Sfaturi duhovnicești ale Starețului Leonid de la Optina (I)

Întrebările unui ucenic și răspunsurile Starețului Leonid consemnate de cel dintâi în scris

ΡAZA GURII

Ucenicul: Cum să fac când sunt în tovărășia altor fraţi și nu mă pot înfrâna de la vorbă şi apoi, vorbind, jignesc pe  cineva prin ceea ce spun?

Starețul: Ar trebui să-ţi aminteşti de strigătul Bisericii către Dumnezeu: Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3). Mai mult, ar trebui să socoţi că cei care vorbesc o fac cu înţelep­ciune duhovnioească şi că sunt vrednici de asta, dar pe tine să te vezi nevrednic de a vorbi cu dânşii. Când îți pun ei o întrebare, tu răspunde cu respect.

Când ajungi să te împotriveşti în cuvânt, căieşte-te şi fă tot ceea ce poţi ca să te îndrepţi. Ar trebui, de altfel, să te porţi astfel încât fraţii să observe că faci un efort anume ca să te îndrepţi.

JUDECAREA CELORLALŢI

Ucenicul: Cum ar trebui să mă port când îi văd pe alții exprimându-şi liber gândurile şi sunt scandalizat? Daratunci când, cu privire la Sfinţia Voastră, Părinte, nu văd întotdeauna blândeţea unui stareţ în purtarea faţa de alţii şi atunci mă simt şi eu jignit?

Stareţul: Ţi se pare asta pentru că îţi lipseşte atenţia şi îţi lipseşte înţelegerea. Nu trebuie niciodată să judeci pe cineva de vreme ce nu cunoşti raţiunea lucrurilor sale. Şi nici scopul, care se ascunde în spatele felului în care mă port cu alţii nu îl ştii. Astfel de fapte pot scoate la iveală mult mai iute caracterul interior al unei persoane şi sunt necesare în cazul celor ce se comportă cu trufie. Aşa că nu ai dreptate. Încearcă mai bine să fii atent la tine însuţi şi să nu mai urmăreşti faptele, purtarea şi treburile altora. Ai venit la şcoala lepădării de sine ca să faci ce ţi se spune; de aceea nu ai dreptul să judeci când, unde, cum şi cu cine au alţii treabă.

DRAGOSTEA FRĂŢEASCĂ

Ucenicul: Nu văd dragoste între fraţi şi nu aflu pe nimeni cu care să pot vorbi despre Sfintele Scripturi.

Stareţul: Ε cu neputinţă să nu existe dragoste între ei. Asta ar trebui să gândeşti şi asta este concluzia corectă la care ar trebui să ajungi. Dacă nu vezi dragoste între ei asta e pentru că nu ai tu însuţi dragoste. Tu însuţi trebuie să arăţi primul faptele adevăratei iubiri şi apoi o să vezi că dragostea sălășluiește între ei și e din plin păstrată în tine. Mai mult, nis-a dat poruncă de la Dumnezeu sa iubim pe aproapele cu inimă curată, dar nu scrie nicăieri să căutăm noi iubirea lor. Dacă ei nu sunt în stare sau, mai bine spus, dacă nu îndrăznesc să discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o căuta cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are şi simpli­tate, iar acest vlăstar dumnezeiesc nu iscodeşte judecăţile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur şi simplu, cu credinţă, iar la timpul cuvenit se mulţumeşte cu acele concepţii pe care credinţa i le dezvăluie. Dumnezeu nu o sâ îl întrebe pe înce­pător de ce nu a ajuns teolog, ci mai degrabă de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu îl va părăsi în cele ce îi pri­vesc mântuirea. Or, dacă e plăcut Lui, îi va descoperi şi tai­nele căilor Lui. Mintea luminată cu lumina lui Dumnezeu, potrivit măsurii credinţei sale, e mai presus de orice carte de învăţătură, căci evident că mintea descoperă învăţătura şi nu învăţătura mintea.

SPORIREA DUHOVNICEASCĂ

Ucenicul: De ce am ajuns ca după cinci ani de vieţuire in mănăstire şi încercări susţinute de a mă îndrepta, să simt contrariul: că am devenit de fapt mai rău, faptele mele necu­getate, inima rece şi laşă de a mărturisi?

Stareţul: Foarte puţini s-au înălţat în scurt timp pe aripile credinţei şi virtuţii spre cerul cel duhovnicesc sau au simţit în ei certitudinea veşnică întru nădejde şi logodna cu slava viitoare. Foarte puţini, după osteneli îndelungate, au simţit mistic răsplata cea mângâietoare sau florile bunei făp­tuiri în Domnul, care să îmbie gândul la mulţimea roadelor în via cea dintru înălţime a lui Hristos. Şi sunt alţii care nu vor simţi niciodată acestea în toată viaţa lor pământească, po­trivit rânduielii Ocrotitorului nostru cel ceresc, Dumnezeu, Care întotdeauna dă ceea ce e bun pentru noi. Căci noi, cruzi încă în înțelegerea judecăţilor Celui ce conduce lumea, cerem adesea instrumente care, în ele însele şi în puterea lor, sunt spre mântuire, dar pe care noi, în nepriceperea noas­tră, le-am folosi în defavoarea noastră. De aceea iubitorul Părinte al Luminilor ascunde unor oameni evlavioşi darurile care sunt spre mântuire altora, lor însă aducându-le pierzarea. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu, Care le ştie pe toate, ne-ar împlini orice dorinţă? Cred, deşi nu sunt sigur, că toată lumea s-ar pierde. Chiar dacă nu respinge rugăciunile celor aleşi ai Lui, totuşi, uneori Dumnezeu nu le împlineşte cererile. Și asta numai pentru a le potrivi pe toate în cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiască. Ar mai trebui să ştii că oamenii care trăiesc fără a lua aminte la ei înşişi nu sunt niciodată găsiţi vrednici de a primi har; dar dacă totuşi se învrednicesc de aceasta numai prin bunătatea lui Dum­nezeu se petrece doar înainte de sfârşit. Ori, numai pentru că tu nu te vezi înaintând, nu înseamnă că nu înaintezi deloc. Astfel de trăiri pot sădi adevărata smerenie în inima ta. Iar când ai dobândit cunoaşterea că eşti lipsit de roade duhovni­ceşti, atunci trebuie să-ţi îndârjeşti lupta pentru Dumnezeu. Când aflăm că suntem lipsiţi de virtuţi şi, astfel, nu mai avem o părere înaltă despre noi înşine, aceasta prin ea însăşi poate atrage atenţia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va întări prin nădejde împotriva duhului ucigător al deznădej­dii. Când nu am reuşit nimic în virtuţi, nu e nici o altă cale mai aproape de mântuire decât smerenia. Înălţarea de sine, chiar dacă însoţită de virtuţi, jigneşte pe Dumnezeu; dar un suflet blând nu va fi uitat înaintea Lui.

PIERDEREA ÎNCREDERII ÎN POVĂŢUITOR

Ucenicul: Cum de am ajuns că mi-am pierdut încre­dere şi preţuirea ce acordam sfaturilor Sfinţiei Voastre şi că poveţele ce mi le dați au încetat să mai aibă ecou în inima mea și totul pare greu de făcut?

Starețul: Ți-ai pierdut încrederea din pricina bănuielii, și preţuirea din pricina familiarităţii. Poveţele mele nu mai găsesc ecou în inima ta pentru că tu le asculţi dintr-un fel de curiozitate; te gândeşti că sar brusc de la un subiect la altul și că răspund întrebărilor tale doar cu nişte simple sintagme. Lasă curiozitatea; caută să fii cumpătat în îndrăznire; şi fii convins de faptul că Dumnezeu este Cel Care te povăţuieşte prin alţii. Nu fi distins; păstrează-te în simplitatea ascultării, atunci vei simţi ceva deosebit în inima ta. Dacă nu ai sim­plitatea care discerne, dobândeşte-o prin a nu te încrede în tine și prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Amintește-ţi râvna şi starea sufletească pe care ai avut-o la înce­putul întâlnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfântă lucrată de dreapta Celui Preaînalt. Căci celui ce se află cu adevărat în ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic nu-i vine greu să facă. Adevărata lepădare de sine va face întot­deauna ca jugul mântuirii să fie mai uşor. Dacă ispitele nu întrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieşte să se mân­tuiască poate face orice în numele Celui Care îi întăreşte pe toţi, Domnul Iisus. Iar acesta este un adevăr sfânt de care oricine are credinţă vie nu se va îndoi niciodată. Pentru cineva puţin-credincios, chiar şi un fir de praf pare cât un munte; şi, la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu, foarte uşor să mute munţii ispitelor.

RÂSUL

Ucenicul: Ce trebuie să fac atunci când, în prezenţa Părinţilor mănăstirii, aceştia introduc în convorbirea lor ceva de care să îţi vină greu să nu râzi?

Stareţul: Cu privire la cuvintele lor ar trebui să gân­deşti în felul următor: Fiindcă am o minte proastă, eu nu pot înţelege raţiunea spuselor lor. De vreme ce nu ştiu motivul, nu ar trebui să râd. Dacă, pe neaşteptate şi fără să vrei, râzi totuşi, mustră-te singur, amintindu-ţi adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, că nimic nu sfărâmă legătura virtuţii şi aiubirii evanghelice ca râsul şi gluma. Aşa cum învoirea în cugetarea lăuntrică a gândurilor murdare alungă harul, aşa şi obiceiul râsului şi pornirea către el depărtează pe îngerul păzi­tor. Virtuţile sunt golite când se amestecă cu vreun viciu, în suflet; turnul reuşitei astfel cade. Mântuitorul lumii a rân­duit ruşinea vcşnică pentru cei care se scufundă în glume: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Luca 6, 25).

PLĂCERILE TRUPEŞTI

Ucenicul: Cum mă pot elibera de simţirile foarte pu­ternice ale patimilor trupeşti, şi nu numai în prezenţa feme­ilor, ci şi la gândul la ele?

Stareţul: Văzându-le, trebuie să îţi păzeşti mintea şi sentimentele şi, în special, să nu spui nimic fară chibzuinţă. Fă tot ce poţi să pleci cât mai curând posibil. Când apare gândul la ele, stăpâneşte-l. Înfrânarea este bună, însă mai bună este dreapta socoteală în toate. Dar mai întâi de toate trebuie să-L rogi pe Atotputernicul nostru Domn să te scape de asalturile celei mai cumplite patimi, căci omul prin el însuşi niciodată nu va reuşi să o dezrădăcineze. Când scopul nostru e bun, mult-milostivul Dumnezeu stinge izbucnirile acestui foc.

RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TRUPULUI

Ucenicul: Cum pot scăpa de gândurile ademenitoaretrupeşti care târâie mintea după ele?

Stareţul: Coboară cu mintea la iad în oglinda Sfintelor Scripturi priveşte-i pe cei robiţi plăcerilor cărnii. Ești sigur că vrei pierzania veşnică în schimb pentru dulceaţa trecătoare a păcatului? Adu-ţi aminte că eşti muritor. Roagă-L cu smerenie pe Dumnezeu, căci El este Biruitorul patimilor, să abată săgeţile gândite ale cărnii, acest vrăjmaș care se răzvrăteşte neîncetat împotriva legii minţii şi a duhului – căci fără Cel Preaînalt nu putem face nici cel mai mic dintre lucrurile bune.

ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI

Ucenicul: Cu ce arme să lupt împotriva gândurilor care mă forţează să-mi judec aproapele – mai ales pe cel care mă insultă dureros, ale cărui fapte par jignitoare şi nu corespund menirii sale în Hristos şi care jigneşte în mod evident pe ceilalţi? Când văd asta şi iau parte la nemulţumirea lor, devin încă şi mai nervos şi nu-mi mai găsesc liniş­tea; iar atunci când îmi pierd pacea, port o povară stricătoare de suflet.

Stareţul: Când apar gândurile care te provoacă să îl judeci pe aproapele tău pentru vreun rău pe care ţi l-a făcut, când furtuna gândurilor face valuri şi îndeamnă la răzbunare, atunci pune alături de scârba ta scârba de mai înainte a Mântuitorului lumii. El, Îngerul Sfatului celui Mare. Fiul lui Dumnezeu Cel fără de păcat, a răbdat cu mărinimie cea mai mare dintre scârbe; cu cât mai mult, atunci, trebuie să răbdăm noi împrejurările amarnice, fiind păcătoşi şi vrednici de certare? Mai mult, trebuie chiar să ne osândim pe noi înşine.

În acest caz, cu arma osândirii de sine, putem lupta împo­triva celui care ne necăjeşte sufletul, filisteanul nevăzut care răpeşte corabia cea dumnezeiască a sufletului nostru. Pe de altă parte, ar trebui să îl privim pe cel care grămădeşte rele asupra noastră ca pe binefăcătorul nostru; căci nu e decât o unealtă prin care Dumnezeu ne lucrează mântuirea.

În felul acesta îi vom cinsti pe cei care ne fac rău ca pe nişte binefăcători, iar atunci când vom începe a învăţa osân­direa de sine, vom spori fără să ne dăm seama în învinuirea noastră interioară. Atunci inima, cu ajutor de sus, poate de­veni uşoară, blândă, în sens duhovnicesc; atunci cineva de­vine vas al harului şi al păcii duhovniceşti. Sufletul va simţi o astfel de pace, pe care nu o va pierde nici în stare de supă­rare sau, mai bine spus, se împărtăşeşte de ea. Este pacea care va ilumina mintea nevoitorului. Zorile blândeţii duhov­niceşti îşi vor răspândi razele în mintea, în grăirea şi în inte­ligenţa lui; atunci se va putea el împotrivi mult mai uşor răului, supunându-şi şi închinându-şi inima numai celor ce sunt spre mântuire. Nemulţumirile lui i se vor părea atunci vesele şi plăcute.

NESIMŢIREA

Ucenicul: Când nici un gând sau închipuire sfântă nu poate avea efect asupra inimii mele, aflate în stare de ner­vozitate sau pornite spre insensibilitate, ce trebuie să fac pentru a mă linişti?

Stareţul: Trebuie să te izolezi undeva, să te sileşti aco­lo la rugăciune, să îţi verşi sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cand valurile nesimţirii se mai potolesc întrucâtva, atunci caută să scoți la iveală pricina acestei răciri. Dacă vreo pa­timă se va fi stârnit în tine, alung-o. Dar, când o astfel de greutate amarnică s-a aşezat înlăuntru pentru motive pe care nu le poţi pătrunde, cere de la Cel Omniprezent ca El să risipească prin harul Său toate pricinile necredinţei, vlăstarul dăunător al nesimţirii.

CĂLDURA SUFLETULUI

Ucenicul: Cum se poate sufletul încălzi,după ce s-a răcit bine?

Starețul: Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, printr-o simţire smerită, recunoscătoare a inimii către Dum­nezeu în toate prefacerile neaşteptate, petrecute nu doar în starea noastră exterioară, ci şi în cea lăuntrică.

SLAVA DEŞARTĂ

Ucenicul: Simt înlăuntrul meu nu numai pornirea, ci mişcările reale ale slavei deşarte; aş vrea să pot scăpa de ele. Cum să reuşesc?

Stareţul: Dacă vei rămâne în ascultare cu sinceritate, dacă nu vei încerca să îi faci pe mai-marii tăi să fie de acord cu voia ta în orice sau să cauţi să le atragi atenţia asupra ta, dacă aduci întru totul nimicnicia ta în faţa lui Dumnezeu, atunci, prin harul Său atotputernic poţi fi, cu timpul, eliberat de slava deşartă. Această patimă adesea ţine de la tinereţe până la vârsta bătrâneţilor şi chiar până în mormânt. Îi chinuie nu numai pe cei pătimaşi şi pe cei ce sporesc, dar uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi. De aceea e nevoie nu de puţină chibzuinţă. Doar Ziditorul Cel fără de patimă o poate smulge din rădăcini. Oh, cât de greu este să eviţi această otravă care ucide roadele chiar şi ale celor mai desăvârşite virtuţi!

CITIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Ucenicul: Când am citit cărţile Sfintei Scripturi, am însemnat cele mai educative fragmente. Ar trebui sau nu să fac aceasta, este un lucru folositor?

Stareţul: Bătrânul meu, de care – cu ajutorul Atotţiitorului – am ascultat douăzeci dc ani, mi-a interzis să fac asta. Însemnările pe care le faci vor da pe neobservate naş­tere urmelor înălţării în inima ta, trăsătura distinctivă a mândriei celei atotstricătoare. Aceasta se ştie din experienţă. Când Dumnezeul păcii face ca lumina adevărată să îşi arate zorile în mintea ta, atunci îţi vei aminti fără însemnări unde sunt de găsit anumite pasaje şi care este rostul lor. Puterea de înţelegere luminată de har îţi va arăta în Sfânta Scriptură tot ceea ce e necesar pentru mântuirea ta. Sfânta Scriptură, deşi ne-a fost dăruită de Dumnezeu mai ales ca un fel de călăuză spre sporire, are totuşi împărţirile ei. De pildă: unele părţi îi privesc pe cei care au puterea, altele pe cei care se supun acelora; unele se potrivesc celor înaintaţi în vârstă, al­tele celor de vârstă mijlocie şi celor tineri; unele sunt pentru călugări, altele pentru mireni; pentru cei căsătoriţi, pentru feciorelnici şi aşa mai departe. Tu nu trebuie decât, pur şi simplu, să citeşti cărţile. Trebuie să ceri atotştiutorului Dumnezeu să înscrie în sufletul tău voia Sa sfântă; apoi tu să o împlineşti cu smerenie. Atunci vei fi înţelept dumneze­ieşte şi vei avea o memorie ascuţită în Domnul.

ÎNDREPTAREA FRATELUI

Ucenicul: Când întâlnesc un începător care e uşuratic în unele din faptele sale sau făcând ceva necuvenit, trebuie să-l îndrept?

Starețul: Dacă ești obligat iei seama la tine însuţi, dacă nu ai binecuvântarea mai-marelui tău şi dacă înţelegi că ești victimă a patimilor, atunci nu te implica în nici un fel în chestiuni și prilejuri care nu sunt treaba ta. Păstrează tăcerea! Toți stau sau cad în faţa propriului lor Domn. Fă tot ce poți ca să nu devii ispititorul aproapelui tău. Doc­tore, vindecă-te pe tine însuţi!

RÂNDUIALA DE CHILIE SÂMBĂTĂ

Ucenicul: Trebuie să îmi fac sâmbăta rânduiala de chilie?

Starețul: Trebuie, cu excepţia sărbătorilor şi a acelor zile în care se face priveghere. Fă mai degrabă închinăciuni decât metanii.

RÂNDUIALA DE CHILIE

Ucenicul: Atunci când, datorită faptului că am lipsit sau din pricina ascultării, nu mai găsesc timp pentru rânduiala pe care o am de făcut decât noaptea târziu, ce să fac?

Starețul: Dacă ai fost departe şi eşti obosit, odihneşte-te. Lasă deoparte rânduiala, smereşte-te şi nu te îngrijora din pricina asta. Dar, când ascultarea ta este mai mijlocie, fă un efort să îţi completezi rânduiala şi vei avea nu mic folos din aceasta. Ţine-te de rânduială până către ora zece. Dar dacă e mai târziu, atunci citeşte cu atenţie rugăciunile de dinainte de culcare şi treci la odihnă, spunând rugăciunea lui Iisus până adormi; vei fi astfel mai bine pregătit pentru Utrenie şi pentru continuarea ascultării în ziua următoare, dacă e pe placul lui Dumnezeu să te mai scoale. Aceasta se potriveşte însă numai la începători.

BIRUIREA PATIMILOR

Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?

Stareţul: Stăruie în voinţă, iar Dumnezeul Cel Atotpu­ternic te va răsplăti după inima ta; căci începutul virtuţilor şi izvorul lor este deschiderea şi dorinţa de bine a cuiva în Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el însuşi. Aceas­ta e lucrarea dreptei Celui Preaînalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastră, noi trebuie doar să păstrăm întreagă deschiderea întru sfinţenie dăruită nouă de Dumnezeu şi, potrivit ei, să aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepătimirii. Fără nici o îndoială, Cel Preaînalt va desăvârşi osteneala celui care voieşte aceasta. Aşa că, dacă voieşti să te ridici din mormântul patimilor, atunci ţine-ţi întotdeauna mintea atentă la aceasta; îngrijeşte-te de aceasta şi lucrează cu râvnă neşovăielnică. Nă­dăjduieşte în Dumnezeu, Care poate arăta puterea Sa, prin harul Său, în slăbiciunile noastre şi te vei mântui.

RISIPIREA GÂNDURILOR

Ucenicul: Cum pot scăpa de risipirea gândurilor în timpul rugăciunii?

Stareţul: Când te rogi cu buzele, roagă-te şi cu mintea; adică îngrădeşte-ţi mintea cu puterea cuvintelor rugăciunii. Dacă eşti tulburat de vreun gând la ceva, de cum ai observat această neluare aminte, întăreşte-ţi atenţia la rugăciune. Fă aceasta tot timpul şi vei simţi folosul. Statornicia minţii atrage lucrări deosebite ale harului.

TRÂNDĂVIA

Ucenicul: Lenea mă stăpâneşte încă mult; cum să scap de ea?

Stareţul: Dacă lupţi împotriva lenei fără hotărâre, nu o vei birui niciodată. Dar, de cum te-ai ridicat împotriva ei cu hotărâre neclintită, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu fără suferinţe, poţi câştiga biruinţa. A rezista chiar dacă eşti atacat este semnul unui oştean bun şi credincios; dar a renunţa de fiecare dată este trăsătura unui purtător de arme nepăsă­tor. Când cineva ajunge în această patimă trebuie să ia aminte la sine până în mormânt, altfel va auzi în ultima zi cea mai înfricoşătoare judecată de la Cunoscătorul inimilor: Slugă vicleană şi leneşă! (Matei 25, 26).

În Scripturi se spune „Celui care biruieşte”, şi nu „Celui care a biruit” deoarece fără ajutorul Celui Preaînalt nu putem birui pe vrăjmaş cu desăvârşire; niciodată nu am putea câştiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieşte este încununat, numai cel care porneşte la luptă cu hotărâre neclintită de a duce războiul până la ultima suflare – numai cel care nu aruncă niciodată armele în clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el în prizonierat fără de voie, nu îşi predă inima duşmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi câteodată învins, nu i se împuţinează niciodată râvna cea sfântă; el se jertfeşte neîncetat, cu duh dc nădejde. Din acest motiv sporeşte şi primeşte cunună numai pentru hotărârea lui, căci a fost găsit curajos şi vrednic de cinstirile cereşti.

DEZNĂDĂJDUIREA

Ucenicul: Cum pot scăpa de ucigătorul duh al deznădejdii?

Stareţul: Pesemne că, din voia ta proprie, ești atrascătre ceva anume. Dacă încetezi a te mai călăuzi singur și dacă vei face totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci, cu această binecuvântare, vei culege pacea sufletului și celelalte roade ale Duhului Sfânt. Dacă vei părăsi cu totul voia-ţi proprie, nu vei simţi niciodată greul întuneric al deznădăjduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; în locul lor vor răsări limpezimea minţii, liniștea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea cea neamăgitoare, care te va binecuvânta din înalt şi va veni să se sălășluiască în sufletul tău. Dacă vei păstra atenţia neîntreruptă şi luarea aminte la tine însuţi, vei deveni asemenea fecioarelor înţe­lepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui celui nemu­ritor. Mirele vine în miezul nopţii! Ai grijă, deci, să nu-ţi îngreuiezi inima cu deznădejdea! Dă slavă Domnului Dum­nezeului tău până ce nu va apune soarele! Vino în numele Domnului la calea lepădării de sine dacă vrei cu adevărat să te mântuieşti! Deznădejdea îi chinuie pe toţi; ea strică roa­dele aşteptate ale înţelepciunii, chiar şi în cei mai mari oameni. Dar nu are loc în începătorul simplu şi curat. Cel care s-a lepădat de sine cu nădejde în Dumnezeu, de ce să mai fie deznădăjduit? Pentru un astfel de om, vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile (Psalmul 9, 6).

TUNDEREA ÎN MONAHISM, VEŞMINTELE CĂLUGĂREȘTI

Ucenicul: Am auzit de propunerea spre tunderea în monahism a unor fraţi, mai ales dintre cei intraţi în mănăstire după mine. Aş vrea şi eu să primesc rânduiala cea îngerească; dar, pentru că nu am binecuvântarea mai-marelui meu, sunt foarte mâhnit şi simt că nu îmi împlinesc scopul. Cum pot să îmi redobândesc pacea duhului, pe care am pierdut-o în felul acesta?

Stareţul: Mai întâi, trebuie să te smereşti şi, fără nici o altă cumpănire, să te supui voii lui Dumnezeu. Hotărârea mai-marelui este voia Celui Care domneşte peste toate. Din această pricină, oricine nu se supune mai-marelui nu se supune voii lui Dumnezeu, care le conduce pe toate şi oricine nu se supune voii lui Dumnezeu se nenoroceşte amarnic pe el însuşi, lipsindu-se de har, cu duhul stricător al mâhnirii, cu neorânduiala, cu scârbele şi toate felurile de lucruri prost cumpănite. Acei care au fost propuşi pentru tundere, peste tine, trebuie că sunt socotiţi mai vrednici. Vrând să primeşti veşmântul îngeresc cel din afară, ai grijă să devii mai înainte înger pe dinăuntru. Fără monahismul lăuntric, numai cel exterior nu te va mântui. Potrivit cu chemarea pe care o ai şi cu scopul pe care ți l-ai propus, urmează, în mă­sura în care poţi, modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi de demult şi crede că Atotputernicul Dumnezeu domneşte peste noi toţi. Cinsteşte pe mai-marele ca pe cel care împli­neşte sfânta şi dreapta Sa voie, căci el poartă mistic chipul lui Hristos. De crezi aceasta, bineînţeles că nu vei urma mai-marelui fără discernământ. Iată, cum îndrăznim noi să păstrăm duh netulburat împotriva lui Hristos, când suntem datori să fim în pace cu cei care nu caută niciodată pacea, să fim blânzi şi ascultători smeriţi? Dar nu voi mai vorbi mai mult despre aceasta. Dacă Dumnezeu vede inima şi gândul şi priveşte la faptele fiecăruia, dacă El ştie toate lucrurile noastre viitoare şi sfârşitul vieţii noastre, atunci noi trebuie să ne mai îndoim că El, fiind întru tot bun, potriveşte toate cum e mai bine pentru noi? Ε de ajuns ca Dumnezeu să vrea, şi rânduiala firii este biruită; căci harul, în el însuşi, fără de îndoială, e mai presus de toată înţelepciunea şi puterea aces­tei lumi. Ceea ce Dumnezeu a hotărât nici un sfat omenesc nu poate schimba. Este evident că nu e pe placul lui Dum­nezeu ca tu să fii primit în rânduiala călugărească. Dacă te vei învrednici de aceasta, atunci fii sigur că, chiar şi înaintea morţii tale, vei fi dăruit cu ea sau, după ce te vei fi eliberat de trup, îngerii te vor duce înaintea Domnului în veşmânt călugăresc. Acesta este adevărul. Şi, dacă ai avea doar puţină credinţă în suflet, credinţă dincolo de înţelegere, l-ai putea primi; dar, dacă nu ai astfel de credinţă, atunci strigă mai bine cu Sfântul Apostol Petru: „Doamne, dă-mi credinţă!”.

Dumnezeu caută hotărârea. Iată pilda Fericitei Thaisia, care, deşi fusese femeie nevrednică, într-o clipă, printr-o hotărâtă lepădare de sine numai, a ajuns călugăriţă desăvâr­şită. Ea şi-a imaginat soluţia în a sluji numai lui Dumnezeu şi şi-a predat cu desăvârşire inima călăuzirii lui Hristos. Când, în miezul acestei hotărâri, a prins-o moartea pe drum, însoţitorul ei, Sfântul Ioan, care o convertise cu ajutorul Celui Preaînalt, aducând-o din căile desfrânării la calea mântuitoare a pocăinţei, spre marea sa uimire, văzu cu duhul său curat cum îngerii luară sufletul Thaisiei, care se împă­case cu Dumnezeu, ducând-o întru lumina cea neapropiată. Nu ajunsese încă în pustie; nu aflase în ce stă viața călugărească; nu fusese îmbrăcată în hainele pe care le dorise. Dar, prin întoarcerea spre Dumnezeu, prin disprețuirea lumii și prin lepădarea de sine, i s-a dăruit în aceeași clipă cea mai mare milă a judecății lui Dumnezeu și a fost adusă să se sălășluiască în locașurile cerești cele nefăcute de mâini omenești. Nu devenise ea călugăriță desăvârșită? A fost plăcut voii tainice a milei Celui-peste-toate să-i taie zilele chiar în clipa gândului ei hotărâtor şi astfel doar hotărârea cea bună a fost încununată la fel ca fapta însăşi. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Dacă vrei o mărturie şi mai clară decât aceasta, priveşte atunci cu ochii smereniei şi ai credinţei la acel începător care, pentru gândul bun și vrednicia vieţii sale, a fost, imediat după înmormântarea sa, îmbrăcat în schimă de către îngeri, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Părinți ai Peşterilor. Dar vai acelui schimonah de la care judecata lui Dumnezeu a hotărât să se ia veşmântul cel dinafară ca dovadă a goliciunii lui celei din lăuntru.

Dacă te îmbraci în Hristos, în veşmântul monahului dinăuntru, atunci nu te vei mai îngrijora prea mult cu privire la veşmântul cel din afară – chiar dacă nu e nici un păcat să doreşti aceasta. Văzătorul inimilor. Care întotdeauna poruncește toate cele de folos nouă, îţi va da potrivit credinţei şi faptelor tale plăcute Lui. Adu-ţi aminte de Sfântul Pimen, îndelung-răbdătorul. Mulţi s-au făcut monahi numai cu gândul, deşi în lumea aceasta nu s-au putut tunde de către mâini muritoare, din judecăţile Stăpânului lumii. Sfânta Pelaghia a cunoscut credinţa cea adevărată şi astfel a dorit să aducă roade vrednice de pocăinţă de cum a primit iluminarea. Şi, prin nevoinţe ascetice de negrăit, a devenit sfântă, deşi nu a fost îmbrăcată în mantia călugărească de oameni. Mantia simbolizează mâhnirea trupului, votul sărăciei de bună-voie, al curăției, al ascultării şi smereniei monahale. Dar mantia veşmântului lăuntric a fost mai dinainte stabilită de Cel Prea Înalt ca răsplată veşnică în ceruri; aceasta este îmbrăcarea întru tot sfântă a veşmintelor Sfântului Duh.

CREDINŢA IN VISE

Ucenicul: Ni se cere să credem în vise care, aparent, descriu veridic viitorul?

Stareţul: Nu, nu ni se cere, chiar dacă în felul lor s-ar putea dovedi adevărate; prin credinţa în vise mulţi au fost amăgiţi. Iubitorul de înţelepciune stareţ Teostirict, care a alcătuit Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, prin credinţa în vise, a ajuns în cele din urmă atât de înşelat, încât a pierit. Este cu adevărat înţelept acela care nu crede nici în cele mai adevărate arătări.

(RUGĂCIUNE PENTRU SINUCIGAȘI)

Ucenicul: Dar cum mă pot ruga pentru astfel de oameni?

Starețul: Potrivit cu duhul în care o fac oamenii virtuoși și înțelepți: „Caută, o, Doamne, la sufletul pierdut al tatălui meu dacă e cu putință; fie-Ți milă! Judecățile Tale sunt de nepătruns. Nu socoti această rugăciune a mea ca pe un păcat! Facă-se voia cea sfântă a Ta!”.

Roagă-te simplu, fără să te gândești, încredințându-ți inima dreptei Celui Preaînalt. Bineînțeles, o astfel de moarte nefericită nu a fost voia lui Dumnezeu pentru tatăl tău, dar acum dânsul se află cu totul în voia Lui, care poate să arunce atât sufletul, cât și trupul în cuptorul cel de foc, căci El smerește și El înalță, omoară și învie, coboară la locuința morților și iarăși scoate (I Regi 2, 6-7). Mai mult, El este atât de milostiv, atotputernic și plin de iubire, că toate calitățile tuturor celor născuți pe pământ sunt nimic pe lângă suprema Sa bunătate. Din acest motiv, tu nu ar trebui să te mâhnești până la exces. Tu spui: „Îl iubesc pe tatăl meu, așadar plâng fără să pot fi mângâiat”. E adevărat; dar Dumnezeu l-a iubit cu mult mai mult decât tine și încă îl mai iubește. Ceea ce înseamnă că singurul lucru care ți-a rămas să îl faci este să lași soarta din veșnicie a tatălui tău pe seama bunătății și a iubirii lui Dumnezeu, Căruia, dacă Lui Îi place să arate milă, cine Îi poate sta împotrivă?

Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, 1998, p. 169-192.