Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.
Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este! Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.
Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.
Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.
Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.
Cu toate că Arhiepiscopul Anastasie a fost mereu în favoarea convocării
unui Sinod care să soluționeze problema ucraineană, totuși nu este de acord ca
acesta să fie convocat de altcineva decât de Patriarhia Ecumenică. Prin această
poziție a sa surprinzătoare, se conturează o diversitate și antagonism tot mai
mari în Ortodoxie. Deși a avut curajul să-l înfrunte pe Patriarhul Bartolomeu
prin scrisori deschise, nu acceptă să facă pasul spre o rezolvare sinodală.
Rămâne pe mai departe confuzia cine și în ce condiții poate convoca un Sinod
Ecumenic în Biserică: doar Patriarhul de Constantinopol sau și oricare altă
Biserică autocefală?
Preafericite și
dumnezeiesc Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și a toată Palestina,
foarte iubite și dorite frate și împreună-slujitor în Hristos Dumnezeu Teofile,
salutăm cu deosebită plăcere pe Preafericirea Voastră dumnezeiască,
îmbrățișându-vă în Domnul.
[Noi] am studiat cu atenție Scrisoarea
Preafericirii Voastre dumnezeiești din 12 decembrie 2019 prin care chemați pe
Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale la o «întâlnire frățească în
iubire» în Iordania la sfârșitul lui februarie a.c. Nu încetăm că cugetăm, după
cum am stipulat în scris public de la începutul anului trecut, că: «Aliniindu-ne
la duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod, Biserica Ortodoxă
Autocefală din Albania adresează o caldă chemare ca Patriarhia Ecumenică, care
valorifică prerogativa prin excelență de coordonare a Bisericilor Ortodoxe, să
convoace cât mai curând posibil o Sinaxă sau un Sinod Panortodox, cu scopul de
a fi prevenit pericolul evident al creării unei schisme dureroase, care
amenință credibilitatea Ortodoxiei și mărturia ei credincioasă în lumea
contemporană» (Scrisoare către SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, 14 ianuarie 2019).
Și, de asemenea, în «Apelul-implorare pentru depășirea polarizării bisericești», care a fost trimis pe 20 noiembrie 2019 către toți Întâistătătorii, am reluat: «Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare».
Totuși propunerea
Voastră pentru întâlnirea în Iordania, după cum este evident, în loc să
contribuie la îmbunătățirea unității, va complica și mai mult procesul
tămăduitor care se impune.
De aceea nu putem să
participăm la întâlnirea propusă.
Dorind ca «Hristos,
Dumnezeul nostru, Care S-a arătat» să conducă pe cei ce au o răspundere
deosebită în Biserica Lui, «pe care a câștigat-o prin Sângele său» la căile
împăcării și păcii, semnăm cu toată cinstea și dragostea adâncă în Hristos
Dumnezeu, Care S-a arătat și a luminat lumea.
Al Preafericirii Voastre dumnezeiești iubit frate în El, † Anastasie Arhiepiscop de Tirana, Dirahio și a toată Albania
Nota noastră: Remarcăm că în spatele acestor reacții este invocat „duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod”, duh care se pare că duce la diviziuni cel puțin în Ucraina, dar și la nivel panortodox. După cum bine a fost remarcat, ipocrizia este maximă în privința întâlnirii la nivel ecumenic: Sinodul din Creta a putut fi ținut fără să existe împăcare și comuniune între Ierusalim și Antiohia pe subiectul regiunii Qatar, dar întrunirea din Iordania este considerată de Patriarhul Bartolomeu imposibilă fix pentru același motiv al dezbinării prezente.
Oare către ce fel de sinodalitate conduce Sinodul din Creta? O fi una de
durată sau temporară, care să facă locul la ceva și mai rău? Putem accepta un
soi de pace a Bisericii în care nu se caută rezolvarea problemelor care apar?
De asemenea, Arhiepiscopul Albaniei declară că întrunirea preconizată în
Iordania va complica în mod evident
situația. Totuși este limpede că pentru organizatori nu este atât de clar acest
lucru. Și cred că nici pentru credincioșii imparțiali.
O critică remarcabilă a declarațiilor recente ale Patriarhului Teodor al Alexandriei a fost emisă de Biroul Antieretic al Mitropoliei de Pireu. Aceasta a fost remarcată doar de către un site rusesc, anume Orthochristian. Este de apreciat, printre altele, și prezentarea corectă a situației actuale a Ortodoxiei, măcinată din interior de erezia ecumenistă mai distrugător decât orice altă erezie din istorie. Redăm mai jos traducerea Comunicatului emis de Mitropolia de Pireu.
După cum am accentuat și
altădată, panerezia ecumenismului avansează irezistibil, fără să apară până în
prezent vreo nădejde de reprimare și condamnare sinodală a ei.
Această erezie a ereziilor,
panerezie, după cum a numit-o Sfântul luminat de Dumnezeu Iustin Popovici,
ultimul înaintemergător al spurcatului Antihrist, după cum a numit-o
pururea-pomenitul Părinte Atanasie Mitilineos cel cu viețuire cuvioasă, vine să
anuleze singurul adevăr mântuitor al Bisericii lui Hristos și amenință să o
elimine în creuzetul demonic al sincretismului religios al ereziilor și
religiilor lumii.
Metodic și progresiv, erodează
conștiințele și reușește să domnească în marea și zdrobitoarea majoritate a
ierarhiei bisericești, a monahismului și a Teologiei academice sub pretextul
iubirii, al păcii și al reconcilierii. Scopul mai îndepărtat al său este
reconstruirea și consolidarea, în toate religiile contemporane, a dogmei de
bază a «Noii Ere a Vărsătorului», conform căreia putem să credem orice vrem,
ajunge să nu absolutizăm credința noastră, adică să nu revendicăm adevărul
absolut, care se găsește în toate credințele religioase.
Diavolul cel urâtor al binelui și
al omului, cel „ucigaș de oameni de la început” (In. 8:42), a reușit, în zilele
noastre tragice și eshatologice, să insufle conducătorilor bisericești
contemporani, dar și tuturor conducătorilor de religii, această amăgire
înfricoșătoare cu scopul de a lovi la țanc Sfânta noastră Biserică și să
anuleze, după cum crede cu naivitate, în întregime lucrarea ei izbăvitoare.
Amăgirile și ereziile au fost
și sunt marea problemă în Biserica noastră. Încă din timpurile apostolice a
început erodarea din interior a ei din partea amăgitorilor și ereticilor. Însuși Domnul a
avertizat pe ucenicii Săi în legătură cu acest pericol: „Vedeți, nu vă amăgiți! căci mulți vor veni
spunând că eu sunt Hristos; și pe mulți vor amăgi” (Lc. 21:8).
„Luați aminte la voi înșivă din
partea proorocilor mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori; din roadele lor îi veți recunoaște… Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul putred să facă roade bune” (Mt. 7:15-18).
Amăgitorii și ereticii sunt „furi și tâlhari” (cf. In. 10:1). Sunt „străinii”
pe care oile sunt chemate să nu-i urmeze, ci să fugă de ei (cf. In. 10:5). Sunt
aceia pentru care este valabil cuvântul înfricoșător al Său: „Vai vouă, că
încuiați împărăția cerurilor; căci voi nu intrați, nici pe cei ce intră nu-i
lăsați să intre” (Mt. 23:14).
În chip asemănător, și Sfinții
Apostoli, călcând pe urmele Domnului, ne-au avertizat despre acest pericol
înfricoșător. Apostolul Pavel, vorbind către preoții Bisericii din Efes, spune:
„Căci eu știu aceasta, că vor intra între voi, după plecarea mea, lupi grei,
care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați care vor
grăi lucruri răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30). La fel, și Apostolul Petru
avertizează: „Aceasta cunoscând mai întâi, că vor veni în zilele de pe urmă
batjocoritori și unii care vor merge după propriile lor pofte” (2Pt. 3:3), ca
să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.
Semnalează într-un mod dramatic
că „…între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura erezii
pierzătoare și se vor lepăda de Stăpânul Care i-a cumpărat, adăugându-și
grabnică pierzanie… pentru care judecata de odinioară nu zăbovește și pierzania
lor nu dormitează” (2Pt. 2:1-3). Aici Apostolul, luminat de Sfântul Duh,
clarifică motivul pentru pierderea mântuirii din cauza amăgirilor și ereziilor,
ceea ce adepții de astăzi ecumenismului neagă și nu consideră erezia drept
cauză a catastrofei și pierderii mântuirii și cel mai rău: consideră și învață
provocator că erezia nu este ceva groaznic, ci «o abordare diferită a
adevărului», «o tradiție diferită»! mântuirea nu este «monopolul Bisericii
Ortodoxe», ci orice om poate să se mântuiască și în ereziile pe care le-au
recunoscut ca «Biserici»!
Cu uimire, dar și cu durere a
sufletului, încă o dată am fost informați de pe internet despre două noi derapaje
ale Preafericitului Patriarh Teodor al Alexandriei. Este vorba despre două noi declarații recente
antiortodoxe și proclamații ale sale, pentru care am considerat nimerit în
cazul de față să nu tăcem. Și aceasta pentru că proclamațiile în cauză nu se referă
la subiecte de altă natură, ci la subiecte de credință, despre care suntem toți
responsabili, de vreme ce comoara prețioasă a credinței nu este o proprietate
personală a episcopilor și a Întâistătătorilor, pe care pot să o mânuiască după
cum vor, ci o proprietate comună a noastră, a tuturor.
Prima se referă la întâlnirea sa
cu ereticul «patriarh» al copților Tawadros II la Cairo, de sărbătoarea
Teofaniei, (pe calendarul vechi). După cum s-a comunicat, declarația
Întâistătătorului pe tron al celei de-a doua Patriarhii în ordine a provocat o
mânie puternică și reacție din partea unei mari părți a corpului bisericesc.
Conform știrii de presă: «Nici măcar pretextele nu le mai țin unii care
administrează Ortodoxia! Ceea ce s-a spus ieri de către Patriarhul Alexandriei
este practic de neconceput. Adresându-se Patriarhului copt, i-a spus că «suntem
O Biserică».
Este a doua absurditate serioasă
a Patriarhului Teodor după recunoașterea samavolnică a noii biserici ucrainene,
care adâncește criza în Ortodoxia mondială. Concret, pe 20 ianuarie, Teodor II,
Papa și Patriarhul Alexandriei și a toată Africa, a vizitat pe Patriarhul
copților din Egipt, Tawadros II, cu scopul de a-i face urări de sărbătoarea
Teofaniei după calendarul iulian. Întâlnirea oficială a avut loc la reședința
Patriarhiei Copte din Alexandria, în prezența Epitropului Patriarhal,
Mitropolitul de Navkratia, Episcopul Gherman de Tamiateos, și a unor clerici ai
curții patriarhale.
Întâistătătorul alexandrin,
Teodor, s-a referit la acțiunea de misiune a Patriarhiei Alexandriei în Africa,
accentuând lucrarea importantă și dificilă pe care o îndeplinește pe marele
continent încercat african. ‘Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus
Hristos. Grecia împreună cu Egiptul se luptă pentru pacea Libiei și cunoaște că
voi vă rugați, pentru că aveți o turmă acolo și țărâna este adăpată cu sângele
mucenicilor Bisericii Copte și acest sânge strigă după libertate și pace’» (Pagina
Πενταπόσταγμα).
Ne-am ocupat de PF Patriarh
Teodor și în trecut în comunicatul nostru mai vechi cu titlul «Referire la
declarațiile Preafericitului Patriarh și Papă al Alexandriei, Teodor al
II-lea». În comunicatul nostru, am comentat declarațiile sale la Întâlnirea
inter-creștină și inter-religioasă pe care a organizat-o «Comunitatea Sfântului
Egidios» cu titlul: «Curajul speranței», care a avut loc în BasilicadiSantaMariainTrastevere
de la Roma (30.9.2013). Proclamațiile și declarațiile pe care le-a făcut la vizita
aceea Preafericitul, atât în alocuțiunea sa către «Papa» Francisc I, cât și
după aceea și în fața celor prezenți la conciliabulul eretic
și panreligios de la Roma, au fost, fără îndoială, dincolo de orice limită
străine de învățătura și predania Bisericii Ortodoxe Catolice (sobornicești).
La întâlnirea recentă a sa cu Patriarhul Copt, ne-a întristat încă o dată,
pentru că, prin cele ce le-a proclamat, se pare că ignoră învățăturile
dogmatice de bază ale Bisericii noastre și deciziile fundamentale și insuflate
de Dumnezeu, cu valoare diacronică, ale Sinoadelor Ecumenice.
Copții, această comunitate
religioasă din Egipt și din alte țări învecinate, de altfel decentă, nobilă și
iubitoare de liniște, a fost tăiată din trupul unitar și indivizibil al
Bisericii pe la mijlocul sec. al V-lea d.H., când au adoptat înfricoșătoarea
erezie a monofizitismului, respingând deciziile Sfântului Sinod Ecumenic al
IV-lea de la Calcedon (451), care a condamnat monofizitismul, a excomunicat pe
cei care l-au inspirat și a definit dogma ortodoxă despre cele două firi ale
lui Hristos. Monofizitismul, în opoziție cu nestorianismul, care neagă firea
dumnezeiască a lui Hristos, a ajuns la negarea în esență a firii Lui omenești.
Patriarhul Dioscor al Alexandriei
a adoptat credința rea a lui Eutihie, susținând că firea dumnezeiască a lui
Hristos absorbit pe cea omenească, așa încât Hristos poartă numai o fire.
Desigur că aceasta are consecințe foarte serioase și distrugătoare pentru
mântuirea omului. Dacă Hristos nu a luat firea omenească și nu a unit-o
ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, «fără amestecare, fără mutare, nedespărțit
și neîmpărțit», atunci nu este posibilă mântuirea omului, pentru că, după cum
accentuează Sfinții Părinți, «ceea ce nu a fost asumat [este] și netămăduit». Conform
cu definiția credinței de la Sinodul IV Ecumenic: «Urmând, așadar, Sfinților
Părinți, învățăm să mărturisim că Fiul și Domnul nostru Iisus Hristos este Unul
și Același în toate… în două firi… nefiind nicidecum desființată diferența
firilor pentru unire, ci fiind salvată mai degrabă proprietatea fiecărei firi…».
Drept consecință, afirmația PF Patriarh Teodor că așa-zicând «Bisericile
noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos» este dincolo de orice
învățătură greșită pentru că anulează în practică deciziile Sinodului IV, dar
și ale Sinoadelor Ecumenice următoare.
Pentru mai bine de 16 secole, în
ciuda eforturilor Bisericii noastre să readucă pe monofiziți la Ortodoxie, ei
persistă să rămână, din păcate, tăiați de ea, considerând că noi suntem
«eretici». În ciuda întâlnirilor și dialogurilor teologice din ultimii ani, adunarea
coptă rămâne nepocăită și neclintită în credințele ei rele. Aceasta
demonstrează foarte clar, între altele și din declarațiile Patriarhului copt
Șenuda III la Conferința a II-a a Comisiei mixte de la Anba Bishoy din Nitria,
la 20 iunie 1989: «Credem că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos… a
unit dumnezeirea Lui cu omenitatea Lui neamestecat, fără mutare și neîmpărțit
și nu vorbim de două firi după unitatea aceasta tainică a Domnului nostru… ci
vorbim despre acea fire una, ceea ce înseamnă, după înțelegerea noastră, firea
Cuvântului întrupat» (revista Επίσκεψις. nr. 422, 1-7-1989, p. 9-10). Același
Șenuda III, în fața Comisiei Inter-creștine de odinioară de la Chambesy, a
declarat: «Cât privește Sinoadele Ecumenice, acceptăm pe primele trei dintre
ele… Negăm Sinodul de la Calcedon… Pot să spun complet deschis că toate
Bisericile Orientale nu pot să accepte Sinodul de la Calcedon… Aveți șapte
Sinoade Ecumenice. Dacă vă lipsește unul, nu aveți de pierdut multe
lucruri»(Mitr. Hrisostom Constantinidu de Mironos. Dialog…, în revista
«Θεολογία», Atena, 1980 vol. 51, p. 229)» (pagina de net Κατάνυξη)!
Ne întrebăm, PF Patriarh
Teodor, care trăiește de aproape comunitatea coptă, nu a studiat învățătura
dogmatică a Bisericii noastre și deciziile Sinoadelor Ecumenice? Oare nu a avut obligația, având în vedere
blestemele înfricoșătoare de la hirotonia lui, dar și calitatea sa de Patriarh,
să cheme pe «patriarhul» copt eretic să abandoneze rătăcirea lui și să se
înroleze în sânul Bisericii? Dacă el crede că «Bisericile noastre sunt o
Biserică, cu Capul Iisus Hristos», atunci de ce nu trece la Potirul comun și nu
cedează locul său unui tron patriarhal de Alexandria?
Totuși PF Teodor nu s-a mulțumit
doar cu cele ce le-a proclamat în mod greșit la întâlnirea de mai sus. A
trecut, din nefericire, și la altă declarație, chiar mai rea. După cum am fost
informați de pe internet, în ziua marii sărbători de Nașterea Domnului, în
biserica Sf. Nicolae din comunitatea grecească de la Cairo, a declarat oficial
că «Și în sfintele geamii este slujit Dumnezeu din Coran»! (v. pagina de
internet Κατάνυξις, unde există și video respectiv). Vine să ne amintească
declarațiile predecesorului său, Preafericitul Partenie, care considera că
Mahomed este «profet adevărat al unuia Dumnezeu» și Coranul este «sacru (ιερό)».
Poate să ne spună sincer, există o relație între Allah idolatru și Dumnezeu cel
treimic descoperit prin Hristos?
Poate fi identificată pe
«dumnezeul» cel însetat de sânge al Islamului cu Dumnezeul dragostei din
Evanghelie? Este posibil să fie considerat Coranul, care batjocorește pe
Hristos drept un «noroi» și pe Dumnezeul cel treimic drept «inexistent», cartea
prin excelență a urii și a dezastrului, drept text insuflat de Dumnezeu din
descoperirea și slujirea adevăratului Dumnezeu? Nu a citit niciodată cuvântul
insuflat al Scripturii că «mântuirea nu stă în nimeni altcineva; căci nici nu
este alt nume sub cer dat oamenilor prin care trebuie să ne mântuim» (Fapte 4:12).
Există descoperire dumnezeiască în afara lui Hristos? Numai groaza, decepția și
neliniștea poate să ne provoace astfel de declarații inacceptabile!
Încheind comentariul nostru,
accentuăm încă o dată robia catastrofală a multor persoane bisericești de frunte
(Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi, Profesori de tologie șamd) în declinul ecumenist
care îi va conduce, fără îndoială, dacă nu se pocăiesc, cu precizie matematică,
la pierzanie veșnică. Ne întrebăm: Nu s-a găsit nici un conducător bisericesc să-l
mustre public? Oare Sfinții noștri Părinți au apelat la diplomații și iconomii pe
teme de credință ca să împace cele de neîmpăcat sau nu cumva s-au luptat cu consecvență
și statornicie, până la moarte, pentru mărturisirea de credință? Oare s-au silit
să fie consecvenți și cu Ortodoxia, dar, în același timp, să «se aibă bine» și cu
ereticii?
Conducătorii de astăzi, care cred
că pot să «joace la două capete», nu se gândesc la marea sminteală pe care o provoacă
în Biserică? Să sperăm că acest comunicat smerit al nostru va ajuta pe iubitul de
altfel și foarte cumsecade PF Patriarh Teodor să combată cele pe care le-a spus
și le-a făcut nepotrivit și neortodox până astăzi.
Textul de mai jos a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează) și pentru că am făcut în alte articole trimitere la el, dar nu mai este disponibil. Este la fel de valabil și în prezent.
Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului ~ întreruperea pomenirii și evitarea schismei ~
«De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început, veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl» (1Ioan 2,24)
Rămânând fermi pe poziția pe care am avut-o dintru început, continuăm pe toate căile să tragem un semnal de alarmă celor ce încă mai au o sensibilitate față de adevăr. În timp ce depunem eforturi pentru a păstra aprinsă candela dreptei credințe, care deja fumegă îngrijorător, ne întristăm de faptul că cele două direcții (erezia și schisma), care sfâșie unitatea Bisericii, se accentuează tot mai mult în lucrarea lor de a o stinge.
Deși era de datoria lor să păstreze intactă Ortodoxia la Sinodul din Creta, ierarhii din Biserica noastră nu suportă nici o mustrare de conștiință pentru greșeala făcută, își mențin linia amăgitoare a ecumenismului, ba, mai mult, încearcă să ne compromită prin acuze nefondate la adresa celor care luptă fățiș împotriva ecumenismului. Pe de altă parte, cei care ar trebui să se lupte la unison pentru apărarea Ortodoxiei se învrăjbesc tot mai mult între ei, derutând în fel și chip poporul lui Dumnezeu, având tendințe zelotiste, rupând comuniunea cu pliroma Bisericii, lucru ce va putea duce către schismă.
Reacția noastră imunitară împotriva ereziei ecumenismului, față de erorile dogmatice care sunt strecurate în trupul Bisericii, constă în:
– mărturisirea permanentă și cu tărie a adevărului de credință care spune: „Un Domn, o credință, un botez” (Ef. 4, 5), „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul);
– osândirea ecumenismului ca erezie ecleziologică ce desființează granițele și identitatea Bisericii prin recunoașterea ereticilor ca membri ai ei, deschizând calea spre o panerezie (erezie generală);
– solicitarea adresată ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română de a părăsi Consiliul Mondial al Bisericilor și mișcarea ecumenică în general;
– condamnarea evenimentului din Creta ca Sinod tâlhăresc;
– oprirea pomenirii episcopilor care au semnat în Creta documente ce conțin erezii.
Câteva din elementele ce demonstrează că acțiunea de oprire a pomenirii nu poate fi etichetată ca schismă sunt următoarele:
– pomenirea ierarhului nu înseamnă părtășie la credința lui personală, ci la cea primită de la Sfânta Biserică, pe care el a jurat la hirotonie să o păzească și să o propovăduiască. Acest lucru se evidențiază chiar în explicarea Sfintei Liturghii: Întâi pomenește, Doamne, pe arhiepiscopul nostru. Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este părtaș la credința și la predania acestui arhiereu pomenit și succesor al Tainelor, iar nu un inițiator nou sau născocitor al simbolurilor aduse/slujite de el (Patrologia Graeca 140, 460-461). Doar pomenirea unui episcop eretic (precum Papa) sau schismatic constituie adoptarea unor credințe și predanii străine;
– întreruperea pomenirii ierarhului nu constituie schismă, adică rupere de Sfânta Biserică, ci vizează tocmai consolidarea Bisericii în jurul lui Hristos, piatra ei de temelie, de pe care nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18);
– practica întreruperii pomenirii este veche în tradiția bisericească și este consemnată indirect de Canoanele 31 Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Acestea nu prevăd obligativitatea opririi pomenirii ierarhului ce are abateri dogmatice, ci doar atestă faptul că această măsură nu poate fi sancționată canonic, ba este chiar lăudată;
– oprirea pomenirii nu este o rupere a comuniunii cu Sfânta Biserică, cu clericii, monahii și mirenii care au gândire ortodoxă și osândesc ecumenismul, chiar dacă n-au oprit pomenirea. Ea este o încercare de trezire a conștiinței episcopului, clerului și poporului. Clericii și credincioșii care au întrerupt pomenirea izolează erezia și se delimitează doar de cei cu cuget eretic, în schimb au comuniune liturgică cu aceia care, indiferent dacă pomenesc sau nu pe episcopul lor, nu primesc ecumenismul și Sinodul din Creta;
– afirmăm că doar un Sfânt Sinod are autoritatea să se pronunțe asupra situației de criză în care se află astăzi Sfânta Biserică. Doar un asemenea Sinod are competența să îi judece pe ierarhii care au semnat în Creta;
– nu-i catalogăm drept eretici la propriu (excomunicați) pe adepții ecumenismului (ierarhii semnatari în Creta și alți simpatizanți), ci doar ca propovăduitori în public și cu capul descoperit ai unei erezii;
– recunoaștem că sunt valide Sfintele Taine săvârșite în Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii nefiind condamnați sinodal, Tainele săvârșite de ei sunt valide. Recomandăm însă poporului drept credincios să dea dovadă de discernământ duhovnicesc, să lupte împotriva ecumenismului și să participe la sfintele slujbe săvârșite de clericii care mărturisesc ortodox și nu impun erezia ecumenismului, chiar dacă au oprit sau nu pomenirea;
– nu pomenim alt ierarh, nu creăm structuri separate și nu înființăm biserici paralele, rămânând fii ai Bisericii Ortodoxe Române.
Considerăm că toată această situație ar fi fost evitată dacă ierarhii noștri ar fi avut o deschidere sinceră față de cei care le-au transmis din timp neliniștile lor față de documentele propuse dezbaterii și aprobate ulterior în Creta. Credem că nu este târziu nici acum ca sinodalii să se dezică de învățăturile greșite promovate prin Sinodul tâlhăresc din Creta printr-o mărturisire publică de credință, din care să fie clar pentru toți, clerici și mireni, că sunt în dreapta credință. Astfel ar da dovadă de maximă responsabilitate față de mântuirea păstoriților lor atât de tulburați de evenimentele care au zguduit Sfânta noastră Biserică.
Atragem atenția că cei care privesc cu indiferență la amploarea pe care o ia erezia ecumenismului prin adoptarea ei la Sinodul din Creta sau consideră drept schismă întreruperea pomenirii, cât și cei care se folosesc de această măsură într-un mod ce conduce la schismă se abat de la duhul Ortodoxiei, aflându-se luptători împotriva Duhului Sfânt. Ne rugăm ca Dumnezeu să izbăvească Biserica Sa din ghearele ereziei, de aceea considerăm că este fundamental ca toți cei cu cuget ortodox să păstrăm și să trăim adevărul de credință întru legătura păcii, folosindu-ne de oprirea pomenirii sau de alte mijloace de mărturisire.
Materialismul societății moderne este amestecat, în mod paradoxal, dar nu inexplicabil, cu o tendință spre explicații superstițioase. Omul modern, după ce-și pierde credința și reperele spirituale, constată că are nevoie de ajutor spiritual în necazurile pe care le întâmpină și în dilemele pe care le întâlnește în viață. În confuzia și neștiința sa în acest domeniu, este predispus să cadă pradă înșelărilor și înșelătorilor. Ezoterismul este, astfel, o capcană foarte periculoasă pentru societate, cu consecințe nefaste sufletești, dar chiar și trupești, fiind afectată în primul rând sănătatea mentală a celor prinși de acest curent.
Există destui „inițiați” chiar și în România care fac ravagii. MISA este doar fenomenul cel mai cunoscut, dar nu singular. Mulți alți „maeștri” speculează acest teren și predispozițiile oamenilor. De aceea este nevoie de o abordare mai serioasă a acestei chestiuni. Deocamdată redăm câteva sfaturi de bază și observații făcute din experiența sa ca duhovnic de Părintele Eftimie Mitra, pe care îl apreciem în mod deosebit. Ar trebui ca măcar toți credincioșii să cunoască cele expuse de Părintele pentru a nu-și pierde în mod tragic credința și sufletul.
Subiectele abordate cel puțin în părțile 2-4 sunt importante: autenticitatea textului Bibliei, reîncarnarea, invocarea manipulatoare a unor mari duhovnici, dacism „ezoteric”, superstiții, energii, sexualitatea exacerbată, „iubirea pozitivă”…
Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).
Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești? Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)
Unii
dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era
prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe
Același Hristos lucrând prin slujitorii Lui de acum, dincolo de scăderile lor.
Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și
dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor
Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea
dreptei credințe.
După
Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce
turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de
neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au
delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din
păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu
caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme importante:
acrivie-iconomie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință
prin pomenirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă
ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice
erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu
promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază
scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de
citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin
încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a
Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o
prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr.
Teodor Zisis.
Cuvintele
din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că,
prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași
la eventualele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază
și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu
episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și
fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu
Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor.
3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui
Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor,
ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultivatorului, ci a
stăpânului ţarinei”[1].
Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini,
ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale
păstorilor noștri.
Ce credință mărturisim prin pomenirea
unui episcop sau prin conslujire
Nu este
firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți
clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se
întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această
ordine.
În
Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și
episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor
personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în
Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit,
adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea
și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii.
Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la
episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom
al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca
să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se
desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a
lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit.
Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o
păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice
părere a lui particulară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident
că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie
depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt
fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.
Înainte
de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii
episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice
care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu
dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe
apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce
vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și
preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu
vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest
adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui
Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi
fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și
acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt
pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca
să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a
avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte
de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii
episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau
alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.
Subiectul
comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie
prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în
ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături
particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta
Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu
pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr:
„Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci
negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc
împreună cu noi”. De aceea, concluzionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne
păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem
părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2].
Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt
ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale,
ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema
fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută
ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că
trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe
drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii
Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.
În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se
găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile
noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi
dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh
Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată
sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3].
Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare
întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza
credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui
proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.
În ce privește pomenirea episcopului la toate
slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia
mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau
doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte
categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau
o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și
denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în
care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă,
în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4].
Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone.
Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei
episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de
astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți
Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile
pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește
preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a
intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul
că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea
apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.
Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele:
„pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace
și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul
să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este
o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și
cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele
Epifanie Teodoropulos[5].
Pe de
altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și
continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi
respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că
episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și
transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea
hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și
noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o
grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar
și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur,
care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404).
Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus
de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în
Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau
să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf.
Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a
insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit
și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor
Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau
părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de
episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul
550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai
era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca
eretic prin Judicatum-ul proclamat la
presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din
lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși
învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.
Din
toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor
concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric
sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința
Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu
părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că
Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să
se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în
sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.
Obligativitatea întreruperii pomenirii
Având în
vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a
Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric
intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru
preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din
hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.
Din
cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în
vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii
concrete:
– Arienii
abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu
a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de
erezie;
– Sinodul
II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi
cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile
anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel,
el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp,
prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;
– Sinodul
III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei
lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat
caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu
el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva
nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de
Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf.
Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât,
neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea
ce era eretic”[9].
Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;
–
Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții
lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să
fie primiți la Ortodoxie;
– în 691
s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el
stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;
– în
fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a
condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane.
„În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți
episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost
caterisiți.
Odată
condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici
excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi
face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd
canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un
eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la
caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți,
scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10
apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe
eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri
în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea
aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.
Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comuniune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhiereului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce acceptă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.
La fel
au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la
Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a
afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc
lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia
duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei
adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți,
statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne
scârbim»”[15].
În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu
catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de
credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii,
pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este
obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față
de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.
Ca o
dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă
faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la
întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea,
el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei
de erezia nestoriană.
Dreptul întreruperii pomenirii
episcopului
În ciuda
faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței
prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil.
Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca
erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua
liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare
dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și
convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin
deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de
ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă
mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea
ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest
pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au
avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate
mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și
aderenți la Sinodul din Colimbari.
Documentul
intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune
concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de
care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar
asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.
Modul
autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci
prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o
dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate
atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi
libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce
la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul
dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini
recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.
Părinții
Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu
discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel
Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama,
Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul,
și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest
gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre
pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea
aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit
aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu
restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci,
Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor
trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care
trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.
Pentru a
stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15
al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii
cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii
patristice referitoare la această temă.
Limitele canonului 15
Temeiul
cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai
sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui
pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:
Cele hotărâte
în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult
mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter,
episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh
şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca
slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui
definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul
străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire.
Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror
vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea
Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu
întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de
Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu
capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt
pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul
episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea
cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi
şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit
să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.
Deși nu
este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de
necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a
pomenirii episcopului prin impunerea unor bariere:
a) Fiind încununarea
canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri
comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură
excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta
nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea
cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia
superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru
de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei
care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau
părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea
neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici
pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să
vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus,
noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la
o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.
b) Dreptul de sancționare
a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în
mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest
lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea
atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică.
În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului
care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri,
ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de
comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie,
aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de
avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.
c) Scopul urmărit
prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări.
Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă
că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin
erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor
pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea
devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o
izbăvi de derapaje.
d) Întreruperea
pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare
(κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit
pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași
canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și
în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudinea de nepomenire.
Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era
„vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan
Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima
noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul
vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de
aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine
atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se
face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate
de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul
nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade,
dar necondamnată încă solemn.
e) Un lucru mai
puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că
proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului
subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor
(PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru
patriarhi. Deci cele
rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt
valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul
descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept
schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși
canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era
necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere
faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea
comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept
schismă.
Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit
doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui
canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o
delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este
valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie
neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.
Linia
severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul
Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția
că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat
întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor
Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.
În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis
35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe
canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive
întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de
Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a
împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în
istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a
lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar
ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat
pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).
Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de
„ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată
prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele
noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două
aspecte ies în evidență:
– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea
Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor
„adulterini” și a celor aflați în comuniune cu ei. El afirmă explicit: „Cât
timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit]
la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a
hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17].
Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea,
și nu trup al lui Hristos)”[18].
– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea
iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică
cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul
Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se
petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.
Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut
acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei
căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași
inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hirotoniilor ereticilor
necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu
vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o
scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult,
chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii
liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar
pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19],
a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se
observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele
asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu
acesta singular.
Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite
au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal,
este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a
salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți
pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face
derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.
Jertfa
Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe
Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a
fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și
Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma
distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie
prezentat corect.
Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape
importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit
abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început
lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat
monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20].
După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne
monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru
acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial
(Ekthesis) care impunea dogma despre
o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare,
Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei
Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în
anul 646[21]. Pe lângă operele
personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la
Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647).
Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați
și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la
condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile
eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian
(657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din
Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe
împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin,
apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.
La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a
fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva
monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă
în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut
ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.
Recapitulând, putem observa că el nu a rupt
comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi
monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie
rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta
împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia
după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era
un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și
oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.
Observații
finale legate de situația nepomenirii
Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să
depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă
ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul
pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17).
Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea
problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești
competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele
de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură
disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea
hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura
strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.
Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și
indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor
care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie,
totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul
fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din
necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La
momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată.
Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de
credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale
au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica
Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22]
în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează
comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului
în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu
doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu
este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea
lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu
este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate.
Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai
mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o
atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.
Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin
presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci
și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o
atitudine echilibrată și credibilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți
credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea subtilă și definitivă a ereziei
în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele
răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu
disproporționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă
a ecumenismului și „toleranței”. O atitudine viscerală și nefondată corect
canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor
și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea
relativismului dogmatic și moral!
Catalogarea
disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te
transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără
vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a
primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta
este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții
Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă
împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință
duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la
ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe
Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm
ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea
de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept
eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins
cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive
binecuvântate.
Rezumând,
scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce
un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi
proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul
ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu
este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.
În
încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar
trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr:
trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se
poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână
pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu
ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a
cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește
de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908,
p. 107.
[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
cartea a IV-a, cap. XIII.
[4] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.
[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele
două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim.
Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006,
p. 49.
[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O
istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.
[7] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei… Dipticele, p. 40.
[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from
the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007,
p. 266.
[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola
49 în Dreapta credință în scrierile
Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel
Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.
[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii
Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de
monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.
[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie
dintre arieni prin a nu le cere o mărturisire exactă, ci moderată. Prin
aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia,
urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea
împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).
[20]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.
[21]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi…, p. 41, 56-57.
[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic
laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că
eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor
doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică
este bună și poate constitui o dezvinovățire.
[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103
Deși probabil că nu au fost organizate rugăciuni în foarte multe lăcașuri
cu participare ortodoxă în cadrul manifestărilor din Săptămâna ecumenică ce a trecut,
totuși rana aceasta în trupul Ortodoxiei este departe de a fi mică. Numai unitate
nu aduce. Poate să mai spună cineva că ecumenismul nu este prezent în Biserica
noastră?
În continuare, prezentăm câteva relatări pe viu și filmări de la astfel
de întâlniri din țară și străinătate.
În primul rând, este de remarcat opoziția făcută de un grup de credincioși față de adunarea ecumenistă la biserica „Mănăstirea Cașin” din București, care a fost inclusă sâmbătă, 25 ianuarie, în programul ecumenist din capitală. A fost prezent PS Varlaam, Episcop vicar patriarhal, împreună cu Arhidiaconul Ionuț Mavrichi, consilier patriarhal, purtătorul de cuvânt al BOR pe parcursul Sinodului din Creta. Așadar ecumenism lucid din partea Patriarhiei, care se străduiește să refacă „unitatea pierdută” cu celelalte confesiuni, dintre care unele au participat chiar și aseară la rugăciune în comun. Oare, dacă la Sinodul din Colimbari s-ar fi luat decizii ortodoxe, am fi asistat acum la aceste încălcări ale canoanelor prin comuniunea în rugăciune cu ereticii? Și toate acestea nu din neștiință sau de către clerici obscuri, ci de către delegați ai Patriarhiei în cunoștință de cauză.
Din relatările celor prezenți, diaconul i-a abordat pe credincioșii care protestau față de folosirea unui locaș ortodox în scopuri improprii. Au încercat să aibă o discuție cu aceștia. Unul dintre argumentele mai “noi” ale ecumeniștilor prin care au certat pe cei ce protestau a fost (exact cel al unioniștilor de dinaintea căderii Constantinopolului…): “o să vină musulmanii peste noi și vom vedea atunci dacă noi creștinii nu vom fi uniți”… Este de admirat într-o măsură această atitudine a diaconului, mai puțin motivele invocate. Desigur că spațiul respectiv nu era unul propriu unei astfel de dezbateri ad-hoc și nu putea aduce vreo concluzie.
În cuvintele unui mărturisitor-protestatar:
„În buna tradiție a anilor trecuți am fost tot circa 12-15 participanți (cu tot cu cei doi copii☺).
Momentul de interes a fost la sosirea PS Varlaam Ploieșteanul cu diaconul său. Ambii s-au oprit in dreptul nostru intenționat pt ceea ce eu aș spune că a fost o încercare de justificare. Episcopul și-a expus și anul acesta slabul și falsul argument cu milioanele de români plecați în străinătate… și, vedeți bine, de aceea se cuvine să arătăm și noi deschidere (către ce??) acasă la noi…
Diaconul a fost mai agresiv puțin și a dus mai departe argumentarea episcopului susținând că ei, de fapt, intră în biserică să săvârșească slujba Vecerniei, iar oaspeții rătăciți de la credință doar asistă la ceea ce fac ortodocșii noștri… Care va să zică, nu-i treaba lor ce fac ereticii din biserică întâmplați acolo – doar privesc, spun poezii sau rugăciuni în gând… I-am replicat că aici avem de a face cu ceva ORGANIZAT de ei, de ortodocși și că i-au invitat special pe aceia, pe eretici, nu că s-au nimerit întâmplător ereticii în biserica Man. Cașin…
Diaconul a completat cu alte false argumente colaterale: ce, noi când mergem în străinătate, nu intrăm prin “bisericile” catolicilor? Sau dacă ne nimerim pe undeva (în avion de pildă) cu alții de alte confesiuni, nu ne rugăm practic împreună cu aceia? În fine, “argumente de doi lei”… servite ca pt unii considerați proști.
Diaconul a ținut chiar să precizeze că el “are pregătire”, nu vorbește (ca noi, vezi bine) după ureche….
Le-am spus să ia aminte la canoanele care interzic ceea ce fac ei acum în mod organizat și că vor da răspuns pt aceasta! Chiar i-am atras atenția diaconului că ne vom vedea la Judecată și să nu spună atunci că nu l-am atenționat.
La terminarea evenimentului, cineva dintre noi l-a talonat pe PS Varlaam câteva zeci de metri, timp în care i-a spus mai multe: despre canoanele încălcate; să se dezică de semnătura de la sinodul din Creta, dar și despre pericolul iadului… PS Varlaam mai mult a tăcut… ca să scape mai ușor…
Pentru paza evenimentului, spre deosebire de anii trecuți nu a mai venit Jandarmeria ci doar un echipaj de treabă de la Politia Locală. Unul dintre polițiști s-a dovedit a fi mai informat asupra urâciunii acesteia cu rugăciunea în comun și chiar s-a bucurat alături de noi.”
Dintre cei prezenți, cei mai mulți au fost cei de alte confesiuni. Iar credincioșii ortodocși au venit unii în mod conștient, iar ații fără să-și dea seama de implicații.
Felicitări și încurajări
credincioșilor care au mers să dea o mărturie autentic ortodoxă în limita
posibilităților în acest cadru defavorabil!
Însă nu doar Bucureștiul a fost gazda unor astfel de manifestări, ci și alte orașe din țară. Există câteva filmări oficiale (care nu prezintă interes prin conținutul lor, ci doar ca dovadă că au existat), la care ar trebui să se adauge și întâlnirile organizate în diaspora, mult mai expusă unor astfel de concesii nedorite.
Reșița, cu participarea Episcopului Lucian Mic de Caransebeș:
Învățătura
patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar
Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe
alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă
a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai
multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială
a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza
unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite
variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la
posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.
O credință fără
astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa,
credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest
aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost
înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie
patristică. Pentru că o râvnă martirică
fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare,
fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).
Referințele la Sfinții
Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează
adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile
patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai
amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și
învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai
departe.
Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și
mărturisitoare
Întâi de toate,
este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii,
gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple
din istoria bisericească:
– Sf. Vasile
cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a
semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a
Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față
de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a
aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au
mărturisit public ortodoxia.
– Ereziarhul
Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din
Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în
treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al
acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în
cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102)
și în cartea Callinici, De vita S.
Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini
din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa:
„popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini
fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și
arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică
să nu fie nedreptățiți în credință”.
– Chiar în
secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au
întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au
sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.
Toate aceste
exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui
episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important,
pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin
două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar
nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii
eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de
episcopul lor sau de către un Sinod.
Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a
pomenirii
Întâi de toate,
este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au
pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul
acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR,
intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod
din Creta. Din păcate, interpretările
oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu
merită atenție deosebită.
Însă există mai
mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i
sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt
urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari
în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din
har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea
la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că
reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o
operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a
Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre
osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea
pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar
asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în
Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect
și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai
acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează
Biserica.
Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).
Părtășia la erezie
Întâi de toate,
trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.
Este de
domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest
sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum
ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se
referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști
etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este
vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă
părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10
apostolic[1],
comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese
condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.
Pomenirea
episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu
care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face
el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele
unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta
textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am
expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul
întreruperii pomenirii.
Baza canonică
În afară de
canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care
permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul
31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în
caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o
impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.
Este forțată interpretarea
canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie
și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor
ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că,
deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul
lui, deci nu este o necesitate.
Dimpotrivă, conform
canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat
în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în
cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost
considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie
menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi.
Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești
arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au
păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în
cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din
ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire,
sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare,
nu atât cu cine a fost în comuniune.
Texte patristice
În afară de
reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care
s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau
credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă
la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.
De la început
este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis
patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere
destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și
destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o
practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele
monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim
citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele
mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și
contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a
înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta
sau interpreta după propriile noastre concepții.
Dintre toți
Sfinții Părinți, o situație
aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată
de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera
normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți
Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el.
Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un
Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult,
nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera
normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la
Fericitul Augustin.
Anatema Sinodului ROCOR din 1983
Deși Sinodul
Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta
nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o
rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor
ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor
Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin
proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită
apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața
conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să
o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie
precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii
condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu
ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua
lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști.
„Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și
catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care
susțin teoria ramurilor.
Sf. Atanasie cel Mare (†373)
Într-o Epistolă către
monahi, Sfântul i-a
îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe
cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în
caz că refuză să facă cele cuvenite.
Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.
(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.
Revenind la
textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele
ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai
ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne
întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și
recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe
toți și a-i trage la credința sănătoasă.
Sf. Vasile cel Mare (†379)
Pe lângă faptul
menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte
Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap
dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în
afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.
De asemenea, el
a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și
clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia
ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față
de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau
în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea
totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea
pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară
(Epistola 240).
Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
În Scrisoarea a
11-a a sa, printre
altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol,
clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să
fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a
păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare.
În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul
Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III
Ecumenic din 431).
Nu doar că a
păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie,
de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea
49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor
din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui
Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V
Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu
sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această
agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat
comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi
pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care
presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)
Acest Sfânt a
fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care
încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic
(681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui
Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși
această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin
Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim
Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf.
Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe
tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c,
3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea
situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a
justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].
Un fragment
dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că
nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de
eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei
eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem
întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai
veche (Constituțiile apostolilor),
iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe
de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus
din treaptă.
Mai e de
menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a
fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.
Sf. Sofronie a
fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu
monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care
ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).
Sf. Maxim este
arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu
poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o
credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era
pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca
Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia
sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.
„Ai anatemizat Typos-ul?
Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu
l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a
fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica
Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa
Maria Maggiore).”
„Să se
primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase
de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul
nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”
„Eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta
Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la
Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”
„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.
Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(†847)
Acest Sfânt a
urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase
găsim în cartea Sfântul Metodie al
Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos,
în care se fac trimiteri la surse istorice primare.
Deja erezia
iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă
el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați
prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința
ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au
pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște
fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul
împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la
palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul
eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a
proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui,
împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el
și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului
Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.
Ceea ce ne
interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii
iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai
drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost
primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII
iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data
aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe
măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar
în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori
câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era
format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două
feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de
post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la
Împărtășanie.
Față de această
atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor
Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice
scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat
un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe
cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să
urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să
abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie
menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor,
cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict,
care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.
Așadar poziția
Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte
motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să
fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie
de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a
dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a
întins între anii ~787-861, din
vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)
În timpul
păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din
861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii
pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici,
care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că
intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza
rigorismului pătimaș.
A luptat
împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la
Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea
Ecumenic. Totuși atunci nu au fost
condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii
franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită,
iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi
putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi
evitată și s-a produs în 1054.
Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)
În Apologia pe care o face către împăratul
unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif
al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat
în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat
comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al
Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după
caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4].
Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu
ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.
Părinții aghioriți din 1273
În aceeași
perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire
față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat,
după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am
despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].
Sf. Grigorie Palama (†1359)
Disputele
teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau
controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama.
Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie
Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor
sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin
și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a
energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a
avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor
vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe
antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în
1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l
oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu
se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație
scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut
și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot
deține oficiul”[6].
La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții
Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi
dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și
hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat
și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este
atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia
sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se
leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și,
în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au
fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în
comuniune cu ei.
În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa
opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau
de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul
Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a
sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste
împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de
partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile
acestor doi Patriarhi, există
apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică,
deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în
termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care
propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul
Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii
năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din
comuniune.
Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)
Singurele
scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că
„pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea
desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține
rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a
ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește.
Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este
evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru
că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai
menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost
condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți
unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].
Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)
Cu toate că
observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu
sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o
catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt.
Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe
preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă
canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici
caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi
însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo
spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic
cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au
hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor
fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este
nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine.
Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon
al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare
Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind,
adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci
să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8].
Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte
reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.
Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale
Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de
canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea
hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul
rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci
există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la
chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să
fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă
stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.
Sf. Paisie Aghioritul (†1994)
Atunci când
multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în
secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au
sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al
Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții
vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea
pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea
athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).
După cum dau mărturie unii
Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au
întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră
atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui
de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi
aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în
mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”
Sf. Iustin Popovici
A luptat
deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A
criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că
întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le
introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt
pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de
erezie ecumenistă, totuși mărturii
credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește
acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era
condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis
învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat
de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de
moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.
Gheron Iosif Isihastul (†1959)
Deși Gheron
Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă,
avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și
frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh,
orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din
același Potir?”[9].
Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la
o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de
Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci
condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu
privire la tema pusă aici în discuție.
Schisma
serghianistă
Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.
Concluzii
finale
Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este
ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde
mai multe caracteristici:
– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este
permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească
(Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de
Nestorie), validate de Sfinții Părinți;
– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii
necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca
aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);
– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face
părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;
– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care
să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți.
Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile
greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte,
suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au
mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie
cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).
– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o
structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci
ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra
catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între
intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească
excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport
de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu,
iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin
plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri
anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele
schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la
Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe
episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu,
iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.
Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților
Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe
profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh
trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context
diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou
general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele
bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme
administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii,
pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.
Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea
comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul)
trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea
duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie
făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).
[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel
afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte
spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca
şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.
[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante
capitolele I-XXI.
[3]Sfântul
Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
[4]Dossier
grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.
[5] Arhim.
Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.
Textul postat într-un comentariu recent reprezintă o radiografiere mișcătoare a situației actuale bisericești. De aceea am decis să-l punem mai bine în valoare într-un articol separat. Este vorba de cuvintele inspirate ca de obicei ale Cuviosului Paisie Aghioritul, care îndeamnă la răspundere și smerenie.
Biserica Ortodoxă a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.
Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.
Dar şi clericii care intră în conducere de tineri, deşi au calităţi pentru aceasta, se vatămă, se netrebnicesc. Intră în angrenaje, conducere, cancelarie etc., şi nu se ajută duhovniceşte, deşi au înclinaţii. Unii, dacă nu s-ar fi netrebnicit şi ar fi făcut lucrare duhovnicească în ei înşişi, ar fi ajuns mai târziu oameni de bază în Biserică. Atunci când omul nu se ocupă de sine în înţelesul cel bun, adică nu face lucrare în el însuşi, este ca negustorul care cumpără şi vinde şi nu ştie ce datorie are, sfârşind în cele din urmă în puşcărie.
Mult mă doare când aud de preoţi tineri că sunt la birou. Dacă ar fi rămas încă puţin afară de conducere, ar fi ajutat mai târziu mai mult. Din păcate, însă, adesea devin proiestameni preoţi tineri, şi nu cei experimentaţi, care ar fi putut face lucrare duhovnicească în turma lor, şi în felul acesta răul devine îndoit. Adică cei tineri îşi iau asupra lor responsabilităţi înainte de a face lucrare duhovnicească în ei înşişi şi se află în funcţii în care trebuie să dăruiască mai înainte de a dobândi bogăţia duhovnicească. Iar cei mai mari, neavând funcţii de răspundere, nu au posibilitatea să ofere experienţa lor preţioasă şi iluminarea lor dumnezeiască.
Cred că mesajul acestui text este acela că nici nu trebuie să impunem părerea noastră, dar nici să tăcem din frică și calcule lumești, păgubindu-ne pe noi duhovnicește, dar și pe alții. Avem nevoie de un Sinod adevărat pentru a rezolva problemele mari acumulate în Ortodoxie, dar și de duh sinodal, de consfătuire începând cu nivelul de jos, al înțelegerii și dezbaterii dintre noi ca și creștini simpli.
Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 343-345
„Pe ziua de 6 martie, luni, am anunțat începerea unui nou ciclu de predici, șapte la număr, adresate tinerilor și în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul țării noastre. Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinței, la combaterea ateismului și a materialismului, atât ca ideologie de stat, cât și ca atitudine individuală ș protestul împotriva dărâmării bisericilor.
Se vorbea tot mai des de intenția autorităților de stat de a muta
Patriarhia în afara capitalei și a de a transforma Catedrala Patriarhală în
muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi în număr de
șase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un așa-zis centru civic. […]
Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia
să trezească un spirit de opoziție în tot tineretul român al capitalei, fie
credincios, fie necredincios, făcând să răsune în ele coarda credinței sau a
patriotismului, sau și una și alta. Dar această opoziție sau rezistență inițial
de ordin ideatic și moral, trebuia să devină o opoziție practică, curajoasă,
deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor
hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.
[…] În ziua de 7 martie, Cuvântul întâi către tineri, cu subtitlul „Chemare”,
era gata, iar în ziua de 8 seara l-am pronunțat. Cele șapte Cuvinte urmau să
fie rostite în fiecare miercuri , la ora nouă și douăzeci, în cadrul rugăciunii
de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic. Aceste
predici aveau un caracter legal și regulamentar, în sensul că la rugăciunea de
seară profesorul de serviciu, fie preot, fie laic, trebuia să rostească o
scurtă meditație, fie la un text biblic, fie la
viața elevilor. […]
În publicațiile religioase, articole, studii
teologice, se interziceau cu strășnicie de către ierarhie și de către
magisteriul profesoral astfel de tendințe. orice termen de adresare era
temeinic cenzurat spre a nu jigni cu ceva sensibilitatea organelor politice. […] În comparație cu aceste poziții, atitudinea mea avea caracterul unui
trăsnet, fiind vecină cu nebunia. […]
Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii
au primit de la mine câte un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au
multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era și dirigintele clasei a
III-a, le-a interzis să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor
controale, i-a amenințat cu eliminarea, m-a declarat în fața elevilor nebun,
fals, pios, insubordonat față de autoritățile de stat, încălcător al
capitolului 13 din Epistola către Romani, care poruncește subordonare totală
față de stăpânirea lumească. Nu făcea nici o distincție între o subordonare
civică și o libertate de credință.
– Chiar
dacă bisericile sunt dărâmate, tăceți!, zicea el. Chiar dacă ni se interzice
credința, tăceți! Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăznește să nu
asculte de cele ce vă spun va fi aspru sancționat. […] În clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, penru a crește starea de
teroare, deoarece aici erau elevii cei mai apropiați mie, părintele N. cu
asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă
unitate, a pus treizeci și două de note de 2 și două note de 1 la materia
predată de dânsul, Dogmatica ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa,acești
elevi nu se tunseseră corect. […]
În ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a
mea. De data aceasta însă, pe lângă membrii corpului profesoral, episcopul R.
și consilierul cultural I., mai participau încă două personalități de seamă din
Departament.[…]
În ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de
seară, rostesc al doilea Cuânt către tineri din ciclul predicilor, intitulat:
„Să zidim biserici!”. Atmosfera a fost înălțătoare. Spre surprinderea mea, au
participat foarte mulțu studenți teologi și de la facultățile laice, ponderea
având-o Politehnica. La sfârșit, studenții mi-au pus întrebări, m-au chestionat
în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un
alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cuvântul lui Hristos?
Se tem să sufere pentru adevăr? Le-am răspuns că profesori, chiar preoți fiind,
sunt și ei oameni.
– Eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici
este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o greșeală de
ierarhizare a valorilor. Și drept consecință și atitudinea lor. Ei pun pacea
înaintea adevărului. Cred că omul trebui să lupte pentru adevăr, care primează
asupra instinctului de conservare a păcii individuale, a bunăstării.
Ideea mi s-a părut valoroasă și am reluat-o într-o
predică ulterioară. Între timp, lucrurile s-au complicat și mai mult. Amenințări
directe și indirecte, prin oamenii statului, ai Seminarului sau prin persoane
individuale, telefoane anonime de amenințare. Securitatea a intrat în acțiune
mai direct. Un ofițer de Securitate care se recomanda D. a început să
terorizeze elevii. Erau obligați, după o exersare a măiestriei de intimidare,
să semneze un angajament că vor fi informatori viitori ai Securității.
[…]În ziua de 22 martie țin cea de-a treia predică, intitulată: „Cer și
pământ”. Aceeași asistență numeroasă și mișcată până în adâncul sufletului. La sfârșit
mi se pun întrebări și sunt condus la autobuz. Începând cu această dată,
directorul M. asistă la predicile mele stând în spate și cerând apoi de la
elevi să-i dea copii după predicile mele. știam că reprezenta episcopul și
Departamentul.
La 29 martie țin slujbă până seara târziu și în
slujbă, directorul anunță că nu se mai ține rugăciunea de seară. Mulți dintre
elevi au crezut că nici eu nu voi mai ține predica. Dar cincizeci de elevi au
fost la ora nouă seara în biserică și încă vreo șaizeci-șaptezeci de studenți
teologi și laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către tineri a avut ca titlu:
„Credința și prietenia”. Directorul a asistat din nou și a discutat cu unii
teologi, cărora le fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la
predicile mele. Dacă vor continua, or ajunge la închisoare alături de mine,
fiindcă nu este voie să combați ateismul, nici să protestezi când bisericile
sunt dărâmate. Am înțeles că aceasta era mentalitatea lui, că așa vedea el
lucrurile și că va acționa conform vederilor sale, fără scrupul.
În ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu
titlul „Preoția și suferința umană”. Tot așa, sunt prezenți și oameni din afara
Teologiei.
Toată această perioadă am fost judecat săptămânal.
Miercurea predicam, vinerea eram judecat. Motivul era întotdeauna lupta
împotriva ateismului și protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri
pe care ierarhia bisericească și autoritatea de stat nu le putea admite.
În ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un
cadru mai „festiv”, de către întregul corp profesoral. Scopul inițial al
acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa
a IV-a și să-mi fie ridicat dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat
puțin în panică. Li se părea prea mult și, pe de altă parte, știau că și-ar
atrage disprețul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în școală ei nu
aveau motiv să se lase terorizați total. Numai îndepărtarea mea din școală
le-ar fi arătat că pot fi și ei zvârliți, și aceasta le-ar fi stârnit o groază
atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. […]
În ziua de 12 aprilie 1978 am ținut Cuvântul al
șaselea către tineri, cu titlul: „Despre moarte și înviere”. Condițiile
predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt și jumătate seara, directorul
M. a dat ordin portarului să încuie poarta și să nu mai îngăduie nici unui elev
sau student să pătrundă în incinta școlii pentru a-mi asculta predica. Biserica
a fost încuiată cu latăc, iar elevii din sălile de meditație, unde-și pregăteau
lecțiile pentru a doua zi, trimiși la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii
au refuzat. S-a creat tulburare.
– La dormitor, la culcare! striga directorul.
– La biserică, la rugăciune!, strigau elevii.
Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am
spus părintelui director:
– Dacă-mi încuiați biserica, voi vorbi de pe
treptele ei. Nimic nu mă poate opri.
– N-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.
Directorul amenința elevii, forțându-i să se
retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de sus, ca elevii să se
retragă.
– Huo!, strigau elevii. Directore, ești tu
călugăr? […]
– Stau aici pe culoar și privesc, părinte
director, i-am spus, pentru că este un spectacol care trebuie văzut. Vă amintiți
ce ați afirmat la una din judecățile mele, că pe elevi nu-i interesează deloc
predicile pe care le țin, dar stau și mă ascultă fiindcă le este rușine să iasă
din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă mai mențineți părerea?
În jurul meu și afară erau o mulțime de studenți
teologi și de la alte facultăți, elevi și eleve de liceu care săriseră gardul
înalt al școlii și care priveau uluiți la ceea ce se petrecea. Un student înalt
era lângă mine.
– Cum este posibil să se petreacă așa ceva,
părinte? Vin pentru prima dată la predicile dumneavoastră pentru că mi-au
vorbit colegii de ele. […]
Nu i-am răspuns nimic. Între timp, elevii fuseseră
închiși în dormitoare ca o turmă de vite. De la ferestre strigau:
– Părinte, vorbiți în mijlocul curții și mai tare,
să vă auzim și noi!
Dar în mijlocul curții nu era lumină, așa că m-am
dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo șaizeci de studente și
studenți, elevi și eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, și i-am
găsit acolo când am ieșit. Între timp, cam o sută de elevi au reușit să sară de
la etajul întâi pe fereastră și au venit să mă asculte. Când pedagogii au prins
de veste, au venit în grabă la locul „crimei”, adică unde vorbeau eu. Elevii erau
puțin speriați. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea
cealaltă. Scena s-a repetat de câteva ori și, în noaptea tăcută, fuga lor
răsuna ciudat, ca pașii unei turme de bizoni.
La sfârșitul predicii am fost condus de circa o
sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea ce se petrecuse. Dar puritatea
lor sufletească făcea opoziție secretă. Fiecare își spunea în adâncul
sufletului: „Poate nu a fost adevărat!”. Și cât de adevărat era! Și cu cât mai
oribile vor fi cele ce vor urma!
Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata
mea în apartamentul Preasfințitului Episcop R..
– Părinților profesori, a început Preasfințitul, v-am
chemat aici pentru că se petrec niște lucruri ciudate, neobișnuite în Seminar. Părintele
Calciu afirmă în predicile sale că frățiile voastre îi învățați pe elevi
marxism, ateism, materialism, că îi intoxicați sufletește pe aceștia și de
aceea caută să-i dezintoxice.
Profesorii au rămas interziși. nimeni nu mai știa
ce să zică, pentru că, vorbind cu asemenea perfidie, ne dezorienta pe toți. Chiar
eu, care îmi pusesem în față cele mai sumbre posibilități, nu mă așteptam la o
asemenea afirmație josnică.
Tăcerea profesorilor uluiți începuse să devină
jenantă.
– Preasfințite, i-am răspuns eu, vorbesc primul
fiindcă sunt cel acuzat. V-aș propune să chemați un elev de anul întâi, adică
cel mai puțin inițiat în probleme de teologie, și, dacă el va spune că așa a
înțeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face ateism,
atunci îmi însușesc nedreapta acuzație pe care mi-o aduceți și părăsesc școala.
[…]
În ziua de 19 aprilie am ținut cel de-al șaptelea
Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere”. Pe 22 aprilie s-a luat
vacanța de Paști. Elevii și-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toți ne
temeam pentru ceea ce va urma, fiindcă, după cel de-al șaselea Cvuânt către
tineri ținut pe treptele bisericii în ziua de 12 aprilie, s-a dezlănțuit o
teroare polițienească extraordinară, atât la Seminar, cât și la Facultatea de Teologie.
…………………
Preasfințitul îmi înmânează hotărârea de
suspendare numărul 8932 din 17 mai 1978 pentru repetate abateri disciplinare. Eram
scos din funcția de profesor. Semna episcopul vicar R. și consilierul I..
abaterile mele disciplinare erau legate de predicile prin care am combătut
ateismul, materialismul și am protestat împotriva dărâmării bisericilor.
A trăi dintr-un singur salariu, cel al soției, în
țara românească, este aproape similar cu a urca un munte în mâini. Depun îndată
o cerere prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt licențiat
în Teologie și în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publicate în
țară și în străinătate și merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele
secretar P., acest post nu există. […]
Duminică, 21 mai 1978, Sfinții Împărați Constantin
și Elena, ziua mamei mele moarte. M-am decis: asist la Liturghia din biserica
Radu Vodă, mă împărtășesc, iar la sfârșit, spre spaima directorului și a
părintelui N., vorbesc. Le spun credincioșilor și elevilor că, atâta timp cât
activitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu” și în
fața lor, de aceea sunt dator să aduc la cunoștință cele ce s-au petrecut. Relatez
că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenței semnată de Preasfințitul
R. și de I.. […]
În ziua de 23 mai are loc o nouă Permanență, care
hotărăște următoarele:
– sunt numit funcționar la serviciul cultural al
Arhiepiscopiei;
– pentru nevoile spirituale sunt trimis la
biserica militară,
– mi se interzice cu strășnicie să mai pun
piciorul în incinta Seminarului.
Am respins hârtia. Înspăimântați, cei de la
Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o telegramă fulger. Se temeau
de moarte că voi merge din nou la Seminar și voi vorbi în fața elevilor și a
credincioșilor.
[…]
Părintele director a trecut la ceea ce-l interesa:
să accept postul de mic funcționar administrativ, fiind altfel scos din
învățământ și din Biserică.
– Trebuie să te cam smerești puțin, părinte, și
poate mai târziu vei fi primit în învățământ din nou!
– Despre ce smerenie vorbești, părinte
arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creștină sau smerenia spre trufia
altora?”
Veșnică fie pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu!
Cei doritori, pot consulta descrierea de mai sus
în integralitatea ei, cu mult mai multe detalii, în cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu.