După ce am scris o serie întreagă de articole în care m-am străduit să cercetez și să expun viziunea mea legată de erezia ecumenistă și întreruperea pomenirii episcopilor semnatari sau susținători ai Sinodului din Creta, mă simt dator moral să vin cu precizări pentru a-mi contura mai bine poziția în contextul în care au apărut acuzații foarte ciudate și difuze. Pentru că nu sunt indicate clar care sunt greșelile de care sunt blamat și cei care le emit nu m-au contactat sau nu au fost dispuși să le discute în particular, formulez pe scurt ce am de spus pe acest subiect.
Mai întâi, acuzele vin din partea d-lui Silviu Chirilă și apoi sunt preluate de la el de pr. Matei Vulcănescu. Ei spun că totul pornește de la o expresie a mea din care ar reieși că întreruperea pomenirii este o acțiune greșită. Părintele Matei mai aduce în discuție interpretarea mea asupra canonului 15 I-II, care ar fi problematică. Acestea sunt suprapuse pe aprecierile pozitive făcute de vloggerul Cristian-creștin ortodox la adresa mea și negative față de restul nepomenitorilor. Concluzia lor sugerată este că aș fi infiltrat, agent SRI și trădător.
Nu mă privește ce declară Cristian-creștin ortodox
Catalogările vloggerului în cauză asupra nepomenitorilor nu mă privesc pe mine direct. Eu personal nu am afirmat că ei ar fi ieșiți din Biserică sau că ar duce lupta „din afară” și că ar fi valabilă caterisirea lor, care ar fi fost decisă pentru că sunt extremiști. Am făcut câteva emisiuni cu el, dar nu știu să fi făcut astfel de declarații și nici în particular.
Iarăși, aprecierea lui că eu nu aș fi caterisit pentru că sunt mai temperat, iar alții au suferit asta pentru că ar fi fanatici nu vine de la mine. Eu cred că este o opinie personală a lui nefundamentată. Spre exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor cunosc cel puțin 10 preoți nepomenitori care nu au fost caterisiți, printre care și eu. Există și doi caterisiți, Ierom. Pamvo și pr. Ioan Ungureanu. De ce a ales să procedeze diferențiat așa Mitropolitul Teofan este de domeniul speculației. Aș putea să mă lansez în așa ceva, dar nu cred că are rost. În orice caz, este evident neadevărată afirmația lui Silviu că, în afară de mine, toți preoții au fost caterisiți indiferent că au părăsit parohiile (locul de slujire al) lor sau nu.
Mai precizez aici că eu am fost dat afară din Mănăstirea Trei Ierarhi după ce am întrerupt pomenirea pe motiv că nu mă încadrez în programul liturgic în situația nou creată. Nu intru aici în alte detalii pentru că nu vreau să mă victimizez și să arăt cum s-a procedat; îmi asum situația și nu cred că puteam face altceva.
Nu întreruperea pomenirii are principii greșite, ci impunerea ei ca singură soluție
Am făcut o afirmație ce poate fi interpretată eronat în articolul O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc. După cum am explicat într-un comentariu ulterior acolo și prin cuvintele introduse în paranteză în textul inițial, nu m-am referit că oprirea pomenirii ar duce la dezbinări și ar fi bazată pe principii greșite, ci centrarea luptei pentru dreapta credință în jurul ei. Altfel spus, există și alte mijloace la care se poate apela și nu trebuie impusă tuturor.
În contextul în care pr. Mihail Deliorga, un preot pomenitor, a făcut o critică amplă Sinodului din Creta, cred că afirmațiile mele pot fi încadrate ușor în context și înțelese în mod corect. Altfel, până și Scriptura poate fi denaturată de cei cu rea voință, cu atât mai mult cuvintele mele. În plus, am adus clarificările necesare și nu cred că ar trebui să fie acesta un subiect de dispută în contextul dat.
Canonul 15: erezia episcopului și a Bisericii
În privința acuzațiilor aduse de pr. Matei că eu aș afirma că nu trebuie oprită pomenirea episcopului decât dacă există un Sinod eretic sau dacă întreaga Biserică este în erezie, pot spune că nu poate indica vreo afirmație a mea de acest fel. În plus și în primul rând, nu am fost contactat, consultat și întrebat despre acestea, așa cum susține, ci doar am colaborat în trecutul nu foarte îndepărtat.
Nu mă pot apăra pe acest subiect pentru că nu înțeleg ce anume mi se impută și nici nu am reușit să-l contactez personal pentru detalieri.
Agent al Patriarhiei/Mitropoliei
Suspiciunile care planează asupra mea că aș fi agent și intrus al Patriarhiei sau Mitropoliei în rândul nepomenitorilor nu mi se par rezonabile pe temeiurile de mai sus. Pot să declar că nu sunt așa și niciodată în trecut sau în prezent nu am colaborat cu Patriarhul sau cu MMB mai mult decât că fac parte din ele ca monah, cleric și traducător de cărți, cu atât mai puțin în scopuri distructive pentru Biserică sau securistice. Nu urmăresc întoarcerea nepomenitorilor la episcopii lor fără renunțarea de către cei din urmă la erezia parafată la Sinodul din Creta.
Da, consider că și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar trebui să fie atrași în acest demers de contracarare a ereziei și am încredere că există conștiință ortodoxă printre ei. Nu este obligatoriu ca ei să întrerupă pomenirea, ci să ne sprijine, să existe colaborare. În acest sens, trebuie să existe disponibilitate și din partea noastră, nu doar să cerem lor să ne urmeze.
Tabloul general
În final, îmi înfățișez un tablou general cum îl văd eu al reacției corecte față de erezia ecumenistă.
Este necesar și de datoria episcopilor și a Sinodului să sancționeze orice abatere dogmatică ce apare în sânul Bisericii. Există și situații când tocmai clerul superior este prins de erezie și, în loc să ia măsuri de condamnare, acesta o promovează. În acest caz, preoții sau episcopii inferiori celor care cad în această greșeală pot să reacționeze chiar și prin întreruperea pomenirii, după cum menționează canonul 15. Aceasta nu înseamnă că fac ei dreptate, nici că se protejează de erezie, ci că depun eforturi să fie izbăvită Biserica de dezbinarea ce vine din noua învățătură greșită, conform textului canonului invocat. Trăim, într-adevăr, într-o astfel de situație astăzi.
Scopul urmărit este convocarea unui Sinod ortodox care să îndrepte lucrurile și să ceară pocăința episcopilor eretici sau să-i condamne. Îndreptățirea unei astfel de acțiuni împotriva ierarhilor vine din faptul că „apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”, după cum se afirmă în Enciclica din 1848. Punerea în practică trebuie să fie chibzuită, să urmărească înlăturarea răului prin convingerea celorlalți că există un pericol real și mare. Întreruperea pomenirii, conform canonului 15, pornește de la dovedirea concludentă a abaterii dogmatice și a faptului că este propovăduită fățiș și fără rezerve. După acest demers, ruperea comuniunii este menită să arate gravitatea situației și că trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare de către forurile competente. Vocea celor care cer acest lucru trebuie să fie a Bisericii, clară, unitară și bazată pe învățăturile patristice.
Mai trebuie precizat că nu se poate cere o asemenea atitudine de la creștini sau clericii fără pregătire temeinică teologică sau duhovnicească; ei se pot atașa de alții în care au încredere sau pot aștepta soluționarea cauzei. Este mai importantă pentru unii ca aceștia lupta cu patimile decât să se angajeze în acțiuni peste puterile lor. Strictul necesar este să nu afirme și să promoveze erezia.
Traseul meu ca nepomenitor
Intenția de a întrerupe pomenirea o aveam în minte încă de la terminarea Sinodului din Creta, bazată pe lectura din trecut a cărții Cele două extreme. Însă nu mi-am închipuit că se va ajunge aici, ci credeam naiv că ierarhia va lua măsuri pentru a nu adopta până la capăt erezia ecumenistă.
La momentul când a fost alcătuită Scrisoarea celor din Moldova de somare a ierarhului cu oprirea pomenirii, nu am acceptat să o semnez pentru că nu am considerat că mă reprezintă. Nu am fost de acord cu amenințarea din prima cu încetarea comuniunii, ci am considerat că este necesară mai întâi o dezbatere onestă a problematicii și abia după aceea s-ar fi putut ajunge la această măsură.
Am urmat eu singur această linie, am cerut și am a obținut într-un final o întrevedere cu IPS Teofan și am întrerupt pomenirea lui abia după ce m-am convins că nu este dispus să pună deloc să fie pusă în discuție semnătura din Creta.
Accept orice dezbatere onestă și sunt deschis spre îndreptare în caz că sunt semnalate eventuale greșeli. Sunt pasibil de greșeli și chiar îmi doresc o cercetare serioasă la care să contribui și eu sau care să fie făcută fără mine. Din nefericire, nu am găsit această disponibilitate până acum.
Tuturor le recomand să evite slujbele săvârșite de arhierei sau clerici ecumeniști. Nu pot să le impun această atitudine pentru că nu cunosc nici o normă bisericească în acest sens, ci doar să le-o recomand.
Mai precizez ideea foarte importantă că Tainele și slujbele nu depind de clerici întru totul, ci sunt alte Bisericii și ale lui Hristos prezent în ele. De multe ori, credincioșii pot trăi mai adânc rugăciunea și împărtășirea decât slujitorul, chiar dacă, pe de altă parte, clericii transmit mai vibrant sau ascund pe Dumnezeu în slujbe prin trăirea lor.
Nu doresc să mă angajez în dispute sterile și răutăcioase, ci doar mi-au cerut asta unii și resimt nevoia să clarific cât mai bine lucrurile. Altfel, nu agreez deloc forma calomniatoare și nebisericească la care au apelat cei care mă atacă fără măcar să-mi dea putința să mă apăr. Totuși sper să se poată ajunge la o clarificare a problemei create și mulțumesc celor care au făcut chiar și puțin până acum în acest sens, fără să le-o cer eu.
Sfatul patristic pentru cei neinstruiți teologic
În final, consider că pentru credincioșii, clericii și monahii nepregătiți teologic sunt potrivite sfaturile din Filocalia XI, fără ca asta să însemne resemnare și acceptare a ereziei:
695. (V. 696) Întrebare: Dar dacă în dispută ereticul îl încercuieşte pe dreptcredincios prin cuvânt, oare nu e bine să-i sar în ajutor acestuia, pe cât pot, ca nu cumva, biruit, să se clatine în dreapta credinţă?
Răspuns: Dacă porneşti să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca o învăţătură. Dar, dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e convingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti? Dar, dacă voieşti cu orice preţ să dai un ajutor, grăieşte în inima ta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse şi Care poate să facă mai mult decât ceea ce-I cerem, şi El va face voia Lui cu cei ce sunt în dispută, iar tu vei afla smerenie în acest lucru. Presupune că cineva aruncă pe un om oarecare cu puterea în închisoare pe nedrept, dar altul, văzând ceea ce s-a petrecut şi neputând să se opună sau să schimbe ceea ce s-a făcut, se duce pe ascuns ca să spună unuia mai puternic, iar acela îl eliberează pe cel închis cu puterea; cel ce l-a aruncat pe acel om în închisoare se tulbură, dar nu ştie cine l-a vestit pe acela. Aşa e şi aici. Să alergăm la Dumnezeu întru credinţă şi pentru fraţii noştri întru rugăciunea inimii. Şi Cel ce S-a jurat întru Sine Însuşi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa vieţii” (I Tim. 2, 4) va face cu ei după voia Lui.
Câteva exemple de teologi ortodocși de seamă care au fost prinși de amăgirea ecumenistă sunt relevante pentru a dovedi și înțelege ce amploarea pe care a luat-o această erezie. Pr. Mihail Deliorga supune atenției greșelile dogmatice în care au căzut personalități precum Pr. George Florovski, Cuv. Sofronie Saharov, pr. Dumitru Stăniloae. Pe lângă aceasta, îndreptățește atitudinea de a întrerupe pomenirea în limitele canonului 15 I-II:
Observațiile noastre: Din păcate, pozițiile vădit ecumeniste ale unor Părinți importanți au dat un avânt nefast mișcării ecumenice și smintitor pentru credincioșii simpli. Chiar dacă există și atitudini mult mai sănătoase precum a Sf. Iustin Popovici, totuși s-a creat o breșă care trebuie depășită, revenit pe făgașul firesc al Bisericii apostolice.
Da, chiar și Sfinții se pot înșela în probleme dogmatice. Un caz celebru este găsit în răspunsurile Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare. În urma unor întrebări, dă mărturie prin descoperire de la Dumnezeu cum au fost înșelați Sf. Grigorie de Nazianz și cel de Nyssa: „Deci ascultaţi înştiinţarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toţi Părinţii, sfinţii şi drepţii şi robii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiţi că, sfinţi fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adâncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: „Din parte cunoaştem şi din parte proorocim” (I Cor. 13, 9), şi iarăşi: „Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta şi nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4-11). Şi, cunoscând Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sunt necuprinse, a strigat zicând: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 33-34). Străduindu-se, deci, ei înşişi să fie învăţători sau siliţi de oameni să ajungă la această stare, au înaintat foarte mult, ridicându-se şi peste învăţătorii lor şi au alcătuit prin înştiinţarea de sus noi învăţături. Dar au rămas în acelaşi timp păstrând predaniile învăţătorilor lor, deci şi învăţături care nu erau drepte. Şi după aceea, înaintând şi ajungând învăţători duhovniceşti, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privinţa învăţătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfânt. Ci, socotindu-i pe aceia înţelepţi şi cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susţinute de ei. Şi aşa s-au amestecat învăţăturile învăţătorilor lor între învăţăturile proprii. Şi au grăit uneori din învăţătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înţelegerea minţii lor. Şi aşa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci, luând unele de la alţii şi înaintând şi îmbunătăţind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfânt ceea ce au fost învăţaţi prin El. Dar au grăit şi din învăţăturile primite de la învăţătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor sau negândind că trebuie să ia înştiinţare de la Dumnezeu prin cerere şi rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Aşa s-au amestecat învăţăturile. Şi pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor. Când, deci, auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfânt ceea ce grăieşte, aceasta e o înştiinţare pe care trebuie s-o credem. Dar, când grăieşte acele cuvinte (despre apocatastază și preexistența sufletului), nu-l auzi spunând aceasta. Căci nu e din înştiinţarea de la Duhul, ci din învăţătura dascălilor lui de mai înainte. Şi, din respect pentru cunoştinţa şi înţelepciunea lor, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.” (Filocalia 11, Întrebarea 604)
Pr. Dumitru Stăniloae se știe foarte bine că a împărtășit viziunea ecumenistă, pe care a transpus-o în mai multe articole, ba chiar și în a sa Teologie Dogmatică Ortodoxă. Desigur că s-a dezis de această atitudine la bătrânețe prin afirmația clară că ecumenismul este mai mult un produs al masoneriei, dar din nefericire, nu a făcut și o revizuire dogmatică amănunțită. Astfel că nu rămânem cu o viziune detaliată mărturisitoare pe acest subiect.
Demersul pr. Mihail este foarte nimerit și de dorit. Înainte chiar de întreruperea pomenirii și independent de aceasta, este necesară o dezbatere teologică de acest fel pentru a da claritate și greutate efortului de a combate derapajele ecumeniste și a întări cugetul ortodox. Nu în ultimul rând, este remarcabil accentul pus pe abordarea duhovnicească a subiectelor dogmatice.
Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)
Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.
Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.
Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.
După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.
O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.
Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.
Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.
Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.
Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.
Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul
Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.
Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.
În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.
Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.
Necesitatea unor clarificări teologice bisericești
Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.
Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.
Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.
Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).
Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.
Așa-zisele Biserici surori Catolică și Ortodoxă (Imagine: UJO)
Credința creștină, fiind sfântă și nepământească, s-a confruntat mereu de-a lungul timpului cu erezii care i-au denaturat caracterul ceresc și au încercat să o reducă la o convingere omenească facilă, netrebnică pentru mântuire. Ereziile, atât învățăturile, cât și grupările bisericești formate pe baza lor, au constituit mereu pericole la adresa dreptei credințe și Biserica le-a depărtat de la sine pentru a se proteja. Din nefericire, curentul ecumenist din zilele noastre distruge acești anticorpi printr-o concepție strâmbă, care constituie ea însăși o erezie, adică o abatere dogmatică.
Ce este ecumenismul
Mișcarea care urmărește, chipurile, să unească pe toți creștinii și chiar toate religiile pentru a ajunge la unitatea între toți și care prezintă această acțiune drept una plăcută lui Dumnezeu constituie rătăcirea cu care ne confruntăm cel mai mult în aceste vremuri. Năzuința după cer este înlocuită cu propunerea unei păci pământești de natură religioasă. Lupta cu lumea și decăderea ei este dată la o parte pentru a instaura o împăcare tocmai cu viața aceasta trecătoare. De parcă unitatea Bisericii nu a fost păstrată de atâtea veacuri prin condamnarea ereziilor, ci trebuie atinsă prin împăcarea cu ele. O astfel de unitate, care ține să adune pe cât mai mulți laolaltă pe plan pământesc, nu să-i curețe ca să se lipească de Dumnezeu, este o mare înșelare.
Mijloacele folosite sunt rugăciunile în comun, dialogurile teologice inter-creștine, căutarea unei unități între oameni în dauna unirii cu Dumnezeu, cu Hristos. Depărtarea de erezii este prezentată ca o faptă negativă, plină de ură și dispreț, pe când împăcarea cu dușmanii și potrivnicii credinței adevărate este înfățișată drept un act de bunăvoință și pace plăcută lui Dumnezeu.
Existența atâtor erezii produce mirare în sufletele multora și efortul de a căuta adevărul în atâtea rătăciri este epuizant și cere multă trudă. Însă Biserica mereu s-a distanțat de orice amăgire pentru a păstra nealterată credința cerească primită o dată pentru totdeauna. Această delimitare a fost un reflex normal din partea celor care caută pe Dumnezeu în mod curat pentru a nu-și pierde râvna sfântă și legătura vie cu El, pentru a nu cădea în concepții și fapte hulitoare și mincinoase.
Ecumenismul tocmai această pază de rătăciri o înlătură și pune în locul ei unirea cu ele. În forma sa extremă, el neagă orice graniță a Bisericii și orice claritate în credință, fiind suficientă o îndreptare vagă spre Dumnezeu, fără dogme clare și nestrămutate. Însă există și forme de ecumenism moderat, care dinamitează concepția despre Biserică, prin care se șterge definirea ei și raportarea corectă și sfântă față de ea. Mai concret, este negată unitatea și unicitatea ei. Articolul din Crez prin care Biserica este caracterizată drept „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească” cu referire la cea Ortodoxă este strâmbat în noima lui. Se vorbește de o Biserică a lui Hristos care cuprinde și pe eretici sau se regăsește în diferite grade și la ei. Tainele sunt prezentate ca fiind lucrătoare și la ei prin forma exterioară. Drept urmare, apare necesitatea dialogului și unirii cu aceștia pentru a întregi și împlini Biserica apostolică.
Această viziune distruge tot ce au făcut Sfinții Părinți, care au păstrat intacte și integre atât dreapta credință, cât și unitatea Bisericii de-a lungul timpului în fața diverselor erezii cu care ea s-a confruntat. În loc să fie privite acestea drept uscăciunile tăiate și aruncate afară, ele sunt considerate păstrătoare ale Evangheliei. În loc să fie tratate ca niște otrăvuri și vrăjmași ai adevărului, ereziile sunt abordate ca bâjbâiri nevinovate și cu bună intenție.
Răstălmăcirea citatelor biblice: „Ca toți să fie una” și „o turmă și un Păstor”
Pasajul cel mai des invocat și cel mai grav răstălmăcit de ecumeniști din Evanghelie este cel din rugăciunea arhierească a Mântuitorului dinainte de răstignirea Sa: „ca toți să fie una” (In. 17: 21). Această cerere este privită ca referindu-se la toți creștinii, inclusiv eretici, și la o unitate care se realizează între ei.
Dar versetul anterior din contextul scripturistic ne arată că termenul „toți” se referă la apostoli și la „cei ce vor crede în Mine (Hristos) prin cuvântul lor”. În plus, credința avută în vedere nu este una simplă, declarativă, cum o aveau evreii în Legea lui Moise, dar care nu L-au primit, ci L-au răstignit pe Hristos. Ci este vorba despre o credință nelumească, după cum se înțelege din versetele anterioare: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (v. 12) și: „le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume” (v. 14) și: „sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v. 17).
Cât despre unitatea pentru care Se roagă Hristos, aceasta nu este pur și simplu între oamenii credincioși, ci cu Tatăl, cu Dumnezeu. El Însuși precizează: „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (v. 21), adică după cum Mântuitorul este una cu Tatăl, așa și apostolii devin una cu Tatăl și cu Fiul (și cu Duhul Sfânt). Lucrarea aceasta este una harică, prin schimbarea adusă de intervenția dumnezeiască: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (v. 22). Nu este vorba de o simplă adeziune la cuvântul Evangheliei, ci de o trăire a ei corectă și în adevăr.
Abia în felul acesta, prin mărturia unirii cu Dumnezeu și prin dragostea și buna înțelegere întreolaltă, care se nasc din harul Lui, se poate ajunge ca „lumea să creadă că Tu (Tatăl) M(pe Hristos)-ai trimis” (v. 21). Necredincioșii nu pot fi convinși să primească pe Hristos doar pentru că nu ar exista dezbinări, ci abia atunci când văd o viețuire în dragoste cerească, evanghelică.
Această interpretare a versetului în cauză se găsește la toți Părinții bisericești mai vechi și mai noi, pe când viziunea ecumenistă nu se găsește decât la teologii moderni, care doresc să impună direcția cea nouă.
La fel și referința la „o turmă și un Păstor” (In. 10: 16) este răstălmăcită pentru a lărgi contextul dincolo de limitele Bisericii spre eretici. Însă Hristos se referă că vor fi o turmă apostolii și credincioșii dintre iudei împreună cu „alte oi, care nu sunt din staulul acesta”, adică nu dintre evrei, ci dintre neamuri. Este vorba despre constituirea Bisericii formată nu doar din iudei, ci și din neamuri. Nicidecum nu se poate raporta acest verset la credincioși și eretici, pentru că Mântuitorul nu vorbea cu apostolii sau cu credincioșii botezați, ci cu fariseii pe care îi mustra. Deci turma este formată din alăturarea neamurilor care au credință curată, în contrast cu necredința fariseilor, saducheilor și conducătorilor iudaici din acea vreme.
Nu există Taine în afara Bisericii
Excomunicarea ereticilor sau despărțirea lor de Biserică a dus la pierderea continuității apostolice și a harului sacramental. Acest lucru îl spune Sf. Vasile cel Mare în primul său canon. Este vorba atât de eretici, cât și de schismatici, după cum considera și Sf. Ciprian al Cartaginei.
Primirea ereticilor prin mirungere fără botez sau a clericilor fără hirotonirea lor din nou nu constituie o dovadă a acceptării acestor Taine în cadrul comunităților rupte de Biserică, ci iconomii și pogorăminte pentru a face mai ușoară revenirea individuală a persoanelor rătăcite la dreapta credință și în staulul mântuitor. Nici un canon și nici o scriere patristică nu conține o astfel de învățătură, care ar veni în directă contradicție cel puțin cu Părinții menționați mai sus.
Extra Ecclesiam nulla salus este principiul de bază al Bisericii, spus de Sf. Ciprian al Cartaginei (Epistola LXIII, XXI, 2, Către Iubaianus), adică: În afara Bisericii nu este mântuire. Aceasta deoarece nu există credință dreaptă. De aceea nici de Taine autentice nu putem vorbi.
Desigur că există situații când unii oameni din afara Bisericii se pot mântui. Chiar Sf. Ciprian, în aceeași scrisoare menționată, afirmă despre catehumeni că se mântuiesc dacă li se întâmplă să mărturisească pe Hristos înainte de a fi botezați. Dumnezeu lucrează asupra sufletului omenesc și direct, fără mijlocirea Tainelor, cum a fost cazul cu sutașul Corneliu (Fapte, 10:45-46), spre exemplu, revărsând harul Său. Însă aceasta nu înseamnă că putem extrapola de la cazuri de persoane particulare la structuri bisericești întregi. Dacă inima unora din afara Bisericii poate să aibă credință curată și să primească har, un cult eretic se caracterizează prin deviere dogmatică și rătăcire.
Abateri ecumeniste concrete
Depărtarea de cugetul și rânduiala ortodoxă se înregistrează prin participarea oficială la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile speciale cu catolicii și anticalcedonienii. Această implicare a fost decisă la cel mai înalt nivel la Sinodul din Creta.
Practic, rugăciunile în comun din cadrul săptămânii ecumenice din ianuarie și orice alte afirmații cu iz ecumenist au fost validate de către Sinodul menționat. Dacă până atunci acestea puteau fi interpretate ca opinii personale și nereprezentative pentru Biserică, de atunci ele sunt oficializate.
Abaterea concretă constă în „teoria ramurilor nedepline”, adică în conceptul că Biserica lui Hristos cuprinde confesiuni depline (Biserica Ortodoxă) și nedepline, ultimii având doar elemente și rămășițe din Biserica primară. Practic, Biserica cea una, sfântă din Crez nu mai este considerată cea Ortodoxă, ci una mai încăpătoare și mai inclusivistă. În practică, această doctrină justifică și conduce la rugăciuni și slujbe în comun cu excepția Liturghiei, adică la comuniune bisericească, dar nu și euharistică, dacă se poate spune așa.
Aceste idei sunt eretice pentru că se abat de la definițiile din Crez. Ele nu sunt nici măcar de natură schismatică, așa cum ar putea fi schimbarea calendarului, pentru că ating nivelul dogmatic, chiar dacă se încearcă negarea acestui fapt.
Promovarea ecumenismului
Există factori care propagă acest flagel în sânul Ortodoxiei. Aceștia se găsesc îndeosebi în cadrul Patriarhiei de Constantinopol, care are activitatea cea mai bogată în această direcție. Cel mai probabil și dovedit în multe situații, aceasta este controlată de către agenți politici din SUA, care impun o agendă concretă, după cum se constată din colaborarea strânsă de mai multe decenii.
De asemenea, Patriarhia Alexandriei, fără mulți credincioși și vulnerabilă, aflată la cheremul politicii grecești și poziționată între musulmani și monofiziți, este o altă sursă de vulnerabilitate. Chiar și Patriarhia Antiohiei s-a aflat pe aceeași linie de apropiere îndeosebi de monofiziți, dar în ultimul timp s-a mai redresat. Bineînțeles că înclinații ecumeniste se găsesc în multe alte Biserici Locale, la ruși, greci, ciprioți, dar sub un oarecare control.
La noi, românii, ierarhii, Facultățile de Teologie și majoritatea preoților educați în seminarii au promovat după căderea comunismului ideile ecumeniste și acum există un flanc puternic în această direcție. Este duhul vremii să crezi într-un Dumnezeu al tuturor, care nu se uită la religia omului.
În urma poziționării unor duhovnici cunoscuți împotriva ecumenismului și în ultimul timp a protestelor de după Sinodul din Creta, s-a cristalizat și un front de apărare a credinței în fața căruia se manifestă prudență. Dar interesele mondialiste sunt mai puternice și înclină balanța în favoarea ecumenismului. Pe de altă parte, bunul simț stricat manifestă o reținere să se dezică de faptele eretice ale ierarhiei din respect neghiob față de conducerea bisericească.
Aici trebuie precizat că ecumenismul se manifestă prin desacralizare, printr-o perspectivă adogmatică, pur lumească, după cum ar fi exemplul Pr. Vasile Ioana în discursul său Fain și simplu de la Oradea de acum câteva zile. Redăm mai jos o secvență virală care surprinde derapajele dogmatice, deși sunt destule și la nivel moral, bisericesc și duhovnicesc:
Preoți, mireni și chiar purtători de cuvânt pe această linie sunt destui și sunt promovați de mass-media. Ei încearcă să dea tonul.
Mascarea ereziei
Din nefericire, discursul deșănțat ecumenist este apărat și chiar dublat de o altă linie constituită din duhovnici și teologi ancorați în viața Bisericii, dar care justifică aceste deraieri.
Dacă în cazul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu din 2008 au existat reacții de opoziție și dezaprobare în urma cărora și Sinodul mare a dat măcar un pas înapoi, astăzi cu greu se găsesc voci care să înfiereze semnăturile de la Sinodul din Creta. Dimpotrivă, sunt arătate atitudinile extreme ale nepomenitorilor și luate ca pretext să fie înghițită erezia (spre exemplu, P. Zaharia Zaharou, care apără ideile rătăcite ale Mitr. Ioannis Zizioulas).
Dar există o serie de teologi, ierarhi și preoți care justifică greșelile dogmatice din Creta într-un mod nejustificat. Spre exemplu, IPS Ierotheos Vlachos din Grecia a fost un opozant al Sinodului, dar numai de fațadă, sfârșind prin a-l arăta ca pe ceva tolerabil, folosind argumente false teologic și istoric. Concret, cele vreo 40 de Sinoade între primul și al doilea Ecumenic nu au conlucrat la găsirea unei formule cât mai clare dogmatice, ci s-au condamnat reciproc, ortodocșii și arienii din acea vreme.
La un nivel mai de mase, Părintele Rafail Noica a pledat și el spre dezincriminarea Sinodului pentru că a folosit un limbaj plastic. Chiar dacă el însuși spune că e nevoie de luare aminte ca nu, făcând pe prostul, să ajungem chiar să fim, pare că tocmai aceasta s-a întâmplat. Pentru că nu este vorba doar de folosirea termenului de Biserică impropriu pentru eretici, ci chiar de a-i considera astfel.
Amintesc în treacăt de atitudinea Sfântului Munte pe acest subiect, care a fost una diplomatică și ilicită. A evitat să înfiereze erezia și chiar să o abordeze punctual, iar hotărârile Sinaxei au fost luate în ciuda opoziției unor Mănăstiri și prezentate ca fiind ale întregului Athon. Pe un subiect dogmatic ar fi fost corect să existe o hotărâre unanimă, nu majoritară și duplicitară.
Dar nu numai personalitățile cu renume din Ortodoxie au luat parte la această trădare, ci majoritatea zdrobitoare a preoților și mănăstirilor. Argumentul invocat este că nu ne privește, ci răspunderea este a episcopilor. Ca și cum noi am fi străini de ierarhia superioară.
Însă cel mai greu aspect al acestei situații consider că este acela că această poziție a oamenilor duhovnicești este o obișnuință cu trădarea și cu abaterea de la credință. E ca și cum ar spune că nu-L cunosc pe Omul Acesta (Hristos) și credința Bisericii.
Vocile ecumeniste nesancționate introduc o obișnuință, o nouă linie și normă. Acestea capătă aderență și îndrăzneală prin nepăsarea vinovată a celor drept-credincioși. Treptat, se poate ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la formarea unei noi tradiții.
Mărturisirea ortodoxă
În fața acestei decăderi treptate și grave este nevoie de o mărturisire vie, nu de o atitudine de muzeu. Credința este și trebuie să fie viață și comoară, nu un exponat din vremuri apuse. Ea trebuie apărată dacă este în noi, și nu în vreo vitrină. Formulele dogmatice nu sunt niște expresii consfințite pentru totdeauna și de neatins, ci cuvinte vii care trebuie apărate și împlinite pentru a avea viață din ele.
Credința în Biserică rămâne autentică atunci când o păstrăm curată, când reacționăm față de cei care vor să o strâmbe, când nu o dăm după moda fandosită a societății.
În vechime, Sfinții Părinți au dezvoltat subiectele dogmatice aflate sub atacul ereticilor. Dogma Sfintei Treimi a fost nuanțată prin conceptele de ipostas, fire, natură și persoane. Firile lui Hristos au fost definite ca neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate și neschimbate, iar voința și lucrările ca fiind ale firii, nu ale persoanei. Despre icoane a fost elaborată o doctrină care să combată rătăcirile iconoclaste. Și multe alte aspecte teologice au fost clarificate pentru a nu exista loc de rătăcire.
În același mod, și astăzi este necesară o teologie edificatoare asupra relației Bisericii cu ereticii din cauza înțelegerii greșite care domină nu doar pe credincioșii simpli, ci care a pătruns chiar și printre cei mai duhovnicești.
Desigur că ecumenismul are un pronunțat caracter pământesc și profan, dar el atacă esența credinței și este de factură eretică. Induce idei strâmbe despre Sfintele Taine, despre Botez, despre spovedanie, despre sfințenie. Pierderea acestor repere ne lasă pradă unui „ecumenism lucid”, care nu este decât masca și pretextul pentru a ne ține de cele lumești și a ne rușina de Hristos, de adevăr și de rânduielile cerești ale Bisericii.
Eschivarea de la discutarea aspectelor problematice dovedește doar alipirea de minciună și nevoia de a masca acest lucru. Nu folosirea termenului de „Biserică” pentru eretici este greșeala incriminată, ci teoria ramurilor, a unității pierdute și a Bisericilor nedepline, participarea la mișcarea ecumenică, la Consiliul Mondial al Bisericilor, care are un regulament eretic, rugăciunile în comun și sincretismul religios. Și, bineînțeles, esențialul este ca toți creștinii ortodocși să creadă în Biserica Ortodoxă una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească.
Nu ca și cum s-ar fi slăbit vreo clipă prigonirea celor care au întrerupt pomenirea, dar plângerea penală care i s-a făcut recent este un episod care reliefează bine situația din teren.
Mesajul Părintelui legat de atacul pe care l-a primit:
„Către Protopopiatul Urziceni, ESC
Hristos a înviat!
Mă bucură nespus faptul că vă îngrijiți de buna rânduială în Biserică lui Hristos, însă deplâng faptul că ați ales să o slujiți după chipul și asemănarea lumii acesteia. Ați apelat la autoritățile statului și mi-ați făcut plângere penală pentru că mi-am îngropat creștinește un fiu duhovnicesc aflat pe calea îngrădirii de erezia ecumenismului. Întreaga familie a ales această cale a nepomenirii și nu există niciun regret în alegerea făcută. Cum credeți că puteți să-i constrângeți pe credincioșii îngrădiți de erezie după minciuno-sinodul din Creta să vă urmeze, să vă pomenească la Sfânta Liturghie, când se vede limpede lucrarea voastră de trădare a credinței?! Nici măcar legile statului nu le cunoașteți, ce să mai spunem de cele bisericești! Oare nu ați citit în Constituția României că libertatea credinței nu poate fi îngrădită în niciun chip? ,,Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (Constituția României, Art. 29, 1). Eu ar trebui să vă fac plângere penală, dar nu mă cobor la nivelul vostru, folosindu-mă de legile omenești. Sunteți vrednici de milă și vă iert din toată inima! Nu voi mai deschide Pidalionul, la Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pentru a vă arată că voi, propovăduitorii ereziei ecumeniste, faceți schismă în Biserică. L-am deschis degeaba la Consistoriul bisericesc, fiindcă ați ales capetele de acuzare după voia stăpânului “Învinge”! Este trist faptul că pe teritoriul județelor Sloboziei și Călărașilor, singura instituție care își judecă propria cauză este “Sfânta” Episcopie! Nu ai șanse de câștig în instanța bisericească, chiar dacă probele pe care le prezinți sunt de netăgăduit. Episcopul, devenit pseudoepiscop, își judecă propria cauză! Protopopiatele se supun orbește pentru a duce nedreptatea și sfidarea mai departe, spre vătămarea celor docili și manipulați. Vă compătimesc și vă spun sincer, cu durere, că mă îngrijorează drumul pe care ați ales să mergeți. Eu rămân fiu al Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă voi spuneți că am ieșit din Biserică. Credeți-mă că nicicând nu am stat mai bine altoit pe Trupul Bisericii lui Hristos, întru mărturisirea Adevărului. Treziți-vă și veniți la Ortodoxie, întru adevărul lui Hristos!”
Reflecțiile noastre: Ar trebui să existe o reflectare mai profundă asupra prigonirii constante asupra celor care combat ecumenismul la modul relevant. Coroborat cu faptul că există mișcări oficiale de inducere a unirii și recunoașterii celorlalte „Biserici”, cine mai poate afirma că ceea ce s-a semnat în Creta este doar un foc de paie, nu o erezie în toată regula?
În loc de combateri dogmatice și canonice, este ciudat că mereu conducătorii Bisericii apelează la subterfugii și utilizarea forței autorităților civile acolo unde sunt epuizate silniciile intra-bisericești. Este adevărat că nepomenitorii îi deranjează, însă cei care au provocat dezbinarea sunt chiar ierarhii.
Foarte posibil că nici episcopii să nu fie ecumeniști convinși. Totuși ei se fac instrumente ale parcursului ecumenist actual. Sunt la mijloc între directivele mondialiste și credincioșii ortodocși, dar fac jocul celor dintâi atunci când sunt puși să aleagă.
Fără să încalce el vreo lege, nu este normal să se înregistreze acest atac asupra Pr. Claudiu. După toate celelalte procese bisericești nedrepte, acțiunea de acum mai trasează un contur nefast portretului trădător al ierarhiei.
Nepomenirea ca reacție față de Sinodul din Creta poate părea o cauză deranjantă și irelevantă, după cum insinua aseară Pr. Dan Bădulescu. Vina ar fi doar a ierarhilor și responsabilitatea noastră ar fi una insignifiantă, care ar trebui redusă la simpla păstrare la nivel personal a dreptei credințe pentru că nu ni s-a impus nimic. Este adevărat acest lucru pentru cei mai puțin intăriți credință și mai nefamiliarizați cu dogmele și canoanele, dar nu este o limită obligatorie pentru toți. Deși s-ar fi impus o condamnare la nivel oficial a ecumenismului și a Sinodului din Creta care l-a legiferat, este lăudabilă reacția celor de rând în contextul paraliziei conștiinței ierarhiei. Cugetul ortodox autentic nu poate să rămână impasibil la toate aceste trădări fără să devină sterp, rațional sau mort și apostat. Dimpotrivă, ar trebui ca și credincioșii de rând să-i sprijine pe cei care au ales să dea lupta cea bună. Bine, asta în tot iureșul care s-a creat.
Și totuși Sinodul din Creta nu este un subiect ca celelalte pentru că reprezintă o depășire a liniei roșii, o abatere de la credință. Spre exemplu, cazul Corneanu din 2008 a fost unul punctual și personal, nu unul dogmatic, nu a implicat doctrina Bisericii. La fel, restricțiile din pandemie nu au atins esența Bisericii, până la urmă, precum nici propunerile recente de revizuire a calendarului. Cu totul altceva este ecumenismul semnat în Creta, care reprezintă o lovitură încă nevindecată pentru că nu există o retractare și nu poate rămâne așa.
Recomandăm următoarea discuție pe marginea situației din Biserica noastră Ortodoxă, care este invadată de erezia ecumenismului. Aceasta a fost găzduită pe un canal de Telegram de un preot care nu a întrerupt pomenirea și are căutări și întrebări sincere. Este un subiect de Postul Mare pentru că dreapta credință este nelipsită din preocuparea celui care se alipește de Hristos prin pocăință.
Fără a fi o dezbatere care epuizează subiectul, ea stârnește interesul prin maniera corectă de abordare, fără prejudecăți lumești și manipulate, pornind de la rământarea și constatarea evidentă că ne confruntăm cu o erezie în plină rafală, anume ecumenismul.
Întreruperea pomenirii ierarhilor este posibilă datorită faptului că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă, cum a fost calendarul. Situația este diferită. De aceea se urmărește distincția între schismă și erezie, între o abatere de la norme administrative și canonice și o deviere dogmatică.
Discuția despre calendar poate fi completată de cei interesați cu informații mai amănunțite pornind de la articolul pe care l-am scris mai demult: Calendarul bisericesc. Observații generale.
Înregistrarea poate fi ascultată audio de pe Youtube:
În mod firesc, subiectul întreruperii pomenirii a survenit după ce a fost discutat lăudabil cel al conștiinței dogmatice:
Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?
În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.
Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.
Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.
Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.
Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu
De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.
Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.
Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.
În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.
Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos
Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.
Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări: – „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc. – „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos. – „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte. – „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii. – „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii. – „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele. – creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.
Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.
Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.
Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.
Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică
Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.
Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.
Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.
Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.
Recomandăm acest șir de patru predici ale Pr. Dan Popovici, care urmăresc eliberarea credinciosului ortodox de duhul rău al ecumenismului. Documentate și aplicate, sunt binevenite pentru oricine este interesat să-și păstreze sufletul curat în dreapta credință cu trăire ortodoxă. Părintele Dan este slujitor și duhovnic la Mănăstirea Someșul Cald și bine face că are această mărturisire ziditoare pe tema fierbinte a ereziei ecumenismului.
Din bogata comoară duhovnicească a Sf. Nectarie de Eghina, avem multe perle de preț să le oferim cititorilor evlavioși. Teologia sa ortodoxă, experiența duhovnicească, învățăturile folositoare de suflet și povățuirile ascetice, toate acestea sunt prezente din belșug în lucrările sale minunate, pe care le-a scris urmând Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe în toate. Dar există ceva nou în lucrările sale, pe care cititorul ortodox de astăzi îl va afla folositor și necesar de știut, așa că noi doar îl vom menționa aici. Este vorba despre părerea și aprecierea Sf. Nectarie, ca un Părinte contemporan al Bisericii și ca istoric bisericesc (deoarece a fost și un teolog învățat), despre despărțirea Bisericii Latine de Apus de Biserica Ortodoxă de Răsărit.
Sfântul Nectarie vede principalul motiv al despărțirii, adică al separării creștinismului apusean de creștinismul răsăritean, în dorința mândră și iubitoare de stăpânire a Papei de la Roma după putere și dominație asupra Bisericii lui Dumnezeu. Nici un Apostol nu a avut o astfel de autoritate după cum pretinde Papa pentru sine asupra întregii Biserici, nici măcar Sf. Apostol Petru însuși pe care îl invocă Papa în zadar. „Deoarece, dacă proprietățile și autoritatea Apostolului Petru”, scrie Sf. Nectarie, „erau așa cum le râvnește Biserica Romană, atunci duhul Evangheliei ar fi de neînțeles și foarte problematic, pentru că, în acest caz, ar fi o confuzie de concepte și un conflict de principii: pe de o parte, principiul egalității și al inegalității (tuturor Apostolilor) ar fi de neînțeles, mai precis egalitatea până la a sluji unul pe altul (cf. Mc. 42-45) și, pe de altă parte, principiul inegalității, mai precis până la aroganța și stăpânirea unuia asupra altuia”. Oricum, Sfântul adaugă în continuare: „Unitatea Bisericii nu a fost întemeiată și fondată pe unul dintre Apostoli, ci a fost și este fondată pe o Persoană, cea a Mântuitorului Iisus Hristos, Care este capul Bisericii și pe Unul Duhul Sfânt, într-o singură credință, nădejde, dragoste și slujire față de Dumnezeu” (Cartea I, p. 68-69). „Unitatea Bisericii constă în unitatea membrilor ei cu Domnul. Toți care au crezut în Hristos prin Apostoli au fost uniți cu Domnul Iisus și au fost sfințiți de adevărul lui Dumnezeu Tatăl” (In. 17: 17-22). De aceea Apostolul Pavel, în Epistolele sale, „scrie adesea despre unitatea Bisericii, despre acea unitate, despre Capul Bisericii, despre ierarhia Bisericii, însă nicăieri nu menționează pe Apostolul Petru drept legătura conectoare a acelei unități a Bisericii” (Cartea I, 70-73). „Legătura unificatoare a tuturor credincioșilor în Biserică și a tuturor Bisericilor Locale între ele”, scrie Sfântul Nectarie mai departe, „era conexiunea și unirea sfinte și tainice a tuturor credincioșilor în Hristos prin credința comună, nădejde și dragoste pentru Hristos, Mirele Bisericii, și prin ierarhia comună și cultul comun”. Această unitate s-a manifestat și se manifestă în slujba comună a dumnezeieștii Liturghii și în Împărtășanie și în alte Sfinte Taine comune și sfinte slujbe, bazate pe mărturisirea uneia și aceleiași credințe drepte-slăvitoare și, de asemenea, în Sfintele Sinoade comune ale Bisericii. De aceea Biserica nu a recunoscut niciodată orice altă autoritate peste Sfintele sale Sinoade Locale și Ecumenice” (Cartea I, p. 48-51 și 84-85).
„Sinoadele Ecumenice”, scrie Sfântul Nectarie, „sunt trăsătura cea mai caracteristică a aranjării și organizării Bisericii și duhul care domnește în Biserică și ele sunt o expresie a cinstei egale și a valorii egale și a importanței tuturor Bisericilor Locale”. Și mai mult: „Ele sunt cea mai clară mărturie a întregii Biserici despre infailibilitate, care se găsește numai în Biserica una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească (și nu la Papă)” (Cartea I p. 93-94). Ca un bun cunoscător al istoriei Bisericii, Sfântul Nectarie știe că Papii romani au greșit de multe ori în decursul istoriei în materie de credință și morală și de aceea în studiul său enumeră zece Papi romani care au greșit direct în credință, pentru care unii dintre ei au fost condamnați și anatematizați de Sinoade Ecumenice și Locale ale Bisericii întregi (ca, spre exemplu, Papa Onorius, care a fost condamnat de Sinoadele Ecumenice VI și VII) (Cartea I, p. 159-172). De aceea Sfântul spune: „Orice ar spune aderenții infailibilității papale pentru a-și satisface patima lor, istoria ne arată clar că anumiți Papi s-au arătat a fi greșelnici în credință și chiar trădători ai adevăratei credințe” (Cartea I, p. 173).
Sfântul din Eghina declară mai departe că episcopii romani și-au bazat autoritatea lor pretențioasă și mândră asupra Bisericii în decursul istoriei pe documente și decrete false, pe care teologii latini și chiar Papii înșiși le-au falsificat și au amăgit, astfel, pe alții. Acestea au fost documente false, așa-numita „Donația lui Constantin”, „Decretalele lui Pseudo-Isidor” și „Decretele lui Grațian”, toate timpuri ulterioare (din secolele 8-9 și 12). „Cine nu știe”, scrie Sfântul, „că acestea au fost cauzele separării? Cu asta, unitatea a fost ruptă intern deja, legătura morală a fost tăiată, prăpastia separării a fost deja deschisă și o mare distanță deja tăia Apusul, sau mai degrabă Biserica Romană, de Răsărit, adică de Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească. Papii au devenit astfel împărați romani și Biserica Romană o Biserică mai presus de Biserici și episcopul roman episcopul întregii lumi! Papa a devenit un om-zeu! deoarece, potrivit dreptului divin și omenesc, el stăpânește potrivit celor două puteri: puterea divină (adică autoritatea) care îi vine de la moștenirea lui Petru și puterea omenească ce-i vine de la darurile și privilegiile date lui de împărat!” (Cartea I, p. 199-200). „Dar nefericirea a fost”, adaugă Sfântul, „că toate acestea s-au bazat pe minciuni și neadevăruri, pe falsificări” (Cartea II, p. 92). Drept urmare, Sfântul concluzionează pe drept: „Cauza principală a schismei, adică separarea Bisericii Latine, este problema primatului papal” (Cartea II, 8). Pentru că primatul de putere „sucește duhul Evangheliei și neagă principiile de bază ale Evangheliei”. „Toate celelalte motive pentru separare, chiar și cele dogmatice, deși sunt importante, au răsărit de fapt din prima cauză” (Cartea I, 69).
În final, iată ce spune Sf. Nectarie de Eghina despre teoria Bisericii Romane despre Papă și supremația și infailibilitatea papale: „Potrivit acelei teorii (romano-catolice), Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a suit la cer, a lăsat Biserica Sa Apostolului Petru și Petru a lăsat-o succesorilor săi – Papii. De atunci, Hristos de pe tronul slavei Sale doar supervizează Biserica Sa sfântă și ei o administrează mereu bine și o conduc infailibil spre scopul capului său infailibil (adică Papa), de aceea Hristos nu intervine prin participarea Lui personală în administrarea Bisericii, pentru că asta ar fi contrar înțelepciunii Sale divine. În orice caz, această teorie romană îmi pare că nu este diferită de acea teorie filozofică ce acceptă creația lumii, dar nu recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lume pentru că, potrivit acelei teorii, providența ar diminua măreția înțelepciunii lui Dumnezeu, de vreme ce acea reflecție ar da mărturie că legile naturii (date de Dumnezeu la creație) nu sunt desăvârșite! Personalitatea divină a Papilor romani, infailibilitatea lor și învățătura că unitatea Bisericii este în persoana Papei, nu în Persoana lui Hristos, cum învață Biserica Ortodoxă de Răsărit, derivă din această teorie deistă papală. Din această teorie, Biserica Romană este considerată singura Biserică a lui Hristos și, din această cauză, toate Bisericile Ortodoxe sunt condamnate pentru că nu recunosc primatul Papei și infailibilitatea lui și Biserica străvechii Rome este văzută ca Biserica celor întâi-născuți!” (Cartea II, p. 8). „Din această teorie romană a răsărit toată violența teribilă, unificarea violentă a creștinilor ortodocși nevinovați de-a lungul secolelor de către Biserica Romană.” Pentru Biserica Ortodoxă, spune Sfântul Nectarie, „centrul unității și piatra din capul unghiului Bisericii și Capul Bisericii este Domnul Iisus Hristos răstignit pentru noi. El este Singurul Cap al Bisericii, oricine altcineva ar trebui respins și scuipat pe el, după cum a spus și Sf. Grigorie Teologul”. De aceea Sfântul Nectarie adaugă la sfârșit: „Fie ca Dumnezeu să fie Judecător între noi și ei!” (Cartea II, 224).
Din Viețile Sfinților pe noiembrie. Traducere în engleză de John Sanidopoulos.
Interesul adevărat pentru unitatea Bisericii preocupă și pe unii mireni. Este cazul unui text scris cu năduf de cineva din Grecia despre situația specială și amăgitoare în care se găsește Biserica astăzi, îndeosebi ierarhia din țara sa, dar nu numai de acolo.
În ultimul timp, îndeosebi în ultima perioadă a așa-zisei „crize sanitare”, unii, în principal episcopi la început, și părinți-duhovnici de un cuget și imitatori ai lor în continuare, referă totul la unitatea corpului bisericesc. În clipa în care sfâșie prin faptele lor această unitate precisă, vorbesc continuu și „se neliniștesc” de unitate.
Unitatea corpului bisericesc firește că nu este o „reglementare administrativă, o realizare omenească”, deoarece nici Biserica nu este o grupare de oameni care conlucrează și sunt de un cuget pur și simplu de dragul unui scop pământesc bun. Biserica nu este religie (ritual), dar cu mult mai mult nu este organism, adunare, partid, pentru ca unitatea ei să depindă pur și simplu de înrolare, acceptarea pozițiilor, ascultare de superiori și aplicarea celor convenite. (Acestea sunt cunoscute tuturor și îmi cer iertare că le menționez, dar amintesc unele elemente ca să continuăm cu cele ce se petrec). Unitatea Bisericii este o taină înfricoșătoare care depășește și mintea, și rațiunea noastră („Taina aceea înfricoșătoare se împlinește mai presus de minte și de rațiune”Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, MISTAGOGIA, PG 91, 681 ) Din această perspectivă, nu are sens să ne spunem propriile noastre gânduri și opinii despre unitatea bisericească. Vom puncta puține de la Sfinții noștri (de asemenea cunoscute tuturor, după cum am spus mai sus) ca să putem înțelege cumva cam ce urmăresc urmașii de astăzi ai scaunelor bisericești și ai preoției lui Hristos când vorbesc despre unitate.
Nu poate exista cunoaștere a lui Dumnezeu și unitatea credinței fără ortodoxia în dogme și dragoste practică.
„Căci atunci este adevărata unitate a credinței, atunci cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu, când suntem ortodocși și în dogme și ținem legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste”. SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, PG124, 1088
Este un lucru misterios și cum duc acum lucrurile la bun sfârșit conducătorii Bisericii noastre (înțeleg pe ecumeniștii care controlează deja administrația Bisericii) în timp ce de mai bine de 100 de ani desconsideră și răstălmăcesc dogmele credinței și arată o lipsă totală de dragoste față de ortodocși și eretici – în timp ce vorbesc și invocă în continuu dragostea și spun că lucrează pentru unitatea tuturor.
Oriunde se găsesc și stau, îi auzi că invocă vorba „ca să fie una” și înțeleg o sudură între ortodocși, eretici și orice altă credință, mod, alegere și deosebire (mă gândesc la diferențele religioase, nu că lipsesc și în celelalte și sexuale, după cum ne amintesc în continuu prin fapte și cuvinte) care va restabili unirea și unitatea tuturor, după cum spun ei.
Spun că astfel împlinesc porunca Domnului despre unitate. Numai că se pare că uită că aceasta nu este o poruncă pentru oameni. Este o rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl. Și cel mai important este faptul că această grijă nu se referă la lume, nici la modul, „cum”-ul, lumii, pentru că cele ale lui Dumnezeu nu se compară cu cele ale lumii. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27). Acest „cum” este esențial și „înfricoșător” și „mai presus de minte și de rațiune”. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine” (In. 17, 21). Aici este esențialul. Nu este pur și simplu unitate, o unitate vădită exterior, un acord, o supunere și ascultare frumoase, absolute și netulburate față de un centru văzut al deciziilor. Are importanță „cum”, care depășește orice minte și rațiune pentru că este un cum al Treimii. Pentru noi acesta nu poate fi țintă, plan, valoare, realizare exclusiv din lucrările noastre și din metodele noastre, din cauza firii lui. Deoarece este o condiție ca să propășim în dragoste, dar și sete a oricărui suflet, neaccesibil omenește, de aceea este un subiect de rugăciune și ajutor dumnezeiesc. Nu spune continuu preotul: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”? Cerem unitatea credinței. Nu o restabilim când impunem o supunere de tip stalinist față de un centru administrativ independent de ce spune și face acest centru. Fie preotul de parohie, fie episcopul, fie Sinodul unei Biserici, fie Patriarhul, fie chiar și Sinodul pragmatic al episcopilor (în contrapondere cu Pseudo-Sinodul Întâistătătorilor care a fost în Colimbari), dacă nu există cum-ul rugăciunii lui Iisus, fie și ca sete și luptă, din cauza nevredniciei noastre, toate sunt zadarnice, pe jumătate și extrem de primejdioase.
Aceleași lucruri și mai rele le constatăm când auzim că vorbesc despre unitatea pan-creștină și pregătesc cu tehnici iubiriste o monstruozitate ca un puzzle și colaj unde fiecare nucă din nucul (religios) este amestecată în sac cu Biserica una și singură a lui Hristos, sfânta ortodoxie a Părinților noștri și toate acestea constituie, pentru ei, unitate…
Propriul lor „cum” îl vedem toți ce calitate are. Vedeți „unitatea” pe care au adus-o în Ucraina și nu va trebui să vă gândiți mult la calitatea ei și la relația care poate să o aibă cu „cum”-ul unității lui Dumnezeu. Violența, măcelurile, dezbinările, scopurile și metodele politice, confuzia, schismele și desconsiderarea tuturor cu indiferență patriarhală. Vedeți „unitatea” care au provocat-o în corpul bisericesc prin abordările lor în criza de coronavirus și prin utilizarea lui de către creatorii ei.
Unitatea nu se impune stalinist și cu sila, nici nu se dobândește magic. Fac ce-mi spun, spun da la toate, fac toți asta și – bravo nouă! – am realizat unitatea. Ei spun asta, vor să impună asta. Mergi spre unitate pe cât mergi în sfințenia lui Hristos și în cunoașterea slavei neapropiate a lui Dumnezeu, dacă te lupți pentru ea cum trebuie și condiția indispensabilă pentru asta este conștiința protecției, ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri, nu simplu ascultarea față de ordinele oricărei papare (una spunem, alta facem; una învață Sfinții, alta învățăm noi) fără legătură dacă a fost cinstit cu vrednicia preoțească de Biserică. Dar nu spunem acestea în fiecare zi la Pavecerniță?
„Ocrotește-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri ca prin mijlocirea lor fiind păziți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoașterea slavei Tale neapropiate.”
Aceleași lucruri le spune toți Sfinții Bisericii noastre. (Nu vreau să devin obositor, dar nu văd alt mod de a ne trezi puțin din moleșeala și pervertirea la care ne-au condus păstorii noștri și propria noastră lâncezeală (akedie). De aceea citez unele cuvinte patristice ca să vedem că cele pe care le spunem nu sunt opinii samavolnice ale unor neascultători pulverizați. Dimpotrivă, cele pe care le spun și le fac ei sunt opinii samavolnice ale religiozității după voia lor, pe care vor să o impună în Biserică).
Spune Sf. Grigorie de Nissa: „Unitatea credinței condiționează lupta și efortul omului de a se desăvârși în Hristos ca să ajungă la unitatea credinței și să nu rămână ca un prunc bătut de vântul oricărei învățături care se face prin vicleșugul și prin uneltirile amăgirii”.
«Trebuie pururea să te aduci la măsura bărbatului desăvârșit, după Apostol: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, înviforați și purtați de orice vânt al învățăturii prin vicleșug spre uneltirea amăgirii” (PG 46 289 și TLG 8,1, 45).
Adică nu este o simplă așezare bună exterioară și conformare cu deciziile înainte-stătătorilor sau organelor ca să se arate o unitate exterioară, după cum se întâmplă în grupările de oameni pe care îi leagă o ideologie sau un scop comun. Este o creștere în Hristos, nu o înfășare și îngrijire de prunci religioși care refuză să confrunte realitatea și responsabilitățile lor, după cum spune Sfântul Paisie. La fel, este o regulă indispensabilă ca să nu fim bătuți de orice învățătură mincinoasă care se face prin răutate și suntem călăuziți spre amăgire, după cum se întâmplă astăzi, când mergem oriunde suflă (învață) cutare vlădică sau cutare propagandist new-age-ist neo-patristic…
Dar și unitatea este un subiect de alegere a omului, nu impunere de către alții sau de supunere față de alții.
„Om cu om devin una când se desăvârșesc în una prin alegere, după cum a zis Domnul, legătura firească cuprinzând unitatea cea din alegere” (Sf. Grigorie de Nyssa PG 45, 405).
Nu se face cu zorire și cu amenințări și pedepse și persecuții. Pentru că elementul de legătură care unește pe oameni este Însuși Sfântul Duh și numai Sfântul Duh.
„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în tine; ca și ei să fie una. Legătura acestei unități este slava; iar slavă este numit Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1117). Fără El nu există unitate, nici nu sunt creștini (ai lui Hristos) cei care consideră astfel, chiar dacă sunt Patriarhi sau vlădici sau orice altceva.
„Căci nu se pot uni altfel cei separați unii de alții dacă nu sunt altoiți prin unitatea Duhului; căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1320).
Și, deși spun asta Sfinții – nu o spune numai Sf. Grigorie de Nyssa, o spun toți, însă pe acestea le-am avut la îndemână și le-am prezentat – am ajuns astăzi în punctul ca vlădicii să spună public că „piatra de încercare a unității” este o persoană, un Patriarh sau Arhiepiscop. Și că cel care nu este plăcut lor și faptelor lor este în afara Bisericii și să se ridice să plece pentru că tulbură unitatea celorlalți!!!
Pot părea de necrezut toate acestea, dar ele sunt spuse public întocmai. Există o astfel de conștiință, o astfel de trăire a Bisericii, o astfel de relație cu Sfinții și cu învățătura lor. Desigur, și noi nu suntem deloc oameni și creștini buni, dar să nu facem și această discreditare și mizerie a noastră – ca să nu spun altceva – drapel și ideologie și să vrem să o impunem tuturor. Acest lucru l-a început diavolul și continuă temerar, fără schimbare și nepocăit și urmează cei ai lui. Cu adevărat, aici există unitate, dar demonică.
Să nu continuăm pentru această rușine și decădere se va spăla greu de pe noi, mădularele de astăzi ale Bisericii noastre. Din nefericire.
Să aterizăm în realitatea nenorocită în care trăim. Deci să ne silim să dibuim unitatea despre care vorbesc păstorii noștri și să vedem unde duce.
Ca să nu pierdem timpul, să sesizăm de la început că unitatea despre care vorbesc și se interesează nu are nici o legătură cu unitatea credinței, după cum este definită de Scripturi și de Părinți. Foarte simplu, conform cu locul de mai sus de la Sf. Teofilact al Bulgariei, oamenii care nu sunt ortodocși nici în dogme, nici nu au dragostea elementară pentru credincioși sau necredincioși nu au legătură cu adevărata unitate a credinței. Ei îi consideră pe ereticii cunoscuți de orice natură (papistași, protestanți, monofiziți șamd) de ani buni drept Biserici cu preoția lui Hristos, cu Taine și posibilitatea împărtășirii (după caz, desigur, îndeosebi cu infinitele „confesiuni” protestante). În ultimul timp au făcut și Pseudo-Sinodul din Colimbari ca să dea și validare sinodală acțiunilor și amăgirilor lor. Se roagă împreună, au legături, zidesc biserici de rugăciune comună cu orice eretic (Sf. Nicolae în New York) și orice nu corespunde cu credința Părinților și cu tradiția bisericească. Consider că latura „suntem ortodocși în dogme” este ușor de sesizat că nu există. Există cealaltă latură, „să ținem legătura dragostei”? Dragoste? Dragoste în Hristos? „După cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine”? Când nu numai că nu stau alături de frații episcopi, preoți și mireni prigoniți de statul satanist, ci și ei înșiși îi prigonesc. Când îi silesc pe oameni și în afara vieții lor să-și piardă sufletul. Când nu numai sunt indiferenți față de persecuție și pedepsele ilegale și iraționale la care sunt supuși grupuri de oameni, după cum fac sanitarii, ba îi și înjură de sus (declarații ale unor arhierei impozanți de tipul celui de Dodoni), trebuie să mai căutăm dacă există dragoste precum cea pe care o menționează Hristos și Sfinții?
Când sunt interesați de altceva și folosesc cuvântul „unitate”.
Vă amintiți că, în timp ce au trecut la demolarea credinței prin acțiunile lor un an, au început brusc să vorbească despre unitate. Cu cât a trecut vremea, s-a mărit presiunea din partea statului și cedarea din partea ierarhiei, problemele care totul promitea că se vor termina în scurt s-au mărit, atunci au început să se neliniștească de unitate. Spuneau că se temeau de schisme. Sunau logic pentru mulți. Era adevărat acest lucru? Este un lucru dat că nu-i interesează nici unitatea, nici vreo schismă. Faptele din Ucraina și poziția pe care au luat-o demonstrează asta. Chestiunea vechi-calendaristă și schisma din final, pe care ei înșiși au creat-o cu corespondență în acțiunile lor de astăzi și de care nu au fost niciodată interesați să o tămăduiască arată același lucru. Totuși o reacție generalizată a poporului credincios,, care probabil îi va trezi într-un anumit grad pe cei indiferenți sau confuzi ar fi fost o problemă nu pentru unitate, ci pentru imaginea lor, pentru autoritatea lor, pentru ceea ce vând patronilor lor. Deci au utilizat termenul „unitate” (să rămânem uniți, să nu primejduim unitatea) ca să înfricoșeze și să amăgească pe oamenii deja înfricoșați și amăgiți. Să-i învinuiască și de aceasta. Că sunt responsabili și de scindarea unității bisericești. Ei, care deja au dizolvat unitatea bisericească și conduc corpul credincioșilor spre apostazie indică primejdia scindării ca să țină poporul supus și fără reacție în planurile de astăzi și de mâine – și ele vor fi mai rele – pe care slujesc.
Greutatea pe care o dau termenului unitate este absoluta supunere și ascultare față de orice face și spune ierarhia. Oricine în orice mod nu ascultă de ceea ce stabilesc ei, chiar dacă este contrar cu ochiul liber față de fundamentele credinței pune în pericol „unitatea”, după ei. Nu o pun cei care lucrează cele străine și noi și interzise. Astfel ajungem la paranoia de a considera că unitatea credinței nu o rup cei care aduc în țară pe pseudo-episcopul Epifanie Dumenko și conslujesc și au legături cu el, ci cei care protestează pe drept.
Deoarece oricine poate să considere că toate acestea sunt teorii și idei și păreri neîntemeiate, în următorul articol (pentru că multa vorbire a făcut dezordonat acest text), cu Dumnezeu pe primul loc, voi prezenta exemple concrete din cele multe care se petrec în jurul nostru și sunt publicate de înșiși cei care le fac și le spun.
Gheorghios Tzanakis, Akrotiri Xania, 28 septembrie 2022
