Deciziile incomode ale Sinodului din Creta cu privire la catolici și acceptarea adevărului

Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul VI, care au „ridicat” reciproc anatemele în 1965

Cel mai tare lucru de pe lume se spune că este adevărul (3Ezdra 4:37-38). Odinioară a fost câștigată bunăvoința regelui persan Darius pentru a fi reconstruită cetatea Ierusalimului prin această afirmație. Regele și tot poporul a recunoscut că adevărul este cel mai tare lucru din lume și nimic nu-i poate sta împotrivă și a împlinit cererea celui ce a făcut această afirmație, adică să îngăduie refacerea zidurilor capitalei iudeilor. La fel, Evanghelia se sprijină pe adevăr, care numai el ne face liberi (In. 8:32). Doisprezece apostoli pescari au vânat lumea spre mântuire și au întemeiat Biserica lui Hristos doar prin cuvânt. Cum nu ne vom bizui și noi pe adevăr în viața noastră și îndeosebi în manifestarea credinței noastre?

Totuși în mod evident tocmai pe dos stau lucrurile, după cum se poate observa, cu privire la reacțiile de după Sinodul din Creta, care a produs o serie de transformări importante, dar parcă există o frică să fie conștientizate. Probabil și din cauză că a existat o manipulare și intimidare puternice.

În caz concret, într-un articol foarte important, de altfel, scris de către cei de la Cuvântul Ortodox, este abordată și chestiunea textelor semnate în Creta de Bisericile participante. Materialul se concentrează pe situația tensionată de zilele acestea din Muntenegru, unde autoritățile locale încearcă să meargă pe urmele celor din Ucraina și să declanșeze un alt focar de schismă asemănător. Iar la final este rezumat un interviu al Patriarhului Ecumenic acordat unor jurnaliști sârbi, tradus în franceză pe Orthodoxie.com. Pe lângă afirmațiile fără sens ale Patriarhului pe marginea situației din Ucraina, la final este trecută în revistă succint și relația Bisericii Ortodoxe cu catolicii astfel:

„Avem o bună colaborare și ducem un dialog teologic global, la care participă toate Bisericile, printre care și Biserica voastră sârbească. Colaborăm cu papa în special în domeniul protecției mediului. Suntem primii care am ridicat această chestiune importantă, iar papa ne însoțește în acest demers. El a subliniat cu claritate: „patriarhul ecumenic a început, eu continui”. Vreau să subliniez că în 2016, am organizat Sinodul din Creta, la care a participat și Biserica Serbiei, și, în cadrul acestui Sinod, a fost luată decizia de a se continua dialogul cu biserica catolică, scopul fiind unitatea celor două biserici, ortodoxă și catolică. La acest dialog participă toate bisericile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică.”

Nimic uimitor în toate acestea, mai ales din partea șefului din Fanar. Totuși atenția mi-a fost atrasă de felul cum au fost comentate aceste afirmații în articol:

„Trebuie precizat că un asemenea obiectiv oficial al „dialogului”, anume de atingere a unității în mod special cu catolicii, nu există în actele de la Creta. Se vorbește, vag și dubios din punct de vedere ecleziologic, despre unitate și despre o „restaurare a unității”, însă nu se proclamă direct ca obiectiv atingerea unei unități între „două biserici”, așa cum poate constata oricine citește documentul respectiv de la Creta, cel puțin în traducerea sa în română. Modul în care redă Patriarhul Bartolomeu documentul despre dialogul ortodoxiei cu celelalte confesiuni de la Creta este deosebit de problematic și validează toate criticile celor care s-au opus acestuia, inclusiv ale actualului susținător al Patriarhiei Ecumenice în conflictul acesteia cu Biserica Rusă, anume IPS Hierotheos Vlachos, care a refuzat semnarea acestui act și remarca lipsa de substanță teologică și ecleziologia confuză a textului.”

Precizare ulterioară: Semnalez rectificarea făcută în textul articolului celor de la Cuvântul Ortodox, care a stat la baza observațiilor mele. Deși situația nu se schimbă mai cu nimic, pentru că sursa răului stă în cei care manipulează prin diferite pretexte și teorii că nu s-ar fi schimbat nimic, totuși este de remarcat această diortosire.
Nu comentez detaliile legate de întreruperea pomenirii și este de la sine înțeles că nu pot fi de acord cu partea aceasta. Până la urmă, oprirea pomenirii se face prin respectarea canoanelor bisericești, deci nu are cum să fie ceva greșit când nu se trece peste limita lor.

Încercarea de a induce ideea că textele sunt confuze este una interesantă și profitabilă pentru toate părțile. Pe de o parte, ierarhii scapă de suspiciunea trădării credinței, iar alții își amăgesc conștiința că nimic nu s-a hotărât, ci totul este incert. Totuși surpriza este că documentul cu privire la Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine este foarte explicit pe această temă, că se urmărește unirea cu catolicii.

În primul rând, chiar în textul la care se face referire se spune expres ceea ce a declarat Patriarhul Ecumenic, anume că dialogul cu catolicii urmărește „restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) prin intermediul Comisiilor teologice mixte. Prin simpla informare de pe Wikipedia, aflăm că aceste Comisii se referă la cele dintre ortodocși și romano-catolici, care au fost inițiate în 1979. De atunci s-au desfășurat o serie întreagă de întruniri, cele mai cunoscute fiind cele de  la Balamand (1993), Ravenna (2007) și Pafos, Cipru (2009). Nu sunt ceva nou. Poate doar că există astfel de Comisii și în raport cu alte confesiuni, cum ar fi cele orientale, nu doar cu catolicii.

Așadar afirmațiile Patriarhului Bartolomeu sunt foarte corecte, acest lucru s-a semnat în Creta, unirea într-un final cu catolicii. Chiar dacă nu este spus acest fapt în mod explicit, adică nu sunt menționați catolicii acolo, nu se schimbă cu nimic situația de fapt. Doar că se urmărește această unire și cu orientalii și cu orice alt cult declarat creștin, ceea ce este și mai rău.

Interesant este că, în articolul lor, cei de la Cuvântul Ortodox îl menționează pe IPS Ierotheos drept un critic al Sinodului din Creta. Probabil pe opiniile lui se sprijină când afirmă că documentele finale semnate acolo sunt confuze. Aceasta cu toate că expresia „în desfășurarea dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) nu lasă loc la nici o confuzie, este cât se poate de clară. Acum devine și mai vădită manevra abilă (ne)teologică a Mitropolitului Ierotheos, care a caracterizat drept incoerente textele cretane și a îndemnat la calm și ignoranță, când lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Cu alte cuvinte, se poate considera că a apărat Ortodoxia aducând critici marginale și neconvingătoare, care nu au condus la o atitudine potrivită, ci au lăsat loc la trădarea credinței și la concesii nejustificate și serioase.

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, este utilă o analiză pe scurt a ce afirmă documentul din Creta menționat.

Pe lângă justificarea participării la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), la punctele 9-15 este abordată activitatea Comisiilor teologice mixte. Scopul lor declarat este să se ajungă la unitatea cu cei angajați în aceste Comisii, adică în special cu catolicii, care nu sunt membri ai CMB. Se specifică faptul că, atunci când s-ar ajunge la un impas, dialogul poate continua (paragraf 11), deși acest lucru nu mai ține de dialog, ci de dorința de unire cu orice preț. Așadar nu există piedici în calea scopului nu doar declarat, ci urmărit cu asiduitate, adică unirea dintre ortodocși și catolici sau alte culte.

Însă nu sunt punctate doar aspectele practice ale acestor așa-zise dialoguri, ci sunt puse și bazele teoretice ale lor. În paragrafele 1-6, dar și în diverse alte propoziții, se afirmă destul de clar că unitatea Bisericii lui Hristos trebuie restabilită (paragrafele 4-5), adică este pierdută momentan, și că eterodocșii fac parte din Biserică (paragrafele 6 și 19), deși nu sunt în comuniune cu noi, ortodocșii. Acest din urmă lucru este afirmat foarte clar în citatul preluat din Declarația de la Toronto: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile care lucrează din propria lor inițiativă; ci să pună Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Așadar este exprimată foarte limpede ideea că toate „Bisericile” formează Biserica cea una a lui Hristos și trebuie să conlucreze pentru a reface unitatea acesteia și între ele. Nu există nici o afirmație în text care să contrazică această perspectivă și să afirme credința corectă că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar restul sunt eretici și excluși din ea.

Concluzia firească este că unirea cu catolicii și cu ceilalți eretici nu este doar un deziderat și un scop, ci chiar o necesitate, de vreme ce toți ereticii sunt văzuți ca fiind parte cu noi, ortodocșii, din Biserica cea una, sfântă. Altfel spus, cei care se împotrivesc unirii și împăcării cu eterodocșii sunt considerați niște dezbinători, certăreți și răutăcioși, care se izolează de restul oamenilor și se consideră speciali. Acestea sunt consecințele erorilor semnate în Creta. Oricine afirmă că ereticii nu sunt membri ai Bisericii este catalogat drept extremist, fanatic și ignorant, pe lângă dezbinător și marginalizat.

Întrebarea care se pune este: Cum poate să afirme Patriarhia Română sau diferiți clerici și credincioși (la general vorbind, prin lozincile pe care le lansează spre a se dezvinovăți), în ignoranța lor, că nimic nu s-a schimbat după Creta, când este evident că documentele de acolo sunt ca un contract păgubos semnat cu banca sau cu cămătarii prin care ne-am îndatorat duhovnicește în ceea ce avem mai de preț? Neglijența nu este o justificare suficientă pentru a fi scutiți de consecințe dramatice, anume tocmai pierderea credinței ortodoxe și pericolul de a o strica cu mult mai rău prin unirea deplină cu celelalte culte, după cum se plănuiește deja un Sinod „Ecumenic” pentru 2025 cu romano-catolicii. Atunci tocmai aceasta se va pune în fața tuturor de către Patriarhul Ecumenic, că Bisericile Locale au semnat cu mâna lor această unire „dorită”. Pe când rușilor tocmai că li se reproșează că nu au participat și consimțit formal cu acest plan, drept pentru care suferă consecințele schismei din Ucraina. Acest lucru nu a fost doar speculat de unii și alții, ci afirmat destul de explicit atât de Patriarhia de Constantinopol, cât și de Sinodul Bisericii din Cipru, ambele aruncând vina asupra rușilor pentru conflictul „autocefaliei ucrainene” pentru că a refuzat să vină la Sinodul din Creta.

Așadar cât de fanatici sunt cei care se opun acum Sinodului din Creta? Nu mai mult decât sunt ignoranți și trădători cei care tac din gură și înghit toate compromisurile de credință.

Așa cum spuneam la început, adevărul este cel mai tare lucru pe care ne putem bizui. Nu este nevoie și nici folositor să exagerăm cu ceva, situația bisericească este suficient de gravă, încât nu mai e nevoie să o dramatizăm. Nu este util să afirmăm că nu mai este har în Biserica Ortodoxă la ierarhi și preoți, că ne contaminăm de ereziile lor, că ne sunt spre osândă Tainele și slujbele, că Dumnezeu lucrează doar prin cei ce au rupt comuniunea cu semnatarii din Creta și altele asemenea. Toate acestea nu funcționează pur și simplu pentru că nu sunt adevărate, ci sunt niște exagerări ale unor realități. Adevărul crunt este că deocamdată credința a fost trădată și Biserica zdruncinată, pentru că este întemeiată pe piatra dreptei credințe (Mt. 16:18). Iar pericolul iminent este o destabilizare și mai mare prin unirea ecumenistă a Ortodoxiei cu toți ereticii. Oare nu e sănătos să observăm aceste tendințe și să reacționăm pe măsură, fără exagerări și fără delăsări?

Strigare, mărturisire și cumpătare în întreruperea pomenirii

Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.

Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.

Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?

Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.

Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.

Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.

Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.

Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.

Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.

Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.

Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.

Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.

Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!

Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!

Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.

Despre rezultatele alegerilor prezidenţiale 2019

Sursă imagine: Adevărul.ro

După procesarea buletinelor de vot din toate secţiile de votare avem următoarele rezultate:

(1) Klaus Iohannis: 35,65%:

(2) Viorica Dăncilă: 23,79%;

(3) Dan Barna: 13,99%.

Rezultatele sunt surprinzătoare nu prin ordinea opţiunilor electoratului cât mai ales prin distanţa înregistrată între procentele obţinute de Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Deşi scorul de ~24% obţinut de Viorica Dăncilă şi PSD este unul slab, este în continuare unul consistent în raport de cel obţinut de vedeta presei româneşti şi a reţelelor sociale, Dan Barna – USR/PLUS.

În acest context, semnalăm şi articolul publicat de ziare.com, în care se afirmă că şansa PSD a fost totuşi Klaus Iohannis, cel direct interesat să se confrunte cu Viorica Dăncilă în turul al doilea. Prin aceasta se asigură PSD un scor care legitimează un loc în prim-planul politicii noastre şi pentru următorii ani, deşi tema de campanie a actualului preşedinte a fost şi este probabil să rămână cea a excluderii PSD viaţa politică, forţându-i un deznodământ de tipul PNŢCD.


PSD a primit a patra şansă

Nu e niciun secret că preşedintele Klaus Iohannis a preferat să se întâlnească în turul doi cu Viorica Dancilă, atât pentru că fostul premier nu are profilul personal, cultural şi politic al unui adversar notabil, cât şi pentru a putea juca în continuare cartea antipesedistă şi a răului mai mare.

Paradoxul e ca Iohannis a săltat-o pe Dancilă în turul al doilea, pe spatele unui discurs anti-PSD.

Atunci când PSD a părut că îşi abandoneaza propriul candidat, pentru că nici pentru social-democraţi nu a fost la îndemână să accepte o asemenea reprezentare, legitimarea Vioricăi Dancilă a venit dinspre preşedintele Iohannis.

Ping-pong-ul preşedinte/premier în privinţa numirilor de miniştri a ţinut prim-planul câteva săptămâni la rând, când ceilalţi candidaţi au lipsit de pe agendă.

Aceasta lipsă însa nu trebuie trecută doar în contul lui Iohannis şi Dăncilă, ci şi în contul partiturii pe care a jucat-o candidatul “schimbării”, Dan Barna. Atunci când agenda ţi-e potrivnică sau e confiscată, fie te faci prezent pe temele dominante, fie eşti capabil să propui contra-teme la fel de importante pentru societate. Pentru că toţi ceilalţi vor juca.

Dincolo de cauţionarea lui Dăncila ca interlocutor, retragerea suverană a lui Klaus Iohannis din campania pentru primul tur de scrutin a avut ca efect demobilizarea la vot: sunt alegerile prezidenţiale cu cea mai mică participare, invers proporţionala în ţară cu determinarea românilor din diaspora de a-şi exprima dreptul de vot. “Mi-e dor de tine”, au scris duminică românii din Londra, care şi-au pus în acest scrutin speranţa întoarcerii acasă. O speranţă incompatibilă cu reconfirmarea PSD-ului. (edit. theodosie.ro – pasajul subliniat reprezintă simple afirmaţii ale autoarei, în linia editorială a ziare.com)

PSD este beneficiarul celei de-a patra şanse, o şansă care deopotriva îi garantează lui Klaus Iohannis un al doilea mandat pe care, probabil, l-ar fi obţinut şi fără să facă rabat de la exerciţiul democratic al unei campanii, care ar fi putut sa dea Romaniei oportunitatea de a-şi recupera proiectele lui 1990.

Iar atunci cand PSD mai primeşte o şansă, ştie cum să o gestioneze şi asta a făcut duminică, reuşind să se mobilizeze în numele partidului, pentru un candidat de care cei mai mulţi se ruşinează. Peste 20 de procente – dacă nu vor fi peste 25% la final – pentru Viorica Dancilă înseamnă un plus destul de serios faţă de scrutinul europarlamentar din mai.

Viorica Dancilă, care a produs stupoare cand a ajuns în funcţia de prim-ministru, are astazi a doua şansă să fie şi preşedintele României. Iar faptul că e răul mai mare nu va opri avântul PSD de a pretinde un loc în prim-planul politicii.

Nu e surprinzător ca Dan Barna a luat sub 15%, pe dinamica din ultima lună, dar e stupefiant ca Dancilă să reuşească peste 20-25%. Spirala ruşinii a funcţionat pe sondajele de dinaintea votului – votanţii lui Dancilă nu au admis că o voteaza şi şi-au trecut voturile fie sub tăcere, fie la alţii (Diaconu).

Acest articol dezbate chestiuni care privesc rezultatele de la vârful politicii româneşti, însă procentele care vizează interesele ortodocşilor sunt cele exprimate la nivel unitar şi sub-unitar, în coada clasamentului.

Scrisoarea SMURD Iaşi pentru susţinerea doctorului Raed Arafat

Semnalăm o inițiativă civică a salariaților SMURD Iași care vine în apărarea doctorului Raed Arafat, una dintre personalitățile de seamă ale societății noastre şi un reprezentant autentic al elitelor statului român. Sunt puţini românii care se pot lăuda cu activităţi de întemeiere care să fi avut un impact atât de profund în evoluţia unui sistem public precum este cel al medicinei de urgenţă.

Acest succes incontestabil pare însă că i-a atras şi mulţi adversari, doctorul Raed Arafat fiind una dintre personalităţile constant vizate de atacuri de presă şi de campanii de compromitere. Recent, împotriva domniei sale a fost formulată şi o plângere penală pentru faptul că înregistrări video din timpul intervenţiei la incendierea de la Colectiv nu ar fi ajuns la organele de urmărire penală.

Plângerile penale se formulează atunci când denunţătorul consideră că persoana vizată a săvârşit o infracţiune, o faptă prevăzută de legea penală într-atât de gravă încât să impună o sancţiune penală (închisoare sau amendă penală). Cei care au formulat plângerea penală împotriva doctorului Raed Arafat au considerat că suntem în prezenţa unei fapte atât de grave încât depăşeşte sfera răspunderii disciplinare de dreptul muncii, depăşeşte sfera dreptului civil, acolo unde trebuie să se facă dovada unui prejudiciu şi, prin urmare, că ne aflăm în sfera dreptului penal.

Modalitatea aceasta complet imorală şi disproporţionată de folosire a plângerilor penale în scop tracasator sau vindicativ este, din păcate, generalizată în societatea noastră şi vorbeşte mai mult despre caracterul denunţătorilor decât despre cel al persoanei denunţate.

Reacţie contrară de adeziune, de apărare a reputaţiei, de solidarizare, de documentare a împrejurărilor reale şi a circumstanţelor atenuante este singurul mod în care publicul poate media costurile reale ale faptului că cineva este subiectul unei plângeri penale formulată în scop imoral. Aceste reacţii nu înlătură prejudiciul material sau moral suferit în urma plângerilor penale formulate abuziv, dar reprezintă un element esenţial de sprijin.

Acesta este motivul pentru care exemplificăm concret o astfel de reacţie de susţinere şi de solidarizare, mai mult decât lăudabilă, a salariaţilor SMURD Iaşi, care dau mărturie atât despre circumstanţele şi mizele reale în joc cât şi despre caracterul şi persoana doctorului Raed Arafat.

Considerăm că avem de-a face cu un exemplu de bună practică civică pe care creştinii ortodocşi trebuie să şi-o asume şi pe care să o generalizeze. În subsidiar, reamintim că, din punctul nostru de vedere, rostul principal al intelectualităţii mijlocii este acela de a fi sprijin pentru cei înzestraţi de Dumnezeu cu însuşiri folositoare celor mulţi. Mai considerăm că suntem supuşi unei obligaţii morale neîntrerupte de a căuta în mod activ în jurul nostru persoane pe care să le admirăm, să le susţinem nu doar în mod reactiv, ci chiar anticipând şi venind în întâmpinarea iniţiativelor promiţătoare.

În cele ce urmează preluăm un articol din presa locală şi textul integral al scrisorii deschise, iar apoi petiţia iniţiată de angajaţii SMURD.    

Sursă imagine: Digi24.ro

Ziarul de Iaşi: Scrisoare de susţinere pentru Arafat din partea personalului SMURD Iaşi

Personalul medical de la unităţile de primire urgenţe şi cele de la UPU-SMURD au transmis o scrisoare deschisă şi au iniţiat o petiţie online de susţinere a şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, Raed Arafat.

„Scrisoarea pe care am iniţiat-o este în proces de strângere de semnături. Deja au semnat atât scrisoarea, cât şi petiţia mii de colegi din toată ţara“, a declarat dr. Diana Cimpoeşu, coordonator SMURD Iaşi.

Iniţiativa angajaţilor SMURD a pornit după ce, recent, grupul civic Reset a făcut o plângere penală împotriva acestuia şi a doi dintre şefii din Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Plângerea a fost formulată după ce în presa centrală au apărut imagini nedifuzate până acum de la incendiul de la clubul Colectiv, soldat cu 64 de morţi, imagini care arată modul haotic în care autorităţile au intervenit în primele minute.

În acelaşi timp, Raed Arafat a afirmat că, în spatele tuturor acuzelor aduse, există interese ascuse, şi anume privatizarea SMURD. De altfel, şi în scrisoarea deschisă de susţinere a secretarului de stat, semnatarii subliniază voalat acelaşi lucru.

„Proiectele nu pot fi duse la final dacă sistemul este dezasamblat, dacă cel ce îl coordonează, şi prin el, noi toţi, suntem acuzaţi pe nedrept, suntem împroşcaţi cu noroi şi aruncaţi către o instabilitate instituţională şi personală. Atunci când există suspiciunea unor greşeli, organismele profesionale şi justiţia vor analiza, evalua obiectiv şi profesional şi vor lua decizii. (…) Dacă această structură cu rol strategic, al cărei scop este salvarea de vieţi omeneşti, îşi pierde vreun element, se poate ajunge la un dezechilbru funcţional, iar siguranţa cetăţeanului român ar avea de suferit“, se mai arată în scrisoare.

Textul integral al scrisorii deschise:

”În calitate de profesioniști care reprezintă principalele servicii medicale de urgență din România, spitalicești și prespitalicești (Structuri Primiri Urgențe și SMURD) observăm că în ultima perioadă, Sistemul Național de Asistență Medicală de Urgență și Prim Ajutor Calificat este ținta unor atacuri, punctate intenționat în momente de criză, atacuri ce subminează încrederea populației în structurile sistemului de urgență și  sunt dureroase pentru medici, asistenti medicali, paramedici, piloți, salvatori, ofițeri ISU, toți cei care muncesc serioși și dăruiți pentru sănătatea semenilor lor. 

Rezultatele sondajelor privind încrederea populației în diverse categorii socio-profesionale, arătau, în februarie 2018, că românii au cea mai multă încredere în pompieri și personalul medical  care deservesc SMURD, dar și unitățile de primiri urgențe. Afirmațiile din ultimele zile ne fac să reacționăm și să vă reamintim, că toți acești oameni, fac zi de zi totul “pentru ca alții să trăiască” sub o coordonare unică a Departamentului pentru Situații de Urgență, condus de  Secretarul de Stat, Dr. Raed Arafat.

Există evenimente tragice (accidente, incendii) care zguduie întreaga țară și care uneori duc chiar la schimbări majore în plan politic. 

Pentru noi însă fiecare caz este unul dramatic, fiecare pacient care accesează sistemul de urgență are o durere, iar noi, la fel ca dr. Raed Arafat, trebuie să-i ascultăm și să-i ajutăm necondiționat pe toți: “asistența medicală de urgență este un drept al cetățeanului și o datorie a statului” și credem că nimeni nu și-ar imagina că atunci când cade din picioare pe stradă, salvatorii s-ar gândi dacă să înceapă sau nu manevrele de resuscitare, în funcție de posibilitățile de decontare financiară a acelui caz. Doar pe criterii medicale sunt efectuate  și intervențiile echipajelor aeriene și  cele ale echipelor medicale din Unitățile Primire Urgențe, UPU-SMURD.

Pentru ca fiecare om să aibă o șansă la viață am creat din 2006 Titlul IV din Legea 95, legislație primară și secundară în domeniul urgenței, au existat și există programe de dotare cu echipamente și formare a personalului, muncim în permanență, măsurăm calitatea muncii noastre și ne preocupăm să o îmbunătățim mereu.

În 2018 au fost 5.382.178 pacienți tratați în Unitățile Primiri Urgențe, 436.001 intervenții ale ISU (359.305 cazuri SMURD), 2.979.089 ale serviciilor de ambulanță, toate realizate cu doar 0,57% din PIB. IGSU, structură aflată în coordonarea DSU, a atras cele mai multe fonduri nerambursabile din MAI, fonduri destinate dotării autospecialelor de intervenție și perfecționării personalului la nivel european. 

Dorim să putem continua ceea ce am început, iar printre prioritățile DSU pentru 2019 se numără consolidarea rolului de responsabil privind coordonarea integrată, dezvoltarea și extinderea competențelor și a capabilităților în gestionarea situațiilor de urgență, perfecționarea mecanismelor de cooperare interinstituțională și de ajutor reciproc în caz de dezastre, dezvoltarea relațiilor internaționale în domeniul situațiilor de urgență.

Însă proiectele nu pot fi duse la final dacă sistemul este dezasamablat, dacă cel ce îl coordonează și prin el, noi toți suntem acuzați pe nedrept, suntem împroșcați cu noroi și aruncați către o instabilitate instituțională și personală. Atunci când există suspiciunea unor greșeli, organismele profesionale și justiția vor analiza, evalua obiectiv și profesional și vor lua decizii. Pînă atunci nu trebuie să uităm şi insistăm pe acest aspect, că SMURD a început ca o activitate de voluntariat și a ajuns în timp una dintre cele mai performanțe structuri de acest gen la nivel european.

Iniţiatorul acestui sistem de intervenţie a pornit cu o mașină, cu multă muncă și dragoste de medicină și de semeni, cu câţiva voluntari și a reuşit să genereze un curent de opinie şi un sistem care este model multor ţări din Uniunea Europeană și din lume.  

Urgența din România, SMURD-ul nu este doar o instituţie, este o mare familie, ai căror membri sunt ultima speranţă pentru cineva aflat în suferinţă: fie prietenul nostru, fie tatăl unui politician, fie un om fără adăpost, fie un turist străin.

Prin ceea ce se întâmplă acum la nivel mediatic şi declarativ din partea unor reprezentați ai presei și ai statului, această mare şi încă frumoasă familie este în pericol. 

Prin această scrisoare deschisă, dorim să afirmăm public susținerea față de Sistemul Public de Urgență și de Șeful DSU, Doctorul și Omul Raed Arafat, tocmai pentru a nu ajunge în situația în care românii să își piardă încrederea în cei care zi de zi le salvează viața.

Dacă această structură cu rol strategic, al cărei scop este salvarea de vieți omenești, își pierde vreun element, se poate ajunge la un dezechilbru funcțional, iar siguranța cetățeanului român ar avea de suferit.”


Spunem NU demisiei și/sau demiterii lui Raed Arafat!

Noi, semnatarii acestei petiții, îi solicităm Domnului Doctor Raed Arafat să nu demisioneze și, în același timp, ne opunem total demiterii sale nejustificate!  

De 29 de ani, în România, RAED ARAFAT înseamnă FAPTE, NU VORBE!

FAPTE care astăzi, pentru milioane de Români, fac diferența dintre viață și moarte!  

Mai mult decât oricare dintre noi, Doctorul Raed Arafat ne arată constant că, prin muncă asiduă și onestă, perseverență, curaj, viziune şi determinare totul este posibil. Indiferent de domeniu sau context. Ne arată că putem să construim în România, să ne urmăm visurile și să credem în realizarea lor, ne insuflă încredere în ţara noastră şi în oamenii onești care încă îi slujesc instituţiile.  

Pentru milioane de Români, reducerea timpului de așteptare a ambulanței de la câteva ore la câteva minute (8 minute în mediul urban și sub 20 de minute în rural), a realizat-o sistemul creat de către Doctorul Raed Arafat – S.M.U.R.D.!  

Ce înseamnă astăzi SMURD pentru România?

– 985 de cazuri pe zi (1 caz la fiecare 90 de secunde), adică un total de 335.221 de adulţi şi 32.152 de copii cărora li s-a acordat prim ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă (numai în anul 2018);

– Peste 300 echipaje de prim ajutor calificat, peste 30 de echipaje de terapie intensivă mobilă şi 8 echipaje de terapie intensivă neo-natologică se află zilnic în intervenţie;

– 8 baze aeriene de salvare deservite de elicopterele SMURD.  

Sistemul de urgență reformat la nivel național de către Doctorul Arafat împreună cu Pompierii Români, Aviația, SALVAMONT-ul și Direcția medicală de urgență înseamnă astăzi:

– 3.100 de apeluri de urgență gestionate zilnic (media anului 2018);

– Protecție pentru bunuri în valoare de 5,36 miliarde lei (numai în anul 2018);

– 20.016 de acţiuni pentru protecţia comunităţilor și peste 3.400 de exerciții și simulări de dezastre (numai în anul 2018);

– Peste 1.200 de voluntari ISU care participă, în teren, alături de salvatorii profesioniști;

– Informarea și instruirea a peste 100.000 de persoane (până la finalul anului 2018) în acordarea primului ajutor prin programe precum Caravana SMURD ”Fii Pregătit!” sau cele din școli și universități;

– Sute de milioane de euro din fonduri UE atrase prin proiecte ale IGSU și DSU și investite în echipamente și autospeciale de ultimă tehnologie, precum și numeroase acorduri de asistență de urgență cu organisme NATO și UE.  

Din nefericire, până în 2017, peste 15.000 de medici români au părăsit România (*), iar alți 10.000 li s-au adăugat în ultimii 2 ani (**), lucru care a dus la o criză de medici fără precedent și o imensă presiune asupra personalului medical rămas în țară.  

Din fericire, în zona de pre-spital, echipajele SMURD au preluat și suplinesc astăzi o parte importantă lăsată descoperită de plecarea medicilor români. Din acest motiv, demiterea doctorului Raed Arafat și, implicit, distrugerea sistemului integrat de urgență și a SMURD, pentru mulți dintre români va însemna condamnarea la lipsa asistenței medicale, iar, în cazul urgențelor majore, poate echivala cu o condamnare la moarte.

Pentru că noi alegem SĂNĂTATEA și VIAȚA, îi cerem doctorului Arafat să NU demisioneze și NE OPUNEM demiterii sale nejustificate!  

Avem deplină încredere și suntem solidari cu doctorul Raed Arafat, îndeosebi în aceste zile în care efortul și sacrificiile făcute, în ciuda încercărilor repetate de a fi oprit, pentru realizarea sistemul românesc de urgență, sunt răsplătite cu acuzații lansate în spațiul public în mod agresiv și injurios, fără fundament, expertiză sau legătură cu întâmplările reale.

Pentru fiecare viață salvată de către SMURD în ultimii 29 de ani, Domnule Doctor Raed Arafat, VĂ MULȚUMIM!

Cei care doresc să semneze petiţia o pot face accesând următoarea adresă online: https://www.petitieonline.com/spunem_nu_demisiei_isau_demiterii_lui_raed_arafat

Fenomenul Pitești: ajută-ne să nu uităm

Semnalăm o solicitare de sprijin pentru republicarea de către Editura Manuscris a memoriilor scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești” . Finanţarea se desfăşoară prin metoda crowdfunding (obţinerea sumelor necesare de la publicul interesat), fiind utilizată platforma online sprijină.ro


Fii alături de noi în publicarea impresionatelor volume de memorii scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești”!

Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” – astfel descria scriitorul Aleksander Soljenițîn, laureat al premiului Nobel, acțiunea violentă petrecută între 1949-1951 la închisoarea Pitești. Peste 600 de tineri au fost torturați, obligați să își renege valorile, familia și prietenii și, în cele din urmă, să-și lovească colegii de detenție. Doi dintre cei care au trecut prin această cumplită experiență – cunoscută drept „fenomenul Pitești” – au fost Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

După căderea comunismului, cei doi foști deținuți politic au avut puterea să își înfrunte trecutul și să își aștearnă pe hârtie amintirile despre unul dintre cele mai negre momente din istoria recentă a României. Iar astăzi avem șansa de a le face cunoscute tinerilor și publicului larg, pentru ca suferințele lui Petru Cojocaru și Mihai Buracu să nu fie niciodată uitate.

Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumele vor fi publicate de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și vor întregi colecția de memorialistică de detenție. Din 2016 până în acest moment, Editura Manuscris a publicat atât memoriile unor foști deținuți politic – precum Galina Răduleanu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu sau Nicolae Purcărea –, cât și sinteze de istorie a perioadei comuniste, dintre care amintim volumul lui Alin Mureșan: „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, care este cea mai amplă lucrare dedicată acțiunii violente căreia i-au căzut victime și Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

Editura Manuscris a fost creată de Fundația Memorialul Închisoarea Pitești care administrează o parte din fostul penitenciar Pitești, inclusiv camera 4 Spital – locul unde s-au petrecut cele mai grave atrocități în cadrul „fenomenului Pitești”. Astăzi, spațiile sunt transformate într-un memorial dedicat victimelor și pot fi vizitate în mod gratuit.

Dintre cei peste 600 de tineri care au fost torturați în închisoarea Pitești între 1949-1951, numai o parte a cunoscut căderea regimului comunist în decembrie 1989, iar dintre aceștia din urmă puțini și-au scris memoriile. De aceea, fiecare mărturie este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea trecutului nostru. Iar prin publicarea celor două volume putem contribui la educarea publicului larg cu privire la efectele unui sistem totalitar și vom păstra memoria suferințelor celor ce au avut curajul să se împotrivească comunismului.

Sumele obținute prin această campanie vor acoperi costurile de editare, grafică și tipar ale volumelor. Astfel, dorim tipărirea volumelor în tiraje care să asigure un preț accesibil și promovarea celor două titluri către un public cât mai larg.

Citiţi în continuare despre Petru Cojocaru și Mihai Buracu pe pagina proiectului de finanţare.

Vă îndemnăm cu căldură să sprijiniţi finanţarea acestui proiect şi a celor ce vin în prelungirea iniţiativelor de conservare, recuperare şi publicare a memorialisticii celor care au suferit în timpul prigoanei comuniste.

Deşi nu avem nicio implicare directă în acest proiect, alegem să îl promovăm cu entuziasm întrucât completează imaginea publică a victimelor regimului comunist. Este îndeobşte recunoscut faptul că scopul regimului comunist a fost acela de a „distruge elitele româneşti” pentru a pregăti terenul noii orânduiri sociale. Cu toate acestea, este evident că prin dimensiunea politicii represive, bazată pe crime individuale dar şi pe genocid, în fapt s-a urmărit mutilarea sufletească a omului de rând, a intelectualităţii mijlocii, a celor ce reprezintă pilonii de sprijin ai societăţii.

Literatura de detenţie recentă vădeşte limpede această intenţie criminală, auxiliară eliminării elitelor româneşti, constând în eliminarea unei întregi categorii sociale care, oricât de generos am califica-o, nu poate fi caracterizată sau asociată elitelor culturale, politice, economice.

Conchidem deci că sutele de mii de victime ale comunismului pledează de la sine atât pentru o reconsiderare a rolului elitelor în societate, cât mai ales pentru o reaşezare a românilor de rând în matca firească a vieţuirii curajoase, energice, mărturisitoare.

Manuscris inedit al lui Sextil Pușcariu despre Sfântul Neagoe Basarab

Una dintre sursele de inspirație pentru acest blog a fost și apariţia la începutul anului 2017 a Asociației Culturale Matricea Românească, ce reprezintă un proiect al Societății Civile de Avocați “Bulboacă şi Asociaţii” Bucureşti:

Asociaţia Culturală Matricea Românească, proiect cultural al Bulboacă şi Asociaţii SCA, este un demers de responsabilitate civică, în spiritul perioadei antebelice, când avocaţii erau implicaţi în bunul mers al vieţii naţionale şi în cultura românească. În 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, crucială în perspectiva Unirii. Azi, avocaţii au din nou, prin Statutul profesiei lor, dar mai ales prin vocaţia lor publică, obligaţia de a contribui la binele social, economic și cultural al României

Puteţi afla mai multe despre această iniţiativă aici.

Deşi civismul ortodox ar trebui să cuprindă o paletă mult mai largă de preocupări şi activităţi, considerăm că Matricea Românească are caracter reprezentativ pentru menirea culturală pe care trebuie să şi-o asume diferitele categorii profesionale, atât pentru sporirea prestigiului corpului profesional, cât şi pentru exprimarea propriilor individualităţi în interiorul aceluiaşi cerc social.

Nu doar din rândul avocaţilor, ci şi din rândul altor categorii profesionale, cu cadre active sau aflate la pensie, trebuie să izvorască iniţiative similare, energii culturale noi, prilejuri noi de reîndrăgostire de ţară şi de neam.

Ne folosim de acest prilej de a prelua un material despre un text al lui Sextil Puşcariu (biografie Wikipedia) despre Sfântul nostru Voievod Neagoe Basarab, identificat de Matricea Românească într-un manuscris aflat la Biblioteca Naţională:

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională. Sursă imagine: Matricea.ro

Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.

  • Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
  • Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
  • Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
  • Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.” 
  • Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
  • Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
  • Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
  • Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.

Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas

Vă recomandăm situl matricea.ro, acolo unde puteţi regăsi încă un articol despre Măria Sa Neagoe Basarab, împreună cu o formulare deosebit de simpatică a autorului care, vorbind despre primul principe isihast al neamului românesc, arată că Măria Sa “s-a restras în liniște și a meditat” 🙂

Articolul despre care facem vorbire:

Cum a pedepsit Neagoe Basarab, ”cel mai bun și mai blând voievod”, pe cel care a uneltit împotriva sa

Lupta la zi împotriva spiritului de acţiune colectivă

Sursa imaginii: News.ro

Aşa cum scriam în articolul Introducere în tactica antisindicală, efortul celor puternici de a controla pe supuşi, fie în cadrul relaţiilor de muncă dar şi în cadrul mai larg, social şi politic, ţinteşte cu precădere spiritul colectiv şi formele sale concrete de manifestare.

Acesta este şi motivul pentru care înţelegem să insistăm asupra importanţei sindicalismului ca şcoală practică, singura în măsură să scoată în evidenţă firele nevăzute prin care suntem luptaţi şi condiţionaţi din punct de vedere politic, social şi cultural, cu efecte directe în modul în care ne trăim convingerile religioase.

Aşadar, cenzurarea comportamentului individual nu este (aproape niciodată) scopul final al celui puternic şi a aparatului său de cenzură. Dimpotrivă, asigurarea unui grad ridicat de libertate individuală la pachet cu perturbarea ritmului vieţii sociale colective, astfel încât sincronizarea poziţiilor individuale să nu fie posibilă, reprezintă practica validată a celor puternici.

În prezent este unanim acceptat faptul că cea mai consolidată formă de cenzură statală este cea chineză, acolo unde există, după cum citim în presa noastră „un mare zid digital”, un aparat de cenzură statal cu vaste resurse umane şi materiale, de precizie militară, al cărui scop se presupune că vizează împiedicare libertăţii cuvântului, împiedicarea criticării reprezentanţilor puterii, dezbaterii unor subiecte sensibile din punct de vedere social precum evenimentele din Tiananmen, politica unicului copil, corupţia generalizată a funcţionarilor publici şi a membrilor partidului comunist, lipsa instrumentelor democartice în viaţa social-politică chineză ş.a.

Cu alte cuvinte, am crede că cenzura chineză vizează libertatea omului de rând de a-şi verbaliza nemulţumirile, dincolo de un anumit prag emoţional sau cantitativ.

Dar iată că un studiu al Universităţii Harvard, din anul 2013, deosebit de riguros întocmit, în urma studierii a mai mult de 1300 de situri şi forumuri chineze şi a cenzurii aplicată pe conţinutul acestora, prezintă o cu totul altă concluzie: Cenzura chineză vizează manifestarea spiritului colectiv, nu libertatea cuvântului.

S-a constatat în mod convingător faptul că libertatea cuvântului în China este restrânsă, cu prioritate, doar atunci când poate fi aşezată în contextul unui demers asociativ, atunci când îndeamnă la o acţiune colectivă şi, mai ales, atunci când îndemnă la proteste publice de o anumită factură. A mai constatat acelaşi studiu că societatea chineză cunoaşte sute de mii de proteste publice anual (180 000 proteste doar în anul 2010), preocuparea statului chinez, şi implicit a cenzurii de stat, fiind aceea să menţină protestele în graniţele controlabile, urmărind să epuizeze energia contestatară în mod natural.

Dimpotrivă, au descoperit autorii studiului că atunci când nu există un pericol direct sau potenţial de asociere, rămân necenzurate inclusiv mesajele deosebit de vehemente, care denunţă, ironizează sau iau cu totul în batjocură, în modul cel mai direct, chiar şi cele mai autoritare figuri ale regimului de putere, chestiune care este surprinzătoare pentru publicul vestic. Mai mult, se poate constata faptul că astfel de manifestări sunt folosite apoi (cât timp nu iau anvergura unui fenomen) pentru legitimarea activităţii poliţiei de cenzură, care apare ca fiind un „rău necesar” pentru a împiedica haosul şi anarhia ce ar rezulta din generalizarea unor astfel de atitudini anti-sociale.

Ceea ce s-a observat mai puţin a fost faptul că cenzura se foloseşte de cazurile exagerate de critică politică şi socială (de abuzarea dreptului la liberă exprimare) pentru a interveni şi inhiba chiar şi iniţiative banale de asociere (dreptul la liberă asociere), chiar şi atunci – cum cu surprindere constată autorii studiului, când aceste iniţiative vin în sprijinul statului, în beneficiul societăţii, chiar când au plus-valoare incontestabilă.

Aceasta păstrare în necunoştinţă de cauză cu privire la scopul real urmărit de cenzură s-a realizat însă până de curând, când au fost reluate protestele organizate de societatea civilă din Hong-Kong, care doreşte să menţină principiul organizării administrative „o singură ţară – două sisteme”. Astăzi, protestul colectiv este un scop în sine şi răspunde, prin împotrivire, obiectivului cenzurii chineze de a limita şi inhiba spiritul asociativ.

Aflate în prelungirea impulsului protestatar anterior, intitulat „revoluţia umbrelelor”, actualul protest a fost stârnit de modificarea legii extrădărilor care ar fi permis ca cetăţeni din Hong-Kong să fie transferaţi şi judecaţi în China continentală, chestiune ce a fost percepută ca fiind o ameninţare directă faţă de libertăţile de care se bucură locuitorii din Hong-Kong.

În plan tactic, spre deosebire de protestele anterioare, se observă o descentralizare crescută a demersurilor contestatare, cărora le lipsesc în continuare liderii consacraţi. Cei care au fost iniţiatorii protestelor anterioare au fost pedepsiţi drastic, aflându-se în executarea unor pedepse cu închisoarea. Pe de altă parte, regimul chinez refuză contestatarilor orice concesie în lipsa unor lideri pe care să-i atragă în procese de negociere. Deşi au fost formulate cinci revendicări de fond, statul chinez nu a cedat în nicio privinţă, suspendând temporar însă aplicarea legii extrădării ca un gest de bunăvoinţă.

În acest context, mulţi observatori au fost interesaţi să afle care sunt modalităţile prin care protestul se menţine viabil în contra celui mai puternic regim autoritar din lume, regim care beneficiază nu doar de resurse materiale şi umane nelimitate, dar şi de o lungă experienţă în gestionarea „incidentelor de masă” astfel cum sunt denumite în literatura chineză de specialitate.

S-a observat că protestatarii din Hong-Kong au în vedere un repertoriu de obiective pe care presa occidentală îl intitulează oarecum impropriu „luptă pentru democraţie şi pentru drepturile omului” dat fiind că doleanţele locuitorilor din Hong-Kong se revendică de la tradiţia civică locală şi nu pot fi interpretate în sensul adeziunii la sistemul de valori occidental, astfel cum insistă o anumită parte a presei să susţină.

Specific acestor forme de protest este filosofia „Be water!” (fii precum apa!) împrumutată dintr-un foarte cunoscut concept de arte marţiale promovat de Bruce Lee, încercând să se evite astfel tactica falimentară de tipul „occupy street” care a permis autorităţilor care au anihilat „revoluţia umbrelelor” să infiltreze rândurile protestatarilor, să supravegheze liderii şi persoanele cu iniţiativă, să intervină apoi punctual cu arestări şi alte forme de presiune.

În prezent, protestatarii se organizează strict online, printr-o multitudine de instrumente digitale, deosebit de diversificate, de la serviciul Telegram, chiar şi până la Tinder sau servicii de chat din interiorul serverelor private de gaming ş.a.m.d., prin care sunt votate iniţiativele cele mai diverse care corespund în cea mai mare măsură repertoriului de obiective care au fost validate la nivel general.

În acest context, activitatea descentralizată a protestatarilor se desfăşoară strict la nivel tactic şi logistic, actorii de prim-plan fiind mereu alţii, costurile participării la protest fiind practic pulverizate în sarcina miilor de cetăţeni implicaţi la nivel mediu, care, în acelaşi timp asigură prin vot stabilitatea obiectivelor şi împiedică deturnarea acestora de la scopurile asumate iniţial.

În prezent, se poartă o luptă acerbă la nivel exterior, privitor la legitimitatea acţiunilor de protest în cadrul social mai larg, iar la nivelul intern al mişcării de protest, privitor la trăsăturile identitare colective ale fenomenului. Faţă de acest ultim aspect, deosebit de importantă este modalitatea în care protestatarii vor reuşi să-şi conserve imaginea unitară a duşmanului lor, acesta fiind tărâmul cel mai subtil al măsurilor anti-protestatare.

Aşa cum reiese şi din cartea Consesiunile unui spărgător de sindicate” despre care am făcut vorbire în articolul anterior, carte ce poate fi descărcată în limba engleză de la această adresă darkweb, dar mai ales din cartea Twitter and Tear Gas: The Power and Fragility of Networked Protest (probabil cea mai importantă apariţie editorială în domeniu din ultimul timp), păstrarea coeziunii identitare în privinţa duşmanului comun este cerinţa esenţială pentru reuşita obiectivelor iniţiale.

Efortul principal al celor ce urmăresc distrugerea spiritului colectiv vizează insinuarea unor noi duşmani, mai relevanţi, mai agresivi, mai de neignorat, în mintea participanţilor la grevă, la protest, la orice altă acţiune colectivă care nu este bine-primită de cei puternici, nici măcar atunci când este esenţialmente pozitivă pentru toate părţile implicate. Câtă vreme imaginea duşmanului/adversarului este controlată în forul intern al mişcării de protest, cei din afară nu pot manipula reacţiile greviştilor/protestatarilor, nu pot invoca urgenţe, tergiversări, nu pot perturba ritmul social propriu al mişcării, iar în cele din urmă, nu pot semăna neîncredere şi dezbinare.

Opinăm, în concluzie, că analizarea modului în care se desfăşoară încleştările sociale ale timpului nostru ne poate fi de ajutor nouă, creştinilor ortodocşi, să înţelegem mai limpede lumea în care trăim, să părăsim mentalitatea de cetate asediată, de victime ale necreştinilor (sau anticreştinilor), să ne ridicăm la măsura chemării noastre, să dăm mărturie despre puterea Cuvântului, să ne trăim credinţa dincolo de spaţiul strâmt al ghetoului social şi cultural în care am fost înşelaţi să ne retragem.

Implicațiile ereziilor și schismelor actuale în folosirea antimisului

Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.

Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.

Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.

Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?

Vasile Kermenitotis

Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și  este folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis slujesc?»

În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1]. Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este referită la perioada iconoclasmului[2]. Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.

PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături ale episcopilor eparhioți!

Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]

Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care l-a semnat de la slujirea activă»[3].

CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior. Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca aceasta să fie privită dogmă de credință.

Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare  serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].

CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale celor ce făceau compromisuri.

În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau chiar și… palmele unor diaconi[7]!

CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia finală care se trage este că «sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.

Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând   blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8], care, făcând hatârul americanilor[9], de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor schismatici și autohirotoniți din Ucraina!

Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni săi disculpe de ele o altă Biserică Locală[10]. Patriarhul Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii, chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al Albaniei[11]!

În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80 de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod, au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]! Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict» canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană canonică[13], care este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului: violențe, răpiri de biserici șamd[14]! Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!

Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!

Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a Mântuitorului

Vasile P. Kermeniotis  http:// kermeniotis.blogspot.com

Sursa: Aktines


[1] Γεωργίου Ζαραβέλα, Θεολόγου, ΜΑ Ιστορικής Θεολογίας – Λειτουργικής ΕΚΠΑ, «Το αντιμήνσιο και οι περί αυτό παρανοήσεις». http://naxioimelistes.blogspot.com/2016/10/blog-post_25.html

[2] Vezi nota 1.

[3] Vezi nota 1.

[4] Vezi nota 1.

[5] Vezi textul amănunțit: «Sfântul și Marele Sinod, care s-a întrunit în 2016 în Creta, a lovit greu trupul Bisericii noastre».  https://drive.google.com/open?id=1yvslKxv2_BvTkRapoo3zZOLQxUvwSp6_.

[6] Canonul 15 I-II menționează că cei care întrerup pomenirea ierarhului eretic se învrednicesc de cinstea cuvenită celor ortodocși.

[7] Protopr. Șt. Anagnostopulos, Sfântul Antimis. https://agiameteora.net/index.php/gerontes-tis-epoxis-mas/3925-to-ero-ntiminsio.html

[8] Actualitate extraordinareă: Moscova a interrupt comuniunea cu Constantinopolul: https://orthodoxia.info/news/εκτακτη-επικαιροτητα-η-μόσχα-διέκοψε/.

[9] «Felicitările» SUA către Epifanie pentru întemeierea «noii Biserici» în Ucraina: https://sputniknews.gr/kosmos/201812181657050-epifanios-oukrania-rosia-ekklisia/; «Da, am primit un sprijin important din partea SUA» încuviințează Epifanie: https://sputniknews.gr/kosmos/201812231706558-ameriki-oukrania-ekklisia-sxisma/; DEUTSHE WELLE: Singurii care se bucură sunt SUA  http://orthodoxostypos.gr/οι-μόνοι-που-επιχαίρουν-είναι-οι-ηπα/

[10] Conform canoanelor: 9 Cartagina, 12 și 32 apostolice și 6 Antiohia.

[11] Epistola Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei pentru Patriarhul Ecumenic https://www.thetoc.gr/politiki/article/epistoli-tou-arxiepiskopou-tiranwn-anastasiou-gia-to-oukraniko.

[12] Επίσκεψη αντιπροσωπείας σχισματικών της Ουκρανίας σε Μητροπόλεις της Βορείου Ελλάδας http://aktines.blogspot.com/2019/08/blog-post_73.html.

[13] 10 delegați ai Bisericilor Locale la onomastica Mitropolitului Onufrie https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/30022-ekprosopoi-10-topikon-ekklision-sta-onomastiria-tou-mitropoliti-onoufriou-foto.

[14] Haos bisericesc în Ucraina… made by Bartolomeu!  https://nikosxeiladakis.gr/εκκλησιαστικο-χαοσ-στην-ουκρανιαmade-β/; Biserica Ortodoxă schismatică di Ucraina a început ocuparea locașelor Bisericii Ortodoxe Ucrainene http://orthodoxostypos.gr/η-σχισματικὴ-ορθόδοξος-εκκλησία-της-ο/; Atac cu mecanism exploziv asupra Bisericii în Ucraina https://www.romfea.gr/patriarxeia-ts/patriarxeio-mosxas/26511-epithesi-me-ekriktiko-mixanismo-se-ekklisia-stin-oukrania.

„Grija părintească” a BOR de a se detașa de un scandal real

În general, scandaluri ca acesta, cum este cel generat de afirmațiile recente ale Părintelui Prodecan Vasile Răducă (foto), ar trebui ignorate și marginalizate ca derapaje nedorite. Dar vremurile sunt de așa natură, că nu mai putem trata astfel cazurile de genul acesta.

Doctrina ortodoxă, dar mai ales modul de expunere a ei, stârnește iarăși valuri de indignare și sancționare oficială în urma emisiunii de la Radio Trinitas cu invitatul Pr. Prof. Prodecan Vasile Răducă. De data aceasta consider că este îndreptățită somația, nefiind nici o măsură drastică, dar nici una de validare. Totuși reacția instituțiilor pare a fi pripită; determină o strivire a oamenilor, care vor fi tot mai atenți să nu cumva să atenteze la linia oficială.

Declarațiile incriminate și o descriere a modului cum a decurs ședința CNA au fost expuse de Paginademedia.ro. Subiectele abordate de invitat sunt oricum sensibile: violul, protejarea de a avea copii și căsătoriile inter-religioase. Afirmațiile din emisiune, sumarizate astfel: (1) violul soldat cu sarcină ar arăta că femeii i-a plăcut „să se repete”, (2) relațiile sexuale protejate nu sunt decât masturbare și pot duce la boală și adulter și (3) musulmanii tratează femeile ca pe niște „lighioane”, sunt la limită, fără o pledoarie concludentă.

Ceea ce sare în ochi este limbajul folosit, care nu este unul duhovnicesc, bisericesc, ci cu amprentă puternic pătimașă, bădărană, care depășește chiar limitele bunului simț și probabil ale CNA-ului. Cât privește morala ortodoxă, ea nu este prezentată greșit, însă sunt introduse speculații care țin de biologie și sociologie. Desigur, Părintele este Profesor de morală și etică și a studiat aceste aspecte. Totuși, din gura unui preot, aceste opinii sună mai mult a grosolănie decât știință, cu atât mai puțin credință, mai ales având în vedere modul cum au fost exprimate. Nu este oportun să fie reluate aici argumentele Sfinției Sale, dar ele nu cadrează cu o prezentare ortodoxă, cu atât mai puțin la o emisiune radio. Nu știu cât este de defăimătoare intervenția Părintelui, dar nu pare a fi chiar atât de ziditoare. Cel puțin nu pentru un public țintă cum este cel al Radio Trinitas.

Părintele Vasile Răducă a revenit cu precizări transmise agenției Hotnews. Este posibil să aibă dreptate în ceea ce spune, însă există unele marje de eroare destul de mari, care fac toată pledoaria nepotrivită.

Per ansamblu, consider că remarcile din emisiunea vizată nu sunt în contradicție cu doctrina ortodoxă, totuși sunt ofensatoare prin modul de prezentare și de introducere a unor detalii care țin de alte domenii.

Reacțiile post-factum ale instituțiilor

Aspectul cel mai important este modul cum a reacționat în special Biserica Ortodoxă, dar și Universitatea din București. S-au delimitat pur și simplu de cineva pe care l-au promovat până acum în funcții importante. Într-un mod rigid și inuman pe probleme care țin tocmai de latura umană. Există o mult mai mare grijă față de reacțiile „publicului” decât pentru subiectul în sine. Aceste atitudini trădează o viciere mult mai profundă și instituționalizată.

Biserica a reacționat până acum doar prin purtătorul ei de cuvânt în cadrul ședinței CNA, care s-a detașat „radical de absolut toate” afirmațiile. Pe propriul site oficial, Basilica.ro, nu a apărut nici o luare de atitudine.

Ar fi necesar să vedem, în primul rând, dacă este normal să intervină o astfel de detașare și ce presupune ea. E corect să fie abandonat un om de-al tău la prima abatere nu foarte gravă? Ce semnal transmite? S-a mai întâmplat o dată acest lucru, cu Părintele Daniel Corogeanu, în celebrul caz Tanacu, atunci când chiar Sinodul BOR a afirmat că exorcismele nu sunt o practică a Bisericii. Și rezultatul a fost închisoarea pentru cel în cauză. Oare Biserica Ortodoxă nu este un trup cu o inimă, cu o grijă pentru oile sale? Este doar o instituție hâdă și dură, legalistă și inertă? Nu poate manifesta înțelegere și preocupare părintească, să-și asume greșelile mădularelor sale? Să le corecteze cum se cuvine?

În plus, astăzi este vizibil un atac tot mai concertat asupra credinței creștine și chiar a instituției Bisericii Ortodoxe. Ar fi normal să existe o rezistență mărturisitoare, nu o conformare lașă. Tema nu ține doar de CNA, ci este mai largă și tocmai asta se vizează prin sancțiunea administrată. Lovitura de imagine ar trebui să fie mai importantă decât o eventuală amendă. Mai concret, Patriarhia, în chiar ograda căreia s-au petrecut „evenimentele”, ar trebui să reacționeze, să aibă mai multă viață, să-și asume rolul marginalizat al lui Hristos. Da, Dumnezeu a fost răstignit, batjocorit și asta este și calea următorilor Săi pentru a-și dobândi sufletele. Dar ne-am obișnuit cu delăsarea din vremea comunistă, care este generalizată astăzi. Nu este de mirare că tot mai mulți se depărtează de Biserică pentru că se simt respinși, priviți de sus, fără înțelegere. Dincolo de cei care au pretenții exagerate de la oamenii Bisericii, ea ar trebui să fie mai implicată, mai umană, dacă nu chiar duhovnicească și cu iubire jertfelnică.

Despre Universitatea București se pot spune cam aceleași lucruri. După ce validează manifestări precum decernarea titlului Doctor Honoris Causa unui profesor ce susține infanticidul, pentru a da doar un exemplu, acum reacționează prin delimitare promptă. Măcar de-ar fi consecventă și ar condamna mai degrabă promovarea uciderii și abia apoi unele afirmații vinovate.

Din păcate, probabil că Părintele se îndreaptă spre o excludere meritată din funcțiile sale prin insistența greșită pe ideile proprii, instrumentate mai departe de Hotnews. Deja reapar acuzațiile de „Ev Mediu” din partea celor „civilizați” și „instruiți” în patimi. Sesizarea propriilor greșeli ar fi mai potrivită și chiar recunoașterea lor în locul îndărătniciei pe aceeași direcție. Se pot face anumite demarcări și punctate anumite aspecte, însă prin acceptarea erorilor de abordare și a scuzelor corespunzătoare.

Scopul nostru nu este și nu trebuie să fie acela de a alimenta și extinde focul deja aprins, dar ar trebui stins cum se cuvine și în toată anvergura lui, nu doar printr-o spălare pe mâini.

Buletine biometrice: itinerarul unui eşec

Am semnat petiția redactată de Mihai Silviu Chirilă (Nr.crt.253) cu o mare strângere de inimă, nu pentru că nu ar fi bună sau că aș avea ceva de completat la ea. Nu am; și deocamdată, singurul îndemn public pe care îl exprim este acela ca petiția să nu fie ignorată!

Motivul pentru care vorbesc despre o strângere de inimă este acela că am ajuns cu toţii într-un punct în care astfel de acțiuni trebuie completate de eforturi colective atât de ample, încât orice persoană realistă are toate motivele de deznădejde.

Mai înainte de toate arăt că, deocamdată, singura persoană publică care s-a manifestat concret, cumva, pe această temă este Mihai Silviu Chirilă. Nicio altă persoană publică nu a adus subiectul în discuţie măcar, darămite să mai şi propună soluţii. Mai aşteptăm, pentru că, din păcate, lucrurile au avansat într-un asemenea grad încât împotrivirea nu poate veni doar de la noi cei de la firul ierbii. Cred sincer, poate naiv, că acestea sunt timpuri când cei mai mari ar trebui să facă un pas în faţă, să aducă un pic de lumină şi mai ales multă ştiinţă.

Petiţia luată de una singură este, în cel mai bun caz, tardivă. Nu este nefolositoare, dar o consider ineficientă pentru că se adresează autorităţilor statului român, în condiţiile în care inerţia birocratică europeană va aduce în curtea noastră buletinul biometric mult mai repede decât am putea spera în mod real la o intervenţie a statului român, care de asemenea e ţinut să acţioneze cu instrumentele birocratice europene. Mai mult, avem experienţa tristă a referendumului pentru familie, acolo unde numărul semnăturilor a fost spulberat cu totul de jocul politic. Iar în acel demers cred că au intrat toate energiile civice pe care le poate capacita „tabăra noastră” în cea mai extinsă formă pe care ne-am putea-o imagina. Astăzi, cei care au rămas preocupaţi de subiectul biometriei sunt infimi, numeric vorbind, faţă de cei care au fost implicaţi în referendumul pentru familie.

Un motiv, veşnicul motiv!, este că (şi) acest subiect a fost dus în derizoriu. Cei care se mai adună sub steagul „luptei anticip” suntem scuipaţi şi huliţi ca ultimii leproşi, chiar de cei de la care ne-am aştepta la solidarizări, măcar simbolice. Suntem acuzaţi că am dus tema într-o mocirlă în care nu mai este loc de abordare profesională, de oameni echilibraţi, de oameni cuminţi. Nu neg că nu ar exista argumente în acest sens, dar compromiterea unui subiect de către cei mai mici se poate face doar atunci când cei mai mari îl abandonează, îl lasă în mijlocul drumului. Asta fără să mai luăm în calcul acţiunile celor ce ne sunt potrivnici, şi care controlează atât scena publică cât şi percepţiile publicului, inclusiv (sau mai ales!) în interiorul cercului nostru moral. Este suficient astăzi pentru presa mainstream doar să sugereze asocieri cu „tabăra talibană”, „fundamnetalistă”, „ultraortodoxistă” ş.a.m.d. ca să ne trezim cu tot felul de desolidarizări şi delimitări din partea unor persoane care, dacă ar sta să judece, ar trebui să verifice care anume sunt acuzele de fond, ce anume determină caracterul „ultraortodoxist al taberei” şi de care anume subiect concret mă delimitez cu adevărat. Mecanismul pare mereu acelaşi: atribuirea unei false reprezentativităţi „minorităţilor vocale obraznice” după care aruncăm apa din copaie, cu tot cu copil, printr-o lepădare totală: de apă, de copaie, de copil, de laptele pe care acel copil l-a supt de la mama lui şi de casa părintească în care au văzut cu toţii lumina! Dar totuşi.. nu vorbim de o manevră de o subtilitate deosebită şi poate că noi suntem cei care vrem să îi cădem victimă astfel încât să avem la îndemână justificarea neimplicării şi pasivităţii. Că deh, dacă nu duceau unii tema în derizoriu, să fi văzut ce le făceam!

Este nevoie de mult, mult mai multă înţelepciune în rândul celor care ştiu că au primit de la Dumnezeu talanţii necesari să distingă, pe de o parte, între subiecte în care există cu adevărat o miză de căpătâi şi, pe de altă parte, între jocuri de oglinzi, jocuri operative, infiltraţi, nesimţiţi, obraznici, smintiţi şi semeni cu neputinţe de tot felul. Acestea nu sunt scuzabile, fiecare îşi va primi răsplata după faptă, dar sunt convins că pentru asemenea ispite, unii au primit şi harul necesar să le depăşească!

Îndrăznim să susţinem în continuare că subiectul actelor biometrice, al „cipurilor” astfel cum popular este cunoscut în rândul credincioşilor, este în mod obiectiv într-atât de important încât nu mai poate fi primită scuza delimitării de sminteli şi de mocirlă.


Revenind însă la regulamentul european şi modul în care acesta a ajuns să fie adoptat, cred că trebuie accentuat că aceasta s-a făcut deşi aveam toate, dar absolut toate, instrumentele să ne împotrivim.

S-a arătat deja că regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.E. în timpul preşedinţiei române. Însă aceasta a fost doar ultima etapă.

Regulamentul fost lansat spre consultare publică în 06.09.2017, timp de o lună, iar apoi Comisia a solicitat un al doilea feedback într-un termen de 3 luni. După această perioadă, fost emis proiectul de propunere de regulament, la 18.04.2018, şi s-au acordat publicului 3 luni suplimentare pentru o altă perioadă de feedback. Proiectul a fost trimis apoi parlamentelor naţionale şi la avizare la Comitetul Economic şi Social European, care are 16 membri şi delegaţi din România, din sindicatele şi din patronatele din România, în afară de aparatul propriu de lucru al comisiilor, secţiunilor şi grupurilor, în care cel mai probabil sunt angajaţi numeroşi români. A fost avizat la C.E.S.E. în 11.07.2018 şi trimis la Parlamentul European.

Despre Parlamentul european ştim sensibil mai multe pentru că deh.. avem alegeri. Dar ar trebui spus că şi Parlamentul european are aparat propriu de lucru, care include un număr însemnat de români, în afară de europarlamentari şi de consilierii acestora. Propunerea de regulament a fost atribuită unui raportor, discutată şi votată în comisie, inclusiv de doi europarlamentari români, iar apoi votată în plen. Propunerea de regulament a fost trimisă apoi la Consiliul Uniunii Europene, unde a trecut printr-o succesiune de deliberări, cele de anul acesta, toate, sub preşedinţie română.

Dar după cum bine ştim, România a pregătit preluarea preşedinţiei cu mai bine de un an în urmă. Au fost organizate multiple evenimente şi consultări publice de către Institutul European din România, de către guvern şi ministere etc. Activitatea generală a Consiliului UE este compusă din cea a mai multor grupuri şi comitete de pregătire, care orientează, unii spun controlează, deciziile Consiliului. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele două comisii: COREPER I şi COREPER II. Coreper este grupul de pregătire principal al Consiliului. Toate punctele care urmează să fie înscrise pe ordinea de zi a Consiliului (cu excepția unor chestiuni legate de agricultură) trebuie să fie examinate mai întâi de Coreper, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel. Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului: Afaceri Economice și Financiare, Afaceri Externe, Afaceri Generale şi Justiție și Afaceri Interne. Aceasta din urmă formaţiune a fost cea care a aprobat propunerea de regulament, şedinţa Consiliului fiind prezidată fie de ministrul justiţiei din România sau de ministrul de interne, fie de un secretar de stat delegat de aceştia.

Dat fiind că am avut preşedinţia Consiliului UE, comisiile COREPER au fost prezidate de echipa diplomatică română ce formează Reprezentanţa Permanentă a României la UE, respectiv de domnul Cosmin Boiangiu la Coreper I şi de doamna ambasador Luminiţa Odobescu la Coreper II, acolo unde s-au pregătit lucrările pentru regulamentul buletinelor biometrice.

Atrag atenţia că scopul acestui material nu este de a atribui vinovăţii sau de a sugera culpe de orice fel. Arăt că doamna ambasador Luminiţa Odobescu se numără printre cei mai buni diplomaţi ai ţării noastre, o persoană de înaltă competenţă profesională şi ţinută morală. Aceasta, cu mult timp înainte ca România să preia preşedinţia Consiliului UE a desfăşurat o activitate intensă de documentare a intereselor noastre naţionale care ar fi putut fi promovate cu această ocazie.

În acest context, doamna ambasador s-a întâlnit inclusiv cu părintele Sorin Şalaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, pentru că da, Biserica Ortodoxă Română are reprezentanţă la Bruxelles şi este foarte bine că se întâmplă acest lucru. Astfel cum aflăm dintr-un articol publicat pe basilica.ro, doamna ambasador Odobescu s-a întâlnit cu părintele Sorin Şalaru în următorul scop:

„Discuțiile purtate în timpul întâlnirii de lucru au vizat pregătirea preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în ianuarie 2019, în acest sens fiind prezentată contribuția Bisericilor Europene la respectarea temelor de interes ale Președinției României la Consiliul UE”.

Vă rog să observaţi că articolul din Basilica postează link direct către secţiunea temelor de interes al sitului dedicat preşedinţiei Române, basilica.ro fiind agenţia de presă a Bisericii Ortodoxe Române urmărită zilnic de foarte mulţi clerici şi mireni, inclusiv de către mine, inclusiv de către situri şi bloguri ortodoxe sau conservatoare.

În fine.

Ceea ce am dorit să ilustrez în acest text este faptul că au existat toate condiţiile şi instrumentele pentru ca acest regulament să nu fie adoptat fără alternativă dac[ am fi avut: 1. prezenţa şi 2. credibilitatea necesare. Acest eşec, atât de grav, este unul structural şi vizează întreaga suflare ortodoxă care, din punct de vedere civic, este practic inexistentă.

Aici nu vorbim doar despre faptul că nu am formulat o petiţie sau alta la momentul oportun, că nu am oferit feedback, că nu ne-am constituit în asociaţii care să urmărească aceste chestiuni de interes (teoretic) pentru ortodocşi, că nu le-am sprijinit pe cele existente, că nu am promovat persoane, partide, sindicate, patroni, artişti, formatori de opinie, că nu ne-am cultivat aliaţi, că nu ne-am stabilit o sumă de interese civice şi politice într-un repertoriu public pe care să îl propunem celor ce ne cer votul, atenţia, timpul, energia.

Aşadar nu este vorba (doar) despre lipsa unor instrumente, unor resurse şi unor cunoştinţe specializate. Acest eşec s-a produs, din punctul meu de vedere, în mod perfect identic cu ceea ce s-a întâmplat în Creta în 2016. Deşi existau toate premisele pentru o mărturisire limpede şi curată a credinţei noastre, ne-am pricopsit cu „biserici surori”, căsătorii mixte, teorii baptismale şi eretici observatori! Ca şi în cazul biometriei, şi despre ecumenism ne-au vorbit şi ne-au prevenit părinţii, însă fără folos.

Opinia mea, riscantă, este că în ambele situaţii vorbim despre un eşec al „clasei mijlocii” astfel cum s-ar putea înţelege din proiectul nostru. Cei aflaţi la acest nivel de mijloc, intelectual, profesional, material, social, cultural şi chiar şi la nivel de educaţie teologică, în rândul cărora mă regăsesc, au ratat menirea de a se afla scară pentru cei mici, ajutor pentru cei mari. Mulţi dintre noi am căutat reprezentativităţi peste puterile şi darurile cu care am fost înzestraţi, mulţi dintre noi am căpătat o înţelegere greşită a individualismului pe care suntem chemaţi să îl profesăm, alţii s-au repliat în false modestii pentru a-şi proteja confortul propriu iar unii s-au mulţumit doar cu gândul că nu ei sunt cei ce greşesc şi nu ei sunt cei chemaţi să răspundă.

Problemele care ne-au adus în punctul acesta sunt mult mai grave decât cele ce ar putea fi rezolvate (doar) prin petiţii, doar prin articole de informare, doar prin iniţiative individuale. După cum arătam, cred sincer că e nevoie de demersuri atât de ample, de redescoperiri ale acţiunii civice, de reinventări ai unor termeni compromişi precum clericalism, sindicalism, de un nou suflu cultural, de noi cadre de dezbatere cu ortodocşi sau cu cei străini de credinţă, cu alte cuvinte, de eforturi atât de cuprinzătoare încât pe bună dreptate mulţi sunt tentaţi să plece pe coclauri.

Ne rămâne să pregătim un teren nou, curat, roditor, celor de sus, chemaţi să ridice acest steag. Cât încă mai avem lumină.

Translate page >>