Declarații oficiale și acțiuni tăioase pe marginea conflictului bisericesc din Ucraina, dar soluționarea încă trenează

Patriarhul Bartolomeu / Mitropolitul Onufrie al Ucrainei

Biserica Rusă: „Constantinopolul nu poate să soluționeze subiectul Ucraina”

La Sankt Petersburg s-a întrunit astăzi, joi, 30 mai, Sfântul Sinod al Bisericii Rusiei sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia.

Printre altele, Sfântul Sinod s-a ocupat și cu subiectul bisericesc din Ucraina.

Pe parcursul ședinței, Patriarhul Chiril și membrii Sinodului au accentuat faptul că „nu poate soluționa Constantinopolul problema care s-a dezvoltat în jurul Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.

„Cunoaștem că Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului depune eforturi pentru a soluționa situația de astăzi din Ucraina. Totuși aceasta arată neputința Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol să soluționeze complicația din Ucraina”, a arătat reprezentantul Departamentului de comunicare al Patriarhiei, Vladimir Legoida.

De asemenea, a menționat că „Biserica Rusă a exprimat în mod repetat dorința și necesitatea unei soluționări panortodoxe a subiectului pentru că această chestiune nu poate fi soluționată unilateral”.

La final, Vladimir Legoida s-a referit la complexitatea subiectului care s-a deteriorat „după deciziile anticanonice” ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, după cum le-a caracterizat el.

Sursa: Romfea.gr

Patriarhia Ecumenică se menține pe poziție

Pe de altă parte, Patriarhul Bartolomeu nu clipește în susținerea proiectului început în Ucraina. De curând a declarat într-un interviu pentru un ziar bulgar: „Patriarhia de Constantinopol a restabilit canonicitatea poporului care era în afara Bisericii fără un motiv dogmatic” și consideră nocivă prezența Bisericii Ruse pe teritoriul Ucrainei. Bineînțeles, aceasta în contextul în care tocmai ce a fost hirotonit un „episcop” grec în noua formațiune bisericească de acolo duminica trecută. Tot la fel de evident este că noul episcop este un colaborator apropiat al Fanarului.

Rușii, în schimb, comentează prin purtătorul lor de cuvânt, Vladimir Legoida, că „alegerea unui Arhimandrit al Bisericii Ortodoxe a Greciei drept «episcop» al «noii biserici» din Ucraina nu-i adaugă vreo canonicitate și nu afectează unitatea Ortodoxiei din lume”, chiar dacă au fost prezenți și alți reprezentanți ai Bisericilor canonice la eveniment (din Sfântul Munte).

* * *

Se observă o tensionare a lucrurilor, dar încă nu a sosit vremea acțiunii, care nici nu pare să fie departe. Între timp, mai putem menționa că, dacă Fanarul nu a acceptat o discuție cu cărțile pe masă cu privire la istoria Mitropoliei de Kiev, apar cărți pe această temă editate atât de ruși, cât și de Constantinopol.

„Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română”. Petiție adresată sinodului BOR cu privire la vizita papei

Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”.
Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR.
Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.

De Mihai-Silviu Chirilă 

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:

Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]

Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.

De la momentul separării de Ortodoxie, papismul și-a continuat căderea, dezvoltând alte învățături eretice precum: purgatoriul, indulgențele, pretenția papei de a fi vicarius Filii Dei, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, „Imaculata Concepțiune” și altele, culminând cu căderea cea mai gravă, pe care Sfântul Iustin Popovici o numește „a treia cădere a omului”, după cea a lui Adam și Iuda, „reînvierea păgânismului și idolatriei” și „răzvrătire contra lui Dumnezeu”[2] – principiul infailibilității papale, prin care, același sfânt sârb spune că Dumnezeu a fost înlocuit în „Biserica Romano-Catolică” cu un om, căruia i s-au atribuit calitățile divinității.

Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate considera „Biserica Romano-Catolică” egala sa, cu atât mai puțin superioara sa, și nu o poate trata ca o parte a Bisericii lui Hristos.

Afirmațiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române vin în contextul în care, în urmă cu trei ani, Patriarhia a făcut eforturi uriașe pentru a convinge populația ortodoxă de faptul că sinodul din Creta, la care tocmai participase, nu a acceptat în niciun fel caracterul eclesiologic al ereziilor și schismelor de inspirație creștină.

Pentru că zeci de preoți din toată Patriarhia s-au opus documentelor semnate în Creta, aceștia au fost caterisiți, prigoniți cumplit, batjocoriți, considerați „schismatici”, pentru ca acum să aflăm de la cea mai înaltă autoritate a Patriarhiei că papismul este „Biserică” și că Biserica Ortodoxă Română are „vechi și bune relații” cu această erezie antropolatră, pe care toată apologetica patristică a mileniului al II-lea creștin o respinge.

Unul dintre motivele invocate ale acestei prietenii cu papismul este cel al „ospitalității” de care au dat dovadă catolicii în Occident, unde i-au primit pe ortodocși să slujească în lăcașele lor de cult.

Argumentul este folosit de foarte mulți apărători ai minciunosinodului din Creta, care spun că acceptarea „denumirii istorice de biserici” este o formă de recunoștință față de „ospitalitatea” dovedită de către papiști în Occident.

O simplă analiză ne demonstrează că această „ospitalitate” invocată insistent a fost extrem de scump plătită de către ortodocși. Catolicii au oferit zidurile unor lăcașe pe care ei nu mai sunt în stare să le umple cu propriii credincioși, deoarece aceștia au priceput că acolo nu mai lucrează de mult Harul dumnezeiesc și le-au părăsit, preferând sectele, ateismul, consumerismul, masoneria, „meditația” extrem-orientală sau orice altă rătăcire teologică apărută în ultimele secole în acel spațiu odinioară creștin.

În schimb, ortodocșii le fac „ospitalierilor” „frați” din „Biserica-soră” concesii dogmatice grave: acceptarea denumirii de „biserică”, acceptarea primatului papal (documentele de la Ravenna și Chieti), primirea papei de la Roma ca și când ar fi un episcop ortodox, acceptarea ca el să conducă pelerinaje prin vetre ale Ortodoxiei etc.

În fața unui asemenea aranjament extrem de păgubos pentru sufletele ortodocșilor români, ne reamintim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care spune: „să stai departe de comuniunea cu ereticii, căci, să știi, în aceste privințe nepăsarea nimicește libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[3].

Sfântul Vasile, al cărui tron de Cezareea Capadociei este ocupat în calitate de locțiitor de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, avertiza că nepăsarea față de comuniunea cu ereticii predispune tocmai către „ospitalitatea” pe care o propun catolicii, care, la un moment dat, se cere recompensată, iar cei ce au primit-o își pierd libertatea de vorbire pe care le-o dă rostirea adevărului în Hristos și încep să dea din colț în colț și să creeze scuze inacceptabile pentru comportamentul lor neortodox.

Din același motiv sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe interzic slujirea în lăcașurile eretice: can. 45, 64 ap., 6, 9, 33, 37 Laod., 9 Tim. Alex. Astfel,  „ospitalitatea” catolică s-a manifestat în primul rând ca o invitație la încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe de către preoții și credincioșii care au acceptat-o.

Odată călcată porunca Sfinților Părinți, „ospitalitatea” a continuat cu ștergerea conștiinței dogmatice a credincioșilor ortodocși, aceștia fiind învățați să aprecieze „valorile” papismului și dezvoltând, în locul acriviei cu care au plecat de acasă, din satele lor ortodoxe, o (in)conștii(e)nță a „unității în diversitate”.

„Ospitalitatea” papistașă și-a atins scopul la Creta, unde erezia a fost recunoscută „biserică”, și, în teren, în atitudini ale unor ierarhi români, precum ÎPS Serafim Joantă, care a ajuns să sărute mâna[4] celui care se pregătește să viziteze teritoriul canonic al Bisericii noastre, pe care, prin gestul său, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania îl recunoaște nu doar ca pe un episcop ortodox, ci ca pe un superior ierarhic.

Iată-ne astfel, printr-o politică bine calculată a pașilor mărunți, având „ospitalitatea” și „ecumenismul lucid” drept nave-amiral, în plină uniație, de data aceasta fără edictele împăraților habsburgi, fără tunurile generalului Bukov, fără temnița Kunfstein, unde martirii ardeleni au apărat cu viața Ortodoxia transilvană.

Sufletele ortodocșilor români alungați din țara lor de un regim politic antinațional au fost cumpărate pe nimic, iar acum „cumpărătorul” vine în țara de proveniență a lor să vadă dacă nu cumva ar putea încheia o tranzacție prin care să poată achiziționa, în regim de vrac, toate sufletele ortodoxe care s-au încăpățânat să nu își caute „fericirea” în „pământul făgăduinței” Occidentului apostat și au rămas să continue acest popor prin istorie, și, dacă se poată, să ia în stăpânire canonică și pământul sfânt al Ortodoxiei românești, în care își au rădăcina aceste suflete, la un preț la fel de modic: o vizită la catedrala mântuirii neamului, o vizită la Președinția României, o plimbare cu papamobilul prin inima Ortodoxiei Românești, capitala noastră culturală, Iașul nostru, al tuturor românilor, nu doar al primarului de acolo, însoțit de vreo 200.000 de pelerini catolici care „să arate lumii întregi că papa este la Iași”, o „beatificare” la Blaj…

Cu riscul de a fi acuzați din nou de contrazicere a poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române suntem datori să respingem astfel de „ospitalitate”, întemeiată pe doctrina eretică a Conciliului II Vatican a „Bisericilor nedepline”, care spune că locul în care se află Biserica lui Hristos este „Biserica Romei”, dar că în afara ei se află alți creștini, care au taine valide, lucrare a Harului mântuitoare, dar nu sunt deplini creștini, pentru că nu sunt în uniune deplină cu papa, acesta din urmă fiind „motivul” și chiar „locul” însuși în care cred catolicii că se află Biserica deplină. Deplângem faptul că acestei erezii cumplite i-au căzut victime chiar și teologi de geniu din spațiul ortodox.

Conștiința dogmatică ne obligă să refuzăm „ospitalitatea” „Bisericilor nedepline”, prin care frații noștri ortodocși din Occident sunt „împliniți” printr-o anumită formă de comuniune cu papa Romei, „gazda” care oferă „ospitalitatea”, iar acum suntem așteptați „să ne împlinim” și noi, ceilalți, din patrie, măcar și prin nepăsarea față de această vizită a papei în România, despre care am văzut că Sfântul Vasile ne spune că, odată manifestată, ne ia libertatea de a vorbi în Adevărul care este Hristos.

Aceeași „ospitalitate” se pare că animă și alte acțiuni ale Patriarhiei, despre care aflăm de data aceasta din presa laică, neconfirmate încă oficial de aceasta. Se spune (în presă) că „cei doi conducători ai Bisericilor Ortodoxă Română și Catolică vor rosti o rugăciune comună în Catedrala Neamului, momentul fiind deschis publicului[5], că „clopotele catedralei mântuirii neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii papei Francisc”[6], că aceste clopote vor duce vestea intrării papei eretic în catedrala care se presupune că este a „mântuirii neamului” pe o distanță de 15 km.

Dacă se confirmă acest program, vom asista la o rugăciune în comun cu ereticii, interzisă sub pedeapsa caterisirii clericilor și afurisirii mirenilor de  către canoanele 45 și 46 apostolice și alte canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și la o primire a papei ca un episcop ortodox într-o catedrală simbol național al Ortodoxiei. Să nu fie!

Programul acestei vizite include un pelerinaj catolic în inima Ortodoxiei moldave, la Iași, unde 200.000 de catolici se vor revărsa pe străzile orașului, într-o manifestare despre care organizatorii catolici ne spun că „…să vedem… câţi vor dori să participe la întâlnirea cu Sfântul Părinte, …care să nu presupună doar prezenţa catolicilor, ci şi a ortodocşilor şi a persoanelor de alte confesiuni care doresc să asiste”[7].

Am adresat o scrisoare Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, în care îl rugam să ne spună ce are de gând să facă mitropolia în fața acestui act prozelitist de o amploare nemaivăzută în România modernă. Până în acest moment, Mitropolia Moldovei nu ne-a dat nici un răspuns și nici nu pare a avea vreun plan misionar pentru credincioșii săi cu privire la poziția corectă față de această manifestare.

În tot acest timp, în care impresia este că Biserica Ortodoxă Română nu are niciun fel de prezență în orașul moldav, poporul, lăsat de izbeliște și orbit de propaganda sufocantă a mass-media, care prezintă venirea papei ca pe un eveniment epocal, a uitat că orașul lor și Moldova noastră se află sub patronajul sfintei noastre Cuvioase Maicii Parascheva, cea care l-a salvat și ne-a salvat de nenumărate ori, și se organizează să îl primească pe papa, nefăcând, ca urmare a decenii de „relații vechi și bune cu Biserica Romano-Catolică” nicio distincție de ordin teologic între sfințenie și erezie.

Aflăm de asemenea din presă că după ce va fi primit ca episcop ortodox la București, după ce va conduce un pelerinaj catolic la Iași, la Blaj papa va „beatifica” șapte „episcopi” greco-catolici, ajunși „sfinți” pentru că „refuzul episcopilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă s-a soldat cu persecuţii şi, în cazul unora dintre ei, moartea în temniţele comuniste”[8]

În fața acestei informații, nu putem să nu ne crucim și să ne întrebăm:Poate exista umilință mai mare pentru Biserica noastră Ortodoxă, aflată pe aceste meleaguri de pe vremea apostolilor, decât să asistăm la premierea unor „episcopi” pentru că au refuzat să devină membri ai Bisericii Ortodoxe?

În ce cheie ar trebui să înțelegem noi, ortodocșii, această „beatificare” a celor care au părăsit Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea, primind „ospitalitatea” papisto-cezaro-crăiască a habsburgilor, pentru care au plătit cu locurile lor în Împărăția Cerurilor?

Cum să înțelegem sloganul ecumenist al vizitei „Să mergem împreună!”, adresat de papa Francisc catolicilor și „oamenilor de bunăvoință”[9] (adică ortodocșilor cu conștiința dogmatică ștearsă de propaganda ecumenistă), când la Blaj vor fi premiați cei care au preferat să moară decât să revină la Biserica Ortodoxă, de unde au fost scoși prin viclenie, amenințare și exterminare cu câteva generații înainte?

Și, nu în ultimul rând, cum credeți că vor reacționa ortodocșii români când vor vedea „beatificarea” de la Blaj și își vor aminti că adevărații sfinți pe care i-au dat închisorile comuniste, cei crescuți în Biserica Ortodoxă a neamului, pe jertfa cărora este clădită continuitatea în istorie a Bisericii noastre, sunt batjocoriți de ierarhie, care i-a folosit în 2017 pentru a-și ascunde greșeala cumplită din Creta, refuzând ulterior să facă vreun demers pentru canonizarea lor, de frica organizațiilor neomarxiste ale „corectitudinii politice”?

Este, desigur, dreptul credincioșilor cultului catolic să facă orice gest liturgic conform credinței lor, însă Sinodul Bisericii noastre are datoria de a informa poporul ortodox, pentru risipirea confuziei teologice în care acesta trăiește și gândește viața sa bisericească și raportarea față de cei din afara Bisericii, că, potrivit tradiției și teologiei Bisericii Ortodoxe din veacuri, la Blaj nu se va produce o canonizare reală a unor sfinți reali, pentru că Sfintele Canoane (9, 34 Laodiceea) ne spun că „martirii” ereticilor nu sunt sfinți, chiar dacă au trăit în cucernicie și au murit pentru credința lor.

„Episcopii” greco-catolici au murit pentru credința în statutul papei de „locțiitor al lui Hristos pe pâmânt” și „infailibil”. Pentru acest motiv i-a persecutat regimul comunist, pentru „credința lor catolică”, în mijlocul căreia se află papa, care, pentru catolici, „ține locul lui Hristos pe pământ”.

De ce ar fi trecuți în rândul sfinților pentru acest lucru? În mod ironic, singura șansă a acestor prelați de a vedea sfințenia ar fi fost revenirea la Biserica Ortodoxă și, eventual, suferința în închisori pentru Hristos, alături de ortodocșii care au fost persecutați pentru că nu s-au lepădat de Acesta.

Sinodul BOR are datoria să spună acest adevăr inconturnabil în primul rând poporului ortodox, apoi lumii întregi, chiar și celor ce aparțin de cultul catolic și cărora, din dragoste reală creștină, motivată și ancorată în Adevărul Hristos, trebuie să li se spună care este realitatea, prin această luare de poziție nedorindu-se jignirea compatrioților care aparțin cultului catolic, ci informarea lor corectă teologic, pentru ca la Judecata de Apoi să nu ne fie amarnici acuzatori pentru că am știut și nu le-am spus.

Sinodul BOR, din păcate, nu a luat nicio atitudine față de această manifestare de la Blaj, care dorește un fel de consfințire a triumfului simbolic al greco-catolicismului în fața Ortodoxiei și cimentează mesajul „mai bine murim în erezie decât să revenim în comuniune cu Biserica adevărată”.

Cel mai plauzibil motiv pentru această nepăsare este că, urmare a nefastului ecumenism, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au pierdut cu totul dimensiunea adevăratei sfințenii și granița pe care sinodul de la Laodiceea o trasează între aceasta și aspirația deșartă spre ea, golită de semnificație datorită poziționării celor care suferă „martirajul” în afara Bisericii, unde, contrar celor afirmate de corifeii Conciliului II Vatican și ai Declarației de la Toronto nu există mântuire, așa cum știm de la Sfântul Ciprian de Cartagina de mai bine de 1800 de ani.

Într-un articol de prezentare a „calendarului ecumenic ortodox-romano-catolic pe anul 2006”, publicat pe siteul patriarhal Basilica[10], se scrie: „În ce constă noutatea atât de firească a acestui calendar? În fiecare zi calendaristică sunt trecuți atât sfinții romano-catolici, cât și cei ortodocși, la fel sărbătorile, cu denumirile și semnificația lor, care nu coincid totdeauna”.

Cum să fie informat poporul ortodox că „sfinții” romano-catolici nu sunt cu adevărat sfinți, când ei sunt recunoscuți ca egali ai sfinților reali, ortodocși, și sunt numiți astfel chiar de către siteul Patriarhiei, care elogiază această manifestare ecumenistă desfășurată în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, despre care putem spune că este una cu desăvârșire catolică, din pricina angajamentului ecumenist al întâistătătorului său?

Cum să facă distincție credinciosul ortodox între adevăr și aparența acestuia, când i se spune de la același nivel patriarhal că sărbătorile papistașe și cele ortodoxe „dincolo de sonoritatea fonetică diferită, au aceeași semnificație teologică”? În „calendarul ortodox-catolic” pe 2019, editat în același loc, vedem puse alături „sărbătoarea” papistașă „Neprihănita zămislire” și sărbătoarea ortodoxă „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria”, adică erezia alături de adevărul de credință. Cum să înțeleagă credinciosul ortodox distincțiile, când acest „calendar” este promovat de către conducerea centrală a Bisericii?

Cum să înțeleagă credinciosul distincțiile necesare între adevărul de credință și erezie, când cugetarea „părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX” este alternată cu „citate tulburătoare din Maica Tereza”?

Cum să priceapă arta bisericească ortodoxă, când, în acel „calendar” promovat de siteul patriarhal, „În cel mai frumos spirit ecumenic, fiecare lună este însoțită de o imagine semnificativă, într-o succesiune care alternează icoane bizantine cu reprezentări picturale romano-catolice și lăcașe de cult ortodoxe”, iar autorul articolului numește această amestecare nepermisă de către sfintele canoane a sacrului cu profanul în arta bisericească „sugestie puternică a unității credinței în același Dumnezeu”?

Dacă acest calendar ecumenist reprezintă, așa cum spune siteul Basilica, „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică, o invitație practică la unitatea creștinilor de pretutindeni”, oare credincioșii ortodocși nu ar putea fi tentați să creadă, în cazul în care Patriarhia nu le explică cum trebuie, că și vizita papei în general și momentele de îngenunchere a Bisericii noastre în special reprezintă tot „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică”?

La începutul lunii aprilie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a decis că, cu ocazia viitoarei vizite a papei în Bulgaria, nu poate fi vorba despre vreo formă de rugăciune sau slujire în comun cu papa Francisc, deoarece aceasta este strict interzisă de către sfintele canoane. Sinodul a interzis și corului patriarhal să cânte papei, chiar și diaconilor care fac traduceri să se pună la dispoziția acestuia[11].

Într-o declarație remisă nunțiului papal din Bulgaria, Sinodul BOB spune: „Nu se dă binecuvântare clericilor Bisericii Ortodoxe Bulgare-Patriarhia Bulgariei, să participe la nici un  eveniment inclus în programul vizitei Papei Francisc în Bulgaria”.

Din toate motivele menționate, respectuos Vă solicităm să vă poziționați față de vizita papei Francisc conform sfintelor canoane și să refuzați orice formă de colaborare liturgică cu acesta; să protestați măcar formal față de evenimentul de la Blaj; să informați poporul ortodox cu privire la adevărul despre romano-catolicism și Ortodoxie și să nu acordați binecuvântarea credincioșilor ortodocși de a participa la evenimentele organizate, în disprețul legii cultelor, care interzice favorizarea unuia dintre cultele oficial recunoscute, de către autoritățile centrale și locale ale României în cele patru centre, unde papa va fi primit.

În felul acesta, poporul ortodox și papa însuși vor înțelege că pe aceste pământuri continuă să existe Biserica adevărată a lui Hristos, care face, astfel, un pas important pe calea vindecării de erezia cumplită a ecumenismului.

Cu deosebit respect,

1 mai 2019

Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: MărturisireaOrtodoxă.ro

Rugăciune laolaltă, dar nu împreună a Patriarhului Daniel cu Papa Francisc

Patriarhia Română informează cu privire la contactul pe care-l va avea Papa Francisc cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române că va fi o întrevedere la Palatul Patriarhal cu sinodalii, urmată de o primire a sa de către PF Părinte Patriarh. Întâlnirea de la Palat nu ridică probleme în avans dar

„Programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult”.

Istoria se repetă?

Afirmația că nu există serviciu liturgic comun, ci consecutiv este hilară. Din păcate, oficialii noștri preferă să scalde mereu și mereu cele ale credinței.

Se face caz de situația bisericilor închiriate din Occident de la catolici pentru a se oficia Liturghii ortodoxe în ele. Totuși există o serie de diferențe importante ale rugăciunilor din diaspora:

  • slujba nu se face împreună cu catolicii (sau cu protestanții) de la care a fost închiriat lăcașul;
  • nu se slujește pe masa lor, ci pe una improvizată, pe antimis orthodox;
  • participă doar credincioși ortodocși.

Așadar nu poate fi vorba de un climat sincretist pentru că nu există comuniune de nici un fel. Este folosită doar clădirea simplă, fără simbolistica ei eretică. Distincțiile sunt clare la nivel de cult. De cele mai multe ori este plătită chirie pentru spațiul care oricum nu este folosit. Deci este la mijloc și interesul „gazdei”.

Același pretext a fost folosit și după Sinodul din Creta, în 2016, pentru a arăta chipurile că orice „creştin ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini”, dându-se ca exemplu că există 670 de biserici închiriate în diaspora. Cred că nimeni nu a bănuit că, de fapt, sub masca acestor închirieri, „se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural” cu acele culte proprietare ale imobilelor.

În acest sens, canonul 71 apostolic este clar: „Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească”. Așadar este interzisă comuniunea, manifestată prin participarea la sărbători eretice sau ducerea ori primirea de daruri de la altarele străine, nu simpla intrare în lăcașurile eterodoxe. Deci Liturghiile săvârșite în diaspora nu intră sub incidența canoanelor pentru că se oficiază slujbe ortodoxe și sunt ținute sărbătorile Bisericii.

Revenind la primirea Papei, se observă un pas mai departe:

  1. Rugăciunea se face în prezența ambelor culte, ortodox și catolic, reprezentate la cel mai înalt nivel. Nu este vorba de vreo festivitate neutră, cum ar fi o sărbătoare profană, laică, la care fiecare s-ar ruga separat, ci de o întâlnire religioasă, în spațiu ortodox. Nu este doar o întâlnire de dialog, ci una cultică, semnalată de rugăciuni și cântări religioase și de un salut pascal.
  2. De data aceasta, nu ortodocșii sunt cei ce merg în clădirile catolice, ci invers, ceea ce este o diferență importantă. Cinstirea unui cleric eretic în biserică ortodoxă echivalează cu profanarea locașului proaspăt sfințit. Un spațiu afierosit slăvirii ortodoxe este pângărit prin săvârșirea unor acte de cult eretice, cum este cinstirea ca și cleric a Papei și intonarea unor rugăciuni și cântece catolice.

Sinodalii noștri ar fi cinstit să priceapă că nu pot sluji la doi domni. Atitudinea aceasta echivocă, de a respecta formal și tras de păr cerințele canoanelor, dar a fi și pe placul ereticilor, este perdantă și duce și poporul în mare rătăcire. Bineînțeles, până să înțeleagă asta arhiereii, ar trebui să conștientizăm noi, fiecare, acest lucru prin neparticipare și dezicere de primirea cu ospitalitate a Papei în România.

Intelectualitatea mijlocie şi “înţelegerea de la sine”

Poate primul articol pe care mi l-am imaginat că îl voi publica pe acest site, în anii din urmă în care m-a tot măcinat ideea blogului, a fost o încercare de apologie a mediocrităţii. În multe discuţii în care m-am angajat, am testat (fără succes) ideea de utilitate reziduală a mediocrităţii pentru societate, pentru comunitate, pentru colective profesionale, în fine, chiar şi pentru grupuri restrânse de persoane.

Suntem foarte defensivi în această privinţă, inclusiv noi cei care acceptăm, fără rezerve, că facem parte din categoria omului obişnuit, din rândul intelectualităţii mijlocii şi aşa mai departe, fără însuşiri sau caracteristici care să mandateze pretenţii elitiste. Ne temem deosebit de tare de captivitatea din interiorul unei false modestii, preferăm o smerenie tranzitorie către succesuri şi succese răsunătoare, măcar între cei ai noştri. Recunoaşterea stării noastre mijlocii ne închide orizonturi.

Sunt puţini cei care mai mizează pe această formă de mediocritate specifică, una care reprezintă de fapt o bună aşezare în sine, o înrădăcinare în judecată sănătoasă, în cunoaşterea propriei persoane distinct de aspiraţii, dorinţe, toane, capricii. Am încercat deja, într-o modalitate nereuşită, să vorbesc despre un efect punctual al mediocrităţii care poate fi util unei comunităţi. Este o abordare greşită să descriu mediocritatea prin efectele punctuale care ar trebui recunoscute sub observaţie, aşa că am ales altă cale.

Într-o conferinţă şezătoare despre satul românesc, ce este redată mai jos, la care a participat părintele Mihai Andrei Aldea, s-a făcut trimitere în mod fericit la multe elemente care aparţin aceluiaşi ethos românesc, la care părintele se referă când vorbeşte despre cultura românească veche şi felul de a fi al românilor din vechime. Prin forţa nivelatoare a generalizării obţinem un contur foarte apropiat de trăsăturile pe care le considerăm de dorit şi de apreciat pentru intelectualitatea mijlocie de astăzi.

Nu este vorba despre romanticizarea unor personaje istorice colective, nici despre mitologii de genul celor ce se cer demistificate, ci despre un tipar practic de vieţuire despre care susţinem cu tărie că este confirmat, în mod direct, de opera Sfântului Neagoe Basarab, de Învăţăturile sale către fiul Theodosie. Deşi învăţăturile practice ale Sfântului Domnitor vizează chestiuni esenţialmente elitiste, achiesăm că sunt mai ales rodul înţelepciunii isihaste şi doar în secundar efectul inteligenţei sale operaţionale, agerimii sale intuitive. Anume acest model de înţelepciune ni-l propunem nouă, o metodă de cernere şi aşezare în sinele nostru a lucrurilor bune.

Forţa probantă superioară pe care o invocăm în apărarea acestor susţineri se referă la ideea de „înţelegere de la sine” despre care vorbeşte părintele Aldea, despre aptitudinea abandonată astăzi de a aduna înţelepciune din semnificaţiile mărunte ale vieţuirii noastre zilnice, astfel cum sunt ele cernute de gândire, de inima bună şi de gândul smerit.

Această formă specific românească de „dezvoltare personală continuă”, o deprindere cognitivă şi sufletească în acelaşi timp, îndrăznim să o propunem în toate năzuinţele noastre, pentru uzul limitat al clasei noastre intelectuale de mijloc şi, respectiv, să o opunem îndemnului generalizat pentru dezvoltare personală exclusiv în scop de dominare, de ascensiune către resorturi de putere socială, economică, politică, chiar şi pentru atunci când se invocă scopuri nobile.

Facem un scurt oficiu de prevenire: conferinţa nu este una academică, părintele este uneori mai exaltat în formulările sale, argumentele invocate nu au „autoritate ştiinţifică”, dar pot fi validate de fiecare dintre cei care primesc acest cuvânt şi urmează modelul deductiv sugerat de părinte. Aşa cum vor fi înţeles şi românii din vechime că cei trei magi de la răsărit erau de fapt crai, nu prin scolastică ci prin înţelegere de la sine, prin deducţii la îndemână, aşa şi noi suntem chemaţi să ne adâncim în credinţă, în lumea mică şi mijlocie din imediata noastră apropiere, să ne decuplăm selectiv şi cu discernământ de la mizele înalte, să ne recalibrăm cercul moral şi să îmbogăţim vremurile cu roade de folos pentru mântuire.


Pentru cei interesaţi doar de varianta audio a intervenţiei părintelui Aldea:

(03) Pr.dr. Mihai-Andrei Aldea – “Veșnicia s-a născut la sat” (2019.05.24, Fac. de Biotehnologii)

Mai jos, înregistrarea video şi transcrierea.

Facem precizarea că părintele Aldea nu este un apropiat al sitului theodosie.ro, nu este implicat în acest proiect şi nu şi-a exprimat susţinerea pentru năzuinţele noastre, însă are parte de recunoştinţa noastră pentru activitatea sa de cleric şi de intelectual public.


TRANSCRIERE:

Părintele Mihai Andrei Aldea: Hristos a înviat!

Publicul: Adevărat a înviat!

Părintele Mihai Andrei Aldea:

Vedeți că fratele Ciprian [Voicilă n.n] a atins foarte multe lucruri, foarte importante și, dacă am fi așezați în vechea cultură românească, și asta ar fi acum, de pildă, o șezătoare, am avea o vreme de tăcere, cinci minute, un sfert de oră, în care toată lumea ar sta şi ar aşeza în sufletul ei ceea ce a auzit, cernând după priceperea fiecăruia, după dragostea fiecăruia, după supărările fiecăruia, aşa cum face omul.

Noi suntem obişnuiţi însă cu supunerea faţă de o cursă întinsă de diavol omului de astăzi: goana după nou. Neîncetat omul de astăzi caută noul, aleargă după nou, şi se poate vedea lucrul acesta, [de pildă], din purtarea oamenilor atunci când se uită la televizor. Să spunem că ei urmăresc un film, o emisiune, nu are nicio însemnătate [ce, dar] atunci când încep reclamele există două tipare comportamentale: fie urmăresc reclamele, fie îndată se duc să facă diferite treburi prin casă, ceva repede, vorba aia, de la dus la toaletă până la stinsul focului că a fiert destul fasolea, nu contează, după care se întorc repede să nu piardă emisiunea. Or, amândouă tiparele comportamentale arată aceeaşi problemă: o fractură între primirea informaţiei şi gândire. Omul nu mai stă să cântărească informaţia. Dacă omul ar sta să cântărească informaţia, atunci când a venit reclama, omul ar ar pune pe mut şi ar sta să se gândească: mă, ce-am urmărit eu acum? Dar nimeni nu face aşa, să zicem [poate] unul dintr-o mie de oameni. Oamenii tot timpul aleargă după informaţii noi. Se termină emisiunea: Mamă, ce interesant a fost [dar] acum la ce ne [mai] uităm?

Or, dacă a fost interesantă, acum trebuie să te gândeşti la ea, să cugeţi, să cerni, să aşezi ceea ce este bun în tine, să dai la o parte ceea ce este rău, cele rele să se spele, cele bune să se adune. Aceasta este [doar] o bucăţică din aşezarea lumii, a lumii româneşti, că despre asta vorbim, pe care am pierdut-o foarte tare astăzi, şi este o pierdere gigantică.

Vedeţi, am locuit vreo 12 ani într-un bloc din Berceni, la etajul 10 şi vreau să vă spun că până cu puţin înainte să plec, aveam repetat acelaşi dialog cu oamenii cu care mă întâlneam pe scări: Părinte, s-a stricat liftul? Şi eu mă gândeam: Am auzit liftul mergând? Şi dacă îl auzisem, spuneam: Nu s-a stricat, l-am auzit mergând. Dacă nu, spun nu ştiu, n-am încercat. Şi dialogul continua, după 12 ani, cu aceeaşi oameni: Şi de ce mergeţi pe scări? Păi, dacă stăteam în capul dealului, luam liftul până în capul dealului? Liftul este pentru când sunt extrem de obosit sau când am greutăţi prea mari. Dacă nu, urc şi cobor pe scări, şi zic: m-am dus până sus în deal, am coborât din deal. E un lucru simplu. Următoarea întrebare la cei care nu se închinau că e popa nebun, era: Păi dar pierdeţi timp părinte! Da, în clipa în care urc, am măsurat să văd cât e, atunci când urcam făceam între 3 minute şi 3 minute şi treizeci. Atunci când urcam cu liftul făceam 30 de secunde, dacă nu mai veneau şi alţii şi erau opriri intermediare. Deci, teoretic pierdeam între 2 minute şi jumătate şi 3 minute, ca timp de urcare, răstimp în care ce făceam? Gândeam. Gândeam, nu eram nici la televizor, nu eram nici la radio, nu stăteam nici pe mobil. Gândeam, mă rugam, mă linişteam. Între crucea de la biserică, de la oamenii cu suferinţe, din spitale sau de la parohie unde mergeam, între toate răutăţile şi greutăţile lumii şi lucrurile care mă aşteptau acasă. Ştiţi, când ajungi acasă, copiii te iau de proaspăt. Erau câteva minute în care sufletul meu se aşeza, se liniştea şi puteam să întâmpin pe copii cu bucurie. Nu eram în alergarea aceea extraordinară: repede, cheamă liftul, să ajung acasă, să nu se deschidă uşile, am ajuns repede! Şi pe urmă copiii te iau şi, bineînţeles eşti supărat, eşti nervos, pentru că nu există aceste clipe de pace şi omul nici nu le caută. Dacă nu le cauţi, dacă nu încerci să te gândeşti la ce ţi s-a întâmplat astăzi, la ce ai auzit astăzi, la ce vei face mâine, dacă vei reuşi să fii mâine un pic mai bun decât astăzi, n-i cum să creşti, n-ai cum să fii aşezat în Dumnezeu, n-ai cum să fii aşezat în Duhul Sfânt, n-ai cum să câştigi înţelepciune. De aceea, în clipa în care fratele Ciprian a spus nişte lucruri care sunt foarte frumoase şi foarte adânci, dacă eram la o şezătoare, am fi avut o vreme de tăcere, în care fiecare ar fi cântărit, ar fi cernut şi ar fi aşezat în suflet lucrurile pe care le-a auzit, aşa cum îl zidesc pe el.

[Dar] ce se întâmplă acum, când noi nu facem aceste lucruri? Fratele Ciprian a pronunţat un cuvânt: schizoidie, şi alt cuvânt şi mai aspru, schizofrenie. Schisma, care este ruperea de biserică, este un fenomen al cărui termen vine din aceeaşi rădăcină cu aceste două cuvinte, schizoidie şi schizofrenie. Pe scurt, este vorba despre sfâşiere. Despre o sfâşiere a unui om, sau a unei societăţi, sau a unei comunităţi, între două direcţii contrare, care nu se pot aduna la un loc. Se întâmplă acest lucru şi, citatul de astăzi „Veşnicia s-a născut la sat”, este un strălucit exemplu al acestei schizoidii, al acestei schizofrenii, care ne aduce atâta suferinţă fără rost. Există suferinţă cu rost, care te înalţă către Dumnezeu, şi există o suferinţă fără rost, care te doboară sau pe care o ai de îndurat din nepricepere, din prostie sau, Doamne fereşte, din păcat, şi atunci, iarăşi, te duce către iad.

Veşnicia s-a născut la sat. Cine a lăsat aceste cuvinte ca o amprentă în cultura română contemporană? Lucian Blaga. Lucian Blaga, un om depărat de ortodoxie. Un om care reprezintă chiar prin aceste cuvinte pe care le-a spus, un chip al schizoidiei, ca să nu zic al schizofreniei româneşti. De ce? Pentru că el are rădăcina înfiptă adânc în sufletul satului românesc. Tot ce a scos extraordinar Lucian Blaga vine din seva satului românesc. Problema este că el a fost altoit foarte mult şi nu întotdeauna altoiul este bun. Uneori poate să fie parazit. Şi atunci, el traduce, ca să nu spunem că răstălmăceşte, seva pe care o extrage din străbuni, din satul românesc, în cu totul alte lucruri, ce pleacă de la un lucru minunat şi ajunge la ate lucruri care nu mai sunt atât de minunate. Se pierde pe undeva pe drum. Şi să vedeţi de ce vă spun acest lucru: poate o să căutaţi poezia în care sunt aceste versuri ale lui, Veşnicia s-a născut la sat, o poezie cu nişte picături intelectualiste, în mod paradoxal deşi este vorba despre sat, [poezie] în care ratează sensuri esenţiale deşi spune adevăruri teribile: veşnicia s-a născut la sat.

Ştiţi cât de adevărat este acest cuvânt? Este dumnezeiesc de adevărat pentru că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut la sat, într-o iesle, într-o peşteră care era grajd, al unui sat, pentru că Bethleemul la acea vreme era un sat. De aceea nici nu şi-au găsit loc acolo unde să se adăpostească. Dumnezeu, veşnicia, s-a născut la sat şi primii care i s-au închinat au fost păstorii. Veşnicia s-a născut la sat iar oraşul a răstignit-o, a ucis-o în chinuri, pe cruce, a batjocorit-o şi a ucis-o în chinuri pe cruce. Dar veşnicia nu poate fi ucisă, ş-a înviat. Vă gândiţi cât de adevărat este acest cuvânt, că veşnicia s-a născut la sat? Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut în sat. Nu s-a născut într-o cetate, nu s-a născut într-un oraş, deşi erau oraşe foarte mari în vremea respectivă, de la unele din China sau India, până la Roma, de pildă, şi altele mari care erau în apropiere. Erau Alexandria, Antiohia, chiar şi Ierusalimul. Dar Dumnezeu nu s-a născut într-un oraş ci Dumnezeu s-a născut la sat, veşnicia s-a născut la sat în cel mai direct şi practic mod.

Iar satul românesc este obştea celor care au înţeles că veşnicia s-a născut la sat şi-au vrut ca Dumnezeu să fie viu pentru întotdeauna în satul lor. Acesta este satul românesc în esenţa lui. În clipa în care ne uităm la cultura română mai aproape de noi, ea este din ce în ce mai deviată de la sensurile vechi pe care le avea şi care sunt, la origine, total creştine. Satul românesc este în esenţa lui total creştin. Să ştiţi că nu este o afirmaţie partizană. Eu am avut discuţii în această privinţă cu renumiţi specialişti, mitilogizanţi, păgânizanţi, care vor neapărat că românii nu sunt ortodocşi şi au ei o religie a lor păgână, paralelă cu ortodoxia şi care ar fi de fapt adevărată, şi aşa mai departe, tot felul de gogoşi de acestea. Şi în clipa în care am susţinut anumite teze, au venit foarte indignaţi: Păi cum să pretindem că ortodoxia este esenţa satului românesc. Păi, zic, eu nu pretind, eu constat. Eu constat un fapt, ştiinţific vorbind, noi trebuie să ne uităm la ceea ce este.

Or, dacă iei orice cătun românesc, orice sat românesc, există un singur element deosebit, în afară de casele oamenilor, care există în fiecare cătun şi în fiecare sat, şi care constituie inima oricărei comunităţi rurale: biserica. Nu există altceva. Şi mi-au spus: dar vrăjitorii? Şi am răspuns: Da, există vrăjitori şi vrăjitoare, unul la câteva sate şi obicei e să fie în marginea satului, fie în afara satului. În cele mai multe cazuri, în cele mai multe regiuni româneşti, vrăjitorul sau vrăjitoarea nu stau în sat pentru că satul este creştinesc, pentru că satul este loc sfinţit, pentru că în trecut, în fiecare început de lună se sfinţea fiecare casă şi fiecare grădină. Pentru că a fost o vreme în care fiecare sat românesc era o cetate creştină, era o inimă a credinţei care bătea acolo. Şi lucrul acesta se poate constata ştiinţific. Inima satului a fost întotdeauna Biserica.

Or, aici avem o problemă gigantică: normele adevărate ale etnologiei, ale folcloristicii, obiective, cum le prezintă de exemplu marele folclorist italian Giuseppe Cocchiara, un om clar şi obiectiv, şi el fără să aibă vreo legătură cu ortodoxia ca să spui că ar avea o problemă partizană: Atunci când analizezi un fapt folcloric nu trebuie să te conduci după exotismul lui. [Dar] de obicei asta se caută, chestiile exotice. Asta au făcut şi culegătorii noştri de folclor, să ştiţi, în secolul al XIX-lea şi în XX. Ei au ignorat ceea ce se făcea de către toţi ca să se ducă la lucrurile interesante, exotice. Şi-au transformat excepţiile în regulă. Pentru că era unul care se ducea la vrăjitoare dar tot satul mergea la biserică. Şi ei l-au luat pe acela unul şi l-au pus pe post de exemplu al folclorului românesc şi toţi ceilalţi, care se duceau la biserică au fost aruncaţi la gunoi. Şi sunt aruncaţi la gunoi până astăzi, în foarte multe cercetări. Sunt total ignoraţi.

Eu nu am înţeles cu adevărat de când am început să studiez etnologia, şi am făcut-o foarte greu, mulţi ani, sistematic, pornind de la [], eu nu am înţeles profunzimea creştinismului popular românesc până în clipa în care am fost rugat de o revistă de etnologie din Constanţa, care din păcate nu mai apare, să fac un material de Crăciun despre colind. Şi le-am spus: îmi pare rău, eu sunt specializat ca folclorist, ca etnolog, sunt specializat pe basm, nu sunt specializat pe colind. Le-am recomandat uite, pe doamna Sabina Ispas, cutare sau cutare, de la institutul naţional de etnologie şi folclor, am dat câteva nume. Ei au insistat, nu că vrem să ne daţi dumneavoastră, aşa, nu ştiu ce.. Şi-am zis că o să încerc. Şi am început să fac un studiu pe un colind: Trei crai de la răsărit. Am zis, domnule, iau un colind popular, că e un colind popular Trei crai de la răsărit, un colind popular arhicunoscut, şi fac o analiză. Şi mi-a luat câteva pagină pentru a analiza: „Trei crai de la răsărit/Spre stea au călătorit”, pentru că au trebuit să explic de ce trei crai, de ce de la răsărit, de ce spre steaua sau cu steua au călătorit.

Fiecare dintre aceste cuvinte, pe care noi le luăm [ca] fireşti pentru că le-am auzit de atâtea ori, în realitate are o aşezare teologică extraordinară. De ce sunt trei? E o problemă foarte mare: în catolicism şi în protestantism există varianta în care sunt şapte, sunt doisprezece, sau cât au ei chef. La noi întotdeauna au fost trei. De ce? Pentru că atunci când te duci în vizită la cineva, împreună cu nişte prieteni, să zicem că e ziua lui, spui: mă, tu ce îi iei? Păi eu iau cutare lucru. Bine mă, să nu iau şi eu la fel. [Pentru] că fiecare vine cu altceva să-şi exprime dragostea. Or, darurile aduse au fost: smirnă, aur şi tămâie. Deci au fost trei, că dacă ar fi fost patru ar fi fost şi pere sau orice altceva. Înţelegeţi. De ce au fost trei? [Pentru] că a fost: smirnă, aur şi tămâie. Trei daruri deci trei oaspeţi. De ce sunt crai? De ce nu spune trei magi de la răsărit. Cuvântul magi este în limba română, se foloseşte în alte creaţii folclorice. De ce românii într-o serie întreagă de colinde spun trei crai, vorbesc de crai în loc să spună magi? De unde şi până unde scot ei că sunt crai? Crai, adică regi sau împăraţi. Scrie aşa ceva în Biblie? Scrie! Ştiţi unde scrie? Acolo unde scrie că Pilat [Irod, corect] i-a rugat după ce îl găsesc să îi spună şi lui.

Vă închipuiţi acest dictator criminal, care a fost în stare să-şi ucidă propriul copil de frică să nu fie Mesia, că i-ar fi lăsat să plece liberi dacă ei nu erau nişte împăraţi? Respectul cu care s-a purtat cu ei arată că erau nişte reprezentanţi ai unor puteri mai mari decât a lui. Deci în mod evident ei erau crai. Că erau şi magi este alt lucru, dar erau şi crai. Lucrul acesta nu se înţelege decât dacă citeşti, [de fapt] nu dacă citeşti, [ci] dacă ai în inima ta Evangheliile şi înţelegi, şi îi înţelegi pe oamenii aceia, îl înţelegi pe Irod, scuzaţi, pe Irod [nu Pilat], am greşit pentru că mă gândeam la nişte amănunte legate de răstignire, [aşadar] dacă, îi înţelegi pe Irod, pe Pilat şi pe ceilalţi, pe Ponţiu Pilat şi pe toţi, ca pe nişte făptuiri reale. Dar ca să-i cunoşti ca atare, trebuie să cunoşti cu adevărat Scripturile şi să fie în inima ta. Iar în inima românilor [asta] era! Ei ştiau că Irod eset criminalul care şi-a omorât copilul. Ştiau că nu s-ar fi comportat politicos cu cineva care propovăduieşte în Ierusalim. Vă daţi seama că ei au stârnit rumoare în Ierusalim. Apropo, credeţi că trei magi, zdrenţăroşi, veniţi de pe drum, ar fi stârnit rumoare în Ierusalim, că spun ei că a venit Mesia? Nu i-ar fi băgat nimeni în seamă. Dar în clipa în care era vorba de trei împăraţi sau regi, veniţi cu alai, puternici, care au venit să se închine celui care s-a născut, în clipa aceea şi-a adus aminte tot Ierusalimul de proorocia care spune că neamurile i se vor închina. Şi atunci şi-au zis: Da, dacă au venit neamurile să i se închine s-ar putea ca Mesia să se fi născut şi s-a tulburat tot Ierusalimul, pentru că nu erau nişte oarecare. Erau nişte regi.

Vedeţi cât a luat acum foarte pe scurt să explic, vedeţi dintr-o dată de ce spune românul crai, pentru că erau crai. Şi Scriptura ne spune că erau crai, dar ne spune indirect. Ne spune foarte clar, dar numai cu condiţia să o cunoaştem foarte bine, iar pentru străbunii noştri lucrurile acestea erau de la sine înţelese. Atât de puternic evanghelică era cultura românească sătească încât aceste lucruri se înţelegeau de la sine.

Basmul românesc, teza mea de folcloristică în facultate a fost pe basmul românesc, şi-am încercat să înţeleg cât de păgân este basmul românesc, măcar dintr-o perspectivă: ideea predestinării. Vedeţi, se spune această absurditate, că românii ar predestinaţianişti, ceea ce vine în totală contradicţie cu ortodoxia. Dar aşa se pretinde, că românii ar fi fatalişti, predestinaţianişti şi aşa mai departe. [Poate că] ne-or fi făcut politicienii în ultimele secole, dar la sat nu exista aşa ceva. Şi, am făcut analiză pe basm. Ş-am putut să constat câtă ortodoxie şi cât echilibru ortodox există în gândirea aceasta, în creaţia folclorică veche. Cum basmul românesc adevărat este în realitate cateheză. Este cateheză, dar nu o cateheză de tip occidental, scolastică. Acolo nu şi se prezintă lucrurle în care e bine să crezi. Nu ţi se spune, uite, asta este legea lui Dumnezeu. Pe aceea o auzi când te duci la biserică.

Basmul îţi arată ce se întâmplă cu omul care trăieşte după legea lui Dumnezeu şi [ce se întâmplă] cu omul care trăieşte împotriva legii lui Dumnezeu. Nu-i nevoie să spună după ce lege trăieşte unul şi după ce nelegiuire trăieşte celălalt. Asta se înţelege de la sine, de vreme ce te duci la biserică şi cunoşti învăţătura. Acolo vezi doar consecinţele trăirii, în basm. Şi basmul este o cateheză cu atât mai puternică. Pentru că nu pleacă de la scolastică, ci este studiu de caz, dacă putem să punem aşa, sigur, înfrumuseţat artistic, cu o bogăţie simbolică şi aşa mai departe, dar care se află pe alt plan. Nu am atins nici măcar coaja vechii culturi româneşti, pentru că dacă ar fi să iau şi de la părintele Arsenie Boca, şi de la părintele Cleopa, şi de la părintele Justin Pârvu, şi de la părintele Arsenie Papacioc, de la toţi sfinţii noştri din apropiere, vedem că toţi îşi trag rădăcinile din această cultură veche românească şi puterea lor vine tocmai din faptul că şi-au asumat-o. Nu s-au ruşinat de ea, nu s-au scârbit de ea, ci au reuşit să o retrăiască.

Şi aici este speranţa noastră, faţă de deznădejdea lui Ernest Bernea care în anii 50 spunea că vechea cultură românească a murit, pentru că a murit hora, [care] a fost înlocuită de căminul cultural sau de discotecă, a murit şezătoarea, a murit claca, au fost înlocuite de munca voluntară obligatorie şi aşa mai departe. Au murit instituţiile româneşti care exprimau sufletul satului, care exprimau o viaţă extraordinar de bogată. Dar Biserica nu a murit. Aşa că de fapt cultura veche românească n-a murit, dar s-a adunat tot mai mult în sămânţa care a fost la început, adică în taina Bisericii.

Şi o să închei cuvântul meu, poate prea lung, mă iertaţi, cu o pildă a frumuseţii duhovniceşti a culturii vechi româneşti. Ar fi foarte multe de spus, am o lucrare, vorbeam cu fratele Ciprian, am o lucrare care este sub tipar, şi dacă editorul o să-mi dea voie, sper să-mi dea voie, o să încerc să o pun şi online ca cei care nu pot să o cumpere, care nu-şi permit să o cumpere, să o poată avea ca atare. Este o lucrare de istorie şi etnologie la care Dumnezeu ştie cât de mult am lucrat, şi în care puteţi să găsiţi mult edintre lucrurile pe care le-am spus aici, care nu sunt ale mele, sunt ale neamului nostru. Eu nu am făcut acolo o lucrare originală, [ci] pur şi simplu am scormonit şi am scos la iveală cât am putut de multe din vechea cultură românească.

Printre altele, menţionez nişte cuvinte ale lui Arthur Gorovei care pe la 1900 spune ceva cumplit, mai ales în situaţia, fac această paranteză, mai ales în situaţia în care suntem astăzi, în care satul, de cele mai multe ori, este o mahala rurală. Satul de astăzi, în cea mai mare parte, este o mahala rurală. Nu este sat, este o extindere a oraşului, la ţară. Pentru că satul presupune o familie, o obşte, adunată în jurul bisericii. Acolo unde avem o familie adunată în jurul bisericii avem un sat, indiferent dacă este la oraş sau [dacă] este la ţară. Acolo unde nu avem o familie adunată în jurul bisericii, acolo nu avem sat, avem o mahala rurală, în care oamenii se mai duc şi la biserică, de obişnuinţă, de spectacol, să mai facă un ban atunci când fac o cununie sau un botez, şi aşa mai departe, dar acesta nu este satul românesc.

Şi Arthur Gorovei spune, la 1900, atenţie, aproximativ 96% din populaţia României trăia la sat şi doar 4% din populaţia României trăia la oraş. E foarte important să ţineţi minte această disproporţie ca să vă daţi seama că 4% au înghiţit pe cei 96% din punct de vedere cultural. Asta se numeşte genocid, genocid cultural, iar în ultimele decenii, prin exodul de populaţie, este un genocid fizic, direct, clar. Arthur Gorovei spune aceste cuvinte şi comparaţi-le cu ce am spus acum legat de cifre şi genocid, ca să vă daţi seama că poţi să spui că a fost prooroc. A zis: În ţara noastră există două lumi care sunt atât de deosebite una de cealaltă încât am putea să spunem că sunt cu totul străine, dacă nu cumva am putea spune că sunt cu totul duşmane. Asta spune Arthur Gorovei şi, în cartea mea, o să vedeţi acolo exact citatul, ca să nu credeţi că am născocit eu, se găseşte; dacă nu chiar duşmane le spunea el. Şi dovada acestei duşmănii este genocidul care a avut loc în ultimii o sută şi ceva de ani, în mod categoric, în care satul a fost masacrat sistematic de fiecare regim politic.

Nu a existat măcar un regim politic, măcar de un an doi de zile care să încerce să ocrotească satul şi valorile satului, care să creeze un cadru în care valorile culturale ale satului, care sunt gigantice, sunt uluitoare, să poată fi păstrate şi eventual să fie îmbogăţite să meargă mai departe. A spus el [Ciprian Voicilă] mai devreme despre Mioriţa, am ajuns să avem câteva tipuri de Mioriţă, în toată România, în popor, [iar] alea care există ştiţi de ce există? Pentru că sunt atât de departe de tiparul oficial încât oamenii nu le recunosc ca fiind Mioriţa. Şi apropo, ştiţi ce este Mioriţa la origine? Mioriţa este balada, este cântecul care deschidea cântecele haiduceşti şi de vitejie, şi poveştile de vitejie.

Până şi Sadoveanu, în Hanul Ancuţei, consemnează lucrul acesta, pe care unii care sunt conducătorii noştri au atâta incultură încât nu ştiu. Şi teoretic, Hanul Ancuţei este lectură şcolară ştiţi, şi a fost şi înainte, deci când te gândeşti că ei sunt oameni din generaţii mai vechi: păi voi n-aţi citit Hanul Ancuţei? N-am citit Hanul Ancuţei; nu ştie.

Mioriţa se citea înainte de cântecele de vitejie. De ce? Pentru că la români nu se cânta fanfaronada. Nu se cânta făcutul pe grozavul, se cânta vitejia. Vitejia trebuia să aibă un scop nobil. Şi atunci, Mioriţa care se punea în faţă, spunea aşa: cine trăieşte pentru Dumnezeu ştia că moare şi intră în veşnicie, şi duce cu el în veşnicie pământul pe care l-a sfinţit prin viaţa lui. Şi asta spune Mioriţa: Să nu te temi de moarte dacă trăieşti pentru Dumnezeu, că şi dacă mori sfinţeşti pământul pe care l-ai călcat şi-l uneşti cu Dumnezeu şi cu cerurile, ceea ce este un adevăr biblic! Este un adevăr biblic fundamental! Asta spune Mioriţa, şi după aceea începeau cântecele de vitejie, cântecele de haiducie, poveştile de haiducie şi legendele. De ce? Ca nu cumva cineva să facă greşeala de a crede că vitejii din aceste cântece, din aceste legende, din aceste basme sunt nişte fanfaroni care sar şi ei la bătaie.

Nu, în primul rând să înţeleagă că nu s-au dus la luptă ca să se bată cu cineva. Ci pentru că a fost nevoie de luptă ca să apere ceea ce trebuia apărat. Au fost nişte luptători ai lui Dumnezeu. Nu bravadă; nici laşitate, nici bravadă. Niciuna din cele două nu erau acceptate în vechea cultură românească. Asta apropo de Mioriţa şi de faptul că cineva, de curând, voia să scoată Mioriţa din şcoală pe motiv că o înţelege el strâmb.

Spuneam că vreau să închei cu un exemplu de cultură populară românească şi cu o deosebire fundamentală între cultura populară românească şi alte culturi populare. În cultura românească veche, desfrânarea şi cu atât mai mult adulterul, erau condamnate, în stil creştin caracteristic. Nu se practica nici arderea pe rug, nici omorârea, dar erau foarte ruşinoase, era oprire de la împărtăşanie, ceea ce însemna o scădere a legăturii cu ceilalţi din familia creştină de care teoretic aparţineai. Până aici lucrurile sunt destul de normale, repet, cu excepţia a lipsei ieşirilor extremiste din alte culturi. Ştiţi că era, în caz de desfrânare sau nu ştiu ce, gata, îi tai gâtul, îl spânzuri, îl omorî, o omorî, o spânzuri, ca să nu se discute de acte şi mai bestiale care se săvârşeau în unele culturi.

Deosebirea la care vreau eu să ajung este a rodului legăturilor nelegiute, copiii care se năşteau din desfrânare sau din adulter. Cum erau priviţi în alte părţi? Copii ilegitimi în cel mai bun caz, de obicei copii bastarzi, bastarzi termenul folosit. La noi, se foloseşte acest cuvânt, copii din flori. Copii din flori – expresia este de o căldură extraordinară şi vă spune şi Arthur Gorovei şi vă spun şi alţii: copiii aceştia erau socotiţi nişte copii ai lui Dumnezeu. Se făcea o despărţire totală între actul de cădere în care fusese conceput copilul şi apariţia copilului. Copilul acela era considerat o binecuvântare a lui Dumnezeu, o mângâiere a lui Dumnezeu pentru cei care căzuseră. Se socotea că Dumnezeu a venit la cei care căzuseră şi încearcă să-i ridice trimiţând acel copil; copilul acela era considerat binecuvântat. Eu nu cunosc altă cultură în care să existe acest concept al copilului din flori privit şi primit cu atâta dragoste în întreaga obşte. La noi nu exista să se lepede copilul şi dacă cineva găsea un copil lepădat acela era fericit şi alerga cu copilul în braţe către satul lui, că a găsit cea mai mare comoară cu putinţă. Asta era în satul românesc vechi, fragment, dar poate este destul de limpede ca să arate frumuseţea creştină a satului românesc şi să înţelegem că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat. Nu la mahalaua rurală, la sat, acolo unde oamenii sunt uniţi împreună cu privirea către Dumnezeu.

Miting pentru susţinerea greviştilor de la Electroaparataj. Evoluţia conflictului colectiv de muncă

În data de 30 mai a.c. va avea loc în fața Prefecturii Dâmbovița un miting de susținere a angajaților de la Electroaparataj, care se află în grevă de aproximativ o lună. Situația acestora este deosebită prin aceea că societatea este deținută de un fond de investiții american offshore care amenință cu dizolvarea voluntară și cu lichidarea patrimoniului societăţii. În acest context, filiala locală a C.N.S. Cartel Alfa a comunicat următoarele:

Obiectivul acţiunii publice: susţinerea salariaţilor SC Electroaparataj SA, aflaţi în grevă generală din 30 aprilie; protestăm pentru lipsa de norme juridice din sectorul privat ce duce la un tratament discriminatoriu pentru salariaţii din privat, comparativ cu salariaţii din sectorul bugetar, în lipsa mecanismelor de negociere colectivă, blocate prin Legea nr. 62 / 2011 – Legea Dialogului Social; protestăm pentru a atrage atenţia decidenţilor politici şi instituţiilor de control ale statului asupra legislaţiei din România care este extrem de permisivă cu interesele firmelor offshore, în detrimentul interesului statului român” se arată în comunicatul sindical.

Deşi greva salariaţilor de la Electroaparataj vizează revendicări materiale, mitingul de joi îşi propune totodată să atragă atenţia şi asupra cadrului deficitar în care sunt constrânse sindicatele să funcţioneze şi să apere drepturile individuale şi colective ale membrilor:

Protestăm pentru a ne apăra dreptul de asociere în sindicat şi acţiune colectivă, fără îngrădiri instituite prin lege; cerem parlamentarilor români să revizuiască de urgenţă cadrul legislativ existent cu privire la Legea dialogului social precum şi normele juridice incidente în activitatea firmelor offshore“, mai precizează acelaşi comunicat sindical.

Reamintim că în data de 10 mai, într-o reacţie la un comunicat al angajatorului, survenit în fazele iniţiale ale conflictului colectiv de muncă, se arătau următoarele:

Referitor la comunicatul de presă transmis de Electroaparataj SA Târgoviste și publicat pe site-ul Bursei de Valori București, ca drept la replică, în numele și pentru Sindicatul Valahia – membru afiliat al CNS Cartel ALFA, facem următoarele precizări:

Grupul Broadhurst, care controlează pe verticală SC Electroaparataj și multe alte firme din România (Vel Pitar, Romarta, Winmarkt, Valmetex, Elpreco, Electroaparataj, Unirea Shopping Center, Cocor Bucureşti, Antibiotice SA, Asirom, Otelinox Târgovişte, Turbomecanica, Rafinăria Astra Română Ploieşti, Ring Afaceri Sa, Metex Big SA, Bil  Portofolio SA, SPV Invest Imob, SA etc), și care, potrivit situațiilor financiare depuse în 2018, a înregistrat un profit net de 98 822 963 lei (cca. 21 milioane de euro), trebuie să înțeleagă că salariații de la Electroaparataj SA Târgoviște nu mai pot accepta să lucreze pe salariul minim, care înseamnă cca. 1280 lei/luna, în condițiile în care prin introducerea în salariul de bază a sporurilor salariale avute anterior și creșterea progresivă a salariului minim la nivel național, au realizat venituri din ce în ce mai mici, nivelul de trai scăzând dramatic pentru salariați;

Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” atrage atenția decidenților politici și instituțiilor de control ale statului asupra legislației din România care este extrem de permisivă cu interesele firmelor offshore, în detrimentul interesului statului român. Solicităm acest lucru în contextul în care Societatea Electroaparataj SA Târgoviște a publicat un comunicat de presă și un anunț pe site-ul Bursei de Valori București prin care arată intenția de dizolvare voluntară a unității. Compania învinovățește pentru această situație sindicatul salariaților din unitate, care a declanșat greva generală pentru a crește  salariile lucrătorilor si pentru a institui condiții de muncă mai bune.

Potrivit declarațiilor reprezentantului permanent al grupului Broadhurst, 90% din producția realizată de societate este destinată pentru export. Un calcul simplu arată că numai din diferența de curs valutar ar asigura o mare parte din creșterea salarială solicitată de salariați și putem prezuma că intenția declarată de dizolvare voluntară este motivată de alte elemente, iar contextul este folosit nu numai pentru a pune presiune pe salariați, dar și pentru a ascunde alte motive.

Asocierea salariaților în sindicat și acțiunea lor colectivă este un drept legal, prevăzut de legislația din România, Convențiile Organizației Internaționale a Muncii nr. 87 și 98 și Carta socială europeană revizuită, ratificate. Exercitarea acestui drept legal a fost împiedicată de Societate prin refuzul reținerii cotizației sindicale și refuzul de a elibera o simplă adeverință cu numărul de salariați, necesară pentru constatarea reprezentativității sindicale și negocierea Contractului Colectiv de Muncă (Dosar nr. 3016/120/2018, Dosar nr. 10216/315/2018 etc.);

Conducerea Societății SC Electroaparataj SA a refuzat permanent dialogul și l-a înlocuit cu autoritatea excesivă, pedepsirea exemplară a salariaților pentru presupuse încălcări de disciplina muncii, ca reacție la hotărârea salariaților de a declanșa conflictul de muncă. Susținerea greviștilor pe perioada grevei din fondurile proprii ale sindicatului, agonisite din cotizațiile de sindicat ale membrilor, este legală și arată responsabilitatea sindicatului, fiind singurul mod în care salariații au o șansă reală la o negociere colectivă corectă, de pe poziții egale;

Nimic nu a împiedicat și nu împiedică conducerea societății să se așeze la masa negocierii și să caute, împreună cu Sindicatul Valahia, soluții pentru ieșirea din conflict, cu bună credință, fără amenințări, cu respect pentru salariați și fără atitudinea de superioritate, afișată ostentativ până acum;

Refuzul dialogului social și dificultățile societății generate de greva salariaților nu poate fi imputată Sindicatului. Dacă societatea alege dizolvarea societății sau intrarea în insolvență în locul dialogului și a unei salarizări corecte a salariaților, este doar alegerea societății. Sindicatul a parcurs toți pașii necesari, care presupun o perioadă lungă de timp, în care compania nu a arătat niciun moment că este preocupată de a găsi soluții pentru problemele salariaților.

Din nefericire, apreciem că situaţii precum cele semnalate mai sus nu sunt singulare. Abuzul de putere al angajatorilor, în cadrul demersurilor sindicale, s-a generalizat în întreaga ţară, inclusiv în sistemul bugetar, chiar şi acolo unde se presupune totuşi că lucrurile ar trebui să stea mai bine. Este nevoie nu doar de o intervenţie legislativă care să completeze cadrul legal ci şi de o activitate reală a inspectoratelor teritoriale de muncă şi a inspecţiei muncii în general şi, nu în ultimul rând, de sprijin public pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

Dată fiind disproporţia de putere între angajator şi salariaţi, primii sunt rareori interesaţi să se angajeze în negocieri de substanţă, menţinând raporturi de muncă nedemne, nesigure, derizorii, efectul direct fiind cel al demotivării şi deprofesionalizării angajaţilor, împinşi să-şi caute rostul în zări străine, acolo unde uzanţele şi cadrul legal le asigură un statut social şi profesional sensibil mai bun.

Sursa imagine: CNS Cartel Alfa

Ecumenismul – denunțat de un Episcop grec ca mișcare mondialistă, inspirat de duhuri necurate

Ecumenism=satanism

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita dovedește că există ierarhi greci care au tăria nu doar să nu facă concesii în direcție ecumenistă, ci chiar să-l denunțe ca erezie de inspirație demonică. Atitudinea sa tăioasă este ca o replică la viclenia și răul care atacă credința și națiunea greacă, deși un ton mai blând și așezat ar fi mai potrivit pentru apărarea Ortodoxiei.

Am păstrat formatarea textului original pentru a păstra tonul în care a fost scris și pentru a evidenția și diferența dintre uniformizarea totală a ierarhiei noastre față de unii episcopi din alte părți care au curajul de a se opune tăvălugului apostaziei.

ECUMENISM=MIȘCARE DEMONICĂ! (dovada la finalul articolului)

A venit ceasul să vorbim și despre Ecumenism!

Noul fruct care-i stăpânește pe toți în epoca noastră, atât în domeniul bisericesc, cât și în cel politic, este UNIFICAREA POPOARELOR ȘI A RELIGIILOR!

ECUMENISMUL, sau altfel MIȘCAREA ECUMENICĂ, ESTE un curent care acționează în domeniul bisericesc și are scop unificarea diferitelor religii sau Confesiuni religioase!

Frățiorul său este MONDIALIZAREA, adică un curent paralel, care acționează în arena politică și urmărește unitatea popoarelor!

Partea care privește popoarele, MONDIALIZAREA, este lucrată de persoane, partide și figuri politice!

Partea care se referă la unitatea religiilor, ECUMENISMUL, este lucrată de conducătorii bisericești!

Ținta și scopul tuturor acestor eforturi este unul singur: întemeierea pe pământ a unei noi orânduiri, care se numește «NOUA ORDINE»! Este lucrată în principal de Sionismul internațional, adică de statul evreu și are ca țintă să nu existe particularități, fie etnice, fie religioase! Cu alte cuvinte, toți oamenii să fim o «supă»! Toți locuitorii pământului să fim «amestecătură», după cum spune și fericitul Arhiepiscop Hristodul!

Ce înseamnă «amestecătură»? Este amestecarea!

Proiectul acesta al mondializării noi îl trăim aici, în Grecia, în leagănul de altădată al Ortodoxiei, în țara creștinilor ortodocși greci, îl trăim nemijlocit prin isprăvile Ministrului ne-Educației, d-l C-tin Gavroglu! El este omul care a transformat ora de religie în școlile noastre în ora de știința religiilor! De aici și mai departe, copiii greci, la ora de religie, în mințile lor, vor pune pe același nivel ca importanță pe Hristos, Mohamed, Buddha șamd. Ora de religie de acum s-a transformat în ora de știința religiilor, din păcate și cu conlucrarea și cooperarea unor frați Mitropoliți de-ai noștri!

Demolatorul și nivelatorul predaniilor noastre creștine este… șmecherul și mustăciosul ministru inculturii și ne-Educației, d-l C-tin Gavroglu! Acest om apelează adesea la Declarații publice inacceptabile, care ne și enervează și ne rănesc! Întrebat despre schimbări, care sunt promovate în programele școlare, s-a oprit îndeosebi la ora de religie, accentuând caracteristic:

«A existat un acord cu trei ani în urmă între Arhiepiscop, ministrul de atunci, Nikos Filis, și Primul Ministru că ora de religie va fi obligatorie. Deci, pentru a nu se face nedreptate «șmecherilor» nedreptățiți, o oră de religie cu materie de predare nu este sfârșitul lumii. Problema mare cu religia este că foarte puțini elevi o iau în serios. Cu cărțile noi pe care le avem și cu reformele care s-au făcut la oră în ultimul timp, religia este o oră serioasă și copiii vor trebui să o ia în serios ca parte a educației generale». La întrebarea dacă s-a pus capăt discuțiilor, a spus: «Biserica a declinat să ia poziție. Din punctul nostru de vedere, nu s-a pus capăt. Din păcate, unii din Ierarhie, din fericire, nu toți și acest fapt este unul pozitiv, nu vor să survină acest acord. Ei vor trebui să dea seama în fața istoriei.»  Sursa: www.pentapostagma.gr/2019/04/γαβρόγλου-οι-ιεράρχες-που-αρνούνται-τ.html

Desigur, căpetenia în demontarea și dezmembrarea tradiției ortodoxe și a credinței în Mântuitorul Hristos aici, în Grecia noastră, este celălalt «șmecher», tovarășul necununat, primul-ministru ateu al Greicie, d-l Alexis Tsipras, care – din păcate – nu are nici măcar o picătură de crustă deasupra lui! Dărâmă toate fără ezitare, câte alcătuiesc conștiința noastră religioasă și etnică!

Și încă ceva! Să caracterizăm cumva oferta lui: «Tsipras amăgește pe cetățeanul simplu prin promisiuni fantasmagorice!» Acestea le scrie presa germană!

Și acestea sunt cât privește mondializarea, pe care o întreprind CENTRE STRĂINE DE DECIZIE, pe care le administrează sionismul, masoneria, d-l Soros și celelalte forțe internaționale de la centru.

Să venim acum la ECUMENSIM, care ne interesează nemijlocit! Ecumenismul se apucă să desființeze granițele prin care sunt delimitate diferitele Confesiuni creștine. În creștinism există trei grupări:

Ortodoxia,

Romano-catolicismul

și Protestantismul.

Diferențele dintre ele sunt trei foarte mari. În principal cele dogmatice, dar și diferențele de cult rămân ireconciliabile în veci. Unii le depășesc, adică le trec cu vederea, cu neobrăzare. De exemplu, vă menționez că un catolic sau uniat NU POATE să se împărtășească cu preacuratele Taine într-o biserică ortodoxă. Și totuși Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a dat dumnezeiasca Împărtășanie Președintelui uniat al Ucrainei Poroșenko.

Un alt exemplu: un preot ortodox nu poate să slujească împreună cu un cleric catolic. Și totuși foarte de curând un cleric ortodox a slujit împreună cu un preot catolic acolo sus, undeva în Ucraina. Împrejurarea a salvat-o pentru noi portalul de știri bisericești Romfea.gr, căruia îi mulțumim călduros. Iată dovada: Sursa: https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/27960-klirikos-tis-autokefalis-ekklisias-tis-oukranias-sulleitourgise-me-katholiko-ierea

Deci iată că, în epoca noastră, epoca lui Antihrist, unii corifei comandanți bisericești, evident pentru ca să-i scrie… istoria, se străduiesc «țac-pac», cum spuneam cândva, să remonteze distanța pierdută. Adică nu se străduiesc să îndrepte printr-un dialog teologic cinstit diferențele teologice care dăinuie, ci vor, prin argumentul unui așa-zis comportament «iubitor», să întindă mantia uitării peste ziua de ieri, ca să dăm mâna împăcării între noi. Adică ne cheamă să trădăm pe Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, care au dat lupte ca să păstreze nefalsificată și neîntinată învățătura Domnului nostru! Ne cheamă să aruncăm la coșul uitării pe Sfințiții Mucenici și pe Mucenicii credinței noastre, care și-au jertfit viața și și-au vărsat sângele pentru Ortodoxia noastră! Ne cheamă SĂ ΝΕ ÎMBRĂȚIȘĂM STRÂNS cu Papa de la Roma și cu ceilalți creștini ortodocși în numele iubirii.

Din partea ortodocșilor, Căpetenie și inspirator al acestui efort, din păcate, foarte din păcate, este Primul din Ortodoxie, Patriarhul nostru, care răspunde la numele Bartolomeu.

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul nostru Ecumenic după protocolul bisericesc, așterne cu petale de trandafir armata trădării! Prin deschiderea lui față de Papa Romei, prin îmbrățișările strânse cu el, prin mișcările și inițiativele lui inacceptabile cândva, așterne covorul TRĂDĂRII.

Dar și Papa Romei nu rămâne în urmă. El se deschide mai mult. Îmbrățișează la plimbare pe musulmani.

Între multe alte fapte supărătoare, un pas foarte important al acestui comportament trădător a fost Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Colimbari, Creta, care s-a adunat în vara lui 2016. Două sunt PUNCTELE TRĂDĂRII la acel Sinod:

  • Întâi, NU A FOST NICI SFÂNT, NICI SINOD PAN-ORTODOX, de vreme ce patru Biserici Locale au refuzat să participe la lucrările Sinodului. Prin urmare, NU A FOST NICI ECUMENIC, NICI PANORTODOX.
  • În al doilea rând, în Colimbari au cutezat o decizie de trădare. Au caracterizat drept BISERICI pre romano-catolici și pe protestanți, care de veacuri de acum se consideră și se numesc «confesiuni creștine»!

Este cunoscut că Biserica este una. Este cea pe care a întemeiat-o Domnul și Mântuitorul lumii cel iubitor de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, în ziua Cincizecimii. De aceea și în Simbolul credinței mărturisim credința noastră în «una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică»! La început au fost tăiați din Biserică romano-catolicii, apoi și reformații. Deci aceste partide, adică părți tăiate, NU APARȚIN Bisericii una! Constituie ramuri ale copacului pe care l-a sădit Hristos, ramuri pe care le-a tăiat din copacul care se numește Biserică și au devenit autonome. De atunci se numesc, desigur, creștini pentru că cred în Hristos, dar compun confesiunile creștine. Nu au dreptul la numele «Biserică»!

Din păcate, recent Mișcarea ecumenică în întregime, cu binecuvântarea Patriarhului nostru, RĂU-FOARTE RĂU, le-a descoperit «Biserici». Aceasta, frații mei, este o faptă de bază a Mișcării ecumenice. În Colimbari, din păcate, au ignorat tradiția noastră bisericească și moștenirea teologică ortodoxă, că adică NU AVEM NICI COMUNIUNE BISERICEASCĂ-ADMINISTRATIVĂ, NICI COMUNIUNE EUHARISTICĂ cu toți aceștia, care au fost tăiați de trunchiul Bisericii lui Hristos. După cum am accentuat mai sus, un credincios catolic, de ex., NU POATE să se împărtășească cu preacuratele Taine într-o biserică ortodoxă.

Deci această perspectivă modernă ecumenistă conduce, din păcate, la trădarea credinței noastre neîntinate. Astăzi avem cazuri când un preot ortodox și unul romano-catolic săvârșesc slujbă comună. Dovada o aveți mai sus.

Dincolo de cele expuse mai sus, există și alți pași trădători, ca o consecință a acestei Mișcări ecumenice. De ex., teoria modernă despre «TEOLOGIA POST-PATRIASTICĂ». Undeva, acolo, în Tesalia, la o Academie bisericească a unei Miytropolii, se găsește sera acestei teorii. Numai că nici spațiul, nici timpul nu ne îngăduie să ne ocupăm astăzi de aceste fenomene «moderne» și, în același timp, «trădătoare».

Vom încheia acest text scurt al nostru cu un text de pe internet cu tema Ecumenismul:

«Astfel, Mișcarea ecumenică, deși putea să pună în valoare comorile tradiției și teologiei ortodoxe în general, care sunt neschimbate din epoca Apostolilor, dimpotrivă, a avut ca rezultat sădirea relativismului teologic în ortodocși și (după caz) fie protestantizarea, fie latinizarea învățăturii ortodoxe în rândurile ortodocșilor ecumeniști. Unirea mincinoasă care este promovată în acest mod nu este unirea «în adevăr» (3Ioan 4), care se va păstra în Biserică, ca să aibă «un Domn, o credință, un botez« – conorm cu porunca apostolică (Efeseni 4, 5), ci «unitatea în diversitate» (“unity in diversity”) un amestec de credințe neomogene, de ritualuri de slujire, de linii de abordări pastorale șamd – care va tinde să arate că Hristos, Dumnezeu Cuvântul creștinilor, nu este unificator, capul unui trup armonizat, unde «inima și sufletul celor ce au crezut era una» (Fapte 4, 32), ci este Dumnezeu al «neorânduielii, nu al păcii» (cf. 1Cor. 14, 33) Care, invers decât declarația apostolică, este împărțit, «S-a împărțit Hristos» (cf. 1Cor. 1, 13). Această unire greșită, de suprafață și numai de facto, nu întemeiată pe credința comună, pe același cuget și pe același gând al trupului lui Hristos, o deservește «linia»  care stăpânește în Mișcarea ecumenică în ultimele decenii ca să fie cercetate punctele de dezacord ale membrilor, așa încât să fie soluționate, dar numai punctele lor de dezacord».

(vezi: https://www.impantokratoros.grti_einai_oikounmenismos.el.aspx)

Noi am avut astăzi dorința să vă întărâtăm atenția la problema ecumenismului ca o mișcare contemporană trădătoare și să vă dăm spre studiu, în același timp, un text zguduitor al Părintelui aghiorit Efrem Katunakiotul, pe care l-a făcut public învățatul Profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie al Universității din Tesalonic, Dimitrie Tselenghidis. Vă rog să-l studiați cu multă atenție! Este glasul cerului pentru ecumenism. Și vă rog: Frații mei, atenție! Să ne păzim Ortodoxia noastră nefalsificată! Merită să jertfim rangurile, distincțiile, pozițiile, salariile, ba și viața noastră pentru slava numelui lui Hristos și pentru Sfânta noastră Ortodoxie! Deci: Privegheați și vă rugați!


+ Ambrozie al Kalavritelor și Eghialiei, Eghia, 10 aprilie 2019

* * * * * * *

ECUMENISMUL ESTE STĂPÂNIT DE DUHURILE NECURATE

Mărturia p. Efem Katunakiotul către Profesorul Tselenghidis

În continuare voi spune ceva ce trebuie să se facă cu o depoziție personală. Aveam o legătură de câteva decenii cu p. Efrem Katunakotul, al cărui caracter și cuget sunt cunoscute. Este cunoscut, de asemenea, că a avut și el «televizor duhovnicesc». Cât mă privește pe mine, de multe ori am mers cu dispoziția să pun câteva întrebări foarte concrete într-o serie importantă și folosindu-mă de vocabularul meu. Și, când am mers aproape de el, fără să-i pun întrebarea, mi-a răspuns prin această succesiune de întrebări pe care o aveam și cu limbajul meu. O spun ca experiență personală. Nu constituie ceva nemaivăzut. Aceasta s-a întâmplat și cu mulți alții.

Deci odată, fiind tânăr profesor la Teologie, vorbim de acum treizeci de ani în urmă, i-am zis următoarele. Deoarece și la Facultatea de Teologie, îndeosebi din Tesalonic, climatul ecumenist înflorea, aveam câteva probleme acute deoarece vedeam că este reprezentat de profesori respectabili, printre alții. Firește, atât conștiința, cât și cunoștințele mele reacționau, totuși voiam, dincolo de poziția mea științifică, să am și un răspuns harismatic, lucru pe care l-am făcut și cu multe alte subiecte.

Deci l-am întrebat concret nu cumva îmi va spune ce lucru este Ecumenismul. Mi-a răspuns fără ocoliș și fără vreo dificultate: «Această întrebare, fiul meu, mi-a pus-o și cineva mai înainte de tine. Eu mă aflu aici ceva peste patruzeci de ani în pe stânci. Am uitat și greaca mea» – trebuie notat că terminase învățământul mediu – «dar nu m-am ocupat cu acest subiect. De aceea, deoarece trebuia să răspund, de vreme ce am primit întrebare și nu aveam cunoștințe pe subiect, am mers la chilia mea și m-am rugat și am întrebat pe Hristos să mă înștiințeze ce este ecumenismul. Am primit răspusul Lui, care este că Ecumenismul are duhuri rele și este stăpânit de duhuri necurate». Și l-am întrebat cum s-a încredințat precis de aceasta. Mi-a răspuns «după rugăciune s-a umplut chilia de duhoare insuportabilă, care mi-a adus o asfixiere în suflet, nu puteam să respir duhovnicește». L-am întrebat dacă acesta a fost un lucru extraordinar sau așa i-a răspuns Hristos la alte cazuri similare și m-a încredințat că «în toate cazurile care sunt amestecate cu magie, cu duhuri necurate, aceasta este starea în care mă introduce. Unele dăți există și un răspuns verbal, dar în cazul concret, acesta a fost răspunsul și am deplină încredințare că Ecumenismul nu are pe Duhul Sfânt, ci duh necurat».

Ceea ce spun în clipa aceasta putea să o spună oricine, eventual, că are caracteristica impresiilor. Vă informez că m-am bucurat foarte mult deoarece ceea ce mi-a spus mie personal am văzut scris și înregistrat și de sinodia lui, care a publicat o carte de onoare despre persoana lui, duhovnicia și cuvintele lui. Deci este încredințat și de acolo, dar eu m-am intersectat și cu alți teologi demni de crezare, care s-a întâmplat să audă personal. Nu am spus asta public până acum, dar lucrurile m-au adus de așa fel că sunt nevoit să o spun. Desigur, aceasta a jucat un rol decisiv în poziția mea împotriva ecumenismului. Eu, desigur, ca profesor, ca cercetător, sunt dator în orice caz să analizez subiectul după criterii științifice și să dovedesc opinia mea științific și fac asta și la cursurile mele, pas cu pas. Totuși consider că situația aceasta este importantă pentru că a fost printr-o mod duhovnicesc de la un om care nu cunoaște nimic despre această problemă, nu citise, nu auzise, ci a înfățișat imediat experiența lui duhovnicească. Cred că lucrurile însele vorbesc aici de la sine.

(Din cartea «„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe”. Un Sinod lipsit de sinodalitate și de conștiința de sine ortodoxă», p. 80, ed. «Συνάξεως Ορθοδόξων Ρωμηών “Φώτης Κόντογλου”», Tricala, martie 2016. Cartea aceasta constă în forma redactată a emisiunii de trei ore – convorbirea directorului stației de radio a Bisericii din Pireu, d-l Licurgos Markudi, cu profesorul Dimitrie Tselenghidis.)

**********************

Ecumenismul și mondializarea schimbă societatea!

Traducere după Pagina personală de internet a Mitropolitului Ambrozie de Kalavrita și Eghileia de Ierom. Lavrentie.

Sinodul permanent al Bisericii Greciei rezistă la presiuni și evită recunoașterea „autocefaliei” din Ucraina/ Fanarul persistă în proiectul său și este izolat tot mai mult bisericește

Vizita Patriarhului Bartolomeu la Atena de zilele acestea a vizat și subiectul recunoașterii autocefaliei acordate de Constantinopol schismaticilor din Ucraina. De altfel, multe evenimente se desfășoară în această săptămână în jurul acestei probleme, atât în Grecia, cât și în Ucraina.

La întâlnirea dintre Arhiepiscopul Ieronim al Greciei și Patriarhul Bartolomeu de miercuri, 22 mai, a fost atins și subiectul Ucraina. Patriarhul a declarat, printre altele: „Am avut o comunicare bună și utilă cu Preafericitul frate Arhiepiscopul Ieronim. Este prima noastră întâlnire după unele supărări care au intervenit între noi. Acestea sunt omenești. Trebuie să avem puterea să le depășim și să continuăm spre binele Bisericii. Preafericitul a avut inițiativa frumoasă și frățească să mă invite la inaugurarea din Dilesi și aceasta este un prilej pentru revigorarea relațiilor noastre, după cum am scris și în scrisoarea de mlțumire când am primit invitația sa. Este omenește în viața persoanelor și a Bisericilor să intervină momente neplăcute, dar, pentru Biserica Greciei și pentru Patriarhia Ecumenică este în vigoare ceea ce spune poporul nostru, că sângele apă nu se face. Astfel, vom merge într-un gând și ca frați. Suntem responsabili în fața Bisericilor noastre și a poporului lui Dumnezeu. Am dezbătut toate subiectele, printre altele Preafericitul a avut bunătatea să mă informeze despre discuția de ieri seară cu Arhiepiscopul Ciprului. Am atins și subiectul bisericesc din Ucraina și alte subiecte care se referă la Bisericile noastre…”. Nu sunt precizate motivele și necazurile la care face referire, dar foarte posibil să fie cu privire la situația ucraineană. Din declarațiile Patriarhului rezultă că depune toate eforturile pentru a merge mai departe pe linia pe care a pornit și nu are în intenție să renunțe la proiectul demarat al autocefaliei kievene. Este interesat de demersurile pe care le are Arhiepiscopul Ciprului pe acest subiect pentru a-l putea contracara.

Întâlnirea de astăzi cu ambasadorul SUA în Grecia, Geoffrey Pyatt, confirmă planurile Fanarului de a căuta să impună mai departe ceea ce a început. Declarațiile ambasadorului sunt elocvente: „Am vorbit și despre rolul decisiv și important pe care îl joacă Patriarhul Ecumenic din postura de conducător religios într-o serie de alte chestiuni, în Orientul Mijlociu, bineînțeles, în Ucraina, unde vocea Sanctității Sale este atât de importantă și în toată lumea ortodoxă la scară mai largă”.

Între timp, în Ucraina, Sinodul noii structuri bisericești s-a întrunit astăzi și a fost semnată o declarație de fidelitate față de statutul BOdU, de la care s-a abținut „Patriarhul onorific” Filaret. Cu toate că Mitropolitul Franței, Emanuel, a avut o întrevedere cu el, nu a reușit să-l convingă să renunțe la criticile lui. Filaret denunță trei puncte din statutul adoptat în decembrie și dorește să revigoreze vechea Patriarhie a Kievului. Cele trei puncte sunt: diaspora ucraineană să treacă în subordinea Constantinopolului, mirul să fie primit de la Istanbul și Patriarhul Ecumenic să aibă dreptul să judece conflictele bisericești din Ucraina. Toate acestea îl fac să creadă că în fapt există o subordonare față de Fanar, și nu o autocefalie autentică. De aceea declară că nu ar fi acceptat Tomosul dacă ar fi cunoscut ce prevede el dinainte. Aceasta cu toate că până și în spațiul public au tot fost vehiculate informații despre implicațiile reale ale condițiilor autocefaliei.

De remarcat este că nici o Biserică Locală nu a recunoscut încă situația din Ucraina și nici nu sunt semne că se va întâmpla lucrul acesta. Cu toată stăruința Patriarhului Bartolomeu, Sinodul Bisericii Greciei a lăsat neatins subiectul Ucraina astăzi. Se pare că există încă o opoziție puternică printre sinodalii greci.

În acest context, este ciudată eliberarea Arhimandritului grec Epifanie Dimitriu pentru a devenit episcop în Ucraina, în episcopia de Olvia care ține e „autocefali”, urmând să fie hirotonit duminică cu participarea unei delegații a Patriarhiei Ecumenice.

Se pare că există o împărțire în tabere diferite tot mai evidentă și mai disproporționată, Constantinopolul fiind tot mai izolat bisericește, dar ajutat de cercurile politice. Cei patru Întâistătători și întâlnirile inter-ortodoxe care se desfășoară arată o separare care se accentuează și afectează lumea ortodoxă la nivel major.

Ortodoxia inimii asaltată de duhul vremii

Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)

Ilustrație: Daniela Gheorghiță

Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.

Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în societate.

Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică. Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că există o criză și la acest nivel.

Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru că roadele Duhului se câștigă cu greu.

Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii

Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003, Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”. Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.

Culmea este că acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee, care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat). Dar o voce care să exprime răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.

De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?

Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și, în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de atunci, care mereu a încercat să o oprească.

Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”. Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.

Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni, să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea. Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.

Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose, care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat, modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el. Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.

Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în afară?

Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.

Instituționalismul bisericesc strivitor

O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar, dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă. Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?

Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească: duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.

Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și o năzuință bună.

Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii; atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată, amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă evident bisericească.

Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie trecut.

Ecumenismul, laxismul dogmatic și Sinodul din Creta

Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.

Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc, politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?

Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor, intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.

Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări. Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile, vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe, dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună. Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i, o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o ispită cu tentă schismatică.

Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității. Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.

În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.

Biometria

Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați, problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor, cu cât discernământ.

În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21, 27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție că dobândește pe Hristos.

Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată din timp.

La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare, dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.

Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.

Ierom. Lavrentie

Oprirea pomenirii: de la luare de atitudine la oprirea comuniunii cu pliroma Bisericii?

Părintele Eftimie Mitra şi-a exprimat recent opinia cu privire la preoţii care au întrerupt pomenirea ierarhului pentru semnarea documentelor de la Sinodul din Creta:

Opiniile majorității nepomenitorilor duc spre separarea tot mai vizibilă de Biserica canonică, sub pretextul “îngrădirii” de erezie. O fi din zel prea mult și lipsa discernământului sau o strategie a pașilor mărunți gândită de cineva?

Subiectul opririi pomenirii este tot mai puțin important, atât pentru mine, cât și pentru marea majoritate a credincioșilor BOR. Aceasta, în primul rând datorită smintelilor făcute de scandalurile dintre nepomenitori pornite mai întâi de către grupul celor din Moldova, iar apoi continuate de Ciprian Staicu. Dacă ar fi existat smerenie și trăire ortodoxă, aceste scandaluri nu ar fi avut loc, iar lupta antiecumenistă avea alte rezultate.

Un alt aspect al dezinteresului credincioșilor ortodocși față de mișcarea nepomenitorilor estre modul de abordare. Aceștia tratează cu superioritate si/sau dispreț pe cei care nu i-au urmat etichetându-i ca: eretici, fricoși, trădători, vînduți, corupți etc… În multe situații, pe cei care nu au oprit pomenirea îi consideră chiar adversari.

Aceștia au și atitudini schismatice deoarece consideră că împărtășania din potirul „pomenitorilor” este spre osândă, aceasta fiind doar o opinie a lor, nu și o realitate. În acest sens, unii dintre ei le spun adepților pe care îi mai au: „Cine se împărtășește la pomenitori e ca și cum s-ar împărtăși la sectari” ceea ce arată o concepție schismatică față de BOR, din care fac parte toți pomenitorii (cu bune, cu rele la un loc), dar chiar și față de Patriarhiile care au respins pseudosinodul din Creta.

Sunt unul dintre puținii care am susținut public ideea de oprire a pomenirii, dar nu așa cum o fac majoritatea nepomenitorilor de azi. Oprirea pomenirii este o formă de luare de atitudine împotriva unei probleme foarte grave despre care canoanele sau Sfinții Părinți au atenționat deja. Dar a lua atitudine nu înseamnă a te umfla în pene, a te considera mai perfect sau a desconsidera pe Hristos din Potirul celor care nu au făcut ca tine. Unii, la un moment dat, considerau că sunt două Biserici: una adevărată și alta oficială.

Dacă lucrurile au luat această întorsătură m-am retras și am decis că nu mai am ce discuta cu astfel de „mărturisitori”. Nu toți sunt așa, dar cei care s-au erijat în lideri ai lor, care dau „dispoziții” și „decrete” după mintea lor, sunt tocmai cei care au confiscat lupta antiecumenistă și au dus-o în derizoriu. Aceasta, la început prin site-urile extremiste gen SACCSIV, ortodoxinfo, Glasul strămoșesc, Strana ortodoxă etc. (nici nu le mai țin minte pe toate – aproape fiecare avea cel puțin câte un astfel de site/blog) unde publicau doar pozițiile extremiste, nu și alte poziții, care nu erau ca ale lor. Astfel, puținii nepomenitori echilibrați nu erau auziți și credincioșii nu știau și despre opiniile acestora.

Au făcut sinaxe și întruniri în care se certau pentru divergențe de opinii, fiecare încercând să își impună punctul de vedere, ceea ce arată că acolo nu este duhul sobornicității. Așa că m-am dezis de aceștia, făcând public în mai multe rânduri pe pagina mea de facebook (aceasta), considerând că nu merită să îmi pierd timpul cu astfel de „lupte interne” și „mărturisiri pătimașe”.

Recent, un student la teologie mi-a trimis un text de la una din întrunirile acestora, cerându-mi părerea. Nu știu dacă e sincer sau dacă e o provocare, dar consider că lucrurile merită tratate (încă o dată) pentru că există și câțiva oameni sinceri care, informîndu-se de pe site/blog-urile lor, sunt dezorientați.

Mă voi opri asupra unor paragrafe contradictorii între ele:
1. „Ne delimităm de cei care judecă întregul popor credincios al Bisericii Ortodoxe Române ca eretic, pentru că până acum cei mai mulți preoți și credincioși nu au luat atitudine publică împotriva ereziei ecumenismului din diverse motive, altele decât atașamentul deschis față de erezie; reafirmăm că au cugetare eretică, conform Sfintelor Canoane și Sfinților Părinți, doar aceia care mărturisesc atașamentul față de erezia ecumenismului și o apără în mod public” (pct. 3) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019)
2. „Considerăm întreruperea pomenirii cea mai corectă poziție canonică, conform acriviei patristice, și cel mai eficient mijloc de atragere a atenției ierarhiei față de greșeala susținerii ereziei ecumeniste, dar nu un scop în sine al luptei; încurajăm orice formă de mărturisire publică canonică a preoților și credincioșilor ortodocși români ca forme de respingere a ereziei și de dezacord cu învățătura ierarhilor care au îmbrățișat erezia” (pct. 8), „Considerăm că toți preoții și credincioșii au datoria de a mărturisi public prin întreruperea pomenirii sau măcar prin dezacordul exprimat deschis față de ecumenism” (pct. 9) și „Suntem deschiși colaborării cu toți preoții și credincioșii din Biserica Ortodoxă Română care doresc să ia atitudine publică față de erezia ecumenistă” (pct. 11) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019);
3. „Prin actul îngrădirii de erezie am întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhul eparhiot, semnatar sau susținător al sinodului ecumenist din Creta, nemaiparticipând la slujbele oficiate de preoții care continuă să îl pomenească” – notificare a vointei înmormântare.

Conform teoriilor organizatorilor sinaxei de la Botoșani, există 3 stări (feluri) de credincioși ortodocși în raport cu ecumenismul. Aceste categorii pot fi inspirate doar de la Sf. Teodor Studitul, dar oricum nu sunt aplicate întocmai. Abia cei de pe linia monahului Sava Lavriotul sunt fideli acestei teorii, care implică interzicerea comuniunii și cu preoții și episcopii ce nu s-au rupt de eretici, cum este cazul arhiereilor de astăzi din cele 4 Biserici neparticipante în Creta, deși sunt în comuniune toți cu cei ce au fost în Kolimbari.

Cele trei stări, după viziunea Botoșani 2019, sunt:
a) Ierarhii adepți ai Sinodului din Creta și preoții care-i susțin fățiș, care sunt eretici,
b) Cei care-i pomenesc sau merg la slujbele unde sunt pomeniți acești episcopi, care nu sunt eretici, dar comuniunea cu ei este interzisă ca fiind părtășie la erezie și cu care se poate doar colabora (!!) și
c) Cei care s-au îngrădit de erezia ecumenistă prin oprirea pomenirii sau prin neparticiparea la slujbele pomenitorilor.

În grupările formate de către aceștia întâlnim tot mai mult cuvintul „îngrădie”, sub pretextul îngrădirii de erezie. Ei consideră că singura variantă de „îngrădire” față de erezia ecumenistă este oprirea comuniunii, care este confundată cu oprirea pomenirii făcută în viziunea lor. Prin această greșită formă de „îngrădire” singuri se autoizolează făcându-și grupuri și grupulețe, ajungând să nu fie luați în seamă de nimeni.

Așa-zisa deschidere a nepomenitorilor de la Botoșani față de preoții pomenitori care mărturisesc fățiș împotriva ecumenismului este semnul lor distinctiv, doar că este discutabilă, neclară și neserioasă. Cum se pot ei gândi că va colabora cineva cu ei fără să aibă comuniune bisericească? Ruperea comuniunii este ceva foarte grav și marchează o delimitare evidentă. Ei cer cumva ca cei ce nu au întrerupt pomenirea să se pună la dispoziția lor într-o situație de „vinovați” moral de erezie. Altfel nu poate fi înțeleasă cooperarea cu cineva cu care nu sunt în comuniune.

Este evidentă aroganța și superioritatea cu care îi tratează acești nepomenitori pe ortodocșii pomenitori. Înțelegerea pe care o arată față de ei ascunde o desconsiderare nejustificată. Trist este că nepomenitorii cu discernământ sunt boicotați de către aceștia, pentru că, în opinia lor, „Nu gândesc corect ortodox”. Aceasta nu este altceva decât fanatism, iar Hristos nu a fost fanatic. Este nevoie de o rigurozitate, dar nu de fanatism.

Este limpede că la mijloc este vorba de o înșelare: au blană de mărturisitori, dar pe dinăuntru au nărav de lup, părere de sine și duh de stăpânire și dispreț.

Bineînțeles că nu au nici o bază canonică pentru a rupe comuniunea cu clericii și credincioșii care nu s-au manifestat ca ecumeniști. Totuși își mențin această atitudine periculoasă atât canonic, cât și duhovnicește, iar consecințele se văd destul de bine…

ieromonah Eftimie Mitra, text publicat și pe ASTRADROM.

Mișcarea de nepomenire este un fenomen foarte încâlcit, din păcate, dominat de multe certuri, inconsecvențe și atitudini extreme. Practic, avem de-a face cu toate simptomele și duhul unei schisme, deși formal nu este vorba de așa ceva, adică nu s-a format o entitate aparte de BOR. P. Eftimie punctează foarte bine minusurile cu părerea de rău că reacția față de legalizarea ecumenismului la Sinodul din Creta se compromite, posibil intenționat.

Un punct sensibil este opinia că pomenirea episcopului presupune acceptarea credințelor lui personale publice. Liturghia și Tainele sunt valabile și cu har, dar participarea la ele este, chipurile, spre osândă nu din cauza conștiinței credinciosului, ci a preotului. De ce ar trebui să dea seama fiecare credincios de conștiința altora în fața lui Dumnezeu, asta rămâne cel mai greu de explicat. Pe de altă parte, cum se poate face afirmația că Tainele sunt valide, dar făcute pe o credință greșită, eretică, care intervine prin pomenirea episcopului ecumenist sau prin convingeri eronate dogmatic? Măcar Sf. Teodor Studitul afirma limpede că Tainele celui cu cuget eretic, deși necondamnat, nu au har. (actualizare 10.06.2019)

Cât privește strict Sinaxa Botoșani 2, din dorința de a avea un duh mai pașnic, mai puțin schismatic, organizatorii pledează pentru colaborarea cu preoții pomenitori, adică arată o deschidere. Mai afirmă că toți ierarhii sau Bisericile Locale care nu acceptă deciziile din Creta prin neparticipare sau nesemnare nu sunt eretici și au comuniune cu ei. Pe de altă parte, refuză comuniunea cu toți preoții din țară care pomenesc, chiar dacă nu și-au manifestat aprobarea față de ecumenism și Creta. Acceptă comuniunea doar cu preoții pomenitori care iau atitudine publică de împotrivire. Totuși nici Sinodul Rus nu a respins textele din Colimbari ca fiind eretice și au comuniune cu toate Bisericile participante. Intervine un dublu standard: episcopii care nu au semnat în Creta sunt buni, dar preoții de rând care resping Sinodul sunt răi, deși ambele categorii sunt în comuniune cu ierarhii ecumeniști.

Nu în ultimul rând, și eu cred că poate părea sfidătoare atitudinea propusă la Botoșani de a colabora cu preoții pomenitori, dar fără a avea comuniune cu ei. M-aș bucura să apară preoți dispuși să facă asta, dar nu înrezăresc că vor fi. Aceasta nu poate duce decât la o izolare nejustificată și neroditoare.

Pretențiile hegemonice ale Fanarului înscrise în Tomosul din 1686 de transferare a Kievului către Moscova

Emblema Patriarhiei Ecumenice

În faza inițială a conflictului în jurul acordării autocefaliei Bisericii din Ucraina de către Patriarhia Ecumenică, discuțiile s-au purtat asupra dreptului de jurisdicție. Fanarul pretindea anul trecut (2018) că are drept de posesie bisericească asupra teritoriului ucrainean deoarece alipirea Kievului la Moscova s-a făcut temporar. Cu alte cuvinte, Patriarhului Rusiei i-a fost acordat doar dreptul de a hirotoni pe Mitropolitul de Kiev și de cârmuire duhovnicească, nu și acela de stăpânire definitivă. Între timp, Constantinopolul nu a mai susținut aceste pretenții și a formulat altele noi, mai mari decât acestea. De fapt, probabil că analiza documentului din 1686, anul când s-a făcut cedarea, l-a condus pe Patriarhul Bartolomeu la o concluzie mai surâzătoare: este stăpân nu doar peste Ucraina din vechime, ci peste toată Biserica Ortodoxă.

Prezentăm mai jos pasajele relevante din documentele acelei vremi cu privire la transferul Mitropoliei de Kiev, traduse după o carte editată chiar de Fanar, după care vom face unele observații.

Tomosul de cedare a Mitropoliei Kievului către Moscova

„… Drept aceea, Modestia noastră, care se află în postul de comandă al Tronului Ecumenic, știind a purta de grijă, pe cât posibil, de cele ce au nevoie de grijă, având această cerere [din partea țarilor Ioan și Petru Alexiovici, a Patriarhului Ioachim al Moscovei și a hatmanului Ion Samuilovici] ca un argument în privința celor încredințate nouă de la Dumnezeu, a primit-o cu încântare ca fiind binecuvântată și dreaptă și a judecat că merită să primească asigurări în scris. Și, scriind cu Sfântul Sinod al arhiereilor dimprejurul nostru și cu frații și împreună-slujitorii noștri iubiți în Sfântul Duh, s-a decis ca preasfânta Eparhie de Kiev să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Marii și de Dumnezeu mântuitei cetăți a Moscovei, adică să fie hirotonit Mitropolit de Kiev în ea, când se va întâmpla să fie vacantă, de Preafericitul [Patriarh] al Moscovei cel pe care îl vor alege episcopii iubitori de Dumnezeu, arhimandriții, preacuvioșii stareți ai sfintelor și venerabilelor mănăstiri, preacuvioșii ieromonahi, preaevlavioșii preoți, cuvioșii monahi, boierii și ceilalți din această eparhie, la îndemnul și cu garanția marelui hatman de acolo după obiceiul care a stăpânit în acel loc și să ia de la acela adeverința zisă pe pergament și să-l cunoască pe acela drept Gheron (senior/stareț) și Întâistătător al său deoarece este hirotonit de acela, nu de Patriarhul Ecumenic, după cum s-a zis mai sus, din cauza distanței extraordinare a locului și din cauza luptelor care intervin continuu între cele două regate, folosindu-se în manieră de pogorământ după obiceiul de foarte mult timp al lui și dând cu iconomie aceluia această libertate. Iar când Mitropolitul acesta de Kiev săvârșește în această regiune Jertfa dumnezeiască și sfântă și fără de sânge, să pomenească întâi numele venerabilului Patriarh Ecumenic pentru că este izvorul și obârșia și superiorul tuturor parohiilor și eparhiilor de pretutindeni, apoi pe al Patriarhului Moscovei pentru că este starețul său, nefiind nimic potrivnic la acest lucru sau discutabil, totul fiind un lucru bine gândit (binecuvântat) și drept. Iar cine este frământat de cele scrise sau gândește să manifeste altfel vreo nesupunere sau opoziție, se împotrivește hotărârii Domnului și va avea de la Acela răsplătirea ca un disprețuitor al Patriarhilor, care sunt icoane însuflețite și vii ale lui Dumnezeu. De aceea a fost scrisă prezenta scrisoare sinodală spre dovadă și asigurare a acestei teme în codicele nostru al Marii Biserici a lui Hristos și a fost înmânat un înscris Preafericitului Patriarh Ioachim de Moscova în anul mântuirii 1686, în luna iunie, indictionul 9.” (p. 21-22)

Scrisoare patriarhală către țarii/împărații Rusiei

…Ne-au fost aduse scrisori venerabile ale de Dumnezeu păzitei voastre împărății, care ne vestesc întâi starea voastră pașnică și biruitoare, apoi lămuresc situația cu privire la regiunea Kievului, că adică, din cauza distanței de loc extraordinare și din cauza luptelor care se întâmplă între cele două împărății preamari, nu a fost dată libertate să fie hirotonit un autentic Mitropolit de Kiev de către marele Tron Patriarhal Ecumenic și a rămas fără conducător această regiune, după obiceiul care a stăpânit de la început, ca una care este supusă acestuia, și, rămânând fără păstor cu mult timp în urmă, vrăjmașul bunei credințe drepte, adevărate, sfinte și neprihănite a creștinilor bine cinstitori și ortodocși, diavolul, prin organe rele, a semănat multe zâzanii în această turmă și spini foarte mulți, încât puțin mai lipsește și grâul ar fi fost înăbușit, adică buna credință, dacă nu s-ar fi ridicat puterea Voastră împărătească ortodoxă spre apărare și ar fi cerut să fie supusă această regiune a Kievului sub preasfântul Tron Patriarhal al Moscovei, ca, atunci când se va întâmpla să fie nevoie de hirotonia unei persoane vrednice, aleasă de Episcopii, Arhimandriții, Egumenii, preoții, ieromonahii, monahii, boierii și ceilalți supuși ai acestei Mitropolii, cu libertatea și îndemnul Hatmanului slăvit din orice vreme de acolo, să aibă libertatea Preafericitul Patriarh al Moscovei și a toată Rusia din orice vreme să-l hirotonească pe acesta după rânduiala bisericească și să-l arate Mitropolit autentic, legal și canonic al Kievului cu privilegiile lui și să-i încredințeze adeverința zisă pe pergament, care prevede expres cele ce fiecare dintre arhierei are dreptul să le facă în propria eparhie cu autoritate. De aceea, după ce Modestia noastră am prezentat sinodal subiectul și l-am examinat împreună cu Mitropoliții dimprejurul nostru și cu frații și împreună-slujitorii noștri iubiți în Sfântul Duh, nu s-a arătat numai binecuvântat și nu a fost doar drept, ci a fost lăudată foarte tare și purtarea de grijă (pronia) pe care o depuneți și a fost extrem de uimitor. Pentru el au fost emise și scrisori sinodale patriarhale și au fost așternute în codicele marii Biserici a lui Hristos, care stipulează ca Preafericitul Patriarh Ioachim al Moscovei și a toată Rusia, cel iubit în Sfântul Duh și frate dorit și împreună-slujitor al modestiei noastre, să aibă dreptul de a hirotoni Mitropolit de Kiev cu libertate, după rânduiala bisericească, pe cel pe care l-ar alege supușii din această Eparhie după scrisoarea emisă celor supuși Eparhiei de Kiev, adică aceștia să aibă libertatea să aleagă pe cine vor, când va interveni nevoia de o persoană care să devină Mitropolit de Kiev, și Patriarhii de după acesta la fel și Mitropolia aceasta a Kievului să fie supusă sub Tronul Preasfânt Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel de acum și cel de după acesta, să cunoască drept stareț și conducător pe însușii Patriarhul Moscovei din orice vreme, ca fiind hirotoniți de el, doar un lucru să fie păzit, adică atunci când Mitropolitul de Kiev săvârșește slujba fără de sânge și dumnezeiască în regiunea aceasta, să pomenească întâi numele venerabil al Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic, deoarece de la el sunt distribuite toate bunătățile până la marginile lumii și este izvor a tuturor și [Eparhia] se folosește în mod de pogorământ pentru motivele spuse și este oferită Tronului Patriarhiei Moscovei supunerea acesteia, apoi numele Patriarhului Moscovei….” (p. 27-28)

Se poate constata destul de limpede că Mitropolia Kievului a fost transferată și subordonată Moscovei; nimeni nu poate contesta acest aspect. Ceea ce stârnește uimirea este faptul că Mitropolitului i se impune să pomenească întâi pe Patriarhul de Constantinopol, iar apoi pe cel al Moscovei. Motivația nu constă în faptul că transferul nu ar fi total, ci temporar sau sunt cedate numai anumite prerogative, ci în aceea că Patriarhia Ecumenică este izvorul tuturor bunătăților și din ea decurg toate Bisericile. După cum am văzut într-un alt articol, chiar și în Tomosul din 1590 (nu și în cel din 1593) de ridicare la rang de Patriarhie a Moscovei este menționat faptul că Patriarhul Ecumenic ar fi capul tuturor celorlalți. Se pare că în perioada de dominație otomană Tronul de Constantinopol chiar s-a deprins să fie stăpân lumesc peste toată Ortodoxia, în răspăr cu realitatea diferită. Bizanțul nu doar că nu a avut privilegii din vremuri apostolice, dar nici nu a fost una din cetățile importante din vremea respectivă. Abia din vremea împăratului Constantin cel Mare a fost construită la proporții mai mari și a devenit capitală de imperiu. Atunci se pune întrebarea simplă: Cum poate fi Constantinopolul izvorul tuturor celorlalte când cel puțin Alexandria, Ierusalimul și Antiohia au existat înaintea ei, de la începuturile creștinismului? Rămâne o enigmă pe ce-și întemeiază Patriarhul Bartolomeu, dar și predecesorii săi pretențiile de supremație. Dacă Roma s-a crezut privilegiată prin faptul că a acolo a păstorit și a murit Sf. Apostol Petru, în cazul de față nici măcar astfel de artificii nu pot fi scoase din joben.

Pentru a elimina orice dubiu, Pr. A. Gotsopulos face referire chiar la unele acte ale Patriarhiei Ecumenice, Notiae Episcopatuum, în care sunt înscrise Mitropoliile din cuprinsul ei. Începând cu sec. XVI Moscova și Kievul nu mai sunt trecute, deși până atunci erau. Este cert că în 1715, după cum prevede Sintagma lui Hrisant Notara, Patriarhul Ierusalimului, Mitropolia Kievului sau vreo altă Episcopie din cuprinsul Ucrainei nu erau parte a Patriarhiei Ecumenice.

Cum rămâne, însă, cu dispoziția ca Mitropolitul de Kiev să pomenească în diptice pe un Patriarh străin (de Constantinopol) și abia apoi pe cel al Moscovei? Cel mai probabil rușii au fost mulțumiți cu transferul de autoritate în sine și nu au aplicat această prevedere, de care nu s-au încurcat. Iar această situație nu ar fi singulară; chiar și în vremea noastră alte Biserici Autocefale s-au confruntat cu această problemă, cum ar fi Georgia și Cehia și Slovacia. Probabil că și în tomosul prin care am primit noi, românii, autocefalia (1885, dar și mai devreme, în 1865 și 1872) există dispoziții dubioase, dar nimeni nu și-a mai bătut capul cu detalii „nesemnificative”; important este rezultatul final.

Cert este că Tomosurile de autocefalie și de transfer al unor Mitropolii nu pot fi surse sigure pentru practica ortodoxă. De altfel, a fi pomenit Patriarhul Ecumenic doar în Kiev, nu și în restul Ucrainei, care avea un statut similar, ar fi fost o excepție cel puțin bizară. Cel mai corect este să fie considerată doar o toană „ecumenică”, ce ar trebui să nu se mai repete, și teologii ortodocși să nu mai ia drept autoritative astfel de texte viciate de politic și de patima iubirii de stăpânire. Aceasta nu înseamnă că aceste documente și-ar pierde valoarea, ci doar că ele nu trebuie luate în considerare în toate amănuntele.