dar să nu susținem aceste greșeli pe temelii străine de conștiința Bisericii. Niciodată Biserica, după cum ne informează istoria Sinoadelor, nu a fost susținută de date științifice antice. Datele Bisericii, ca trup dumnezeiesc-omenesc, sunt duhovnicești sfinte și descoperite, adică de la Duhul Sfânt. Așadar această poziție (a Enciclicii), după socotința mea smerită, dacă vreți, constituie un derapaj, un punct de pornire inacceptabil, care nu are precedent istoric. Și, prin urmare, va trebuie să luăm aminte și noi, ca credincioși, când ascultăm deciziile sinodale. Când ne înrolăm sau nu cu ele, cu ce criterii facem asta. Pentru că este tragic să nu accepte nimeni decizia sinodală a Bisericii ca fiind de încredere. Totuși întrebarea este: Este o decizie a Bisericii pe baza ecleziologiei ei? Adică pe această bază despre care am vorbit mai devreme (în referatul nostru) despre ce este Biserica? Una este administrația Bisericii, care poate să exprime Biserica, și alta este Biserica în sine. Și criteriile adevărului trebuie să fie, de la început, cunoscute și clare.
Sfântul Nicolae îl pălmuiește pe ereticul Arie (Foto: CRiggle)
„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5: 19)
Viața Bisericii se desfășoară în lume, dar avem pretenția că nu este din lume, că este ascunsă în Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să fie marcat de păzirea poruncilor lui Hristos, de fapte conforme cu voia Lui, nu cu mersul societății. Totuși noi, creștinii, avem păcate și aceasta nu ne face să nu mai fim ceea ce ne numim. Întrebarea se pune: Până unde merge această demarcație? Care este linia dincolo de care devenim necreștini și sminteală celor din jur?
Citatul din moto se referă la faptele morale greșite, nu la dogme, cum ar putea fi prima impresie. Cine are o concepție greșită despre pocăință și, mai ales, îi învață astfel pe oameni își pierde mântuirea. Iar piatra de poticnire nu vine de la poruncile mari și generale, ci de la cele mici și părut neînsemnate. Iubirea de vrăjmași, iertarea, lepădarea de sine, întoarcerea obrazului sunt doar unele fapte foarte mici cu care dacă ne obișnuim atât de tare încât îi îndemnăm și pe alții să le neglijeze ne vatămă sufletește.
Păzirea atât de minuțioasă a poruncilor formează în inimă o stare diferită, o altă așezare, un alt duh, diferit de cel al lumii. Pentru că răul se ascunde în detalii și de acolo vatămă, iar adevărul strălucește în sinceritate și curăția inimii. Cel care-și păzește conștiința devine alt om, se preschimbă, nu mai rezonează cu felul lui de a fi anterior și nici cu comportamentul libertin al celor din jur. Devine mult mai atent și mai vibrant la altceva decât la materie. Mintea sa învie, ajunge să se bucure de Domnul, de lumina din poruncile Lui, de Duhul lui Hristos, de veacul viitor. Căile lui Dumnezeu nu mai sunt simple teorii, ci realități, chiar dacă nevăzute.
O astfel de trăire, care să fie mântuitoare, se fundamentează pe Evanghelie, pe cadrele trasate de ea. Nu există abatere de la ea care să nu producă pagube duhovnicești, pierderea lui Dumnezeu. De aceea cuvântul lui Dumnezeu este viață și realitate mai dură, mai concretă pentru Biserică decât lumea văzută. Pentru că nu are atâta valoare pământul cât are sufletul.
Conștiința dogmatică
Am făcut o introducere cam lungă pentru subiectul articolului doar pentru a arăta importanța dogmelor și ce sunt ele.
Realitatea duhovnicească este definită prin dogme, adică în învățături clare despre subiecte de credință. Aceasta este trăită cu putere, cu evlavie și conștiință vie de un creștin autentic. De aceea cuvintele dumnezeiești, dogmele credinței, răsună în cugetul lui cu putere, cu viață, cu o frică și responsabilitate profunde. Raiul, iadul, Tainele lui Dumnezeu nu sunt doar concepții goale. În felul acesta prinde contur în suflet o trăire pe care o putem numi conștiință dogmatică.
Aceasta este formată din toate învățăturile de credință, care alcătuiesc Crezul sau morala creștină. Ele au fost exprimate în cuvinte de către Mântuitorul nostru sau de Sfinții Părinți prin descoperirea și călăuzirea Duhului Sfânt. Iar creștinul se definește prin aderarea la aceste concepții, pe care le trăiește cât poate mai bine.
Cu toate că dogmele ar trebui să devină parte constitutivă din viața credinciosului, limita pusă de Biserică a fost credința în ele, a nu apostazia de la ele. În felul acesta, există o variație destul de mare de oameni credincioși: de la împlinitori și trăitori ai cuvântului până la limita de jos, a celor care cred fără o convingere foarte mare și își recunosc neputința. Dar reperul este dat nu de cei căldicei, ci de cei tari. De aceea și Biserica este sfântă nu prin toți membrii ei, ci prin înălțimea la care îi ridică sau îi atrage pe oameni.
Important este că există o marjă de diferențiere în trăirea morală a ortodocșilor, de împlinire a poruncilor, dar ceea ce dă unitate este linia credinței. Aceasta formează conștiința dogmatică sau simplu credința. Biserica se definește prin faptul că în ea a fost păzită cu sfințenie această mărturisire atât într-un mod rafinat de apologeții timpurii și de marii Părinți, cât și de bunicile și credincioșii evlavioși simpli.
Ea naște smerenie atunci când ne comparăm faptele proprii în oglinda poruncilor și rânduielilor sfinte, dar și povară pentru că e greu de purtat chiar și acest jug în lumea care pune presiune să ne lepădăm în fel și chip, să dăm uitării pe Hristos sau măcar să-L facem după chipul și comoditatea pământească.
Concepția protestantă despre devierile de la credință
Odată cu Reforma, a apărut o altă concepție despre credință și rigoarea cu care trebuie păzită. Catolicismul și ereziile anterioare au persistat pur și simplu în greșeală și rătăcire cu convingerea că, de fapt, ei dețin adevărul. Dar protestanții pur și simplu au distrus totul și au venit cu o teorie nouă.
Pentru primii reformatori (Luther, Calvin Zwingli), Biserica în starea ei apostolică pur și simplu nu mai exista. Tradiția primară a fost alterată și trebuie redescoperită, ales grâul de neghină. Altfel spus, deși Biserica există într-o continuitate în istorie, ea este pervertită și nu se găsește decât ca un vestigiu, ca un depozitar din care trebuie să extragem ce este bun și să aruncăm ce este rău.
Iar un aspect important este acela că ei au considerat că în Biserică au coexistat învățăturile sănătoase cu devierile dogmatice. Adică abaterile în credință nu aduc excluderea din sânul ei, ci sunt asimilate cu păcatele curente. În felul acesta, credința nu mai este sfântă, nu mai are un reper absolut, ci este difuză, amestecată cu bine și rău și trebuie să se descurce fiecare să păzească ceea ce e corect.
La nivel concret, dispare sfințenia așa cum este cunoscută în Ortodoxie. Toți sunt sfinți într-o anumită măsură, dar și simpli oameni. Nu există cultul Sfinților pentru că nu ar fi foarte diferiți de oamenii de rând. Doar Dumnezeu îi va proslăvi, dar noi nu putem ști asta.
Este și normal să apară această turnură pentru că în realitate nu mai au sfințenie. Credința șubredă, ezitantă, preferențială și „inclusivă” nu mai produce sfințenie, apropiere reală, cutremurătoare de Dumnezeul cel viu. Toată tradiția care se întemeiază pe această temelie este profund viciată și neputincioasă, omenească.
Protestantizarea Ortodoxiei
Acest ferment protestant a fost mereu prezent și în sânul Bisericii, dar nu a ajuns să se devină un fenomen bine conturat. Apare pentru că suntem oameni și avem înclinația să judecăm cele sfinte după măsura noastră. Tindem să ne conformăm cu lumea pentru a ne fi comod. Ni se pare că sunt imposibile unele porunci de la Dumnezeu (pentru că nu pot fi păzite fără puterea Lui). Dar în tot ansamblul Ortodoxiei linia patristică sfântă a reușit până acum să prevaleze, să învingă aceste presiuni pământești.
Când vorbim de tradiția bisericească nu înțelegem ceva ideal, o biruință absolută a Sfinților și o impunere a lor. Ci e vorba de o dominare, o prevalare. Mereu au existat și delăsători printre ierarhi, care au fost prezenți și au jucat un rol chiar și la Sinoade. Un exemplu este faptul că la Sinodul II Ecumenic, Sf. Grigorie Teologul nu a reușit să introducă termenul „deoființă” pentru Duhul Sfânt în Crez, fapt ce l-a întristat profund. De aceea a și părăsit Sinodul și s-a retras în pustie, unde a și murit departe de compromisuri.
Însă se poate spune că există un filon sfânt clar, bine conturat în tradiția ortodoxă. Un fapt semnificativ este acela că nu există învățături greșite exprimate oficial care să nu fi fost condamnate. Au existat abateri, dar urmate reveniri la adevăr. Mereu s-a menținut cu luptă norma neclintită.
Dar în ultimul timp ne confruntăm cu o presiune tot mai mare ca și Ortodoxia să se acomodeze, să facă rabat, să se adapteze la cerințele vremii, să-și modernizeze și îndulcească învățătura după moda vremii, în spirit ecumenist. Să fie sfântă, dar să înghită și mizerii, că se poate.
Spiritul ecumenist, după cum se poate observa, este de natură protestantă și se pliază perfect pe doctrina lor. A fost împropriat cu ajustări și de catolici pentru că dogma lor permite. Pentru ei nu adevărul contează, ci papa. Dar în ortodoxie nu poate fi introdus ecumenismul pentru că ar însemna dizolvarea ei în esență, anume că ea este singura Biserică.
Care sunt abaterile care constituie norme oficiale
Un punct de poticnire este ce faptă constituie abatere dogmatică oficială.
Foarte mulți avem concepții greșite. Din neștiință cel mai adesea, dar și din convingeri tari. Dar nici clericii nu sunt scutiți, de la ierarhi până la preoți. Însă aceste scăderi nu definesc Biserica. Doar atunci când iau amploare și devin lege se produce acest lucru.
De aceea, canonul 15 I-II permite sancționarea episcopului doar pentru erezii, dar și acestea atunci când sunt predicate în public și cu capul descoperit. Nu doar în privat și nici doar o dată sau de câteva ori, ci consecvent. Când e vorba de concepții înrădăcinate și susținute cu convingere. Un astfel de episcop merită să fie depus din scaun; dacă nu o face Sinodul, atunci credincioșii sunt îndreptățiți să acționeze încât să ducă la asta, chiar și prin oprirea comuniunii cu el înainte de o judecată sinodală.
Însă faptele reprobabile comise de episcopi, dar nu consecvent nu pot primi acest tratament. Spre exemplu, slujbele cu ereticii (nu Liturghii, comuniune la Potir, ci vecernii și alte slujbe) nu constituie erezie cu capul descoperit, ci o greșeală pasibilă cu caterisirea (dacă are cine să o impună). Evenimentele ecumeniste de până acum, în afară de conslujirea Mitr. Nicolae Corneanu cu greco-catolicii, nu au constituit o astfel de erezie. Doar participarea Mitr. Teofan la cultul din sinagogă și pomenirea (discutabil) la o slujbă greco-catolică a Episcopului Sofronie de Oradea. Dar în aceste două cazuri din urmă nu a existat reacție consistentă nici măcar din partea poporului credincios, ci o tăcere asurzitoare.
Dar manifestarea cea mai concludentă a unei erezii este într-o decizie a unui Sinod. De aceea, deși au existat Sinoade tâlhărești, ele au fost ulterior condamnate tot sinodal sau măcar diortosite de tradiția Bisericii când a fost vorba de aspecte marginale. De exemplu, Sinoadele ariene convocate între primul și al doilea Sinod Ecumenic au fost anatematizate de altele ortodoxe. Ele nu au rămas ca niște „decizii provizorii” de luat în calcul, așa cum a afirmat cândva IPS Ierotheos în România. Și nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florența nu a rămas necondamnat.
De aceea se ridică o problemă serioasă în cazul Sinodului din Creta dacă poate rămâne validat, nesancționat de Biserică. Atâta vreme cât este în picioare, deciziile lui sunt legi active. Din fericire, doar pentru Bisericile Locale care au participat, dar poate fi recunoscut la o adică în viitor și de celelalte.
Există abateri doctrinare mari și mici?
Urmărind o dezbatere foarte interesantă, dar în engleză, cu titlul: Dezbatere (ortodox vs. protestant): Este Biserica Ortodoxă singura Biserică una adevărată?, am observat o idee ingenioasă din partea neortodoxă. Este vorba de concepția că abaterile doctrinare neclare, neconcludente, cum este Filioque, nu sunt decisive. Pentru că ele nu ar putea fi tranșate concludent și pentru că nu afectează, de fapt, credința. Important e să crezi în Hristos ca Dumnezeu și în Evanghelie. De altfel, aceasta este o teorie ecumenistă.
Replica destul de bună a părții ortodoxe a fost că toate ereziile au stat în detalii, iar pe de altă parte, cine stabilește limita a ce înseamnă marginal și ce nu în privința dogmelor? Gândesc că ar fi trebuit adăugat că, într-adevăr, nu există un arbitru care să tranșeze satisfăcător disputele dogmatice foarte fine, dar verdictul este dat sinodal și asumat în fața lui Dumnezeu. Spre exemplu, arienii au dispărut, dar necalcedonienii își asumă linia lor diferită, iar noi pe cea ortodoxă până acum. La fel și catolicii. Dumnezeu și conștiința fiecăruia și, eventual, diferitele mărturii sfinte vor despărți albul de negru. Soluția nu este nicidecum absorbirea răului în Biserică pentru că nimeni nu poate face distincția netă la modul omenesc.
Așadar, cugetul ortodox, după cum dau mărturie mai mulți Părinți (precum Sf. Vasile cel Mare, Marcu Evghenicul și mulți alții), este că orice abatere, oricât de mică, este o trădare de credință și trebuie tratată ca atare. Aceasta este linia tradițională de nenegociat.
Există și alte abateri grave, dar care pot fi asimilate?
Doar abaterile doctrinare sunt de neacceptat, așa cum am spus mai sus. Însă există și rupturi și diferențieri care nu aduc excluderea din Biserică. În situația actuală, există două exemple de acest fel: schisma din Ucraina și împărțirea între cei pe calendar vechi și nou.
Chiar dacă Biserica Rusă a rupt comuniunea cu patru Biserici Locale pentru motive administrative serioase și întemeiate, Biserica în ansamblu nu s-a împărțit. Este vorba doar de o separare pedagogică, nu definitivă și netă. Acest lucru este evident din faptul că Moscova are comuniune cu ceilalți care, la rândul lor, sunt în comuniune cu Constantinopolul și cei de care s-au despărțit rușii. E vorba de o întrerupere a comuniunii în cadrul Bisericii, dar care poate ajunge și definitivă în viitor dacă nu se rezolvă conflictul.
Al doilea caz este cel ce ține de calendar. Iarăși, nefiind un aspect dogmatic, nu intervine o necesitate, o constrângere de a departaja apele. De altfel, în trecut, au existat situații similare, dar fără ruperea comuniunii. E vorba de diferențele dintre Sf. Policarp și papa Anicet și ulterior Episcopul Policrat și papa Victor. Dar chiar și după Sinodul I Ecumenic au existat cazuri când Roma și Alexandria nu au sărbătorit Paștile la aceeași dată din cauza observațiilor diferite astronomice determinate de diferențele de latitudine. La fel, au existat diferențe și certuri între britanici și Roma, dar fără ruperea comuniunii. Desigur că este un subiect sensibil, dar nu dogmatic. În plus, chiar pr. Epifanie Teodoropulos a scris că putea fi oprită și atunci comuniunea, dar atât, fără formarea unor structuri separate.
Concluzie: Ortodoxia dăinuie prin adevăr și smerenie
O sinteză a celor spuse ar fi că Biserica este sfântă prin faptul că ține adevărul cu râvnă și fără concesii, dar și cu smerenia care vine din păzirea lui în ciuda presiunilor care-i stau împotrivă. Atâta vreme cât există luptă pentru adevărul revelat și sfânt, există Biserică, există tradiție mântuitoare.
Prigoana și presiunea psihologică poate să fie dură, fină, iute, necruțătoare, dar până la sfârșitul veacurilor avem convingerea că vor exista mărturisitori neîncovoiați care vor convinge și pe alții prin statornicia lor nu obtuză și încrâncenată, ci argumentată, răbdătoare și luminoasă. Chiar și în vremurile acestea de strâmtorare avem nevoie să ținem la credință în mod ortodox, să fim sarea pământului ca să nu fim aruncați de Dumnezeu.
Ceea ce contează este să existe suficientă mărturisire, încât să dizolve, să nu permită ca devierile personale să devină normă pentru Biserică. E normal să existe frământări, să existe amăgiri, dar să nu apuce să ajungă normative. Acestea dau mărturie despre pulsul omenesc, despre lupta cu întunericul, dar inima Bisericii se cuvine să bată în adevăr.
Oare evenimentele ecumeniste din trecut au dus la o erodare a atitudinilor ortodoxe, încât astăzi nu mai există reacții nici la abateri evidente (cum este participarea IPS Teofan la sinagogă, fără a vorbi de Sinodul din Creta)? Sau reacțiile prea în extremă au adus dezbinare și destructurare în tabăra tradiționalistă? Cert este că există o depărtare evidentă de linia apostolică primară sau chiar și de canoanele ce formează legea Bisericii în general și acest fapt nici măcar nu este resimțit. Niciodată nu a existat indiferență față de trădările de credință decât în perioadele de dominare a unor erezii.
Întreruperea pomenirii de după Sinodul din Creta creează neliniști în sufletele credincioșilor, dar și ale ierarhilor. Există o problemă reală la care se cuvine să reacționăm sau ne putem încredința cuvintelor sinodalilor că „nu s-a schimbat nimic”? IPS Calinic a dat un răspuns la două întrebări contopite într-una pe acest subiect:
„Ce argumente putem oferi unui om care refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii care au semnat documentele Sinodului din Creta? Aceștia s-au rupt de Sfânta Biserică sau nepomenirea ierarhului este o formă de luptă, de a arăta că ceea ce s-a petrecut nu este în adevăr? Noi cei care continuăm să facem parte din bisericile în care se pomenesc ierarhii păcătuim?” I.A.
Stimată doamnă! Niciun argument nu-i convinge! Şi aceasta pentru că statutul de dizident, sectar, pe care şi l-au ales le este rentabil. Spun aceasta pentru că, deşi acea întâlnire nu a produs niciun efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică, respectivii nu-i pomenesc nici pe ierarhii care nu au participat. Aşa că, din păcate, aveţi de-a face cu nişte „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care periclitează prin învăţăturile lor năstruşnice mântuirea unor credincioşi. Dar, „Biserica fiind a lui Hristos, nici porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).
Întreruperea pomenirii nu este o „învățătură năstrușnică”, așa cum o numește IPS Calinic, ci are fundament în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861) de pe vremea Sf. Fotie, recunoscut de toată Biserica Ortodoxă. În partea a doua a lui, este lăudată oprirea comuniunii înainte de o cercetare sinodală cu ierarhul care propovăduiește o erezie. Așadar există două linii mari care trebuie urmărite:
1. Există la mijloc vreo erezie la Sinodul din Creta? În răspunsul său, ierarhul sucevean nu intră în această problemă spinoasă, ci se eschivează prin argumentul interesant că „acea întâlnire nu a produs nici un efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică”. Evită să se refere la adunarea din Creta ca la un Sinod, ceea ce arată o delimitare, preferând să o numească „întâlnire”. Probabil mai ales pentru a arăta că nu a produs nici un efect. Totuși cum se poate spune că nu a rezultat nimic bun sau rău? Dacă nu la nivel de Biserică, atunci ce nivel? Sau a avut o anvergură doar în plan local, nu pan-ortodox sau nu oficial?
Deși este adevărat că documentele semnate nu au o aplicație deosebită, totuși ele validează alte decizii anterioare de participare la mișcarea ecumenică, adică la CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) și formarea unor Comisii Mixte de Dialog Teologic cu catolicii. Deci nu este ceva nou, însă e ceva nociv, pentru că încuviințează un rău care roade conștiința ortodoxă de atâtea decenii. În plus, argumentele folosite în Creta pentru a justifica implicarea în ecumenism sunt eretice deoarece îi consideră pe eterodocși membri ai Bisericii lui Hristos? Deci se poate spune că Sinodul NU a avut efecte pozitive, nici negative? Eu cred că este evident că au fost chiar negative.
2. Evident că partea mai spinoasă o constituie oprirea pomenirii ierarhilor. În primul rând, nu există în România distincția dintre ierarhii participanți și neparticipanți pentru că Sinodul BOR din toamna anului 2016 a validat sau a luat act de deciziile din Creta. Așadar toți ierarhii noștri l-au recunoscut. Este posibil, așa cum am mai scris, ca acea hotărâre de la București să nu fi fost luată legal, adică fără semnătura sinodalilor. IPS Teodosie a afirmat cândva că nu-și amintește să fi semnat ceva, iar faptul că tema Sinodului din Creta a făcut obiectul unui document separat de celelalte hotărâri din acea zi poate fi un indiciu că a fost introdus fraudulos. Însă nici un episcop nu a protestat, ceea ce înseamnă că o recunosc, inclusiv IPS Calinic.
Lupi în piei de oaie sunt în primul rând episcopii care au semnat textele din Creta, care nu sunt conforme cu învățătura Bisericii. Nu nepomenitorii jefuiesc turma, ci tocmai ierarhii.
Concepția că Biserica nu poate fi biruită de porțile iadului pentru că este a lui Hristos este una strâmbă și manipulatoare. Este știut că porțile iadului sunt ereticii și învățăturile lor. Ele au fost biruite de Sfinții Părinți prin lupte și chiar sacrificii mari, nu cu gândul că putem fi indiferenți, pentru că oricum Domnul luptă pentru noi. Dumnezeu Își apără Biserica, dar prin aleșii săi, nu prin fulgere și tunete sau prin intervenții supranaturale absurde. Fără a mai spune că sunt unii care nu merită să fie în Biserică și vor fi lăsați pradă ispitelor și încercărilor. Cum altfel va fi încercată credința fiecăruia?
Trebuie spus că nu există în istoria bisericească vreun Sinod tâlhăresc, ca cel din Creta, care să nu fi fost condamnat oficial. Un astfel de Sinod nu este absorbit cu timpul și lăsat acolo să nu producă efecte, ci trebuie anatematizat. Ideea aceasta, că poate exista ceva care este rău, dar nu produce efecte în Biserică, este una nocivă. Cum va scăpa de judecata lui Dumnezeu cel care este indiferent la hulele aduse Ortodoxiei? Rușinarea de Hristos se numește virtute astăzi? Și încă una superioară celor care apără credința? Sau ajungem să confundăm pacea lumii cu cea a lui Hristos?
Din păcate, trebuie subliniat și faptul că este exagerată atitudinea acelor nepomenitori care „refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii”. Deși poate fi o atitudine benefică pentru a trage un semnal de alarmă asupra trădării episcopilor, există riscul și chiar se ajunge ca ea să se transforme într-o sminteală nefolositoare. Dacă IPS Calinic ar fi făcut această diferență și s-ar fi referit doar la acea categorie, răspunsul său ar fi fost demn de toată lauda.
Din păcate pentru arhiereii noștri, nepomenitorii nu pot fi convinși cu argumente încropite, prin ignorarea realităților și prin negarea canoanelor Bisericii. Dimpotrivă, ar merita să fie luați în seamă și înțeleși mai bine măcar de credincioșii care au conștiință ortodoxă.
Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.
Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.
BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință
Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:
Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.
În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.
Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță
O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.
„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.
Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.
Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.
Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta
Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.
Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.
Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.
Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.
Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor
Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.
Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.
Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților
Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.
Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.
Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.
Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.
Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.
A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?
Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.
Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.
Fenomenul contraproductiv al îngrădiților
De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.
Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.
În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.
Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii
Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.
Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.
Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.
Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.
Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.
Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.
