În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.
În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).
Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.
Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.
Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.
Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…
Cât de des să ne împărtășim?
Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.
Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.
Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.
De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a
plăsmuit (Fc.
2:7).
Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de
Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca
Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul
iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut
aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă
raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat
întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi
mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu.
Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au
fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult
mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine
din pământ.
2. Căci zice: Şi
a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun
la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai
aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru
chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea,
neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea,
strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate
răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea
plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul,
unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină,
nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici
umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună
închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită
cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare
florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi
roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind
lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau
cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele
şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa,
prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu
adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de
ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi
limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât
veselie.
3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de
primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe
feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare
prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai
căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru
lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi
frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?
4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la
vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se
ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi
dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt
amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile
omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată
întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii
buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate
boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de
câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit
pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de
primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci
n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea
nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată
şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua
frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o
veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui,
ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă
uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.
5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de
crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu
desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu
ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele,
cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele
roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind
spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase
cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele,
împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă
este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât
frumuseţea este utilitatea.
6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei
plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă
le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare.
Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt
desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc
din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu
deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.
7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin
floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se
adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele
văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele
mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe
feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite
întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător
şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa
pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate
celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite.
Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a
plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe
luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ,
apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe
care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi
acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie
în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi
urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte
locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau
amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea
înţelegătoare[1].
8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor
raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase?
Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de
lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2],
gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele
făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit,
nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească,
dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta?
Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le
scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3].
Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles,
aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.
Deci a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub
tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci
Eden se tălmăceşte desfătare.
8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură,
care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea
cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea
pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau
a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej
de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea
tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea
mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.
9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare,
vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui
Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4]
Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile
inimii tale” (Ps. 36:4).
10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea
virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea
de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci
spre răsărituri. Căci fiecare din
plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a
virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu”
(Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps.
35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5].
Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc.
2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi
zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum
dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina
este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple
casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit
sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6],
l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască
covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce
s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din
compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.
11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi
lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în
Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică
sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa
Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului
nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de
roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos,
îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul
lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să
crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului
celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza
lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps.
91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps.
89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la
înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini,
unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7].
Şi, măcar[8]
de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi
cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui
Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită,
nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.
12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte
puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de
curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre
desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt
răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu
pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai
zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută.
Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare!
Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele
trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu
de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel
plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al
cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge
râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind
toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care
pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi
atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei
întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru
Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1] Deci
sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material,
faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este
prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine
laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.
[2] Prin
minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi
vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza
izolării ei în cele materiale.
[3] Raiul
este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea
omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o
frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba
netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum
pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau
un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.
[4] Pentru
că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm
doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la
început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri
materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie,
având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh,
pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.
[5] În rai trupul
primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se
împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam
de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri
înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum
roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură
şi înviorează sufletul.
[6] Omul
este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la
asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în
virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin
abdicarea de la grija de suflet.
[7] Este obiceiul
Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti.
Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează
mintea prin răsărituri.
[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi
a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă
să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci
cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al
cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi:
Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci
„când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti.
Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă
de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această
raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul
naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti.
Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri
vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis
că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai
apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi
decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi
făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de
înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci,
cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că
mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele
înţelese.
Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este
abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată
până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în
vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu
între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor
şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci
prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu
din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi
unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată
omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea
în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu
aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea
lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg
împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi
S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a
făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a
primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a
Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi
că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel
nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa
trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul
e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face
el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa
şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit
Dumnezeirii neputinţa obişnuită.
Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează
nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel
nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas
intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru
aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese
înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile,
obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se
destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin
firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în
apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte
soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui
Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit
Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa
vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu!
Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii
caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine
bunătăţii.
Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas
în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin
trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu.
Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească
trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe
cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine
este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile
naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai
degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama
Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece
din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost
socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria,
şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru
sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2].
Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor
obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi
întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât
cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi
rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul
Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de
Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu
curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin
logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic
fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că
s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia
veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca
o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe
proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is.
7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea
Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.
«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că
are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi
pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al
unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public
cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el
acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme
a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul
cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă
fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia
ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de
una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt».
Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea
obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a
formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus
«ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din
sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei
pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie
nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac
şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura
virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este
numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de
veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel,
care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o
arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte,
zice, „cu noi este Dumnezeu”.
Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor,
care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată,
tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn
este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a
fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a
vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în
adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe
Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi
semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a
cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn
neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că
Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce
S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi
maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii
de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie
tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în
obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum
zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e
logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a
culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).
«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt.
1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată
grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a
cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt.
1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie
naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de
lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci
fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă
grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul
iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea
de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia:
«n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o
limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce
s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul
cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare
a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”.
Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură
cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul
că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci
există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit
în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de
iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela
neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice
fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este
Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care
iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la
observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel
ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care
chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă
cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte
vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu
acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om
din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după
pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor
Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de
acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3]
e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta,
după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de
Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că
mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau
iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce
nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi
casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme
ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor
din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.
Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor
astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja
existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor
întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat
naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se
întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru
totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că
are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele
ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată.
Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că
nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat
deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat
călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin
venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat,
deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi
smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre
Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu.
Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te
blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin
leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu
putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca
unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au
înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă,
care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe
cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un
loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi
denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte
aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o
materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede
a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea
Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se
avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a
apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii
s-au bucurat cu bucurie mare.
Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.
O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni
al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului.
Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi
rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în
trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a
luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să
se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te
cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii
înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria
a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe
Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în
micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea
dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă,
dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii
curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava
Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu
iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria
în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.
[2] Era
necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă
parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate
de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în
sânul unei familii.
Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.
Părintele Anghelos
Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat
sugestiv: „Dumnezeiasca
Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii
patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot
primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și
schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate
opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus,
Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul
Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.
Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:
Eclesiologia euharistică
Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie
privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat
doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte
de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi participarea
euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de
hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia.
Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui
Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apuseană a
Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a
teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după
captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin
dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea
euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din
secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile
lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în
eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a
amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.
Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica
pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie
Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio
accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie,
centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui
redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă
chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru
Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a
tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi,
neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din
viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, datorită autorităţii
harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală
măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există
şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop
este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor,
a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei
activități în dauna celorlalte.
Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar
putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răspuns la neparticiparea
credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul
harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur,
intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul
cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El
afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi
fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smerită în
Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul care rânduieşte” această
dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia
spre lucrarea episcopului ca manifestare şi ca reprezentare a acestei
dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la
regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care
îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.
Această transferare a harismei dragostei exclusiv
asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se
manifestă numai în acest context. Iar pentru că Afanasiev considera că
Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa
episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu
iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de
scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea
formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa
minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă
propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida
săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].
Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis
Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei
eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au
avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele
abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre
vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imperfecte ale
eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu
recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca
fiind şcoala pentru candidatura episcopală, el consideră că autoritatea
harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt
deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult
cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care]
erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori
Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci
şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în
zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de
citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.
Zizioulas consideră că, în Euharistie,
teologia persoanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul
care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum
face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este
relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice
devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui
Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă
adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr,
dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării
euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia
lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei
şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru
Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al
Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de
obşte a confirmării unității în Adevăr.
Din perspectiva lui Romanides, adunarea
euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o
prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că
Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci
pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin
la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo
intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau
la îndumnezeire:
O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupului lui Hristos dacă se
află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I
Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea
şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă”
sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică
neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la
Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].
În mod evident, opinia lui Romanides se îndepărtează
de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de
orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.
În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar
putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării
euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat
mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul
un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă
prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de
la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul
că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la
împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea
iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau
drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau
încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi
îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi
curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.
În mod evident, Romanides este foarte
râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării euharistice, cu
toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani,
eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o
finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul
Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia
certifică credinţa noastră”[13].
Pentru Romanides, situarea Euharistiei
înaintea şi deasupra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod
inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de
înflorire a eclesiologiei euharistice, o asemenea observaţie ar putea să îi
supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici
neanalizată.
Accentuarea aparentă a Botezului din Duh
în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la
Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism
sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă
niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul
demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia
confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine
(alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii,
Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar
putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite
n.n.) din Ortodoxia contemporană.
[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian
Diaspora…, p. 90.
Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse de peste Hotare (ROCOR) din
15/28 Septembrie 1971
„În privința
problemei botezului ereticilor care primesc Ortodoxia, a fost adoptată
următoarea hotărâre: Sfânta Biserică a crezut din timpuri îndepărtate că poate
exista numai un singur botez adevărat, adică cel care este făcut în sânul său:
‘Un Domn, o credință, un botez’ (Ef. 4:5). În Simbolul credinței se
mărturisește, de asemenea, ‘un botez’ și canonul 46 apostolic poruncește: ‘Un
episcop sau un preot care a acceptat (i.e., recunoaște) botezul sau jertfa
ereticilor poruncim să fie depus din treaptă’.
În tot cazul,
când râvna unor eretici în lupta lor împotriva Bisericii a scăzut și când a
intervenit problema despre convertirea în masă la Ortodoxie, Biserica, pentru a
ușura convertirea lor, i-a primit în sânul său printr-un alt ritual. Sf. Vasile
cel Mare, în primul său canon, care a fost inclus în canoanele Sinodului al
VI-lea Ecumenic, indică existența a mai multor practici pentru primirea
ereticilor în diferite ținuturi. El explică faptul că orice separare de
Biserică îi deposedează de har și scrie despre cei separați: ‘Chiar dacă
despărțirea a început prin schismă, în orice caz, cei care s-au depărtat de
Biserică sunt deja lipsiți de harul Sfântului Duh. Acordarea harului a încetat
deoarece succesiunea legiuită a fost întreruptă. Cei care au plecat primii au
fost consacrați de Părinți și, prin punerea mâinilor, aveau darurile
duhovnicești. Dar ei au devenit mireni și nu au avut nici o putere să boteze
sau să hirotonească și nu au putut transmite altora harul Sfântului Duh din
care ei înșiși căzuseră. Drept aceea, cei din vechime au stabilit cu privire la
cei care veneau la Biserică de la schismatici, ca unii care fuseseră botezați
de mireni, să fie curățați prin adevăratul botez al Bisericii’. Oricum, ‘pentru
zidirea celor mulți’ Sf. Vasile nu se opune ritualurilor de primire a catarilor
despărțiți din Asia. Despre encratiți el scrie că ‘aceasta ar putea fi o
opreliște pentru buna rânduială generală’ și ar putea fi folosit un ritual
diferit, explicând aceasta: ‘Dar mi-e teamă să fie pus un impediment celor ce
se mântuiesc în vreme ce aș ridica temeri în ei cu privire la botezul lor’.
Astfel că Sf.
Vasile cel Mare și, prin cuvintele sale, Sinodul Ecumenic, permite primirea
unor eretici și despărțiți fără un nou botez prin pogorământ pastoral, numit
iconomie, în timp ce stabilește principiul că în afara Sfintei Biserici
Ortodoxe nu există botez valid. Pe baza acestui principiu, Sinoadele Ecumenice
au permis primirea ereticilor prin diferite ritualuri ca răspuns la slăbirea
ostilității lor față de Biserica Ortodoxă.
Cormciaia Cniga
(Pravilă rusească, n.n.) dă o explicație pentru acesta de la Timotei al
Alexandriei. La întrebarea ‘De ce nu-i botezăm pe ereticii care trec la
Biserica universală/catolică’ răspunsul său este: ‘Dacă ar fi fost așa, o
persoană nu s-ar fi întors repede de la erezie, nedorind să fie rușinată prin
primirea botezului (i.e., al doilea botez). În orice caz, Sfântul Duh vine prin
punerea mâinilor și rugăciunea preotului, după cum se dă mărturie în Faptele
Apostolilor’.
Cu privire la
romano-catolici și acei protestanți care pretind că au păstrat botezul ca o
Taină (de exemplu, luteranii). În Rusia, din vremea lui Petru I, a fost
introdusă practica primirii lor fără botez, prin renunțarea la erezie și
mirungerea protestanților și a catolicilor neconfirmați (care nu primiseră
mirungerea în confesiunea lor, n.n.). Înainte de Petru, catolicii erau botezați
în Rusia. În Grecia, practica a fost, de asemenea, felurită, dar după aproape
300 de ani după o anumită întrerupere, practica botezării celor convertiți de
la catolicism și protestantism a fost reintrodusă. Cei primiți prin orice altă
modalitate nu au fost recunoscuți (uneori) în Grecia ca ortodocși. În multe
cazuri astfel de copii ai Bisericii noastre Ruse nu au fost nici măcar primiți
la Sfânta Împărtășanie.
Având în vedere
aceste împrejurări și, de asemenea, creșterea curentă a ereziei ecumeniste,
care încearcă să șteargă definitiv orice diferență între Ortodoxie și erezie –
astfel încât Patriarhia Moscovei, fără să țină cont de sfintele canoane, chiar
a emis o hotărâre care permite romano-catolicilor să primească Sfânta
Împărtășanie (în anumite cazuri) – Soborul Episopilor recunoaște nevoia de a
introduce o practică mai strictă, i.e. să boteze pe toți ereticii care vin la
Biserică, și numai dintr-o necesitate specială și cu îngăduința episcopului
este permisă, prin aplicarea iconomiei sau pogorământului pastoral, să se
folosească o metodă diferită cu privire la anumite persoane, i.e. primirea
romano-catolicilor și protestanților care săvârșesc botezul în numele Sfintei
Treimi, prin intermediul lepădării de erezie și prin mirungere.” (“Church
Life”, iulie-decembrie 1971, p. 52-54)
Această hotărâre este valoroasă în special cu privire la contracararea teologiei baptismale de sorginte și factură ecumenistă. Bineînețeles că prima dată este importantă aplicarea ei practică prin discernământul de care dă dovadă, prin care sunt evitate extremele, adică diluarea ecumenistă și rigorismul exagerat. Tradiția ortodoxă canonică și patristică este foarte bine pusă în evidență și explicată în această dispoziție sinodală.
O dezbatere mai detaliată pe tema existenței harului în celelalte confestiuni este utilă, îndeosebi cu privire la lucrarea harică în actele lor cultice, cum ar fi Botezul.
1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării
liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a
razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti
şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu,
izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască,
desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile,
ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt
mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să
petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă
râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului
tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin
rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne
îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând
mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai
postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un
folos.
2. Există,
fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din
mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din
mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a
greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi
Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă
pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia
zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi
acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi
către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi
plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a
îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor
ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor
noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute
limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim
astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege
toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug”
[Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea,
spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă
izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor”
[Psalmi 139:1-3].
4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii,
să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că
în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii
oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei
şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi înşine şi
cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim
noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre
către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe
El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu
îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite
de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce
unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită
având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că
este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea
bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm
înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai
înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele
viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne
învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să
stăm în biserica lui Dumnezeu.
6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care
face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava
deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie,
spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a
fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu
ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi
lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie
între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor
ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări
binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să
cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe
noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este
timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea
cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre,
care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum
rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu
buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se
roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc
de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat
nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.
8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata
este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în
dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate
oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,
când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].
9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de
oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care
vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai
bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei
ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor
de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către
acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se
ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va
da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire
şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi
să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea
neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu
decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.
10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât
asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce
dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai
Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui,
dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să
caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă
altminteri, chiar îndurând noi osteneala postului şi a rugăciunii, rămânem
lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm
faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul
murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina
postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din
partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni,
şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui
Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.
11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare
[analogie]
, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea
[imaginaţia]
chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al
puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când
postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru
milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele
ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de
post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea
şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor
astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc
la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca
aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.
12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei
tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în
mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi
purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi
scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea
de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi
prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la
o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a
purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor
[Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim
în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună
lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă
de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi
părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin
credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm
în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.
13. Iar postul
care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte
şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea
însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu,
pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva
acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt,
împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru
paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei
mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a
Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie
spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi
credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom
dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în
toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos,
Domnul nostru.
14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel
Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului acestui veac. Spus când urma el să plece din trup[*]
1. Dureros e
cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum mi s-a arătat, însă şi plin de multă
bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi; dar plin
de bucurie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi să fiu împreună cu
Hristos; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi mai vorbi cu voi (In.
14:30). Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi
învăţătorii mincinoşi şi ereticii fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a
spus: Oamenii răi şi impostori vor propăşi spre mai rău, amăgind şi amăgiţi
fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am
făcut, cu harul lui Hristos, precum şi ştiţi, iubitorilor de Dumnezeu; şi
aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele
grăite ieri; dar ştiu că vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu,
cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos. Căci cel iubitor de cărţi pe
drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că Cel ce Mă
iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu
(In. 14:24,21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi
noaptea (cf. Ps. 1:2), adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci
cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din
ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui. Având totdeauna în mâini cărţile
sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a
Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este
a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?
Dar ce este ceea
ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a trecut sub tăcere din cele folositoare
dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă
mărturie, dinainte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare
de fii, care-şi iubeşte proprii fii. Şi aduce aminte despre cele trecute,
despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum
s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă. Şi aceasta nu grăindu-le în
ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu
putere strigându-le prin Lege şi prooroci şi apostoli şi prin Stăpânul Însuşi.
Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă
înalţă glasul tău! (Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte înalt,
cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţă spune: Înălţaţi-vă, nu vă
temeţi! (Is. 40:9). Şi iarăşi David spune: Ostenit-am strigând,
amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa
sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce zice? Vedeţi
cum umblaţi (Ef. 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am grăit lumii
şi n-am grăit nimic în ascuns (In 18:20). Şi în altă parte Evanghelistul
despre El: Stătut-a şi a strigat, spunând: De însetează cineva, să vină la
Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cu câtă
îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi fericitul Pavel spune: Vedeţi
de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, vedeţi de tăierea-împrejur (Flp.
3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt (Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi
de voi înşivă ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au
ieşit în lume (2 In. 1:8). Şi multe sunt de acestea în dumnezeieştile Scripturi
cele Vechi şi ale Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea
noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu
urechile lor greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis (Is. 6:10). O, cât
de multe şi de mari scrieri auzind, nu înţelegem! De unde vom fi şi fără
răspuns în ziua cercetării, când va veni Cel ce luminează cele ascunse ale
întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi
cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le auzim şi nu le primim.
Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreaptă, şi
ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi, Doamne. Şi cu
adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David, care spune: Şi s-au
amestecat cu neamurile şi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:34). Pentru
aceasta suntem smeriţi în tot pământul pentru păcatele noastre şi au sosit la
noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Şi păstorii sunt lupi şi
oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de a
auzi cuvânt al lui Dumnezeu (vezi Amos 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăjduiesc
în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe
Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).
2. Cutezaţi,
deci, căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această
foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi în zilele acelea că voi aduce
foamete pe pământ; nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi
cuvânt al lui Dumnezeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus
căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune?
Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de
suflet şi dăunătoare! O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea
care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul.
Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul,
spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de la mine! (Ps. 27:1) Şi despre
credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte
sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32:19). Şi în altă parte
spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:18) şi iarăşi: Milostiv
şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5).
acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să
nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de suflet; să cercetăm ca să
nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către cei
fără de grijă: Vă rătăciţi, neînţelegând Scripturile (Mt. 22:29).
Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea ucigătoare
de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors
noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca:
Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemuită
şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scriptură. Cercetează
şi vei afla şi, aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea,
cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e ascuns Fiul, adevărata
înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L, fericit vei fi, după cum este scris:
Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13). Cercetează,
iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie
femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămară a tot
binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi
despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de
Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi
de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de
cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea păstorilor, acolo e pierzania
oilor. Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa
dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să
înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor
nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele
dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor. Numai că nevoia de faţă este să-i
arăt din Sfintele Scripturi că aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai
turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea
s-au şi numit cu dreptate lupi de către prooroci şi de Însuşi Stăpânul şi de
fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi
grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi
şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi
răi şi antihrişti şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de
Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Duhului, care hulesc Duhul harului,
cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din
pricina cărora calea adevărului este hulită. Dar pentru acestea şi fii ai
diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului
(1In 3:10). Trebuie, deci, să ne ocupăm întâi de aceştia şi să vorbim cândva şi
despre sfârşit. Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor,
precum spune Apostolul, şi s-au ridicat vremuri groaznice şi fărădelegea s-a
înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să
desfacem cărţile sfinte, în care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând,
la munţii cei sfinţi, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim şi să
fim purtaţi de orice vânt al învăţăturii prin nimereala oamenilor, prin
dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4:14). Să nu rămânem jos, ci să ne
suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul
nostru spunând: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi (Lc. 21:8); vedeţi să nu
vă rătăcească cineva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu
pierdeţi cele ce aţi lucrat (2In. 1:8); şi Pavel: Luaţi seama la
câini; luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama şi Luaţi
seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră
despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei
nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se grăieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi
seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte
nu numai la ei înşişi, ci şi la toată turma. Căci nimic din cele folositoare
nouă nu a tăcut dumnezeiasca Scriptură.
3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai între laici, ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor, însă nu şi purtările[1]; către care vreme potrivită este a zice: Vai vouă, călăuze oarbe, neînvăţaţi şi neîntăriţi; arătoşi cu hainele, şi nu cu cărţile, care aţi lăsat cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi grijă! Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul. Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Să-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos; şi pe mulţi vor amăgi (Mt. 24:4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proorocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16), zice; adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune. Căci tot pomul din roada lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20). Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte. Ascultaţi, păstorilor, glasurile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă şi triumfă asupra lupilor celor ascunşi; ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă, şi de toată turma. Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi! Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia cerurilor. Căci voi nu intraţi, nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In 8:44; Mt. 23:13). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele(In. 10:26). Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răspunde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe. Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor, ci şi prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeu se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos, Care vorbeşte prin mine (2Cor. 13:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici. Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul[2] sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după Povăţuitorul tău, Hristos Domnul. Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni în zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2Pt. 3:3). Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cumpărat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor; pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului, care au părăsit calea cea dreaptă. Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor, Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma l-a aruncat, ca un corifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului. Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.
4. Dar să
revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apărut;
pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh,
ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi
au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce
această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua
(bucură-te!). Căci cel cel-i spune bună-ziua se face părtaş şa faptele lui cele
rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui
Hristos nu are pe Dumnezeu (2In. 7-11). Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan,
fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit
Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu
teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al
lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu
ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci cel ce
este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului,
ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai
rele rabdă. Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care
au fost scrişi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă
harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân
şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La
sfârşitul vremurilor în vremea din urmă vor fi batjocoritori, care vor umbla
după poftele lor necuviincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă
pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora
bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac. 1:12). Acestea şi mai
multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne
şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău
de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei
sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea
între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (Fapte 20:29). Vezi că
pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu Învăţătorul despre
ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi? După cum zice Pavel în
altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi
seama la tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu
filozofia şi cu deşarta amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că
zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel
de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima
şi a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite
şi străine (Evr. 13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre
tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei
spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15). Ascultaţi iarăşi,
cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei
vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de
dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe
fericitul Pavel strigând: Nu puteţi să beţi paharul lui Hristos şi paharul
demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa lui Hristos şi de masa
demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi! Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer
vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l
facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc:
Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce
părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun:
Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e
pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti? Acestea
Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte, Pavel, vasul alegerii,
îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu
vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa
Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi fericiţii
cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei
fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc
în mijloc. Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi
iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra
vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut
vrăjmaşi (Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărnicesc
buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii
necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia
proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am
înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucurie
pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is. 48:22).
5. Prin urmare
ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Însă ajung şi
acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite
nici prin cele multe nu va fi convins. Însă încă puţin să mai zăbovim la
graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra
vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor
este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea proorocului,
cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi!
Ascultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi
înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului,
nu daţi uşă lupilor! Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru
Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui
Dumnezeu nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi
prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat
pierzării. Asemenea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului,
Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l
apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu,
şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui
spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând înapoi de la hula
acestuia. Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor
necurate ale întunericului, ci mai degrabă chiar mustraţi-le, după cum şi
apostolii şi David, părintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi
multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu
împotriva lor şi spunând: Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii
vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că
n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl
vei batjocori. Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El,
prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne,
pleacă cerurile şi Te pogoară; Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă
pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu,
Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr? Nu-Şi
întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat
cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului
nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe,
ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un
bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos templu şi i-a împins şi i-a
gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o
peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă
v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu
de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma. Apoi, scoţând afară pe toţi, adică
pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşitul şi pustiirea şi
dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce
cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum
s-au făcut faptă cuvintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii,
adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul
Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va
fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut. Căci El cel dintâi a făcut aceasta
şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi
fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale
acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi,
dezrădăcinându-i pe cei erau nepocăiți, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei
pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru
fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Biserica, împăraţi
şi puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca
nimic?
6. Căci unde e
aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici,
ucenicul şi înaintemergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al
acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu
cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de
adâncă tăcere, spurcăciunile şi necurăţiile despre care şi Apostolul a spus: Căci
cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune? Unde este Marchion, unde
Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde
Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotrivă adevărului, despre care strigă
Biserica: Înconjuratu-m-au câini mulţi? N-au pierit toţi? Căci au fost
risipiţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe
luptătorii împotrivă şi războinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe
fericiţii bărbaţi care erau odinioară în fruntea Bisericilor. Însă multă
deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau
războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor,
aceştia ai hainelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi
fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O,
fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat
demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc
nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se,
spunea: Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Zic şi eu cu
lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au
strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii? Dar ce ne
împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi?
Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie,
buna-mireasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli?
Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde
Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care
trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e
Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi
ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem
cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor,
călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor,
primitorul Duhului, vasul virtuţilor? Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă
diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe
alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum.
Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar
aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar
aceştia în bunuri şi în agoniseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi
brutării şi mese strălucite. Cuvântul lor e mult despre acestea în fiecare zi
şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor
da cuvânt în ziua judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răspund,
spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca
cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca
de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a
bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei,
au agonisit țiitoare cu pretext de servitori. O, adânc al ruşinii! O, propăşire
a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! În rest de
aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi,
răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi,
dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală
răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic –
nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi,
rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Însă mai
lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui
Dumnezeu (Mt. 19:24). Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă, vreţi
să biruiţi ereziile? Însă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur
şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a
lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu
aibă bani la cingători? Cu adevărat rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu
auziţi pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă,
bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a
amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii;
despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost
întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui
Dumnezeu; dar voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi, fiecare
după cum a crezut. Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu
lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo
oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va
prăpădi; căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.
7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încredinţat talanţii. Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tragere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă. Şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lumea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfintele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală. Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necredincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis dinainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu adevărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta. Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică[3], de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fecioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi leapădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se numească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte. Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin puţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate faptele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci Împăratului celor ce împărăţesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest, aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor. Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti! Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce săvârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.
8. Şi nu te mira
dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis:
Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri (Fapte 20:30).
Încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară
şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă
amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi să nu vă
amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop,
nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii
vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea
bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia. Dar voi, iubiţilor, nu vă
amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în El să
umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici
cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când
voi începe să vorbesc despre sfârşit, înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din
mine. Toate minunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar
capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus de
cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toată istorisirea şi loveşte [de
uimire] tot auzul. Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de
la Învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia
spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii
Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al
sfârşitului acestui veac? Vezi înţelepciunea şi priceperea ucenicilor.
Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apropiat toţi, ci deosebi şi
zic: Zi nouă, Stăpâne, şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi
nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii
toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă,
Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului, când va să vii să judeci viii şi morţii a toată lumea;
când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se
va pleca tot genunchiul al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
sub pământ. Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate
neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu
fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul.
Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi
vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape; acum
a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţătorii
mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns
într-înşii? De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe
aceştia ca lupi ai turmei şi înaintemergători ai Antihristului, apoi a zis
dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie
peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţelegem, văzând pe alocuri
războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit,
cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti
mulţi şi se vor vinde unii pe alţii. Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt
toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a
plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam,
împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi
împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi împotriva
diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci,
pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta
a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi
amăgiţi. Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propovădui această
Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci aşteaptă
sfârşitul, fii gata să vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care
va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii.
Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi
vor da semne şi minuni încât, de-i cu putinţă, să amăgească şi pe cei aleşi.
Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai
lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lucraţi
de ele, se fac înaintemergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi
prin dogmele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului
pierzării.
9. Pentru
aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi
amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată,
dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei
expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi
dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul
din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă; nimeni nu
are dezvinovăţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate;
vedeţi să nu vă amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în
locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu
sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să
nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre
acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de
Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn să nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă,
nici la mâncare sau la băutură sau cu prietenie sau cu pace. Căci cel ce se
înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca
Biserică. Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu
îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit
anatema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te
urăsc pe tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură
desăvârşită i-am urât pe ei. Înfricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce
faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor. Dar
se potriveşte şi aici [cuvântul] Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să
venim la cele aşezate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi, ca să zic
pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata
şi pregătit şi să nu te ocupi mai mult decât cu cele scrise. Mulţi neînvăţaţi
şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi
lor! Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia
seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi
pe calea împărătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci
în cer, cu care sârguieşte să fii totdeauna în înţelegere! Ai acolo sărbătorile
îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti; ai pe
mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa
monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia
doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai
în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile
acestora, citeşte-le ca să afli mult folos. Fă-te negustor al cuvântului
dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce
spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti
şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vei vedea
vreo răzmeriţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură.
Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta! Când vei vedea
pe mulţi care nu înţeleg, nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei
vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care spune: Se
vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea]
amăgitori în cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor ce
scriu răutate. Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi
ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de
vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oamenii desfrânaţi şi
impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi fiind amăgiţi. Când vei
vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce
grăiesc cuvântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă
lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De
M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Când vei vedea popoare
alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de
neamuri şi la mantici şi la învăţăturile demonilor şi la cei ce întreabă duhurile
necurate, nu te agita, nici să nu cazi! Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori
făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care
spune: În vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte
la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi
iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă,
ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor întoarce
auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.
10. Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amăgire, agitaţie şi glasuri răzvrătite, adu-ţi aminte de Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră[4], care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi timpane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg. Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Însă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţelegere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu huzurească creştinul şi tu spui: Ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri? Care carte a Sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin Însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngăduit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte? Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic. Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El Însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hristos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? Însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? Însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ascund de faţa Lui. De te sui în cer, El acolo este; de te cobori în adânc, acolo e de faţă. Căci scris este: Toate câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fugă; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu neputinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie împotrivă? Căci El Însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea. Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeiasca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care l-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru păcatul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire. Într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.
11. Însă cine dă
într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă
cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările,
lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este;
şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare
va secera ceea ce seamănă şi fiecare îşi va purta povara sa. Ci, precum ai
vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat,
arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele
usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce
voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi
scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi în cuvinte, de voie şi fără de voie,
noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La
cine voi scăpa? Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine
trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi puterea noastră.
Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi
îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi
iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta
scapă şi tu, Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o
duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor;
care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni
pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte
păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;
Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se
întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce
strigă către El zi şi noapte; Care a zis: Bucurie se face în cer
pentru un păcătos care se pocăieşte. La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcrimând.
Pocăieşte-te şi nu te îndoi; pocăieşte-te şi nu fi fără curaj, nici nu te
nesocoti pe tine însuţi, având leacul mântuirii. În cer bucurie se face de te
pocăieşti şi tu eşti uşuratic? Îngerii tresaltă şi tu dormitezi? Pentru tine a
venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine,
fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am
venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni
neasemănată a Stăpânului! N-a venit, deci, să cheme pe drepţi, zice, ci pe
păcătoşi. Cutează, deci, păcătosule, şi nu fi fără curaj! Căci pe tine a venit
să te cheme Păstorul cel bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât,
spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi. Căci n-a venit să cheme
pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de
nespusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci
a adăugat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi,
ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă,
ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi
lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns
şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru
păcatele lor. Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul
celor ce se pocăiesc va lucra împreună şi te va întări şi vei afla har mult şi
ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurul. Multe sunt căile vieţii,
precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mântuieşte-te,
numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai
pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină,
plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul, posteşte,
priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea
sârguieşte să le aduci lui Dumnezeu totdeauna. Însă şi acestea cu scop şi cu
judecată trebuie făcute ca să nu alergi la nimereală şi să te osteneşti în
deşert.
12. Deci, făcând
aceste virtuţi şi aducând lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte cu de-amănuntul şi
cercetează nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă
deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, Cu frică şi cutremur
lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi
oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre.
Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te,
păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi
se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu
ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci
zice: De nu iertaţi oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc
nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este
şi credincios în toate cuvintele Lui. Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi
pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu
astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi,
fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci
poartă grijă de mântuirea ta ca să te încununezi. Nu întoarce spatele
virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată
bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi
m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată
calea cea rea am oprit piciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să
păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca, atunci
când va veni Cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau
asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi
şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Şi iarăşi spune: Fiţi gata,
că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Ascultă şi pe
Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă. Înţelegeţi ce înseamnă necurmat,
adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa,
şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând, şi odihnindu-te, şi păstorind, şi
muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare
sau deosebirea locului. Căci nu e circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci În
mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David,
rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea locului,
ci zicea lăcrimând şi sfătuindu-şi sufletul său: În tot locul stăpânirii
Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tu, iubitule, nu aştepta
ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în
tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în
tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi, toţi care locuiţi lumea, laolaltă
bogatul şi săracul, fie bărbat, fie femeie, fie maturi, bătrâni şi tineri,
împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremeas-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Să
lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea
întreagă şi cu dreptate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând
fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine totdeauna, fraţilor, şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi
apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă
răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe
Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care
S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl
aveţi. Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi
îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu
vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin
pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu
adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu
neputinţă să mintă Stăpânul meu. Căci L-am auzit spunând: Cele ce ies din
buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu,
Care nu voiesc moartea păcătosului. Auziți că S-a dat pe Sine Iubitorul de
oameni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă
pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte
de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Domnului, Care ne-a făcut pe
noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvintează,
arată faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce
se pocăiesc, El ne primeşte pe noi, care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui
fie slava şi tăria şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[*] Traducere din greaca veche după PG 59: 553-568. Text apărut și în revista „Glasul monahilor” în 2004.
[1] Joc de cuvinte. Locurile (τροποι) şi purtările, felul de a fi (τροποι) sună asemănător în greceşte.
Mitr. Ierotheos de Nafpaktos continuă seria de
articole pe tema primatului în sânul Bisericii Ortodoxe, susținând, de data
aceasta, că autocefalia este o caracteristică improprie atribuită Bisericilor
Locale. Ultimul său articol pe această temă, Termenul de
«Biserică Autocefală», care a fost tradus și în engleză, a
primit o critică îndreptățită din partea unui profesor oarecare grec, Nikolaos
Manis, care exprimă o dilemă: «Biserică
Autocefală» sau ecleziologie «autocefală»?. Critica adusă este
neașteptat de valoroasă și merită să fie rezumată în rândurile de mai jos.
Înainte de toate, voi expune pe scurt concepția Mitropolitului
despre autocefalie și inconsecvențele ei.
Ca observație generală, în ultimele sale texte se
bazează îndeosebi pe teologi contemporani și foarte puțin pe Sfinții Părinți și
canoanele Bisericii. Cel puțin ideile de bază nu sunt sprijinite pe mărturii
patristice. Lucrul acesta este în contradicție flagrantă cu critica sa la
adresa teologiei post-patristice. El însuși
ajunge să răstălmăcească tradiția Părinților, făcând apel mai mult la teorii
moderne. Chiar dacă nu se folosește de scrierile teologilor personaliști, totuși nu valorifică cum
se cuvine comorile tradiției patristice.
Ultimul său articol prezintă o teorie despre
autocefalie care sună astfel: termenul provine de la existența unor episcopi
autocefali, care erau subordonați direct Patriarhului, nu Mitropolitului din
regiunea din care făceau parte. În mod analog, Bisericile Autocefale nu trebuie
înțelese ca fiind independente, ci ca având un Protos, care este primul
din diptice, adică Roma odinioară și acum Constantinopolul.
Își începe pledoaria de la faptul că Biserica își
are drept cap pe Hristos, însă și episcopii sunt conducători ai Bisericii:
„Întâistătătorii locali sunt priviți ca și conducători în tipul/felul și locul
lui Hristos, și nu ca reprezentanți sau vicari ai Lui”. Pornind de la canonul
34 apostolic, desprinde ideea că Mitropoliții sunt conducători ai Bisericilor
Locale, care cuprindeau și alte Episcopii. Nu este clar de ce este raportat
acest canon doar la Mitropolii, nu și la Patriarhii, deși nu se menționează în
cuprinsul său decât că fiecare neam trebuie să-și aibă drept cap un episcop,
care să acționeze sinodal împreună cu restul ierarhilor din acel teritoriu. Acest
lucru nu se aplică doar la nivel mitropolitan, ci și patriarhal. Spre exemplu, ortodocșii
din Republica Moldova au un Mitropolit, care este subordonat Moscovei, dar cei
din România au un Patriarh, care nu este subordonat nici unui alt episcop
direct. Rezultă că avem de-a face cu o teorie care nu se susține: Mitropoliile
au un Protos și, prin analogie, și Patriarhiile au unul, în
consecință, și Biserica în ansamblul ei ar avea unul. Însă trebuie observat că aplicabilitatea canonului în
discuție nu este doar la nivel de Mitropolii, ci și la nivel de Patriarhii, fără
a presupune neapărat un superior al episcopilor din fruntea creștinilor de diferite
neamuri.
În capitolul al 3-lea Mitropolitul face referire
la Arhiepiscopi autocefali, care au
apărut cu trecerea timpului, fără a menționa când și unde anume. Un exemplu ar
fi Metodie din Moravia. Sursa acestor informații este Ioannis Tarnanidis, fără
altă documentare istorică sau măcar trimitere precisă.
Termenul de „autocefal” se găsește la canonistul
Balsamon. Acesta spune, în comentariul la canonul 2 al Sinodului II Ecumenic,
că Mitropoliții din Asia, Tracia și Pont erau autocefali și abia Sinodul IV a
hotărât să fie hirotoniți de Arhiepiscopul de Constantinopol, nu de Sinoadele
lor mitropolitane. Există un aspect pe care nu-l menționează IPS Ierotheos: situația
lor este comparată de acest canonist cu cea a unor Biserici autocefale, cum ar
fi Bulgaria, Cipru și Georgia. Ultima primise autocefalia de la Patriarhia
Antiohiei, sub care fusese mai înainte. Așadar este uimitor cum dintr-un text
în care sunt menționate Biserici autocefale este preluată doar informația
despre Episcopi autocefali, care, în plus, chiar aveau statut independent. Mai concret,
Mitropolitul Ierotheos face referire la termenul de Biserică autocefală pomenit
de Balsamon, dar în comentariul altui canon, deși se regăsește și în comentariul
canonului amintit mai sus. Deci teoria că inițial doar episcopii au fost numiți
autocefali și Bisericile abia peste câtva timp rămâne nedemonstrată.
Mai departe, deși face o critică a sistemului
papist din Apus, practic ajunge să afirme același sistem ierarhic și în Răsărit.
Din faptul că Sinodul (Pentarhia de odinioară sau Sinaxa Primaților de astăzi)
este forul suprem, peste Bisericile Autocefale, iar acesta este prezidat de un
Protos, decurge concluzia că în Ortodoxie este necesar să fie un cap al ei, în
persoana Președintelui Sinodului Panortodox. Dar această concluzie este una pur
logică, nebazată pe dovezi istorice și, cel mai grav, în contradicție cu afirmația
din început că Hristos este capul Bisericii.
Este prezentată o analogie între întruchiparea lui
Hristos în persoana ierarhului care slujește Liturghia, care este întâiul între
co-slujitori, și primatul jurisdicțional între Patriarhi. Scrierile Sf. Simeon
al Tesalonicului vorbesc doar despre Liturghie și ordinea de onoare, nu despre
conducerea Bisericii și ierarhizarea jurisdicțională. La fel, corespondența
dintre ierarhia prezentată de Sf. Dionisie Areopagitul este pusă ca un model al
primatului în Biserică, deși Sfântul vorbește despre cele trei trepte ierarhice
(arhiereu, preot, diacon), nu și despre o ierarhie piramidală care are alt cap
decât Hristos. Într-adevăr, prin har, Hristos este prezent și lucrează prin
arhierei și ar putea fi justificată existența unui conducător suprem, dar
practica ne arată că acela este doar Domnul Însuși. Mai jos de El sunt
apostolii și urmașii lor, nu o persoană anume.
Practic, toată argumentația constă, în principiu,
în aceste cuvinte: „La cine se raportează Întâistătătorii? Nu ar trebui să se
raporteze la Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor, cu Patriarhul Ecumenic drept
Protos? Altfel, probabil că autocefalia este interpretată drept ‘autocefalarhie’
(guvernare de sine independentă)? Și Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor nu
are nici un cap sau Protos? Este Biserica Ortodoxă fără cap, în maniera
protestantă?”. Cu alte cuvinte, avem de-a face doar cu niște raționamente și
întrebări confuze care s-ar dori a fi argumente solide. Mai mult, răspunsul
este simplu: capul este Hristos nevăzut. Așa cum la o Liturghie poate fi protos
un preot, iar altă dată alt preot, fără să însemne asta că vreunul este
conducătorul celuilalt în sens absolut, la fel este și între Patriarhi, ca să
păstrăm comparația făcută chiar de Mitr. Ierotheos.
Însă cele mai grave afirmații și acuze sunt aduse
în ultimul capitol, al 7-lea. Aici se spune că oprirea pomenirii Patriarhului
Bartolomeu de către ruși este schismă și ieșire din Biserica Ortodoxă deoarece
s-au rupt de capul ei „în afară de cazul când Protos-ul a căzut
într-o erezie și aceasta a fost probată sinodal”. Practic, avem de-a face cu
aceeași atitudine ca în cazul semnatarilor documentelor din Creta, care se
declară ortodocși fără a binevoi să-și confrunte temeinic părerile lor cu
învățătura statornicită în Biserică, declarând pe cei ce au întrerupt pomenirea
drept schismatici în mod automat.
În rândurile de mai jos
voi prezenta, într-o traducere selectivă, combaterea adusă de profesorul
Nicolaos Mannis, care aduce un aport important la tema de față.
„Din păcate, în textul acesta IPS-ul vine în
contradicție în principal cu sine însuși. Pentru că, deși dezvoltă foarte
corect ecleziologia ortodoxă despre Capul Bisericii (doar Hristos), se
contrazice apoi, considerând drept cap pe «Protos», indiferent dacă îl respinge
teoretic.
Scrie IPS: «Patriarhul Ecumenic are anumite funcții
ca Prim-Tron, pe care i le-au recunoscut în practică toate Bisericile Ortodoxe.
Printre altele, este faptul că a prezidat
Sinodul II Ecumenic și la următoarele Sinoade Ecumenice». Totuși
aceasta nu este deloc întocmai! Pentru că la
Sinodul II președinte a fost Sf. Meletie al Antiohiei și numai după moartea
lui a fost ales președinte Sf. Grigorie Teologul, Arhiepiscop de
Constantinopol; la Sinodul III
președinte a fost Sf. Chiril al Alexandriei, iar Nestorie al Constantinopolului
a fost condamnat; la Sinodul IV și VI
președinția a fost ținută de legații Papei de la Roma; doar la Sinoadele V și VII au prezidat Patriarhi de Constantinopol (Sf.
Eutihie și Sf. Tarasie).
IPS-ul continuă scriind că Patriarhul de
Constantinopol «a acordat nu numai Tomuri de Autocefalie, ci și demnitatea
și cinstea de Patriarhie tuturor Bisericilor mai noi de la Biserica Rusiei până
astăzi».
Totuși nici aceasta nu este deloc întocmai. Este cunoscut
din istoria bisericească faptul că la 1589 Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos
al Constantinopolului a acordat vrednicia patriarhală anticanonic Bisericii
Rusiei (dându-i locul al treilea) și a înaintat ca Patriarh pe Mitropolitul Iov
al Moscovei[1]. Totuși
este cunoscut că la această acțiune samavolnică au reacționat mulți Ierarhi
luminați, precum Ierothei al Monemvasiei și Sf. Meletie Pigas, care cunoșteau
că, după ecleziologia ortodoxă, numai
Sinodul Ecumenic dă vrednicia și cinstea patriarhală. Mai întâi Ierothei al
Monemvasiei a reacționat și a «a spus îndeosebi Patriarhului: Stăpâne al
meu, aceasta nu merge, pentru că marele Constantin a făcut Patriarhiile prin
Sinod Ecumenic; și marele Iustinian a făcut Arhiepiscopie Ahrida prin Sinod
Ecumenic și Ierusalimul Patriarhie pentru cinstitele patimi ale lui Hristos»[2].
Patriarhul Ieremia, în efortul de a-și consolida fapta lui samavolnică, a
convocat un Sinod Endemic în mai 1590 în Constantinopol (care a cedat Tomosul
Patriarhal Bisericii Rusiei, așezând-o în poziția a cincea), la care au
participat și Patriarhii Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și
optzeci de alți Episcopi[3]!
Pe lângă acestea, Sf. Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, cel caracterizat
și ca un «nou Fotie de după schismă»[4],
a reacționat și a revendicat convocarea unui Sinod Ecumenic. În epistola lui
către Ieremia al Constantinopolului din 1591 scrie următoarele lucruri foarte importante,
care constituie niște catapulte împotriva tezelor IPS-ului de Nafpaktos și
oricărui alt apărător al samavolniciei fanariote din epoca noastră: «Am
văzut aceste lucruri grozave cu privire la ridicarea la rang de Patriarhie a
Mitropoliei de Moscova; căci nu-ți
ascund că acest lucru nu ține de un Patriarh (doar Noua Romă a cunoscut să urmeze pe cea Veche), ci de un Sinod și
Sinod Ecumenic (adică al ortodocșilor)· căci în felul acesta au fost așezate și
Patriarhiile de până astăzi. De aceea trebuia ca sufletul tău sfânt
și al celorlalți frați să se angajeze la vot, căci trebuie ca toți (după cum au
stabilit Părinții la al III-lea Sinod) să știe ce se face, pentru că este o
reflectare aspra unui fapt comun. Și este evident că nici un Tron
Patriarhal nu se supune altuia, ci este legat de Biserica sobornicească»[5].
[…]
De altfel, singura întâietate pe care o recunoaște
Biserica lui Hristos este întâietatea cinstei cu totul protocolară, pe care impune,
după Macarie al Ancirei, în a «prezida, a ședea primul, a vorbi primul, a
spune părerea primul, a semna primul în adunările și acțiunile sinodale și a fi
pronunțat numele lui în Diptice»[6].
Deci iată ce mod de «privilegii deosebite» are «Protos»-ul: să săvârșească
dumnezeiasca Liturghie, să stea pe primul loc, să vorbească și să-și exprime
primul părerea, să pună primul semnătrua lui și să fie pomenit primul numele
lui în Diptice! Adică nici o legătură cu «privilegiile» pe care vor să i le
recunoască neopapistașii și avocații lor.
Mai departe IPS-ul avansează la propuneri pentru
anularea pomenirii tradiționale a Întâistătătorilor («pentru toți episcopii
ortodocși») și înlocuirea ei cu pomenirea Patriarhului de Constantinopol de
către ceilalți Întâistătători (acesta s-ar transforma în felul acesta în
Protos mondial, după modelul papistaș!), propuneri care clar învață o
ecleziologie «autocefală» a monarhiei Fanarului în locul ecleziologiei ortodoxe
cu privire la poliarhia (pluriconducere) unor episcopi-conducători sub monarhia
absolută a Capului general, Care este numai Hristos!
În acest punct trebuie să fie accentuat faptul că
aceste teze ale IPS-ului nu sunt susținute de Părinții Bisericii. Dimpotrivă,
pozițiile patristice sunt tocmai opuse și nimeni nu vorbește despre vreun
«primat mondial» și «cap al celorlalți Întâistătători». Sf. Meletie Pigas scrie
în acest sens: «Bisericile fiecăruia și capii Bisericilor, care se adună toți
odată într-un singur plen (sic) al Bisericii sobornicești constituie un trup, al cărui cap este numai Hristos! Așadar
Biserica sobornicească, ce are un Cap sobornicesc pe Hristos, nu este o
pocitanie. Căci capetele diferite[7] nu
dăunează rațiunii sobornicității, ci o împlinesc prin cele ale fiecăruia; după
cum nici Bisericile diferite ale Bisericii una nu dăunează rațiunii
sobornicității»[8]. Și Sf.
Maxim Peloponesiatul mai detaliat: «Și toți sunt capete, toți învățători,
toți păstori ecumenici ai Bisericii și ei
au cap sobornicesc pe Hristos, pe Care sunt întemeiați și ei, cu toată
Biserica, toți sunt slujitori și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, la
care aduc și pe ceilalți creștini. Chiar dacă sunt căpetenii, dar nu sunt
astfel de căpetenii încât să dea viață mădularelor din partea lor. Pentru că
numai Hristos face asta, ca Unul ce este viață în sine și dătător de viață… Și
oricine este despărțit de El[9],
chiar și păstorii înșiși, chiar și Apostolii (sic), nu se poate să fie viu. Deci sunt numiți și ei căpetenii, dar
în parte, nu deplin»[10].”
[1] Vezi Feida, Εκκλησιαστική ιστορία της
Ρωσίας, εκδ. Αποστολικής Διακονία (Αθήνα), 2011, σ. 295.
[2] Κων. Σάθα, Βιογραφικόν Σχεδίασμα περί του
Πατριάρχου Ιερεμίου Β’, Αθήνα, 1870, σ. 21.
[10]
Μαξίμου Πελοποννησίου, Εγχειρίδιον
κατά του σχίσματος των παπιστών, Βουκουρέστι, 1690, σ. 36-37, 79. Și iarăși
nici o referință la cineva care să fie căpetenia anumitor capete
Dintre toate, simptomatică este propunerea ca Patriarhul Ecumenic să nu mai pomenească nominal pe toți ceilalți Întâistătători. Acesta este, de fapt, adevărul cel mai incomod: toți Patriarhii sunt egali, drept aceea se pomenesc între ei. Acest fapt provine din vremea apostolilor, când nici unul nu era superior celorlalți. Putem asista la o răsturnare din temelii a rânduielii Bisericii Ortodoxe, iar unul din teoreticienii acesteia pare a fi, din păcate, chiar IPS Mitropolit Ierotheos.
Caracteristica cea mai importantă a vieții Sf. Ioan Maximovici, prăznuit astăzi, este că a făcut nenumărate minuni prin rugăciunile sale și avea un mod de viață foarte nevoitor chiar și în mijlocul civilizației. Dar o altă trăsătură importantă este păzirea neabătută a tradiției ortodoxe într-un mod echilibrat. S-a delimitat de erorile teologice ale vremii sale, dar fără să intre în polemici inutile. Acest aspect îl zugrăvește ucenicul său, Pr. Serafim Rose în rândurile ce urmează.
Fragmente dintr-un Cuvânt de învățătură rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976 la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinților Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan.
Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puține ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericești care aveau o circulație foarte restrânsă și care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericești din Iugoslavia anilor 1920 si ’30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China si America. Am găsit, printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînțeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varșovia în 1930 și din care probabil n-au mai ramas decât câteva copii. Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci –, dar are și mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov și a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”. (Lucrare tradusă și în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj -Napoca, 2000, n. trad). A scris, de asemenea, despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă și multe alte asemenea teme.
Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiția ortodoxă și este el însuși un izvor de adevărată teologie ortodoxă.Nu are nici un fel de influențe străine sau vreo supraaccentuare a unei părți a tradiției din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuțiile ce se poartă în limba engleză despre așa zisa influență apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevaratul stil ortodox iconografic, dar în același timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite și au fost binecuvântate să se afle în biserică.
A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce S-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reușit să se descurce cu un subiect care, la vremea aceea, era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie, opunându-se la ceea ce el numea interpretarea scolastica a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puțin prea departe în direcția opusă și astfel a pus un accent prea mare pe semnificația rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca și cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată. Aceasta se intamplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alți teologi. Unii merg puțin prea departe într-o parte și, ca o contracarare a acestui fapt, celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere și cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învățătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – și, în același timp, a corectat câteva dintre greșelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său. De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferințele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinților Părinți vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedește natura umana a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferințele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta și a arătat de asemenea și partea bună a învățăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una și alta, unii apărând un punct de vedere, alții apărându-l pe celalalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el nici un fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era. […]
Lucrul
important pe care noi îl învățăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne
ridicăm mai presus de ceartă în teologie. (Acest fel de a face teologie este
explicat de Pr. Serafim și în prefața pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creștinii ortodocși
din zilele noastre, care sunt înconjurați de non-ortodocși, sunt foarte
folositoare distincțiile atente pe care le face între învățăturile ortodoxe și cele
ale romano-catolicismului și protestantismului, chiar în unele opinii care la
exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva
non-ortodocșilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice –
ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al
acelora, prezintă învățătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creștinul
ortodox să-și înțeleagă credința mult mai bine. Pr. Mihail, în toate scrierile
sale, nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidențieze prin asprimea
criticilor sale – greșeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă
să dăruiască propriile sale reflecții smerite și senine despre bogăția învățăturii
ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită și experimentată de veacuri
de către teologii și creștinii simpli dinaintea lui. Chiar și atunci când, în
numele adevărului, găsește că este necesar să critice o concepție, fie ea înăuntrul
sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicatețe și bună intenție,
încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat. Mai mult decât orice, în
scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe
autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece și raționalistă.
Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi și contestări
ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu,
în concordanță cu de-Dumnezeu inspirata învățătura a Ortodoxiei. De aceea,
prima ei țintă și intenție este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi
inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământești, pentru
a întrezări dumnezeiescul început și sfârșit al tuturor lucrurilor și astfel să
dăruiască energia și încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu și la
casa noastră cea cerească. Acesta este, cu siguranță, înțelesul și duhul
teologiei celor trei străluciți „teologi” ai Ortodoxiei: Sf. Ioan
Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Simeon Noul Teolog; ei se poate
spune că au dat tonul teologiei ortodoxe și acesta va rămâne tonul și sarcina
teologiei chiar și în vremurile noastre analitice și împietrite la inimă. Pr.
Mihail este calm și obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmații sobre
discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.” (Protopresbiter
M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology,
translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska
Brotherhood, 1997, p. 17, 12 – n. trad). Dacă luăm oricare dintre scrierile
Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există
absolut nici un fel de controversă. Chiar și atunci când se „luptă” cu cineva
ca Bulgakov și trebuie să arate unde îi citează pe Părinți greșit și unde învățătura
sa nu e ortodoxa – chiar și acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noștri
savanți. Din contra, este foarte calm. Unde e o anumita învățătură a Părinților
– o prezintă; și unde Bulgakov greșește arată: „Aici nu e bine, aici a citat
greșit”.
Dintre toți acești eretici ai Școlii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a
fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinți.
Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinți prea bine și de aceea sunt
foarte impresionați când, de exemplu, Bulgakov citează o învățătură despre
Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că exista o concepție
imaculată –, ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învățătura
ortodoxă, nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut
în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoșesc și, de asemenea,
că ea avea urmările păcatului în mintea sa. (Aceasta expresie trebuie înțeleasă
în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoșenia
(sinfulness) apărută în urma păcatului strămoșesc de care nu este lipsit nici
un om. „Străină oricărei căderi în păcat, ea nu a fost străina ispitei păcatului”
spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiția
ortodoxă. Iată ce spune și Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică
citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele „Spălați-vă și vă veți curăți”
(Isaia 1, 16), mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcatuit vreodată
chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea
un glas mi-a spus lamurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar
cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăția ei”.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul
deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan. I. Ica jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 1998, p. 145 – n. trad). Nu există nici un dubiu că a fost
expusă acelorași păcate la care, în general, toata firea e expusă, în afară de
Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuși, nu a
înțeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoșenia Maicii Domnului; și
a citat 50 de texte din slujbele bisericești și din scrierile Sfinților Părinți
despre această problemă a nepăcătoșeniei Maicii Domnului.
Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog
foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte și a arătat că nici măcar
unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov ori
scotea un text din context undeva unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte
spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general,
Bulgakov pur și simplu n-a înțeles cum se citesc Sfinții Părinți și încerca
sa-i forțeze și să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit
să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că acești Sfinți Părinți nu spuneau
ceea ce credea Bulgakov că spuneau.
Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimașe. Unii oameni, care merg la școli academice, țin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” și astfel să „triumfe”. E ca o cearta de nivel studențesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm și limpede care este învățătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Aceasta libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.
Există o povestire interesantă, pe care
am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era
Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii;
cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune,
totuși el era mai presus de ele.
Faptul s-a întâmplat la Shanghai, când
Școala rusă de catehism era la sfârșitul anului. În astfel de scoli ortodoxe
rusești aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări,
studenții trebuiau să se ridice și să dea un răspuns oral, care arăta
profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoși, cât de
cuviincioși și altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul
școlii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învățat
profesorul pe studenți. La aceasta examinare orală, s-a ridicat o fată și recita
partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră
profeții mari și profeții mici din Vechiul Testament”. Știm, bineînțeles, că,
pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne profeții sunt împărțiți în
cei care au scris cărți lungi cu proorocii importante în ele și cei care au
scris cărți foarte mici în care profețiile nu sunt atât de izbitoare. Este o
distincție clară și un ajutor pentru a învăța. Poți memora numele mai bine dacă
înveți că exista 12 profeți mici și așa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu,
totuși, este limpede că nu e așa de important. Astfel, când fata a început să enumere
numele celor 12 profeți mici, destul de bine, după cum ii memorase, dintr-o
data Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există profet mic!” Bineînțeles că fata s-a emoționat,
iar profesorul a fost mustrat că i-a învățat pe copii despre profeți mici și mari.
De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învățase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînțeles, nu exista profeți mici. Oricine este profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un sfânt. Este adevărat că unii au proorocit mai puțin, iar alții mai mult, dar la Dumnezeu toți sunt de seamă, toți sunt profeți mari.
Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deși bineînțeles accepta faptul că se învăța care sunt mici și care mari. Aceasta arata din nou echilibrul său, sobrietatea și libertatea sa – și faptul că, pentru el, învățătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinților Părinți: ceva „țesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citești în cărți. Ajută și ceea ce citești în cărți și e bine să înveți, dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.
Aceasta este
ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspirație și un adevărat
exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne
amintim că teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuși, fiind
prezent zi de zi la slujbele dumnezeiești, folosea această sursă mai mult decât
toate atunci când făcea teologie.
Poate că mai
mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele
Bisericii, deoarece pentru el teologia nu ținea doar de faptul de a citi cărți și
de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învățătura Bisericii din slujbe.
Și de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările
sale chiar și atunci când demonstrează ce e bine și ce e greșit.
După cum am anunțat anterior, după publicarea Studiului introductiv foarte instructiv și actual, redăm acum textul Enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848 în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, cu notele făcute de acesta (din BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 649-684). Limbajul a fost adaptat pe alocuri, dar foarte puțin. O mare parte din note le-am lăsat deoparte pentru că privesc aspecte tehnice, de traducere și editare, cu nenumărate referințe bibliografice. Toate acelea au fost menționate în mare parte în Studiul introductiv și ar fi îngreunat în zadar citirea.
Este instructivă perspectiva ecleziologică pe care o oferă Scrisoarea aceasta a Patriarhilor, formulată în termeni diplomatici. Biserica Romei este privită ca fiind scaun vacant și uzurpat de episcopii catolici (pct. 9 și 16). Răsăritenii nu numesc episcopi noi în scaunele libere, ci așteaptă și lucrează ca ele să fie aduse la credința cea dreaptă și restaurate. Cei din scaunele din Occident sunt numiți Episcopi, iar corpul eclezial este „Biserica inovatoare a Apusului”. Însuși Papa primește apelativul de „Preafericirea Sa”, probabil unul protocolar, neconform cu rangul său, căci ar fi dorit să fie numit „Sanctitatea Sa”; totuși este o adresare respectuoasă față de rangul său bisericesc. Dar, peste toate, romano-catolicii sunt considerați în afara Bisericii, care este doar cea Ortodoxă, și invitați să se unească cu ea atunci când se face vorbire despre „ întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică” (pct. 17). Așadar este interesantă această folosire a termenilor prin care se transmite mesajul clar că Apusul este apostat și în afara Bisericii, dar totuși are parte de o adresare bisericească în virtutea faptului că ocupă o fostă Biserică, deși în mod abuziv.
Câteva precizări preliminare ale traducătorului Teodor M. Popescu:
– Traducerea pe care o dăm este literală, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere şi pentru a păstra aerul bisericesc şi arhaic al enciclicii greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii care, într’o traducere liberă, se pot răstălmăci. Unele neologisme sunt totuşi inevitabile.
– Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea titlu, crede J. Chantrel, nu arată de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot Orientul (v. Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed. 9, t. XIV, Paris 1900, 1850). Formula μία, ἁγία, καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ Ἐκκλισία aparține simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuințare cunoscută (Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Ep. Smirneni, VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul Sfântului Policarp, adresa şi VIII, 1). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii Ortodoxe şi în niciun caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie „catholique”, fie „universelle”. Dallas p. 29 notează; „Cuvântul Catolic însemnează literal universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă de Răsărit îl păstrează”.
Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi și doriţi fraţi ai
noştri, sfinţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor
ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice,
îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la
Dumnezeu!
Trebuia
ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării noastre să
fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de
curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul
nostru, Cel Care pentru aceasta S’a deşertat pe Sine, luând chip de rob[1],
coborând din sânurile părinteşti și dumnezeieşti, şi cum aceia, devenind
martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată
lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la marginile lumii
cuvintele lor)[2]; şi,
în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de
Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pământului,
care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până la noi în Sinoade şi
fiecare în parte. Dar, precum odinioară în Eden, începătorul răutăţii,
vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de
sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei
cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Edenul cel înţelegător,
Biserica lui Dumnezeu, şi insuflându-le gânduri rele şi protivnice lui Dumnezeu
şi făcându-i uneltele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi
ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi ce sunt nevinovaţi, dar vieţuiesc
fără pază în pahare aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică şi care, „neluând
seama mai mult la cele auzite” (Evrei II, 1) şi vestite de Părinţii lor (Deuteronom
XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu învăţătorii cei de mai
înainte, nici socotind îndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel
grăit şi scris al Domnului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, vânează
o nouă necredință şi inovaţii ca pe niște haine şi dezvoltă în toate chipurile
învăţătura evanghelică cea de ei falsificată.
§ 2.
De acolo ereziile cele în multe sfâşiate şi îngrozitoare, pe care Biserica cea
catolică, primind chiar din scutecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând
cuţitul Duhului, „care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 17), a fost
nevoită să le combată şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa
biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se totdeauna mai strălucită şi mai
puternică după luptă.
§ 3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul restabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere. Căci, fiind gânduri şi născociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite cu anatema celor şapte Sinoade Ecumenice, ca și ei, se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii catolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: „Porţile iadului nu o vor birui” (Mt. XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave ar fi, oricât de meşteşugite la cuvânt şi de convingătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniștită şi tăcută. Dar oare „ce este că drumul celor păcătoși merge bine?” (Ieremia XII, 1) şi nelegiuţii se semețesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), turburând adorarea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: „Destul îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (2Corinteni XII, 9). De aceea „mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos” şi „pentru ca cei încercaţi să se vădească” (1Corinteni XI, 19).
§ 4.
Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe
o mare parte a pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi papismul[3], dar
şi acesta (ca și acela, care a şi dispărut cu totul), deşi este în putere acum,
nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele
glas din cer: „Doborâtu-s’a” (Apocalipsa XII, 10).
§ 5. Părerea cea nouă „că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este protivnică lămuririi hotărâte a Domului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): „Care de la Tatăl purcede”, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: „Care de la Tatăl purcede” (Simbolul credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea mărturisită de Evanghelie a Persoanelor dumnezeieşti ale fericitei Treimi, progresiune dintr’o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între Ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite şi confundarea sau amestecarea Lor. III. Pentru că dovedeşte aşa zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe Sfinţii Părinţi din Sinodul întâi Ecumenic de la Niceia şi din Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol, ca și cum adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecăreia din cele două Persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a arienilor, şi a macedonienilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Ecumenic, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi oricăror alţii[4]; ca și cum ar trebui să fie îndreptat şi mărit şi, prin urmare, toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale fericitei Treimi. VI. Pentru că s’a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un „lup în piele de oaie”, cu însemnarea adică nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din Simbol, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra papa Martin[5] faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[6]. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta – în epistola[7] către Sfântul[8] Fotie, a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe Sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea Ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor Răsăritene şi Apusene[9]. XII. Pentru că, odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe protivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuitorului nostru şi ţinute cu scumpătate până la introducerea ei în Bisericile în care s’a furişat, ca: stropire în loc de Botez, refuzarea Sfântului Potir laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc fie pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a Preasfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea[10] şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu Sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papei şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţaturi, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al Sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând nici un loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la niciunul din Părinţii Sfintei Biserici catolice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni, ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din staulul catolic. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu probabilitate din Scripturi sau cel puţin în chip raţional din Părinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi, deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la fericita Treime şi la progresiunile[11] dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru Sfinţi Damasus, Papă al Romei: „Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl și Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic” (Mărturisirea credinţei catolice, pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[12] de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca și apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în Sinod, că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii, oricine ar fi, eretici, potrivit cu susnumita hotărîre sinodală a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea Ecumenic[13].
§ 6.
Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s’a
arătat, cunoscută fiind pe la jumătatea secolului al şaptelea[14],
necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în
provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau
cinci secole, covârşind vechea ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea
Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suveranilor[15]
a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încă
ale Spaniei, dar şi pe cele germane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se
vestea odinioară în toată lumea şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii
noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a
căror împreună bună înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea Ecumenic
a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apostolice. Dar în urmă,
prin pizma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la teologia cea
sănătoasă şi ortodoxă a Preasfântului Duh (a Cărui „hulire nu se va ierta
oamenilor nici în veacul de acum, nici în celce va să fie”, după hotărârea
Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile
Taine şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii
Împărtăşiri şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus
stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în
Biserică, au primit spre a se deosebi şi numele
de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei
s’au declarat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII,
precum am spus mai sus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele
plăci de argint[16],
iar celălalt prin epistola sa către Sfântul Fotie la Sinodul al optulea Ecumenic
şi prin cea către Sfendopulchros[17]
pentru Metodiu, episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de
privilegiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[18]
întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig
mult”, închipuind conducere monarhică în Biserica cea catolică şi monopol al
harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche,
despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă
formă de conducere creştină, ci s’au silit nu fără neîngăduite tratative, cum
ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la
apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii şi să robească astfel Biserica cea
catolică voilor şi poruncilor oamenilor.
§ 7.
înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci întru osteneală şi
sfat în deobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică
şi sfâşiat cu mâini nelegiuite veșmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru,
mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească, au plâns pierderea atâtor
creştini „pentru care a murit Hristos” şi au depus mult zel şi iubitoare
stăruinţă şi în Sinoade, și în particular pentru ca, salvând învăţătura
ortodoxă a Sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea
ce s’a sfâşiat şi, ca doctori încercaţi, au chibzuit laolaltă pentru mântuirea
mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai
ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în
picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabilelor Sinoade. Dar istoria cea
nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire.
Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această
chestiune adevărul cuvintelor celui întru Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până
la cer strălucitor care zicea şi atunci din experienţă despre Episcopii
Apusului şi îndeosebi despre Papa însuşi: „Care nici nu cunosc adevărul, nici
nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi
întind prin ei înşişi erezia”[19]
(Către Eusebiu al Samosatei)[20]
şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare frăţească, „lăsându-i
în pace” şi „evitându-i, i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată” („căci mai
bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu”, cum a spus şi cel
întru sfinţi Părintele nostru Grigore despre arieni)[21].
De atunci nu mai este nici o comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au
săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie.
§ 8.
Dar pentru aceasta papismul n’a încetat de a tulbura Biserica cea liniştită a
lui Dumnezeu, ci, trimiţând pretutindeni aşa numiţi misionari, oameni
traficanţi de suflete, „înconjoară pământul şi marea ca să facă un prozelit”,
să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnului nostru,
să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre credinţe, să
arate de prisos Botezul[22] cel
lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele
nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scolasticilor, care au îndrăznit totul
în Evul Mediu, şi Episcopilor Romei celei
vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânie. Fericiţii pentru
evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri
supăraţi şi prigoniţi dinăuntru și
dinafară, direct şi indirect de către papism, „încrezându-se în Domnul”, au izbutit
să păstreze şi să ne predea şi nouă întreagă această nepreţuită moştenire a
Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un
tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu
încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta papiştii să atace după
obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor, ca
unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De-ar fi dat Dumnezeu să
îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus
stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă zelul lor pentru distrugerea
Ortodoxiei ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a
inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea
şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocşi de fericită pomenire, de mult
n’ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem „acelaşi
lucru”[23],
după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea credinţei ortodoxe, ca
zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.
§ 9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[24], a dat la 6 ianuarie acest an o Enciclică întitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimisul său a răspândit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul turmei noastre ortodoxe. În această Enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi din diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la papism şi, prin urmare, îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume[25] (pag. 3, r. 14-18, pag. 4, r. 19 şi pag. 9, r. 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi Sfinţii noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s’a hrănit cu învăţătură teologică (pag. 10, r. 29), „nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun”.
§ 10.
Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi
instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de
Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca și ale
înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag. 7, r.
8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după
obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri că, aşa cum
nu s’au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum înainte;
căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): „Nu vor urma pe cel
străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini”.
§ 11.
Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca
o obligaţie sfântă ca să vă întărim prin prezenta rugăminte în ortodoxia pe
care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia celor
gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu
mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte scaunul, ci cu tronul apostolic se
sileşte să-şi stabilească autoritatea şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar
lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se socoteşte a fi cinstit
cumva de către fericitul Petru dintr’o simplă tradiţie, dar nici scaunul
domnesc al fericitului Petru, mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia,
a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasile (Epist. 48 către
Atanasie cel Mare)[26] ca „cea
mai însemnată dintre Bisericile din lume”[27]
şi, ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea Ecumenic, scriind către Sinodul
Apusenilor[28]
(prea cinstiţilor și
cucernicilor fraţi şi împreună-liturghisitori Damasus[29],
Ambrozie[30],
Britton[31],
Valerian[32] şi
ceilalţi)[33]
mărturiseşte zicând[34]:
„Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care
pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor[35],
nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n’a avut vreodată
dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură
şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui
Petru. Dar ce zicem? însăşi persoana fericitului Petru a fost judecată
înaintea tuturor după adevărul Evangheliei
(Galateni II) şi a fost găsit după mărturie scripturistică „vinovat şi nu drept mergând”[36].
Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu
ocuparea scaunului lui? Şi în adevăr însuşi marele Vasile, cel până
la cer strălucitor, acest dascăl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea
catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să trimită (pag. 8, r. 31)[37],
lămurit şi curat ne-a arătat mai sus[38]
ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican[39]: „Care
nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le
vestesc adevărul şi întărind prin ei înşişi erezia”. Aşa că înşişi acei Sfinţi
Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi
învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumeră Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i
urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul scaun,
ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile
Scripturi şi hotărârile şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită,
adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au condamnat
în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius, Papă al Romei[40],
şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei[41]
şi pe Macedonie[42] şi
pe Nestorie[43],
Patriarhi de Constantinopol, şi pe Petru Knafevs[44],
Patriarhul Antiohiei[45], şi
pe ceilalţi. Căci, dacă şi „urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt”,
după mărturia Scripturilor (Daniil IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n’ar fi şi
inovaţia şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aci se arată dintr’o privire
zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în
favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci, dacă Biserica lui Hristos
nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea
neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea
apostolilor întrebați „Voi cine ziceţi că sunt?” Matei XVI, 15): „Tu eşti
Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (ibidem
16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s’ar fi
întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care,
după ce şi-a însuşit şi cheile împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a
făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului „Paşte oile
mele!” dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi
cu [atât mai puţin şi al urmaşilor lui,
ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul
Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul intreitei întrebări a Domnului „Mă iubeşti ?” şi „mai mult” și „decât aceştia” (Ioan XXI, 16). Căci,
aducându-şi aminte de „chiar dacă toţi”
s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par. 12), „s’a întristat
că i-a zis a treia oară mă
iubeşti”. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip oportun
în înţelesul cel foarte plăcut lor.
§ 12.
Dar zice Fericirea Sa (pag. 8, r. 12) că Domnul nostru
a spus lui Petru (Luca XXII, 32): „Eu M’am rugat pentru
tine ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu, întorcându-te oarecând, întăreşte pe fraţii tăi”. Rugăciunea Domnului
nostru s’a făcut pentru cuvântul că
Satan încercase (ibidem 31) sa scandalizeze credinţa tuturor ucenicilor, dar
Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru şi tocmai de aceea anume, pentru că
grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine
mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): „Chiar dacă toţi s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată”. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, „a început
să se blesteme şi să jure că nu cunosc pe acest om”. Atât de slabă este firea omenească
lăsată la puterea ei însăşi, „duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”
(Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis, pentru ca,
iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa
întru lacrimi de pocăinţă, să întărească si
mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici
nu s’au lepădat. O, înţeleptele judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască
şi tainică era cea din urmă noapte pe pământ a
Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă,
aceasta este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fieare
zi: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Şi „ori de câte
ori veţi mânca pâinea aceasta şi veti bea paharul acesta, vestiţi moartea
Domnului până ce va veni” (1Corinteni XI, 26).
Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită
nouă de către Învăţătorul nostru comun, „întru
aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste
între voi” (Ioan XIII, 35), ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat
întâi, apărând şi primind inovaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă
şi rânduite de către învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această
dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi
al celor care le conduc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag. 7, r. 33) către Dumnezeu şi
Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una
sfântă catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, „ca să fie una
precum şi noi una suntem” (Ioan XVII, 22), lucrează în noi ca și în Fericirea
Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu
această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a se păstra întreg
şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei
creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte
Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în
Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii celor care
stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învăţături. Iată pe scurt
capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia şi zidul cel
din mijloc al despărţirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), „şi
alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi pe acelea Mi se cade să le aduc şi
vor asculta de glasul Meu” („care de la Tatăl purcede”), nădăjduim că, cu
împreuna-lucrare a vestitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din
mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci, dacă socotim,
după cuvintele Fericirii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru,
care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu
scaunul lui Petru şi că se referă virtual şi la cei care stau în timp pe el,
deşi, cum s’a spus mai sus (par. 11), cu nimic nu contribuie la întărirea
părerii (după cum din exemplul fericitului Petru însuşi din Scriptură aflăm,
încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele
Domnului că va veni timpul când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru
lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui va lucra şi
asupra vreunuia dintre urmaşii scaunuluilui, care va şi plânge amar
ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în
mărturisirea ortodoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest
urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră
oare ce împiedecă să adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele Sfintei Biserici
catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag. 10, r. 22)
Fericirea Sa, „fără altă întârziere”. Zicem însă fără grabă, cu matură
chibzuinţă şi încă, de va trebui, cu sfatul episcopilor şi teologilor şi
învăţaţilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de
adevăr şi nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiască iconomie,
toate popoarele din Apus.
§ 13.
Zice Fericirea Sa că Episcopul de Lugdunum[46],
Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: „Toată Biserica, adică
credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei,
cu această Biserică, în care totdeauna s’a ţinut în totul de către credincioşii
de pretutindeni tradiţia cea dată de Apostoli”. Deşi acest Sfânt spune cu
totul altceva decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi
explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea
Biserică romană era apostolică şi ortodoxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta
să o numească şi pildă a Ortodoxiei. Noi mai ales vom adăuga, spre marea ei
laudă, (după istoricul Sozomen (Istoria
bis., cartea III, cap. 13) şi chipul în care, până la un timp, a putut să
păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa l-a părăsit: „Pentru că
în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele
Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre
Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea[47]
ei canonică în ordinea Ierarhiei, atât timp cât
s’a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile
a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Dar acum nu găsim păstrată în ea nici
dogma Fericitei Treimi după simbolul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi la sinodul
I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi
l-au întărit şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l
vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci Sinoade Ecumenice, nici forma
cea apostolică a dumnezeiescului Botez, nici invocarea Duhului celui de Taină săvârşitor
asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit – fie departe
de noi – ca o băutură de prisos şi foarte multe altele, necunoscute nu numai Sfinţilor
noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil al
Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu respectul adevărului (pag. 2),
dar şi vechilor Sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest primat, pentru
care combate din toate puterile Fericirea Sa, ca și înaintaşii săi, a decăzut de
la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie. Ce trebuie deci să
credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa
transformare şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de
încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune că, dacă
ar trai din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi
ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică in atât de esenţiale şi
catolice articole ale creştinismului, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile
şi la dispoziţiile arbritare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate
atunci, ca una ce se conducea curat după dogmele
părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai
înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor străvechea şi
apostolica invocare[48] a
Duhului celui de Taină sfinţitor şi că mutilează ierurgia în chip deplorabil în
partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi
din Liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn
Scaunul apostolic cu care se laudă, că „s’au strecurat după schismă” (pag. 11,
r. 11)[49], ce
n’ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El, care ne asigură
(cartea IV, cap. 34, ed. Massuet[50],18)
„că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea[51]
lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună” etc., numind evocare invocarea. Că prin ea crede
Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi François Feuardent[52] din
ordinul numiţilor călugări minori papali, care a editat la 1639 scrierile Sfântului
cu scolii, la cap. 18 al primei cărţi, pag. 114: „Panem et calycem commixtum
per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri”, că Irineu
învaţă „pâinea euharistiei şi Paharul amestecat prin cuvintele invocării[53]
devin adevărat Trup şi Sânge ale lui Hristos”[54].
Iar dacă ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui, ce ar zice el, care şi pentru
o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Ist. bis. V, 24) a reţinut violenţa Papei
Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât
curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru
primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană, nici arbitrală,
cu n’a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc
în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi
pentru privilegiul Oraşului. Așa cum şi Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a
menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecumenic (can.
8)[55],
urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can. 3)[56]
şi însuşi Sinodului I Ecumenic (can. 6)[57],
care, numind supremaţia arbitrară a Papei peste Apus obicei,
a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii
i-au acordat pe drept τὰ Πρεσβεῖα[58] (can. 28), nespunând nimic despre emanaţia
apostolică de la Petru cea însuşită de ei şi mai puțin decât orice despre
vicariatul Episcopilor ei şi despre Păstoria catolică.
Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai
aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu „paşte oile Mele”, nici cu „pe
aceasta piatră voi zidi Biserica Mea”, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală, şi
aceasta nu de la Domnul, ci de la Părinţi, va părea cu atât
mai paradoxală – suntem convinşi – Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa[59]
(pag. 8, r. 16)[60], cu
cât ea însăși, cum vom vedea (par. 15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a
fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sinodului al IV-lea Ecumenic amintit
şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep. 25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade
Ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s’a zidit Biserica
cea
catolică.
§ 14.
Zice Fericirea Sa (pag. 10, r. 12), certându-se între ei corintenii au făcut
arătare[61]
către Clement, Papa al Romei, care, judecând cazul, le-a scris, iar ei atât de
mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în biserică. Dar acesta
este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci
atunci, fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii,
trebuia în orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a corintenilor,
să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere
recurgea la ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei,
Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu Patriarhului
de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea
lui sinodală. Şi, dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de
îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială[62].
Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea
Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exemplele citate de
Fericirea Sa din Sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p. 9, r. 5, 17)
despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii Episcopilor Romei Iuliu şi
Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin
falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s’a indignat atunci
contra unora că „tulbură Bisericile nestăruind în
învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Istoria bisericească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat
(ibidem)… „sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor
înceta cu inovaţiile. De
notat încă, în cazul corintenilor, că, atunci fiind numai trei
scaune patriarhale[63], cel
mai aproape şi cel mai indicat ca loc pentru corinteni era al Romei, către care
şi trebuiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic
extraordinar, care să arate supremaţia[64]
Papei în Biserica liberă a lui Dumnezeu.
§ 15.
Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r. 20), că Sinodul al IV-lea Ecumenic
(pe care din greşeală desigur îl mută de la Calcedon la Cartagina[65]),
a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon”.
Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa şi cum
şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru
lauda lui Leon. Pentru că aceea[66]
poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct foarte
necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului Ecumenic
nu numai decât a Papei, dar şi decât a Sinoduluilui iată vom arăta
noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi
adunaţi la Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre
ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens
amintita Epistolă a lui Leon[67]
şi nu numai atât, ci să raporteze şi în scris şi sub semnătură părerea lor
asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi
cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc îndeosebi în şedinţa a patra a
numitului Sfânt Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:
„Maximos
al Antiohiei Siriei a zis: Epistola Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei
împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece Sfinţi
Părinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, noua Romă,
şi cu credinţa expusă la Efes de Preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am subscris”.
Şi
iarăşi:
„Teodoret
prea cucernicul Episcop al Cirului: Epistola
Preasfinţitului Arhiepiscop domnul[68]
Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către Sfinţii şi fericiţiiPărinţi şi cu Simbolul Credinţei cel
întocmit la Constantinopol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericituluiChiril.
Şi, acceptând sus numita Epistolă, am subscris”.
Şi aşa
mai departe, toţi mărturisesc: „Epistola concordă”, „Epistola este
conformă”, „Epistola este conformă cât priveşte sensul” etc., după atât de
multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături cu Sfintele Sinoade de mai
înainteşi după deplină informare asupra ortodoxiei[69]
ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici
o pizmă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Fericirea Sa acum lăudându-se
se mândreşte. Dar, dacă şi Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi
de acord cu sfintele şapte Sinoade Ecumenice de mai înainte, în loc să se laude
cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri
într’un Sinod Ecumenic, s’ar putea lăuda pe drept cu propria sa ortodoxie, adică
vestind virtuţi proprii în loc de onoruri strămoşeşti. Aşa că depinde şi acum
de Fericirea Sa ca, scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi
comparându-le cei două sute de Părinţi, să le găsească de acord şi conforme cu
Sinoadele mai sus pomenite de Ea – zicem – depinde ca să audă şi de la noi,
păcătoşii, astăzi nu numai „Petru a vorbit aşa”, ci şi orice altceva se mai
cuvine, dar şi: Fie sărutată sfânta mână care a şters lacrimile Bisericii
catolice.
§ 16.
Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţelegerea Fericirii Sale un
lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui
Leon I şi Leon III, cel care pentru paza credinţei ortodoxe a
gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie,
lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care
sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi-stătător canonic al
Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor
Apusului. Căci Biserica cea catolică, așteptând în tot cazul întoarcerea
Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu turmele lor, nu numeşte nominal
intruşi la locul de conducere al
celor în funcţiune, traficând cu preoția[70].
Şi am aşteptat „cuvânt de mângâiere” şi-l nădăjduiam, cum scria Sfântul Vasile
către Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epist. 55), „să se reînoiască
vechile urme ale Părinţilor”, când nu fără mare surprindere am citit numita
enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem
şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca și pe înaintaşii ei de
după schismă, vorbind cuvinte de falsificare, adică de falsă înscriere în Sfântul
nostru Simbol cel fără defect, pecetluit de cele şapte Sinoade Ecumenice; de
călcare a Sfintelor Liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care
le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate și autoritatea ce le-a fost
dată de Sinodul al şaptelea Ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină
chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare care a pălmuit pe Domnul slavei. Din acestea am presupus în ce
labirint de vătămare fără ieşire şi în ce ireparabilă greşeală de răsturnare a
dus papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai
Bisericii romane, încât să nu mai poată face altceva pentru menţinerea infailibilei
şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire cu
cele ce decurg din el decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile
lucruri şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu
evlavia „antichităţii venerabile” (pag. 11, r.
16), în realitate însă mânia inovatoare rămâne înăuntru neînduplecată
împotriva Sfinţeniei, zicând că „trebuie să fie înlăturate din acestea cele
introduse în ele după despărţire”!! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel
până şi în Cina Domnului veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte, după
cum crede Fericirea Sa, că s’a întâmplat şi în Biserica Ortodoxă catolică ceea
ce vede că s’a întâmplat în a Romei după papism: adică schimbare dintr’odată în
toate tainele şi stricare după vorbăria scolastică, în care încrezându-se, se
mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi dogme au
suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu „antichitatea lor venerabilă!”
şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără – cum zice
(pag. 11, r. 5) – „să ne întristeze cu vreo prescripţie aspră!” – dintr’o
asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit
în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi
nu s’a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei Supravegheri”,
atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa
Leon al nouălea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe greci
că au schimbat Simbolul Bisericii catolice[71],
neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie.
Dar suntem încredinţaţi că, dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor
Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei, ale Spaniei şi de Evhologhiul vechii
Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut papismul
în Apus, care şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea
catolică mireasă curată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă nici o poliţie lumească
sau, cum zice Fericirea Sa (pag. 7, r. 23) „supraveghere sfântă”, ci legată
numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea
credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. V, 1), adică cu
cele şapte Sinoade Ecumenice, şi în ascultarea adevărului. Pentru câte „trebuiesc
în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi”, întrucât
sunt „porunci omeneşti”, pentru ca să se poată reîmpăca Biserica cea întru
toate inovatoare a Apusului cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a
Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag. 8, r. 30), este zelul nostru comun „de
a lua seama la învăţătura cea păstrată de către strămoşii noştri”, bine face
învățându-ne (ibidem r. 31) să „urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşi ai
provinciilor orientale” care, după felul cum înţelegeau autoritatea
învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie
să avem în Biserica ortodoxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor,
ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) şi ne-a
lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitor (§ 17). Şi cum trebuie
să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează în puţine cuvinte „voiam
să scriu corifeului lor” (ibidem), deoarece
noi nu facem aci un tratat.
§ 17. Din toate acestea conchide orice om instruit în învățătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal a se cuteza să se schimbe dogmele şi Liturghiile noastre şi celelalte ierurgii săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s’a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, care aveau altădată acestea comune, ca și noi. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfântă îndreptarea inovaţiilor, a căror introducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s’a făcut şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva inovaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pentru uşurinţa acestei schimbări. Întâi că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru apuseni, care aveau aceleaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. Iar cele inovate nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi dovedite măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin universalitatea lor. Apoi, la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi[72], care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă şi mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii Iatinizanţi, care n’au izbutit nimic, pe când în Biserica Apuseană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau corpul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, refăcând nu o mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să reconstituie cele vechi şi respectabile „în stare să păstreze pietatea”, precum zice şi Fericirea Sa (pag. 11, r. 16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r. 14), şi înaintașii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre fericiţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea Ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem, „să înceteze noutatea de a ataca vechimea”. Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până acum a declaraţiilor Papilor. În tot cazul, trebuie să mărturisim că, pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare cu înţelepciunea şi cu pietatea și cu zelul pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, totuşi va întâmpina greutăţi şi osteneli dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale – şi fie cu iertare această îndrăzneală! – însăşi tema Epistolei sale (pag. 8, r. 32), „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască îndurat pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică”. Revine Fericirii Sale ca să arate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sacrificiul propriilor sale interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[73]): „Prinţ în pace şi episcop în dreptate”. Fie! Dar, până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, al cărei „cap Hristos” este (Pavel, Ep. Efeseni IV, 15), iar noi fiecare „membre în parte”, orice sfat venit de la ei şi orice îndemn din oficiu, tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie întră în primul rând şi numita Enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către Orientali, şi o declarăm ca atare în Biserica cea catolică.
§ 18.
Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-liturghisitori ai Smereniei noastre, ca
totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei
Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia
noastră patriarhală şi sinodală, ca să nu se piardă nimeni din sfântul staul al
Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne
amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi la aceasta, pentru ca,
amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către
sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la[74]
Efes, să repetăm unii către alţii: „Luaţi seama la voi şi la toată turma, în
care Duhul Sfânt v’a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu,
pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după
plecarea[75] mea
„lupi grei” la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica
bărbaţi vorbind lucruri stricate[76],
pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor
XX)[77].
Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut
plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. De aceea dar şi noi, fraţilor,
auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi
sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va
despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura
evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza sigură a Părinţilor noştri,
aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au
dat în diferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă”,
înfăptuind scopul credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a turmei
celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.
§ 19.
Această poruncă şi îndemnare apostolică o transmitem prin voi şi întregii
adunări ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar găsi, Preoţilor şi
Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt întregului cler şi poporului
evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, părinţilor şi copiilor,
învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi si
celor neînvăţaţi, stăpânilor şi slugilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi
sfătuindu-ne unii pe alţii „să putem rezista la meşteşugirile diavolului”. Căci
aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul[78]:
„Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul ca un leu care
răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă”.
§ 20.
Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni şi prin om, ci prin
descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au
întărit-o Sfintele Sinoade Ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii
Dascăli înţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Martiri. „Să ţinem mărturisirea” pe care am primit-o curată de
la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o insuflare a diavolului; cel
care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită[79] credinţa
ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită,
nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel
care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit
credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie anatemei veşnice pentru hulă
împotriva Duhului sfânt, ca şi cum adică n’ar fi vorbit drept în Scripturi şi
prin Sinoadele Ecumenice. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în
Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru
(Matei XII, 32): „Celui care va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta
nici în veacul de acum, nici în cel viitor”; a rostit-o dumnezeiescul Pavel
(Galateni I, 6): „Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos, Cel ce v’a
chemat în har, la altă Evanghelie, care nu este alta decât că sunt unii dintre
voi care vă turbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar, chiar dacă
noi sau înger din cer va vesti vouă altceva decât v’am vestit, anatema să fie”,
au rostit-o cele şapte Sinoade Ecumenice şi toată ceata
de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin
erezie sau prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după psalmist (Psalm CVIII,
17) „cu blestemul ca și cu o haină”, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie
clerici, fie laici. „Chiar înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primiti”. Aşa cugetând Părinţii
noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au
stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor și
au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o
nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi
slujitori ai Cuvântului. Aşa cugetând şi noi, o vom transmite curată, cum am
primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să se poată înfăţişa şi
aceia, ca noi, neavând a se ruşina, când vorbesc despre credinţa strămoşească.
§ 21. De
aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, „curăţindu-ne sufletele cu
ascultarea adevărului”, după cuvântul Apostolului (I Petru I, 22), să luăm
seama la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele (Evrei II, 1).
Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ruşina, fiind învăţată în
Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către Sfintele
şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de
vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau
această credinţă şi ei sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită
de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce
au prigonit-o și o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, Sfinţii dumnezeieşti
Părinţi şi înaintaşi ai noştri, începând de la Apostoli şi cei pe care Apostolii
i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ şi
ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă Incintă, a cărei „uşă este
Hristos” şi în care toată turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele
roditoare ale Edenului tainic, şi nu „pe cărări prăpăstioase şi aspre!”, cum
crede Fericirea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră deţine înseşi textele
sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scripturi, traducerea cea
adevărată şi dreaptă a Vechiului Testament, iar pentru cel nou însuşi
originalul; ceremoniile Sfintelor Taine şi îndeosebi cele ale dumnezeieştii
Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii transmise de la
Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu poate să se laude cu
Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade Ecumenice, aceşti şapte
stâlpi ai casei înţelepciunii, în aceasta şi la noi s’au ţinut. Aceasta posedă
originalele sfintelor lor hotărâri. Păstorii ei şi cinstitul prezbiteriu şi tagma
monahală păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole
ale creştinismului, şi în vrednicii şi în viaţă, încă şi în însăşi
îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au
sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, „lupi grei”, după prezicerea
Apostolului, ceea ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi,
dar el a cântat şi va cânta în veac „înconjurând m’au înconjurat şi în numele
Domnului m’am apărat de ei” (Psalm CXVII, 11). Să adăugăm şi o amintire tristă,
dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre:
Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos,
neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din
lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată
În Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai
târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor
neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai,
ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a
prezis Pavel.
§ 23. Iar Dumnezeul păcii, „Care a ridicat din morți pe
Păstorul oilor cel Mare”, „Care nu dormitează și nu se dă somnului păzind pe
Israel”, va păzi inimile și cugetle voastre” și va îndrepta căile voastre spre
tot lucrul bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul!
1848,
luna mai, indiction VI.
† Antim[80] cu mila lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi Patriarh Ecumenic, frate
Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
† Ierotei
cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate
iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.
† Metodie cu mila lui Dumnezeu
Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu[81] Antiohia şi al întregului
Orient, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
† Ciril
cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine, frate
iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
Sfântul Sinod din Constantinopol: † Paisie al Cezareii † Antim al Efesului † Dionisie al Iracliei †
Ioachim al Cizicului †
Dionisie al Nicomidiei † Ierotei al Calcedonului † Neofit
de Dercos † Gherasim al Adrianopolului † Ciril al Neocezareii †
Teoclit al Veriei † Meletie al Pisidiei † Atanasie al Smirnei † Dionisie de Melenic † Paisie al Sofiei † Daniil de Limnos † Panteleimon de Dryinopolis † Iosif
de Ersekion † Antim de Vodena.
Sfântul Sinod din Antiohia: † Zaharia al Arcadiei † Metodie al Emesei † Ioanichie de Tripolis † Artemie al Laodiceii.
Sfântul Sinod de la Ierusalim: † Meletie al Petrei † Dionisie
al Betleemului † Filimon al Gazei † Samuil de Neapolis † Tadeu al Sevastiei †
Ioanichie al Filadelfiei † Ierotei al Taborului.
[4] Sinodul III Ecum. (Efes 431) a oprit sub pedeapsa
excomunicării şi a depunerii întrebuinţarea altui simbol decât cel niceo
(-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. şi şedinţa VI, la
Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. II, partea 1, Paris 1998, p. 331). De văzut
lunga şi importanta notă din Pidalion, ed. 5 (Ioan Nicolalus Kesisoglu) Atena
1908, p. 176-178).
[5] Martin I (649-653). În
Migne P.L. 87 nu se găsește o epistolă sau scriere adresată lui Maxim
Mărturisitorul.
[7]Epistola 350, ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum (anno
879-882). De procesione Spiritus Sancti, Migne PL 126, 944-946. Locul citat
este la col. 945C:
„Reverantiae
itaque tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio
scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos
qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini
verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Domini eversores, sanctorum Patrum
qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Juda
illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia
Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra,
schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos
praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus
Christi discipulus, suffocarunt”.
[8] Fotie este pomenit de
Biserica Greacă la 6 februarie. Traducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40,
384: „au vénérable Photius”; cuvântul grec este însă ἱερός (sacru, sfânt).
[9] Sinodul ținut la
Constantinopol 879-880 sub Patriarhul Fotie, cu participarea delegaților Papei
Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocşi ca al optulea ecumenic, prin
opoziţie la Sinodul ţinut la 869-870 sub Patriarhul Ignatie, cu participarea
delegaţilor papei Adrian II, pentru condamnarea lui Fotie, considerat de
romano-catolici ca al optulea Sinod Ecumenic. De regulă însă Enciclica
socoteşte, cum a rămas statornicit, şapte Sinoade Ecumenice (par. 12, 13, 15,
16, 20, 21). În Sinodul de la 879-880 s’a citit Simbolul credinței în forma
ortodoxă (în şedinţa a şasea, martie 880) şi s’a anatemalizat oricine s’ar
atinge de Simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând (οὔδὲν
ἀφαιροῦντες, οὔδὲν προσθιθέντες, οὔδὲν ἀμείβοντες, οὔδὲν κιβδηλεύοντες). Măsura
era îndreptată împotriva adaosului latin Fllioque şi s’a repetat în şedința
următoare: Cine se va atinge de Simbol să fie anatema. De văzut actele
Sinodului, pentru şedinţele citate, în Τομός χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p.
96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op. cit., t. IV, partea I, p.
603-604, numesc hotărârea Sinodului o „enormitate”. De fapt, Sinodul repeta în
cuvinte mai precise hotărîrea Sinodului III Ecumenic (canon 7).
[10] Τελεταρχικόν, care prezidează ceremonia; cuvântul
este greu de redat în româneşte, Dallas (p. 34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat
netradus, Comp. şi par. 13.
[11] τῶν θείων προόδων,la Dallas p. 35. Mansi 40, 384: les
atlributs divins. Cuvântul προόδος nu înseamnă atribut, ci este întrebuinţat ca
termen general pentru a arăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi
purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul I de la începutul paragrafului.
Dacă am tradus „progresiunile”, este pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai
îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc.
[12] În Mansi, 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă de Damasus lui
Paulin al Antiohiei (362-388),
episcop în timpul schismei meletiene – în care cuvintele
citate se găsesc în art. XXIII. Autorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se
aplică la Filioque. Iată nota: „Lege:Ad Paulinum Antiochenum,
ad quem revera Damasus misit Confessionem fidei, cuius art. XXIII ita se habet:Si
quis de Patre et Filio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habituerit,
haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive
de Filio, sive de Spiritu Sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu
Trinitatem negas. Quid haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?
Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de
Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele–Leclercq, op. cit. II, 1, p. 58), de unde greşeala
Enciclicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de
la Sinodul ţinut la Roma la 382.
[13] Canonul zice: „Fiind citite acestea [simbolul
niceian şi un simbol nestorian, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu-i este
îngăduit să prezinte, să scrie sau să întocmească altă credinţă decât cea
hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul
Sfântului Duh. Iar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credinţă,
fie chiar să o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la
cunoştinţa adevărulu din păgânism, fie din iudaism sau fie din orice erezie,
aceştia dacă sunt Episcopi sau clerici, Episcopii să fie scoşi din episcopie,
iar clericii din cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În
continuare, canonul se referă în special la erezia nestoriană).
[14] În realitate, expresia
Filioque a fost întrebuinţată întâi în Spania, într’o mărturisire de credinţă
compusă de episcopul Pastor pe la 450 (F. X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,1. Das
christliche Altertum,Paderborn
1926, p. 182) şi apoi într’un simbol de credinţă aprobat de Sinodul la Toledo
447 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. II, partea I, p. 483);
introdus în simbolul niceo-constantinopolitan de Sinodul de la Toledo 589
(Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea 1 (1909),
p. 223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne
chretienne
(Bibliotheque de l’enseignement de l’historie ecclesiastique), ed. 2, Paris
1906, p. 280-281). În Răsărit Filioque a fost cunoscut mai târziu, prin
epistola sinodală a papei Martin I.
[15] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui
Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea II (1910), p. 1127, 1129 (Sinodul de
la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.
[16] Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat
introducerea Iul Filioque în simbol, pentru motivul că sfinţii Părinţi şi
sinoadele n’au cunoscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în
simbol (Hefele- Leclercq, op. cit. t. Iii, partea II, p. 1132). Ceva mai mult, papa a
pus să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan greceşte şi latineşte fără
Filioque pe două mari plăci de argint, care au fost aşezate în biserica sf
Petru,
[17] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk) regele Moraviei (†894). Epistola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 16o sq (v. despre conflictul dintre
Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les
Slaves,Biysance et Rome au IX-e siecle (Travaux publies par l’Institut d’etudes
slaves. IV, Paris 1926 p. 261-270).
[18] Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă
declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să
treacă peste hotărârile Părinţilor şi Sinoadelor pentru interesul şi
plăcerea de a impune voința Romei ca normă de credinţă şi de a ridica astfel
autoritatea papală. Iată, de exemplu, declarația făcută de papa Ştefan V
(885-891) moravilor lupă moartea lui Metodiu, în ciuda ortodoxiei bizantine a
acestuia privitor la purcederea Sfântului Duh:
«Si
dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere,
dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum”.
(Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Pătinți a adăuga sau a reduce ceva
în Simbol, răspundeţi: Sfânta Biserică romană este paznicul şi confirmatoarea
sfintelor dogme) la F. Dvornik. op. cit. p. 287).
[19] Locul nu este
citat întreg. Epistola zice: „Iar dacă va mai tine mânia lui Dumnezeu, ce
ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sf. Vasile zice figurat: sprânceana apuseană]? Care
nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe şi, prejudecând cu bănueli
mincinoase, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai înainte cu Marcel
[aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei,
condamnat în Orient ca eretic (336, 338, 339, 343), găsit
ortodox la Roma (340 şi Sardica 343)]
; certându-se cu cei care vor să le
anunţe adevărul şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără
forma comună, să scriu corifeului lor nimic despre cele bisericeşti decât numai
cât să fac să înțeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu
primesc calea pe care să-l afle”.
[20] Epistola 239, în Migne, P. G. 32, 889-893. Citatul de mai sus, la
col. 893 B.
[21] În cuvântarea a doua (Ἀπολογετικὸς τῆς
εἰς τὸν Πόντον φυγὴς) la Migne PG 35, 488 C:
Κρείττων γὰρ ἐπαινετὸς πόλεμος εἰρήνης χωριζούσης Θεοῦ).
[22] Se înţelege botezul prin cufundare, în opoziţie cu
cel prin stropire.
[23] Τὸ αὐτό, adică să mărturisim aceeaşi
credință.
[25] Adică nu specifică
Biserica ortodoxă, dar citează Părinți ortodocşi.
[26] În Migne P. G. 32, 424 – 425: epistola 66 (din anul 371).
[27] „Că trebuie început
cu grija celor mai importante, după cei mai înțelepți dintre medici, ştii mai
bine ca oricine. Şi care poate fi mai importantă dintre Bisericile lumii decât
cea a Antiohiei?”(Ibidem, col.
425 B).
[28] La Teodoret de
Cyr,Ist. bis., V, IX, în
Migne, PG 82, 1212 – 1218 Β (V. Şi
Hefele-Leclercq,op.
cit., t. II, partea I, p. 54-55).
[31] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386
(menţiune la Hefele-Leclercq, ibidem, p. 58; Ulysse Chevalier, Repertoire des sources historiques du moyen âge.
Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris
1905, col. 704, St. Briton).
[32] Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la
Hefele-Leclercq, op. cit. p. 50); Ulysse Chevalier, op. cit. vol. II, (1907), col. 4622.
[33] După Valerian, adresa epistolei are: Asholios,
Anemios, Vasilios şi celorlalţi sfinți episcopi, adunaţi în marele oraş
Roma… (col. 1218 B).
[34] La Mansi 40, 391, nota
1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII. 1202 b.
[35] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explică
alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: „Pe prea
venerabilul şi de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii şi în
adevăr apostolicei Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a
întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor, conlucrând cei ai provinciei şi
ai diocezei Orientului l-au hirotonit canonic”… (col. 1217 B).
[39] „τοῦ Οὐατικανοῦ ἀδύτου”, sanctuarului de la Vatican. Dallas p. 42, Mansi
40, 392 lasă netradus cuvântul ἂδυτον, care, ca adjectiv, însemnează
inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aci, însemnează
sanctuar.
[40] La sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, în
şedința XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea I (1909), p. 501-502.
[41] Depus şi caterisit la sinodul IV Ecum., Calcedon
451.
[44] Κναφεὺς sau Γναφεύς, piuar (lat. Fullo, franț.
Foulon). La Dallasp. 42, Mansi 40, 392 lăsat afară.
[45] Monofizit, uzurpator al scaunului pela 470, exilat de
împăratul Leon I.
[46] Λουγδούνων; forma obișnuită este singularul
Λούγδουνον sau Λούγδουνος (comp. Eusebiu, Istoria
bisericească, V, 1, 1 și 3).
[47] Πρεσβεῖα arată drepturile sau privilegiile celui
mai mare în vârstă sau celui mai vechi, nu o supremaţie propriu-zisă; prin
urmare este vorba de o întâietate onorifică.
[49] Se referă la locul din enciclica papală, unde se
spune: „Cât pentru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuiesc
înlăturate din ele cele ce s’au introdus după despărţire şi se opun credinţei
şi unităţii catolice”.
[50] Ediţia benedictinului R. Massuet s’a tipărit la
Paris 1710 şi retipărit la Veneţia 1734. Este reprodusă în Migne, P G 7
(1857).
[52] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus
Valentini et simillum haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat
Colonia 1596, cu adaose şi după moartea lui (1 ian. 1610) la 1639).
[54] Nota este reprodusă în Migne P.
G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et
calicem commistum, per invocationis verba corpus et sanguinem Christi, vere
fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti
sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter
frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque disertis verbis
confirmat, lib. IV, c. 32, 33, 34, 45 et lib. V, c. 2.
[55] Stabileşte principiul libertății bisericeşti, în
legătură cu situația Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte
din colecțiile romano-catolice, ca şi can. 7, care opreşte orice schimbare în
Simbolul credinței.
[56] Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de
cinste după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.
[57] Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcopilor
de Alexandria și Antiohia, după exemplul celui al Romei.
[58] Adică privilegiul întâietății onorifice, cuvenite
oraşului.
[60] Unde se afirmă transmiterea privilegiului lui Petru
asupra urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate să rămână
fără temelie.
[61] Nu corintenii s’au
adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca și alţii, cele
întâmplate la Corint şi a scris în numele comuniunii. Prin urmare nu se poate
vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede
încă F. Cayré, Précis de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres ei
docteurs de l’Eglise, t. I. Paris – Tournai- Rome, 1927, p. 59. Vezi Otto
Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, f. 1, ed. 2,
Freiburg im Breisgau 1913, p. 124; J. Tixeront, Précis de Patrologie,
ed. 6, Paris 1923, p. 16; G. Rauschen – B. Altaner, Patrologie, ed. 10- 11, Freiburg im Breisgau
1931, p. 58 (G. Rauschen, Grundriss der Patrologie, ed. 8-9 (1926), p.
67).
[62] Εἰ δὲ μή, ἀναγγέλεται τὸ
πρᾶγμα καὶ εἰς τὴν Διοίκησιν κατὰ τά καθεστῶτα. Amintesc că locul acesta a fost mult criticat de romano-catolici ca
arătând dependența Bisericii Ortodoxe față de stat. De observat însă că Enciclica zice: lucrul se aduce şi la
cunoştinţa conducerii statului; nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca supremă instanță, ci că de
nevoie şi în mod excepţional i se face cunoscut cazul, după ordinea de lucruri
stabilită, impusă Bisericii Ortodoxe din imperiul turc de situația ei.
[63] Înţelege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau
încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă.
[64] ἡ δεσποτέια, cuvânt care arată și
natura supremației papale.
[65] Am arătat în studiul
introductiv că este vorba de o greşală a traducătorului în greceşte al
Enciclicii latine, care confundă Calcedon (Χαλκηδὼν) cu Cartagena (Καρχηδών). Am citat şi nota fără
motiv aspră din Mansi 40, 40l (n. 1), care numeşte observaţia din Enciclica
ortodoxă „purum mendacium”. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte neîndreptată
traducerea franceză a lui Dallas p. 52 care zicând „de Chalcédoine a Carhedon”
se mulţumeşte să transcrie cuvântul Καρχηδὼν, fără a traduce, neştiind poate
că este vorba de Cartagina (Carthage).
[67] Epistola dogmatică a lui
Leon I s’a citit în şedinţa a doua (10 oct. 451), în traducere greacă. Deşi
episcopul Romei a fost aclamat în Sinod, epistola lui n’a satisfăcut o parte
din epsicopi (pe cel din Iliria şi Palestina), care au exprimat bănueli asupra
a trei locuri şi n’au aderat decât în şedinja a patra (17 oct.), după explicațiile
date de legaţii papei, v. Hefele-Leclercq, op. cit. 1. II, partea II
(1908), p. 687-690, 701-702, unde totuşi nu se vorbeşte despre examenul la care
Sinodul a supus epistola lui Leon I. De văzut în schimb alte aclamaţii analoage
cu cele adresate acestuia, aşa că era un lucru obişnuit în Sinoade. La un
răspuns al împăratului Marcian, care lăsa în competenţa Sinodului IV Ecum. o
chestiune în care era întrebat, Părinţii au strigat: „Aceasta este opera lui
Dumnezeu” (ibidem, p. 703).
[70] Enciclica vrea să spună
că, deși Papa și episcopii romano-catolici au căzut în erezie, Biserica
Ortodoxă nu-și permite să facă numiri de titluri în scaunele lor, pe care le-ar
putea considera vacante, pe când din
contra Papa, trecând peste canoane și jignind grav Biserica Ortodoxă,
numește episcopi ca simpli titulari la scaune vacante din Orient, deci de pe
teritoriu ortodox, pe care le consideră astfel lipsite de păstori canonici,
dând însă titularilor alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre
ortodocși. (Un asemenea episcop titular (de Ilion) este și Mgr. d’Herbigny,
cunoscutul emisar al romano-catolicismului printre ortodocși, în special în
Rusia). Această practică scandaloasă a Bisericii papale are la bază concepția
de care am vorbit în studiul introductiv, că Orientul ortodox este o simplă
„terra missionis”, rezervată pentru episcopi în „in partibus infidelium”. (De
văzut și importanta notă din G.A. Maurocordatos, L’ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse aux auteurs de la
brochure intitulée Hellénisme ou Moscovisme, Atena 1854, p. 22-26; pag. 25,
par. 4: „…mais jamais les Patriarches d’Orient ne se sont avisés d’impiéter sur
la jurisdiction d’Eglise de Rome et de nomer partes infidelium des pays habitées par de chrétiens qui, quoiqu’
apartenant à une communion différente de la notre, sont néanmoins et se nomment
chrétiens”.
[71] Amintim că este vorba de
sentinţa de excomunicare depusă de cardinalul Humbert pe sf. masă în biserica
Sf. Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzaţi grecii între altele că au
tăiat pe Filioque din Simbol (Sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a
symbolo Spiritus sancti processionem a Filio, Migne, P. L. 143, 1003 B, v.
traducerea mea în Studii teologice, Publicaţie a Facultăţii de Teologie
din Bucureşti, an. II (1931 No. 2, p. 44). De notat că şi la Sinodul de la
Ferrara, în şedinţa de la 16 octombrie 1438 latinii au pretins pe baza unui
manuscris grec falsificat că Sinodul VII Ecumenic (787) a întrebuințat Simbolul
cu adaosul καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ, pe care apoi grecii l-au înlăturat. Învățatului
Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitatea acestei afirmații,
v. Hefele-Leclerq, op. cit., t. III,
partea II (1910), p. 772, n. 3.
[72] διότι ὁ ὑπερασπιστὴς τῆς θρῃσκείας
ἐστὶν αὐτὸ τὸ σῶμα τῆς Ἐκκλησίας ἤτοι αὐτὸς ὁ Λαός, Dallas 57, Mansi 40, 408: car chez nous la sauvegarde de la religion reside
dans le corps entier de l’Eglise. Am arătat în studiul introductiv că această
afirmajie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în
Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinţei o are poporul,
ci că acesta ține atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiţionalismul
lui vine în apărarea ei chiar dacă ierarhia ar vrea să introducă inovaţii.
Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovații, ceea ce
este firesc şi adevărat. De altfel, dacă romano-catolicilor le place să
înjeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie să
uite că aceasta se întâmplă nu la ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerință populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis
poporul; Immaculata conceptio deasemenea: „Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o
solicită cu strigate (à grand cris). La 8 decembrie 1854, Pius IX îi va da satisfacţie”, zice E. Vacandard, Etudes de critique et d’histoire religieuse, troisième série, Paris 1912, p. 309. De notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX!
[73] Această indicare de loc lipseşte din Dallas p. 58,
Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL,
17).
[74] Textul şi traducerea zic
greşit: la Efes ἐν τῇ Ἐφέσῳ,
à Ephèse (Dallas p. 59, Mansi 40, 410); adunarea a avut loc la Milet, comp. F.
Apost. XX, 17.
[75] Tradus după înţeles, căci cuvântul întrebuinţat
este ἄφιξις=sosire.
[80] Antim al VI-lea a tost
Patriarh de trei ori: 1845 – 48, 1853 – 55, 1871-73.
[81] θεούπολις, nume dat Antiohiei după refacerea ei de către Iustinian, în urma
cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 526 și 528, după sfatul lui Simeon
Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether, Antiochien I.