Rugăciunea și pocăința pot rămâne indiferente față de trădările de credință?

Vizita recentă a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în Sfântul Munte a ridicat problema raportului dintre rugăciune și mărturisirea dreptei credințe, care este unul subtil. Pe de o parte, el i-a îndemnat pe monahi la izolare în plâns și asceză, pe de altă parte o grupare de părinți aghioriți chilioți afirmă că vremurile de apostazie necesită ieșirea la mărturisire. Subiectul este important și actual și merită tratat cu seriozitate.

Rugăciunea și lupta cu patimile

Adeseori, ca în cazul Patriarhului, luptele pentru apărarea credinței sunt prezentate ca aducând numai tulburare și că sunt potrivnice vieții de rugăciune, de parcă pocăința ar fi o stare de apatie față de cele din jur. Dar ruperea dogmelor de spiritualitate sau viceversa nu duce decât la faliment duhovnicesc, la dezmembrarea adevăratei nevoințe. De fapt, rugăciunea este alimentată de credința plină de cutremur și dreaptă și duce, dacă este făcută corect, la o viață de mărturisire, schimbată, prin care nu ne rușinăm de Dumnezeu pentru ca nici El să nu Se rușineze de noi (cf. Mc. 8: 38).

Chiar și în lupta cu patimile rugăciunea își are locul ei, adică trebuie dublată de fapte. Căci în Pateric se spune că, „de nu se va uni fapta cu rugăciunea, în zadar se osteneşte omul”, adică „acelea pentru care ne rugăm, să nu le mai facem” (Avva Moise, 16). Exemplificarea acestui aspect se găsește într-o întâmplare (Pateric, cap. VI despre curvie, 4) cu un bătrân căruia i-a cerut un frate să se roage pentru el să scape de duhul desfrânării; dar, pentru că nu se depărta ispita, bătrânul a cerut de la Dumnezeu să vadă ce se întâmplă și i s-a arătat că acel frate nu lupta cu patimile sale, ceea ce făcea rugăciunea nelucrătoare. Drept aceea l-a învățat cum se cuvine să se împotrivească gândurilor.

De asemenea, și Cuviosul Paisie Aghioritul arată limitele dintre fapte și intervenția Domnului: „Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omenește. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă” (din vol. Trezire duhovnicească).

Declarațiile Patriarhului și reproșurile aduse de unii monahi

Revenind la vizita Patriarhului Bartolomeu în Sfântul Munte, în cuvântările pe care le-a ținut, acesta a afirmat, printre altele: «preocupările monahilor cu evenimente bisericești distincte fără invitația episcopilor locali și mai ales intensă și fierbinte, sunt condamnabile» pentru că este posibil să producă «probleme, judecăți, critici, tulburări și dihonii. Nu este lucrul monahului acțiunea paralelă cu Biserica Locală. Monahul învață, luminează și sfințește pe cei din jurul său prin viața lui continuă cu lupte, pocăință, lacrimi, nevoință, liniștire, ascundere, rugăciune neîntreruptă».

Ca răspuns la aceste îndemnuri, o „grupare de monahi chilioți” au redactat un text în care critică unele afirmații și atitudini ale sale. Printre ele, este și cea a preocupării călugărilor de păzire a credinței ortodoxe. Aceștia pun în contrapondere faptul că dintotdeauna călugării au fost păzitorii dreptei credințe, cum avem exemplul Sfântului Munte în întregime, care a întrerupt pomenirea Patriarhului eretic Atenagora de acum 50 de ani și toți cuvioșii contemporani chiar canonizați de Patriarhia Ecumenică. Niciodată administrația bisericească aflată în păreri eretice nu a apelat la monahii sfinți pentru a lua atitudine, ci ei au reacționat din proprie inițiativă. În plus, această chemare spre supunere sună tendențios din gura celui care disprețuiește pe toți ceilalți Patriarhi ca unul care ar avea primatul papal.

Îndemnuri de acest fel au mai făcut și alți episcopi, dar Patriarhul Bartolomeu a fost mai sincer și nu și-a disimulat scopul avut în vedere, adică a spus fățiș că rugăciunea este opusul implicării mărturisitoare în problemele bisericești. Dar preocuparea cu bunul mers al credinței nu este doar sarcina episcopilor, ci și a tuturor credincioșilor, îndeosebi a monahilor. Diferența constă în aceea că ierarhii au datoria aceasta de la care nu se pot sustrage, pe când călugării și credincioșii sârguincioși au doar dreptul și datoria morală să vegheze asupra păstrării dogmelor sănătoase, fapt care decurge din trăirea vieții creștine.

Viața duhovnicească izvorăște din dogmele drepte

Contrar spuselor Patriarhului Ecumenic, rugăciunea în duh ortodox nu este o îndeletnicire strict personală, ruptă de viața activă. Plânsul și pocăința reprezintă o legare a sufletului de Dumnezeu în Duhul Sfânt, care aduce o transformare a viețuirii, o schimbare și în exterior. Interiorizarea nu înseamnă izolare și neglijarea celor din jur, ci curățarea inimii, descoperirea comorilor puse de Dumnezeu înăuntrul nostru și atragerea harului în cele dinăuntru. Toate acestea este adevărat că sunt dublate de o rupere de lume, dar nu de lucruri, ci de împătimirea față de ele. Aceasta înseamnă că monahii taie preocupările legate de politică, economie, cultură și de deșertăciunile pământești, oricât ar fi de importante, dar nu și de orice are legătură cu Biserica la nivel moral și mai ales dogmatic. Altfel spus, vorbim de o trăire a împărăției lui Dumnezeu în lume, dar aceasta presupune luptă și silință, nu detașare platonică, a fi ca oi înțelepte în mijlocul lupilor, nu să mergem pe calea largă a pierzării.

În privința învățăturilor greșite, este poruncă de la Domnul nostru să ne păzim de învățătorii și hristoșii mincinoși (cf. Mt. 24:24), de aluatul sau învățătura lor (Mt. 16: 12). Pentru că dogmele sănătoase sunt viață (In. 6:63), sunt cuvintele lui Dumnezeu. Pe adevărul Evanghelic, dar și pe piatra mărturisirii se întemeiază Biserica, după cum a spus Însuși Hristos Apostolului Petru (Mt. 16:18).

Raportarea corectă la abaterile doctrinare

Desigur că există și oameni păcătoși, pentru care trebuie să ne rugăm, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte”. Dar, în cazul păcatelor grave, de moarte, cum sunt perseverarea în erezii și învățături stricate, nu sunt potrivite doar rugăciunile, după cum continuă Sf. Ioan: „Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Atunci este cazul să existe și reacții cu fapta sau să fie lăsați la judecata lui Dumnezeu. Oamenii nu se mântuiesc doar prin rugăciuni pentru ei, ci și prin învățare, îndemnare, mustrare și chiar pedepsire, ca să priceapă gravitatea greșelilor și ce trebuie să facă pentru îndreptare. Iar față de unii trebuie păstrată distanța din cauza împietririi lor sau a necredinței extreme.

Modul cum au viețuit Sfinții din vechime, dar și cei mai recenți, dovedește că este necesară și bine-venită reacționarea față de erezii, nu indiferența. Cu cât au avut pocăință și statură duhovnicească mai mare, cu atât s-au luptat mai mult, nu au fost nepăsători. Sfinți precum Antonie cel Mare, Ioanichie cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Teodor Studitul, Paisie Aghioritul sunt doar câteva exemple. Avva Agathon cel înțelept se știa pe sine păcătos, dar nu accepta să fie eretic pentru că asta ar fi însemnat „despărțire de Dumnezeu” (Pateric, Avva Agaton, 5).

Spiritualitatea autentică nu este ruptă de dreapta credință

Cartea Străjerii Ortodoxiei este o colecție cu multe pilde de acest fel de mărturisitori, renumiți sau mai puțin cunoscuți. Nu toți monahii au fost iscusiți în dogme, dar nici unul nu a predicat o spiritualitate a indiferenței față de abaterile doctrinare tocmai pentru că Biserica este un organism viu duhovnicesc, care trăiește din cuvintele adevărului evanghelic.

Desigur că nu toți sunt la o înălțime de la care să cunoască finețurile dogmatice, dar nici cei luminați nu suportă defăimarea adevărului, nici cei începători nu pot fi indiferenți la atacarea învățăturii mântuitoare, pentru că ea este viața lor. Pe când desprinderea vieții în duh de dreapta credință este un faliment și o abatere de la calea cea dreaptă dintotdeauna a Bisericii, se înscrie în linia ecumenismului contemporan și a toleranței vătămătoare de suflet.

Există și pericolul alunecării în zelotism și schismă, dar molima cea mai cumplită de acum este apostazia, și încă justificată „teologic” de la cel mai înalt nivel, cum este cazul recent cu Patriarhul Ecumenic, de la care am pornit acest material.

Întreruperea comuniunii bisericești explicată de Arhim. Vasilios Papadakis

Arhimandritul Vasilios Papadakis, autorul cărții Străjerii Ortodoxiei, a scris și un volum intitulat Schisma zelotismului vechi-calendarist (2008), în care combate extremismul zelotist, adică al stiliștilor. Unul din capitole este dedicat întreruperii comuniunii bisericești cu episcopul în diferite circumstanțe. Acest capitol este important și util pentru situația nepomenitorilor de astăzi, după deciziile Sinodului din Creta, pentru a ști cum să acționeze, dar și pentru justificarea acțiunii lor în fața altora. Pentru a nu îngreuna lectura, am tradus mai jos subcapitolele care se referă la punctele care sunt astăzi de interes și am exclus prima parte, care era axată pe situația de oprire a comuniunii după o condamnare sinodală a episcopului, care nu ridică probleme de înțelegere.

Părintele face o conturare precisă a cadrelor istorice ce au dus la alcătuirea canonului 15 I-II și o distincție între obligativitatea întreruperii comuniunii și dreptul de a proceda astfel când episcopul propovăduiește o erezie în mod fățiș. De asemenea, au existat și situații de iconomie în privința comuniunii care arată că linia de mijloc a fost respectată de cei care au alcătuit canonul 15.

Arhim. Vasilios, cerut de 2047 de credincioși din Creta să fie trecut pe lista de alegeri episcopale în ian. 2022. (Imagine: ΟρθοδοξίαInfo)

Cap. 2. Întreruperea comuniunii bisericești după Sfinții Părinți

2. Întreruperea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală

În istoria bisericească se întâlnesc și cazuri în care unii clerici s-au despărțit de trupul Bisericii și au creat o nouă Biserică proprie independentă sau au trecut la Biserici eretice sau schismatice deja condamnate. Atât în primul, cât și în al doilea caz, întreruperea comuniunii cu clericii de mai sus s-a realizat imediat, adică fără să premeargă neapărat o condamnare sinodală.

În primul caz, întreruperea imediată a comuniunii membrilor credincioși ai Bisericii cu clericii schismatici era impusă pentru că „depărtându-se prin schismă… de Biserică, nu mai aveau harul Sfântului Duh asupra lor; căci a lipsit transmiterea prin întreruperea continuității”[1]. Clericii aceștia „eretico-schismatici” erau considerați simpli mireni, mădulare străine și necrozate (omorâte) față de Bisericii lui Hristos. „Pentru că, după cum, atunci când un mădular tăiat din trup moare imediat pentru că nu i se mai dă putere vitală, în același fel și cei care s-au rupt o dată de trupul Bisericii, au murit îndată”[2].

Întreruperea imediată a comuniunii bisericești, adică fără neapărat o judecată și decizie sinodală, a fost impusă și față de cei care au trecut sau s-au unit cu Biserici condamnate, eretice. Acest lucru era de la sine înțeles pentru că clericii în cauză nu era posibil să aibă în același timp comuniune bisericească și cu membrii Bisericii, și cu ereticii.

La această concluzie ajungem din formularea canoanelor 1 și 2 ale Sinodului III Ecumenic, care menționează că cel care s-a unit sau este vorba să aibă unire cu eretici condamnați și care se găsesc în afara Bisericii, care au părăsit Biserica, acesta cade imediat din comuniune și preoție[3]. Concret, este considerat „scos de către Sinod deja de acum încolo din orice comuniune bisericească și este fără lucrare”[4] sau, după cum explică sfințitul Balsamon, „este înstrăinat deja de rangul episcopal”[5].

Întreruperea imediată a comuniunii cu cei care s-au unit cu ereticii din afara Bisericii au învățat-o și au aplicat-o Sfinții Părinți la cele două uniri false cu latinii nepocăiți din 1274 și 1439. Practic, în sec. al XIII-lea Părinții aghioriți, credincioși învățăturii canoanelor de mai sus ale Sinodului III Ecumenic, proclamau că „episcopii care s-au împărtășit cu ereticii și au supus pierzaniei Biserica lui Dumnezeu catolică/sobornicească sunt lipsiți de preoție și totodată devin expulzați, adică se arată tuturor ca fiind tăiați din trupul ortodox al Bisericii”[6].

Din acest motiv, imediat după Pseudo-Sinodul de la Lyon (1274) și fără să premeargă vreo judecată sinodală a ortodocșilor care s-au unit cu latinii, aghioriții au refuzat până la moarte orice comuniune cu ei bisericească[7], după cum avertizaseră în epistola lor mai veche aferentă pe împăratul Mihail Paleologul: „Și cum va suporta acestea sufletul unui ortodox și nu se va depărta de comuniunea cu cei ce pomenesc (pe papa) de îndată?[8].

În același fel, adică întreruperea imediată a comuniunii bisericești, au fost înfruntată și falsa unire de la Florența din 1439. Stâlpul Ortodoxiei, Sf. Marcu Evghenicul, proclama în acest sens: „Fugiți și voi, fraților, de comuniunea cu cei excomunicați și de pomenirea celor nepomeniți”[9], adică de ortodocșii care s-au unit cu latinii: „căci aceia trebuie să fie separați de noi întru totul”[10].

3. Întreruperea necanonică a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală

Până acum am cercetat învățătura Sfinților Părinți cu privire la chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu ereticii și schismaticii care se depărtează și acționează în afara trupului Bisericii Ortodoxe fie după o judecată sinodală, fie din inițiativa lor proprie. Mai jos vom cerceta învățătura patristică despre chestiunea întreruperii comuniunii cu clericii care se află în trupul Bisericii (de obicei cu înainte-stătătorii noștri bisericești), când aceștia săvârșesc încălcări canonice sau propovăduiesc cugetări eretice. Cum anume suntem datori să reacționăm până la o judecată sinodală a lor (care va decide finalmente dacă vor fi caterisiți și excluși din trupul Bisericii), prin urmare în intervalul când aceștia acționează în interiorul Bisericii.

Primii Sfinții Apostoli au dat răspuns prin canonul lor 31 la chestiunea de mai sus, stabilind să fie caterisit clericul care pe motiv de greșeli personale sau încălcări canonice ale episcopului său va întrerupe comuniunea bisericească față de el înainte de o judecată sinodală a lui și „va înființa alt altar”[11]. După cum întărește sfințitul Balsamon în explicarea acestui canon, „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți episcopul sau preotul, nu se cuvine să se separe cineva de ei, ci mai degrabă că se sfințește prin ei”[12].

Urmând tradiția Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au alcătuit și alte sfinte canoane prin care au interzis și ei la rândul lor ruperea clericilor de episcopii lor. Astfel, canonul 5 al Sinodului din Antiohia poruncește ca orice cleric „care, disprețuindu-și propriul episcop, s-a separat de Biserică și s-a adunat deosebi și și-a întemeiat altar… acesta să fie caterisit cu totul”[13].

Asemănător învață și (canoanele) 18 al Sinodului IV și 34 al Sinodului VI Ecumenic, iar 6 al celui din Gangra și 10, 11 ale Sinodului din Cartagina impun o pedeapsă mai severă. Adică orice cleric „se va despărți de comuniunea cu propriul episcop și, făcând schismă cu unii în afară de cea una (comuniune?), ar aduce lui Dumnezeu sfințenia, unul ca acesta se va socoti anatema”[14].

Îmbinând canoanele de mai sus, sfințitul Balsamon observă: „Mai întâi potrivit canonului (31) apostolic schismaticilor li se poruncește să se depărteze de rău; și, dacă nu se înduplecă, vor fi caterisiți sau afurisiți; iar dacă și așa persistă în trufie, adică slavă deșartă și neascultare, să fie supuși anatemei (potrivit canoanelor din Cartagina), căzând ca niște mădulare putrezite din trupul sănătos al Bisericii”[15].

4. Întreruperea permisă a comuniunii bisericești înainte de condamnare sinodală

Rânduielile Sfinților Părinți pe chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu episcopii noștri este, după cum am văzut, foarte drastică. În afară de aceasta, canonul 31 apostolic a desemnat două cazuri excepționale în care este îngăduită ruperea clericilor de înainte-stătătorii lor bisericești. Concret, clericul nu este pedepsit când episcopul său greșește în privința „bunei-credințe și dreptății”, adică este „eretic sau nedrept”[16]. După explicația sfințitului Balsamon, canonul stabilește „să se rupă clericii fără primejdie de episcopii lor când îi sancționează pe aceștia ca necredincioși și nedrepți”[17] sau, ca să utilizăm expresia sfințitului Zonara, „ca unii care greșesc în buna-credință” sau „ca unii care au făcut altceva în afara a ce se cuvine și este drept”[18].

Suntem datori să mărturisim că, atât formularea canonului aferent, cât și explicațiile canoniștilor creează nedumeriri juste. Care sunt exact abaterile acelea ale episcopului pentru care este îndreptățită nesupunerea și ruperea clericilor lor? După cum am văzut, canonul permite ruperea în cazul când episcopul este eretic. Delictul ereziei este desigur ceva clar.

Totuși canonul permite ruperea în cazurile când episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte „în afara a ce este cuvenit și drept”. Ultimele expresii sunt nu doar neclare, ci și contradictorii față de opinia că „nu se cuvine ca cineva să se rupă” de episcopul său „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți”[19]. Adică este permisă ruperea de episcop pe motiv de orice faptă nedreaptă sau ilicită? Totuși, dacă devine acceptată o astfel de explicație, se pune în primejdie, credem, nu numai unitatea, ci și însăși existența Bisericii, pentru că sciziunile în trupul ei vor fi atât de multe, pe cât și nedreptățile episcopilor din lume. Așa ceva s-a întâmplat deja, de altfel, la Protestanți, ale căror confesiuni scindate sunt deja nenumărate.

Neclaritatea canonului 31 apostolic a dezlegat-o Sinodul Întâi-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861), care a stabilit cu precizie că singurul delict al episcopului pentru care este permisă ruperea clericilor lui este proclamarea vădită a unei erezii. Înainte de a vedea istoria premergătoare și deciziile Sinodului I-II, vom menționa și o o altă explicație simplă, personală a noastră la canonul 31 apostolic, care firește în concordanță absolută cu explicația Sinodului de mai sus.

Sfinții Apostoli au utilizat de câteva ori în Epistolele lor (2 Pt. 2, 13) termenul „nedreptate” înțelegând „erezie”, deoarece aceasta este numită și „nedreptatea pentru care este nedreptățit și încălcat adevărul lui Dumnezeu”[20]. Deci, explicând pe baza celor de mai sus cuvântul „dreptate” ca bună-credință (bună-cinstire), vom putea să susținem că Sfinții Apostoli, prin termenul „bună-credință și dreptate” înțeleg numai dreapta credință. Conform acestei explicații, cuvântul „dreptate” în canonul apostolic are un scop explicit, adică supralicitarea bunei-credințe, a dreptei credințe, care este cea mai mare virtute[21], și a cărei anulare ar constitui o pricină justă pentru întreruperea comuniunii bisericești.

Totuși să vedem ce a premers Sinodului I-II.

5. Schismele bisericești din sec. al VIII-lea și al IX-lea

În sec. al VIII-lea și al IX-lea, după cum este cunoscut, a tulburat Biserica din Constantinopol erezia iconomahiei, pe care au urmat-o majoritatea episcopilor, conducătorii, armata, clerul inferior și poporul. Cei ce au stat împotrivă în principal la atacul ereziei atât în prima fază (726-787), cât și în a doua (813-842), au ost monahii[22].

După Sinodul VII Ecumenic (787) și înstăpânirea Ortodoxiei, monahii, după cum era firesc, au avut pretenții la organizarea din nou a Bisericii și controlarea situației bisericești, dar priveau cu suspiciune aptele bisericești ale noilor lor păstori. Conform Cuviosului Teodor Studitul, „zelotiștii și acriviștii” de atunci au acceptat ca ortodox pe noul Patriarh de Constantinopol Sf. Tarasie (784-806) „și s-au adunat cu Tarasie și aveau același cuget”. În afară de acestea, „s-au diferențiat imediat după Sinod (VII Ecumenic) de primirea hirotoniei pe bani a unora dintre ei; și pentru alte chestiuni”[23], una dintre care era starea moderată a Sfântului față de episcopii iconomahi, care s-a întors în sânul Bisericii.

În 795 s-a întâmplat o nouă disensiune pentru că dumnezeiescul și bătrânul Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosul „Platon, starețul de la Sakudion s-a despărțit de comuniunea cu Patriarhul Tarasie”[24].

Cauza acestei schisme a fost nunta nelegiuită a împăratului cu o curteană Teodota, după ce a alungat-o pe soția lui legiuită[25]. Sfântul Tarasie nu a fost de acord cu această nuntă, totuși, ca să nu-l înfurie pe împărat, care amenința „să înnoiască erezia (iconomahiei) și să distrugă iarăși cinstitele și sfintele icoane”[26], a tolerat săvârșirea ei de către egumenul Iosif. Această schismă s-a soluționat după doi ani, când Constantin și-a pierdut scaunul și Sfântul Tarasie a găsit prilejul să-l caterisească pe Iosif[27].

Cearta s-a reaprins în 806, când Sfântul Nichifor, sub presiunile noului împărat Nichifor, a fost forțat să-l reabiliteze pe Iosif prin decizie sinodală. Studiții, care s-au rupt iarăși, l-au acuzat pe Sfântul Nichifor și pentru alte chestiuni și concrete „pentru starea de compromis atât față de chestiuni morale ale familiei imperiale, cât și în disputa dintre iconofili și iconomahi[28]. Încheierea noii schisme a intervenit în final după urcarea lui Mihail Rangabe pe tronul imperial (811), care a ordonat înnoirea caterisirii lui Iosif.

După a doua perioadă a iconomahiei (813-842) pe scaunul de Constantinopol a fost ridicat Sfântul Metodie Mărturisitorul. Sfântul a înfruntat cu blândețe subiectul întoarcerii în Biserică a episcopilor care au fost hirotoniți de iconomahi, după cum a procedat mai demult și Sfântul Tarasie. Această condescendență a Sfântului în combinație cu faptul că „i-a promovat pe mulți fără cercetare în ranguri (clericale)”[29] a avut drept rezultat crearea unei noi schisme în principal de către studiți, „care urmăreau să aibă controlul exclusiv asupra situației bisericești”[30].

«De când Metodie, procedând foarte corect sinodal, a pus anatema împotriva monahilor studiți care se rupseseră de Biserică pentru că se țineau de cele pronunțate și scrise împotriva lui Tarasie și Nichifor de Teodor”[31], pentru cicatrizarea acestei noi răni și dezbinări a Bisericii, s-a luptat în multe feluri și Cuviosul Ioanichie, care a susținut pe Sfântul Metodie în politica lui bisericească[32].

Urcarea Sfântului Fotie pe tronul Constantinopolului în 857 a provocat o nouă schismă, de această dată din partea partizanilor Sfântului Ignatie al Constantinopolului, care fusese forțat să se retragă de pe tron cu două luni mai devreme[33]. Ca și mai demult, „sâmburele polemicii împotriva Sf. Fotie a provenit în principal numai de la monahii studiți”[34].

6. Sinodul primul-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861)

Această nouă disensiune, care a intervenit în trupul Bisericii, l-a forțat pe sfințitul Fotie să convoace în Constantinopol Sinodul numit primul-al doilea (I-II) în 861, la care au participat și reprezentanți ai papei de la Roma. Sinodul a dat dreptate Sfântului Fotie și a alcătuit șaptesprezece canoane despre reglarea a diferite chestiuni bisericești. În special prin canoanele 13-15 s-a depus efort să fie pus un sfârșit schismelor care au tulburat Biserica în secolul al VIII-lea și al IX-lea.

Este definitoriu începutul canonului 1 (13) al Sinodului: „Cel viclean, aruncând în Biserica lui Hristos seminţele neghinelor eretice şi văzându-le pe acestea tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale de meșteșug, apucându-se să dezbine trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zădărnicind şi această uneltire a lui” interzice drastic de acum mai departe clericilor sub pedeapsa caterisirii întreruperea pomenirii numelui înainte-stătătorului bisericesc al lor „la sfintele rugăciuni de la Liturghii”, adică întreruperea comuniunii bisericești cu el (schismă) „înainte de o rezolvare și cercetare sinodală și o condamnare finală asupra lui (episcopului)”[35].

Totuși, ca să nu se înțeleagă că prin aceste canoane este anulat (pe baza canonului apostolic 31) dreptul ortodocșilor să întrerupă comuniunea bisericească înainte de o judecată sinodală cu episcopii lor când ei propovăduiesc fățiș învățături eretice și în același timp sunt condamnate ruperile mai vechi și asemănătoare ale ortodocșilor pe motive de credință, înțelepții Părinți au pus la finalul canonului 15 următoarea explicație: Interdicțiile noastre au putere pentru cei care se rup de episcopul lor înainte de „condamnarea lui sinodală și definitivă… pe motivul unor delicte”, care, după sfințitul Balsamon, sunt „desfrânarea, furtul de cele sfinte și anularea canoanelor”[36]. Totuși cei care se rup de episcopul lor înainte de o judecare sinodală deoarece propovăduiește fățiș o „erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți”, nu numai că nu cade sub certarea canoanelor, ci sunt dimpotrivă vrednici de laudă. „Căci nu au sancționat episcopi, ci învățători pseudo-episcopi și nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”[37].

Practic, în istoria Bisericii au existat cazuri în care unii clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecarea sinodală deoarece propovăduiau învățături eretice. Așa ceva s-a întâmplat, de ex., în cazul lui Nestorie al Constantinopolului, care propovăduia o erezie hristologică: „Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”[38].

Adică Nestorie cugeta cele ale lui Arie[39], nu considera că Iisus, Care „Se făcuse de două luni și de trei luni”[40] este Dumnezeu, ci „om simplu”[41] și prin Sinod (429) anatematizase pe cei ce cugetau împotrivă[42]. Pe motivul cugetelor eretice ale lui Nestorie, mulți ortodocși au întrerupt imediat comuniunea cu el, adică înainte de judecata și condamnarea de la Sinodul III Ecumenic[43].

De asemenea, ortodocșii au întrerupt comuniunea bisericească și cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului când el a cedat pe moment presiunilor împăratului Anastasie și a semnat marginalizarea Sinodului IV Ecumenic (511). Restabilirea comuniunii s-a efectuat numai după mărturisirea publică a Patriarhului că acceptă Sinodul IV Ecumenic[44].

Comuniunea bisericească a fost întreruptă și cu Timotei, urmașul Sfântului Macedonie, care, presat de același împărat, a anatematizat pe cei care acceptau Sinodul IV Ecumenic[45]. Poporul mai ales din Constantinopol a preferat să rămână „excomunicat”[46] mulți ani decât să aibă comuniune cu Patriarhul eretic Timotei.

Întreruperea comuniunii a intervenit și sub Patriarhul Ioan Caleca[47] al Constantinopolului (1334-1347), care, după Sinoadele din 1341 împotriva ereticilor Varlaam, Achindin și cei de un cuget cu ei, a primit în comuniune și a introdus în Biserică „în locul lui Hristos pe Antihrist, pe Achindin cel apostat și războinicul împotriva adevărului”[48]. La ruperea de Patriarhul eretic îndemna atât Sfântul Grigorie Palama[49], cât și cei de un cuget cu el, precum, de ex. sfințitul Iosif Kalotetos, care recomanda: „Trebuie să ne separăm de comuniunea cu acela”[50].

Deci Sinodul I-II a reușit să exprime prin canoanele sale 13-15 învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți și concret cele următoare foarte importante:

1. Să condamne schismele fără motive dogmatice care interveniseră în sânul Bisericii în sec al IX-lea.

2. Să interzică sub pedeapsa caterisirii întreruperea comuniunii bisericești a clericilor cu înainte-stătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală cât timp nu subzistă motive de credință, adică crearea unor noi schisme.

3. Să soluționeze neclaritatea canonului apostolic, stabilind că propovăduirea vădită, „publică” și „cu capul descoperit” („în loc de fără reținere și cu îndrăzneală[51]) a unei „erezii sancționate de Sfintele Sinoade sau de Părinți” de către un episcop constituie pricina singulară, justă („delictul”) care dă dreptul clericilor săi să întrerupă comuniunea bisericească față de el înainte să fie cercetată speța lui de un Sinod competent.

4. Să valideze ruperile conforme cu canonul 31 apostolic ale ortodocșilor de păstorii lor pe motive de credință.

5. În final, va trebui să semnalăm formularea distinctivă a canonului 15, care nici nu interzice întreruperea comuniunii bisericești pe motive de credință înainte de o judecată sinodală, totuși nici nu o consideră obligatorie; a permis-o și a lăudat-o simplu. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, după cum nu ar fi corect să fie acuzați cei care au întrerupt mai demult comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de o judecare sinodală a lor, în același mod nu ar fi corect de asemenea să fie acuzați nici cei care mai demult au avut comuniune bisericească față de păstorii lor eretici până la judecata lor sinodală fie din motive de iconomie, fie din motiv de ignoranță.

De altfel, nici un sfânt canon sau Sfânt Părinte nu a impus niciodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. De asemenea, nici un cleric nu a fost niciodată pedepsit pentru aceasta în opoziție desigur cu cei care au continuat să fie în comuniune cu păstorii lor după condamnarea lor sinodală.

De asemenea, nu trebuie să uităm că prilejul pentru legiferarea canoanelor 13-15 au fost schismele bisericești neîndreptățite și scopul Sinodului a fost încetarea lor, firește că nu instigarea la crearea de noi schisme, fie și îndreptățite. Dacă Sinodul a avut ca scop să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de o judecată sinodală, ar fi spus la începutul primului (13) canon: „Oricine nu se rupe imediat de păstorul său eretic va fi certat”.

Totuși în acest mod ar condamna cazurile de mai demult ale Sfinților Părinți care le-am menționat mai înainte, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de episcopii lor care propovăduiau o erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. Adică în perioada aceasta s-au străduit să-i călăuzească la pocăință fie prin tăcere distinctivă și toleranță, fie prin epistole și alte moduri pașnice.

Totuși să vedem pe scurt unele cazuri specifice.

7. Cazuri de practicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau o erezie

1. Sfântul Chiril al Alexandriei a lăudat pe poporul credincios din Constantinopol care a întrerupt imediat comuniunea bisericească a Patriarhului Nestorie „pentru dreapta credință”[52], adică pentru că propovăduia învățături hulitoare. Mai ales i-a caracterizat drept „mai ușuratici” și „măgulitori”[53] pe cei din Constantinopol care nu au procedat la fel, ci aveau dimpotrivă comuniune cu el.

În afară de acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie[54], ci a imitat „pe cei care aveau experiență medicală, care nu supun îndată la constrângerile prin fier și prin foc cele ce se petrec în trupuri de la patimi, ci le înmoaie prin leacuri esențiale, așteptând vremea potrivită pentru tăieturi”[55]. Deci, deoarece credea „că trebuie să dea o mână celor alunecați și să-i ridice ca pe niște frați căzuți”[56], l-a stimulat pe Nestorie prin epistole îndemnătoare, în care îl numea „împreună-slujitor”[57], „să se rupă de dogmele așa de stângace și răstălmăcite… și să revină la dreapta credință”[58].

Mai mult, Sfântul Chiril s-a luptat „ca să fie rușinat și îndreptat poate ereticul (Nestorie) după ce i-au scris mulți (episcopi ortodocși)… Și cu toți, adică prin Sinod Ecumenic, să se facă ce este drept”[59]. Practic, condamnarea finală a lui Nestorie și întreruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a produs la Sinodul III Ecumenic. Merită să fie semnalat faptul că Nestorie a fost numit de către episcopii Sinodului până în clipa condamnării lui „preaevlavios și preacuvios”, adică era considerat episcop al Bisericii catolice/sobornicești[60].

2. Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească față de tatăl și episcopul său, Sfântul Grigorie, când el a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a luptat să-l convingă să-l renege, lucru care s-a făcut după aproape trei ani”[61].

3. O practicare a iconomiei mult mai mare ca timp se observă în cazul stării împotriva ereziei monotelismului. Practic, deși erezia începuse să se propovăduiască în jur de 615, polemiștii ei importanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de conducătorii ei, ci s-au străduit în felurite moduri să-i conducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a intervenit sigur după 634 și mai degrabă după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu Sinoadele din Apus (640-649), care i-au anatematizat[62].

Mai ales la Sinodul din Lateran (649) împotriva monoteliților practicarea iconomiei bisericești devine și mai vădită pentru că Serghie, episcopul ciprioților, menționează următoarele în acest sens: „Căci am tăcut față de cei care până și astăzi sunt preocupați de iconomie, gândindu-ne să-i strămutăm la învățăturile noastre mai bune”[63].

4. Practicarea de mulți ani a iconomiei a Sfinților Părinți este întâlnită în cazul stării împotriva latinilor. La această concluzie am ajuns și dacă am primi cazul extrem că adică papii propovăduiau public erezia Filioque în 1009[64] și că nu o propagau fără reținere din sec. al IX-lea[65]. Practic, în afară că Serghie al Constantinopolului a tăiat imediat numele papei din diptice, restul Patriarhilor ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea după patruzeci și cinci de ani (1054). Desigur că se înțelege că Constantinopolul era unit cu Patriarhiile de mai sus în toată această perioadă.

Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece „Patriarhii, potrivit obiceiului bisericesc vechi, aplicând dreptul canonic mai mult decât Kerularie, au așteptat îndreptarea Bisericii romane, drept aceea au avut îndelungă răbdare”[66]. „(Adică) răsăritenii au tăcut din iconomie multă vreme, gândind că italienii vor strămuta inovațiile lor la ceva mai bun, dar i-au exclus din unitatea bisericească atunci când au rămas în propria convingere”[67].

*         *         *

Din cercetarea amănunțită de mai sus am fost conduși la următoarea concluzie finală: Sinodul I-II al Sfântului Fotie a interzis drastic, exprimând învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți, ruperile clericilor de episcopii lor pentru orice cauză înainte de o judecată sinodală, în afară de propovăduirea vădită a unei erezii. În acest caz, în care un episcop propovăduia învățături eretice, Sinodul nici nu interzice, nici nu obligă la întreruperea comuniunii bisericești cu el; o permite simplu și o laudă.

În acest fel, Sinodul a exprimat convingerea sa că singura instanță să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau unul Local mare.

Dimpotrivă, până la convocarea și deciziile Sinodului Ecumenic, orice cleric are dreptul să aplice fie iconomia bisericească și să nu se rupă de episcopul său, fie acrivia, adică întrerupând comuniunea cu el. Această întrerupere vremelnică a comuniunii are ca scop acuzarea păstorului eretic și cererea trimiterii lui la tribunalul sinodal, care va decide definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.


[1] Sf. Vasile cel Mare, canonul 1, P.G. 138, 577B-579A.

[2] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Pidalion, nota 1 la canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, p. 589.

[3] Canonul 2, P.G. 137, 353A.

[4] Canonul 1, P.G. 137, 349B.

[5] P.G. 137, 349BD.

[6] Χρ. Αραμπατζή, Biserica Ortodoxă și Roma în sec. al XIII-lea, p. 107.

[7] V. Laurent – J. Darrouzes, Dossier Grec de l’ union de Lyon, p. 489, Cuv. Nicodim Aghioritul, Noul Sinaxar (Ekloghion), p. 337-338.

[8] Καλλίστου Βλαστού, Δοκίμιον ιστορικόν περί του Σχίσματος…, p. 108.

[9] Andr. Dimitrakopulos, Grecia Ortodoxă, p. 104.

[10] Apologia, P.G. 160, 537A.

[11] P.G. 137, 96C.

[12] Tâlcuire la canonul apostolic 31, P.G. 137, 97C.

[13] P.G. 137, 1293BC.

[14] Canonul 11 Cartagina. P.G. 138, 56B.

[15] Tâlcuire la canonul 10 din Cartagina, P.G. 138, 53BC.

[16] Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, p. 33.

[17] P.G. 137, 97C.

[18] P.G. 137, 100B.

[19] Teodor Balsamon, Tâlcuire la canonul apostolic 31, P.G. 137, 97C.

[20] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Tâlcuire la Epistolele sobornicești, p. 179.

[21] Sfântul Proclu al Constantinopolului, de la S. Milia, Culegere a sfintelor canoane…, vol. 1, p. 647.

[22] F. Vafidos, Istoria bisericească, vol. 2, § 107, 2, p. 37.

[23] Epistola 53, tradusă la Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Sinodul VII Ecumenic, vol. 1, p. 655-658.

[24] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 6288, P.G. 108, 948A.

[25] P. Hristu, Patrologia greacă, vol. 5, p. 361.

[26] Despre cei între Sfinți Patriarhi Tarasie și Nichifor, P.G. 99, 1852D.

[27] Cuviosul Teodor Studitul, Epistola 30, cartea 1, P.G. 99, 1008A.

[28] V. Feida, Istorie bisericească, vol. 1, p. 794.

[29] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 187.

[30] P. Hristu, op. cit., p. 377.

[31] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 185.

[32] Cuv. Simeon Metafrastul, Viața… Cuviosului Părintelui nostrum Ioanichie, cap. 51-52, P.G. 116, 85A-88B.

[33] F. Vafidu, op. cit., vol. 2, § 110, 2, p. 50.

[34] V. Fida, Istorie bisericească, vol. 2, p. 102.

[35] P.G. 137, 1061B-1064A.

[36] P.G. 137, 1069A.

[37] P.G. 137, 1068AC.

[38] Sf. Chiril al Alexandriei, Epistola 14, P.G. 77, 97A.

[39] Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia 4, P.G. 77, 996A.

[40] Nichifor Calist, Istorie bisericească, vol. 14, cap. 34, P.G. 146, 1172A.

[41] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 5923, P.G. 108, 236B.

[42] F. Vafidu, Istorie bisericească, § 72, 2, p. 234.

[43] P.G. 91, 1473B.

[44] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 6004, P.G. 108, 364BC.

[45] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 140.

[46] S. Milia, Culegere a sfintelor Sinoade…, vol. 1, p. 303b.

[47] P.G. 150, 863C-864A.

[48] Sfântul Filothei al Constantinopolului, Cuvânt la cel între Sfinți Părintele nostrum Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, cap. 67, de la Δ. Τσάμη, Operele hagiografice ale lui Kokkinos al Constantinopolului, p. 501.

[49] Demontare a explicației tomosului lui Caleca, 29, Ε.Π.Ε. vol. 3, p. 692.

[50] Epistola 2, cap. 9, de la Δ. Τσάμη, Operele lui Iosif Kalotetos, p. 374.

[51] Ioan Zonara, Tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II, P.G. 137, 1069D.

[52] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 125BC.

[53] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81B.

[54] Ibidem, P.G. 77, 81A, 84CD.

[55] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 124D125A.

[56] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81A.

[57] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17, P.G. 77, 105C.

[58] P.G. 77, 108B.

[59] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblos, cartea 3, cap. 15, § 20, p. 175.

[60] Ibidem § 41, p. 222.

[61] Grigorie prezbiterul, Viața… lui Grigorie Teologul…, P.G. 35, 261C264A.

[62] Ah. Pitsilka, Viața și luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 12-15.

[63] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblion, cartea 6, cap. 9, § 7, p. 278.

[64] V. Stefanidu, Istorie bisericească, § 22, p. 374.

[65] F. Vafidu, Istorie bisericească, vol. 2, § 113, 1, p. 65.

[66] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblion, cartea 8, cap. 2, § 6, p. 304.

[67] Ibidem, cartea 6, cap. , § 9, p. 278.

Comuniunea cu ereticii potrivit Sinodului VII Ecumenic

Foto: NewsBomb

Deși au existat în istoria Bisericii nouă (9) Sinoade care își merită statutul de Ecumenice, doar 7 dintre ele sunt recunoscute ca atare, ultimele două, din vremea Sf. Fotie și a Sf. Grigorie Palama, fiind privite ca având o importanță mai mică. Dacă ar fi să-l considerăm ultimul pe cel de-al șaptelea Sinod, cel din Niceea (787), care a condamnat pe iconoclaști și a dogmatizat închinarea icoanelor, în primele sale ședințe au avut loc dezbateri importante referitoare la modul primirii ereticilor, cu referințe la situații anterioare. Concluzii foarte importante pot fi trase din aceste discuții cu privire la statutul ereticilor și al slujbelor săvârșite de ei.

Procesele verbale ale Sinodului au fost traduse de Diacon Ioan I. Ică jr. în cartea Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. I: Definind dogmatic icoanele, Editura Deisis, Sibiu, 2020. Referințele principale vor fi făcute la acest volum.

Îndeosebi în Sesiunea I a Sinodului, dar și în a II-a a fost luată în discuție situația unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Trei dintre ei s-au lepădat de eroarea lor, iar alți șapte se făceau vinovați și de persecuții asupra celor drept-slăvitori prin care au împiedicat întrunirea Sinodului cu un an mai înainte, adică în 786. Toți aceștia, în urma unor cercetări amănunțite a tradiției bisericești, au fost iertați de acuzațiile aduse și și-au reluat scaunele lor episcopale. Monahii studiți, în frunte cu egumenul Sava, au insistat cel mai mult ca ei să fie primiți ca simpli credincioși și scoși din rangul clerical, însă hotărârea finală a fost să fie lăsați în treapta lor. Se pare că existau pe atunci două tabere între ortodocși, unii mai rigoriști, alții mai moderați. Dintre primii au fost studiții, care și-au continuat linia prin Sf. Teodor Studitul și urmașii săi, iar ceilalți au fost reprezentați cu intermitență pe parcursul unui secol (între 784-886) de Patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie.

Punctele fierbinți care ne interesează sunt acestea:

– Patriarhul Tarasie acceptă să fie ales pe scaun cu condiția să se întrunească un Sinod Ecumenic care să cerceteze erezia iconoclastă ce domnea în Patriarhia de Constantinopol;
– Episcopii iconoclaști care se pocăiesc sunt reprimiți prin renunțarea la greșeala lor dogmatică;
– în urma unei cercetări ample, se ajunge la concluzia că primirea nu necesită hirotonia lor din nou;
– reiese limpede ideea că nu este normal ca păstorii Bisericii să fie eretici, dar s-a înstăpânit obiceiul unei iconomii în vremuri de tulburare, când sunt acceptate succesiunea prin episcopi eretici. Limita stabilită este aceea că nu sunt primite nicidecum hirotoniile și Tainele celor condamnați sinodal sau în cazul când există episcopi ortodocși, dar sunt preferați cei rătăciți.

La Sinod au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor Locale, adică cele cinci Patriarhii.

Există mărturia Sf. Tarasie înainte de a fi ales Patriarh despre dezbinarea din sânul Bisericii produsă de iconoclasm: „Văd și privesc Biserica zidită pe temelia, care e stânca Hristos Dumnezeul nostru, sfâșiată acum și ruptă și pe noi grăind acum una, altă dată alta, iar pe creștinii din răsărit care au aceeași credință cu noi vorbind altfel și conglăsuind cu cei din apus, iar pe noi întristați de toți aceia și anatematizați în fiecare zi de toți” (pag. 239). Așadar iconoclasmul a produs o dezbinare în interiorul Bisericii, Constantinopolul fiind despărțit în concepții de Roma și de celelalte Patriarhii. Deci nu a cuprins toată Biserica. Disensiunea era la dimensiuni importante, fiind la mijloc și anatematizări, care nu este clar dacă reprezintă excomunicări clare sau doar învinuiri fără o rupere a comuniunii. În limba greacă anatema înseamnă și blestem, ca atunci când Apostolul Petru a început să se blesteme/anatematizeze că nu-L cunoaște pe Hristos. Cert este că toți au aceeași credință la general care îi unește, dar nu în particular, fiind dezbinați și în primejdie de ruptură definitivă.

Trei episcopi sunt primiți prin mărturisirea ortodoxă și renunțarea la dogmele iconoclaste.

În privința altor șapte, apar discuții aprofundate, cerute în special de monahii conduși de egumenul Sava al Studionului. Acești monahi caută scoaterea lor din rang, dar până la urmă nu se ajunge la această decizie.

Sunt citite mai multe scrieri cu privire la primirea ereticilor și rezultă mai multe concluzii:

1. După citirea canonului 8 al Sinodului I Ecumenic, se constată că nu este relevant pentru că nu se referă la iconoclaști, ci la eresul catarilor (pag. 248-249).

2. Deși în canonul de mai sus se spune că ereticii să fie primiți prin punerea mâinilor, aceasta nu se referă la hirotonia din nou, ci este un semn de iertare și primire a pocăinței lor.

3. După citirea canonului 2 al Sf. Atanasie către Rufin, egumenul Sava a cerut ca ereticii să fie primiți, dar nu și preoția lor. Dar hotărârea sinodală a fost să fie primiți toți acei episcopi iconoclaști pentru că nici nu au prigonit, nici nu au fost prigoniți, ci pur și simplu au crescut în acea învățătură rea.

4. La cererea egumenului Sava, s-a cercetat subiectul validității hirotoniei de la eretici. Acestea au fost găsite ca fiind valabile pentru că în trecut au fost multe situații în care au fost recunoscute astfel de hirotonii, precum a Sf. Meletie de către arieni, a lui Anatolie de către Dioscor. „Aceia care vin de la eretici trebuie primiți; dar, dacă s-a dus cineva intenționat la un eretic și a primit hirotonia, să fie neprimit.”

5. Decisivă a fost citirea epistolei 240 a Sf. Vasile către nicopolitani, în care nu acceptă pe cel ce a primit hirotonia „de la mâini profane spre desființarea credinței”.

6. În general, Biserica urmărește o mare iconomie și îngăduință, primind hirotoniile (și Tainele) ereticilor. „Dar, dacă se face o declarație sinodală și o armonie a Bisericilor pentru ortodoxie, atunci cine îndrăznește să fie hirotonit de profanii eretici va fi supus depunerii”.

Primirea înapoi a episcopilor iconoclaști este una improprie. Adică ei nu sunt primiți în Biserică din afara ei, ci în comuniune deplină din starea de acuzați și vinovați de erezie. În actele sinodale se spune: „să vină cei care anul trecut s-au opus adevărului” și să se facă anchetarea lor. Deci nu sunt tratați ca fiind în afara Bisericii, ci doar vinovați de o atitudine greșită și cercetați din postura de „episcopi învinuiți în această parte” (pag. 236) . Rătăcirea lor îi depărta de Biserică, dar încă nu i-a scos în afara ei așa cum păcatele ne rup de Hristos, iar iertarea lor la spovedanie înseamnă o unire a noastră cu Biserica de care nu ne-am despărțit definitiv.

Așadar avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice. În procesele verbale ale Sinodului VII se face o demarcare indubitabilă prin condamnarea nominală, adică personală a ereticilor. Dar în Sinodul din 843 de mai târziu, ereticii iconoclaști nu au mai fost primiți de Patriarhul Metodie cu tot atât de mare îngăduință pe motiv că erezia a fost deja condamnată oficial și solemn.

Îndeosebi în vremurile noastre se impune și se face o delimitare mai clară între eretici condamnați și necondamnați. În mod categoric Tainele celor dintâi sunt nevalide, dar ale celor din urmă sunt acceptabile prin iconomie și datorită presiunilor exterioare.

Desigur că se poate face o aprofundare a conceptului de eretic necondamnat. Consider personal că putem încadra în această categorie pe cei care propagă o învățătură greșită controversată și criticată serios în Biserică, deși încă necondamnată sinodal. Alte învățături minore, dar care nu au stârnit dezbateri extinse pot fi tratate cu mai multă lejeritate, deși nu sunt neglijabile.

În orice caz, delimitarea granițelor Bisericii nu se face cu rigoare în funcție de dreapta credință, ci în primul rând de continuitatea hirotoniilor. Adică trebuie păstrat un cadru ecleziastic clar, o structură văzută și abia apoi, în cadrul ei, urmărită corectitudinea credinței. Altfel există riscul unui haos de natură protestantă în care fiecare pretinde că este singurul mărturisitor, pe când ceilalți s-au abătut și au fost părăsiți de Dumnezeu și de har.

Întreruperea corectă a pomenirii (Arhim. Epifanie Teodoropulos)

Arhim. Epifanie Teodoropulos (Foto: Ορθόδοξος Τύπος)

TRATAT EPISTOLAR, II*

Atena, 22 iulie 1971

Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata, Sfântul Munte.

() Unul ca acesta (care s-a rugat împreună cu ereticii, n.n.) este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului I-II. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în „Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.

O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (cf. Rom. 14, 5).

Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?”

Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.

Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.

Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.

Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV Ecumenic.

Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. ()


* Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, 2004.

Nota noastră: Îndrumările Arhimandritului Epifanie Teodoropulos cu privire la întreruperea pomenirii potrivit canonului 15 I-II sunt foarte valoroase și intră chiar în detalii utile pentru vremurile noastre. Trebuie ținut cont de faptul că acest Părinte a fost cel care i-a susținut pe cei trei Mitropoliți care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970-1973, amănunt semnalat de Părintele Teodor Zisis: „Au avut înclinații schismatice cei trei Arhierei, în spatele cărora, este sigur că în spatele lor s-a aflat ca sfătuitor teologic Starețul Epifanie Teodoropulos? P. Epifanie a fost un foarte bun cunoscător al sfintelor canoane și cunoaște dacă îngrădirea este schismă…” De menționat că alături de cei trei episcopi s-au aflat majoritatea Mănăstirilor și monahilor din Sfântul Munte în acea perioadă. Printre aceia s-a aflat și Cuviosul Paisie Aghioritul, care era pe atunci îndrumător duhovnicesc al Mănăstirii Stavronichita. Așadar viziunea Arhim. Epifanie reflectă poziția Părinților din acei ani, mai ales că rândurile de mai sus datează chiar din acea perioadă. În plus, situația de atunci luată în discuție este foarte asemănătoare cu cea de astăzi.

Poziția Părintelui Epifanie pe acest subiect este validată chiar de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, fiind preluată în articolul Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor, în care se poate citi faptul că trebuie evitate extremele, deși întreruperea pomenirii este un lucru permis și de laudă: „Canonul 15 este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condam­narea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşea­lă pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă”.

Duminica Ortodoxiei. Ce este o anatemă? (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Duminica Ortodoxiei reprezintă o sărbătoare importantă pentru Biserica noastră, care a început odată cu restabilirea cultului icoanelor la Sinodul din 843, după a doua perioadă (aproximativ 30 de ani) de iconoclasm. S-a simțit nevoia ca triumful dreptei credințe, organizat cu fast de către noul Patriarh de atunci, Sfântul Mărturisitor Metodie, să fie repetat an de an pentru a nu se mai ajunge la o situație similară, când o erezie deja condamnată să domine Biserica așa de puternic cum s-a întâmplat cu respingerea cultului icoanelor. Treptat, la Sfinții aclamați, dar și la ereticii și abaterile doctrinare condamnate au fost adăugate alte nume și erezii care au apărut ulterior, cum sunt papistașii (catolicii) și anti-isihaștii.

Din nefericire, în România rânduiala de slujbă a Sinodiconului nu a cunoscut o răspândire largă, a fost publicată doar în unele ediții vechi ale Molitfelnicului, nu și în Triod, cartea de slujbă dedicată Postului Mare. În plus, în zilele noastre, această condamnare a ereziilor și împrospătare a conștiinței ortodoxe a fost decăzută până la nivelul în care nici nu se mai știe de ea și în predici se vorbește doar despre cultul icoanelor și despre colectarea de bani pentru Fondul Central Misionar.

Restaurarea Ortodoxiei și a icoanelor la Sinodul din 843 (Imagine: Πεμππτουσία)

Ce este o anatemă?

Sf. Teofan Zăvorâtul

Rareori are loc Sinodiconul Ortodoxiei, care este slujit acum, fără critici și reproșuri din partea cuiva. Și, nu contează câte predici se fac prin care se explică faptul că Biserica acționează aici înțelepțește pentru mântuirea fiilor ei – totuși nemulțumiții continuă să-și repete refrenul. Fie nu ascultă predicile, fie aceste predici nu lovesc la țintă în ce privește perplexitățile celor din urmă sau poate și-au format propria lor concepție despre acest ritual și nu vor să o abandoneze, indiferent ce le spui.

Pentru unii anatemele noastre par inumane, pentru alții sufocante. Asemenea acuzații ar putea fi valide în alte situații, dar nu se poate să fie aplicate Sinodiconului Ortodoxiei. Vă voi clarifica pe scurt de ce acționează astfel Biserica și cred că veți fi de acord cu mine că Biserica procedează înțelept când acționează astfel.

Ce este Sfânta Biserică? Este o societate de credincioși uniți între ei prin-o unitate de mărturisire a adevărurilor revelate dumnezeiește, printr-o unitate de sfințire prin Tainele întemeiate dumnezeiește și printr-o unitate de guvernare și conducere de către păstorii dăruiți de Dumnezeu. Unitatea de mărturisire, de sfințire și de administrație constituie regula acestei societăți, care este obligatorie pentru oricine se alătură ei. Participarea la această societate depinde de acceptarea acestei reguli și de acordul cu ea; rămânerea în această societate este dependentă de împlinirea ei. Să vedem cum a crescut Sfânta Biserică și cum continuă să crească. Predicatorii predică. Unii dintre ascultători nu acceptă predica și pleacă; alții o acceptă și, drept rezultat al acceptării, sunt sfințiți de Sfintele Taine, urmează îndrumările păstorilor și, astfel, sunt încorporați în Sfânta Biserică – ei sunt îmbisericiți (devin membri ai Bisericii). Așa intră toți membrii Bisericii în ea. Prin intrarea în ea, ei sunt amestecați cu toți membrii ei, sunt uniți cu ei și rămân în Biserică doar atât timp cât continuă să fie una cu ei toți.

Din acest indiciu simplu cu privire la cum se formează Biserica, puteți vedea că Sfânta Biserică a ajuns să fie și continuă să existe ca o societate tocmai la fel ca orice altă societate. Și astfel să o privești ca și cum ai proceda cu oricare alta și să nu o lipsești de drepturile care aparțin oricărei societăți. Să luăm ca exemplu o societate de abstinență (pentru cei dependenți). Are reguli pe care fiecare membru trebuie să le împlinească. Și fiecare din membrii ei este membru tocmai pentru că acceptă și se supune regulilor ei. Acum să presupunem că un membru nu doar că refuză să se supună regulilor, dar are și multe vederi complet opuse celor ale societății și chiar se ridică împotriva scopului ei însuși. Nu doar că el însuși nu respectă abstinența, ci chiar batjocorește abstinența însăși și împrăștie noțiuni care ar putea să-i tenteze pe alții și să-i abată de la abstinență. Ce face în mod normal societatea cu astfel de oameni? Prima dată îi mustră și apoi îi exclude. Iată că ai o anatemă! Nimeni nu protestează la asta, nimeni nu reproșează societății că este inumană. Toți recunosc că societatea procedează într-o manieră perfect legitimă și că, dacă ar fi fost să acționeze altfel, ar putea să nu mai existe.

Deci ce este de reproșat Sfintei Biserici când procedează la fel? La urma urmei, o anatemă este tocmai separarea de Biserică sau excluderea din mijlocul ei a acelora care nu împlinesc condițiile unității cu ea și încep să creadă diferit de modul în care o face ea, diferit de modul ei înșiși au promis să gândească la alăturarea în ea. Să ne reamintim cum s-a întâmplat! A apărut Arie, care avea opinii necredincioase cu privire la Mântuitorul Hristos, așa că prin aceste noțiuni răstălmăcea actul în sine al mântuirii. Ce s-a făcut cu el? Prima dată a fost mustrat și mustrat de multe ori prin toate mijloacele de convingere și de atingere posibile. Dar, de vreme ce insista cu încăpățânare pe opinia lui, a fost condamnat și excomunicat din Biserică – adică este exclus din societatea noastră. Luați aminte, nu aveți nici o comuniune cu el și cu cei ca el! Nu susțineți voi înșivă astfel de concepții și nu le ascultați sau să-i primiți pe cei care o fac. Astfel a făcut cu Arie Sfânta Biserică; astfel a făcut cu toți ceilalți eretici; și astfel va face și acum dacă apare cineva undeva cu concepții necredincioase. Așa că, spuneți-mi, ce este de reproșat aici? Ce altceva ar fi putut face Sfânta Biserică? Și ar fi putut să continue să existe dacă nu ar fi aplicat o astfel de strictețe și să-i avertizeze pe copiii ei cu o astfel de grijă despre cei care ar putea să-i corupă și să-i distrugă?

Să vedem ce învățături false și ce învățători mincinoși au fost excomunicați? Aceia care neagă existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, pronia divină; cei care nu mărturisesc pe Preasfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Unul Dumnezeu; cei care nu recunosc dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și răscumpărarea noastră prin moartea Lui pe Cruce; cei care resping harul Sfântului Duh și dumnezeieștile Taine care-l dar șamd. Vedeți ce fel de chestiuni ating ei? acestea sunt chestiuni care sunt chiar motivul pentru care Sfânta Biserică este Biserică, principiile pe care este ea întemeiată și fără de care nu ar putea fi ceea ce este. Drept aceea, cei care se ridică împotriva unor asemenea adevăruri sunt pentru Biserică ceea ce sunt pentru noi cei care atentează la viața noastră sau al proprietatea noastră în viața de zi cu zi. Tâlharilor și hoților, la urma urmei, nu li se permite nicăieri să se manifeste liber și să treacă nepedepsiți. Și, când sunt legați și predați legii și pedepsei, nimeni nu consideră că acest lucru este inuman sau o încălcare a libertății. Dimpotrivă, oamenii văd în acest lucru atât un act de iubire pentru om, cât și o protecție pentru libertate – cu privire la toții membrii societății. Dacă judeci astfel aici, judecă la fel și cu privire la societatea Bisericii. Acești învățători mincinoși, întocmai ca tâlharii și hoții, jefuiesc proprietatea Sfintei Biserici și a lui Dumnezeu, corupându-i și distrugându-i pe copiii ei.

Oare chiar e în eroare Biserica atunci când îi judecă, îi leagă și îi alungă afară? Și ar fi oare într-adevăr dragoste de om dacă ar fi privit acțiunile unor astfel de oameni cu indiferență și i-ar fi lăsat în libertate să distrugă pe oricine altcineva? Ar permite o mamă ca un șarpe să se târască liber și să muște pe copilașul ei, care nu înțelege pericolul? Dacă unele persoane imorale ar fi obținut acces la familia voastră și ar începe să-i ispitească pe fiica voastră sau pe fiul vostru – ați fi în stare să priviți aceste acțiuni și discursurile lor cu indiferență? De teama de a vă atrage o reputație că sunteți inumani și de modă veche, v-ați lega propriile mâini? Nu ați împinge o astfel de persoană afară pe ușă și le-ați închide-o pentru totdeauna?! Ar trebui să vedeți acțiunile Sfintei Biserici în același fel. Ea vede că apar indivizi cu o gândire stricată și îi corup pe ceilalți – și se ridică împotriva lor, îi alungă afară și îi strigă la toți cei care sunt ai ei: Luați aminte – așa și pe dincolo și oameni așa și așa doresc să vă distrugă sufletele. Nu-i ascultați; fugiți de ei! Astfel își implinește datoria dragostei de mamă și de aceea acționează cu dragoste – sau, cum o catalogați voi, uman.

În timpul prezent, avem o proliferarea a nihiliștilor, spiritiștilor și a altor isteți dăunători, care sunt duși de vânt cu învățătorii mincinoși din Apus. Chiar credeți că Sfânta noastră Biserică ar păstra tăcerea și nu și-ar ridica vocea să-i condamne și să-i anatematizeze dacă învățăturile lor distructive ar fi fost ceva nou? Nicidecum. S-ar fi ținut un Sinod și în Sinod toți aceștia cu învățăturile lor ar fi dați anatemei și în Sinodiconul actual al Ortodoxiei s-ar adăuga un punct în plus: Feuerbach, Buchner și Renan, spiritiștilor și tuturor următorilor lor – nihiliștilor – să fie anatema! Dar nu este nevoie de un astfel de Sinod și nici nu este nevoie de un astfel de adaos. Învățăturile lor mincinoase au fost deja anatematizate dinainte în acele puncte unde anatema a fost pronunțată pentru cei care neagă existența lui Dumnezeu, natura spirituală și nemuritoare a sufletului, învățăturile cu privire la Preasfânta Treime și privitoare la dumnezeirea Domnului Iisus Hristos. Nu vedeți cu ce înțelepciune și prevedere acționează Sfânta Biserică atunci când ne face să săvârșim proclamarea de față și să o ascultăm? Și totuși ei spun: „Este demodat”. Tocmai acum este relevant. Poate cu 100 de ani în urmă nu era relevant. Dar trebuie să se spună cu privire la timpul nostru că, dacă Sinodiconul Ortodoxiei nu ar fi existat încă, ar fi trebuincios să introducem unul și să-l săvârșim nu doar în orașele reședință, ci în toate locurile și în toate bisericile: pentru a strânge toate învățăturile rele opuse Cuvântului lui Dumnezeu și pentru a le face cunoscute tuturor, pentru ca toți să poată ști la ce trebuie să fie atenți și ce fel de învățături să evite. Mulți sunt stricați doar la minte din cauza ignoranței, în timp ce o condamnare publică a învățăturilor nimicitoare i-ar salva de la pierzare.

Astfel, Biserica îi excomunică, îi exclude din mijlocul ei (când se spune: „Anatema lui cutare”, ceea ce înseamnă același lucru cu „Cutare: afară de-aici!”) sau îi anatematizează pentru motive pentru care orice societatea procedează astfel. Și e obligată să facă asta pentru autoconservare și pentru a-și ocroti copiii ei de nimicire. De aceea nu este nimic de reproșat sau de neînțeles în privința acestui Sinodicon. Dacă se teme cineva de acțiunea anatemei, să evite învățăturile care-l fac să cadă sub ea. Dacă se teme cineva de ea pentru alții, să-i readucă la învățătura întreagă. Dacă ești ortodox și totuși nu ești bine dispus față de această faptă, atunci te afli în contradicție cu tine însuți. Dar, dacă ați abandonat deja doctrina sănătoasă, ce vă privește ce se face în Biserică de către cei care o păstrează? Chiar prin faptul că v-ați format un punct de vedere diferit decât cel care este păstrat în Biserică, deja v-ați separat de Biserică. Nu înscrierea în registrele de Botez îl face pe cineva membru al Bisericii, ci duhul și conținutul concepțiilor lui. Dacă învățătura ta și numele tău sunt pronunțate ca fiind sub anatema sau nu, deja cazi sub ea când opiniile tale sunt opuse față de cele ale Bisericii și când stărui în ele. Înfricoșătoare este anatema. Lăsați deoparte gândurile voastre rele! Amin.

Textul englezesc după care a fost făcută traducerea are la bază versiunea în rusește publicată în Pravoslavnaya Rus, #4, 1974.

Robia lui Faraon și libertatea vaccinată

Sunteți gata pentru doza de vaccinare?? (Foto: The Sun)

Sclavagismul dă năvală peste noi mai tare decât ne putem da seama. În plus, cu nuanțe puternic idolatre. Nu mai suntem robii lui Dumnezeu și frați egali între noi și nici măcar hoinari sub cerul liber, ci devenim pioni într-un stat și ordine totalitare, la care ne înrolăm de bunăvoie. Sau suportăm consecințele marginalizării, repudierii și lipsirii de drepturi și libertăți.

Această situație amintește de una similară din trecutul îndepărtat, dar pilduitor. Cândva faraonul Egiptului și-a luat în robie propriul popor, folosind în avantajul său o situație specială, anume foametea de șapte ani care îi chinuia în acea vreme.

După cum relatează cartea Facerii din Vechiul Testament, pe scurt, faraonul a avut două vise pe care i le-a explicat Iosif, fiul lui Iacov/Israel, prin care Dumnezeu i-a prevestit că vor veni șapte ani de belșug urmați de alți șapte de mare foamete. În felul acesta, Iosif, care i-a tâlcuit visele, a fost pus mare dregător să adune recoltele din primii ani ca să ajungă pentru cei ce vor urma. Însă ce ne interesează este faptul că, după ce locuitorii din Egipt și Canaan și-au terminat aurul și averile, nu aveau cu ce să mai cumpere hrană. Atunci au zis: „Cumpără-ne pe pâine, pe noi cu pământurile noastre, şi vom fi robi lui Faraon noi şi pământurile noastre” (Fac. 47:19). Și faraonul a ajuns stăpăn peste trupurile și pământurile lor, încât erau datori să dea a cincea parte din recoltă toți, în afară de preoții egipteni, care erau hrăniți de la curtea imperială și nu au fost nevoiți să se vândă (Fac. 47:26). Această situație a durat cel puțin până la Moise, adică peste 400 de ani. Cel mai probabil a ținut cât a existat domnia faraonilor, până la cucerirea de către greci și romani.

Sub influența creștinismului, sclavia a dispărut, chiar dacă au rămas diferite forme de înrobire. Cert este că credința în Hristos nu este compatibilă cu sclavia. Toți suntem robi și fii ai lui Dumnezeu, iar oamenii între ei sunt datori să se poarte cu respect și dragoste și fără duh de stăpânire. Nici măcar dușmanii sau străinii nu trebuie tratați ca niște inferiori și nu este acceptabil să fie luați în robie.

Însă această mentalitate se pierde tot mai mult și revenim ușor la una sclavagistă modernă. Marea masă a populației este controlată tot mai mult de lideri selecți. Acest fapt se rasfrânge asupra locurilor de muncă, a controlării banilor, veniturilor. Vorbim de industria IT, pharma, armament, energie. Chiar și statele sunt supuse unor ordine exterioare, venite formal de la organisme internaționale, cum ar fi NATO, ONU, OMS, UE… Mijloacele de supraveghere bineînțeles că sunt moderne și la limita dintre ordine legală și lagăr.

Schimbarea majoră pe care o aduce pandemia de coronavirus și îndeosebi campania de vaccinare este că induce o supunere ritualică a populației înfricoșată de virus. Nu mai este vorba de deservirea oamenilor, ci de înrobirea lor prin constrângere, dar… benevolă. Cam cum s-au văndut egiptenii antici pentru pâine în cel mai bun caz.

De ce vorbesc despre înrobire? Pentru că certificatul verde care se introduce aduce cu sine o pierdere a libertății și o segregare nejustificată. Trebuie să acceptăm sănătatea vaccinată și nu avem voie să fim „bolnavi” decât departe de societate.

Impunerea unor măsuri de carantină severe este normală, ca în cazul leproșilor sau a altor boli molipsitoare. Însă procesul prin care statul român (sau european, sanitar-oms-ist, cine știe de unde vin dispozițiile?) este viciat. După cum a arătat Curtea de Apel București în motivarea anulării a trei hotărâri de guvern recente, statul ajunge să-și aroge drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului. Mai în detaliu, dacă orice om este posesor al drepturilor și libertaților fundamentale prin naștere, în situația de astăzi structurile statale s-au comportat de ca și cum ele ar deține acele libertăți ale populației și dispun de ele după bunul plac, asigurându-le sau restrângându-le discreționar.

Da, este adevărat că statul trebuie să asigure sănătatea publică, dar nu cu forța, ci doar celor care apelează la el și fără să afecteze pe ceilalți decât dacă situația o cere. În cazul unei molime devastatoare, este firesc să fie restrâns dreptul la circulație, dar motivat, proporțional și temporar. Adică cel care ar trebui să argumenteze justețea acțiunilor este statul, nu cetățeanul să dovedească netemeinicia directivelor. Sunt folositoare măștile? De ce? Dar vaccinurile? În ce măsură? Carantinarea are efecte pozitive sau mai mult negative? Condiționarea deschiderii școlilor de vaccinarea a peste 60% din personal pe ce se bazează? Ori este virba de un abuz imens?

Surparea principiilor de drept, morale, sociale nu este vizibilă unui ochi indolent, pentru omul consumist. Nu se schimbă aproape nimic vizibil, dar se năruie structura și se va dărâma totul în viitor. Pentru un creștin, sunt mai importante vietuțile decât câștigul material. El acționează invers, nu pe o logică imediată. Doar că astăzi nu prea mai avem putere creștină ca să (ne) convingem de valoarea sufletului. Nici minunile Mântuitorului, nici ale Sfinților nu i-au convins pe toți, dar nici pe acelea nu le avem. Dar fără roada Duhului, fără a simți suflul de vjață în sufletul noatru, va fi greu să contrapunem ceva în fața provocării de a fi robi ai trupului în noul regim sanitar.

Este cumplită controlarea prin sistemul digital pentru că este încarcerat trupul. Dar mai sumbră este cedarea libertații sufletului, care se folosește la o adică de posibilitatea supravegherii totale de tip Big Brother.

Pe scurt, poate un creștin să renunțe la libertatea sa și să intre în logica sclavagistă vaccinistă prin folosirea certificatului verde? Evident că nu, chiar de-ar fi să facă sacrificii mari. Dar e nevoit să găsească puterea de a fi creștin.

Peste toate, se prefigurează un totalitarism și mai intruziv în cotloanele sufletelor. Deocamdată pare a fi o presiune de etapă până la uniformizarea la nivel religios, nu doar material-ideologic. Deja ecumenismul pavează drumul spre o religie mondială, iar majoritatea o aplaudă sau se face că nu vede și nu e pusă în pericol dreapta-credință. Preferă ceapa și cărnurile lui Faraon decât ieșirea din robia lui.

Ceea ce cerem și căutăm este să nu fie folosită vaccinarea (nu doar vaccinul în sine) pentru a produce segregare. Este nedrept. Certificatul verde este un cal troian care produce discriminare în societate în loc să faciliteze pur și simplu circulația internațională pentru doritori.

„NU S-A SCHIMBAT NIMIC după Sinodul din Creta” ca formulă de apostazie sau anesteziere a credinței

Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul.
Foto: LiveHack

Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.

Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.

Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?

În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.

Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.

Totuși s-a schimbat ceva?

În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?

Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.

Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:

1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;

2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;

3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.

Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:

1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;

2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.

3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.

Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?

Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.

Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit

Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!

Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.

Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.

Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.

În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.

Unirea cu catolicii: un deziderat al Bisericii Ruse în competiție cu Fanarul?

La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.

În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.

O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.

Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)

Biserica Rusă la un pas înainte de Euharistia comună cu papistașii

În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.

A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit».
[…] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră».
Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.

Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?

Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.

Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:

… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».

«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»

Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.

Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.

Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…

Ce fel de devieri pot exista în sânul Bisericii. Protestantizarea Ortodoxiei

Sfântul Nicolae îl pălmuiește pe ereticul Arie (Foto: CRiggle)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni,
foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5: 19)

Viața Bisericii se desfășoară în lume, dar avem pretenția că nu este din lume, că este ascunsă în Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să fie marcat de păzirea poruncilor lui Hristos, de fapte conforme cu voia Lui, nu cu mersul societății. Totuși noi, creștinii, avem păcate și aceasta nu ne face să nu mai fim ceea ce ne numim. Întrebarea se pune: Până unde merge această demarcație? Care este linia dincolo de care devenim necreștini și sminteală celor din jur?

Citatul din moto se referă la faptele morale greșite, nu la dogme, cum ar putea fi prima impresie. Cine are o concepție greșită despre pocăință și, mai ales, îi învață astfel pe oameni își pierde mântuirea. Iar piatra de poticnire nu vine de la poruncile mari și generale, ci de la cele mici și părut neînsemnate. Iubirea de vrăjmași, iertarea, lepădarea de sine, întoarcerea obrazului sunt doar unele fapte foarte mici cu care dacă ne obișnuim atât de tare încât îi îndemnăm și pe alții să le neglijeze ne vatămă sufletește.

Păzirea atât de minuțioasă a poruncilor formează în inimă o stare diferită, o altă așezare, un alt duh, diferit de cel al lumii. Pentru că răul se ascunde în detalii și de acolo vatămă, iar adevărul strălucește în sinceritate și curăția inimii. Cel care-și păzește conștiința devine alt om, se preschimbă, nu mai rezonează cu felul lui de a fi anterior și nici cu comportamentul libertin al celor din jur. Devine mult mai atent și mai vibrant la altceva decât la materie. Mintea sa învie, ajunge să se bucure de Domnul, de lumina din poruncile Lui, de Duhul lui Hristos, de veacul viitor. Căile lui Dumnezeu nu mai sunt simple teorii, ci realități, chiar dacă nevăzute.

O astfel de trăire, care să fie mântuitoare, se fundamentează pe Evanghelie, pe cadrele trasate de ea. Nu există abatere de la ea care să nu producă pagube duhovnicești, pierderea lui Dumnezeu. De aceea cuvântul lui Dumnezeu este viață și realitate mai dură, mai concretă pentru Biserică decât lumea văzută. Pentru că nu are atâta valoare pământul cât are sufletul.

Conștiința dogmatică

Am făcut o introducere cam lungă pentru subiectul articolului doar pentru a arăta importanța dogmelor și ce sunt ele.

Realitatea duhovnicească este definită prin dogme, adică în învățături clare despre subiecte de credință. Aceasta este trăită cu putere, cu evlavie și conștiință vie de un creștin autentic. De aceea cuvintele dumnezeiești, dogmele credinței, răsună în cugetul lui cu putere, cu viață, cu o frică și responsabilitate profunde. Raiul, iadul, Tainele lui Dumnezeu nu sunt doar concepții goale. În felul acesta prinde contur în suflet o trăire pe care o putem numi conștiință dogmatică.

Aceasta este formată din toate învățăturile de credință, care alcătuiesc Crezul sau morala creștină. Ele au fost exprimate în cuvinte de către Mântuitorul nostru sau de Sfinții Părinți prin descoperirea și călăuzirea Duhului Sfânt. Iar creștinul se definește prin aderarea la aceste concepții, pe care le trăiește cât poate mai bine.

Cu toate că dogmele ar trebui să devină parte constitutivă din viața credinciosului, limita pusă de Biserică a fost credința în ele, a nu apostazia de la ele. În felul acesta, există o variație destul de mare de oameni credincioși: de la împlinitori și trăitori ai cuvântului până la limita de jos, a celor care cred fără o convingere foarte mare și își recunosc neputința. Dar reperul este dat nu de cei căldicei, ci de cei tari. De aceea și Biserica este sfântă nu prin toți membrii ei, ci prin înălțimea la care îi ridică sau îi atrage pe oameni.

Important este că există o marjă de diferențiere în trăirea morală a ortodocșilor, de împlinire a poruncilor, dar ceea ce dă unitate este linia credinței. Aceasta formează conștiința dogmatică sau simplu credința. Biserica se definește prin faptul că în ea a fost păzită cu sfințenie această mărturisire atât într-un mod rafinat de apologeții timpurii și de marii Părinți, cât și de bunicile și credincioșii evlavioși simpli.

Ea naște smerenie atunci când ne comparăm faptele proprii în oglinda poruncilor și rânduielilor sfinte, dar și povară pentru că e greu de purtat chiar și acest jug în lumea care pune presiune să ne lepădăm în fel și chip, să dăm uitării pe Hristos sau măcar să-L facem după chipul și comoditatea pământească.

Concepția protestantă despre devierile de la credință

Odată cu Reforma, a apărut o altă concepție despre credință și rigoarea cu care trebuie păzită. Catolicismul și ereziile anterioare au persistat pur și simplu în greșeală și rătăcire cu convingerea că, de fapt, ei dețin adevărul. Dar protestanții pur și simplu au distrus totul și au venit cu o teorie nouă.

Pentru primii reformatori (Luther, Calvin Zwingli), Biserica în starea ei apostolică pur și simplu nu mai exista. Tradiția primară a fost alterată și trebuie redescoperită, ales grâul de neghină. Altfel spus, deși Biserica există într-o continuitate în istorie, ea este pervertită și nu se găsește decât ca un vestigiu, ca un depozitar din care trebuie să extragem ce este bun și să aruncăm ce este rău.

Iar un aspect important este acela că ei au considerat că în Biserică au coexistat învățăturile sănătoase cu devierile dogmatice. Adică abaterile în credință nu aduc excluderea din sânul ei, ci sunt asimilate cu păcatele curente. În felul acesta, credința nu mai este sfântă, nu mai are un reper absolut, ci este difuză, amestecată cu bine și rău și trebuie să se descurce fiecare să păzească ceea ce e corect.

La nivel concret, dispare sfințenia așa cum este cunoscută în Ortodoxie. Toți sunt sfinți într-o anumită măsură, dar și simpli oameni. Nu există cultul Sfinților pentru că nu ar fi foarte diferiți de oamenii de rând. Doar Dumnezeu îi va proslăvi, dar noi nu putem ști asta.

Este și normal să apară această turnură pentru că în realitate nu mai au sfințenie. Credința șubredă, ezitantă, preferențială și „inclusivă” nu mai produce sfințenie, apropiere reală, cutremurătoare de Dumnezeul cel viu. Toată tradiția care se întemeiază pe această temelie este profund viciată și neputincioasă, omenească.

Protestantizarea Ortodoxiei

Acest ferment protestant a fost mereu prezent și în sânul Bisericii, dar nu a ajuns să se devină un fenomen bine conturat. Apare pentru că suntem oameni și avem înclinația să judecăm cele sfinte după măsura noastră. Tindem să ne conformăm cu lumea pentru a ne fi comod. Ni se pare că sunt imposibile unele porunci de la Dumnezeu (pentru că nu pot fi păzite fără puterea Lui). Dar în tot ansamblul Ortodoxiei linia patristică sfântă a reușit până acum să prevaleze, să învingă aceste presiuni pământești.

Când vorbim de tradiția bisericească nu înțelegem ceva ideal, o biruință absolută a Sfinților și o impunere a lor. Ci e vorba de o dominare, o prevalare. Mereu au existat și delăsători printre ierarhi, care au fost prezenți și au jucat un rol chiar și la Sinoade. Un exemplu este faptul că la Sinodul II Ecumenic, Sf. Grigorie Teologul nu a reușit să introducă termenul „deoființă” pentru Duhul Sfânt în Crez, fapt ce l-a întristat profund. De aceea a și părăsit Sinodul și s-a retras în pustie, unde a și murit departe de compromisuri.

Însă se poate spune că există un filon sfânt clar, bine conturat în tradiția ortodoxă. Un fapt semnificativ este acela că nu există învățături greșite exprimate oficial care să nu fi fost condamnate. Au existat abateri, dar urmate reveniri la adevăr. Mereu s-a menținut cu luptă norma neclintită.

Dar în ultimul timp ne confruntăm cu o presiune tot mai mare ca și Ortodoxia să se acomodeze, să facă rabat, să se adapteze la cerințele vremii, să-și modernizeze și îndulcească învățătura după moda vremii, în spirit ecumenist. Să fie sfântă, dar să înghită și mizerii, că se poate.

Spiritul ecumenist, după cum se poate observa, este de natură protestantă și se pliază perfect pe doctrina lor. A fost împropriat cu ajustări și de catolici pentru că dogma lor permite. Pentru ei nu adevărul contează, ci papa. Dar în ortodoxie nu poate fi introdus ecumenismul pentru că ar însemna dizolvarea ei în esență, anume că ea este singura Biserică.

Care sunt abaterile care constituie norme oficiale

Un punct de poticnire este ce faptă constituie abatere dogmatică oficială.

Foarte mulți avem concepții greșite. Din neștiință cel mai adesea, dar și din convingeri tari. Dar nici clericii nu sunt scutiți, de la ierarhi până la preoți. Însă aceste scăderi nu definesc Biserica. Doar atunci când iau amploare și devin lege se produce acest lucru.

De aceea, canonul 15 I-II permite sancționarea episcopului doar pentru erezii, dar și acestea atunci când sunt predicate în public și cu capul descoperit. Nu doar în privat și nici doar o dată sau de câteva ori, ci consecvent. Când e vorba de concepții înrădăcinate și susținute cu convingere. Un astfel de episcop merită să fie depus din scaun; dacă nu o face Sinodul, atunci credincioșii sunt îndreptățiți să acționeze încât să ducă la asta, chiar și prin oprirea comuniunii cu el înainte de o judecată sinodală.

Însă faptele reprobabile comise de episcopi, dar nu consecvent nu pot primi acest tratament. Spre exemplu, slujbele cu ereticii (nu Liturghii, comuniune la Potir, ci vecernii și alte slujbe) nu constituie erezie cu capul descoperit, ci o greșeală pasibilă cu caterisirea (dacă are cine să o impună). Evenimentele ecumeniste de până acum, în afară de conslujirea Mitr. Nicolae Corneanu cu greco-catolicii, nu au constituit o astfel de erezie. Doar participarea Mitr. Teofan la cultul din sinagogă și pomenirea (discutabil) la o slujbă greco-catolică a Episcopului Sofronie de Oradea. Dar în aceste două cazuri din urmă nu a existat reacție consistentă nici măcar din partea poporului credincios, ci o tăcere asurzitoare.

Dar manifestarea cea mai concludentă a unei erezii este într-o decizie a unui Sinod. De aceea, deși au existat Sinoade tâlhărești, ele au fost ulterior condamnate tot sinodal sau măcar diortosite de tradiția Bisericii când a fost vorba de aspecte marginale. De exemplu, Sinoadele ariene convocate între primul și al doilea Sinod Ecumenic au fost anatematizate de altele ortodoxe. Ele nu au rămas ca niște „decizii provizorii” de luat în calcul, așa cum a afirmat cândva IPS Ierotheos în România. Și nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florența nu a rămas necondamnat.

De aceea se ridică o problemă serioasă în cazul Sinodului din Creta dacă poate rămâne validat, nesancționat de Biserică. Atâta vreme cât este în picioare, deciziile lui sunt legi active. Din fericire, doar pentru Bisericile Locale care au participat, dar poate fi recunoscut la o adică în viitor și de celelalte.

Există abateri doctrinare mari și mici?

Urmărind o dezbatere foarte interesantă, dar în engleză, cu titlul: Dezbatere (ortodox vs. protestant): Este Biserica Ortodoxă singura Biserică una adevărată?, am observat o idee ingenioasă din partea neortodoxă. Este vorba de concepția că abaterile doctrinare neclare, neconcludente, cum este Filioque, nu sunt decisive. Pentru că ele nu ar putea fi tranșate concludent și pentru că nu afectează, de fapt, credința. Important e să crezi în Hristos ca Dumnezeu și în Evanghelie. De altfel, aceasta este o teorie ecumenistă.

Replica destul de bună a părții ortodoxe a fost că toate ereziile au stat în detalii, iar pe de altă parte, cine stabilește limita a ce înseamnă marginal și ce nu în privința dogmelor? Gândesc că ar fi trebuit adăugat că, într-adevăr, nu există un arbitru care să tranșeze satisfăcător disputele dogmatice foarte fine, dar verdictul este dat sinodal și asumat în fața lui Dumnezeu. Spre exemplu, arienii au dispărut, dar necalcedonienii își asumă linia lor diferită, iar noi pe cea ortodoxă până acum. La fel și catolicii. Dumnezeu și conștiința fiecăruia și, eventual, diferitele mărturii sfinte vor despărți albul de negru. Soluția nu este nicidecum absorbirea răului în Biserică pentru că nimeni nu poate face distincția netă la modul omenesc.

Așadar, cugetul ortodox, după cum dau mărturie mai mulți Părinți (precum Sf. Vasile cel Mare, Marcu Evghenicul și mulți alții), este că orice abatere, oricât de mică, este o trădare de credință și trebuie tratată ca atare. Aceasta este linia tradițională de nenegociat.

Există și alte abateri grave, dar care pot fi asimilate?

Doar abaterile doctrinare sunt de neacceptat, așa cum am spus mai sus. Însă există și rupturi și diferențieri care nu aduc excluderea din Biserică. În situația actuală, există două exemple de acest fel: schisma din Ucraina și împărțirea între cei pe calendar vechi și nou.

Chiar dacă Biserica Rusă a rupt comuniunea cu patru Biserici Locale pentru motive administrative serioase și întemeiate, Biserica în ansamblu nu s-a împărțit. Este vorba doar de o separare pedagogică, nu definitivă și netă. Acest lucru este evident din faptul că Moscova are comuniune cu ceilalți care, la rândul lor, sunt în comuniune cu Constantinopolul și cei de care s-au despărțit rușii. E vorba de o întrerupere a comuniunii în cadrul Bisericii, dar care poate ajunge și definitivă în viitor dacă nu se rezolvă conflictul.

Al doilea caz este cel ce ține de calendar. Iarăși, nefiind un aspect dogmatic, nu intervine o necesitate, o constrângere de a departaja apele. De altfel, în trecut, au existat situații similare, dar fără ruperea comuniunii. E vorba de diferențele dintre Sf. Policarp și papa Anicet și ulterior Episcopul Policrat și papa Victor. Dar chiar și după Sinodul I Ecumenic au existat cazuri când Roma și Alexandria nu au sărbătorit Paștile la aceeași dată din cauza observațiilor diferite astronomice determinate de diferențele de latitudine. La fel, au existat diferențe și certuri între britanici și Roma, dar fără ruperea comuniunii. Desigur că este un subiect sensibil, dar nu dogmatic. În plus, chiar pr. Epifanie Teodoropulos a scris că putea fi oprită și atunci comuniunea, dar atât, fără formarea unor structuri separate.

Concluzie: Ortodoxia dăinuie prin adevăr și smerenie

O sinteză a celor spuse ar fi că Biserica este sfântă prin faptul că ține adevărul cu râvnă și fără concesii, dar și cu smerenia care vine din păzirea lui în ciuda presiunilor care-i stau împotrivă. Atâta vreme cât există luptă pentru adevărul revelat și sfânt, există Biserică, există tradiție mântuitoare.

Prigoana și presiunea psihologică poate să fie dură, fină, iute, necruțătoare, dar până la sfârșitul veacurilor avem convingerea că vor exista mărturisitori neîncovoiați care vor convinge și pe alții prin statornicia lor nu obtuză și încrâncenată, ci argumentată, răbdătoare și luminoasă. Chiar și în vremurile acestea de strâmtorare avem nevoie să ținem la credință în mod ortodox, să fim sarea pământului ca să nu fim aruncați de Dumnezeu.

Ceea ce contează este să existe suficientă mărturisire, încât să dizolve, să nu permită ca devierile personale să devină normă pentru Biserică. E normal să existe frământări, să existe amăgiri, dar să nu apuce să ajungă normative. Acestea dau mărturie despre pulsul omenesc, despre lupta cu întunericul, dar inima Bisericii se cuvine să bată în adevăr.

Oare evenimentele ecumeniste din trecut au dus la o erodare a atitudinilor ortodoxe, încât astăzi nu mai există reacții nici la abateri evidente (cum este participarea IPS Teofan la sinagogă, fără a vorbi de Sinodul din Creta)? Sau reacțiile prea în extremă au adus dezbinare și destructurare în tabăra tradiționalistă? Cert este că există o depărtare evidentă de linia apostolică primară sau chiar și de canoanele ce formează legea Bisericii în general și acest fapt nici măcar nu este resimțit. Niciodată nu a existat indiferență față de trădările de credință decât în perioadele de dominare a unor erezii.

Despre ecumenism. Întrebări de bază și răspunsuri esențiale

Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.

Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.

Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului
Foto: Ziarul Lumina

Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului

Ce este erezia?

Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.

Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.

Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?

Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.

Când a apărut ecumenismul și unde?

Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.

Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.

În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?

Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.

Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.

Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?

Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi  între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.

Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?

Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.

În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?

Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).

Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.

 Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.

Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.

Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?

Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.

Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.

Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.

Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.

Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?

Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.

A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?

După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.

La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.

Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.

Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.

S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?

Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.

Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.

Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?

Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.

Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.

Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.

Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită.  Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.

Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.


[1] Declarația ÎPS Mitropolit Athanasie de Limassol: https://marturieathonita.ro/declaratia-inalpreasfintitului-mitropolit-athanasie-de-limassol/

[2] Referatul IPS Ierotheos adresat Sinodului grec: https://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/

[3] Memoriul IPS Neofit: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/marturisirea-mitropolitului-neofit-de-morfou-care-a-refuzat-semnarea-documentului-panortodox-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-intemeiata-pe-marturiile-sfintilor-contempor/

[4] Hotărârea Sinodului Bisericii Bulgare: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/biserica-bulgariei-respinge-categoric-si-dur-sinodul-din-creta-indeosebi-documentul-ecumenist-sinodul-bulgaresc-acuza-devieri-de-la-traditia-dogmatica-dar-reafirma-pastrarea-comun/

[5] Hotărârea Sinodului Bisericii Georgiene: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/sinodul-bisericii-georgiei-a-luat-o-decizie-finala-cu-privire-la-sinodul-din-creta-georgienii-neaga-statutul-panortodox-al-intalnirii-si-cer-corectarea-si-in-unele-cazuri-inlocuirea-documentelor-si/

Translate page >>