„NU S-A SCHIMBAT NIMIC după Sinodul din Creta” ca formulă de apostazie sau anesteziere a credinței

Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul.
Foto: LiveHack

Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.

Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.

Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?

În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.

Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.

Totuși s-a schimbat ceva?

În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?

Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.

Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:

1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;

2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;

3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.

Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:

1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;

2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.

3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.

Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?

Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.

Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit

Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!

Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.

Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.

Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.

În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.

5 ani de la Sinodul din Creta. O apostazie nedepășită, în plină desfășurare

Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.

Imagine: Zâmbetul inimii (Aparențele pot fi înșelătoare)

Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.

BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință

Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:

Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.

În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.

Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță

O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.

„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.

Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.

Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.

Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta

Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.

Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.

Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.

Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.

Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor

Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.

Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.

Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților

Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.

Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.

Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.

Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.

Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.

A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?

Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.

Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.

Fenomenul contraproductiv al îngrădiților

De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.

Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.

În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.

Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii

Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.

Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.

Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.

Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.

Nu trebuie să uităm și planurile cât se poate de manifeste ale Patriarhiei Ecumenice de a organiza un Sinod împreună cu catolicii în 2025 și a ajunge la o unire cu aceștia în privința calendarului, dar și euharistică.

Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.

Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.

Anatema din 1983 – un bastion contra ecumenismului și expresie a tradiției ortodoxe autentice

Ecumenismul, ca învățătură ce capătă o întindere tot mai mare și care provoacă dileme în conștiința ortodoxă, a fost criticat nu doar de Părinți cu viață sfântă, cum sunt Sfinții Iustin Popovici și Paisie Aghioritul, dar și foarte mulți alții, ci și osândit de un Sinod. Este vorba de anatema rostită de Sinodul ROCOR (al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor) din 1983. De unii marginalizată, iar de alții absolutizată, această decizie este explicată de un episcop participant, Vitalie de Montreal, la un an de la emiterea ei:

Mitropolitul sfânt Filaret, cel care a prezidat Sinodul din 1983. În dreapta sa, Sf. Ioan Maximovici, iar în stânga Episcopul Sava de Edmonton
Foto: Saint Vladimir’s Parish website

Anatema ROCOR împotriva ecumenismului

Sinodul Episcopilor din 1983 a fost un sinod foarte special, a cărui notă aparte constă în modestia și obscuritatea lui. Bineînțeles, asta a fost prima dată în istoria Bisericii noastre când un sinod a fost ținut la Schitul Sfintei Schimbări la Față – nici măcar într-o mănăstire. Cei paisprezece ierarhi care au luat parte la Sinod au călătorit din toate părțile lumii libere – în frunte cu Primul Ierarh al Bisericii noastre, Preasfinția Sa, Mitropolitul Filaret. Zece dintre ei erau oameni în vârstă de peste șaptezeci de ani. În plus, nici un Sinod anterior nu a fost atât de scurt, ținând în total doar mai puțin de două săptămâni. Schitul, în care au fost ținute toate sesiunile, este situat într-o locație foarte frumoasă, departe de drumurile foarte aglomerate și înconjurat din toate părțile de conifere și păduri de foioase: locația lui ar putea fi descrisă chiar năpădită de vegetație… „Cortul”-biserică de lemn al schitului nostru, proiectat de arhitectul nostru rus V. G. Glinin, care adormise în același an 1983, se amestecă liniștit cu vârfurile pinilor care înțesează locul de jur împrejur din toate părțile.

Bineînțeles, nici presa internațională, nici cea locală nu a făcut nici o singură mențiune despre sinodul nostru foarte nesemnificativ, lucru care accentuează mai mult modestia lui. Într-adevăr, nici unul din acești membri ai presei nu a avut timp de noi când în celălalt capăt al Canadei, la 4.800 kilometri de Mansonville (Quebec), se ținea un sinod ecumenic a toată lumea (e vorba de a 6-a adunare generală a CMB din Vancouver, n.n.). Toate religiile au fost reprezentate acolo: ortodocși, romano-catolici, protestanți de toate tipurile, evrei, musulmani, buddhiști, hinduși și chiar simpli șamani (sau, ca să formulăm mai direct și simplu: vrăjitori). Dacă se adaugă la această colecție bălțată femeile-preot și prezența printre participanți dintre dansatorii cu picioarele goale în stilul Eleanora Duncan, atunci nu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie caracterul acestei adunări de anvergură mondială.

Sunt aproape o sută de ani acum de când a început ecumenismul să atace Biserica cea una adevărată a lui Hristos, învestită de El cu autoritatea de a lega și dezlega, și a început să unească toate nenumăratele erezii, atât mici, cât și mari, pe care le recunoaștem că sunt cumva scântei ale adevărului, din care biserica ecumenică viitoare trebuie să se formeze în locul Bisericii istorice a lui Hristos, care s-a dovedit, în opinia lor, un eșec. Împotriva acestei învățături monstruoase s-a dezvoltat o vastă literatură, dar nu o putem rezuma în detaliu într-un articol atât de scurt. Fără nici un dubiu, timpul discuțiilor și polemicilor a trecut și a sosit vremea de a judeca această mișcare și, oricât de nesemnificativ ar părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat într-un final ecumenismul și l-a anatematizat în următoarele cuvinte:

Celor care atacă Biserica lui Hristos prin faptul că învață că Biserica lui Hristos este împărțită în așa-numite „ramuri”, care diferă în privința doctrinei și a modului de viețuire, sau că Biserica nu există văzut, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile” sau sectele sau denominațiunile și chiar religiile vor fi unite într-un corp; și care nu disting preoția și Tainele Bisericii de acelea ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt lucrătoare spre mântuire; așadar celor care cu știință au comuniune cu ereticii menționați anterior sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frățești sau a pretinsei unificări a creștinilor separați, Anatema!

Biserica Rusă de peste Hotare, condusă acum de Mitropolitul Filaret, declară despre sine că este o parte inseparabilă a Bisericii Ruse istorice. Ca Biserică Locală, ea are dreptul de a convoca Sinoadele ei permanente pentru a-și promulga rezoluțiile, care sunt total obligatorii după aceea pentru toți fiii ei, împrăștiați în lume. Timpul va spune dacă celelalte Biserici Locale vor adopta rezoluția noastră sau nu cu privire la ecumenism după cum au fost introduse în Cartea Canoanelor Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii Universale. Știm foarte bine că toate rezoluțiile noastre sinodale împotriva Patriarhiei din Moscova au fost luate abia la cunoștință de celelalte Biserici Locale – spre paguba lor duhovnicească. Bisericile Ortodoxe Locale au încercat să se justifice prin a spune că tăcerea lor era datorată dificultăților în a discerne toate problemele interne ale Rusiei și că rezoluțiile noastre împotriva Patriarhiei Moscovei Sovietice au fost mai mult politice decât bisericești, deși acum este limpede pentru orice persoană rezonabilă că doctrina comunismului este ateistă și materialistă. Rusia nu este Nicaragua și, când un popor așa de mare, care ocupă a șasea parte a pământului, suferă, întreaga lume suferă. Boala comunismului a pătruns acum în toate națiunile și a spune că nu poate înțelege oricine problemele interne ale Rusiei ar fi, ca să o punem în termeni moderați, amuzant dacă n-ar fi avut o influență atât de tragică asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe și a popoarelor. În privința ecumenismului, fiecare Biserică Locale își fundamentează învățăturile și viața pe canoanele Sfinților Apostoli și ale celorlalte Sinoade Ortodoxe, apoi nu pot decât să recunoască faptul că ecumenismul este clar cea mai periculoasă dintre erezii pentru că a adunat toate ereziile care există sau au existat și a numit asta unire a Bisericii – o faptă ce are gust a Antihrist.

Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de ispita apocaliptică și, în același timp, am pus cu reținere (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, care mai devreme sau mai târziu vor trebui să o rezolve într-o manieră sau alta. Soarta duhovnicească pe viitor a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezoluția acestei probleme. Anatema pe care noi am proclamat-o este de jure o manifestare cu caracter local a Bisericii Ruse de peste hotare, dar de facto are o semnificație imensă pentru istoria Bisericii universale, pentru că ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse de peste hotare este acum vădit în conștiința a toată Ortodoxia. Domnul a pus o cruce mare pe noi, dar, oricum, nu mai este posibil să rămânem tăcuți pentru că o tăcere continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care lucru fie ca Domnul să ne elibereze pe toți!

Traducere din rusă din Orthodox Observer, No. 58 (aprilie 1984).

Observații: 1. Din descrierea pe care o face Arhiepiscopul Vitalie, se pare că Sinodul cu pricina a fost unul aparte, care și-a propus să dea o rezoluție cu privire la ecumenism și s-a întrunit special în acest scop.

2. Anatema nu este pronunțată asupra celor aflați în comuniune cu ecumeniștii (ortodocși), ci asupra celor cu astfel de viziune, care slujesc cu bună știință cu diferiți eretici sau îi consideră parte a Bisericii.

3. Este o provocare adresată tuturor pentru că problema ecumenismului este una de amploare și răvășește mai toate Bisericile Locale, este de o gravitate și întindere îngrijorătoare. Aceasta nu înseamnă că e formulată în termeni moderați sau impreciși, ci este o anatemă, un blestem capital.

4. Decizia sinodală din 1983 are aplicabilitate pentru membrii ROCOR, dar privește cugetul întregii Biserici, fiind vorba de o învățătură de credință, nu de o problemă locală.

5. Sinodul a fost și rămâne în contrapondere cu toate manifestările și deciziile ecumeniste ale clericilor ortodocși. Este autentic și recunoscut, parte integrantă a Ortodoxiei mondiale, poate cea mai vie din secolul trecut. Probabil doar decizia Conferinței de la Moscova din 1948 rivalizează într-o oarecare măsură cu el pentru că a delegitimat mișcarea ecumenică la nivelul acelui an; însă, din păcate, politica ulterioară a CMB și a ecumeniștilor în general a dejucat și depășit acel impas al lor.

6. Deocamdată nu există o decizie pan-ortodoxă asupra ecumenismului, doar Sinodul din Creta (2016) reprezintă un punct esențial, în care a fost legiferat, dar cu multe probleme, fără acceptare universală și cu destule rezerve din partea celor cu cuget drept-slăvitor. Însă nu este exclus ca anatema din 1983 să ajungă o normă recunoscută universal.

Așadar această anatemă este o provocare importantă peste ani la care ierarhii, mai ales adunați în Sinoade, nu au dat un răspuns mulțumitor și ar trebui să o facă. Nu se compară o text de condamnare explicită nici măcar cu hotărârea sinodală din Creta, care a fost formulată în termeni confuzi și ezitanți, pe care cei prezenți nici măcar nu au curajul să și-o asume ca fiind dogmatică. Chiar și condițiile modeste din 1983 transmit un mesaj mai ortodox și mai convingător decât măsurile de pază draconice din Colimbari 2016.

Din păcate, pe lângă ancorarea în credință, va fi necesară și o preocupare în direcția evaluării mișcării ecumenice. Aceasta pentru a realiza gravitatea ei, pentru că se insinuează câte puțin în angrenajul Ortodoxiei chiar prin decizii oficiale și prin linia teologică înnoitoare. În general ierarhii, dar la care se adaugă conlucrarea restului membrilor Bisericii, cel puțin deocamdată acceptă transformarea a ei din „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15) în lăcaș cu orizont material și cel mult social, dar pustiu de prezența vie a lui Dumnezeu. Dar toți vom da socoteală în ziua judecății sufletelor.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (3) – Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).

– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”

– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).

– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”

– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”

– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”

– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”

– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”

– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”

– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”

– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”

– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”

– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”

– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”

– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.

– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, 68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”

– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”

– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”

– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”

– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”

– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”

– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”

– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”

– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”

– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”

– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”

– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”

– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”

– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”

– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”

Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:

1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.

2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.

3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.

4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.

5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.

 6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.

7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.

8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.

9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.

Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?

Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.

1. Afirmația că în documentul semnat în Creta despre participarea la mișcarea ecumenică este specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă singură este Biserica una, sfântă, sobornicească este un fals. În acel text este omis cuvântul „singură”, care este esențial. Pr. Patriciu face aceeași greșeală ca și Arhim. Tihon din Sfântul Munte. De fapt, formula cretană consfințește teoria Bisericilor nedepline, dintre care Ortodoxia se identifică total cu Biserica apostolică, dar celelalte confesiuni nu sunt străine de aceea. Deci este o autoamăgire că dreapta credință a fost apărată în Colimbari și că ecumenismul nu a fost parafat prin decizie sinodală.

2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.

Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.

3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.

În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.

În privința relațiilor dintre ortodocși și monofiziți, acestea nu s-au bazat niciodată pe înțelegeri conforme cu Sinodul Ecumenic de la Calcedon și este bine că nu a fost parafată unitatea liturgică. Avem multe pe conștiință, mai ales românii, în această privință, nicidecum lucruri de laudă.

Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.

Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.

4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.

Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.

Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.

5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?

Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.

Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.

6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.

7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.

8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.

9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.

Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.

În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.

Concluzii

Tema ecumenismului este un vastă și aici am scris pe scurt doar cu referire la problemele ridicate de Pr. Patriciu Vlaicu. Greșelile dogmatice ale Sinodului din Creta le-am tratat separat mai pe larg, precum și într-o carte dedicată acestui subiect.

Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.

Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!

Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?

Articole anterioare:
1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte.

Urmează:
4. Întreruperea pomenirii.

Deciziile incomode ale Sinodului din Creta cu privire la catolici și acceptarea adevărului

Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul VI, care au „ridicat” reciproc anatemele în 1965

Cel mai tare lucru de pe lume se spune că este adevărul (3Ezdra 4:37-38). Odinioară a fost câștigată bunăvoința regelui persan Darius pentru a fi reconstruită cetatea Ierusalimului prin această afirmație. Regele și tot poporul a recunoscut că adevărul este cel mai tare lucru din lume și nimic nu-i poate sta împotrivă și a împlinit cererea celui ce a făcut această afirmație, adică să îngăduie refacerea zidurilor capitalei iudeilor. La fel, Evanghelia se sprijină pe adevăr, care numai el ne face liberi (In. 8:32). Doisprezece apostoli pescari au vânat lumea spre mântuire și au întemeiat Biserica lui Hristos doar prin cuvânt. Cum nu ne vom bizui și noi pe adevăr în viața noastră și îndeosebi în manifestarea credinței noastre?

Totuși în mod evident tocmai pe dos stau lucrurile, după cum se poate observa, cu privire la reacțiile de după Sinodul din Creta, care a produs o serie de transformări importante, dar parcă există o frică să fie conștientizate. Probabil și din cauză că a existat o manipulare și intimidare puternice.

În caz concret, într-un articol foarte important, de altfel, scris de către cei de la Cuvântul Ortodox, este abordată și chestiunea textelor semnate în Creta de Bisericile participante. Materialul se concentrează pe situația tensionată de zilele acestea din Muntenegru, unde autoritățile locale încearcă să meargă pe urmele celor din Ucraina și să declanșeze un alt focar de schismă asemănător. Iar la final este rezumat un interviu al Patriarhului Ecumenic acordat unor jurnaliști sârbi, tradus în franceză pe Orthodoxie.com. Pe lângă afirmațiile fără sens ale Patriarhului pe marginea situației din Ucraina, la final este trecută în revistă succint și relația Bisericii Ortodoxe cu catolicii astfel:

„Avem o bună colaborare și ducem un dialog teologic global, la care participă toate Bisericile, printre care și Biserica voastră sârbească. Colaborăm cu papa în special în domeniul protecției mediului. Suntem primii care am ridicat această chestiune importantă, iar papa ne însoțește în acest demers. El a subliniat cu claritate: „patriarhul ecumenic a început, eu continui”. Vreau să subliniez că în 2016, am organizat Sinodul din Creta, la care a participat și Biserica Serbiei, și, în cadrul acestui Sinod, a fost luată decizia de a se continua dialogul cu biserica catolică, scopul fiind unitatea celor două biserici, ortodoxă și catolică. La acest dialog participă toate bisericile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică.”

Nimic uimitor în toate acestea, mai ales din partea șefului din Fanar. Totuși atenția mi-a fost atrasă de felul cum au fost comentate aceste afirmații în articol:

„Trebuie precizat că un asemenea obiectiv oficial al „dialogului”, anume de atingere a unității în mod special cu catolicii, nu există în actele de la Creta. Se vorbește, vag și dubios din punct de vedere ecleziologic, despre unitate și despre o „restaurare a unității”, însă nu se proclamă direct ca obiectiv atingerea unei unități între „două biserici”, așa cum poate constata oricine citește documentul respectiv de la Creta, cel puțin în traducerea sa în română. Modul în care redă Patriarhul Bartolomeu documentul despre dialogul ortodoxiei cu celelalte confesiuni de la Creta este deosebit de problematic și validează toate criticile celor care s-au opus acestuia, inclusiv ale actualului susținător al Patriarhiei Ecumenice în conflictul acesteia cu Biserica Rusă, anume IPS Hierotheos Vlachos, care a refuzat semnarea acestui act și remarca lipsa de substanță teologică și ecleziologia confuză a textului.”

Precizare ulterioară: Semnalez rectificarea făcută în textul articolului celor de la Cuvântul Ortodox, care a stat la baza observațiilor mele. Deși situația nu se schimbă mai cu nimic, pentru că sursa răului stă în cei care manipulează prin diferite pretexte și teorii că nu s-ar fi schimbat nimic, totuși este de remarcat această diortosire.
Nu comentez detaliile legate de întreruperea pomenirii și este de la sine înțeles că nu pot fi de acord cu partea aceasta. Până la urmă, oprirea pomenirii se face prin respectarea canoanelor bisericești, deci nu are cum să fie ceva greșit când nu se trece peste limita lor.

Încercarea de a induce ideea că textele sunt confuze este una interesantă și profitabilă pentru toate părțile. Pe de o parte, ierarhii scapă de suspiciunea trădării credinței, iar alții își amăgesc conștiința că nimic nu s-a hotărât, ci totul este incert. Totuși surpriza este că documentul cu privire la Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine este foarte explicit pe această temă, că se urmărește unirea cu catolicii.

În primul rând, chiar în textul la care se face referire se spune expres ceea ce a declarat Patriarhul Ecumenic, anume că dialogul cu catolicii urmărește „restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) prin intermediul Comisiilor teologice mixte. Prin simpla informare de pe Wikipedia, aflăm că aceste Comisii se referă la cele dintre ortodocși și romano-catolici, care au fost inițiate în 1979. De atunci s-au desfășurat o serie întreagă de întruniri, cele mai cunoscute fiind cele de  la Balamand (1993), Ravenna (2007) și Pafos, Cipru (2009). Nu sunt ceva nou. Poate doar că există astfel de Comisii și în raport cu alte confesiuni, cum ar fi cele orientale, nu doar cu catolicii.

Așadar afirmațiile Patriarhului Bartolomeu sunt foarte corecte, acest lucru s-a semnat în Creta, unirea într-un final cu catolicii. Chiar dacă nu este spus acest fapt în mod explicit, adică nu sunt menționați catolicii acolo, nu se schimbă cu nimic situația de fapt. Doar că se urmărește această unire și cu orientalii și cu orice alt cult declarat creștin, ceea ce este și mai rău.

Interesant este că, în articolul lor, cei de la Cuvântul Ortodox îl menționează pe IPS Ierotheos drept un critic al Sinodului din Creta. Probabil pe opiniile lui se sprijină când afirmă că documentele finale semnate acolo sunt confuze. Aceasta cu toate că expresia „în desfășurarea dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) nu lasă loc la nici o confuzie, este cât se poate de clară. Acum devine și mai vădită manevra abilă (ne)teologică a Mitropolitului Ierotheos, care a caracterizat drept incoerente textele cretane și a îndemnat la calm și ignoranță, când lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Cu alte cuvinte, se poate considera că a apărat Ortodoxia aducând critici marginale și neconvingătoare, care nu au condus la o atitudine potrivită, ci au lăsat loc la trădarea credinței și la concesii nejustificate și serioase.

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, este utilă o analiză pe scurt a ce afirmă documentul din Creta menționat.

Pe lângă justificarea participării la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), la punctele 9-15 este abordată activitatea Comisiilor teologice mixte. Scopul lor declarat este să se ajungă la unitatea cu cei angajați în aceste Comisii, adică în special cu catolicii, care nu sunt membri ai CMB. Se specifică faptul că, atunci când s-ar ajunge la un impas, dialogul poate continua (paragraf 11), deși acest lucru nu mai ține de dialog, ci de dorința de unire cu orice preț. Așadar nu există piedici în calea scopului nu doar declarat, ci urmărit cu asiduitate, adică unirea dintre ortodocși și catolici sau alte culte.

Însă nu sunt punctate doar aspectele practice ale acestor așa-zise dialoguri, ci sunt puse și bazele teoretice ale lor. În paragrafele 1-6, dar și în diverse alte propoziții, se afirmă destul de clar că unitatea Bisericii lui Hristos trebuie restabilită (paragrafele 4-5), adică este pierdută momentan, și că eterodocșii fac parte din Biserică (paragrafele 6 și 19), deși nu sunt în comuniune cu noi, ortodocșii. Acest din urmă lucru este afirmat foarte clar în citatul preluat din Declarația de la Toronto: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile care lucrează din propria lor inițiativă; ci să pună Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Așadar este exprimată foarte limpede ideea că toate „Bisericile” formează Biserica cea una a lui Hristos și trebuie să conlucreze pentru a reface unitatea acesteia și între ele. Nu există nici o afirmație în text care să contrazică această perspectivă și să afirme credința corectă că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar restul sunt eretici și excluși din ea.

Concluzia firească este că unirea cu catolicii și cu ceilalți eretici nu este doar un deziderat și un scop, ci chiar o necesitate, de vreme ce toți ereticii sunt văzuți ca fiind parte cu noi, ortodocșii, din Biserica cea una, sfântă. Altfel spus, cei care se împotrivesc unirii și împăcării cu eterodocșii sunt considerați niște dezbinători, certăreți și răutăcioși, care se izolează de restul oamenilor și se consideră speciali. Acestea sunt consecințele erorilor semnate în Creta. Oricine afirmă că ereticii nu sunt membri ai Bisericii este catalogat drept extremist, fanatic și ignorant, pe lângă dezbinător și marginalizat.

Întrebarea care se pune este: Cum poate să afirme Patriarhia Română sau diferiți clerici și credincioși (la general vorbind, prin lozincile pe care le lansează spre a se dezvinovăți), în ignoranța lor, că nimic nu s-a schimbat după Creta, când este evident că documentele de acolo sunt ca un contract păgubos semnat cu banca sau cu cămătarii prin care ne-am îndatorat duhovnicește în ceea ce avem mai de preț? Neglijența nu este o justificare suficientă pentru a fi scutiți de consecințe dramatice, anume tocmai pierderea credinței ortodoxe și pericolul de a o strica cu mult mai rău prin unirea deplină cu celelalte culte, după cum se plănuiește deja un Sinod „Ecumenic” pentru 2025 cu romano-catolicii. Atunci tocmai aceasta se va pune în fața tuturor de către Patriarhul Ecumenic, că Bisericile Locale au semnat cu mâna lor această unire „dorită”. Pe când rușilor tocmai că li se reproșează că nu au participat și consimțit formal cu acest plan, drept pentru care suferă consecințele schismei din Ucraina. Acest lucru nu a fost doar speculat de unii și alții, ci afirmat destul de explicit atât de Patriarhia de Constantinopol, cât și de Sinodul Bisericii din Cipru, ambele aruncând vina asupra rușilor pentru conflictul „autocefaliei ucrainene” pentru că a refuzat să vină la Sinodul din Creta.

Așadar cât de fanatici sunt cei care se opun acum Sinodului din Creta? Nu mai mult decât sunt ignoranți și trădători cei care tac din gură și înghit toate compromisurile de credință.

Așa cum spuneam la început, adevărul este cel mai tare lucru pe care ne putem bizui. Nu este nevoie și nici folositor să exagerăm cu ceva, situația bisericească este suficient de gravă, încât nu mai e nevoie să o dramatizăm. Nu este util să afirmăm că nu mai este har în Biserica Ortodoxă la ierarhi și preoți, că ne contaminăm de ereziile lor, că ne sunt spre osândă Tainele și slujbele, că Dumnezeu lucrează doar prin cei ce au rupt comuniunea cu semnatarii din Creta și altele asemenea. Toate acestea nu funcționează pur și simplu pentru că nu sunt adevărate, ci sunt niște exagerări ale unor realități. Adevărul crunt este că deocamdată credința a fost trădată și Biserica zdruncinată, pentru că este întemeiată pe piatra dreptei credințe (Mt. 16:18). Iar pericolul iminent este o destabilizare și mai mare prin unirea ecumenistă a Ortodoxiei cu toți ereticii. Oare nu e sănătos să observăm aceste tendințe și să reacționăm pe măsură, fără exagerări și fără delăsări?

Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau nu?

Recent a avut loc un Seminar organizat de Patriarhia Ecumenică cu privire la personalitatea Părintelui Gheorghe Florovski, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea sa. Însă evocarea care i-a fost făcută a stârnit unele reacții, cum ar fi cea a reprezentantului Mitropoliei de Pireu, pe care o redăm în traducere mai jos. Textul a apărut în grecește pe site-ul ΚΑΤΑΝΙΧΙ.GR. Inadvertențele semnalate în articol reclamă o abordare mai amplă a implementării ecumenismului în Ortodoxie, dar deocamdată ne mulțumim cu prezentarea aceasta punctuală.

Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau ortodox?
Patriarhul Bartolomeu trece sub tăcere adevărul

Protoiereu Anghelos Anghelakopulos

Preafericitul Protoiereu Gheorghe Florovski a fost la început adept al «mișcării ecumeni(st)ce» câtă vreme a fost membru fondator al Consiliului Mondial al «Bisericilor», adică al ereziilor, (CMB) în 1948. Dar a căutat mereu să fie valabile câteva condiții prealabile ale participării ortodocșilor la CMB. Cea mai de bază condiție a participării a fost declarațiile separate, textele separate ale ortodocșilor, pe care el însuși le-a semnat, spre diferențiere de textele comune ale vlăstarelor eretice protestante. Această tactică a fost aplicată 13 ani până în 1961, când ortodocșii au renunțat la această revendicare a lor, lucru care a condus la retragerea lui Florovski din «mișcarea ecumeni(st)că».

Pe locul său l-a moștenit cel mai vechi teolog laic la fel de ilustru, profesor al Facultății de Teologie al Universității din Atena, Nicolaos Nisiotis, dintre pionierii și demnitarii ecumenismului, care a formulat teze ecleziologice inacceptabile, revizuite patristic de profesorul mărturisitor Constantinos Muratidis, ca unul care a renegat adevărul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică. Nisiotis critică provincialismul ecumenic al ortodocșilor și exclude printr-o întrebare identificarea Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una. Întreabă: «Nu ne gândim mereu și nu lucrăm ca și cum „Una Sancta” ar fi limitată la granițele propriei noastre Biserici sau Confesiuni? Dar experiența întâlnirii la reuniuni și congrese ne clatină această automulțumire»[1]. „Narcisismul” episcopului de Pergam a fost precedat de „automulțumirea” lui Nisiotis, care, după cum ne încredințează profesorul Muratidis, «cere să fugim să ne numim reciproc „schismatici” sau „eretici”, de vreme ce nu există „schismatici”, ci Biserici istorice, care, în împărțirea lor, prezintă o situație schismatică în interiorul Bisericii una nedespărțite»[2]!

De acolo mai departe, Florovski a început să fie foarte reținut și critic față de „mișcarea ecumeni(st)că” și cu această poziție critică a adormit[3]. Prin urmare, în viața lui Florovski există două faze. Una ca adept înflăcărat al „mișcării ecumeni(st)ce” totuși cu unele condiții prealabile (1893-1961) și una ca un critic sever al ei (1961- 1979). Expresia «surori siameze» a fost spusă într-adevăr de el în prima perioadă a vieții lui ca să caracterizeze prin acest termen vindecător inseparabilitatea dintre Răsărit și Apus, în referatul său cu titlul: «Moștenirea și misiunea teologiei ortodoxe»[4], pe care l-a făcut în 1948 la recepția îndatoririlor sale la Seminarul Sfântului Vladimir din New York[5]. Totuși ceea ce ne interesează este perioada a doua a vieții sale, în care și-a reconsiderat toate tezele sale anterioare. Dovadă a acestei pocăințe a lui Florovski este și textul său de mai jos.

Deci teologul rus de frunte al sec. al XX-lea, Părintele Gheorghe Florovski, semnalează: «Ca membru și preot al Bisericii Ortodoxe, cred că Biserica în care m-am botezat și am crescut este Biserica, adevărata Biserică, singura Biserică adevărată. Și cred aceasta pentru mai multe motive: „Pentru convingerea personală și pentru încredințarea cea mai intimă a Sfântului Duh, Care suflă în Tainele Bisericii și pentru cele prin care este posibil să cunosc din Sfânta Scriptură și din tradiția catolică/sobornicească (ortodoxă) a Bisericii. Deci sunt îndatorat să consider toate celelalte «biserici» creștine drept defectuoase și, în multe cazuri, pot să definesc aceste defecte ale celorlalte «biserici» cu precizie absolută. Deci, de aceea, unirea creștinilor, pentru mine, înseamnă tocmai întoarcerea mondială la Ortodoxie. Nu am absolut nici o convingere confesională; convingerea mea aparține exclusiv Ortodoxiei, Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Una Sancta»[6].

Recent, între 1 și 3 septembrie 2019, a avut loc la Constantinopol o Conferință Teologică Internațională cu tema: «Consemnarea teologică a protoiereului Gheorghe Florovski», la care au participat Patriarhul Bartolomeu, Mitropoliții Ioan de Pergam și Augustin al Germaniei, Arhidiaconul Ioanis Chrisavghis ș.a.[7]

Patriarhul Bartolomeu, în cuvântarea sa, ca să întărească opinia că Ortodoxia și papismul sunt «Biserici surori», a rememorat pe pururea-pomenitul teolog ortodox pr. Gheorghe Florovski, care denumește aceste două mari tradiții «surori siameze». Adică Patriarhul a utilizat tactica obișnuită a ecumeniștilor de a nu privi obiectiv și complet parcursul unei persoane, ci de a tăia și a-l broda după măsurile lor, după interesul lor. Ne amintim și răstălmăcirea pe care o fac ecumeniștii în cele spuse de Sf. Marcu Evghenicul. Pentru ca să îndreptățească dialogul neroditor și interminabil cu papistașii și apelativul Papei drept «frate preasfânt-sanctitate», invocă poziția Sfântului Marcu înainte și după începutul Sinodului de la Ferrara-Florența, unde Sf. Marcu a purces într-adevăr la dialog cu papistașii și l-a numit pe Papa Eugeniu «sanctitate» ca să-i predispună și să-i prindă cu binele. Totuși, când a sesizat intransigența și pretențiile arogante ale Papei și ale papistașilor, a întrerupt dialogul și-i numea vădit eretici. Deci aceeași tactică urmează Patriarhul Bartolomeu și cu Pr. Gheorghe Florovski.

Deci Florovski consideră «toate celelalte „biserici” creștine (papismul, protesantismul și monofizitismul) drept deficiente» și mărturisește că «Una Sancta este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Ortodoxia». Măcar Patriarhul Bartolomeu și cei dimpreună cu el să imite pe Pr. Gheorghe și să aibă o astfel de poziție mărturisitoare în mișcarea ecumenis(st)că și în dialogurile inter-creștine la care participă!

Referința Patriarhului Bartolomeu la Pseudo-Sinodul din Creta și unilateral la punctul §1 al textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», cu scopul de a arăta conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe poate să provoace doar un zâmbet, după cum este cunoscut tuturor că Pseudo-Sinodul, în același text, a recunoscut eclezialitatea (statutul de Biserică) ereziilor, a recunoscut ereziile drept biserici echivalente și deopotrivă cu Biserica Ortodoxă, spunând că «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni eterodoxe care nu se găsesc în comuniune cu ea»[8].

Deci confruntăm fragmentele controversate din cuvântarea Patriarhului Bartolomeu, în care s-a referit cu emfază la prinosul Pr. Gheorghe Florovski în Mișcarea Ecumeni(st)că ca să se vădească răstălmăcirea pe care o face.

„Credincioșia Pr. Florovski față de «tradiția adevărului» ca prezență continuă a Sfântului Duh în Biserică nu numai că nu l-a împiedicat să se ocupe cu Mișcarea Ecumenică, ci l-a inspirat și a hrănit interesul și aportul său la ea. A participat la dialogul inter-creștin, a avut un rol important la întemeierea și dezvoltarea Consiliului Mondial al Bisericilor, a studiat lucrările teologilor occidentali, a dezbătut cu ei, a făcut trimiteri fără ezitare la textele lor și a promovat valoarea Părinților Bisericii pentru descoperirea și conștientizarea moștenirii comune a creștinilor. După Florovski, toți creștinii «aparțin într-un fel aceluiași mediu duhovnicesc». Nu e vorba despre «tradiții paralele», ci despre o tradiție, care a fost înstrăinată și împărțită. Există o «înrudire principială în trecutul comun», pe care trebuie să ne-o amintim mereu. Pe lângă particularitățile lor, «Răsăritul și Apusul aparțin organic împreună de unitatea creștinătății». Nu este posibil să fie înțelese în sine, nu constituie «unități independente», nu sunt suficiente și de la sine explicate. «Pe parcursul istoriei lor, au mai multe puncte de contact decât ciocniri și conflicte. Cineva poate să le numească surori la nivel cultural. Și cutez să spun că aceste surori au fost siameze». Răsăritul și Apusul sunt părți ale unei singure lumi creștine, care, după planul lui Dumnezeu, «nu trebuia să se fi scindat». «Tragedia împărțirii este cea mai mare și mai critică problemă a istoriei creștine». Dacă este înțeles acest lucru, atunci există speranțe fundamentale pentru restaurarea unității creștine. […]

Reprezintă nu o anumită tradiție «aparte», ci tradiția de veacuri, tradiția Bisericii nedespărțite». Când Florovski proclamă că «unirea creștinilor… înseamnă tocmai întoarcerea mondială la Ortodoxie», înțelege întoarcerea la acea Biserică ce întrupează credincioșia neclintită în tradiția comună a Bisericii nedespărțite.

Această conștiință de sine a Ortodoxiei a evidențiat-o și Sfântul și Marele Sinod din Creta. «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conștiința ei de sine bisericească profundă că ocupă un loc important pe subiectul promovării unității creștine în lumea contemporană… Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat ‘pentru unirea tuturor’, cultivă mereu dialogul cu cei ce s-au despărțit de ea, de aproape și de departe, a fost mai ales în fruntea căutării contemporane a căilor și modurilor de restabilire a unității celor ce cred în Hristos, a participat la Mișcarea Ecumenică de la apariția ei și a contribuit la formarea și dezvoltarea ei pe mai departe».

Acesta a fost duhul Patriarhiei Ecumenice în toată lunga ei participare la Mișcarea Ecumenică, nu ca simplu asociat, ci ca unul dintre întemeietorii ei. Fără minimalism teologic, abordăm Tradiția Ortodoxă în referința ei istorică față de restul lumii creștine, cu convingerea comună cu Pr. Gheorghe Florovski că «toate puterile tradiției ortodoxe pot să se arate și să fie tratate numai în mediul unui contact statornic cu întreaga lume creștină». Credem că dialogurile științifice teologice inter-creștine sunt întărite prin contribuția Facultăților de Teologie și a rațiunii academice prin «dialogul vieții» în trăirea zilnică a creștinilor, dar și prin comunicarea și întâlnirile conducătorilor Bisericilor și Confesiunilor. Mai general, considerăm că Mișcarea Ecumenică a eliberat puteri creatoare remarcabile în lumea creștină»[9].


[1] ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΣ ΜΟΥΡΑΤΙΔΗΣ, Ἡ Οἰκουμενική Κίνησις, σ. 33.

[2] Αὐτόθι, σσ. 34-35. ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΘΕΟΔΩΡΟΣ ΖΗΣΗΣ,«Γένεση καί ἐξέλιξη τῆς πατρομαχικῆς μεταπατερικότητας», ἐν περιοδικῷ Θεοδρομία ΙΔ 1 (Ἰανουάριος – Μάρτιος 2012) 18-56, https://www.tideon.org/thriskeymata-aireseis/2012-02-28-20-33-21/11177-2017-09-30-20-28-39.

[3] ANDREW BLEIN, π. Γεώργιος Φλωρόφσκυ. Ἡ ζωή καί τό ἔργο ἑνός μεγάλου θεολόγου, ἐκδ. Ἐν Πλῶ, μτφρ. Ἐλένη Ταμαρέση, Ἀθήνα 2010, http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/35E50502/ioannhs_markas.pdf

[4] FLOROVSKY G., «The Legacy and the Task of orthodox Theology», Anglican Theological Review, 31/2, Avril 1949, σ. 66, Ἑλληνική μετάφραση στό Θεολογία 4/2010, σσ. 21-29.

[5] MICHAEL STAYROY, Τάἐπιστημολογικάκριτήριατῆςνεοπατερικῆςσύνθεσηςτοῦπ. ΓεωργίουΦλωρόφσκυ, σσ. 51-52. http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/2010_4_6_Stavrou.pdf.

[6] π. ΓΕΩΡΓΙΟΣ ΦΛΩΡΟΦΣΚΥ, Θέματα Ορθοδόξου Θεολογίας, ἐκδ. Ἄρτος Ζωῆς, Ἀθήνα 1989, σ. 219.

[7] Διεθνές Συνέδριο : «Ἡ θεολογική παρακαταθήκη τοῦ πρωθιερέως Γεωργίου Φλωρόφσκυ», 02-09-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/31285-diethnes-sunedrio-i-theologiki-parakatathiki-tou-prothiereos-georgiou-florofsku.

[8] https://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.

[9] Ἡ ὀμιλία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου στό Διεθνές Συνέδριο γιά τόν π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, 02-09-2019, http://fanarion.blogspot.com/2019/09/blog-post_87.html.

Translate page >>