Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Conform relatării de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice, la slujba de luni după Rusalii, Patriarhul Bartolomeu a făcut un apel către cele patru Biserici absente să studieze și să recunoască Sinodul din Creta. Acest fapt a fost preluat și de site-ul Jurnaliștilor Ortodocși (din Ucraina) într-un articol, cu trimitere la sursa primară.
„Această unitate a evidențiat-o Sinodul din Creta, în pofida absenței, efectiv în al doisprezecelea ceas, a patru Biserici Ortodoxe Autocefale. Acestor Biserici și fraților Întâistătători ai lor le adresăm chemarea de a studia din nou cele șase texte-hotărâri ale Sinodului, precum și Enciclica și Mesajul acestuia și de a trece la adoptarea lor sinodală. Acest act constituie singurul răspuns potrivit și expresia cuvenită a respectului față de eforturile reprezentanților și ale înaintașilor lor, precum și față de jertfele de-a lungul deceniilor la care ne-am supus toate Bisericile Ortodoxe, având în frunte Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos, care își înțelege prerogativele nu ca privilegii, ci ca responsabilități de slujire jertfelnică pentru unitatea și statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Slujirea, sfințirea și mântuirea tuturor celor care, în felurite chipuri, sunt „osteniți și împovărați” reprezintă rațiunea existenței Bisericii-Mamă a Constantinopolului.
Sfântul și Marele Sinod, prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu, s-a realizat și constituie deja un fapt istoric, pentru care ne lăudăm și Îl slăvim pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților. …”.
Portalul grecesc al Mănăstirii Vatopedi, OrthodoxiaNewsAgency, a dedicat un articol amplu ce relatează de la fața locului slujba din Fanar cu toate momentele importante, cu filmare și numeroase fotografii. Curios lucru este că în șirul imaginilor de la fața locului este prezentată și o icoană dubioasă cu Sfânta Treime ce încoronează pe Maica Domnului, care nu respectă cerințele autentic ortodoxe.
Nota noastră: Se poate afirma că majoritatea Patriarhilor predecesori din Fanar din ultimul veac s-au jertfit pentru scopul întrupat în Sinodul din Creta (2016), anume reconfigurarea Ortodoxiei după un model ecumenist și sub stăpânirea fanariotă de tip papist. Dar a pune pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale Ortodoxe sub aceeași caracterizare ar fi o nedreptate. Spre exemplu, este știut că Biserica Georgiei a refuzat în mod explicit participarea încă de la început, de când s-a stabilit data convocării. Și evident că decizia de a absenta a fost motivată de fiecare din cele patru Biserici. Dar discursul acesta mincinos nu poate convinge în mod onest, cînd măsluiește lucrurile și vorbește nonșalant despre unitate acolo unde dezbinarea este evidentă și e promovată chiar de cei care fac apel la înțelegere.
Mai trebuie observat că în discursul Patriarhului s-a strecurat și un adevăr. El vorbește despre jertfa depusă de-a lungul deceniilor de înaintași, dar aceasta înseamnă că jertfa Sfinților de sute și chiar de două mii de ani este uitată prin noua istorie care se vrea scrisă prin reprezentanții fanarioți. Asistăm la un efort disperat și înfricoșător de a împinge Ortodoxia pe o pantă diferită, dictată de interese străine. Acesta este o lucrare de decenii, chiar de o sută de ani, dar străină de Evanghelie.
Este adevărat că Biserica Rusă, spre exemplu, a hotărât că se va pronunța asupra documentelor cretane în viitor, după ce le va studia. Și se pare că nu se grăbește nici după 10 ani. Însă cel puțin Bisericile Georgiei și Bulgariei s-au pronunțat oficial că textele sunt eretice. Oare acest lucru nu ar trebui să conducă la o dezbatere și discuție mai amplă, cu deschidere din ambele părți, nu doar dinspre cei absenți? Cu siguranță ar fi necesară o reevaluare a documentelor și din partea celor ce le-au semnat având în vedere că au stârnit numeroase controverse și cei mai de seamă teologi s-au poziționat împotriva lor, fiind în contradicție cu tradiția dogmatică ortodoxă.
Deja ar trebui să ne obișnuim cu faptul că Patriarhia Ecumenică va împinge constant lucrurile în direcția agendei pe care o urmărește, după cum a procedat și în trecut, din 1902 și 1920 (primele Enciclice oficiale de promovare a ecumenismului), 1923 (Conferința ce a adoptat schimbarea calendarului iulian), 1948 (intrarea în CMB ca membru fondator) și după cum merge consecvent pe calea ecumenismului pentru a fi impus tuturor ortodocșilor. Și, evident, această direcție este impusă din exterior, de foruri străine Bisericii, din partea protestanților, masonilor și factorilor politici, după cum s-a văzut chiar și la înfăptuirea schismei din Ucraina cel mai recent.
În fața acestor presiuni politice și încăpățânate, singurul răspuns adecvat cu adevărat este rămânerea statornică în credință și ferirea de a trata dogmele și învățăturile ortodoxe în mod politicianist, lumesc și denaturat, ci cu frică de Dumnezeu, cu fidelitate față de tradiția sfântă patristică și cu mare cutremur pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu aceasta suntem datori noi, toți credincioșii, dar îndeosebi ierarhii și responsabilii de rang înalt, care dau mai greu răspuns în fața dreptului Judecător.
Până la vremuri mai bune, să înțelegem că trăim momente de apostazie dispuse de sus, dar la care nu trebuie să ne aliniem noi, chiar dacă cei din jurul nostru se supun din frică, din neputință, din necredință, din interese sau din alte slăbiciuni. Trebuie să existe și erezii, ca să se vădească credința noastră dacă le primim sau le înfruntăm cu bună-credință.
Într-adevăr, articolul din Crez care delimitează Biserica în opoziție cu ereziile este definirea sa ca sobornicească/catolică. Dintre cele patru atribute trecute în Simbol, nu faptul că e una, adică unică, deranjează, ci faptul că e integră și deplină, adică sobornicească și catolică. Altfel spus, în interiorul său nu există diviziuni, structuri ecleziastice aflate în disensiune și lipsă de comuniune.
Postarea cu îndemnul și sugestia lui Adrian Papahagi de a traduce prin „universală” termenul „καθολική” a fost remarcat de mai multe publicații și, într-un final de Patriarhie. Probabil pentru că este portavocea unor interese importante, el fiind și cel care a susținut nu demult trecerea la calendarul gregorian pentru a ne uni mai ușor cu papistașii. Chiar cred că reprezintă o masă destul de mare de oameni care-și doresc acest lucru fie din interese politice și religioase, fie din ignoranță și mimetic, pentru că așa ar fi frumos.
Bineînțeles că traducerea sugerată este pusă tot în legătură cu scopuri teologice și bisericești majore, cum ar fi unirea Ortodoxiei cu catolicismul și confesiunile occidentale în general. De altfel, „unificarea Bisericii” este scopul declarat al mișcării ecumenice. Deși o teorie destul de complicată, iată că poate fi prezentată pe înțelesul tuturor de alde Papahagi: să rupem barierele dintre noi, care fac ca unitatea internă (catolicitatea/sobornicitatea/integralitatea/universalitatea) a Bisericii să fie ruptă.
Sensul autentic al catholicității Bisericii
Această perspectivă este diferită de viziunea ortodoxă exprimată în Crez, conform căreia, de fapt, ereziile și schismele sunt în afara Bisericii universale/catolice/sobornicești. Cel mai limpede exprimă acest adevăr Sf. Chiril al Ierusalimului în a 18-a sa Cateheză pentru cei ce se botează. Redau mai jos paragrafele care interesează cel mai mult, preluate din ediția românească a Catehezelor sale, cu o traducere revizuită pe alocuri după textul original grecesc:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt și pentru că învaţă sobornicește și fără de lipsă toate dogmele care trebuie să vină la cunoașterea oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute, cereşti şi pământeşti; și pentru că supune bunei-credinţe tot neamul oamenilor, conducători şi conduși, învăţaţi şi neînvăţaţi; și pentru că vindecă și tămăduiește în general orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că a agonisit în sine tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi în tot felul de harisme duhovnicești.”
Câteva rânduri mai jos Sf. Chiril dezvoltă ideea diferenței dintre Biserica adevărată, definită drept sobornicească, și celelalte grupări eretice, sectare:
„Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi structurile celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, sunt biserică; de aceea ți s-a predat acum fără greșeală credința în: „întru una, sfântă, sobornicească Biserică”, ca să fugi de structurile lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci în vreun oraş, nu întreba numai: „Unde este casa Domnului?” – căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească peșterile lor case ale Domnului -, nici nu întreba numai: „Unde este biserica?”, ci: „Unde este biserica sobornicească?”. Acesta este numele specific al mamei noastre a tuturor.”
Traducerea cuvântului καθολική
Mai adaug aici că termenul grecesc καθολική a fost utilizat în diferite contexte care denotă înțelegerea de universală, întreagă, plenară, cuprinzătoare. Spre exemplu, adesea se vorbește de Biserica καθολική a alexandrinilor sau a unei cetăți anume. Din aceste formulări se vede că s-a ajuns la o înțelegere tehnică a cuvântului, desemnând o anumită Biserică, cea deplină, chiar dacă ne-am referi doar la comunitatea dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, același atribut este asociat Judecății de Apoi (universale), epistolelor generale din Noul Testament (ale Sf. Petru, Iacov, Ioan, Iuda), dar și credinței ortodoxe. Ba chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre virtutea deplină/generală. De aceea consider că sensul de bază este amplu, anume calitatea de a fi deplin, cuprinzător și fără lipsă. Ba chiar putem vorbi de un termen tehnic ce nu poate fi tradus printr-un singur cuvânt în limba română.
Din nefericire, opțiunea pentru „sobornicească” duce cu gândul mai mult la faptul că Biserica Ortodoxă este organizată și funcționează sinodal. Însă această alegerea a fost făcută în limbile salvă și română în cunoștință de cauză tocmai pentru a evita confuziile care s-ar putea produce în popor în legătură cu natura catolică a Bisericii. Până la urmă, nu este o soluție chiar rea.
Așadar pr. Adrian Agachi a exprimat fidel credința ortodoxă în postarea sa. În plus, sunt de acord cu faptul că termenul „sobornicească” este deja intrat în .patrimoniul Ortodoxiei românești și nu poate fi schimbat după bunul plac al oricui. În contextul actual, când papistașii își arogă denumirea de catolici, este greu de utilizat acest termen fără a genera diverse confuzii. La fel, cuvântul „universală” nu exprimă fidel sensul original al cuvântului, după cum s-a văzut la Sf. Chiril spre exemplu.
Crez ortodox în literă, dar nu și în faptă?
Totuși se ridică întrebarea: Cum de nu sunt taxați măcar în același fel cei care atacă din interior Ortodoxia? Spre exemplu, Mitropolitul Nifon, ca reprezentant al BOR pe relații externe, a exprimat idei cu totul neortodoxe în mesajul său adresat la Adunarea Generală de la Busan (2013) a CMB și a reafirmat aceleași lucruri acum câteva zile, când a primit o delegație a aceluiași Consiliu. Oare el are dreptul să implice BOR în acțiuni străine de credința cea dreaptă? Nu ar trebui să fie tras la răspundere, să i se ceară socoteală pentru declarațiile făcute fără acoperire în teologia ortodoxă?
Amintesc că declarațiile Mitr. Nifon au fost criticate de teologi greci precum Dimitrios Tselenghidis, dar și de cinci episcopi tot din Grecia. Însă nu a existat nici o reacție de sancționare sau măcar retractare din partea sinodalilor români.
Oare ar trebui să ne mulțumim cu păstrarea traducerii nealterate a Crezului, fără aplicarea lui adecvată? „Înfățișarea adevăratei credințe” (2Tim. 3: 5) este suficientă pentru mântuire și pentru buna funcționare a Bisericii? Sau poate ascunde cumva o trădare de același soi, dar mai puțin vizibilă pentru a înșela pe cei neștiutori și neatenți.
Nu e de mirare că s-a ajuns chiar și la nivel oficial această concepție greșită despre Biserică să fie adoptată la Sinodul din Creta. Cum am putea să avem pretenția ca Mitr. Nifon să fie sancționat acum, dacă nu a fost făcut acest lucru în 2013, când încă nu se făcuse pasul spre parafarea ecumenismului în cadru sinodal în 2016?
Totuși mărturisirea și trăirea credinței ar trebui să fie la un alt nivel, nu doar de fațadă. Pentru a birui moartea, diavolul și păcatul e nevoie să ne ținem de dreapta credință cu convingere, ca de ceva dătător de viață, cu frică și cutremur, nu ca de o piesă de muzeu.
Primirea delegației CMB la Patriarhie (culmea, cu o icoană dubioasă pe fundal) (Imagine: Basilica)
Canalele mediatice cele mai importante ale Patriarhiei au relatat despre vizita Comisiei „Credință și Constituție” în România, la Sibiu și București, pentru promovarea și implementarea programului ecumenist la noi. Astfel, atât agenția Basilica, dar și Ziarul Lumina, precum și trustul Trinitas au prezentat elogios periplul comisiei amintite a CMB.
Erezia Bisericii nedepline
Din nefericire, mărul otrăvit este expus explicit de către Mitropolitul Nifon în cuvintele: „Mișcarea ecumenică are menirea să promoveze dialog între diferitele biserici care compun Consiliul Mondial al Bisericilor în diferite domenii, care toate trebuie să conducă la realizarea unității vizibile a Bisericii Mântuitorului Hristos. Ortodoxia afirmă cu tărie valorile ei”. De parcă Biserica și-a pierdut unitatea și este fragmentată în mai multe părți divizate. Altfel spus, toate ereziile și sectele de astăzi sunt privite ca membre ale Bisericii lui Hristos într-o sfâșiere pe care suntem chemați să o depășim, adică să o înghițim și să urmărim o unitate disipată, iluzorie.
Concepția aceasta este în contradicție flagrantă cu Crezul ortodox într-o Biserică „una, sfântă, sobornicească și apostolească”, identificată doar cu Biserica Ortodoxă. Credința drept-slăvitoare este sfântă și nezdruncinată, păstrată curată de erezii în cadrul Ortodoxiei. Amalgamul unei religii confuze în care adevărul este deținut de diferitele confesiuni în mod sincretist (într-o contopire nediferențiată) este un atac la adresa adevărului revelat și clar și lepădare de revelația Domnului și de Evanghelie.
Dar deja declarațiile de acest soi ale Mitr. Nifon nu mai sunt o noutate după cea de la Busan (2013) pentru care nu a existat nici măcar o retractare. De acest aluat al învățăturii trebuie să ne ferim, chiar dacă este promovat și încurajat oficial ca urâciune a pustiirii din locul cel sfânt.
Această teorie a ramurilor, care afirmă în diferite moduri faptul că Biserica lui Hristos este divizată în interiorul ei în mai multe facțiuni contrazice istoria bisericească adevărată că ereticii și ereziile promovate de ei au fost excluși din sânul Bisericii prin anatematizare oficială în cadrul Sinoadelor Ecumenice (sau a celor Locale în primele veacuri). Ei nu au rămas în ea după excomunicare, ci sunt rupți cu totul.
Dialogul cu aceștia are sens chiar și fără le cere inițial ca ei să ne recunoască drept singura Biserică autentică pentru că nu putem impune cuiva învățătura dreaptă de la început, ci ulterior prin argumente convingătoare. Însă este absurd ca noi înșine să negăm din capul locului faptul că suntem Biserica lui Hristos în mod deplin, unitar și exclusiv și să purtăm un dialog de pe poziția aceasta deja apostată.
Calul troian al CMB: influențarea Ortodoxiei de către eretici
Mitr. Iov al Patriarhiei Ecumenice a subliniat rolul important pe care l-a jucat Enciclica Patriarhală din 1920 pentru punerea bazelor Consiliului Mondial al Bisericilor de mai târziu (1948). Mai mult decât atât, Mitr. Gherman a compus acel text de atunci sub influența unor lideri religioși și politici suedezi care puseseră bazele primelor asociații ecumeniste în 1910.
Din nefericire, chiar și unii Sfinți au fost atrași la început în aceste dialoguri și căutări de unitate, precum Nicolae Velimirovici (care a trimis un material scris la Conferința de la Lausanne, 1927, fără a fi prezent) și, mai târziu, Dumitru Stăniloae sau Pr. Gheorghe Florovski. Totuși subiectul mișcării ecumenice a fost limpezit de mulți alți Sfinți Părinți contemporani, precum Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Serafim Rose, Ioan Maximovici, ba chiar și de cei pe care i-am numit anterior și care s-au dezis de aceasta.
Aparența unui dialog poate și chiar înșeală uneori până și pe cei încercați, după cum se vede. Însă tocmai din acest motiv subiectul ecumenismului trebuie tratat și rezolvat în mod ortodox, fără compromisuri, în duhul dreptei credințe, nu al sincretismului creștin și chiar religios. Iar nocivitatea acestui așa-zis dialog constă în aceea că pornește de la premize greșite, anume de la lepădarea de a ne declara singura Biserică a lui Hristos în mijlocul lupilor, adică a așa-ziselor „Biserici” eretice. Această depărtare face ca să nu mai fie vorba de dialog, ci de negociere a credinței, mai bine zis vânzare și trădare de-a dreptul.
Cei care cred că nu există nici un pericol real care ne pândește din partea ereziilor e cazul să vadă și aceste primiri oficiale ale membrilor CMB și cadrul teologic neortodox în care sunt realizate.
Copilul meu, să ştii că, în zilele de pe urmă, așa cum spune Apostolul, vor veni vremuri grele (2 Timotei 3, 12-13). Şi, pentru că evlavia oamenilor va scădea, vor izbucni in Biserică erezii şi schisme, iar pe tronurile episcopale şi în mănăstiri, după cum au prezis Sfinţii Părinţi, nu vor mai fi oameni experimentați şi pricepuţi în lupta duhovnicească. Din pricina aceasta, ereziile se vor răspândi pretutindeni şi îi vor înşela pe mulţi. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu vicleşug pentru a-i pleca şi pe cei aleşi spre erezie.
El nu va respinge în chip vădit dogmele referitoare la Sfânta Treime, la dumnezeirea lui Iisus Hristos, la Maica Domnului, ci va începe să răstălmăcească pe neobservate învățătura Bisericii transmisă oarecând de către Sfinţii Părinți şi primită de la Sfântul Duh, schimbând astfel însuşi duhul şi rânduielile ei. Iar aceste şiretlicuri ale vrăjmaşului vor fi remarcate doar de câţiva, de cei mai iscusiţi în viaţa duhovnicească.
Ereticii vor pune stăpânire pe Biserică, vor aşeza peste tot slugile lor, iar cucernicia va fi trecută cu vederea. Dar Domnul nu va îngădui ca slujitorii Lui să rămână lipsiți de apărare și în necunoştinţă. El a spus: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Aşadar trebuie şi tu să te străduiești a-i deosebi după faptele lor pe eretici de păstori. Căci ei sunt niște tâlhari de suflete care jefuiesc turma duhovniceasca şi unii ca aceştia vor intra în staulul oilor – Biserica – „sărind gardul”, după cum a zis Domnul, adică vor pătrunde într-un mod nelegiuit, folosind violenţa şi călcând legile lui Dumnezeu. Domnul Însuși îi numeşte tâlhari (Ioan 10, 3).
Într-adevăr, primul lucru pe care îl vor face va fi să-i persecute pe adevăraţii păstori, să-i bage în închisori şi să-i trimită în deportări, căci, fără a înfăptui aceste grozăvii, nu vor putea să le fure oile. De aceea, fiule, când vei vedea că este nimicită dumnezeiasca orânduire a Bisericii, tradiţia Sfinţilor Părinţi şi rânduiala aşezată de către Dumnezeu, să ştii că ereticii deja au apărut, chiar dacă uneori îşi vor ascunde nelegiuirea şi ne vor denatura credinţa pe nesimţite pentru a izbuti mai lesne să-i înşele şi să-i ademenească în plasele lor pe cei lipsiţi de experienţă.
Prigoana aceea se va face nu doar împotriva preoților, ci şi împotriva tuturor robilor lui Dumnezeu, căci demonul, care este conducătorul ereziei, nu îngăduie cucernicia. Recunoaşte aceşti lupi în haine de oaie după năravul lor plin de trufie, după iubirea de slavă deşartă şi de stăpânire, ei vor fi clevetitori şi trădători, semănând duşmănie și răutate. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt smeriți, iubitori de fraţi şi ascultători faţă de Biserică.
Va veni o mare asuprire din partea ereticilor și asupra călugărilor. Iar viaţa noastră monahală va fi atunci ponegrită: mănăstirile vor sărăci, călugării se vor împuțina, iar care vor rămâne vor avea de suferit chinuri. Cu toate acestea, cei ce vor urî viaţa monahală şi vor fi cucernici doar la arătare se vor strădui să îi atragă pe călugări de partea lor, promiţându-le ocrotirea şi bunurile lumești, iar pe cei nesupuşi ameninţându-i cu surghiunul. Din pricina acestor ameninţări, cei slabi de înger vor fi atunci într-o mare deznădejde, dar tu, fiule, dacă vei trăi până în acele vremuri, bucură-te, căci atunci cei drept-credincioși, chiar de nu vor da dovadă de alte virtuți, vor dobândi cunună pentru singur faptulcă au rămas statornici în credință, după cuvântul Domnului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).
Teme-te de Domnul Dumnezeu, fiul meu, teme-te să nu pierzi cununa pregătită ție, teme-te ca nu cumva să fii desprins de Hristos spre a fi aruncat în întunericul cel de mai dinafară și în chinurile cele veșnice. Să stai neclintit și cu bărbăție în credința Ortodoxiei și, dacă va fi de trebuință, să înduri bucuros surghiunul şi alte necazuri, căci Domnul și Sfinţii Săi Mucenici şi Mărturisitori vor fi cu tine: ei vor privi cu bucurie la faptele tale.
Dar vai de călugării din acele zile, care şi-au agonisi avuţii şi bogăţii şi, de dragul unui trai liniştit, vor fi gata să se supună ereticilor. Ei îşi vor adormi conştiinţa, zicându-și: „Dacă vom apăra şi vom salva mănăstirea, Domnul ne va ierta”. Nefericiţii şi orbiţii! Ei nu se vor gândi că, odată cu erezia, va intra şi demonul în mănăstirea lor, şi atunci aceasta nu va mai fi un lăcaş sfânt, ci va deveni o simplă zidărie din care se va îndepărta harul. Însă Dumnezeu este mai puternic decât vrăjmaşul şi nu-i va lepăda niciodată pe slujitorii Săi. Iar mănăstirile adevărate vor dăinui până la sfârşitul veacurilor, doar că îşi vor alege pentru sălăşluire locuri pustii şi depărtate de ochii lumii.
Dar să nu te înfricoşezi de necazuri, ci să te temi de erezia păgubitoare de suflete, pentru că aceasta dezbracă pe om de har şi îl va despărţi de Hristos, întrucât Domnul a poruncit ca orice eretic să fie socotit ca un păgân și vameş (Matei 18, 17). De aceea, fiule, întăreşte-te în har prin Iisus Hristos, sârguieşte-te cu bucurie a săvârşi faptele mărturisirii și îndură suferinţele ca un bun ostaş al lui Hristos (2 Timotei 2, 1-2), Care a zis: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). A Lui să fie cinstea, slava şi stăpânirea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.
(Fragment de la Starețul Anatolie cel Bătrân de la Optina (+1894) preluat din cartea Am văzut sfârșitul lumii. Mărturisirile unui stareț care a trăit o sută de ani, vol. 1)
Poate că gestul cel mai generos prin care-și dovedește actualul Papă disponibilitatea spre unire sinceră cu „ceilalți creștini” este păruta renunțare la adaosul Filioque din Crez. În scrisoarea de zilele trecute, tradusă și în românește în limbaj catolic pentru cei care nu o pot consulta în limbile oferite oficial de Vatican, este citat articolul despre Duhul Sfânt din Simbolul de credință fără adaosul Filioque. În felul acesta, este recunoscută oficial varianta autentică sinodală din 381, însă cu o observație adăugată într-o notă de subsol.
Diplomația catolică oferă viziunea despre adaosul Filioque într-o propoziție: «Declarația “și de la Fiul purcede (Filioque)” nu se găsește în textul de la Constantinopol; a fost introdusă în Crezul latin de Papa Benedict VIII în 1014 și este subiect de dialog ortodox-catolic». Din această precizare rezultă că Papa nu a renunțat la Filioque, chiar dacă dă un pas înapoi. Nu se spune nimic dacă este corectă și justă inserarea din 1014, dar este lăsată în dezbatere oficială cu ortodocșii. Altfel spus, este posibilă o revizuire în cazul că se va ajunge la un acord viitor, însă deocamdată lucrurile rămân neschimbate. De aceea ne interesază cum va arăta o posibilă unire a ortodocșilor și catolicilor.
Indicii despre viitoarea unire ecumenistă
Deși actualul Papă s-a lăsat greu înduplecat să vină la Niceea pentru comemorarea Sinodului I Ecumenic, se pare că nu face notă discordantă, până la urmă, față de tradiția ecumenistă deja înscrisă în atitudinea papistașă față de restul lumii creștine. Inițial a refuzat să urmeze programul făcut de defunctul Papă Francisc de a vizita Istanbulul în prima parte a anului 2025, dar în final a acceptat să vină pe final de an.
Iar venirea sa din acest sfârșit de săptămână este prefațată de o poziționare din care reiese disponibilitatea și efortul de a se ajunge la o unitate creștină pe baza Crezului niceo-constantinopolitan și a botezului „unic”. Astfel, Papa declară că mișcarea ecumenică a adus pe catolici la starea actuală de a „recunoaște pe membrii celorlalte Biserici și comunități bisericești drept frați și surori ai noștri în Isus Cristos”. Deocamdată, „ceea ce ne unește este mult mai mare decât ce ne desparte” (§12).
Așadar Papa declară că, la nivel oficial, există o recunoaștere reciprocă a comuniunii între „Biserici”, însă nu deplină și nu vizibilă.
În ce fel va arăta unirea vizibilă și formală, potrivit Papei? Ea va fi realizată printr-un ecumenism incluziv, care să accepte atât pe unii, cât și pe alții.
Ecumenismul descris de Papă „trebuie să lase în urmă controversele teologice, care și-au pierdut rațiunea lor de a fi (raison d’être) și să dezvolte o înțelegere comună și chiar o rugăciune comună către Duhul Sfânt pentru a ne aduna laolaltă într-o singură credință și o singură iubire”.
Mai precis, tot potrivit scrisorii, nu e vorba despre „un ecumenism care urmărește să se întoarcă la starea dinainte de diviziuni, nici la o recunoaștere reciprocă a status quo-ului actual al diversității de Biserici și comunități ecleziale. Mai degrabă este un ecumenism care privește spre viitor, care caută împăcarea prin dialog pe măsură ce ne împărtășim darurile și moștenirea spirituală”.
Cred că perspectiva aceasta este greu de contemplat de orice gândire logică și normală. În ce fel poate fi atinsă o unire care să nu fie nici întoarcere la starea dinainte de rupturi, dar nici rămânere în diviziunea actuală și totuși ea să fie o împăcare autentică și transpusă în cadre vizibile? Pe românește, pare a fi vorba despre a împăca și capra, și varza, adică o struțo-cămilă, ceva autentic.
Preluând și asumând ideea dintr-un document comun al Papei Ioan Paul al II-lea și Shenouda al III-lea (copt), aflăm că „într-o creștinătate reconciliată, o asemenea comuniune presupune faptul că relația Episcopului Romei cu Bisericile Răsăritene și episcopii lor […] va trebui să fie substanțial diferită de relația acceptată acum în cadrul Bisericii Latine și că Bisericile vor continua să aibă dreptul și puterea de a se guverna singure potrivit propriilor tradiții și obiceiuri” (p. 111), adică ortodocșii se vor raporta la Papă cum o fac și astăzi, fără să schimbe nimic (p. 86).
Împăcarea dintre primatul actual și administrarea sinodală va fi cumva astfel definită: „Episcopul Romei acționează simultan ca episcop al unei eparhii locale, ca primat al Bisericii Apusene sau Latine și ca slujitor al unității la nivel universal” (p. 97). Adică ceea ce pentru catolici va fi primat pentru restul va fi ceva general și vag.
La modul concret, catolicii sunt dispuși să lase primatul papal la fel cum a fost definit la Conciliul I Vatican (unde a fost introdusă infailibilitatea în 1870), dar vor ține cont că trebuie înțeles și explicat în context. Adică i se va da altă semnificație. Ținând cont de faptul că la momentul întrunirii Conciliului I Vatican au existat niște presiuni care au determinat accentuarea unei perspective centralizatoare, acum ea trebuie și poate revizuită, reintepretată de către ei deoarece acum climatul este diferit.
În rezumat, în viitoarea Biserică unită prin eforturi ecumeniste, actualele confesiuni și credințe vor fi privite ca tradiții compatibile și aduse la un loc într-o Biserică mare, numită „a lui Hristos”. Va exista comuniune bisericească, dar fiecare pe limba lui și în armonie perfectă unii cu alții.
Unirea în haos dogmatic fără trădări de credință
Din cele expuse foarte succint mai sus, rezultă că unitatea la care se va ajunge nu va fi atinsă prin puterea Duhului Sfânt al adevărului, ci într-un duh de dragoste pietistă și bezmetică, în care fiecare va rămâne fidel tradițiilor sale, dar va fi simultan în comuniune și va accepta/îmbrățișa credințe eterodoxe. O asemenea situație nu mi-o pot imagina decât prin renunțarea la acrivia dogmatică, mai bine zis chiar prin abandonarea gândirii sănătoase banale. Mai importantă va fi unirea în veselie decât adevărul riguros. Biserica va fi privită ca o instituție pământească menită să ducă la împlinirea poruncilor lui Hristos, dar fără seriozitate, în amăgire cruntă asemănătoare mișcării harismatice și ruptă de menirea sa în veșnicie. În ea se vor încadra fără probleme cei lipsiți de verticalitate, dar nu o vor putea accepta cei deprinși cu adevărata credință.
După cum vedem de pe acum, nu există trădări de credință chiar dacă ele sunt clare. Ignoranța va fi mai puternică decât vigilența.
Practic, nu vom putea găsi ce să reproșăm unirii viitoare ecumeniste la nivel formal pentru că nu va fi trădată credința (ortodoxă), dar va fi un asemenea amalgam, că greu se va putea înțelege ceva măcar logic. Altfel spus, va fi un bâlci al dogmelor în care și Filioque va fi păstrat și respins în același timp.
Mai precizez că această perspectivă oferită de Papa Leon este în perfect consens cu acordurile semnate până acum de ortodocși și catolici la Ravenna (2007), Chieti (2916) și Alexandria (2023). Deci ne privește și pe noi direct nu doar pentru că Papa se va întâlni cu Patriarhul Ecumenic zilele viitoare, ci pentru că acesta este cursul lucrurilor. De aceea va fi necesară o analiză pe viitor a discuțiilor bilaterale menționate mai sus pentru folosul celor interesați.
Ca o notă în plus, este interesant că portalul Basilica ne informează că dialogul ortodox-luteran continuă și se axează tocmai pe sinodalitate-primat, subiect comun cu catolicii. Aceasta indică un efort conjugat de aducere a tuturor la un numitor comun concomitent, chiar dacă temele nu sunt specifice confesiunilor în cauză.
Bineînțeles că temperația avântului ecumenist de după presiunile făcute după Sinodul din Creta a fost doar temporară și asistăm la o revigorare a eforturilor de unire chiar și din partea ierarhiei române fără jenă.
Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Tema condamnării sinodale a papismului este una importantă. Pe de o parte, nu sunt cunoscute și familiarizate informațiile pe acest subiect, pe de altă parte este ocultat adevărul că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă și, pe de altă parte, că nu există erezie sau Sinoade tâlhărești care să nu fi fost condamnate oficial în Ortodoxie.
În Facultățile de Teologie nu este promovat suficient faptul că ruptura de catolici a fost decisă și prin hotărâri sinodale. Mai mult, există mulți care promovează ideea că la mijloc nu este o scindare produsă de erezie, ci o rupere declanșată de conjuncturi istorice, deși evenimentele dinaintea Sinodului tâlhăresc de la Lyon (1274) dovedesc că se vorbea de erezie la modul serios încă de pe atunci. În fine, orice Sinod primit de Biserică trebuie să se înscrie în șirul celorlalte prin formulările sale corecte de credință și prin procedurile sale, altfel trebuie condamnat și respins oficial.
Textul de mai jos aparține Mitropolitului Embrozie de Elefteropole (1917-1984), unul din cei trei episcopi care a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii ’70. Sunt importante nu doar detaliile istorice prezentate în acest fragment, ci și observațiile de la final, care definesc cugetul ortodox și atitudinea corectă de a înfrunta rătăcirile ecumeniste de astăzi.
Marele Sinod din 879 din Constantinopol, care este considerat de mulți al Optulea Ecumenic, care a primit Simbolul fără adăugirea Filioque, a dogmatizat:
„Toți așa cugetăm, așa credem. Pe cei care cugetă altfel sau cutează să pună înainte altă definiție în afară de aceasta, îi supunem anatemei. Dacă cineva ar cuteza să publice altul sau să adauge sau să scoată ceva și ar îndrăzni să-l numească definiție (oros), să fie condamnat și lepădat de la toată mărturisirea creștină. Așadar, dacă cineva ar cuteza să expună alt Simbol, condus de lipsa de minte spre aceasta, și să-l numească definiție sau să facă vreun adaos sau omitere în cel predat nouă de Sfântul și primul Mare Sinod Ecumenic din Niceea, să fie anatema!
Deci iată condamnare foarte grea, foarte oficială, solemnă și aproape cu caracter ecumenic a ereziei și hulei Filioque!
Când Papa Serghie al Romei al IV-lea a folosit Simoblul cu adaosul Filioque (1009), Patriarhul Serghie al Constantinopolului, prin decizie sinodală, a șters numele pomenitului Serghie al Romei din dipticele Bisericii de Răsărit, iar de atunci până astăzi nici un nume papistaș nu a fost pus în ele” (Vas. Stefanidou, Istoria bisericească, ed. I-a, p. 344).
Numele Întâistătătorilor Bisericilor nu sunt șterse evident pentru vreun „obicei local”, ci pentru erezii!
Cacodoxiile latine le-a condamnat și Sinodul din Constantinopol din 1054, când s-a produs și schisma concretă, care a denumit special „Filioque” nu „obicei local”, ci „dogmă hulitoare (ibidem, p.344).
Cacodoxiile latine au fost condamnate și de Sinoadele din 1341, 1347 și 1351, care s-au ocupat cu Isihasmul.
Sinodul din Constantinopol din 1440, Sinodul din Rusia din 1441, Sinodul din Ierusalim din 1443, Sinodul din Constantinopol din 1450, Sinodul din Constantinopol din 1484 au condamnat și renegat Pseudo-Sinodul din Florența, care primise „unirea” pe bază mincinoasă și fără temei, adică nu considera erezii inovațiile Apusului.
Sinodul din Constantinopol din 1722 a condamnat „dogmele cacodoxiei cugetării rele latin” și dovedește că latinii prin ele „înșeală pe cei mai simpli, momindu-i de la dogmele bine-credincioase ale Bisericii lui Hristos și trăgându-și în mod ticălos spre adâncul pierzării” (ibidem, partea a 2-a, p. 823-824).
Sinodul din Constantinopol din 1727 dezaprobă învățăturile diferite ale latinilor vechi și noi și le caracterizează drept „delir lung și scorniri vătămătoare de suflet ale comodității și semințe ale gândirii înșelate» (ibidem, p.867).
Sinodul din Constantinopol din 1838 condamnă foarte sever învățăturile străine ale papismului drept „hule împotriva adevărului evanghelic”, drept amăgire luciferică”, drept „îndepărtare de Dumnezeu și de credința neîntinată și fără vicleșug a lui Iisus Hristos” șamd (ibidem, p. 896, 902).
Sinodul din Constantinopol din 1848 condamnă papismul ca erezie! „Dintre erezii care s-au împânzit în mare parte în lume, prin judecățile pe care le știe Domnul, era cândva arianismul, iar astăzi este papismul”, pe are îl caracterizează drept răstălmăcire a tuturor Sinoadelor Ecumenice prin amăgirile lui! (ibidem, p. 906).
Sinodul din Constantinopol din 1895 condamnă învățăturile străine ale papismului drept „cugetări ale aroganței trufașe”, drept „inovații fără temei și antievanghelice”, drept diferențe esențiale ale credinței atribuite dogmelor de credință predate de Părinți”, drept „antievanghelice și cu totul neîntemeiate”, drept „diferențe importante și esențiale de credință” de falsificare a scrierilor Părinților bisericești și de răstălmăcire a Sfintei Scripturi și a definițiilor Sfintelor Sinoade” și adaugă: „De aceea a și fost pe drept dezavuat și este dezavuat, câtă vreme rămâne în amăgirea lui» (ibidem, p. 933, 935, 936, 938, 942).
Mă întreb: Trebuia ca Patriarhul să mă întrebe în prealabil dacă validam pașii săi? Evident că nu! Cine sunt eu ca să mă întrebe Patriarhul? Ar fi fost tragică pentru mine o asemenea vrednicie!
Totuși am avut o pretenție.
Să întrebe Sinoadele din 867, 879, 1009, 1054, 1341, 1347, 1351, 1440, 1441, 1443, 1450, 1484, 1722, 1727, 1838, 1848, 1895, să-i întrebe pe Sfinții Părinți și pe înțelepții Dascăli ai Bisericii, să întrebe pe Fotie, pe Sfântul Teofilact, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Simeon al Tesalonicului, pe Sfântul Marcu Evghenicul, pe Evghenie Vulgaris, pe Nichifor Theotokis, pe Sffântul Nicodim, pe Sfântul Nectarie, și pe alții, și pe alții, și pe alții, să întrebe cu mult mai mult cinstitele Sinoade Ecumenice mișcate de Dumnezeu, care interzic prin sfintele lor canoane, sub pedeapsa caterisirii, orice rugăciune împreună cu ereticii, schismaticii sau și excomunicații și, dacă toți aceștia ar fi validat pașii săi, declarațiile sale, rugăciunile lui împreună, comportamentele lui în general, atunci foarte bine!
Nimeni nu ar fi avut dreptul să fie în dezacod, nimeni să protesteze, nimeni să împiedice. Totuși, când Sanctiatea Sa lucrează contrar Sinoadelor, Părinților, canoanelor, de parcă toți aceștia nu ar fi avut dragoste adevărată și i-ar fi interesat arzător de împlinirea cererii Domnului „ca toți să fie una”, ci ar fi fost plini de ură și indiferență, atunci și noi suntem îndreptățiți (îndreptățiți sau obligați, de voie fără de voie?) să lucrăm contrar cu Sanctitatea Sa!
Pentru noi peste orice Patriarh stau Sfinții Părinți, cinstitele Sinoade, sfintele canoane. Și, aflându-ne eventual în fața unor dileme triste de ascultare…
Patericul, una din cărțile de căpătâi ale spiritualității ortodoxe, respiră un duh de nevoință și pocăință puternice. Acest lucru este sau ar trebui să fie evident pentru oricine. Maximele cuprinse în el sunt concise și tari. De aceea greu poate fi integrat într-o perspectivă lumească asupra vieții. Totuși ZiarulLumina propune nici mai mult, nici mai puțin decât să desprindem o viziune ecumenistă din paginile acestei cărți într-un articol despre „Ecumenismul” Părinților deșertului.
Evident că mi-a atras atenția acest titlu de articol, fiind curios ce ecumenism poate fi desprins din Pateric. Și bineînțeles că am fost convins încă o dată de cuvintele Sf. Paisie Aghioritul că ecumeniștii nu numai că nu au miez, dar nici coajă duhovnicească. Ba îndrăznesc să zic că nu doar atât, ci transformă chiar și graiurile și faptele duhovnicești în lumești, după cum se poate desprinde din articolul în cauză.
Pentru că duhovnicia ortodoxă are propriile repere, care nu sunt din lumea aceasta, nu putem pune șablonul ecumenist pentru a interpreta diferite relatări din Pateric, așa cum încearcă autorul articolului. Tocmai pentru că dragostea, dreptatea, bunătatea și alte virtuți sunt denaturate de păcatul din noi, faptele din credință sunt de altă natură. Ele trebuie împlinite prin scoaterea atentă a patimilor, prin punerea de început bun, prin lepădarea de sine. Atât este de mare și de înalt cuvântul lui Dumnezeu, încât nu este primit decât cu inimă curată.
Cel mai important, poruncile evanghelice răspund tuturor provocărilor lumești prin ele însele, într-un cadru nelumesc, nu prin grila gândirii pământești.
Astfel, duhovnicește vorbind, nu ne punem problema alterității, ci a dragostei în Hristos, a bunătății curate. Izolarea de lume nu este de natură egoistă, ci din smerenie și păzirea minții, pentru a regăsi liniștea inimii, pentru întoarcerea de la cele exterioare la cele dinăuntru. În ultimă instanță, pentru a găsi pe Dumnezeu cel nevăzut, pe Duhul Sfânt.
Așadar a căuta răspunsul în Pateric la întrebarea: Găsim acolo respingere, izolare sau, dimpotrivă, deschidere și acceptare? este o abordare efectiv greșită. Cel puțin nu este o abordare ortodoxă a Patericului, ci una copilărească și diletantă. Nu putem trage asceza Părinților din pustie la nivelul unor problematizări strict lumești și infantile. Aceasta nu arată decât lipsa de înțelegere adecvată a duhovniciei reale.
Nu e de mirare că și definiția ecumenismului ca „poruncă evanghelică de unitate între creștini” pornește fals de la citate răstălmăcite din Evanghelie. Este confundată unirea cu Dumnezeu, care se realizează la un nivel lăuntric cu buna înțelegere între „creștini”. Hristos nu a vorbit despre legătura credincioșilor între ei, ci despre alipirea prin El de Dumnezeu.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (In. 17: 21) După interpretarea Sfinților Părinți, îndeosebi a Sf. Grigorie Palama, acest citat se referă la unirea noastră cu Tatăl, adică să fim în El, așa cum Hristos este unit cu El. Noi suntem una cu Tatăl și cu Hristos, nu una între noi. Evident că ajungem și la unitatea între noi când toți facem aceasta, dar acesta este un înțeles colateral și nicidecum o poruncă evanghelică de a fi în unire cu ereticii, ci cu Dumnezeu.
Iubirea de vrăjmași a fost o preocupare de căpătâi a Patericului, dar nu în sensul de deschidere spre ceilalți, spre păcătoși, spre lume, spre eretici. Avea în vedere a nu judeca, a nu face rău celuilalt, a-l milui, a te ruga pentru el și a-l ajuta în orice chip posibil. Dar aceasta, în Pateric, din perspectiva celor care se retrăgeau din lume și fugeau de ea, nu ca și cum ar căuta să facă misiune, să se îngrijească de problemele oamenilor.
Exemplele aduse precar din Pateric sunt în general bune, cu mici detalieri. Spre exemplu, Avva Macarie nu a convertit pe un păgân pentru că l-a salutat, ci pentru că a fugit după el, numindu-l ostenitorule și l-a tratat cu dragoste și bunăvoință, contrar ucenicului său, care îl jignise cu o zi înainte. Aceasta nu este o faptă întâmplătoare, ci probabil a fost o atitudine insuflată de Dumnezeu prin care să câștige pe acel preot idolatru. Oricum, nu poate fi luată ca o pildă de ecumenism.
Într-adevăr, există extremisme, mai ales între monahi legat de apărarea credinței. Totuși soluția Patericului nu este ecumenismul și alteritatea, deschiderea față de eretici. Dimpotrivă, aprofundarea credinței duce la o dragoste reală chiar și pentru vrăjmași, și pentru cei rătăciți, fără a trăda adevărul de credință.
Este bine să se aducă critici extremismelor bisericești, însă ecumeniștii pare că nu sunt în stare să facă aceasta și propun cealaltă extremă, laxismul și amatorismul în ale credinței. În felul acesta, nu este criticat fundamentalismul religios, ci religiozitatea însăși și este subminată credința sub pretextul moderației și discernământului.
Avva Agathon respinge acuzația de erezie după ce primise să fie numit făcător a toate păcatele tocmai din smerenie adusă de credința curată. El este în stare să se considere păcătos în toate felurile prin puterea credinței, de la care nu renunță când este numit eretic. La fel, Sf. Vasile cel Mare era gata să rabde orice atingere, dar nu și în privința dreptei credințe.
Din aceste întâmplări ar trebui să învățăm că tocmai aprofundarea curată a ortodoxiei ne va duce la dragostea și smerenia depline, nu vreo deschidere spre erezie. Iar cugetarea smerită care vine din credință este uimitoare, încât primește cu inimă ușoară orice ocară, fără calcule.
Mai există și alte întâmplări din Pateric cu privire la dreapta credință care ar fi fost binevenite. Spre exemplu, Avva Ghelasie (§4) nu s-a lăsat înșelat de un oarecare Teodosie să se lepede de Sinodul de la Calcedon, dându-și seama de viclenia lui „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu”. Ulterior, nu s-a înfricșat nici de foc, nici de amenințări și a rămas fidel episcopului legitim Iuvenialie al Ierusalimului. În acest punct se vede atât rigoarea credinței, cât și cugetarea smerită și neînfricoșată a bătrânului, o adevărată pildă de Pateric.
După cum am scris și la început, articolul păcătuiește prin abordarea psihologică a credinței, prin tratarea superficială a nevoinței de curățire de patimi, prin strâmbarea cuvintelor Evangheliei și prin prezentarea cărților patristice rupte de frica cea bună de Dumnezeu. Astfel, induce o idee total eronată despre ecumenism și se încearcă acomodarea credincioșilor cu duhul lumesc și eretic.
Ecumenismul tocmai aceasta este, coborârea credinței la nivelul trăirilor psihologice lumești, la amabilitate diplomatică, fățarnică și, nu în ultimă instanță, trădarea credinței sub masca bunătății față de aproapele și așa-zis în numele lui Dumnezeu.
Pot spune ecumeniștii unde este prezentarea valorilor și comorilor credinței către eretici prin ecumenism în asemenea demersuri?
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Deși i s-a cerut să recunoască toate Sinoadele ortodoxe, inclusiv cel recent din Creta, nu a menționat nimic despre acesta, ci doar că respectă toate Sinoadele și hotărârile lor luate în duhul autentic drept-slăvitor. În plus, afirmă deschis că există posibilitatea opririi pomenirii unui episcop la slujbe când predică erezii, dar fără a cădea în excese zelotiste.
În preambul justifică de ce face acum această Mărturisire. A fost acuzat că evită să-și declare adeziunea la Ortodoxie și fidelitatea față de Biserica Ciprului, dar scopul său a fost de a evita scandalurile. Însă acum dorește să împrăștie toate acuzațiile.
Prima dată expune cinci argumente că nu a validat întreruperea pomenirii ierarhilor ciprioți: 1. În august 2023 a trimis spre caterisire pe un preot din Mitropolia sa care oprise pomenirea, 2. pe 13 februarie 2024 a transmis mesajul Sinodului cu atenționare la „gheronda Sava Lavriotul aghioritul”, 3. pe 23 mai 2024 a dat un comunicat cu privire la o autointitulată „gherontisă-stareță” Ana, care propovăduia prin case fără aprobare, 4. pe 10 mai 2025 a informat în scris pe preoți cu privire la niște Arhimandriți care nu aparțineau și nu recunoșteau nici un episcop și 5. a hirotonit preot pe cineva zis din gruparea „din Tesalonic”, dar în cadrul Mitropoliei de Pafos. Acesta l-a pomenit la slujbe. Când a avut nevoie să meargă în Grecia din împrejurări familiale, i-a dat carte canonică de liber la slujire, așa cum a primit el însuși de la Arhiep. Gheorghe, pe atunci Mitr. de Pafos, pentru a face studii la Londra. Nu i se poate cere socoteală pentru faptele acestui preot în Tesalonic.
În cadrul Mărturisirii de credință, după ce expune Crezul ortodox, face o serie de adăugiri.
Primește cele șapte Sinoade Ecumenice și, dintre cele Locale, „pe cele pe care acelea (Ecumenice) le-au validat pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii, când s-au adunat”. Primește și toate definițiile dogmatice și sfintele canoane emise de aceste Sinoade spre buna rânduială a Bisericii ca fiind emise prin luminarea Sfântului Duh. Păstrează unitatea credinței și păzește cele pe care le dogmatizează Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească a ortodocșilor, fără a scoate sau a adăuga ceva.
Cele din paragraful de mai sus sunt din Arhieraticon, din mărturisirea pe care o face episcopul la întronizare.
Apoi mărturisește că rămâne între zidurile Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, fiind conștient că schisma este cel mai mare rău, pe care nici sângele muceniciei nu-l poate spăla. (Acest paragraf a fost ales ca reprezentativ de cei de la Romfea.)
Mai departe, scrie că, în spiritul canonului 31 apostolic și conform canonului 15 al Sinodului I-II de pe vremea Sf. Fotie, orice cleric și episcop are dreptul de a opri pomenirea numelui ierarhului său superior când propovăduiește o erezie sancționată de Sinoade sau de Părinți, făra a pomeni pe altcineva. Exercitarea acestui drept înainte de vreo cercetare sinodală este condiționată de discernământ și dumnezeiască luminare. „Dacă aceasta se întâmplă din zelotism fără judecată și fără a fi puse la bază condiționările prevăzute de sfintele canoane de mai sus, este posibil să conducă la schismă, care, pe cât de ușor se creează, pe atât de dificil este oprită.”
Nu a pus el în aplicare dreptul acesta canonic, a pomenit mereu la slujbe pe Arhiepiscop și a slujit cu ceilalți sinodali, nu a ascuns pe cineva care a oprit pomenirea și nu a îndemnat pe nimeni la asta.
Condamnă ca schismatici pe cei care se rup de episcopii lor din motive oarecare, adică ce sunt vindecabile. De asemenea, condamnă pe ereticii condamnați sinodal sau prin acordul Sfinților Părinți, iar eretic este oricine se abate chiar și puțin de la dreapta credință.
Rămâne fidel dogmelor și hotărârilor Bisericii Ortodoxe și Sinodului Bisericii Ciprului.
Așadar este de observat că nu a recunoscut expres Sinodul din Creta, așa cum a precizat public Arhiepiscopul Gheorghe. Acest fapt este lăudabil și esențial.
În al doilea rând, se delimitează de nepomenitorii aceia care au duh zelotist și nu păzesc regulile canonice, dar recunoaște dreptul legitim al clericilor de a opri pomenirea ierarhului care propovăduiește o erezie.
După cum remarca pr. Teodor Zisis, ca la Sinodul de la Ferrara-Florența, important este dacă a semnat Marcu Evghenicul de astăzi, adică Mitr. Tihic, pactul ce i s-a propus. Și nu a făcut aceasta, ci chiar a pus pe cei ce au întrerupt pomenirea pe un făgaș bun.
După cum notează UJO, se pare că și unii ierarhi ciprioți care au fost de acord cu scoaterea din scaun a Mitr. Tihic încep să se îndoiască de justețea hotărârilor Arhiepiscopului. Dacă este adevărat acest lucru, înseamnă că există nedumeriri serioase și ar putea fi limpezite cu această ocazie cu ajutorul lui Dumnezeu.
Rămăne încă dubiul cu privire la recursul pe care l-a făcut Mitr. Tihic la Constantinopol. El declară că este un drept înscris în regulamentul Bisericii Ciprului și e nemulțumit că nu a avut parte de un proces echitabil, ci de unul necanonic și neregulamentar. Cere să i se pună la dispoziție documentația prin care a fost scos din scaunul mitropolitan.
