Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența
vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este
garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan
Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă
ne-a dat din Duhul Său» (1In.
3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea
este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a
legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de
sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice.
De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit
harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice
simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.
În general, semnul cel mai elocvent al harului
sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare
prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede
și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a
insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate
iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a
tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt
foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare
ample.
Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.
Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).
Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament
multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor
Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără,
fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem
înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune
mântuirea fiecărui suflet.
Idei generale despre obiectul acestor versete
Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt,
care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?
Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în
sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin
în ascuns şi – de cele mai
multe ori, de altfel – cu
asprime şi oarecum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi rămâne
credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă
spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl
înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte
insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării,
pe care singur şi-a căutat-o.
Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri,
referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această
chestiune a celui mai mare dintre asceţi.
„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se
în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se
contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe
om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.
Această putere a harului lui Dumnezeu, care se
află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare
trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu
îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă
răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze
în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai
atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe
încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta
vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când
sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate
poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va
fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slujesc ca
deplină perifrază a citatului de mai sus.
De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce
nu îşi revarsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută
pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare
pentru un suflet neexperimentat şi slab?
În general vorbind, la aceasta există un singur
răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea
păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta.
Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu
împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de
îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit
înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar
apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă jertfă Celui Care
i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra
fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi
e aruncat în temniţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar
câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei
împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi
preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt
făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub
greutatea crucii.
De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în
lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci,
bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele
temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind mântuirea omului,
lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este
necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har;
principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în
scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc
trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are
lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin
îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a
celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare.
Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a
ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întreaga
fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei.
Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i
pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un
ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în
obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă. Îndreptarea este chinuitoare: de
aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această
îndreptare.
„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul
virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate,
ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.
Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus
Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâmat
zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor
binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei
harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele
acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de
împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De
aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului
tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pentru ca, înălţându-l pe
cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui
Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l
sfinţească.
„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care
şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din
veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De
aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite
necontenit întristări”.
Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie
tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de
unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin,
şi anume:
a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi
pentru a înrădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este
încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este
sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite
treburi neduhovniceşti. O asemenea dispoziţie se poate naşte în el chiar şi
atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească.
Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea
decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de
aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor
vădit, atunci când inima i se tulbură, când se ridică cugetele şi patimile şi
când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele
trecute şi cerându-i noi satisfacţii.
Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce
înseamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi restabilească pacea
lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încordare a voinţei, nici prin cea
mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma
vreun gând păcătos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna
lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute
ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată
de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă
că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc.
3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat
vreunei ispite – toate
acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute
mângâierea.
„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi
chiar o deznădejde măsurată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite
iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi
ajutor – dar în mod tainic”.
Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie
sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea
vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie
ajutorul lui Dumnezeu – tot
aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să
sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni
urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu
lacrimi la sânul ei”.
b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape
îndoială că îndreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care
este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu
toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea
de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar
deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu
poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.
„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăinuieşte prezenţa, aşteptând
iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul,
el îi dezvăluie sufletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris;
şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor
diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă
râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel
libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.
c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine
zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală,
este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul
nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte
totul dintr-o dată, temându-se ca sufletul să nu cadă în uitare de sine şi,
prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în
parte, îi întinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi dintre
cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează
o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi,
totodată – pentru a se învrednici
de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios,
de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta
îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prinde rădăcini
un astfel de devotament faţă de harul dumnezeiesc, prin care să nu se îngăduie
nici măcar în gând ceva ofensator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate
împiedica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa?
Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va întrebuinţa darul cu rele intenţii.
În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu
grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin
apă (Ps.65, 12).
d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea
visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de
neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra
demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee
onorabilă – mai ales la
vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile
eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel
de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mântuire,
prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el
are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe
de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.
„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii
dă sufletului să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe
îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata finală pentru
strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme
acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate
celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă
sfânta iubire ca pe o necesitate”.
În general, toate lucrările harului Sfântului Duh,
de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească
omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă
templu imaterial al lui Dumnezeu.
Lămurirea amănunțită a acestor versete
Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi,
în cele din urmă, vădită – a
harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom
pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului
Sirah.
Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă
și-l încearcă la început cu ispite.
Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau
restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el
pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de
binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă
educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică
indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet,
sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția
dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el,
iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l
strâmtorează și-l chinuiește).
Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a
lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de
insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se
și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă
impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a
păcătosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moarte, despre
înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine,
care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte,
pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plăcute,
nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de
har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins
înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă
simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe
Domnul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască
lacrimi sincere de pocăinţă.
Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra
inimii, restabileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul,
venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una,
ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici
dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a
depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu
s-a depravat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă
din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se
îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai
viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţilor.
El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se
poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia
nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a
cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi
groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipuirea că toate acestea
îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul
se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp,
sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus
sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, totodată, de deznădejde şi,
când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă
în inimă nădejdea fericită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare
nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la
început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din temelii a bolii
păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor,
amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în
inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul
se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă
şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asupra
sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la
capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în
care frica dispare în iubire.
„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să
se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe
un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile conştiinţei, îl arde
în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la
purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest
fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.
Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.
Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a
ademenirilor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dezvăluie
conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în
viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea
mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile
cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei.
Apreciindu-și calitatea gândurilor, omul află limpede cine este şi ce îi
rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca
să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în permanenţă pe
deplin conştient de neputinţele sale.
Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa
– adică prin modul său de
călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina
sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de
oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio
quocunque modo – a înfrânge,
a răni (prin orice mijloc)).
Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul
desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă
parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa
lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă
vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se
întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care
acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi
desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desăvârşite. Astfel se pot
explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun
ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care
au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia
cerească!
Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru
îndreptările sale: până când va putea avea încredere în suflet şi îl va
face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în
suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în
el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de
îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl
va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească
îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de
educare a sufletului, în urma căreia putem spune că ajunge la starea
barbarului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).
Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei
(fără îndoială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el
nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu împlineşte tot ce-i de
trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a
lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a
harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea
harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o asemenea
stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufletul va rămâne
credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.
Această mobilitate a sufletului la semnul harului
este primul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care educă
sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului
reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care trebuie să-o aibă sufletul
transfigurat de har.
„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la
ascultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul,
pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.
„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când
omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”
De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este
slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că
doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca
să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile
Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pentru aceasta? Pe toate le socotesc că
sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie… ca…
să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege
(Fil. 3, 8,9).
Calea spre comuniunea vie cu Hristos este
respingerea tuturor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală înstrăinare
de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea,
Diadoh spune:
„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu
seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o
anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.
Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă
în suflet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este
lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele
trupeşti. Apoi, când, prin îndelungate strădanii şi eroisme, cu ajutorul
harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în
sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână
nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea
instaurării depline a harului în el.
De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind,
va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al
Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar
neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.
Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la
el…
Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după
curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte
deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează
întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru
totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul
nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui
sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însemna peste om lumina feţei lui
Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).
Şi-l va veseli… Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia
tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa
înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bucurie și nume veşnic
va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).
A săltat fătul Ioan in
pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă
duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul
nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se
umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această
fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.
„Uneori, lumina ce
străluceşte în inima omului – spune Macarie
cel Mare – îl pătrunde pe
dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această
dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul
iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.
„Sufletul se
înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit,
năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască
această viaţă trecătoare.”
Versetul 21. Şi îi
va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului
Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:
a) Taina întrupării,
a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune
acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără
îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii
lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în
toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi înţelegerii, care stă toată
în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi
Domnul sălăşluieşte în această inimă?
b) Taina
îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meritelor lui Hristos,
după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc
de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi
Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am
văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţirea drept o urmare a
sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el – dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi
în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să
simtă comuniunea cu suferinţele Domnului, comuniune care l-a îndreptat;
c) Taina vieţii
harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.
Dumnezeu este iubire;
de aceea numai cel ce s-a împărtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.
„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate virtuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu
o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi
iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul
divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea
iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.
„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi
inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de
răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel
dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga
lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi
pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iubiri faţă de
Dumnezeul cel sfinţitor.
„Eu cunosc un asemenea
om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât
nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele
dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”
„Când mintea se
luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci
sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul
dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar
împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi:
căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”
Cât priveşte credinţa
şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care
este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă:
„Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul
acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl
cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul
Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui
cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).
Astfel de taine ajung
parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape
îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi
alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vrednică
să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte
astfel:
„Unora li s-a arătat
prin lumină semnul Crucii şi s-a pecetluit în omul lăuntric. Altădată, stând
cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în
biserică înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau
frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se
înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se
află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti.
Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut
veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi
s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.
„Uneori el, fiind ca un
fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că
i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe,
tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de
lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai
mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri minunate. Şi i se
încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, asemenea lucruri, pe care buzele şi
limba omenească nu le pot povesti şi descrie.”
De altfel, chiar dacă
această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu,
să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu
poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul:
„Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea
fericirii”.
Şi Macarie cel Mare,
căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre
care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare
are loc numai din când în când.
„Dacă acele semne
minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie
experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească
cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să
se îngrijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar
sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului
treapta desăvârşirii.”
Versetul 22. Iar de
va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.
De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi
după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului,
din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor
completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire.
Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă
libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încercare a
ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu
acestea – dacă omul îşi va
îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul
vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se
întronează liniştea.
Dar, dacă a îngăduit
obiectului ispitei să zăbovească în suflet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru distracţia minţii
(acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare
pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o
conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul
conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea,
care, sub acoperirea inimii, ticluieşte justificări sofiste; glasul
conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât
şi taina fărădelegii lăuntrice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După
aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a
îngăduit să se lase ademenit si a căzut.
Cu mult mai uşor se
înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai
des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul
şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime.
Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu
ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har,
la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl
părăseşte.
De va rătăci, îl va părăsi şi-l
va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al
păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a
orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În
sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În
iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din
nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un
alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori
se ridică. În acest timp,
simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin
urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să
simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea definitivă
în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire
prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.
Atât de grijuliu este
harul, atât de anevoioasă este îndreptarea, atât de bogate şi de înalte sunt
făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă
căderea repetată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu
cuvintele lui Macarie cel Mare:
„Cu adevărat, minunat
este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se
numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu
evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învrednici să fie de un singur duh şi de
o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de
Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).
Dacă însă cineva se
lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în
căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă
cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se
îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea
suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droaia
de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că
iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de
începuturile cele rele.
Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem părtaşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor!”
După ce am prezentat observațiile Părintelui Arsenie despre transformările adânci din societate și din sufletele oamenilor în rău, în articolul de față sunt înfățișate principiile pe care și le-a stabilit cu mult zbucium în viața de preot și călăuzire duhovnicească. Acestea sunt valoroase în sine, dar constituie și un îndemn la citirea cărții cu mărturiile ucenicilor, în care este dezvoltată practic tema lucrării lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia.
Vreau acum să vă povestesc câteva fragmente din viaţa mea, care au fost pricina formării concepţiilor mele duhovniceşti, care au determinat calea mea de mai departe spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre ocârmuirea turmei încredinţate mie de Dumnezeu.
Am
trăit o viaţă lungă, din care mai mult de jumătate din ea am fost înconjurat
de oameni purtători de lumină şi bucurie duhovnicească.
Prima a fost mama mea, Maria Alexandrovna, om înzestrat, inteligent, pătruns de o adâncă credinţă în Dumnezeu.
Conştientă că sunt trup şi suflet, ea s-a purtat faţă de mine în două
feluri; ca şi către un fiu adevărat şi ca şi către o creatură cuvântătoare a
lui Dumnezeu, obligată să mă
educe în adânca credinţă a Creatorului.
Ea se socotea pe sine cu totul
responsabilă în faţa lui Dumnezeu, căci El i-a încredinţat un suflet omenesc.
Eu am fost al treilea copil în
familie. Fratele meu a murit când avea doi ani, iar sora mea a murit când avea
patru ani.
Când m-am
născut, mama a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine
credinţi sinceritate şi dragoste către oameni. Şi aşa, cu adevărat, m-a
educat mama.
La vârsta de 16
ani, fiind pasionat de arta veche rusă,
deja năzuiam spre monahism.
A
urmat pentru mine apoi pustia Optinei. Era greu să ajungi sub conducerea Stareţilor
de acolo, dar din mila lui Dumnezeu am fost primit. Doi ani am trăit în
Mănăstirea Pustiul Optinei sub povăţuirea Stareţilor Nectarie şi Anatolie. De
ce doi Stareţi? Pe mulţi acest lucru îi nedumerea. Probabil după înţelepciunea
Stareţilor mei asta intra în sistemul meu de formare duhovnicească. […]
Venind
la Stareţ, zdrobit şi asuprit, doream să-i povestesc totul, dar el ştia deja.
Da, ştia totul. După caracterul atitudinii tale, faţă de ceea ce s-a petrecut,
determina nivelul tău de cădere sau de desăvârşire duhovnicească. Te învăţa
apoi a primi întâmplarea cu rugăciune, ca pe voia lui Dumnezeu.
Comentariile
tale, necinstirile primire, supărările tale nu se iau în considerare. Se iau
în considerare în faţa lui Dumnezeu doar smerenia şi înţelepciunea
duhovnicească. Celui neînţelept şi nedesăvârşit duhovniceşte, cele întâmplate
cu el, ca urmare a păcătoşeniei sale, le vede ca nedreptate.
Când
am primit de la părintele Nectarie şi de la Părintele Anatolie binecuvântarea
de a pleca să slujesc în lume în biserică de enorie (aceasta era ceva cu totul
neobişnuit în acele timpuri), eu am rămas profund uimit şi dezorientat.
Nu
ştiu ce i-au vorbit stareţii mei despre mine Prea Fericitului Patriarh Tihon,
dar am fost invitat el.
Primindu-mă
Sfinţia Sa, mi-a dat voie să slujesc ca al treilea preot într-o biserică de
enorie unde protoiereu era părintele Pavel, om duhovnicesc.
Cam
zece minute a vorbit cu mine Patriarhul Tihon. M-a binecuvântat şi cu cuvinte
prooroceşti mi-a spus despre soarta mea de păstor, adică despre ceea ce avea să
se întâmple cu mine în viitor. Să vă spun acele cuvinte nu pot. Pentru mine ele
sunt foarte preţioase. Vă spun doar că aflându-mă în exiluri, prin mai multe
lagăre, scos pentru a fi împuşcat, bătut în timpul anchetelor şi aproape mort
în marşurile făcute pe timpuri geroase, în toate aceste împrejurări eu credeam
în cuvintele marelui Preasfinţit al pământului rusesc, Patriarhul Tihon, că se
vor împlini, adică voi veni din nou la fiii mei duhovniceşti. Credeam cuîndrăzneală,
deoarece acestea erau cuvintele Patriarhului. […]
Eu, ieromonahul Arsenie, am simţit cu duhul şi am
văzut două căi diferite, dar care duc la aceeaşi ţintă. Am căzut pe gânduri şi
am cerut de la Domnul să mă călăuzească pe care cale duhovnicească să merg, pe
care trebuie să o aleg.
Am stat mult pe gânduri, rugându-mă stăruitor ca
Domnul să mă ajute să iau o alegere dreaptă. Am plecat la Optina ca să iau un
sfat de la stareţ.
Am stat trei zile acolo. Părintele Anatolie m-a
ascultat şi mi-a zis: „Te binecuvântez! Mila Domnului să fie cu tine.
Îndrăzneşte!”.
Părintele Nectarie m-a primit în a treia zi înainte
de a pleca. Ascultându-mă, a tăcut apoi îndelung. Se pare că se ruga. Mi-a spus: „În Moscova sunt preoţi care îi călăuzesc pe enoriaşii lor
după pravila de la Optina. Iată de la cine trebuie să luăm exemplu. Mergi pe la
biserici, vezi, cercetează, sfătuieşte-te! Domnul să te povăţuiască! Mergi, îţi
vei găsi calea ta”.
Întorcându-mă
la Moscova, am trecut pe la mulţi preoţi care conduceau comunităţi religioase.
Fiecare avea părerea sa. Sfaturile pe care le primeam erau diferite, se
deosebeau unul de altul, dar binecuvântarea părintelui Anatilie era pentru
mine ca o stea călăuzitoare. Am văzut, Guvernul făcea tot posibilul pentru
distrugerea Bisericii, şi am înţeles că pe viitor va fi şi mai rău. Clerul
bisericesc era supus presiunilor, unele biserici le închideau, pe altele le
dărâmau. Mintea mea era mereu frământată de aceasta: cum să-i învăţ pe oameni
să creadă în Dumnezeu până la infinit şi să-l iubească pe aproapele lor?
Socoteam
şi iarăşi socoteam că credinţa creştină se bazează pe două porunci: a iubi pe
Dumnezeu şi a iubi pe aproapele. Cuvintele acestea de multe ori vi le-am spus
vouă.
Domnul
a fost milostiv cu mine, mi-a arătat o mare minune mie, nevrednicului. Fiind
ceasul în jurul orei două, după terminarea Sfintei Liturghii, într-o adâncă
îngândurare, am plecat pe străzile oraşului. Gândindu-mă la slujirea mea
preoţească, pe neașteptate am văzut că mă aflu în ulicioara Goncear. Acum mi se
pare că se numeşte strada Volodarsk, aproape de Piaţa Taganska. Uitându-mă la
ceas, am văzut că era dena ora cinci. Însemna că trei ore am mers îngândurat.
Oare ce m-a adus pe mine aici? Amintiri din copilărie sau altceva?
Am
văzut că eram aproape de casa prietenului meu, prieten cu care nu mă întâlnisem
de câţiva ani. Despre viața lui acum nu mai ştiu multe. Am vrut să trec mai
departe, dar o putere de neînţeles m-a împins să intru. Am sunat la uşă. Uşa
mi-a deschis-o chiar Kostea, bucurându-se foarte mult şi zicându-mi: „Petru!
Acum la mine este Preasfinţitul Ilarion, episcopul Vereiei. Voi avea o
discuţie importantă şi îndelungată. Aşteaptă în camera vecină”.
Eu
am simţit că voi încurca discuţiile lor. Spunându-i câteva cuvinte, am început
să-mi iau rămas bun. Deja deschisesem uşa de la intrare ca să ies, când aud o
uşă din casă deschizându-se şi o voce poruncitoare zicându-mi: „Ieromonah
Arsenie! Eu vă aştept!”. Am tresărit. Aceasta era o minune mare. Am intrat în
cameră. Preasfinţitul Ilarion m-a binecuvântat şi mi-a propus să iau loc. Cu
toate că auzisem multe lucruri despre el, totuşi, îl vedeam acum pentru prima
oară. Se ştia că el era foarte apropiat de Patriarhul Tihon.
Cu
episcopii nu prea eram în legătură, aşa că de unde putea să mă ştie pe mine, al
treilea preot dintr-o biserică nu prea mare din Moscova, aflată departe de
şoseaua „Sadovoekoliţa” în cartierul Kupecesk?
–
Spuneţi-mi de îndoielile dumneavoastră, zise Prea Sfinţitul.
De
unde putea să ştie Vlădica Ilarion de îndoielile şi cugetările care mă
chinuiau?
Stânjenit,
am început să povestesc. Vlădica, întrerupându-mă, mi-a zis:
–
Timp la dispoziţie am. Aruncaţi-vă toată ruşinea şi vorbiţi cuvânt cu cuvânt,
aşa cum ați fi la mănăstire.
Am
luat îndrăzneală şi, netemându-mă că aş putea spune ceva împotriva pravilei
obişnuite, am început destăinuirea mea încurcată, plină de îndoială, în
căutarea căii mele de păstor. I-am vorbit despre dorinţa mea de a organiza o
comunitate şi cum aş vrea să-mi desfăşor lucrul duhovnicesc şi să-i povăţuiesc
pe enoriaşi. Am vorbit despre multe.
Vlădica
m-a ascultat cu atenţie neîntrerupându-mă. Eu am evidenţiat poruncile Domnului,
spunând că vreau să sădesc în sufletele fiilor duhovniceşti credinţă în
Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele, pentru ca acestea să-i dea omului
posibilitatea şi puterea de a merge pe calea credinţei şi a dragostei, mai
ales în timpurile de față, când răutatea, fărădelegea şi prigoana împotriva
Ortodoxiei au început să crească.
Fiind
format duhovniceşte la Optina și fiind legat de ea cu tot sufletul, înţelegeam
măreția Stareţilor duhovniceşti şi gândeam că această cale este cea mai bună
dintre căile pe care ți le poate oferi Biserica pentru a duce sufletul omenesc
spre mântuire. Dar pot eu, oare, un preot de enorie, să conduc zeci sau poate
sute de fii duhovniceşti de-ai mei pe o aşa cale, dându-le sfaturi şi conducând
fiecare enoriaş? Nu pot. Slujind în Biserică şi fiind în legătură cu
enoriaşii, mărturisindu-i, am întâlnit în mijlocul lor suflete care puteau să
primească măreaţa şi adevărata cale a slujirii potrivit Optinei, dar erau şi
alți credincioşi cu alt caracter, nefiind în stare să primească.
Cum
să procedez? Eu trebuie să-i învăţ pe toţi a crede în Dumnezeu, să-i învăţ să
iubească pe cei din jurul lor şi să pun în inimile lor gând de împotrivire faţă
de răutăţile, fărădelegile ateismului, „să forţez” pe oameni cu dragostea
şi credinţa mea în Dumnezeu pentru a înlătura tot răul, pentru a se putea
orienta în zăpăcelile lumii şi ale răului.
Calea
pe care mergea superiorul bisericii, protoiereul Pavel, era tradiţională pentru
preoţii din oraş şi, după părerea mea, astfel de cale nu dădea statornicie în
viaţa duhovnicească lăuntrică.
Toate
cele ce le gândeam şi le râvneam le-am expus pe faţă Vlădicii Ilarion.
Ascultându-mă
atent, Vlădica Ilarion a început să vorbească cu mine ca şi când el ar fi ştiut
toată viaţa mea.
Mi-a
amintit de mama mea, de arta de care în tinereţe eram preocupat, mi-a amintit
despre viaţa în Optina şi foarte călduros a vorbit despre părintele Pavel.
Ridicându-se
apoi în picioare, cu faţa către icoane, a zis pronunţat: „Domnului să ne
rugăm”. După terminarea rugăciunii, Vlădica s-a așezat, iar eu am rămas în
picioare. Atunci mi-a zis.
– Dumneavoastră
vreţi să uniţi două căi într-una: Optina şi ceea ce se trăieşte în parohiile
noastre, la superiorul dumneavoastră, părintele Pavel.
– Da,
i-am răspuns eu.
– Dumneavoastră
vreţi să puneţi iubire infinită de Dumnezeu şi iubire către aproapele, ca şi
cum v-ați iubi pe dumneavoastră înşivă şi cu acestea să întemeiaţi în
sufletele oamenilor puterea de rezistenţă împotriva păcatelor, prigoanelor,
tulburărilor, ateismului şi căderilor. Întâlnirea noastră s-a petrecut din pronia
lui Dumnezeu, fiind necesară pentru noi amândoi. Eu, Episcopul Ilarion, vă
binecuvântez pe Sfinţia Voastră să mergeţi pe drumul pe care l-aţi ales, unind
două căi într-una. Despre convorbirea noastră îl voi anunţa şi pe Prea
Fericitul Patriarh. Vă binecuvântez să mergeţi pe calea aleasă. Dumnezeu să vă
păzească de toate nenorocirile şi năpastele.
Din
ziua aceea am început să slujesc în biserică acţionând conform hotărârii luate.
În fiecare zi slujieam Liturghia de dimineaţă, străduindu-mă să fac totul clar,
pe înţelesul credincioşilor, ca să participe şi ei duhovniceşte la Liturghie.
Cu părintele diacon Lev m-am înțeles ca fiecare cuvânt al ecteniei să fie
pronunțat cu voce tare și clar. Acelaşi lucru l-am discutat cu cântăreţii din
corul bisericesc, care erau trei femei. La Liturghia de dimineață veneau 8-10
oameni care trăiau în apropierea bisericii. La mărturisire, către mine nu venea
nimeni. La Liturghia a doua era mulțime de oameni. Slujea Părintele Pavel. Eu
eram doar preot ajutător.
La
părintele Pavel la mărturisire era întotdeauna rând. Eu stăteam cu crucea în
mână şi cu Sfânta Evanghelie pe analog, dar enoriaşii nu veneau la mine.
Apoi
părintele Pavel a început să trimită și la mine dintre enoriaşii care veneau la
spovedit. Se apropiau fără tragere de inimă, iar când se spovedeau îi țineam mult,
vorbindu-le despre importanţa spovedaniei şi despre necesitatea de a ne ruga
în toatăclipa şi de a citi zilnic câte un capitol din Sfânta
Evanghelie.
Ascultau
cu răceală, câteodată intrau chiar in contrazicere, dar treptat, puţin câte
puţin, 10-15 persoane au început să vină regulat la mine.
[…]
Acum
vă voi vorbi despre anii fizic grei, dar, din punct de vedere duhovnicesc, cei
mai luminoși, pentru că și în exiluri, și în lagăre eu am întâlnit oameni de o
statură duhovnicească foarte înaltă, nevoitori ai credinței, pătimitori ce
ajutau oamenilor. Voi știți, eu am întâlnit oameni a căror credință era atât de
mare și de desăvârșită, încât mie mi se părea că, dacă apropiai de ei o
lumânare, acea lumânare se va aprinde îndată de o lumină cerească.
Iată,
despre acești drepți vă voi destăinui vouă fiindcă învățam și învățam de la ei.
Mă întorc
către mama mea, Maria Alexandrova. Eu am mai vorbit despre ea. Mama a fost un
om neobișnuit. A crescut într-o familie intelectuală de profesori, unde
credința era socotită un obiecei necesar pentru poporul rus, ceva asemănător cu
folclorul popular.
În
astfel de împrejurări, ea singură a venit la credință, aducându-i apoi la
cunoașterea credinței pe mama și pe tatăl ei, bunicii mei.
Credința
mamei în Dumnezeu era atât de mare, iar cunoașterea Sfinților Părinți și a
literaturii duhovnicești atât de largă, încât minuna și pe filosofii
duhovnicești contemporani. De ce să vorbesc despre mama? Pentru că anume mama
mea a sădit în sufletul meu boabele credinței, le-a crescut, iar eu am ieșit în
viață stând pe o temelie tare de pe care nimic nu putea să mă miște.
Mănăstirea
Optina, primirea preoției, înființarea comunității, drumul greu al lagărelor și
al exilurilor, toate au fost zidite pe credința ce m-a fost dată de mama.
Acum
vă voi vorbi despre a treia parte a vieţii mele, pe care am petrecut-o în
lagăre şi exiluri, însă nu despre greutăţile fizice pe care le-am suferit, ci despre
oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit acolo, care m-au învăţat multe şi care
mi-au transmis experienţele lor duhovniceşti.
Primul
dintre aceste făclii duhovniceşti a fost preotul Ilarion, în călugărie Ioan,
care a slujit în satul Troiţa, regiunea Arhanghelsk. Despre el sunt scrise frumoasele
amintiri ale Xeniei Vladimirovna. În acele amintiri este redată cu amănuntul
influenţa pe care preotul Ioan a avut-o asupra mea.
Al
doilea a fost ieromonahul Serafim din Mănăstirea Hila – Ktolobensk.
Amintirile
despre el le-a scris Alexandra Sergheievici. Cu al treilea m-am întâlnit pe
neaşteptate chiar în baraca mea din lagăr. Acesta este monahul Mihail.
Fiecare
din ei mi-a transmis, chiar neştiind ei, o adâncă înţelepciune duhovnicească care
m-a îmbogăţit foarte mult.
Din
punct de vedere fizic, lagărul era peste puteri şi groaznic, însă nenumăratele
întâlniri şi mărturisiri ale deţinuţilor mi-au descoperit mie, preotului, o
nemăsurată (înaltă) duhovnicie a oamenilor.
Să
nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni au fost episcopi, preoţi sau monahi.
Printre acei nevoitori ai credinţei se aflau simpli mireni care primiseră o
astfel de plinătate a credinţei în Hristos încât eu, ieromonahul, eram departe
de ei. Mărturisirile lor erau pentru mine o descoperire dumnezeiască.
Îmi
amintesc de simplul țăran Ivan Sergheievici.
Întotdeauna
tăcut, liniştit. El s-a mărturisit cu trei zile înainte de moarte. Eu am
ascultat mărturisirea lui, povestirea vieţii sale. La urmă, el mi-a spus
următoarele cuvinte: „Părinte, eu peste trei zile voi muri. Mă trimit în mină”.
El vorbea adâncit în sine, cu o adâncă credinţă în Domnul. Eu ascultam şi
plângeam.
Îmi
amintesc de un inginer în vârstă. I-am ţinut numai numele de botez: Viaceslav.
Îl vedeam în baracă în fiecare zi. Odată, seara, s-a apropiat de mine şi mi-a
zis: „Părinte, eu sunt un credincios rău. Mâine va fi curăţirea
lagărului. Pe mine mă vor împuşca, primiţi-mi spovedania şi dezlegaţi-mi
păcatele”.
Acest
„credincios rău” era atât de înalt duhovniceşte, încât eu îl ascultam pe el cu
cutremur. În ziua următoare l-au împuşcat.
Dar
câte au fost aceste întâlniri şi cât de mult am câştigat!
Tot
acolo în lagăr se afla ierodiaconul Ioan din
Mănăstirea
Peciora. Era mic de statură, tuns ca şi ceilalţi, cu fața tristă în toată
vremea. Când vorbea, vocea îi răsuna. Muzicanţii dintre deţinuţi vorbeau că
Ioan posedă un bas profund – lucru foarte rar – şi cu acest glas trebuia să
cânte numai la Opera „La Scala” din Milano.
Părintele
Ioan a venit la mine în baracă să se mărturisească în şoaptă, dar fiecare
cuvânt al lui era auzit la cel puţin cinci metri. Mărturisirea nu a putut
decurge. Ne-am înţeles să-i ascult mărturisirea la pădure, la tăierea
copacilor. În acel an, pe mine mă scoteau la tăiat pădurea.
Ceea
ce am auzit la acea spovedanie m-a adus într-un cutremur duhovnicesc. În faţa
mea stătea un mare drept. Eu m-am îmbogăţit atunci cu o comoară duhovnicească
nemăsurată. Tot ce a vorbit el despre viaţa sa, purtări, au fost pentru mine o
adevărată descoperire şi o învăţătură pentru întreaga mea viaţă.
Dar
pe toţi drepţii pe care i-am întâlnit în lagăr este cu neputinţă a-i număra.
Aş
dori să vă vorbesc încă de problemele legate de mărturisire. Dacă cel ce venea
la mărturisire era plin de dorinţa de a-şi deschide sufletul său Domnului şi cu
nădejdea în lucrarea harului dat preotului dorea să-şi cureţe sufletul prin
iertarea păcatelor, atunci aceasta întotdeauna era pentru mine o bucurie şi un
pas spre desăvârşire. Pe omul ce venea la mine cu un mare necaz: moartea
copilului, a soţiei, a bărbatului sau cu alte nenorociri, eu îi primeam, mă
rugam împreună cu ei şi primeam suferinţa lor ca pe a mea. Pătimeam împreună cu
ei şi retrăiam starea lor ca şi cum m-aş fi unit cu ei în durerile lor.
Dacă
omul acesta pleca liniştit după mărturisire, înţelegând că în toate scârbele
este vorba lui Dumnezeu pentru noi, atunci eu eram duhovniceşte fericit. După
mărturisire mă rugam cu sârguinţă pentru cei ce se mărturiseau.
Odată
am povestit unui episcop K. şi unui protoiereu din Nijnii Novgorod despre
trăirile mele interioare atunci când primesc mărturisirea celui ce se
spovedește. Ei mi-au răspuns: „Este periculos să vă implicați sufletește așa
fierbinte în mărturisirea celui venit. Vă veți arde sufletul dumneavoastră. Nu vor
putea încăpea toate scârbele străine”.
Eu nu
m fost de acord. V-am mai povestit cândva, dar voi repeta. Am mărturisit sute,
poate chiar mii de oameni. De la fiecare dintre ei m-am îmbogățit cu câte o
părticică de lumină duhovnicească. Aceste bogății le-am dat mai departe altor
oameni nefericiți și pătimitori.
Pe când slujeam în biserică, am întâlnit enoriași care veneau o singură dată pe an ca „să le dezleg păcatele”, în Postul Mare. Venirea lor la mărturisire, o dată pe an, era un obicei formal. Cuvintele mele către aceștia cădeau în deșert, nu erau primite. Eu mă mâhneam cu adevărat.
Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.
Cuvintele de mai jos constituie finalul relatării experiențelor Părintelui Arsenie din decursul vieții sale și sunt, cumva, o concluzie și un diagnostic amar asupra stării în care se găsește societatea. Dar am ales să fie prezentate primele pentru că rezonează cel mai tare cu situația noastră de astăzi. Ca și Starețul Sampson, a fost un preot monah deosebit, care a trecut prin vremuri tulburi atât pentru lume, cât și pentru Biserică în Rusia comunistă.
În decursul multor ani de trăire în „lagărul morții” (așa numeam noi, deținuții, lagărul cu regim strict, unde ne trimiteau nu pentru ispășirea pedepsei, ci cu siguranță pentru a fi omorâți), am înțeles că oamenii care se aflau acolo nu mai sperau la nimic. Așteptau numai moartea, de aceea definiția binelui și a răului era cu totul alta la majoritatea deținuților. Alta faţă de cea din libertate. De aceea şi raportul lor faţa de viața personală şi faţă de cea a aproapelui era altul: aspru, brutal fără îngăduinţă. Însăşi definiţia „binelui şi a răului” era înţeleasă în chip demonic: „bine” când aproapelui îi era rău şi „rău” când aproapelui îi este bine. Din acest punct de vedere erau analizate acţiunile tale şi erau înţeleşi străinii.
În această împrejurare de iad, când omul din lagăre venea la pocăinţă, la
mărturisire, el era încărcat cu o astfel de povară de păcate, încât preotul se
pierdea cu firea. Preotul nu mai ştia: Oare are dreptul de a-i ierta lui toate
acele păcate cumplite?
Cel venit la mărturisire nu mai avea timp pentru a-şi schimba şi îndrepta
viaţa. Mâine îl pot omorî tocmai prietenii lui criminali sau îl pot împuşca
paznicii, în mină îl poate îngropa minereul sau să-l strivească copacul ce se
taie în pădure. Dacă eu îi refuz mărturisirea, acest om va pleca din această
viaţă nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu. Oricât de păcătos ar fi, el a venit
să se căiască şi să primească iertare de păcate, după măsura conştiinţei sale.
Stând în faţa celui ce se mărturisea, ascultând sincera lui spovedanie,
uneori mă îngrozeam de cele auzite. Sufletul meu îngheţa, însă ascultam, luam
aminte şi, dacă înţelegeam că era sincer, atunci îi dezlegam păcatele. Se
întâmpla ca, ascultând mărturisirea, să-l rog pe deţinut să aştepte până seara
următoare. Eu mă rugam toată noaptea aceea ca Domnul să-mi dea puteri de a
dezlega păcatele celui ce s-a mărturisit. Deseori se întâmpla ca în zilele
următoare deţinutul ce s-a mărturisit să moară. În aceasta se arăta Pronia lui
Dumnezeu. Dacă vedeam nesinceritate în căința celui venit, atunci îi vorbeam
despre necesitatea sincerității căinței, iar dezlegarea de păcate nu i-o
săvârșeam.
Au fost
câțiva deținuți la care nu am putut să le dezleg păcatele. Pe deasupra, atât de
mari erau răutățile săvârșite de acești oameni, încât conștiința mea
duhovnicească a fost chinuită și mai mult. Din această cauză, de două sau de
trei ori au încercat chiar să mă omoare. Această intenție a lor confirma încă o
dată dreptatea hotărârii mele. Mai înainte de a fi exilat, am citit multe cărți
bune și duhovnicești despre mărturisire, scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii
și de autori contemporani. Aceste cărți s-au întipărit în sufletul și în
conștiința mea ca un adevăr neschimbat.
În comuniunea cu fiii mei duhovnicești mă
conduceam după aceste adevăruri. Am împrumutat și experiența preoților ce erau
duhovnicește cu mult mai înalți și mai îmbogățiți de îndelungata lor slujire în
Biserică. Acești preoți m-au pregătit să pot ajuta și în aceste cazuri
neașteptate din lagă pe oameni sortiți morții, îngreuiați cu cele mai groaznice
păcate: crime nenumărate, violențe, jafuri, tâlhării.
Stăteam uneori în îndoială în privința binelui
duhovnicesc făcut cu acești deținuți din lagăr. În 1961, întâlnindu-mă cu
Episcopul Atanasie, i-am povestit amănunțit despre aceste cazuri și l-am
întrebat dacă am procedat bine. Vlădica Atanasie mi-a răspuns că aceste cazuri
le-a întâlnit și Sfinția Sa și că a procedat la fel.
Vă aduceţi
aminte? Biserica noastră nu era prea mare. Intrând în ea, te cuprindea imediat
umilinţa şi împăcarea. }n Moscova nu se auzea despre biserica noastră.
Enoriaşii, în
majoritate, erau oameni intelectuali şi mulţi tineri între 18 şi 30 de ani.
Oameni înstăriţi erau destui. Ceilalţi enoriaşi erau din împrejurimile
bisericii. Numărul persoanelor din comunitate era în medie de 90-95, dar venea
şi mult norod din diferite părţi ale Moscovei. Biserica întotdeauna era plină.
Noi toţi, care suntem de faţă acum, noi am întemeiat obştea noastră. Pentru
aceasta vreau să-mi împart gândurile mele cu voi, fiii mei duhovniceşti.
Sunt
şaisprezece ani de când mă aflu din nou în mijlocul vostru. Timp de 18 ani,
cât am fost închis în lagăr, s-a schimbat pacea şi mentalitatea oamenilor,
chiar şi voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, v-aţi schimbat.
Credinţa a
devenit la mulţi diferită, perceperea lui Dumnezeu a luat o „nuanţă manierată”.
Desigur, Dumnezeu în Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi canoanele, într-un
cuvânt Biserica, sunt şi vor fi aceiaşi, dar peste toate aceste adevăruri s-a
pus un val de ceaţă: „progresul contemporan”.
Dumnezeu există
şi îndoieli în privinţa Sa nu sunt, dar auzi adesea aceste cuvinte: „ieşite din
practică”, „cosmice”, „ieşite din sfera lumească”. Şi acestea le rostesc
oamenii credincioşi. Ei cugetă aşa: „Desigur, este Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu şi sunt şi Sfinţii. Această tradiţie bună, bisericească, învie credinţa
şi îi dă continuitate apostolică, în duhul din vechime. Biserica este
necesară, dar voi gândiţi-vă: două mii de ani ne despart pe noi de vremea
înfiinţării ei. În acest timp de două mii de ani omul a devenit altul,
intelectual. A sporit ştiinţa şi în jurul omului totul s-a reînnoit şi s-a
schimbat, dar Biserica a rămas în cercul ei”.
Cuvântul
„ecumenism” în înţelesul său e bun, dar pentru Ortodoxie este vătămător.Aşa gândesc eu
și părerea mea nu o impun nimănui.
Credinţa în
Dumnezeu curată de la începutul lumii, numită şi „copilărească”, ce exista la
mulţi oameni ruşi, se mai găseşte acum doar la puţini credincioşi.
Cunoaşterea cea
materială, „raţionalismul”, a intrat prea adânc în sufletele oamenilor.
Spun toate
acestea cu amărăciune şi cu tristeţe, dar cred că Domnul Dumnezeu, până la urma
urmei, Îşi va deschide înţelepciunea Sa oamenilor.
Eu mă întâlnesc
cu mulţi oameni. Fiecare îşi deschide sufletul său în mod deosebit, unul
într-un fel, altul în alt fel. Dar pot eu oare să-i numesc fii duhovniceşti pe
toţi cei care vin la mine? Cu părere de rău, nu. La unii din ei în cugetarea
inimii lor a apărut independenţa. Pentru ei, eu nu sunt un părinte duhovnicesc,
călăuzitor al vieţii lor, aşa cum era în obștea noastră, ci pur şi simplu un
preot chemat pentru a-i mărturisi, a le ierta păcatele şi pentru a-i împărtăşi.
Sfaturile şi îndemnurile mele ei le ascultă, dar procedează și trăiesc după cum
gândesc ei şi cu aceasta mă socotesc pe mine părintele lor duhovnicesc,
amăgindu-se că trăiesc sub povăţuirea mea duhovnicească.
Discutând cu preoţii şi ierarhii veniţi la mine, aud de la ei tot felul de evenimente. Părinţi duhovniceşti, fii şi fiice duhovniceşti, care să-şi poată conduce viaţa lor duhovnicească în înţelesul deplin al cuvântului, devin din ce în ce tot mai puţini. Aceasta e o mare tragedie duhovnicească pentru omul credincios contemporan, dar cred că starea aceasta va trece şi din nou se vor reînnoi mănăstirile, bisericile şi comunităţile creştine. Bisericii îi va aparţine rolul de conducere în viaţa comunităţilor creştine.
Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.
Observații: Cuvintele acestea au fost rostite de Părintele Arsenie în vremea bolșevică. De atunci Biserica s-a ridicat, mai ales în Rusia, nu mai este prigonită atât de virulent. Totuși remarcile lui rămân actuale pentru că decadența duhovnicească, împietrirea și întunecarea oamenilor, crește mereu. Comunismul a fost o etapă violentă în acest proces de degradare, dar asistăm acum la unul de o violență subtilă, mascată, antihristică. Nu doar de pecetea formală trebuie să fugim și de erezii, ci prima dată de duhul inuman care se înstăpânește la nivel individual, dar și colectiv, instituționalizat. Lumea nu mai reacționează la ororile erorilor care îi sunt impuse pentru că îi lipsește duhul de pocăință, de credință, simțul acut al normalului. Chiar și credința a devenit rigidă sau formală.
Este imperioasă
acum revenirea la umilința și smerenia și la valorile pe care le-a sădit Dumnezeu
în sufletul omenesc. Vorbim de un adevărat zbucium de a scăpa de ghearele
nepocăinței.
Întrebările altui ucenic[1] şi răspunsurile Starețului
OSÂNDIREA ALTORA
Ucenicul: Ce înseamnă osândirea şi de ce
Sfinţii Părinţi îl alătură pe cel care osândeşte lui Antihrist?
Stareţul: Osândirea se face atunci când
vezi sau afli de un păcat sau defect al fratelui tău şi spui în inima ta: „După
părerea mea, merită chinuri, pedeapsă sau boală”. Atunci te faci judecător peste aproapele tău şi te aşezi singur pe tronul
singurului Judecător, Hristos; şi, pentru această mândrie nebună, te asemeni
lui Antihrist. Vorbirea de rău şi defăimarea sunt altceva, fără a ajunge totuşi
la osândire. Ruşinarea este atunci când, fără să vrei, din pornirea spontană a
firii, sufletul tău se revoltă din pricina unei fapte ruşinoase sau a unui
cuvânt mârşav. Tăcerea Părinţilor, preocupaţi de lucrarea lăuntrică, nu ştia
de păcatele semenilor lor, ci privea numai la propriile greşeli.
VORBIREA DESPRE PĂCATELE ALTORA
Ucenicul: La spovedanie, îmi este îngăduit să vorbesc despre un altul care mi-a greşit cu cuvântul sau cu
fapta?
Stareţul: Vrei să te căieşti tu pentru el? Dacă nu vrea să îşi recunoască păcatul, atunci vorbeşte doar despre ale tale: Am păcătuit
prin grăire de rău sau prin convorbiri neruşinate sau ceva de felul ăsta.
PĂCATELE ALTORA
Ucenicul: Pot să îi propun unui frate să
meargă să se căiască la stareţul lui pentru un păcat pe care l-a făptuit cu cuvântul?
Stareţul (zâmbind): Porţi grijă cam prea
mult de mântuirea fratelui tău. Cred că e mai bine să te rogi ca Domnul Însuşi să îl inspire.
MĂRTURISIREA GÂNDURILOR PĂTIMAŞE
Ucenicul: Părinţii spun că descrierea
amănunţită a gândurilor şi faptelor pătimaşe este fără rost, că e de-ajuns să
le explici într-o relatare generală, că reamintirea lor întinează buzele şi
mintea. Aşa este?
Stareţul: Aşa e. Părinţii erau mult mai încercaţi decât noi în problemele
sufletului. Numai că fiecare are regula lui. Un stareţ îţi poate asculta
spovedania fără patimă sau pagubă; şi să presupunem că tu însuţi chiar
poţi face o descriere amănunţită fără patimă, cu părere de rău şi defăimându-te
însuţi, pentru smerenie. În felul acesta, o spovedanie amănunţită (deşi rar)
poate fi folositoare. Dar, în realitate, bătrânii ştiau marea milostivire a lui
Dumnezeu, Care nu vrea să ne vadă ajunşi în cea mai joasă umilinţă; astfel, ei
au socotit mai bine să scurteze mărturisirea
gândurilor rele. Uneori diavolul e cel care le trimite, în aşa fel încât să descoperi
nu gândurile tale, ci sugestiile lui; şi te va amăgi că faci un lucru bun.
Alteori, stareţul, nefiind foarte tare, nu poate alunga imediat gândurile tale
din urechile inimii lui.
GÂNDURILE ÎMPOTRIVA STAREŢULUI
Ucenicul: Ar fi mai bine, deci, să
păstrezi tăcerea cu privire la gândurile rele şi defăimătoare la adresa
stareţului, a vieţii şi slăbiciunilor lui?
Stareţul: Aceasta depinde de stareţ. Ε mai bine să taci cu privire la amănuntele gândurilor şi să vorbeşti în
linii mari că „Am avut gânduri defăimătoare la adresa Sfinţiei Voastre”. Uneori diavolul vrea să batjocorească şi să clevetească pe stareţ cu
buzele tale şi tu o să-l distrezi pe diavol devenind purtătorul lui de cuvânt.
Dacă stareţul e încercat, fără tulburare îţi va explica toate acestea. Dar,
dacă e slab, se va scârbi, mai ales dacă acest război se prelungeşte. Stareţul
te-ar putea chiar respinge, din propria lui şi din propria ta lipsă de experienţă. Numai foarte rar îngăduie
Domnul unuia mai tânăr să mustre pe cel mai bătrân, deşi noi toţi suntem
datori să îi iubim pe cei care ne mustră.
DEOSEBIREA GÂNDURILOR
Ucenicul: Cum putem deosebi gândurile noastre de cele care ne vin de la vrăjmaşul?
Stareţul: Un anumit pustnic de la Koneviț spunea că, după ce sc ocupase îndelung cu trezvia minţii, tot nu putea deosebi gândurile lui de cele ce i le dă vrăjmaşul. Atunci când vrăjmaşul îți abate gândurile la ceva, el nu spune: „Du-te de fă asta sau aceea”. El pare să gândească în locul tău şi îți spune cu propriul tău gând: „Mi-ar place să fac asta sau aceea. Cred că e un lucru bun acesta, dar acela dăunător; m-am hotărât să fac cutare”. Adesea toate acestea nu sunt gândurile tale, ci ale lui, dar camuflate sub masca propriului tău „eu” sau sub cea a „eu-lui” lui. Tu ai impresia că ele sunt gândurile tale, dar nu-s; tu nu auzi decât insinuările lui.
DURATA SPOVEDANIEI
Ucenicul: Anumiţi preoţi cu educaţie
teologică cer, pentru curăţirea sufletului, spovedanii foarte amănunţite.
Stareţul: Lasă-i în pace, doar e treaba lor. Numai că, pot ei păstra procedura asta, dacă ar avea, de pildă, de
ascultat 500 de spovedanii în trei ore?
RUGĂCIUNEA MINŢII
Ucenicul: Stă rugăciunea minţii la
îndemâna oricui?
Stareţul: Pe oricine îl cercetează Domnul cu o încercare dureroasă, cu un necaz sau cu lipsirea de un
semen iubit, acea persoană se va ruga spontan, fără să-şi propună asta, cu toată inima sa, cu toate gândurile şi cu toată
mintea sa. Prin urmare izvorul rugăciunii se află în oricine, dar el se deschide ori prin adâncirea treptată în sine, potrivit cu
învăţăturile Părinţilor, ori spontan, într-o clipită, prin intervenţia directă a lui Dumnezeu.
IUBIREA PENTRU MAICA DOMNULUI
Ucenicul: Unii dintre părinţii pe care îi
cunosc au o dragoste mare pentru Maica Domnului şi se laudă cu ea; de ce ni se pre,
însă, înflăcărarea aceasta a lor îndoielnică?
Stareţul: Da! Oricine face paradă de virtuţile lui e într-o stare suspectă. Uneori ne lăudăm cu rugăciunile noastre, dar în acelaşi timp suntem departe de împărăteasa Cerului. Să ne rugăm Maicii Domnului având virtuţile ei în noi înşine – curăţie, smerenie – şi nu cu rugăciunile acestea, rostite cu mândrie.
CITIREA CĂRŢILOR SFINŢILOR PĂRINŢI
Ucenicul: Care cărţi ale Sfinţilor Părinţi
e mai bine să le citim: cea a lui Ioan Scărarul, a lui Isaac Sirul sau a lui Varsanufie?
Stareţul: Citeşte cuvintele Sfinţilor din
faptele tale.
ACATISTELE
Ucenicul: Ce trebuie să se spună despre Acatistele cu care unii obişnuiesc să îşi umple pravila?
Stareţul: Omul care pătrunde cuvintele Acatistului aidoma imnografului şi care
intră în miezul fiecărui cuvânt se roagă prin Acatist şi aduce laude nu lipsite
de raţiune – adică, atât timp cât nu îşi atribuie luişi, minţii lui, ostenelile altuia
şi cuvintele altuia, sau psalmii, sau cântările. Nu suntem decât cititorii lor.
Nu sunt David toţi cei care citesc Psaltirea şi nu sunt Damaschin cei care citesc
canoanele. Simpla rugăciune a cârciumarului e mai bună şi e mai aproape de noi
toţi.
CALEA MÂNTUIRII
Ucenicul: Care e modul cel mai simplu de a
te mântui? Care e calea? Întreb pentru mine însumi.
Stareţul: Închipuie-ţi că Domnul Iisus Hristos Se plimbă prin lume în toată simplitatea Sa omenească, evanghelică. Dacă ai umbla împreună cu El, ai fi cu ceva mai bun decât ești acum?
Ucenicul (după ce se gândeşte o clipă, răspunde): Cred că aș rămâne la fel ca înainte, fără vreun har deosebit de la Dumnezeu. Şi apoi nu au fost mulţi cei care L-au urmat şi apoi au căzut?
Stareţul: Şi ce atrage harul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva?
Ucenicul: Nu ştiu, părinte.
Stareţul: Dacă ai avea o inimă simplă, precum Apostolii, nu ţi-ai tăinui slăbiciunile omeneşti, nu te-ai preface a fi în mod deosebit evlavios, dacă ai umbla liber de făţărnicie, atunci ai fi pe calea cea bună. Deşi e uşoară, nu oricine o poate găsi sau înţelege. Ea e drumul cel mai scurt către mântuire şi atrage harul lui Dumnezeu. Neprefacătoria, neviclenia, sinceritatea sufletului – iată ce este pe placul Domnului, Care e smerit cu inima. De nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18,3).
ÎNFRÂNGEREA INIMII
Ucenicul: De ce ajung uneori să mă dezgust
de prostia și neştiinţa oamenilor care vin la Sfinţia Voastră, deşi ştiu
că mulţi se folosesc venind aici?
Stareţul: Pentru că nu ai inimă înfrântă. Cel rănit de dragostea pentru aproapele său nu observă prostia lui. Ci, mai degrabă, se roagă Domnului cu teamă să i se arate ce să spună pentru folosul semenului şi împlineşte lucrarea de a sfătui cu evlavie, ca pe un lucru al Domnului. Câteodată nici după rugăciune nu găseşti un răspuns folositor; atunci te rușinezi şi ar trebui să te mustri însuţi. Având această cunoaştere a propriei tale nevrednicii, şi nu a prostiei oamenilor, poţi să spui oricui: rugaţi-vă pentru mine, un rob al lui Dumnezeu.
SENTIMENTUL PENTRU STAREŢ
Ucenicul: Cum de se face că uneori vă iubesc, aşa ca acum (aveam lacrimi în ochi, iar vocea îmi tremura), iar alteori mă enervez din pricina oamenilor mulţi care vin şi vă necăjesc?
Stareţul: Mă vei înţelege, oare, vreodată? Asta e pentru că nu te-ai făcut călugăr, ci eşti încă un simplu trecător; tot mai ai de lucru la lepădarea de lume. Vrei să-mi prinzi vorbele din zbor; vrei să afli mântuirea în trecere, să înveţi în grabă. De aici şi tot entuziasmul ăsta, pupatul ăsta al mâinilor sau umerilor stareţului. Dar eu, faţă de părintele Teodor, fără fanatism, eram gata oricând să cad în genunchi la picioarele lui, cu dragoste filială. Uită-te la Anatolia egumena şi la Maica Arcadia[2]! Ele nu îi invidiază pe cei ce vin la mine. Sunt gata să le facă loc oricând şi oriunde. În acelaşi timp, ele mă iubesc mai mult decât tine pentru că împlinesc cuvintele mele în faptele lor. Când te va slobozi Domnul şi pe tine cu totul din lume? Poate că şi tu vei iubi vreodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mult, dincolo de asta, nici nu îţi doresc starea sufletească a Tavitei.
Notă: Maica Tavita, despre care se vorbește
aici, trăia în Mănăstirea Borisov, fiind nu numai o călugăriță cu o severă
viață ascetică, ci și o bătrânică foarte harnică; avea grijă de multe alte persoane
și dădea povețe multora. Dar avea și o dispoziție foarte extaziată a
sufletului, căutând lucrările înalte ale vieții duhovnicești, fără a disprețui
cu totul slava omenească sau a se curăța de alte patimi. Judeca sever
slăbiciunile altora, pesemne dintr-o lipsă de smerenie. Și, deși a fost
povățuită mult de duhovnici, nu și-a părăsit nici râvna nepotrivită, nici
dispoziția extaziată. Din acest motiv a căzut în amăgirea vrăjmașului și a
murit în stare de demență, chiar dacă parțială.
Cuvintele starețului către Părintele Antonie că
poate va ajunge și el să își iubească aproapele ca pe sine însuși s-au împlinit
30 de ani mai târziu, după moartea părintelui Leonid. În 1871, după ce a
demisionat din funcția de egumen al Mănăstirii Cermenețk, Părintele Antonie
Bohkov se stabili în Schitul Sfântul Nicolae Ugrejski, lângă Moscova. În acel
an a fost epidemie de holeră în Moscova și, de aceea, egumenului Mănăstirii
Ugrejski i s-a cerut să trimită ieromonahi la Moscova ca să ajute preoții
moscoviți în săvârșirea sujbelor pentru bolnavi și muribunzi și pentru a-i
îngropa pe cei morți. Atunci Părintele Antonie însuși și-a exprimat dorința de
a se închina acestei lucrări de filantropie. La începutul lui 1872 se mută
într-un spital pentru muncitorii de rând din Moscova, unde i se pregătise o
chilie anume pentru dânsul. Timp de două luni, starețul de 70 de ani spovedi
zilnic și îi împărtășea cu Sfintele Taine pe mulți dintre bolnavi, el însuși
împărtășindu-se zilnic. De asemenea, săvârșea Sfântul Maslu pentru trei persoane
zilnic și, câteodată, slujea îngroparea a câte șase oameni într-o singură zi,
pe timp de iarnă, într-un paraclis neîncălzit. Pe când făcea acestea, Părintele
Antonie spunea despre sine însuși că niciodată nu a mai încercat sentimentul
unei așa sănătăți sau al unei păci sulfetești atât de mari ca în acea perioadă.
În cele din urmă, la 17 martie (fosta sa zi onomastică – Sfântul Alexie, omul
lui Dumnezeu), s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit la 5 aprilie. A
fost îngropat în Mănăstirea „Sf. Nicolae Ugrejski”.
Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, p. 192-200.
[1]
Alexei Policaropivici Bohkkov, mai târziu Antonie, egumen al Mănăstirii
Cermenețk.
[2] Anatolia, din Mănăstirea Borisov, era o femeie
de o bunătate deosebită, cu
o inimă foarte caldă. Pe Arcadia, de la Mănăstirea Sevsk, din
pricina ținutei distinse și a nobleții ei,
stareţul o numea amuzat „Regina”.
Întrebările unui ucenic și răspunsurile Starețului Leonidconsemnate de cel dintâi în scris
ΡAZA GURII
Ucenicul: Cum să fac când sunt în tovărășia altor fraţi și nu mă pot înfrâna de la vorbă şi apoi, vorbind, jignesc pe cineva prin ceea ce spun?
Starețul: Ar trebui să-ţi aminteşti de strigătul Bisericii către Dumnezeu: Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3). Mai mult, ar trebui să socoţi că cei care vorbesc o fac cu înţelepciune duhovnioească şi că sunt vrednici de asta, dar pe tine să te vezi nevrednic de a vorbi cu dânşii. Când îți pun ei o întrebare, tu răspunde cu respect.
Când ajungi să te împotriveşti în
cuvânt, căieşte-te şi fă tot ceea ce poţi ca să te îndrepţi. Ar trebui, de
altfel, să te porţi astfel încât fraţii să observe că faci un efort anume ca să te îndrepţi.
JUDECAREA CELORLALŢI
Ucenicul: Cum ar trebui să mă port când îi văd pe alții exprimându-şi liber gândurile şi sunt scandalizat? Daratunci când, cu privire la Sfinţia Voastră, Părinte, nu văd întotdeauna blândeţea unui stareţ în purtarea faţa de alţii şi atunci mă simt şi eu jignit?
Stareţul: Ţi se pare asta pentru că îţi lipseşte atenţia şi îţi lipseşte înţelegerea. Nu trebuie niciodată să judeci pe cineva de vreme ce nu cunoşti raţiunea lucrurilor sale. Şi nici scopul, care se ascunde în spatele felului în care mă port cu alţii nu îl ştii. Astfel de fapte pot scoate la iveală mult mai iute caracterul interior al unei persoane şi sunt necesare în cazul celor ce se comportă cu trufie. Aşa că nu ai dreptate. Încearcă mai bine să fii atent la tine însuţi şi să nu mai urmăreşti faptele, purtarea şi treburile altora. Ai venit la şcoala lepădării de sine ca să faci ce ţi se spune; de aceea nu ai dreptul să judeci când, unde, cum şi cu cine au alţii treabă.
DRAGOSTEA
FRĂŢEASCĂ
Ucenicul: Nu văd dragoste între fraţi şi nu aflu pe nimeni cu care să pot vorbi despre Sfintele Scripturi.
Stareţul: Ε cu neputinţă să nu existe dragoste între ei. Asta ar trebui să gândeşti şi asta este concluzia corectă la care ar trebui să ajungi. Dacă nu vezi dragoste între ei asta e pentru că nu ai tu însuţi dragoste. Tu însuţi trebuie să arăţi primul faptele adevăratei iubiri şi apoi o să vezi că dragostea sălășluiește între ei și e din plin păstrată în tine. Mai mult, nis-a dat poruncă de la Dumnezeu sa iubim pe aproapele cu inimă curată, dar nu scrie nicăieri să căutăm noi iubirea lor. Dacă ei nu sunt în stare sau, mai bine spus, dacă nu îndrăznesc să discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o căuta cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are şi simplitate, iar acest vlăstar dumnezeiesc nu iscodeşte judecăţile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur şi simplu, cu credinţă, iar la timpul cuvenit se mulţumeşte cu acele concepţii pe care credinţa i le dezvăluie. Dumnezeu nu o sâ îl întrebe pe începător de ce nu a ajuns teolog, ci mai degrabă de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu îl va părăsi în cele ce îi privesc mântuirea. Or, dacă e plăcut Lui, îi va descoperi şi tainele căilor Lui. Mintea luminată cu lumina lui Dumnezeu, potrivit măsurii credinţei sale, e mai presus de orice carte de învăţătură, căci evident că mintea descoperă învăţătura şi nu învăţătura mintea.
SPORIREA
DUHOVNICEASCĂ
Ucenicul: De ce am ajuns ca după cinci ani de vieţuire in mănăstire şi încercări susţinute de a mă îndrepta, să simt contrariul: că am devenit de fapt mai rău, faptele mele necugetate, inima rece şi laşă de a mărturisi?
Stareţul: Foarte puţini s-au înălţat în scurt timp pe aripile credinţei şi virtuţii spre cerul cel duhovnicesc sau au simţit în ei certitudinea veşnică întru nădejde şi logodna cu slava viitoare. Foarte puţini, după osteneli îndelungate, au simţit mistic răsplata cea mângâietoare sau florile bunei făptuiri în Domnul, care să îmbie gândul la mulţimea roadelor în via cea dintru înălţime a lui Hristos. Şi sunt alţii care nu vor simţi niciodată acestea în toată viaţa lor pământească, potrivit rânduielii Ocrotitorului nostru cel ceresc, Dumnezeu, Care întotdeauna dă ceea ce e bun pentru noi. Căci noi, cruzi încă în înțelegerea judecăţilor Celui ce conduce lumea, cerem adesea instrumente care, în ele însele şi în puterea lor, sunt spre mântuire, dar pe carenoi, în nepriceperea noastră, le-am folosi în defavoarea noastră. De aceea iubitorul Părinte al Luminilor ascunde unor oameni evlavioşi darurile care sunt spre mântuire altora, lor însă aducându-le pierzarea. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu, Care le ştie pe toate, ne-ar împlini orice dorinţă? Cred, deşi nu sunt sigur, că toată lumea s-ar pierde. Chiar dacă nu respinge rugăciunile celor aleşi ai Lui, totuşi, uneori Dumnezeu nu le împlineşte cererile. Și asta numai pentru a le potrivi pe toate în cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiască. Ar mai trebui să ştii că oamenii care trăiesc fără a lua aminte la ei înşişi nu sunt niciodată găsiţi vrednici de a primi har; dar dacă totuşi se învrednicesc de aceasta numai prin bunătatea lui Dumnezeu se petrece doar înainte de sfârşit. Ori, numai pentru că tu nu te vezi înaintând, nu înseamnă că nu înaintezi deloc. Astfel de trăiri pot sădi adevărata smerenie în inima ta. Iar când ai dobândit cunoaşterea că eşti lipsit de roade duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi îndârjeşti lupta pentru Dumnezeu. Când aflăm că suntem lipsiţi de virtuţi şi, astfel, nu mai avem o părere înaltă despre noi înşine, aceasta prin ea însăşi poate atrage atenţia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va întări prin nădejde împotriva duhului ucigător al deznădejdii. Când nu am reuşit nimic în virtuţi, nu e nici o altă cale mai aproape de mântuire decât smerenia. Înălţarea de sine, chiar dacă însoţită de virtuţi, jigneşte pe Dumnezeu; dar un suflet blând nu va fi uitat înaintea Lui.
PIERDEREA ÎNCREDERII ÎN POVĂŢUITOR
Ucenicul: Cum de am ajuns că mi-am pierdut încredere şi preţuirea ce acordam sfaturilor Sfinţiei Voastre şi că poveţele ce mi le dați au încetat să mai aibă ecou în inima mea și totul pare greu de făcut?
Starețul: Ți-ai pierdut încrederea din pricina bănuielii, și preţuirea din pricina familiarităţii. Poveţele mele nu mai găsesc ecou în inima ta pentru că tu le asculţi dintr-un fel de curiozitate; te gândeşti că sar brusc de la un subiect la altul și că răspund întrebărilor tale doar cu nişte simple sintagme. Lasă curiozitatea; caută să fii cumpătat în îndrăznire; şi fii convins de faptul că Dumnezeu este Cel Care te povăţuieşte prin alţii. Nu fi distins; păstrează-te în simplitatea ascultării, atunci vei simţi ceva deosebit în inima ta. Dacă nu ai simplitatea care discerne, dobândeşte-o prin a nu te încrede în tine și prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Amintește-ţi râvna şi starea sufletească pe care ai avut-o la începutul întâlnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfântă lucrată de dreapta Celui Preaînalt. Căci celui ce se află cu adevărat în ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic nu-i vine greu să facă. Adevărata lepădare de sine va face întotdeauna ca jugul mântuirii să fie mai uşor. Dacă ispitele nu întrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieşte să se mântuiască poate face orice în numele Celui Care îi întăreşte pe toţi, Domnul Iisus. Iar acesta este un adevăr sfânt de care oricine are credinţă vie nu se va îndoi niciodată. Pentru cineva puţin-credincios, chiar şi un fir de praf pare cât un munte; şi, la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu, foarte uşor să mute munţii ispitelor.
RÂSUL
Ucenicul: Ce trebuie să fac atunci când, în prezenţa Părinţilor mănăstirii, aceştia introduc în convorbirea lor ceva de care să îţi vină greu să nu râzi?
Stareţul: Cu privire la cuvintele lor ar trebui să gândeşti în felul următor: Fiindcă am o minte proastă, eu nu pot înţelege raţiunea spuselor lor. De vreme ce nu ştiu motivul, nu ar trebui să râd. Dacă, pe neaşteptate şi fără să vrei, râzi totuşi, mustră-te singur, amintindu-ţi adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, că nimic nu sfărâmă legătura virtuţii şi aiubirii evanghelice ca râsul şi gluma. Aşa cum învoirea în cugetarea lăuntrică a gândurilor murdare alungă harul, aşa şi obiceiul râsului şi pornirea către el depărtează pe îngerul păzitor. Virtuţile sunt golite când se amestecă cu vreun viciu, în suflet; turnul reuşitei astfel cade. Mântuitorul lumii a rânduit ruşinea vcşnică pentru cei care se scufundă în glume: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Luca 6, 25).
PLĂCERILE TRUPEŞTI
Ucenicul: Cum mă pot elibera de simţirile foarte puternice ale patimilor trupeşti, şi nu numai în prezenţa femeilor, ci şi la gândul la ele?
Stareţul: Văzându-le, trebuie să îţi păzeşti mintea şi sentimentele şi, în special, să nu spui nimic fară chibzuinţă. Fă tot ce poţi să pleci cât mai curând posibil. Când apare gândul la ele, stăpâneşte-l. Înfrânarea este bună, însă mai bună este dreapta socoteală în toate. Dar mai întâi de toate trebuie să-L rogi pe Atotputernicul nostru Domn să te scape de asalturile celei mai cumplite patimi, căci omul prin el însuşi niciodată nu va reuşi să o dezrădăcineze. Când scopul nostru e bun, mult-milostivul Dumnezeu stinge izbucnirile acestui foc.
RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TRUPULUI
Ucenicul: Cum pot scăpa de gândurile ademenitoaretrupeşti care târâie mintea după ele?
Stareţul: Coboară cu mintea la iad în oglinda Sfintelor Scripturi priveşte-i pe cei robiţi plăcerilor cărnii. Ești sigur că vrei pierzania veşnică în schimb pentru dulceaţa trecătoare a păcatului? Adu-ţi aminte că eşti muritor. Roagă-L cu smerenie pe Dumnezeu, căci El este Biruitorul patimilor, să abată săgeţile gândite ale cărnii, acest vrăjmaș care se răzvrăteşte neîncetat împotriva legii minţii şi a duhului – căci fără Cel Preaînalt nu putem face nici cel mai mic dintre lucrurile bune.
ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Ucenicul: Cu ce arme să lupt împotriva gândurilor care mă forţează să-mi judec aproapele – mai ales pe cel care mă insultă dureros, ale cărui fapte par jignitoare şi nu corespund menirii sale în Hristos şi care jigneşte în mod evident pe ceilalţi? Când văd asta şi iau parte la nemulţumirea lor, devin încă şi mai nervos şi nu-mi mai găsesc liniştea; iar atunci când îmi pierd pacea, port o povară stricătoare de suflet.
Stareţul: Când apar gândurile care te provoacă să îl judeci pe aproapele tău pentru vreun rău pe care ţi l-a făcut, când furtuna gândurilor face valuri şi îndeamnă la răzbunare, atunci pune alături de scârba ta scârba de mai înainte a Mântuitorului lumii. El, Îngerul Sfatului celui Mare. Fiul lui Dumnezeu Cel fără de păcat, a răbdat cu mărinimie cea mai mare dintre scârbe; cu cât mai mult, atunci, trebuie să răbdăm noi împrejurările amarnice, fiind păcătoşi şi vrednici de certare? Mai mult, trebuie chiar să ne osândim pe noi înşine.
În acest caz, cu arma osândirii de sine, putem lupta împotriva celui care ne necăjeşte sufletul, filisteanul nevăzut care răpeşte corabia cea dumnezeiască a sufletului nostru. Pe de altă parte, ar trebui să îl privim pe cel care grămădeşte rele asupra noastră ca pe binefăcătorul nostru; căci nu e decât o unealtă prin care Dumnezeu ne lucrează mântuirea.
În felul acesta îi vom cinsti pe cei
care ne fac rău ca pe nişte binefăcători, iar atunci când vom începe a învăţa
osândirea de sine, vom spori fără să ne dăm seama în învinuirea noastră
interioară. Atunci inima, cu ajutor de sus, poate deveni uşoară, blândă, în
sens duhovnicesc; atunci cineva devine vas al harului şi al păcii
duhovniceşti. Sufletul va simţi o astfel de pace, pe care nu o va pierde nici
în stare de supărare sau, mai bine spus, se împărtăşeşte de ea. Este pacea
care va ilumina mintea nevoitorului. Zorile blândeţii duhovniceşti îşi vor
răspândi razele în mintea, în grăirea şi în inteligenţa lui; atunci se va
putea el împotrivi mult mai uşor răului, supunându-şi şi închinându-şi inima
numai celor ce sunt spre mântuire. Nemulţumirile lui i se vor părea atunci
vesele şi plăcute.
NESIMŢIREA
Ucenicul: Când nici un gând sau închipuire sfântă nu poate avea efect asupra inimii mele, aflate în stare de nervozitate sau pornite spre insensibilitate, ce trebuie să fac pentru a mă linişti?
Stareţul: Trebuie să te izolezi undeva, să te sileşti acolo la rugăciune, să îţi verşi sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cand valurile nesimţirii se mai potolesc întrucâtva, atunci caută să scoți la iveală pricina acestei răciri. Dacă vreo patimă se va fi stârnit în tine, alung-o. Dar, când o astfel de greutate amarnică s-a aşezat înlăuntru pentru motive pe care nu le poţi pătrunde, cere de la Cel Omniprezent ca El să risipească prin harul Său toate pricinile necredinţei, vlăstarul dăunător al nesimţirii.
CĂLDURA
SUFLETULUI
Ucenicul: Cum se poate sufletul încălzi,după ce s-a răcitbine?
Starețul: Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, printr-o
simţire smerită, recunoscătoare a inimii către Dumnezeu în toate prefacerile neaşteptate,
petrecute nu doar în starea noastră exterioară, ci şi în cea lăuntrică.
SLAVA DEŞARTĂ
Ucenicul: Simt înlăuntrul meu nu numai pornirea, ci mişcările reale ale slavei deşarte; aş vrea să pot scăpa de ele. Cum să reuşesc?
Stareţul: Dacă vei rămâne în ascultare cu sinceritate, dacă nu vei încerca să îi faci pe mai-marii tăi să fie de acord cu voia ta în orice sau să cauţi să le atragi atenţia asupra ta, dacă aduci întru totul nimicnicia ta în faţa lui Dumnezeu, atunci, prin harul Său atotputernic poţi fi, cu timpul, eliberat de slava deşartă. Această patimă adesea ţine de la tinereţe până la vârsta bătrâneţilor şi chiar până în mormânt. Îi chinuie nu numai pe cei pătimaşi şi pe cei ce sporesc, dar uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi. De aceea e nevoie nu de puţină chibzuinţă. Doar Ziditorul Cel fără de patimă o poate smulge din rădăcini. Oh, cât de greu este să eviţi această otravă care ucide roadele chiar şi ale celor mai desăvârşite virtuţi!
CITIREA
SFINTELOR SCRIPTURI
Ucenicul: Când am citit cărţile Sfintei Scripturi, am însemnat cele mai educative fragmente. Ar trebui sau nu să fac aceasta, este un lucru folositor?
Stareţul: Bătrânul meu, de care – cu ajutorul Atotţiitorului – am ascultat douăzeci dc ani, mi-a interzis să fac asta. Însemnările pe care le faci vor da pe neobservate naştere urmelor înălţării în inima ta, trăsătura distinctivă a mândriei celei atotstricătoare. Aceasta se ştie din experienţă. Când Dumnezeul păcii face ca lumina adevărată să îşi arate zorile în mintea ta, atunci îţi vei aminti fără însemnări unde sunt de găsit anumite pasaje şi care este rostul lor. Puterea de înţelegere luminată de har îţi va arăta în Sfânta Scriptură tot ceea ce e necesar pentru mântuirea ta. Sfânta Scriptură, deşi ne-a fost dăruită de Dumnezeu mai ales ca un fel de călăuză spre sporire, are totuşi împărţirile ei. De pildă: unele părţi îi privesc pe cei care au puterea, altele pe cei care se supun acelora; unele se potrivesc celor înaintaţi în vârstă, altele celor de vârstă mijlocie şi celor tineri; unele sunt pentru călugări, altele pentru mireni; pentru cei căsătoriţi, pentru feciorelnici şi aşa mai departe. Tu nu trebuie decât, pur şi simplu, să citeşti cărţile. Trebuie să ceri atotştiutorului Dumnezeu să înscrie în sufletul tău voia Sa sfântă; apoi tu să o împlineşti cu smerenie. Atunci vei fi înţelept dumnezeieşte şi vei avea o memorie ascuţită în Domnul.
ÎNDREPTAREA
FRATELUI
Ucenicul: Când întâlnesc un începător care e uşuratic în unele din faptele sale sau făcând ceva necuvenit, trebuie să-l îndrept?
Starețul: Dacă ești
obligat iei seama la tine însuţi, dacă
nu ai binecuvântarea mai-marelui tău şi dacă înţelegi că ești victimă a patimilor, atunci nu
te implica în nici un fel în chestiuni și prilejuri
care nu sunt treaba ta. Păstrează tăcerea! Toți stau sau cad în
faţa propriului lor Domn. Fă tot ce poți ca să nu
devii ispititorul aproapelui tău. Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!
RÂNDUIALA DE CHILIE SÂMBĂTĂ
Ucenicul: Trebuie să îmi fac sâmbăta rânduiala de chilie?
Starețul: Trebuie, cu excepţia sărbătorilor şi a acelor zile în care
se face priveghere. Fă mai degrabă închinăciuni decât metanii.
RÂNDUIALA DE CHILIE
Ucenicul: Atunci când, datorită faptului că am lipsit sau din pricina ascultării, nu mai găsesc timp pentru rânduiala pe care o am de făcut decât noaptea târziu, ce să fac?
Starețul: Dacă ai fost departe şi eşti obosit, odihneşte-te. Lasă deoparte rânduiala, smereşte-te şi nu te îngrijora din pricina asta. Dar, când ascultarea ta este mai mijlocie, fă un efort să îţi completezi rânduiala şi vei avea nu mic folos din aceasta. Ţine-te de rânduială până către ora zece. Dar dacă e mai târziu, atunci citeşte cu atenţie rugăciunile de dinainte de culcare şi treci la odihnă, spunând rugăciunea lui Iisus până adormi; vei fi astfel mai bine pregătit pentru Utrenie şi pentru continuarea ascultării în ziua următoare, dacă e pe placul lui Dumnezeu să te mai scoale. Aceasta se potriveşte însă numai la începători.
BIRUIREA PATIMILOR
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
Stareţul: Stăruie în voinţă, iar Dumnezeul Cel Atotputernic te va răsplăti după inima ta; căci începutul virtuţilor şi izvorul lor este deschiderea şi dorinţa de bine a cuiva în Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el însuşi. Aceasta e lucrarea dreptei Celui Preaînalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastră, noi trebuie doar să păstrăm întreagă deschiderea întru sfinţenie dăruită nouă de Dumnezeu şi, potrivit ei, să aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepătimirii. Fără nici o îndoială, Cel Preaînalt va desăvârşi osteneala celui care voieşte aceasta. Aşa că, dacă voieşti să te ridici din mormântul patimilor, atunci ţine-ţi întotdeauna mintea atentă la aceasta; îngrijeşte-te de aceasta şi lucrează cu râvnă neşovăielnică. Nădăjduieşte în Dumnezeu, Care poate arăta puterea Sa, prin harul Său, în slăbiciunile noastre şi te vei mântui.
RISIPIREA GÂNDURILOR
Ucenicul: Cum pot scăpa de risipirea gândurilor în timpul rugăciunii?
Stareţul: Când te rogi cu buzele, roagă-te şi cu mintea; adică îngrădeşte-ţi mintea cu puterea cuvintelor rugăciunii. Dacă eşti tulburat de vreun gând la ceva, de cum ai observat această neluare aminte, întăreşte-ţi atenţia la rugăciune. Fă aceasta tot timpul şi vei simţi folosul. Statornicia minţii atrage lucrări deosebite ale harului.
TRÂNDĂVIA
Ucenicul: Lenea mă stăpâneşte încă mult; cum să scap de ea?
Stareţul: Dacă lupţi împotriva lenei fără hotărâre, nu o vei birui niciodată. Dar, de cum te-ai ridicat împotriva ei cu hotărâre neclintită, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu fără suferinţe, poţi câştiga biruinţa. A rezista chiar dacă eşti atacat este semnul unui oştean bun şi credincios; dar a renunţa de fiecare dată este trăsătura unui purtător de arme nepăsător. Când cineva ajunge în această patimă trebuie să ia aminte la sine până în mormânt, altfel va auzi în ultima zi cea mai înfricoşătoare judecată de la Cunoscătorul inimilor: Slugă vicleană şi leneşă! (Matei 25, 26).
În Scripturi se spune „Celui care biruieşte”, şi nu „Celui care a biruit” deoarece fără ajutorul Celui Preaînalt nu putem birui pe vrăjmaş cu desăvârşire; niciodată nu am putea câştiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieşte este încununat, numai cel care porneşte la luptă cu hotărâre neclintită de a duce războiul până la ultima suflare – numai cel care nu aruncă niciodată armele în clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el în prizonierat fără de voie, nu îşi predă inima duşmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi câteodată învins, nu i se împuţinează niciodată râvna cea sfântă; el se jertfeşte neîncetat, cu duh dc nădejde. Din acest motiv sporeşte şi primeşte cunună numai pentru hotărârea lui, căci a fost găsit curajos şi vrednic de cinstirile cereşti.
DEZNĂDĂJDUIREA
Ucenicul: Cum pot scăpa de ucigătorul duh al deznădejdii?
Stareţul: Pesemne că, din voia ta proprie, ești atrascătre ceva anume. Dacă încetezi a te mai călăuzi singur și dacă vei face totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci, cu această binecuvântare, vei culege pacea sufletului și celelalte roade ale Duhului Sfânt. Dacă vei părăsi cu totul voia-ţi proprie, nu vei simţi niciodată greul întuneric al deznădăjduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; în locul lor vor răsări limpezimea minţii, liniștea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea cea neamăgitoare, care te va binecuvânta din înalt şi va veni să se sălășluiască în sufletul tău. Dacă vei păstra atenţia neîntreruptă şi luarea aminte la tine însuţi, vei deveni asemenea fecioarelor înţelepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui celui nemuritor. Mirele vine în miezul nopţii! Ai grijă, deci, să nu-ţi îngreuiezi inima cu deznădejdea! Dă slavă Domnului Dumnezeului tău până ce nu va apune soarele! Vino în numele Domnului la calea lepădării de sine dacă vrei cu adevărat să te mântuieşti! Deznădejdea îi chinuie pe toţi; ea strică roadele aşteptate ale înţelepciunii, chiar şi în cei mai mari oameni. Dar nu are loc în începătorul simplu şi curat. Cel care s-a lepădat de sine cu nădejde în Dumnezeu, de ce să mai fie deznădăjduit? Pentru un astfel de om, vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile (Psalmul 9, 6).
TUNDEREA ÎN MONAHISM, VEŞMINTELE CĂLUGĂREȘTI
Ucenicul: Am auzit de propunerea spre tunderea în monahism a unor fraţi, mai ales dintre cei intraţi în mănăstire după mine. Aş vrea şi eu să primesc rânduiala cea îngerească; dar, pentru că nu am binecuvântarea mai-marelui meu, sunt foarte mâhnit şi simt că nu îmi împlinesc scopul. Cum pot să îmi redobândesc pacea duhului, pe care am pierdut-o în felul acesta?
Stareţul: Mai întâi, trebuie să te smereşti şi, fără nici o altă cumpănire, să te supui voii lui Dumnezeu. Hotărârea mai-marelui este voia Celui Care domneşte peste toate. Din această pricină, oricine nu se supune mai-marelui nu se supune voii lui Dumnezeu, care le conduce pe toate şi oricine nu se supune voii lui Dumnezeu se nenoroceşte amarnic pe el însuşi, lipsindu-se de har, cu duhul stricător al mâhnirii, cu neorânduiala, cu scârbele şi toate felurile de lucruri prost cumpănite. Acei care au fost propuşi pentru tundere, peste tine, trebuie că sunt socotiţi mai vrednici. Vrând să primeşti veşmântul îngeresc cel din afară, ai grijă să devii mai înainte înger pe dinăuntru. Fără monahismul lăuntric, numai cel exterior nu te va mântui. Potrivit cu chemarea pe care o ai şi cu scopul pe care ți l-ai propus, urmează, în măsura în care poţi, modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi de demult şi crede că Atotputernicul Dumnezeu domneşte peste noi toţi. Cinsteşte pe mai-marele ca pe cel care împlineşte sfânta şi dreapta Sa voie, căci el poartă mistic chipul lui Hristos. De crezi aceasta, bineînţeles că nu vei urma mai-marelui fără discernământ. Iată, cum îndrăznim noi să păstrăm duh netulburat împotriva lui Hristos, când suntem datori să fim în pace cu cei care nu caută niciodată pacea, să fim blânzi şi ascultători smeriţi? Dar nu voi mai vorbi mai mult despre aceasta. Dacă Dumnezeu vede inima şi gândul şi priveşte la faptele fiecăruia, dacă El ştie toate lucrurile noastre viitoare şi sfârşitul vieţii noastre, atunci noi trebuie să ne mai îndoim că El, fiind întru tot bun, potriveşte toate cum e mai bine pentru noi? Ε de ajuns ca Dumnezeu să vrea, şi rânduiala firii este biruită; căci harul, în el însuşi, fără de îndoială, e mai presus de toată înţelepciunea şi puterea acestei lumi. Ceea ce Dumnezeu a hotărât nici un sfat omenesc nu poate schimba. Este evident că nu e pe placul lui Dumnezeu ca tu să fii primit în rânduiala călugărească. Dacă te vei învrednici de aceasta, atunci fii sigur că, chiar şi înaintea morţii tale, vei fi dăruit cu ea sau, după ce te vei fi eliberat de trup, îngerii te vor duce înaintea Domnului în veşmânt călugăresc. Acesta este adevărul. Şi, dacă ai avea doar puţină credinţă în suflet, credinţă dincolo de înţelegere, l-ai putea primi; dar, dacă nu ai astfel de credinţă, atunci strigă mai bine cu Sfântul Apostol Petru: „Doamne, dă-mi credinţă!”.
Dumnezeu caută hotărârea. Iată pilda Fericitei Thaisia, care, deşi fusese femeie nevrednică, într-o clipă, printr-o hotărâtă lepădare de sine numai, a ajuns călugăriţă desăvârşită. Ea şi-a imaginat soluţia în a sluji numai lui Dumnezeu şi şi-a predat cu desăvârşire inima călăuzirii lui Hristos. Când, în miezul acestei hotărâri, a prins-o moartea pe drum, însoţitorul ei, Sfântul Ioan, care o convertise cu ajutorul Celui Preaînalt, aducând-o din căile desfrânării la calea mântuitoare a pocăinţei, spre marea sa uimire, văzu cu duhul său curat cum îngerii luară sufletul Thaisiei, care se împăcase cu Dumnezeu, ducând-o întru lumina cea neapropiată. Nu ajunsese încă în pustie; nu aflase în ce stă viața călugărească; nu fusese îmbrăcată în hainele pe care le dorise. Dar, prin întoarcerea spre Dumnezeu, prin disprețuirea lumii și prin lepădarea de sine, i s-a dăruit în aceeași clipă cea mai mare milă a judecății lui Dumnezeu și a fost adusă să se sălășluiască în locașurile cerești cele nefăcute de mâini omenești. Nu devenise ea călugăriță desăvârșită? A fost plăcut voii tainice a milei Celui-peste-toate să-i taie zilele chiar în clipa gândului ei hotărâtor şi astfel doar hotărârea cea bună a fost încununată la fel ca fapta însăşi. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Dacă vrei o mărturie şi mai clară decât aceasta, priveşte atunci cu ochii smereniei şi ai credinţei la acel începător care, pentru gândul bun și vrednicia vieţii sale, a fost, imediat după înmormântarea sa, îmbrăcat în schimă de către îngeri, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Părinți ai Peşterilor. Dar vai acelui schimonah de la care judecata lui Dumnezeu a hotărât să se ia veşmântul cel dinafară ca dovadă a goliciunii lui celei din lăuntru.
Dacă te îmbraci în Hristos, în veşmântul monahului dinăuntru, atunci nu te vei mai îngrijora prea mult cu privire
la veşmântul cel din afară – chiar dacă nu e nici un păcat să doreşti aceasta. Văzătorul inimilor. Care întotdeauna poruncește
toate cele de folos nouă, îţi va da potrivit
credinţei şi faptelor tale plăcute Lui. Adu-ţi aminte de Sfântul
Pimen, îndelung-răbdătorul. Mulţi s-au făcut monahi numai cu
gândul, deşi în
lumea aceasta nu s-au putut tunde de
către mâini muritoare, din judecăţile Stăpânului lumii.
Sfânta Pelaghia a cunoscut credinţa cea adevărată şi astfel
a dorit să aducă roade vrednice de pocăinţă de cum a primit
iluminarea. Şi, prin nevoinţe ascetice de negrăit, a devenit sfântă, deşi nu a
fost îmbrăcată în mantia călugărească de oameni. Mantia simbolizează mâhnirea
trupului, votul sărăciei de bună-voie, al curăției, al ascultării şi smereniei monahale. Dar mantia veşmântului
lăuntric a fost mai dinainte stabilită de Cel Prea Înalt ca răsplată veşnică în
ceruri; aceasta este îmbrăcarea întru tot sfântă a veşmintelor Sfântului Duh.
CREDINŢA IN
VISE
Ucenicul: Ni se cere să credem în vise care, aparent, descriu veridic viitorul?
Stareţul: Nu, nu ni se cere, chiar dacă în felul lor s-ar putea dovedi adevărate; prin credinţa în vise mulţi au fost amăgiţi. Iubitorul de înţelepciune stareţ Teostirict, care a alcătuit Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, prin credinţa în vise, a ajuns în cele din urmă atât de înşelat, încât a pierit. Este cu adevărat înţelept acela care nu crede nici în cele mai adevărate arătări.
(RUGĂCIUNE PENTRU SINUCIGAȘI)
Ucenicul: Dar cum mă pot ruga pentru astfel de oameni?
Starețul: Potrivit cu duhul în care o fac oamenii virtuoși și înțelepți: „Caută, o, Doamne, la sufletul pierdut al tatălui meu dacă e cu putință; fie-Ți milă! Judecățile Tale sunt de nepătruns. Nu socoti această rugăciune a mea ca pe un păcat! Facă-se voia cea sfântă a Ta!”.
Roagă-te simplu, fără să te gândești, încredințându-ți
inima dreptei Celui Preaînalt. Bineînțeles, o astfel de moarte nefericită nu a
fost voia lui Dumnezeu pentru tatăl tău, dar acum dânsul se află cu totul în
voia Lui, care poate să arunce atât sufletul, cât și trupul în cuptorul cel de
foc, căci El smerește și El înalță, omoară și învie, coboară la locuința
morților și iarăși scoate (I Regi 2, 6-7). Mai mult, El este atât de milostiv,
atotputernic și plin de iubire, că toate calitățile tuturor celor născuți pe
pământ sunt nimic pe lângă suprema Sa bunătate. Din acest motiv, tu nu ar
trebui să te mâhnești până la exces. Tu spui: „Îl iubesc pe tatăl meu, așadar
plâng fără să pot fi mângâiat”. E adevărat; dar Dumnezeu l-a iubit cu mult mai
mult decât tine și încă îl mai iubește. Ceea ce înseamnă că singurul lucru care
ți-a rămas să îl faci este să lași soarta din veșnicie a tatălui tău pe seama
bunătății și a iubirii lui Dumnezeu, Căruia, dacă Lui Îi place să arate milă,
cine Îi poate sta împotrivă?
Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, 1998, p. 169-192.
Slăbesc
tot mai tare… Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie
pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem
– a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am
făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri
de trup… pe durata perioadei de până la A Doua Venire şi
a celei de a treia perioade – veşnicia. După veşnicie, ce este viaţa pământească? Nimeni nu poate să ajungă
la deplinătatea veşniciei.
…
este cuviincioasă înfăţişarea mea? Sunteţi trişti că v-am ţinut aşa de mult? Nu v-am smintit?
Nu, suntem fericiţi…
Sunt
ceea ce sunt!
Nu avem nevoie de altul, nici de un sfânt, nici de un păcătos.
Sunteţi ceea ce sunteţi. Sunteţi
tocmai ceea ce avem nevoie!
N-am
fost niciodată un sfânt.
Avem nevoie chiar de ceea ce sunteţi,
Părinte, n-avem nevoie de nimic altceva!
Mi-e
greu să respir…
Slava noastră e veşnicia!
Umilinţa!
Nimic nu e mai important ca umilinţa şi lacrimile. Înveţi – eşti monah.
Să vă ducem trupul la Zhirnovitry, dacă ne primesc?
Oriunde
sunteţi… la muncă sau oriunde, totdeauna să vă aduceţi
aminte că cea mai mare garanţie a mântuirii noastre suntem noi înşine. Viaţa altuia nu e treaba noastră. Să-i lăsăm să facă ce vor! Să-i
dezvinovăţim, să-i îndreptăţim, să ne aducem aminte totdeauna… că sunt oameni sărmani, că
nu i-a învăţat nimeni, nimeni, aşa-i?
Spuneţi lui ___ că ne vom vedea unul cu altul la Judecata din urmă. Să
se uite la mine fără frică, pentru că mi-a provocat o mare suferinţã, o mare răbdare,
o mare umilinţã
şi toate spre mântuirea mea veşnică.
Dacă m-am plâns cuiva de ea din lipsă de răbdare, din milă de sine, îi cer
iertare ei…
* * *
La
4:20 după-amiaza, pe 24 august 1979 Stareţului Sampson i s-a dăruit cea mai mare
dorinţã
a sa – o adormire creştină.
O
fiică duhovnicească de-a sa ţinea totdeauna mese de pomenire pentru Părintele în oraşul
ei, adunând laolaltă pe toţi prietenii ei. Părintele i-a apărut în vis şi
i-a dat următoarele indicaţii:
1.
Să nu iroseşti timpul de la ceilalţi oameni şi
să nu-ţi pierzi timpul tău propriu. Fiecare minut ar trebui să fie
dedicat slujirii Domnului pentru că acest timp este cel care a dobândit veşnicia.
2.
Să mă asculţi fără deosebire, să slujeşti
oamenilor şi în mintea ta să fii totdeauna cu Domnul. Eu sunt o pildă a
voii lui Dumnezeu.
3.
Tu crezi că vei câştiga mila mea prin mese de pomenire – gândeşti
greşit. Eu cer o strictă împlinire a tuturor rânduielilor şi
făgăduinţelor pe care le-ai dat.
4.
Tu eşti cu inima deschisă. Ai nevoie să-ţi
ascunzi toate mişcările emoţionale de toţi. Să ai luare aminte şi să-ţi
curăţi inima de toată necurăţia, aşa
ca să poţi agonisi Duhul Sfânt în inima ta.
5.
Nu există întoarcere înapoi. Fii tare în orice problemă duhovnicească, să slujeşti
numai Domnului în fiecare minut în gând, cuvânt şi
faptă!
Biografia
Stareţului Sampson se încheie cu culegere de cuvinte de
neuitat spuse către fiii săi duhovniceşti: „Pot
să vă descopăr doar a opta parte din taina vieţii
duhovniceşti. Nu puteţi auzi
mai mult decât atât”.
* Adică să fie înmormântat în peşterile de la Mănăstirea Peşterile Pskov, unde trăise înainte Stareţul Sampson.
Cui ar trebui să fie date milosteniile şi
cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi
cine nu are într-adevăr nevoie?
E
foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o
regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi
aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc.
Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile
lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor
mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici
frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi
răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim
că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi
sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i
vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi
de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede
că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi
cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte
vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem
preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia
sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş,
care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi
aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi
de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.
Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu
bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?
Bineînţeles
că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem
să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care
avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem
nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi
dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.
Ţi-am
spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi
cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul
şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ,
şi-a scos reverenda şi apoi şi-a
scos ultima sa şi singura cămaşã
şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi
a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină
pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi
apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea
că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru
moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea
inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea
Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia
mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie
şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o
şi a mers cu ea întru veselie.
Ei
bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era
imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi,
icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc
bucurie”, spunea.
Părintele
Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan.
Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în
biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au
băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule
separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună
aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam
de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit
oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru
mult timp. L-au eliberat în aparenţã
din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator
remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi
a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase
ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne,
strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”.
Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să
mai cântăm o dată?”
Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.
Numai la fotografie?
Da,
de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul
Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc –
Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi
eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar
nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică
şi nu se angaja niciodată în discuţii
anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune,
„Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii
despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii
Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor
Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin.
Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.
LUPTA CU PĂCATUL
Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi
cu patimile noastre?
Ia-ţi
păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl
numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni
împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi
mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă
a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin
aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi
în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu
crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă:
„dacă ai o pocăinţã
sinceră şi o umilinţã
sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te
ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi
în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul
te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa
ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi
înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia,
ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament
înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care
trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.
Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă
război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi
asta mă duce la disperare.
Dacă
ai pocăinţã
sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş,
într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte,
Îşi va trimite harul Său să te ajute şi
vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi
vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate,
tărie şi perseverenţã.
E uşor pentru noi, călugări şi preoţi,
să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi
primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător
pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi,
curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa
noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa,
toate sunt din credinţã.
Neglijând
aceasta şi sperând să facem faţã
cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi,
desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã
ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti
pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti,
dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit
păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din
partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el.
Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim
doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că
păcatul a fost iertat.
Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia
asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi
a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi
să mă mustre?
Nu
poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea
ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că
trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi
ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de
părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos.
Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât
de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta:
du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi]
şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii
bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi
asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.
Harul
lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi,
care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în
măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat
pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse.
Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea
sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!
Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi
despre desăvârşirea duhovnicească.
În
general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi
cineva este foarte îndrăzneaţã.
Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi?
Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată
alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult
să-l spună tare.
CONŞTIINŢA
Trebuie
să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o
unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un
ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa?
S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i?
Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa
noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa
noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina
pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei
sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe
noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să
păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi,
deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se
împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã
minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi
ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie,
judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii,
nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe
Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.
Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?
Cu
siguranţã.
Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere.
La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi
crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de
Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa
noastră prin pocăinţã
şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot
mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa
dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.
Părinte, dacă conştiinţa
unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã
să o curăţească?
Cu
siguranţã.
Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina
pocăinţei, nu doar mergând la preot şi
mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva
săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã
sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse
lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l
săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi
să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei]
va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu
totul de la sine şi nu va mai fi repetat.
ÎNFRÂNAREA
Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile
noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut
în mod formal?
Din
cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii
mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin
văzută în fiecare din noi.
Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.
Înfrânarea.
Postul nu trebuie neglijat?
Imposibil.
Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac
oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi.
Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de
înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice
faptă de pocăinţã
este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi
pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi
apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi
ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor
înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o
gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!”
Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.
Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã?
De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea,
să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte,
posteşti prea mult, păstrează-ţi
sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.
Asta
pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la
punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.
Şi
din această pricină nu poate face faţã
îndemnului.
Ei,
desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă,
ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte
ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi
pocăinţã,
această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal
pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi
puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără
plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi
având, până la urmă, credinţã,
au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la
început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit
cu mine şi au început să vină foarte des şi
după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi
îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi
lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre
aceste persoane este acum călugăriţã,
şi încă o călugăriţã
puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã
minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a
fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte
oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te
întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.
Am
avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã
a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi
s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i?
Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un
om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica
că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început
să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea
lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice
vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă
ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se
ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.
Îndelungarea
vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când
vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima
plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă
şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de
asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este
numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită
de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi
apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva
pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.
Am
cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată,
sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie
sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie.
Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci
bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul
străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi
putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza
pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau
crucii şi apoi se întorceau spre el şi
spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz,
ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi;
biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la
11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul
acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el.
Asta e puterea harului Duhului Sfânt.
Părinte, care-i era numele lui?
Serafim.
Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta
Treime a Sf. Serghie].
Este îngropat în Lavră?
Nu,
în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi
ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia
Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă
că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia
să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi
seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate,
Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa
dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul
diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui.
Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi
acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o
caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea
acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte
Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa
din nou!” Şi nimic mai mult.
Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.
MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ
…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.
Părinte, nu ne puteţi
spune cum să facem inimile noastre să ierte?
Problema
este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea
persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi
întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce
stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi
să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi
nu creştină, când cineva nu vrea şi
nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de
suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie
să ierte?!
Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania
oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi
[în ciuda nevolniciei de a ierta]?
Nu,
nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au
aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o
milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar
este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă
milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot
îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa
la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi
de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi
ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri!». Aceasta este singura condiţie
de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o
formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa
de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine,
adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa,
nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi
să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu
voi iubi!”
Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?
Nu.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi
cu o soră. Inima mea nu o iertase.
Aceasta
e o funcţie a invidiei femeieşti.
Nu, nu-i.
Dacă-i
aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa
încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa
de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.
Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi
să mă întâlnesc cu ea.
Aşa-i.
Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi.
Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi
că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana
aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi
facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa
de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui
Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase
vor fi o bucurie pentru tine.
Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în
asemenea cazuri.
Ştii
ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi
sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi
cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.
Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.
Da.
Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.
Nu
te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi
slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu
aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate
şi putrezite şi care vor fi înviate.
Şi
voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?
Învinovăţeşte-te
pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi
nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã
omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi
în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul
cu asta se ocupă.
În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?
Numai
cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi
şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a
ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul
Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].
Aceasta
este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”
Pentru
că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face
asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge
vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.
Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot
să-i zâmbesc.
Dacă
vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi
cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul
de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi?
Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină
cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!
Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar
mi-e frică.
E
vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti.
Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte
şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la
urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop
mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.
Dar şi noi suntem singuri!
Voi
sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi
că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi
vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte,
care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii
s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea
şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a
părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti
singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se
întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi
asta se va întâmpla!!!
Părinte, nu spune lucruri aşa
de înspăimântătoare!
Asta
e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o
paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim
cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine,
ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii
noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine
pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine
şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte
adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi,
ia-te în mână, ai milă de tine!”
Cel
mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale.
Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ,
pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.
Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.
Ai
grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi
canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi,
iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.
Un
duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la
sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși,
căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși.
Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar.
Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor
de iertat.
Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?
Nu
trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi
jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului.
E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi
acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.
Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi
aduci aminte, iese la iveală.
Nu.
Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar
în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia
între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă
inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere
de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi
să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi
va sili creierul să tacă.
Părinte, am avut o astfel de experienţã.
În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi
amintea, cu toate acestea.
Aşa
cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui
„Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă
părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri
ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în
contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi
inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul
zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului
– trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea
posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi
a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi
umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei
inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…
Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă
toate.
Nu!
Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea
durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar,
în această privinţã,
vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi
nu de o stare duhovnicească sau morală.
Starea lăuntrică?
Da,
cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi,
chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.
Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa
natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam
rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi
reacţie.
Asta
înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească
şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus,
nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de
Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.
Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?
Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.
Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).
CREDINŢA
Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?
Cu
o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate.
Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din
dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind
că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost
spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi
lacrimile m-au dus la stăruinţã.
Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa
dinainte şi la stăruinţã.
Dar vai omului care nu are nici o credinţã
– aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi
pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină
îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se
îndrepte.
Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?
Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.
IERTAREA
Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.
De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.
Păgânii
sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă
să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.
Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.
Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.
Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.
Cred…
totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul,
că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi,
să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.
Beţivul,
preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să
ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient,
voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa
veşnică înaintea lui Dumnezeu şi
chiar mai mult în viaţa de faţã.
E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].
DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII
Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină
sau trebuie s-o atingă prin trudă?
Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.
Deci nu pot fi deloc înnăscute?
Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.
Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].
De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.
CĂLUGĂRII
Vezi,
pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti.
Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi
deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere.
Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur –
nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.
SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]
Ce diferenţã este între răutate şi
slăbiciune omenească?
Răutatea
este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune
a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului
nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile
emoţionale şi duhovniceşti.
Ce fel de slăbiciune a voinţei?
Slăbiciunea
voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi
controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi
înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi
pe faţã
un semn al păcatului. Rămâne pe faţã
şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat
cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei
şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat
domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.
Un
preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi
ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia,
cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.
Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi
ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?
Unul
dinte ele va fi redat mai puternic.
S-a
întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi.
Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din
închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de
interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi
o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi
oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi
nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă
doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.
Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?
Se ferea să se uite la mine.
Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?
N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.