Întreruperea pomenirii, între dreapta credință, viața curată și răzvrătire

După o analiză a prevederilor canonice cu privire la întreruperea pomenirii, este oportună abordarea fenomenului din perspectivă duhovnicească.

Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.

Cea mai succintă prezentare a interdependenței dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr”[1]. Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă, funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești. Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.

În general, gândurile, faptele și atitudinile noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).

Valoarea faptelor bune este dată de credință

Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.

Legătura dintre dreapta credință și mântuire o arată foarte clar același Sfânt Ignatie, când argumentează de ce nu se pot mântui păgânii, mahomedanii și ereticii.

Curăția vieții face loc credinței drepte

Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.

Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.

Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].

Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox, ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10, 2).

De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea consistență toate împreună.

Răzvrătirea și râvna fără discernământ

Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.

Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?

Mesajul sănătos socotesc că este acela al păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu ei. Comuniunea, până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune, de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.

Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.

Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin fapte și cugete bune!


[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 103.

[2] Scara, XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.

[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.

[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr.  Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie pastorală necesară.

Translate page >>