„NU S-A SCHIMBAT NIMIC după Sinodul din Creta” ca formulă de apostazie sau anesteziere a credinței

Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul.
Foto: LiveHack

Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.

Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.

Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?

În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.

Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.

Totuși s-a schimbat ceva?

În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?

Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.

Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:

1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;

2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;

3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.

Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:

1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;

2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.

3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.

Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?

Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.

Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit

Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!

Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.

Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.

Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.

În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.

Unirea cu catolicii: un deziderat al Bisericii Ruse în competiție cu Fanarul?

La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.

În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.

O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.

Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)

Biserica Rusă la un pas înainte de Euharistia comună cu papistașii

În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.

A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit».
[…] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră».
Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.

Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?

Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.

Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:

… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».

«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»

Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.

Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.

Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…

Ce fel de devieri pot exista în sânul Bisericii. Protestantizarea Ortodoxiei

Sfântul Nicolae îl pălmuiește pe ereticul Arie (Foto: CRiggle)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni,
foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5: 19)

Viața Bisericii se desfășoară în lume, dar avem pretenția că nu este din lume, că este ascunsă în Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să fie marcat de păzirea poruncilor lui Hristos, de fapte conforme cu voia Lui, nu cu mersul societății. Totuși noi, creștinii, avem păcate și aceasta nu ne face să nu mai fim ceea ce ne numim. Întrebarea se pune: Până unde merge această demarcație? Care este linia dincolo de care devenim necreștini și sminteală celor din jur?

Citatul din moto se referă la faptele morale greșite, nu la dogme, cum ar putea fi prima impresie. Cine are o concepție greșită despre pocăință și, mai ales, îi învață astfel pe oameni își pierde mântuirea. Iar piatra de poticnire nu vine de la poruncile mari și generale, ci de la cele mici și părut neînsemnate. Iubirea de vrăjmași, iertarea, lepădarea de sine, întoarcerea obrazului sunt doar unele fapte foarte mici cu care dacă ne obișnuim atât de tare încât îi îndemnăm și pe alții să le neglijeze ne vatămă sufletește.

Păzirea atât de minuțioasă a poruncilor formează în inimă o stare diferită, o altă așezare, un alt duh, diferit de cel al lumii. Pentru că răul se ascunde în detalii și de acolo vatămă, iar adevărul strălucește în sinceritate și curăția inimii. Cel care-și păzește conștiința devine alt om, se preschimbă, nu mai rezonează cu felul lui de a fi anterior și nici cu comportamentul libertin al celor din jur. Devine mult mai atent și mai vibrant la altceva decât la materie. Mintea sa învie, ajunge să se bucure de Domnul, de lumina din poruncile Lui, de Duhul lui Hristos, de veacul viitor. Căile lui Dumnezeu nu mai sunt simple teorii, ci realități, chiar dacă nevăzute.

O astfel de trăire, care să fie mântuitoare, se fundamentează pe Evanghelie, pe cadrele trasate de ea. Nu există abatere de la ea care să nu producă pagube duhovnicești, pierderea lui Dumnezeu. De aceea cuvântul lui Dumnezeu este viață și realitate mai dură, mai concretă pentru Biserică decât lumea văzută. Pentru că nu are atâta valoare pământul cât are sufletul.

Conștiința dogmatică

Am făcut o introducere cam lungă pentru subiectul articolului doar pentru a arăta importanța dogmelor și ce sunt ele.

Realitatea duhovnicească este definită prin dogme, adică în învățături clare despre subiecte de credință. Aceasta este trăită cu putere, cu evlavie și conștiință vie de un creștin autentic. De aceea cuvintele dumnezeiești, dogmele credinței, răsună în cugetul lui cu putere, cu viață, cu o frică și responsabilitate profunde. Raiul, iadul, Tainele lui Dumnezeu nu sunt doar concepții goale. În felul acesta prinde contur în suflet o trăire pe care o putem numi conștiință dogmatică.

Aceasta este formată din toate învățăturile de credință, care alcătuiesc Crezul sau morala creștină. Ele au fost exprimate în cuvinte de către Mântuitorul nostru sau de Sfinții Părinți prin descoperirea și călăuzirea Duhului Sfânt. Iar creștinul se definește prin aderarea la aceste concepții, pe care le trăiește cât poate mai bine.

Cu toate că dogmele ar trebui să devină parte constitutivă din viața credinciosului, limita pusă de Biserică a fost credința în ele, a nu apostazia de la ele. În felul acesta, există o variație destul de mare de oameni credincioși: de la împlinitori și trăitori ai cuvântului până la limita de jos, a celor care cred fără o convingere foarte mare și își recunosc neputința. Dar reperul este dat nu de cei căldicei, ci de cei tari. De aceea și Biserica este sfântă nu prin toți membrii ei, ci prin înălțimea la care îi ridică sau îi atrage pe oameni.

Important este că există o marjă de diferențiere în trăirea morală a ortodocșilor, de împlinire a poruncilor, dar ceea ce dă unitate este linia credinței. Aceasta formează conștiința dogmatică sau simplu credința. Biserica se definește prin faptul că în ea a fost păzită cu sfințenie această mărturisire atât într-un mod rafinat de apologeții timpurii și de marii Părinți, cât și de bunicile și credincioșii evlavioși simpli.

Ea naște smerenie atunci când ne comparăm faptele proprii în oglinda poruncilor și rânduielilor sfinte, dar și povară pentru că e greu de purtat chiar și acest jug în lumea care pune presiune să ne lepădăm în fel și chip, să dăm uitării pe Hristos sau măcar să-L facem după chipul și comoditatea pământească.

Concepția protestantă despre devierile de la credință

Odată cu Reforma, a apărut o altă concepție despre credință și rigoarea cu care trebuie păzită. Catolicismul și ereziile anterioare au persistat pur și simplu în greșeală și rătăcire cu convingerea că, de fapt, ei dețin adevărul. Dar protestanții pur și simplu au distrus totul și au venit cu o teorie nouă.

Pentru primii reformatori (Luther, Calvin Zwingli), Biserica în starea ei apostolică pur și simplu nu mai exista. Tradiția primară a fost alterată și trebuie redescoperită, ales grâul de neghină. Altfel spus, deși Biserica există într-o continuitate în istorie, ea este pervertită și nu se găsește decât ca un vestigiu, ca un depozitar din care trebuie să extragem ce este bun și să aruncăm ce este rău.

Iar un aspect important este acela că ei au considerat că în Biserică au coexistat învățăturile sănătoase cu devierile dogmatice. Adică abaterile în credință nu aduc excluderea din sânul ei, ci sunt asimilate cu păcatele curente. În felul acesta, credința nu mai este sfântă, nu mai are un reper absolut, ci este difuză, amestecată cu bine și rău și trebuie să se descurce fiecare să păzească ceea ce e corect.

La nivel concret, dispare sfințenia așa cum este cunoscută în Ortodoxie. Toți sunt sfinți într-o anumită măsură, dar și simpli oameni. Nu există cultul Sfinților pentru că nu ar fi foarte diferiți de oamenii de rând. Doar Dumnezeu îi va proslăvi, dar noi nu putem ști asta.

Este și normal să apară această turnură pentru că în realitate nu mai au sfințenie. Credința șubredă, ezitantă, preferențială și „inclusivă” nu mai produce sfințenie, apropiere reală, cutremurătoare de Dumnezeul cel viu. Toată tradiția care se întemeiază pe această temelie este profund viciată și neputincioasă, omenească.

Protestantizarea Ortodoxiei

Acest ferment protestant a fost mereu prezent și în sânul Bisericii, dar nu a ajuns să se devină un fenomen bine conturat. Apare pentru că suntem oameni și avem înclinația să judecăm cele sfinte după măsura noastră. Tindem să ne conformăm cu lumea pentru a ne fi comod. Ni se pare că sunt imposibile unele porunci de la Dumnezeu (pentru că nu pot fi păzite fără puterea Lui). Dar în tot ansamblul Ortodoxiei linia patristică sfântă a reușit până acum să prevaleze, să învingă aceste presiuni pământești.

Când vorbim de tradiția bisericească nu înțelegem ceva ideal, o biruință absolută a Sfinților și o impunere a lor. Ci e vorba de o dominare, o prevalare. Mereu au existat și delăsători printre ierarhi, care au fost prezenți și au jucat un rol chiar și la Sinoade. Un exemplu este faptul că la Sinodul II Ecumenic, Sf. Grigorie Teologul nu a reușit să introducă termenul „deoființă” pentru Duhul Sfânt în Crez, fapt ce l-a întristat profund. De aceea a și părăsit Sinodul și s-a retras în pustie, unde a și murit departe de compromisuri.

Însă se poate spune că există un filon sfânt clar, bine conturat în tradiția ortodoxă. Un fapt semnificativ este acela că nu există învățături greșite exprimate oficial care să nu fi fost condamnate. Au existat abateri, dar urmate reveniri la adevăr. Mereu s-a menținut cu luptă norma neclintită.

Dar în ultimul timp ne confruntăm cu o presiune tot mai mare ca și Ortodoxia să se acomodeze, să facă rabat, să se adapteze la cerințele vremii, să-și modernizeze și îndulcească învățătura după moda vremii, în spirit ecumenist. Să fie sfântă, dar să înghită și mizerii, că se poate.

Spiritul ecumenist, după cum se poate observa, este de natură protestantă și se pliază perfect pe doctrina lor. A fost împropriat cu ajustări și de catolici pentru că dogma lor permite. Pentru ei nu adevărul contează, ci papa. Dar în ortodoxie nu poate fi introdus ecumenismul pentru că ar însemna dizolvarea ei în esență, anume că ea este singura Biserică.

Care sunt abaterile care constituie norme oficiale

Un punct de poticnire este ce faptă constituie abatere dogmatică oficială.

Foarte mulți avem concepții greșite. Din neștiință cel mai adesea, dar și din convingeri tari. Dar nici clericii nu sunt scutiți, de la ierarhi până la preoți. Însă aceste scăderi nu definesc Biserica. Doar atunci când iau amploare și devin lege se produce acest lucru.

De aceea, canonul 15 I-II permite sancționarea episcopului doar pentru erezii, dar și acestea atunci când sunt predicate în public și cu capul descoperit. Nu doar în privat și nici doar o dată sau de câteva ori, ci consecvent. Când e vorba de concepții înrădăcinate și susținute cu convingere. Un astfel de episcop merită să fie depus din scaun; dacă nu o face Sinodul, atunci credincioșii sunt îndreptățiți să acționeze încât să ducă la asta, chiar și prin oprirea comuniunii cu el înainte de o judecată sinodală.

Însă faptele reprobabile comise de episcopi, dar nu consecvent nu pot primi acest tratament. Spre exemplu, slujbele cu ereticii (nu Liturghii, comuniune la Potir, ci vecernii și alte slujbe) nu constituie erezie cu capul descoperit, ci o greșeală pasibilă cu caterisirea (dacă are cine să o impună). Evenimentele ecumeniste de până acum, în afară de conslujirea Mitr. Nicolae Corneanu cu greco-catolicii, nu au constituit o astfel de erezie. Doar participarea Mitr. Teofan la cultul din sinagogă și pomenirea (discutabil) la o slujbă greco-catolică a Episcopului Sofronie de Oradea. Dar în aceste două cazuri din urmă nu a existat reacție consistentă nici măcar din partea poporului credincios, ci o tăcere asurzitoare.

Dar manifestarea cea mai concludentă a unei erezii este într-o decizie a unui Sinod. De aceea, deși au existat Sinoade tâlhărești, ele au fost ulterior condamnate tot sinodal sau măcar diortosite de tradiția Bisericii când a fost vorba de aspecte marginale. De exemplu, Sinoadele ariene convocate între primul și al doilea Sinod Ecumenic au fost anatematizate de altele ortodoxe. Ele nu au rămas ca niște „decizii provizorii” de luat în calcul, așa cum a afirmat cândva IPS Ierotheos în România. Și nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florența nu a rămas necondamnat.

De aceea se ridică o problemă serioasă în cazul Sinodului din Creta dacă poate rămâne validat, nesancționat de Biserică. Atâta vreme cât este în picioare, deciziile lui sunt legi active. Din fericire, doar pentru Bisericile Locale care au participat, dar poate fi recunoscut la o adică în viitor și de celelalte.

Există abateri doctrinare mari și mici?

Urmărind o dezbatere foarte interesantă, dar în engleză, cu titlul: Dezbatere (ortodox vs. protestant): Este Biserica Ortodoxă singura Biserică una adevărată?, am observat o idee ingenioasă din partea neortodoxă. Este vorba de concepția că abaterile doctrinare neclare, neconcludente, cum este Filioque, nu sunt decisive. Pentru că ele nu ar putea fi tranșate concludent și pentru că nu afectează, de fapt, credința. Important e să crezi în Hristos ca Dumnezeu și în Evanghelie. De altfel, aceasta este o teorie ecumenistă.

Replica destul de bună a părții ortodoxe a fost că toate ereziile au stat în detalii, iar pe de altă parte, cine stabilește limita a ce înseamnă marginal și ce nu în privința dogmelor? Gândesc că ar fi trebuit adăugat că, într-adevăr, nu există un arbitru care să tranșeze satisfăcător disputele dogmatice foarte fine, dar verdictul este dat sinodal și asumat în fața lui Dumnezeu. Spre exemplu, arienii au dispărut, dar necalcedonienii își asumă linia lor diferită, iar noi pe cea ortodoxă până acum. La fel și catolicii. Dumnezeu și conștiința fiecăruia și, eventual, diferitele mărturii sfinte vor despărți albul de negru. Soluția nu este nicidecum absorbirea răului în Biserică pentru că nimeni nu poate face distincția netă la modul omenesc.

Așadar, cugetul ortodox, după cum dau mărturie mai mulți Părinți (precum Sf. Vasile cel Mare, Marcu Evghenicul și mulți alții), este că orice abatere, oricât de mică, este o trădare de credință și trebuie tratată ca atare. Aceasta este linia tradițională de nenegociat.

Există și alte abateri grave, dar care pot fi asimilate?

Doar abaterile doctrinare sunt de neacceptat, așa cum am spus mai sus. Însă există și rupturi și diferențieri care nu aduc excluderea din Biserică. În situația actuală, există două exemple de acest fel: schisma din Ucraina și împărțirea între cei pe calendar vechi și nou.

Chiar dacă Biserica Rusă a rupt comuniunea cu patru Biserici Locale pentru motive administrative serioase și întemeiate, Biserica în ansamblu nu s-a împărțit. Este vorba doar de o separare pedagogică, nu definitivă și netă. Acest lucru este evident din faptul că Moscova are comuniune cu ceilalți care, la rândul lor, sunt în comuniune cu Constantinopolul și cei de care s-au despărțit rușii. E vorba de o întrerupere a comuniunii în cadrul Bisericii, dar care poate ajunge și definitivă în viitor dacă nu se rezolvă conflictul.

Al doilea caz este cel ce ține de calendar. Iarăși, nefiind un aspect dogmatic, nu intervine o necesitate, o constrângere de a departaja apele. De altfel, în trecut, au existat situații similare, dar fără ruperea comuniunii. E vorba de diferențele dintre Sf. Policarp și papa Anicet și ulterior Episcopul Policrat și papa Victor. Dar chiar și după Sinodul I Ecumenic au existat cazuri când Roma și Alexandria nu au sărbătorit Paștile la aceeași dată din cauza observațiilor diferite astronomice determinate de diferențele de latitudine. La fel, au existat diferențe și certuri între britanici și Roma, dar fără ruperea comuniunii. Desigur că este un subiect sensibil, dar nu dogmatic. În plus, chiar pr. Epifanie Teodoropulos a scris că putea fi oprită și atunci comuniunea, dar atât, fără formarea unor structuri separate.

Concluzie: Ortodoxia dăinuie prin adevăr și smerenie

O sinteză a celor spuse ar fi că Biserica este sfântă prin faptul că ține adevărul cu râvnă și fără concesii, dar și cu smerenia care vine din păzirea lui în ciuda presiunilor care-i stau împotrivă. Atâta vreme cât există luptă pentru adevărul revelat și sfânt, există Biserică, există tradiție mântuitoare.

Prigoana și presiunea psihologică poate să fie dură, fină, iute, necruțătoare, dar până la sfârșitul veacurilor avem convingerea că vor exista mărturisitori neîncovoiați care vor convinge și pe alții prin statornicia lor nu obtuză și încrâncenată, ci argumentată, răbdătoare și luminoasă. Chiar și în vremurile acestea de strâmtorare avem nevoie să ținem la credință în mod ortodox, să fim sarea pământului ca să nu fim aruncați de Dumnezeu.

Ceea ce contează este să existe suficientă mărturisire, încât să dizolve, să nu permită ca devierile personale să devină normă pentru Biserică. E normal să existe frământări, să existe amăgiri, dar să nu apuce să ajungă normative. Acestea dau mărturie despre pulsul omenesc, despre lupta cu întunericul, dar inima Bisericii se cuvine să bată în adevăr.

Oare evenimentele ecumeniste din trecut au dus la o erodare a atitudinilor ortodoxe, încât astăzi nu mai există reacții nici la abateri evidente (cum este participarea IPS Teofan la sinagogă, fără a vorbi de Sinodul din Creta)? Sau reacțiile prea în extremă au adus dezbinare și destructurare în tabăra tradiționalistă? Cert este că există o depărtare evidentă de linia apostolică primară sau chiar și de canoanele ce formează legea Bisericii în general și acest fapt nici măcar nu este resimțit. Niciodată nu a existat indiferență față de trădările de credință decât în perioadele de dominare a unor erezii.

Despre ecumenism. Întrebări de bază și răspunsuri esențiale

Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.

Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.

Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului
Foto: Ziarul Lumina

Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului

Ce este erezia?

Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.

Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.

Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?

Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.

Când a apărut ecumenismul și unde?

Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.

Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.

În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?

Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.

Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.

Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?

Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi  între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.

Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?

Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.

În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?

Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).

Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.

 Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.

Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.

Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?

Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.

Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.

Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.

Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.

Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?

Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.

A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?

După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.

La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.

Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.

Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.

S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?

Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.

Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.

Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?

Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.

Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.

Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.

Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită.  Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.

Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.


[1] Declarația ÎPS Mitropolit Athanasie de Limassol: https://marturieathonita.ro/declaratia-inalpreasfintitului-mitropolit-athanasie-de-limassol/

[2] Referatul IPS Ierotheos adresat Sinodului grec: https://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/

[3] Memoriul IPS Neofit: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/marturisirea-mitropolitului-neofit-de-morfou-care-a-refuzat-semnarea-documentului-panortodox-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-intemeiata-pe-marturiile-sfintilor-contempor/

[4] Hotărârea Sinodului Bisericii Bulgare: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/biserica-bulgariei-respinge-categoric-si-dur-sinodul-din-creta-indeosebi-documentul-ecumenist-sinodul-bulgaresc-acuza-devieri-de-la-traditia-dogmatica-dar-reafirma-pastrarea-comun/

[5] Hotărârea Sinodului Bisericii Georgiene: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/sinodul-bisericii-georgiei-a-luat-o-decizie-finala-cu-privire-la-sinodul-din-creta-georgienii-neaga-statutul-panortodox-al-intalnirii-si-cer-corectarea-si-in-unele-cazuri-inlocuirea-documentelor-si/

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (3) – Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).

– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”

– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).

– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”

– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”

– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”

– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”

– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”

– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”

– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”

– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”

– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”

– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”

– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”

– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.

– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, 68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”

– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”

– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”

– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”

– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”

– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”

– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”

– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”

– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”

– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”

– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”

– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”

– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”

– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”

– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”

Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:

1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.

2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.

3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.

4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.

5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.

 6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.

7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.

8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.

9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.

Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?

Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.

1. Afirmația că în documentul semnat în Creta despre participarea la mișcarea ecumenică este specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă singură este Biserica una, sfântă, sobornicească este un fals. În acel text este omis cuvântul „singură”, care este esențial. Pr. Patriciu face aceeași greșeală ca și Arhim. Tihon din Sfântul Munte. De fapt, formula cretană consfințește teoria Bisericilor nedepline, dintre care Ortodoxia se identifică total cu Biserica apostolică, dar celelalte confesiuni nu sunt străine de aceea. Deci este o autoamăgire că dreapta credință a fost apărată în Colimbari și că ecumenismul nu a fost parafat prin decizie sinodală.

2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.

Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.

3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.

În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.

În privința relațiilor dintre ortodocși și monofiziți, acestea nu s-au bazat niciodată pe înțelegeri conforme cu Sinodul Ecumenic de la Calcedon și este bine că nu a fost parafată unitatea liturgică. Avem multe pe conștiință, mai ales românii, în această privință, nicidecum lucruri de laudă.

Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.

Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.

4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.

Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.

Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.

5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?

Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.

Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.

6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.

7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.

8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.

9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.

Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.

În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.

Concluzii

Tema ecumenismului este un vastă și aici am scris pe scurt doar cu referire la problemele ridicate de Pr. Patriciu Vlaicu. Greșelile dogmatice ale Sinodului din Creta le-am tratat separat mai pe larg, precum și într-o carte dedicată acestui subiect.

Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.

Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!

Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?

Articole anterioare:
1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte.

Urmează:
4. Întreruperea pomenirii.

Chiar și în rătăcire împreună cu Biserica?

Unul dintre argumentele cele mai des invocate în ultima vreme pentru a nu reacționa față de greșelile dogmatice și schismele care se fac în Biserică este că ele pot fi absorbite, înghițite de Biserică în ansamblul ei fără să le condamne. Există ideea-slogan că e mai bine să te smerești și să stai cuminte în Biserică decât să faci răzvrătire și să încerci să te împotrivești răului. Tot acest discurs anesteziant este sintetizat într-un citat atribuit pe nedrept Sfântului Ioan Gură de Aur, care ar spune că e mai bine să rămâi împreună cu Biserica, fiind înțeleasă ierarhia, chiar dacă ar cădea în erezii și rătăciri, decât să ții linia corectă. Această expresie contrafăcută este combătută riguros de Pr. Prof. Teodor Zisis în articolul foarte bun apărut de curând, pe care-l redăm mai jos în traducere.

Trei episcopi și un egumen aghiorit răstălmăcesc pe Sf. Ioan Gură de Aur

de Protoprezbiter Teodor Zisis, Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic

Introducere

De ceva vreme circulă în cercurile bisericești și teologice o teză primejdioasă pentru mântuirea oamenilor, necunoscută în Sfânta Scriptură și în tradiția patristică. Ecumeniștii și sincretiștii sunt în dificultate să ducă în pliroma Bisericii învățăturile lor antievanghelice și antipatristice, cu toate că au destule reușite la nivel înalt. Acest lucru s-a arătat la Pseudo-Sinodul din Creta (2016), în pseudo-autocefalia Ucrainei (2018) și acum, sub pretextul coronavirusului, în închiderea bisericilor și în clevetirea celei mai sfinte și mai înalte Taine a dumnezeieștii Euharistii.

Conștiințele credincioșilor ortodocși sunt un vulcan care fierbe când văd că este trădată credința și instituțiile Bisericii de către ierarhi fricoși și nevrednici. Greu găsesc cei din urmă argumente convingătoare. Deci unii scapă la validarea Sfinților Părinți și spun credincioșilor: Nu reacționați și nu vă scandalizați! Nu vă gândiți la îngrădiri și la întreruperea pomenirii față de episcopi! Chiar și dacă sunt corecte cele ce spuneți și dacă voi învățați drept cuvântul adevărului și Biserica este în rătăcire, este mai bine să fiți împreună cu Biserica rătăcită chiar dacă învățați drept și sunteți în afara ei. Atribuie, mai ales, această opinie Sfântului Ioan Gură de Aur, răstălmăcind și deformând ceva ce a fost spus cu altă coerență.

Deci nimicim această răstălmăcire prin prezentul articol care, totuși, a luat o întindere mai mare decât ne-am așteptat. Din acest motiv și ca să fie ținut interesul cititorilor, ca să reziste să citească până la final, prezentăm în introducere capitolele care sunt cuprinse aici:

1.Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane.
2. Reaua ascultare și sfânta neascultare.
3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare.
4. Ecleziologia și soteriologia primejdioase.
5. Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Efrem de la Vatopedi răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur.
6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii.
7. Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia.
8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur?
9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie.
Epilog.

1. Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane

Neregulile dogmatice și canonice ale administrației Bisericii în Grecia au fost rare în secolele XIX și XX, totuși au crescut și tind să devină un regim în secolul XXI în curs. Începutul răului a intervenit prin vizita papei la Atena în mai 2001 și a continuat prin semnarea textelor neortodoxe la Dialogul Teologic cu protestanții la Porto Alegre în Brazilia (2006) și la Busan din Coreea de Nord (2013). A fost încununat la Pseudo-Sinodul din Creta din iunie 2016, în care o adunare scurtată și necanonică a unor episcopi ortodocși minoritari a răsturnat toată învățătura ortodoxă a Sinoadelor și Părinților și a recunoscut ereziile drept biserici, validând teza aceasta prin încuviințarea participării Bisericii la așa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor, adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor ce conțin erezii ale Dialogurilor Teologice.

Am sperat că întreruperea canonică a pomenirii episcopilor care au participat la Pseudo-Sinod sau a unor clerici care au susținut deciziile lui ar reține acest curs neortodox și demonic, dar nu s-a produs acest lucru până în prezent. Deoarece nu a existat o reacție viguroasă în principal din partea episcopilor, fruntea ortodoxă s-a arătat slabă. De aceea diavolul a intrat în interiorul Bisericii prin puterile mai tari. Patriarhia Ecumenică, izvorul dogmelor ortodoxe de odinioară, robită acum de panerezia ecumenismului și organ al puterilor antibisericești și dezbinătoare și al intereselor geopolitice nebisericești, a trecut, fără încuviințarea Bisericilor autocefale, la recunoașterea schismaticilor nehirotoniți ai Ucrainei, cărora le-a fost conferită autocefalia, ignorând și Biserica Ucrainei canonică de sub Mitropolitul Onufrie, dar și Biserica Rusiei, din jurisdicția căreia aparține Biserica Ucrainei în accepțiunea generală și stabilă, după cum am arătat în șirul nostru de studii[1]. Absolutismul și primatul fortificării papiste a Constantinopolului ca «primul fără egali» (primus sine paribus) a dominat după Colimbari și la pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina. Ereziile și schismele [s-au petrecut] sub adumbrirea de acum a Marii Biserici a lui Hristos, Sfânta Sofia, pângărită pentru păcatele noastre de către credincioșii islamului. Există o dovadă mai tare despre faptul că Dumnezeu nu ne mai conduce și ne-a predat lucrurile noastre sacre vrăjmașilor credinței, pe care o trădăm atât de des?

Și, cel mai rău din toate, care nu mai lasă nici o îndoială că au intrat mulți demoni în domeniul Bisericii, că vrăjmașul este între ziduri, este dat de cele pe care le trăim din primăvara trecută și continuăm să le trăim cine știe până când, sub pretextul și scuza infecției de coronavirus: închiderea bisericilor, defăimarea dumnezeieștii Euharistii, evitarea sărutării icoanelor și moaștelor, dezinfectarea bisericilor, purtarea măștii în interiorul bisericilor, episcopi și preoți purtători de mască, utilizarea mai multor lingurițe și dezinfectarea celor folosite, anaforă ambalată sau împărțirea ei de către preoți cu mănuși, mâna preoților nu o sărutăm și câte alte lucruri neînțelese și hulitoare, după cum ne-am străduit, de asemenea, să arătăm urmând Sfinților[2].

2. Reaua ascultare și sfânta neascultare

Toate acestea la care ne-am referit foarte pe scurt s-au constituit în trezirea pliromei sănătoase a Bisericii, care, îndurerată pe drept pentru inerția și indiferența majorității episcopilor, se îndoiește și este neîncrezătoare cu privire la grija și supravegherea lor pastorală și se problematizează și dacă trebuie să asculte de recomandările și povețele lor sau să-i considere lupi-păstori și călăuze spre pierzare, și nu spre mântuire. Nu este nevoie acum să dezvoltăm adevărul întărit de veacuri că fruntașii și capii aproape a toate ereziile și schismele au fost patriarhi, episcopi, preoți, uneori și Sinoade de episcopi. Dacă i-ar fi urmat pe toți aceștia credincioșii, ar fi fost dizolvată și nu ar fi existat astăzi Biserica. Ceea ce vrem să semnalăm este că de multe ori cei care ajung la abateri dogmatice și la acțiuni dezbinătoare percep faptul că răul a intervenit și nu vor mai putea să stea pe un teren ortodox, nici să se bucure de respect și cinste, de aceea se și apucă să creeze confuzie teologică, denaturând învățătura scripturistică și patristică și răstălmăcind opiniile Sfinților Părinți, așa încât cei care nu pot să verifice adevărul celor susținute de ei să-i creadă și să-i urmeze.

Tema cea mai controversată și foarte răstălmăcită este obligația ascultării de episcopi și de duhovnici în ceea ce spun și fac ei. Nici această temă importantă nu putem să o dezvoltăm aici suficient. Înainte cu cincisprezece ani am scris cartea cu titlul «Reaua ascultare și sfânta neascultare[3], în care găsește oricine suficient material să decidă dacă să urmeze reaua ascultare sau să se poziționeze pe sfânta neascultare. Nu este mereu bună ascultarea. De multe ori, ascultarea noastră ne desparte de Dumnezeu când ascultăm de episcopi care nu învață drept cuvântul adevărului și validează erezii și schisme. Cu ascultarea este valabil ceea ce ține de marea virtute a păcii. Nici pacea și nici consensul nu sunt mereu bune și frumoase când ne despart de Dumnezeu. Este o zicală și un adevăr total învățătura a doi mari Sfinți Părinți, care preferă războiul și distanțarea când pacea și înțelegerea ne despart de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune că «este mai lăudabil războiul decât pacea care ne desparte de Dumnezeu»[4]. Și Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând minunea vindecării orbului din naștere și neînțelegerea care a existat între iudei dacă Hristos era de la Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu și îndeosebi ceea ce spune Evanghelistul: «deci era dezbinare (schismă) între ei», spune că măcar de s-ar fi dezbinat definitiv de fariseii care-L cleveteau pe Hristos. Dacă s-ar fi dezbinat definitiv, repede ar fi cunoscut adevărul. Pentru că există și dezbinare (schismă) bună, există înțelegere rea și neînțelegere bună: «Dacă s-ar fi dezbinat deplin, degrabă ar fi cunoscut adevărul. Căci este bine a te dezbina astfel. De aceea și El a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci este și consens rău, este și dezacord bun. De fapt, cei ce au clădit turnul erau în consens la răul lor. Și aceștia, iarăși, fără de voie, s-au dezbinat din interes totuși… și Iuda s-a înțeles cu iudeii rău. Deci se poate să te dezbini bine și se poate să te înțelegi rău… Așa încât nu mereu este bună înțelegerea (consensul), precum nici distanțarea nu este mereu rea»[5]. Aceleași lucruri le reia când tâlcuiește locul menționat din Sfânta Evanghelie după Matei «n-am venit să aduc pace, ci sabie» (Mt. 10: 34). Pacea este atinsă când este tăiată boala, când este despărțit ceea ce răzvrătește. Medicul salvează restul trupului când taie partea bolnavă și comandantul când provoacă o despărțire de o coaliție rea spre răscoală. Așa a fost și la turnul Babel: «dezacordul bun a dezlegat pacea rea și a făcut pace». Înțelegerea nu este mereu bună pentru că tâlharii se înțeleg când săvârșesc tâlhării. Hristos vrea să se înțeleagă toți în buna credință; când sunt în dezacord față de dogmele bine-credincioase se provoacă război. «Căci El a vrut ca toți să se înțeleagă în cuvântul bunei credințe, dar, deoarece aceia s-au depărtat, apare război»[6].

3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare

Prin urmare, când este atacată buna-credință, sunt atacate credința și dogmele Bisericii, este un fapt de neînțeles și de necredință să ascultăm de cei care le atacă cu îndreptățirea că nu trebuie să provocăm dezbinări și schisme. Dezbinări și schisme provoacă cei care învață erezii, nu cei care nu sunt de acord și întrerup comuniunea cu ereticii și cu cei ce propovăduiesc erezii noi. Această învățătură învederată scripturistică și patristică a exprimat-o cu autoritate canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de pe vremea marelui Fotie (861), care spune simplu și clar că, atunci când un patriarh, mitropolit sau episcop propovăduiește deschis, «cu capul descoperit» o erezie condamnată de Părinți și de Sinoade, atunci este întreruptă pomenirea numelui patriarhului, mitropolitului sau episcopului la dumnezeiasca slujbă. Iar cei care se îngrădesc în acest fel, adică înalță un zid de apărare față de întâistătătorul eretic sau care propovăduiește o erezie, trebuie nu numai să nu fie pedepsit, ci să fie lăudat pentru că a păzit Biserica de erezii și schisme[7]. Prin urmare, întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic sau care propovăduiește o erezie și mai ales «înainte de cercetare sinodală», adică înainte să fie condamnat ca eretic de sinod, este singurul mijloc canonic de care dispunem ortodocșii ca să oprim împrăștierea și răspândirea ereziei în pliroma Bisericii.

Această poziție sinodală, canonică și ortodoxă față de episcopii care propovăduiesc erezii au ținut-o de-a lungul timpului toți Sfinții Bisericii, iar în timpuri contemporane trei arhierei ai Bisericii Greciei, pururea pomeniții Augustin de Florina, Pavel de Paramithia și Ambrozie de Elefteropole și aproape tot Sfântul Munte, fiind cuprins și Sfântul de acum Paisie Aghioritul. În anii 1969-1972 au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora pe motiv de susținere vădită a panereziei ecumenismului cu mulțimea opiniilor și faptelor rătăcite. Patriarhul de astăzi Bartolomeu a întrecut pe Atenagora în devieri și fapte eretice fără o reacție pe potrivă datorată din partea episcopatului și preoțimii. A acordat valoare sinodală panereziei ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta (2016) prin recunoașterea ereziilor drept biserici, prin încuviințarea participării Bisericii la așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor eretice pe care le-au produs Dialogurile Teologice cu ereticii eterodocși. Ecumenismul, înainte de pseudo-sinod era susținut de persoane izolate, era rătăcire și erezie a unor persoane, pe care o respingeau și o condamnau majoritatea clericilor, teologilor și credincioșilor. Totuși acum se îngâmfă și-și înalță capul pentru că dispune de acceptare sinodală, pe care se silește să o impună pliromei Bisericii. Cei care au luat parte la pseudo-sinod sau au susținut deciziile s-au făcut vinovați și responsabili, pasibili de cele prevăzute în canoanele Bisericii pentru eretici și propovăduitorii de erezii noi. Acesta a fost motivul întreruperii pomenirii numelor episcopilor lor de către destui clerici și monahi. Ecumeniștii au reacționat, au proferat persecuții, au forjat cleveteli și au ținut procese. Unii s-au înfricoșat să mărturisească, alții au tăcut cu pudoare, recunoscând pe tăcute sau chiar lăudând îndrăzneala, totuși alții au găsit pretexte din păcate și mai ales teologice ca să îndreptățească înfricoșarea și lipsa lor de îndrăzneală și de pregătire să facă față la izolarea lumească, la inconveniențe și suferințe. Au susținut că întreruperea pomenirii episcopilor, adică îngrădirea, provoacă schismă, te pune în afara Bisericii, ca și cum ar fi atât de neînvățați și neteologi, încât să creadă că atâția Sfinți și episcopi contemporani și Părinți care au întrerupt pomenirea ereticilor și celor ce propovăduiesc o erezie sigur nu au fost schismatici, nici nu s-au găsit în afara Bisericii. Deci au fost schismatici Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul, toți Părinții celebri care s-au luptat împotriva ereziilor și nu au avut nici o comuniune cu ereticii, Marele Atanasie, Marele Vasile, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și toți Sfinții mărturisitori? A fost posibil vreodată ca un Sinod recunoscut și validat, ca cel I-II din vremea Sf. Fotie, de care am pomenit, din 861, să sfătuiască la întreruperea pomenirii, adică la îngrădire, și să te facă schismatic și în afara Bisericii? Deci au fost schismatici și în afara Bisericii cei trei episcopi ai vremurilor noastre de care am pomenit, împreună cu ei tot Sfântul Munte și Sfântul Paisie, deoarece au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora?

Identificăm întreruperea pomenirii cu îngrădirea pentru că există și unii neatenți care găsesc altă îndreptățire, mai ieftină, ca să-și ascundă lipsa lor de cutezanță. Deci ei susțin că cei trei episcopi menționați, Sfântul Munte și Sfântul Paisie nu s-au îngrădit, ci au făcut întreruperea pomenirii și, prin urmare, cei care ne-am îngrădit nu trebuie să ne acoperim cu exemplul lor pentru că este un lucru întreruperea pomenirii și altul îngrădirea. Îngrădirea, spun ei, este ceva greu și înfricoșător, te îngrădește de Biserică, te face schismatic, pe când întreruperea pomenirii nu. Aici practic ridici mâinile spre o ingeniozitate la rău! Ce să spui celor mulți, creștinilor simpli, care nu au puterea să critice ei înșiși textele și cuprinsul și înțelesurile cuvintelor, ci așteaptă de la noi, păstorii și învățătorii, să-i luminăm, când, dimpotrivă, îi băgăm în confuzie și-i întunecăm? Nu, îngrădirea nu te îngrădește de Biserică, ci de erezie. Cel îngrădit ridică în mijlocul spațiului Bisericii un zid ca să se păzească și pe sine și pe alții de erezie și prin zid să izgonească erezia din spațiul Bisericii. Am explicat toate acestea în textul deosebit pe care l-am scris înainte cu câțiva ani cu titlul «Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate», care a circulat într-o cărțulie separată[8]. Cei care cred că întreruperea pomenirii episcopilor este un lucru și îngrădirea altul, să ia aminte mai bine la canonul 15 al Sinodului I-II, unde întâlnim acolo termenul îngrădire sub forma gramaticală a verbului «se îngrădesc», ca o explicație a întreruperii pomenirii: «Unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu numiții episcopi, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși». Nu am descoperit noi termenul îngrădire; reiese din canonul 15 al Sinodului I-II și este identic cu întreruperea pomenirii. Este corect și canonic, totuși creează răstălmăciri pentru cei neatenți și necitiți, care îi dau o extindere în semnificație pe care nu o are.

4. Ecleziologie și soteriologie primejdioase

Și ajungem acum la altă răstălmăcire teologică serioasă, care a constituit și motivul principal al scrierii articolului de față, care are legătură iarăși cu înțelesul răstălmăcit al ascultării de episcopi. Mulți episcopi, dar și mulți clerici și teologi dintre ecumeniștii îndătinați și cei aspiranți sau dintre cei fricoși și neîndrăzneți în fața împrăștierii panereziei ecumenismului și sincretismului, susținători și ai rătăcirii episcopocentrismului, adică a opiniei că centrul vieții și slujirii bisericești este episcopul, își exprimă părerea că fără episcop, fără încuviințarea lui, nu trebuie făcut nimic pentru că orice se face este nul și separatist. Chiar și greșeală să facă episcopul, trebuie să facem ascultare. Aceasta înseamnă că, și dacă învață sau primește o erezie, care ne conduce la chin, trebuie să-l urmăm și noi în chin? Curioasă și rătăcită ecleziologie și soteriologie (învățătură despre mântuire). Totuși ascultarea față de episcop nu este necondiționată, nici fără discernământ. Ascultăm de episcop sau de corpul episcopilor, de ierarhie, cu o delimitare de netrecut, cu condiția necesară că învață drept cuvântul adevărului, că nu falsifică Evanghelia și tradiția patristică. În caz contrar, este valabil ceea ce ne recomandă Apostolul Pavel, ca să menționăm numai una din multele mărturii scripturistice și patristice. Spune că, atunci când unii se străduiesc să schimbe Evanghelia, să ne mute «la o altă Evanghelie», atunci chiar și eu dacă fac asta sau coboară înger din cer și vă învață ceva diferit de ceea ce ați primit, atunci el este anatematizat: «Dar și noi sau înger din cer dacă vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema!»(Gal. 1: 8).

Pavel, Apostolul care s-a urcat la cer, gura lui Hristos, ne spune că, dacă eu sau înger din cer schimbăm cele pe care le-ați primit, atunci nu numai să nu ne ascultați, să nu faceți ascultare, ci să ne mai și anatematizați. Împreună cu sfânta neascultare să ne renegați și să ne afurisiți. Chiar din primul capitol al articolului nostru am prezentat un fragment din lanțul de abateri eretice ale ierarhiei, care ar trebuie să-i fi condus la caterisire și excomunicare. Pliroma ortodoxă se neliniștește și se zbate unde suntem conduși în final. Și, în loc ca păstorii să alunge lupii ereziilor, ca să nu sfâșie turma, ei îi liniștesc pe credincioși și spun să facem ascultare și să-i înlesnim spre lucrul lor dezastruos.

Ecleziologia și soteriologia acestea primejdioase, legate și de rătăcirea episcopocentrismului, despre faptul că și în situația când «Biserica», adică ierarhia, face o greșeală, trebuie să rămânem cu greșeala în interiorul «Bisericii» fără să ne despărțim, a circulat aici de câțiva ani ca să frâneze și să slăbească tendințele spre sfânta neascultare, care s-au întărit după Pseudo-Sinodul din Creta. Și, deoarece înclinațiile spre neascultare față de episcopii răi se înmulțesc și se întăresc, s-a ridicat și nivelul teologic și bisericesc al celor care susțin că ascultarea de episcopi, de ierarhie, pe care o identifică în mod rău cu Biserica, este obligatorie, chiar și dacă ierarhia săvârșește «greșeli­», cum numesc liniștitor ereziile, rebotezându-le în cristelnița ecumenismului. Și, deoarece acest lucru este neînstare să-i convingă pe cei cu dispoziție spre o sensibilitate ortodoxă elementară, apelează la răstălmăcirea celor spuse de Sfinții Părinți în legătură cu altceva și pe alt subiect, așa încât cei lipsiți de bănuieli să continue să-i considere patristici și mai rău: erezia și rătăcirea să rămână invulnerabile și, ca o ciumă duhovnicească, să se întindă neîmpiedicate în corpul Bisericii. Mai ales devin și mai credibile acestea spuse când sunt propovăduite nu de ecumeniști cunoscuți, pe care nu-i crede pliroma ortodoxă, ci de episcopi și alți clerici considerați tradiționaliști și patristici.

5. Trei episcopi și un egumen răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur

Ne referim concret la cele spuse sau scrise de Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Arhimandrit Efrem al Sfintei Mănăstiri Vatopedi din Sfântul Munte, răstălmăcind pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Mitropolitul de Nafpaktos, în articolul său cu titlul «Teologia Ortodoxă și „virușii parateologici”», care a fost publicat pe internet, dar și în revista lunară «Paremvasi» a Mitropoliei, spune iarăși despre ascultarea de glasul Bisericii și de deciziile Sfântului Sinod și prezintă literal cele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, totuși în alt context și despre altă problemă, și nu despre ascultarea de episcopi și de Sinod la general. Este cunoscut tuturor că Sfântul Ioan nu a ascultat de deciziile sinoadelor tâlhărești și se exprimă dezaprobator față de corpul episcopilor din vremea lui, scriind diaconiței Olimpiada din Cucuzo, unde l-au exilat și l-au anihilat episcopii, un lucru înfricoșător: «De nimic nu mă tem ca de episcopi, afară de puțini»[9]. Despre Sfânta Olimpiada, pe care Biserica o prăznuiește pe 25 iulie, scrie Sofronie Eustratiadis în «Sinaxarul» lui: «Fiind exilată în final pentru adevăr, ca susținătoare a Sfântului Gură de Aur, s-a săvârșit în pace exilată în Nicomidia, primind cununa mărturisirii»[10].

Deci trebuia ca Sfântul Ioan, Cuvioasa Olimpiada și cealaltă mulțime a susținătorilor lui, care au fost considerați schismatici câteva decenii, să asculte de patriarhul dictator Teofil și de sinoadele-parasinagoguri pe care le-a organizat, dar și de cei care susțineau în continuare aceste decizii? Cum este posibil ca arhierei și clerici cultivați să desconsidere cele asemănătoare care se întâmplă astăzi în Biserică din partea «primului fără egali» (primus sine paribus), cu încununarea Pseudo-Sinodului din Colimbari și recunoașterea schismaticilor din Ucraina, prigonirea și ignorarea Mitropolitului canonic de Kiev și a celor care-l urmează, cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, și, în loc să se așeze de partea adevărului, caută să găsească suport fără de suport la cine? La Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui întreagă lucrare, și nu expresii răstălmăcite, ci chiar și toată viața lui au fost o luptă fără compromis, un poem duhovnicesc împotriva puternicilor și tiranilor și pentru dreptate și adevăr! Deontologia care ține de știință și de cercetare impune ca cineva să nu tragă concluzii din expresii extrase și răstălmăcite, ci din întreaga operă a unei persoane, mai ales când aceasta este menționată, și din faptele și viața consecvente.

Deci Mitropolitul de Nafpaktos scrie: «Și, desigur, trebuie să ascultăm de glasul Bisericii, după cum se exprimă de Sfântul Sinod al Bisericii. Sfântul Gură de Aur observă: „Așadar să nu revenim de la cele mai desăvârșite, nici să observăm zile și vremuri și ani, ci să ne ținem cu acrivie mereu de Biserică, preferând înainte de toate dragostea și pacea. Chiar dacă ar greși Biserica, nu ar fi o așa de mare ispravă din exactitatea anilor câtă vină ar fi din separarea și dezbinarea (schisma) aceasta”. Trebuie în general să urmăm deciziile Bisericii, preferând dragostea și pacea față de toate, așa încât să fie evitate deosebirile și schismele.

Deci avem Biserica față de care să facem ascultare și nu vom asculta de orice cleric, teolog, învățător care introduce în sfânta noastră Biserică Ortodoxă predanii străine, obiceiuri străine, învățături străine, explicații străine și „viruși parabisericești și parateologici”»[11].

Mitropolitul Atanasie de Limassol, în emisiunea radio cu titlul «Întreabă pe părintele tău» din 4/4/2020, la întrebarea unei ascultătoare dacă ascultarea este mai presus de mărturisirea credinței, a evitat să răspundă direct la întrebare. Special raportat la mărturisirea credinței, a zis că «ascultarea este mai presus de toate» și a întors răspunsul spre faptul că ascultarea este mai presus și decât mucenicia, fapt despre care nu a fost întrebat, și spre final a adăugat și teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: «Mulți care nu au ascultat de Biserică și pentru motive clar corecte s-au rătăcit în final. „Rămâi în Biserică”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur; „e mai bine să te rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii”»[12].

Mitropolitul Ieremia de Gortina, în articolul cu titlul «Ne lipsește cugetul ecleziologic» (înțelege cugetul bisericesc), care a fost publicat pe internet, a scris următoarele: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră spune să purtăm masca în biserică pentru protejarea noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Și continuă: «Voi cuteza să spun, fraților, și următoarele: Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia după părerea noastră. Și ceea ce vă spun nu este cuvântul meu, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur (vezi în Toate scrierile Sfinților Părinți, vol. 4, 45)»[13].

Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Efrem, în omilia lui din Tesalonic la hotelul «Electra Pallas» din 10/12/2013, a luat-o înainte celor trei episcopi cu teza chipurile a Sfântului Ioan Gură de Aur mult mai devreme, remodelând-o într-un mod mai rău. Fiind întrebat despre rugăciunile împreună, a susținut că ele nu trebuie să se facă, dar «acest lucru poate fi iconomisit». Și a continuat: «Ce poate fi iconomisit? Când merg să se împărtășească din Sfântul Potir. Atunci acest lucru nu este iconomisit. Pentru că au trecut limita. Atunci nu există nici separare, nici schismă. Adică până acolo poate să existe iconomie. Totuși nu dincolo de asta. Spune și Sfântul Ioan Gură de Aur undeva: „mai bine rătăcit cu Biserica decât învățând drept cuvântul adevărului în afara Bisericii”»[14]. De atunci această pervertire și schimbare a tezei Sfântului Ioan Gură de Aur a devenit caramela în gurile celor fricoși, sclavilor de bună-voie, a episcopilor și duhovnicilor, ca să reprime și să slăbească cugetul ortodox luptător.

6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii

Observăm prima dată că teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur nu este dată prin arătarea izvorului din care a fost luată, adică prin trimiterea precisă la lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur și la unele ediții folositoare ale lucrării, de ex. la PG (Patrologia Graeca) a lui Migne sau la ediția grecească din Tesalonic a profesorului Hristu și a colaboratorilor săi, adică la ΕΠΕ (=Părinții Greci ai Bisericii). Numai Mitropolitul de Gortina, ca universitar, simte nevoia să facă trimitere, totuși o face greșit, pentru că nu menționează în care lucrare a Sfântului Ioan există această opinie, așa încât să poată oricine să o găsească în diferite ediții. Trimite la o ediție foarte puțin cunoscută și deloc răspândită a «Organismului Grecesc Editorial», «Toate operele Sfinților Părinți», care s-a oprit repede să fie editată, opozantă esențial ediției ΕΠΕ din Tesalonic, pe care am menționat-o. Prin ascunderea izvorului, mulți pot ușor să fie credibili pentru corectitudinea tâlcuirii, mai ales când nu cunosc coerența textului. Noi vom da întâi textul exact și în continuare explicațiile care se dau cu comentariile de rigoare.

Textul Sfântului Ioan Gură de Aur:
Εἰ γάρ καί ἐσφάλλετο ἡ Ἐκκλησία, οὐ τοσοῦτον κατόρθωμα ἀπό τῆς τῶν χρόνων ἀκριβείας ἦν, ὅσον ἔγκλημα ἀπό τῆς διαιρέσεως καί τοῦ σχίσματος τούτου[15].

Traducerea din ΕΠΕ:
Căci, chiar dacă ar greși Biserica, nu este o așa de mare ispravă din exactitatea anilor, pe cât este vina care provine din separare și schismă[16].

Mitropolitul de Nafpaktos:
Expune textul fără traducere. Totuși trage concluzii rău la general despre ascultare și pace, în timp ce este vorba despre o anumită abatere a prăznuirii Paștelui.

Mitropolitul de Limassol:
Mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii.

Mitropolitul de Gortina:
Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia cea după părerea noastră.

Egumenul de la Vatopedi:
«Mai bine este să fii rătăcit cu Biserica decât să înveți drept în afara Bisericii.»

Traducerea din ΕΠΕ este în general bună și exactă, numai că lipsește la final să traducă ultimul cuvânt al paragrafului, «aceasta», la expresia «schisma aceasta». Omisiunea este importantă pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la o schismă anume din Antiohia și nu vorbește la general despre schismă. Prin urmare traducerea ultimei părți, în loc să fie ca acum, «care provine din separare și schismă», trebuie să fie: «care provine din separarea și schisma aceasta».

Mitropolitul de Nafpaktos evită să traducă sau să redea liber sensul și, cu toate acestea, a scos în mod eronat din context faptul că se referă la o problemă cunoscută a creștinilor iudaizanți din Antiohia, care prăznuiau Paștile cu iudeii, și nu pe baza deciziilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea, și, în ciuda acestora, trage la general concluzia despre ascultarea de «glasul Bisericii», în pofida faptului că Sfântul Gură de Aur, după cum am zis și vom spune mai mult, nu prezintă în lucrarea lui ascultarea fără discernământ și necondiționată, nici nu a păzit-o el însuși în viața lui!

Mitropolitul de Limassol traduce literal nu ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură e Aur, ci cele ce le-a spus în limbaj vechi egumenul de la Vatopedi, care constituie deplina contrafacere și deformare a celor spuse de Sfântul Părinte. Spune în text Sfântul Gură de Aur cuvintele «mai bine»? Și există, de asemenea, înțelesul de rătăcire, precum spun cei doi Părinți: «Mai bine rătăcit cu Biserica» (Vatopedi) sau «mai bine să rătăcești împreună cu Biserica» (Limassol)? A greși este mult mai ușor decât a rătăci; este rău, este greșeală, nu este rătăcire, care înseamnă erezie, deviere de la adevăr, amăgire. Traducătorul de la ΕΠΕ folosește corect pentru «a greși» pe «a săvârși o greșeală», după cum și Mitropolitul de Gortina «să facă o greșeală». Cum s-a ivit rătăcirea? Deci să urmăm Biserica și în rătăcire, în deviere, în erezie? De aceea nu ne descoperă cei doi Părinți unde au găsit acestea, în care lucrare a Sfântului Gură de Aur și în care ediție, așa încât să expună sub numele Sfântului din burtă propriile lor opinii și să abată atâția ani oamenii în adormirea duhovnicească și în inerție? Biserica rătăcită nu este Biserică. Deci cum poate să rătăcească cineva «cu Biserica» sau «împreună cu Biserica»?

Mitropolitul de Gortina nu alunecă în contrafacerea și deformarea celor doi clerici anteriori, totuși eșuează și el să ne dea sensul textului în coerența lui și abate pe cititori sau ascultători spre ascultarea fără discernământ și necondiționată față de cine? Față de Biserică și ierarhie? Biserica se identifică cu ierarhia? Nu aparține Bisericii și poporul, pliroma credincioșilor? De câte ori în istoria Bisericii ierarhii și sinodalii nu s-au abătut de la dreapta credință și au fost condamnați ca eretici? Să ascultăm și de cei ce propovăduiesc erezii noi?

Și numai gramatical și sintactic dacă ar cerceta cineva textul Sfântului Gură de Aur, este percepută explicarea greșită a lui. Cunoaștem noi toți, cum suntem învățați în facultăți, că prin conjuncția ipotetică «dacă» și cea concesivă «și», adică prin «deși», «chiar dacă», sunt prezentate propozițiile numite concesive sau conciliante sau adversative, prin care cel ce vorbește «concede», «cedează» și exprimă ceva ce este imposibil sau improbabil și contrar, «se opune» realității, de aceea se și numesc propoziții concesive și adversative[17]. În esență, propozițiile sunt ipotetice. Cel ce vorbește exprimă o ipoteză, nu prezintă un fapt real. Prin urmare expresia de la Sfântul Ioan Gură de Aur«chiar dacă ar greși Biserica» nu ne spune că «Biserica greșește», ci «dacă greșea Biserica». Prin particula și corelativa «și» este consolidată ipoteza și o prezintă ca o ipoteză imposibilă și improbabilă, adică să greșească Biserica, să facă o greșeală. Adică este ca și cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Biserica este cu neputință să facă o greșeală; să conced totuși și să primesc contrariul, că poate să facă o greșeală, adică: «Chiar dacă ar face Biserica o greșeală». Este exact aceeași concesie pe care o face Apostolul Pavel către galateni, când le spune: «dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar bine-vesti altceva decât v-am binevestit, să fie anatema» (Gal. 1, 8). A fost posibil vreodată ca însuși Apostolul Pavel sau înger din cer să schimbe Evanghelia, să propovăduiască «altă Evanghelie»? Totuși face această ipoteză improbabilă marele Apostol ca să arate nevoia de a păstra neschimbată Evanghelia, chiar dacă el însuși sau înger din cer s-ar apuca să o schimbe. Prin urmare nu poate nimeni să concluzioneze din aceasta și să spună că «este mai bine rătăcit cu Pavel decât învățând drept fără el».

Din păcate, Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi desprind caracterul ipotetic al frazei de sensul ei și consideră că Biserica poate să se rătăcească. În acest caz, pe care îl văd posibil și probabil, «este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii» (Limassol) sau în forma arhaizantă(egumenul de la Vatopedi). Caracterul ipotetic al frazei îl diminuează și Mitropolitul de Gortina când extrage pe ipoteticul «dacă» din redarea sensului, totuși fără de «mai bine» și «să rătăcești împreună cu Biserica» și «rătăcit cu Biserica». NU! Biserica nu se rătăcește niciodată, așa încât nu există probabilitatea să rătăcească cineva împreună cu ea. Pot să rătăcească patriarhi, episcopi, preoți, mireni, să rătăcească toată ierarhia, să rătăcească Sinoade, dar nu Biserica. În acest caz, «împreună cu Biserica», «cu Biserica» rămâne cel care nu urmează pe patriarhii, episcopii și preoții rătăciți.

7.Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia

Este dogmă ecleziologică de bază faptul că Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă și ca existență temporală unitară. Capul Bisericii este Hristos[18] și nu este posibil să permită săvârșirea greșelilor capul, Dumnezeu-Omul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. A promis, de altfel, ucenicilor Săi, care constituiau prima Biserică, că va rămâne cu ei până în veci: «Și, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului» (Mt. 28, 20). După Înălțare a trimis, după cum a promis, pe celălalt Mângâietor, pe Preasfântul Duh, ca să-i călăuzească la deplinătatea adevărului: «Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul» (In. 16, 13)[19]. Cel între Sfinții Apostoli marele Apostol bisericesc, Pavel, căruia îi datorăm chipul lui Hristos ca și cap al Bisericii și al trupului, ne învață, de asemenea, scriind către Timotei că Biserica este «stâlp și temelie a adevărului» (1Tim. 3, 15).

Între Biserică și Sfântul Duh există o unitate nezdruncinată ontologică. Nu există Biserică fără Sfântul Duh. Hristos este capul, Sfântul Duh este sufletul Bisericii, Care dă viață mădularelor și le leagă de cap și între ele. Această unitate nezdruncinată o accentuează Părinții Bisericii. Sfântul Irineu spune că unde este Biserica, acolo este și Sfântul Duh și unde este Sfântul Duh, acolo este Biserica și tot harul: «Ubi enim Ecclesia, ibi et Spiritus Dei, et ubi Spiritus Dei illic Ecclesia et omnis gratia»[20]. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că fără Sfântul Duh nu există Biserica; faptul că există până astăzi Biserica demonstrează că îi stă alături Sfântul Duh: «Dacă nu era Duhul, nu ar fi rezistat Biserica; iar dacă subzistă Biserica, este învederat că Duhul este de față»[21]. Toate în Biserică sunt roada lucrării și acțiunii Sfântului Duh și El constituie locul comun al credinței ortodoxe, de la care s-au îndepărtat cei care consideră că Biserica poate să se rătăcească și împreună cu ea să rătăcească și unele mădulare ale ei, după cum lasă să se înțeleagă clericii care răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur. Scrie marele Patriarh: «Ce-mi spui mie de cele care continuă mântuirea noastră: nu ne sunt iconomisite prin Duhul? Prin El scăpăm de robie, suntem chemați la libertate, suntem duși la înfiere și suntem plăsmuiți din nou așa-zicând, lepădăm povara grea și rău-mirositoare a păcatelor; prin Sfântul Duh vedem cetele de preoți, avem cetele învățătorilor; de la izvorul de acolo sunt harismele descoperirilor și darurile vindecărilor și toate celelalte care au obișnuit să împodobească Biserica, acolo au dăruirea»[22]. Și altul dintre cei trei ierarhi, Marele Vasile, numărând pe scurt darurile Sfântului Duh, în principal în cartea Despre Sfântul Duh, spune că «nici nu este vreun dar sosit în zidire fără de Sfântul Duh»[23]. Acest fapt îl reia și cântarea de la Cincizecime foarte iubită de ortodocși: «Toate le dăruiește Duhul Sfânt, abundă proorocii, desăvârșește pe preoți, îi învață înțelepciunea pe cei necărturari, i-a arătat teologi pe pescari, alcătuiește toată instituția Bisericii».

Această învățătură dogmatică de bază că Biserica este fără de greșeală deoarece are cap pe Hristos, Care rămâne cu ea în veac și deoarece este condusă «la tot adevărul» de Sfântul Duh și, prin urmare, este imposibil să rătăcească o întăresc și unele texte dogmatice mai noi, precum și teologi dogmatiști renumiți. Astfel, în Mărturisirea credinței a lui Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria (veacul al XVII-lea) se spune că credem în Biserică «pentru că este adevărată în toate câtă vreme este dusă și purtată de Dumnezeu și nu poate să devieze de la dreptate»[24]. Mai clară și mai extinsă este mărturia lui Dositei al Ierusalimului, pe care o dezvoltă în definiția 2 și 12 din Mărturisirea de credință (tot din veacul al XVII-lea), unde spune următoarele: «Apoi un om oarecare, care vorbește de la sine, admite să păcătuiască și să rătăcească și să fie rătăcit, dar Biserica sobornicească, pentru că nu a vorbit niciodată sau nu vorbește de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu (Care îl îmbogățește neîntrerupt pe învățător în veac), este cu neputință să păcătuiască în vreun fel sau să rătăcească și să fie rătăcită, ci este la fel ca dumnezeiasca Scriptură necăzută și mereu la suprafață pentru că are autoritate»[25] (definiția 2). «Credem că Biserica sobornicească este învățată de Sfântul Duh. Căci El este adevăratul Mângâietor, pe Care Hristos Îl trimite de la Tatăl ca să învețe adevărul și să izgonească întunericul din mintea credincioșilor… Și, de aceea, nu numai că suntem încredințați, dar mărturisim că este adevărat și sigur fără îndoială că Biserica sobornicească este imposibil să păcătuiască sau să fie rătăcită în vreun fel sau să aleagă minciuna în locul adevărului cândva»[26] (definiția 12).

Dintre teologii contemporani dogmatiști, profesorul Christos Andrutsos spune: «Și că Biserica este fără de greșeală și în veac nedizolvată, ne încredințează aceasta Scriptura, care dă mărturie că Domnul a făgăduit și a trimis pe Sfântul Duh, Care rămâne cu Biserica în veac și o călăuzește spre tot adevărul…». Mai ales în continuare susține că «dogma Bisericii mântuitoare este urmarea firească a lipsei de greșeală, adică Biserica este convinsă că ea deține credința dreaptă și adevărul deplin mântuitor, trebuia în mod firesc să spună că ea deține fericirea că „în afara ei nu există mântuire”»[27]. Profesorul Ioannis Karmiris spune în această privință: «Biserica este fără de greșeală ca întreg, ca pliromă, care constituie toți clericii și mirenii care cred ortodox… întregul sau pliroma sau trupul Bisericii e socotit în Ortodoxie ca purtătorul adevărului». Și în altă parte[28]: «Trebuie să fie evidențiat faptul că Biserica este fără de greșeală ca întreg cât timp capul ei este Hristos, Care este însuși adevărul, iar sufletul este Sfântul Duh, Care este în mod similar Duhul adevărului, Care îndrumă și călăuzește Biserica la tot adevărul»[29]. Profesorul Panaiotis Trembelas, în Dogmatica lui în trei volume acordă un întreg subcapitol cu titlul «Biserica drept paznic și învățător fără de greșeală», unde oferă material bogat scripturistic și patristic. Între altele, observă că nu a existat vreodată o epocă «în care rătăcirea sau erezia să fi stăpânit toată Biserica». Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi însemnat că «Hristos, ca și cap al Bisericii, a lipsit de la trupul Lui de pe pământ, care s-a înstrăinat de dumnezeieștile Lui privilegii ca Biserică a Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului, a decăzut în starea de „sinagogă a satanei” potrivit Apoc. 2, 9. Dar asta ar fi de neconceput». Chiar și în cazurile când se pare că «toată Biserica este inundată de rătăcire», Sfântul Duh rămâne în membrii Bisericii și vorbește prin ei, și nu numai prin episcopi. Amintește profesorul că, atunci când stăpânea erezia monotelismului, «numai doi monahi s-au opus ei, Maxim Mărturisitorul și Sofronie, care a stat pentru puțin ca patriarh al Ierusalimului, în jurul cărora s-a legat și toată partea din turmă care a păzit cugetul autentic al Bisericii»[30].

Merită să adăugăm faptul că, atunci când episcopi interogatori se străduiau să-l înfricoșeze pe Sfântul Maxim în închisoare să primească tezele monotelite eretice, pe care le primiseră aproape toate Bisericile, i-au zis că prin întreruperea pomenirii pe care o făcea se scotea pe sine în afara Bisericii, nu este împreună cu Biserica, cu Biserica, după cum au schimbat teza hrisostomică Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi. Deci i-au zis: «Din care Biserică ești tu? A Bizanțului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei, a Ierusalimului? Iată, toate s-au unit cu eparhiile de sub ele. Așadar, dacă ești din Biserica sobornicească, unește-te, nu cumva, inventând o cale străină în viață, să pățești ceva la care nu te aștepți». Și a îndurat desigur multe rele și mucenicii în continuare pentru că nu s-a unit cu erezia, nu a făcut ascultare de «Biserică». Totuși a răspuns «cu pricepere și oportun», după cum spune textul care ne-a păstrat faptele, și a zis că Biserica nu se găsește acolo unde sunt administratorii, patriarhii, episcopii, sinoadele, ierarhia, ci acolo unde există mărturisirea mântuitoare a credinței: «Când a zis Domnul că Biserica sobornicească este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței, a fericit pentru aceasta și pe Petru, care mărturisise bine»[31]. Când, la fel, în alt caz, un conducător stăpânitor care făcea interogatoriul, pe nume Mina, i-a zis că prin cele pe care le spune provoacă schismă în Biserică, Sfântul Maxim a răspuns: «Dacă cel care spune cele pe care le învață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților ce demonstrează că provoacă Bisericii, dat fiind că fără dogme nu este posibil să existe Biserica?[32]. Evident că nu scindează simplu, ci o distruge, o anulează. Numai diavolul vrea să distrugă Biserica.

După șapte veacuri, în secolul al XIV-lea, aceleași lucruri le-a răspuns și Sfântul Grigorie Palama Patriarhului Ignatie al Antiohiei, care propovăduia erezii, fiind susținător al Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului. Ignatie, plecând din Constantinopol, scria că se întoarce la Biserica lui, în Antiohia. Când s-a aflat în Constantinopol, a susținut pe Varlaam Calabrezul și s-a întors împotriva Sfântului Grigorie. Deci Sfântul Grigorie răspunde Patriarhului eretic în chip de sentință și îi spune că nu mai are Biserică de vreme ce este străin de Biserică, în afara Bisericii, pentru că «cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; și cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos »[33]. Biserica se află acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.

Trebuie, de asemenea, ca oricine vorbește despre ascultare de Biserică să cunoască faptul că ea nu este constituită numai din credincioșii în viață și din cei care administrează și dirijează acum lucrurile Bisericii, ci din toți Sfinții și credincioșii care au existat anterior, din marii Părinți și învățători, care au stabilit și dezvoltat în scrieri și în Sfinte Sinoade cele ce țin de credință și de viața Bisericii și mai ales prin consensul minunat, așa încât să existe numitul «consensul Părinților» (Consensus Patrum). Orice decide într-o clipă de vreme oarecare Biserica administrativă trebuie să fie în consens cu cele pe care le-au decis în acord Sfinții Părinți de-a lungul timpului. Să facă ascultare Biserica de pe pământ de Biserica Sfinților triumfătoare din cer. Acest lucru îl exprimă și principiul dogmatic enunțat de Vichentie de Lerin conform căruia criteriul ortodoxiei celor decise în orice epocă este integralitatea, diacronicitatea și consensul, adică ținem ceea ce a fost crezut peste tot, mereu și de toți: «Id teneamus, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est»[34].

Deoarece Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă, nu este exclus ca membrii Bisericii să rătăcească, patriarhi, episcopi, preoți, monahi și mireni, dar și Biserici Locale întregi abătute de Întâistătătorii din fruntea lor sau chiar de Sinoade Locale. Și nu numai o Biserică Locală, ci și un grup de Biserici Locale. Istoria bisericească este plină de exemple de erezii precum arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, care pe perioade lungi de timp au stăpânit pe alocuri și în întregime, când Biserica adevărată au salvat-o cei puțini sau mai mulți care nu au fost abătuți de erezii, ci au rămas în credința predată. Un astfel de exemplu de Biserică Locală mare ca populație care a fost predată ereziei și a rămas până astăzi în ea este papismul, care a născut comunitățile eretice protestante ale lumii. Papismul și protestantismul reprezintă astăzi cea mai mare parte din lumea creștină. Cu ele se amestecă, din păcate, și Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, fiind în primejdie să fie stăpânită la fel de panerezia ecumenismului, care a suprimat granițele ortodoxiei și ereziei, adevărului și rătăcirii, precum s-a arătat limpede la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta (2016), unde «ortodocșii» au numit ereziile biserici. Am prezentat și altă dată învățătura Sfântului Grigorie Palama despre latini, despre papism și nu există aici loc să o reamintim. Totuși semnalăm ceea ce se potrivește cu contextul problematizărilor noastre. S-a întâmplat, spune, de multe ori în toate Bisericile Locale să decadă din Ortodoxie și să sufere vătămare de la erezii. Totuși a nu reveni, a nu se ridica din cădere s-a întâmplat numai cu Biserica latinilor, cu toate că este cea mai mare și culmea în statutul ei proeminent dintre tronurile patriarhale: «Deci a cădea din ceea ce este drept s-a întâmplat la comun tuturor Bisericilor, altă dată alta să se fi curățat de rău în timp îndelungat. Dar pentru una care a căzut să nu-și revină s-a întâmplat numai cu cea a latinilor, deși este cea mai mare și culmea și cu statutul proeminent între tronurile patriarhale»[35].

De aceea Patriarhii ortodocși din Răsărit, codificând, am spune, învățătura ortodoxă pe subiect în răspunsul lor către Papa Pius IX în 1848, au avut absolut dreptate să susțină că nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să inoveze în cele ale Bisericii pentru că paznicul tradiției este poporul. Și această decizie sinodală a trecut în textele dogmatice și simbolice ale Bisericii: «Apoi la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să introducă lucruri noi pentru că apărătorul religiei este însuși trupul Bisericii, adică însuși poporul, care vrea religiozitatea lui veșnic neschimbată și de același fel cu cea a Părinților lui»[36].

Prin urmare, tezele Mitropolitului de Limassol și ale egumenului de la Vatopedi deformează important în două puncte ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Întâi detașează caracterul ipotetic, concesiv al frazei și prezintă cele spuse drept probabile să se întâmple, adică este posibil să fie rătăcită Biserica. Și cel mai important este că introduc în cele spuse înțelesul rătăcirii, care nu există în text, și că este «mai bine» să urmeze cineva Biserica rătăcită, adică să facă ascultare de o Biserică în erezie. Dar Biserica ce rătăcește nu este Biserică.

Mitropolitul de Gortina detașează și el caracterul ipotetic al spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur și recomandă o ascultare necondiționată și fără discernământ. La fel, în aceeași coerență a celor care au «cutezat­» cu adevărat să spună pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur că a utilizat cuvintele «Biserică» și «ierarhie», ele ar fi identice. A zis: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră ne spune să purtăm mască în biserică pentru protecția noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Totuși una este ierarhia, patriarhii și episcopii, și alta este Biserica. După cum am văzut, Biserica este fără de greșeală, în timp ce ierarhii se rătăcesc chiar și în sinoade. Pseudo-Sinodul din Colimbari a fost o adunare a unor ierarhi și mai ales o minoritate a lor, precum unii ierarhi din Sinoadele Bisericilor lor, în minoritate și ei în întregul episcopilor Bisericii, au recunoscut pseudo-autocefalia schismaticilor ucraineni. Și pe cele două teme ierarhia s-a rătăcit, totuși nu și Biserica. Mitropolitul de Gortina se îndreptățește pe sine prin cele spuse?[37]

Mitropolitul de Nafpaktos evită să dea sensul sau traducerea celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur și astfel nu pune în primejdie evident răstălmăcirea și aiureala lui. Totuși le utilizează în aceeași coerență a înțelesului, adică să ascultăm, după cum spune, «de glasul Bisericii, după cum este exprimat de Sfântul Sinod al Bisericii». Totuși nu exprimă toate sinoadele, nici toți ierarhii glasul Bisericii. La Pseudo-Sinodul din Creta Mitropolitul de Nafpaktos s-a străduit să exprime glasul Bisericii, dar glasul lui a fost înăbușit de alte glasuri, care au recunoscut sinodal ereziile drept biserici și sinodal, pentru prima dată, au încuviințat participarea noastră la protestantul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și au lăudat textele comune pline de rătăciri ale Dialogurilor Teologice. Urmează să cânte laolaltă cu aceste glasuri care sufocă glasul Bisericii. A devenit protopsalt mai ales la acordarea pseudo-autocefaliei în shismo-erezia ucrainenilor. Caută să găsească «viruși parateologici» în teologia ortodoxă, deși virusarea ecumenistă aproape a distrus plămânii teologici ai mai multor ierarhi.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a sfătuit niciodată în scrierile lui să urmăm pe ierarhii rătăciți în abordarea ereziilor și schismelor, nici nu reiese așa ceva în faptă din viața lui foarte tulburată și martirică. Ceea ce spune în textul lui a fost răstălmăcit cu privire la o chestiune mică pastorală și liturgică ce s-a ivit în Antiohia cu privire la postul dinaintea Paștilor și nu are legătură cu rătăcirile, cu ereziile și cu schismele. La Congresul inter-ortodox pe care l-a organizat în America, Chicago, una din mănăstirile pe care le-a întemeiat cuviosul Bătrân Efrem, Mănăstirea de maici Sf. Ioan Gură de Aur, pe 14-16 septembrie 2007, cu prilejul împlinirii a 1600 de ani de la adormirea lui martirică, am avut prilejul să dezvoltăm subiectul «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur». În acest referat al nostru am prezentat a) poziționarea lui împotriva altor religii, b) opinia lui despre erezii și c) abordarea schismei și unele neînțelegeri ale învățăturii în această privință[38]. Găsește acolo oricine mult material despre cele pe care le-am dezbătut, care nu încape aici. Totuși ne vom referi pe scurt la problema pastorală și liturgică pe care a creat-o o mică parte de credincioși în Antiohia cu privire la sărbătorirea Paștilor, care a dat prilejul Sf. Ioan Gură de Aur să spună cele răstălmăcite și tot pe scurt vom vedea în mod relevant dacă sfătuiește la ascultare necondiționată și fără discernământ față de cele pe care le decid ierarhii și sinoadele.

8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur?

Este cunoscut faptul că în viața liturgică a Bisericii primelor veacuri au apărut certuri și contre cu privire la timpul sărbătoririi Paștilor. Bisericile din Asia prăznuiau Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan, adică Paștile creștin cădea odată cu cel iudaic, când prăznuiau în orice zi a săptămânii ar fi căzut, dar posteau toată ziua până seara, ca iudeii. În Apus, dimpotrivă, ca să evite această coincidență, prăznuiau Paștile duminica după 14 nisan și îi numeau pe cei din Asia Mică tetradiți/quartodecimani. Această felurime și neasemănare liturgică a fost soluționată expres de către Sinodul I Ecumenic (325), care, ca să nu cadă Paștile creștinilor cu Paștile iudeilor și pentru că a luat în considerare toate datele astronomice, a hotărât să fie prăznuit Paștile creștin duminica după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. De atunci, acest fapt a fost primit de toți, de Biserica din toată lumea, și este valabil până astăzi.

Până să fie soluționată problema, s-au făcut mai devreme eforturi de a fi de acord, care, deși au eșuat, nu au condus Bisericile la întreruperea comuniunii, ci a fost păstrată unitatea și comuniunea. A existat o neasemănare de prăznuire, care nu a condus la schismă pentru că s-a considerat că prin aceasta nu a fost atinsă credința, învățătura dogmatică a Bisericii. La o coborâre a Sf. Policarp al Smirnei în Roma (154/155) și la întâlnirea pe care a avut-o cu Papa Anicet a fost dezbătut și subiectul prăznuirii comune a Paștelui. S-au despărțit cu pace, fără să se convingă unul pe altul și, precum scrie în epistola sa Sf. Irineu de Lugdunum: «S-au împărtășit și în biserică Anicet a cedat Euharistia lui Policarp cu modestie și s-au despărțit unul de altul cu pace, ținând la pacea a toată Biserica și cei care țin (=microasiaticii), și cei care nu țin (=romanii)»[39]. Puțin mai târziu, Victor al Romei (189-199) considera că dezacordul pentru prăznuirea Paștelui este «eterodoxie» și a tăiat comuniunea cu Bisericile din Asia. Totuși nu a izbutit să convingă de partea lui nici Bisericile din Apus și, după cum i-a pus împotrivă descendența microasiaticul Irineu de Lugdunum, aceasta era o particularitate locală care nu s-a ivit acum, ci era un obicei vechi al microasiaticilor, care totuși «toți aceștia am fost în pace cu nimic mai puțin și suntem în pace unii cu alții și dezacordul cu privire la post confirmă înțelegerea asupra credinței»[40]. Dezacordul pe teme de prăznuire întărește unitatea în credință, o recomandă, o dovedește.

Pe lângă faptul că prăznuirea comună a Paștelui, conform cu deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea, a fost primită de toate Bisericile Locale din Răsărit și Apus, unele grupări de credincioși au rămas în tradiția tetradiților, adică să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan. Din acest motiv, Sinodul Local din Antiohia din 341 tolera încă această separare și deosebire de prăznuire și pe cei care continuau să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii i-a condamnat sever, pe laici cu excomunicarea, iar pe clerici și cei care aveau comuniune cu ei cu caterisirea[41]. Deci două decizii sinodale, una de la Sinodul Ecumenic (325) și una de la unul Local (341) interziceau prăznuirea Paștelui împreună cu iudeii. Totuși cel puțin rămășițe de tetradiți rămăseseră în cetatea Antiohiei în epoca în care Sf. Ioan Gură de Aur activa acolo ca preot/prezbiter. Tetradiții se numesc și protopashiți[42], pentru că prăznuiau «primul» Paști, după cum obișnuiau înainte de decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea.

Deci către acești protopashiți își adresa Sf. Ioan omilia din care provine citatul răstălmăcit despre care discutăm. Este vorba despre Cuvântul 3 din șirul de opt Cuvinte (1-8) pe care le-a rostit «Împotriva iudeilor» în anii 386 și 387. Cuvântul acesta are subtitlul «Către cei care postesc primul Paște»[43], adică pentru cei care postesc primul Paște, Paștele vechi, împreună cu iudeii, către tetradiți sau protopashiți, la care ne-am referit.

Spune la începutul Cuvântului că este silit să întrerupă șirul Cuvintelor sale către ereticii anomei pentru că există în turma ortodoxă o «ceartă extremă», care trebuie să fie tămăduită, adică cei care prăznuiesc Paștile și postesc împreună cu iudeii. Nu-i consideră pe protopashiți în afara turmei, în afara Bisericii, cum sunt ereticii, ci «oi îmbolnăvite», pe care, ca păstor, trebuie să le tămăduiască prin învățătură. Ne informează mai ales că erau foarte puțini cei care boleau și că cea mai mare parte a turmei primise deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea: «Și am văzut că prin harul lui Dumnezeu cei mai mulți dintre noi din turma aceasta am scăpat de bolire și boala s-a restrâns la puțini». Semnalează că sunt destule separările care sunt provocate de erezii și nu este nevoie să fim dezbinați și noi între noi: «Nu ajung restul ereziilor, ci și noi ne ridicăm unii asupra altora?»[44]. Din nou caracterizează dezbaterea despre prăznuirea Paștelui drept «ceartă inoportună» și consideră că cei care nu sunt de acord cu deciziile de la Niceea nu pot să-și îndreptățească pozițiile și, ca și cum ar fi mai înțelepți decât toți, nu vor să învețe de la ceilalți, nici să urmeze cele decise, ci pur și simplu urmează un obicei vechi absurd.

Și acum este inoportună această ceartă și cei care o provoacă sunt fără de îndreptățire pentru că necinstesc și desconsideră pe cei mai mult de trei sute de Părinți de la Sinod, care au legiuit aici și de atâția ani prăznuirea comună a Paștelui și care nu erau nici lipsiți de înțelegere, nici fricoși, ci înțelepți și curajoși. Înțelepciunea lor o dovedesc cele legiuite despre credință în Simbolul credinței, prin care au închis gurile ereticilor și bărbăția lor e dovedită de chinurile suferite de la prigoane, care abia atunci încetaseră. Sinodul a fost alcătuit din acești atleți care încă aveau răni proaspete și stigmatele (semnele/rănile) lui Hristos de la multele chinuri din cauza mărturisirii lor. Deci, odată cu subiectul dogmatic al credinței în dumnezeirea lui Hristos, au legiuit să prăznuim toți în comun și la unison marea sărbătoare a Paștelui. Deci cei care nu au predat credința în vremuri atât de grele, s-ar fi fățărnicit pe un subiect nedogmatic, în ținerea vremurilor, dacă nu credeau că este pentru binele Bisericii? Nu percep ce fac cei care condamnă pe atâția Părinți, atât de înțelepți și bărbătoși? Toată lumea a acceptat și a lăudat deciziile lor și tu, care le respingi, consideri mai înțelepți pe iudeii din tot pământul decât pe Părinți, pe iudeii pe care i-a renegat Dumnezeu și au pierdut bună-voința Lui, iar acum, fără templu, nu pot să prăznuiască nici sărbătorile lor[45]?

Hristos ne-a dat poruncă prin Apostolul Pavel să nu luăm aminte la zile și luni și ani. «Nimeni nu a fost pedepsit, nici învinovățit pentru că nu a prăznuit Paștile în luna cutare sau în ziua cutare». Deci trebuie să preferăm consensul Bisericii în privința observării timpului sărbătorilor și să nu desconsiderăm pe mama noastră comună, Biserica, pentru o asemenea chestiune fără valoare și să anulăm Sinodul: «Tu preferi timpul față de consensul Bisericii, dar, ca să pari că ții zilele, disprețuiești pe maica noastră comună a tuturor și tai Sinodul? Și cum să fii vrednic de iertare când alegi să păcătuiești atât de mult pentru nimic?»[46].

Cele ale iudeilor au trecut, sunt depășite. Erau o făclie. Totuși acum a venit soarele. Erau laptele de prunci ca să fim conduși spre hrana tare. Deci, de când au venit cele mai desăvârșite, nu trebuie să alergăm înapoi la cele vechi, nici să observăm zile și ani, ci să urmăm mereu Biserica, preferând dragostea și pacea mai presus de toate. «Căci, chiar dacă Biserica ar fi greșit, nu ar fi fost o atât de mare ispravă din păzirea precisă a timpurilor pe cât este vina din dezbinarea și schisma aceasta»[47].

9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie

Ne-am străduit pe scurt să redăm coerența celor spuse de Sf. Ioan Gură de Aur, așa încât să fie evitată impresia pe care o dă răstălmăcirea, că ar învăța chipurile că este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara ei. Am arătat că Biserica nu rătăcește, ierarhii rătăcesc și că a vorbit ipotetic și metaforic, nu despre rătăcire și erezie, ci despre un subiect liturgic și pastoral concret cu privire la timpul prăznuirii Paștelui. Consideră mai ales că protopashiții sau tetradiții, care nu urmau Biserica în această chestiune, erau în interiorul turmei, nu erau în afara Bisericii. Cele pe care le spune nu au legătură nici cu ereziile, nici cu schismele, prin urmare nu trebuie să fie lăsată impresia că Sf. Ioan Gură de Aur sfătuia să urmăm Biserica chiar și atunci când este rătăcită de învățături eretice, după cum se întâmplă astăzi cu papismul, protestantismul, ecumenismul, care au fost legiuite la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta, sau când se acordă autocefalie unor schismatici nehirotoniți din Ucraina sau când este de acord cu închiderea bisericilor și cu vorbirea de rău a preasfintei și preaînaltei Taine a dumnezeieștii Euharistii.

Avem o învățătură statornică și evidentă a Sfântului Părinte dacă trebuie să urmăm ierarhia și sinoadele și să facem ascultare când sunt rătăciți în erezii și schisme. Aceasta este răspândită în scrierile lui și este deplorabil la nivel științific și de cercetare ca aceasta să fie ascunsă și să preluăm papagalicește o teză răstălmăcită a lui ca să ne îndreptățim frica și să evităm dificultățile și inconveniențele de la o poziționare mărturisitoare curajoasă.

Am prezentat această învățătură suficient în capitole separate în studiul nostru anterior, după cum am zis, la congresul inter-ortodox de la Chicago din 2007, dar vom consemna aici în mod caracteristic unele teze de bază ale lui. Nu există îndoială că toată Sfânta Scriptură și tradiția patristică accentuează cu emfază virtuțile înțelegerii, păcii, unității între membrii Bisericii și critică dezbinările și schismele care taie corpul Bisericii, sfâșie cămașa lui Hristos. Suntem îndatorați față de penița și gura Sfântului Ioan Gură de Aur pentru poziția principială și sentențială că faptul de a scinda cineva Biserica nu este mai mic decât a cădea în erezie: «De aceea spun și dau mărturie că nu este un rău mai mic a cădea în erezie decât a scinda Biserica»[48]. În aceeași coerență a spus și altceva energic pentru a interzice dezbinările și schismele, că nici sângele de mucenic nu poate să șteargă păcatul schismei: «Un bărbat a zis ceva ce pare îndrăzneț, dar totuși s-a pronunțat. Despre ce este vorba? A zis că nici sângele de mucenic nu poate șterge păcatul acesta»[49]. Din acest motiv, în contextul poziției răstălmăcite, se străduiește să-i întoarcă pe tetradiți sau protopashiți, care nu provocaseră încă schismă, să prefere dragostea și pacea în legătură cu timpul prăznuirii Paștelui.

Totuși, când există o erezie deplină, o erezie sancționată și o schismă completă, atunci poziția lui este foarte severă, precum și atunci când sunt forțate cu nerușinare rânduiala canonică și validitatea Tainelor. Atunci înțelegerea și pacea, precum și ascultarea de cei care recomandă înțelegerea și pacea sau ascultarea necondiționată și fără discernământ nu au nici un fundament nici în învățătura, nici în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Deja la începutul prezentului articol la capitolul 2, «Reaua ascultare și sfânta neascultare», am prezentat opinia lui că înțelegerea și pacea nu sunt mereu ceva bun, există înțelegere rea și dezacord bun, «este posibil să te rupi bine și să te înțelegi rău». Explicând locul din Epistola către evrei, «Ascultați de conducătorii voștri și vă supuneți lor!» (Evr. 13, 17), răspunde la întrebarea dacă trebuie să facem ascultare de episcop chiar și dacă este rău, dacă este viclean, adică dacă ascultarea este necondiționată și fără discernământ, după cum socotesc cei ce răstălmăcesc învățătura sa despre subiectul concret al prăznuirii Paștelui. Și răspunsul lui este foarte elocvent; pune condiție pentru ascultare credința dreaptă, ortodoxia. Dacă episcopul nu este ortodox, nu învață drept cuvântul adevărului, întrerupem orice legătură cu el, fugim din apropierea lui, îl abandonăm: «Deci ce se întâmplă, zice, când este rău și nu îl ascultăm? Cum spui rău? Dacă din cauza credinței, fugi de el și ține-te deoparte, nu numai dacă e om, ci și dacă e înger coborât din cer. Iar dacă din cauza vieții, nu te preocupa!». Este mai bine să nu ai episcop decât să ai un episcop rău: «căci e mai bine să nu fii condus de nimeni decât să fii condus de cineva rău»[50]. În omilia lui de laudă pentru Sfântul Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381), care a condamnat pe arieni și pe pnevmatomahi, se referă la acțiunea lui împotriva ereziilor, care l-a costat persecuții și exiluri. Abia și-a luat, spune, poziția de episcop, a izbăvit Antiohia de rătăcirea eretică: «a izbăvit cetatea de rătăcirea eretică, tăind mădularele putrede și care erau de nevindecat de restul trupului, a restabilit sănătatea pură pentru mulțimea din Biserică»[51]. Recomandă să evităm contactele cu ereticii precum evităm otrăvurile pentru că sunt mai rele decât acestea. Acelea vatămă trupul, acestea distrug mântuirea sufletului. Dacă ne conduc la comuniunea cu necredința contactul cu ereticii și prietenia cu ei, trebuie să le evităm, chiar și dacă este vorba de părinții noștri[52]. Îl laudă pe Patriarhul Antiohiei, Sfântul Flavian, urmașul Sfântului Meletie, pentru că a despărțit moaștele mucenicilor care erau îngropate împreună cu rămășițele ereticilor; astfel, spune, au fost izbăvite oile de lupi, cei vii de cei morți. Au rămas singure mărgăritarele credinței, neatinse de duhoarea rămășițelor ereticilor[53].

Acum nu numai că ne amestecăm cu ereticii și nu cutezăm să izbăvim Biserica de rătăcirile lor, nu numai că nu fugim departe de ei și nu îi abandonăm, după cum evităm otrăvurile, ci unii se roagă împreună cu ei, alții îndreptățesc rugăciunile împreună cu ei, sunt de acord că sunt biserici și au Taine și continuitate apostolică. Ar trebui să ezite de aceea să invoce pe Sfântul Ioan Gură de Aur că ar spune chipurile că este «mai bine» să urmăm Biserica și când este în rătăcire, când se amestecă cu ereziile sau exprimă teze cu caracter eretic, identificând în mod rău Biserica, ce este imposibil să fie în rătăcire, cu ierarhia, care a fost în rătăcire de mai multe ori în trecut și este în rătăcire iarăși și adeseori astăzi.

Este răstălmăcită poziția Sfântului Ioan Gură de Aur și față de deciziile sinodale nedrepte și față de schisme. Cu toate că, după cum am zis, consideră că schisma este la fel de mare rău ca erezia, el însuși nu a ezitat să reacționeze față de deciziile sinodale nedrepte și să întrerupă comuniunea cu ceilalți episcopi nevrednici de preoție. Din învățătura și viața lui reiese că întreruperea comuniunii cu episcopul este îndreptățită nu numai în cazul când propovăduiește o erezie, după cum a stabilit în final Biserica prin canonul 15 al Sinodului I-II (861), pentru că aceasta este de la sine înțeles, ci chiar și în cazul când sunt atacate instituțiile Bisericii, principiile credinței și vieții apostolice, Sfintele Taine. Consideră că este un atac al tainei preoției alegerea unor episcopi nevrednici prin oferirea de bani alegătorilor sau prin mijlocirea persoanelor puternice. Când abia a urcat pe tronul patriarhal de Constantinopol, a caterisit destui episcopi simoniaci din Asia Mică, care au găsit aliat împotriva lui pe Patriarhul Teofil al Alexandriei, care a acționat împotriva episcopului de Constantinopol, Sf. Ioan Gură de Aur, în jurisdicție străină. Scrie că toate se datorează iubirii de stăpânire: «Este boala iubirii de stăpânire». Deși nu existau diferențe de credință, de dogmă, au fost create tulburări și răzmerițe deoarece «un conducător a intrat în altă Biserică»[54]. Nu imortalizează prefect intruziunea Constantinopolului [de acum] în Ucraina, care a fost de veacuri recunoscută ca jurisdicție a Bisericii Rusiei?

La contestația care au trimis-o împotriva lui că nu trebuia să treacă la caterisiri și să provoace răzmeriță și schismă pentru că nu exista erezie, ci erau ortodocși cei caterisiți, răspunde că nu ajunge aceasta, pentru că prin simonie au atacat preoția. Cum ne luptăm pentru credință, așa trebuie să ne luptăm și pentru alegerea canonică și corectă a episcopilor, pentru hirotonii. Dacă preoția se cumpără cu bani, atunci pot să intre toți, vrednici și nevrednici. Nu mai este nevoie de Sfântul Altar, nu mai este nevoie de opinia pliromei Bisericii, nici de alegerea preoților[55]. Deja în lucrarea lui de tinerețe, cea mai bună carte Despre preoție care a fost scrisă, pe care a scris-o în Antiohia după hirotonia lui în preot, scrie că pricina de bază a tulburărilor și dezbinărilor în Bisericile Locale se găsește în alegerea neatentă a episcopilor: «De unde, spune-mi, crezi că se nasc aceste tulburări în Biserici? Căci eu nu consider că este din altă parte decât din faptul că desemnarea și alegerea întâistătătorilor se face simplu și la întâmplare»[56]. Deci schisma o provoacă iubirea de stăpânire și slava deșartă a celor ce sunt aleși episcopi, și nu cei care reacționează la încălcarea instituțiilor Bisericii și la desconsiderarea Tainelor. În zilele noastre nu a ajuns maltratarea Tainei preoției prin modul cel mai rău al alegerii episcopilor, maltratăm acum și Taina cea mai sfântă și mai înaltă a dumnezeieștii Euharistii prin cele ce se spun și se fac cu privire la ea. Ar fi caterisit pe mulți dintre episcopii de astăzi Sfântul Ioan Gură de Aur și cu siguranță nu ar fi ezitat și astăzi, ca odinioară, opozanții lui să-l caracterizeze drept schismatic. Ei îi caracterizează și pe cei care l-au urmat drept «schisma ioaniților». Celor nevrednici care l-au caterisit le impută imediat învinuirea de schismă și-i împodobește cu grele caracterizări.

Caterisirea și exilarea în continuare a Sf. Ioan Gură de Aur s-au făcut prin două decizii sinodale. La început cu ajutorul Sinodului «de la Stejar» din 403 și după aceea prin cel întrunit înainte de Paștile din 404, care a validat deciziile primului. Deci trebuia ca Sf. Ioan Gură de Aur să primească deciziile sinodale drept canonice și valide, drept glas al Bisericii, și să fie de acord cu ele? Nu există Sinoade adevărate și Sinoade tâlhărești? Niciodată nu a recunoscut caterisirea lui drept canonică, ci a considerat că schisma au provocat-o opozanții lui. Deja episcopii care l-au urmat pe Patriarhul tulburător Teofil, care a intervenit în jurisdicție străină, și l-au făcut pe el vinovat de schismă: «Nu dizolva lucrurile Bisericii și nu rupe Biserica, pentru care Dumnezeu a coborât în trup»[57].

Sigur că este adevărat că, după înștiințarea primei lui caterisiri de către Sinodul «de la Stejar», s-a străduit să-i întărească pe episcopii din jurul lui, care erau cuprinși de descurajare, lăcrimau și plângeau. De vreme ce le-a amintit că «viața de față este o cale și cele bune și cele triste trec», le-a recomandat să nu părăsească episcopiile lor: «nu lăsați Bisericile voastre». Când i-au semnalat că, dacă țin episcopiile, vor fi nevoiți să aibă comuniune cu prigonitorii lui, a răspuns: «să aveți comuniune, ca să nu scindați Biserica, dar nu semnați; căci nimic nu știu nimic în mine vrednic de caterisire»[58]. Aceleași lucruri a zis și către Olimpiada și celelalte diaconițe, care, dacă sunt explicate cu atenție, nu se opun celor ce le-a spus și le-a făcut în continuare spre evitarea comuniunii și spre repulsia față de episcopii răi. Deci a zis fiicelor sale duhovnicești: «Aceasta este ceea ce vă rog: să nu renunțe vreuna din voi la bunăvoința obișnuită cu privire la Biserică. Și cel care va fi adus spre hirotonie, fără să fi încălcat lucrul, prin acordul tuturor, plecați-vă lui capul ca Ioan; căci nu se poate să fie Biserică fără episcop»[59]. Deci, ca să nu rămână Biserica fără episcopi buni și vrednici, recomandă episcopilor care l-au urmat să rămână în episcopiile lor într-o comuniune temporară cu cei fărădelege. Voia să nu fie predate episcopilor răi în întregime nava Bisericii pentru că nădăjduia că va reveni pe tronul patriarhal. Deci iconomisește pentru o vreme lucrurile. Din exilul în care se afla a lucrat ca păstor canonic. Urmașii lui pe tron, Arsachie și Aticos, nu numai că nu au împlinit condițiile pe care el le-a pus diaconițelor, să urce fără de voie pe tron prin acordul tuturor și să facă pace în Biserică, ci dimpotrivă au pornit persecuții înfricoșătoare împotriva celor care au rămas credincioși lui Ioan, chiar și împotriva Olimpiadei și a celorlalte diaconițe. Au caterisit și au exilat episcopi, nu au lăsat pe ierarhul exilat liniștit nici în exilul său, ci l-au necăjit continuu, până când l-au condus la moarte. Deci au arătat faptele înseși că ei erau lupi în piei de oaie, pirați și funcționari[60], mai răi decât cei mai aspri persecutori ai Bisericii, de aceea îi și laudă acum pe cei care nu au avut comuniune cu ei, considerându-i mucenici potrivit dispoziției lor. Crede că îndreptarea lucrurilor Bisericii va reveni când cei sănătoși vor întrerupe comuniune cu cei care creează probleme: «Acesta este începutul dezlegării iernii, aceasta este asigurarea Bisericii, aceasta este îndreptarea relelor, când voi, cei sănătoși, vă întoarceți de la cei ce fac răutăți ca acestea și nu aveți nimic în comun cu ei»[61].

Epilog

În minunata lucrare pe care a scris-o din locul de exil Sfântul Ioan Gură de Aur, «Către cei scandalizați de zilele nefericite», scrie că nu trebuie să se smintească/scandalizeze credincioșii pentru faptul că mulți episcopi și preoți au devenit lupi și se întorc împotriva Bisericii și mai ales «că se înfășoară cu masca evlaviei și au blândețe închipuită». Trebuie să învețe să deosebească pe cei care au înfățișare amăgitoare de oi, așa încât să nu le permită să se amestece și să se ascundă între oi, în timp ce sunt lupi. Scrie că vremea noastră este un furnal: «cămin/furnal a devenit vremea aceasta», care demarchează și separă monedele false de cele autentice[62]. Este învederat că cele pe care le-a scris despre epoca lui sunt valabile mult mai mult pentru epoca de astăzi, necredincioasă și deviată. În spațiul bisericesc de astăzi domnește iubirismul ecumenist și împăciuirea evlavioasă, din moment ce sunt tăiate temeliile dogmelor ortodoxe și sunt desființate principiile de bază ale vieții morale. Coexistăm împreună cu ereziile vechi și noi și ne lovim de sodomie, care se întinde fără opoziție la nivel mondial. Mulți episcopi, dacă nu s-au transformat în lupi, dorm și sunt indiferenți. Îi stimulează și pe credincioși să se liniștească și să nu fie neliniștiți cu neliniștea cea bună; îi adorm și le extrag nervul. Deci, față de textul răstălmăcit și pseudo-hrisostomic, bun de adormit: «mai bine este să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ce este corect și să fii în afara Bisericii», care ne-a determinat să-l combatem, propunem pe cel autentic și legitim hrisostomic, trezitor și luptător, care prăbușește dragostea și înțelegerea mincinoase: «Dacă ai vedea undeva buna-credință vătămată, nu prefera înțelegerea în dauna adevărului, ci stai cu curaj până la moarte… fără să trădezi nicidecum adevărul» și: «Să nu primiți nici o dogmă contrafăcută sub pretextul iubirii»[63].


[1] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Autocefalia ucraineană. Intruziunea necanonică și dezbinătoare a Constantinopolului, editura «Τό Παλίμψηστον». Tesalonic, 2018; de asemenea, Protoprezbiter Anastasios Gotsopulos, Contribuție despre autocefalia ucraineană, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic 2019.

[2] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Biserica și coronavirusul. Atacarea dogmelor și a sfințeniei bisericilor, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic, 2020.

[3] Protoprezbiter Teodor Zisis, Reaua ascultare și sfânta neascultare, Tesalonic, Editura «Τό Παλίμψηστον». Un material pe această temă se găsește și la Sfânta Mănăstire Pantocrator din Melissohoriu, «Ce ce întâmplă cu ascultarea când duhovnicul nostru nu este ortodox?», Theodromia 12 (2010) 18-32. La fel, de aceeași Mănăstire, «Este îngăduit ca mirenii să se amestece în teme de credință? », Theodromia 12 (2010) 368-380.

[4] Apologia fugii în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[5] Omilia 57,2 la Ioan, PG 59, 314.

[6] Omilia 35, 1 la Matei, PG 57, 405.

[7] Prezentăm secțiunea respectivă din canonul 15 al Sindoului I-II (861): «Cei ce se desfac de comuniunea cu înainte-stătătorul pentru o erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, adică de acela care propovăduiește public erezia și cu capul descoperit o învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu episcopul menționat înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi și pseudo-învățători și nu au tăiat prin schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări».

[8] Protoprezbiter Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă. Explicații datorate, Tesalonic, 2017.

[9] Epistola 14, 4 «prin care se povestește cele petrecute cu el în Cezareea», PG 52, 617.

[10] Sofronie Eustratiadis (+) fost Mitropolit de Leontopole, Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Editura Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, reeditare 1995, p. 364.

[11] Revista lunară «Παρέμβαση», septembrie 2020 anul 25, vol. 290, p. 7.

[12] Vezi la Aristide Dascalis, Nedumeriri (către episcopul Atanasie de Limassol), pe pagina de internet «Κατάνυξις». După articol este prezentat interviul mitropolitului de Limassol.

[13] Vezi la Nicolae Mannis, professor, Ascultarea necondiționată față de Ierarhie?, pe pagina «Ὀρθόδοξος Τύπος».

[14] Vezi la Protoprezbiter Anghelos Anghelakopulos, Responsabilitatea și nevoia Sfintei Chinotite a Sfântului Munte față de ce se face în mediul bisericesc contemporan, pe internet (5-11-2020).

[15] Cuvântul 3 împotriva iudeilor, Către cei ce postesc pentru Paștile dintâi 5, PG 48, 870-871.

[16] ΕΠΕ, Ἰωάννου Χρυσοστόμου, Ἅπαντα τά ἔργα, vol. 34, p. 188.

[17] Vezi Ahile A. Tzartzanos, Sintactica limbii grecești vechi, Organismul Editurii Căriților de Școală, Atena 1961, reeditare la Editura Casa fraților Kiriakidi, Tesalonic 2003, p. 131. La fel, Μ. Ι. Μπαχαρακη, Συντακτικό τῆς ἀρχαίας ἑλληνικῆς, Θεσσαλονίκη 1985, p. 83.

[18] Ef. 1, 22-23: «Și toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat cap peste toate în Biserică, care este trupul Lui, plrinirea Celui ce plinește toate în toți». Ibidem 4, 15: «Grăind adevărul în iubire, să creștem în El toate, Care este capul, Hristos, din Care tot trupul…».

[19] Vezi și In. 14, 15: «Și Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veac, Duhul adevărului». Ibidem 14, 25-26: «Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine».

[20] Împotriva ereziilor 3, 24, PG 7, 966.

[21] La Sfânta Cincizecime 1, 4, PG 50, 459.

[22] Ibidem 2, 1, PG 50, 463.

[23] Despre Duhul Sfânt 24, PG 32, 172.

[24] Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria, Mărturisirea Bisericii de Răsărit, sobornicească și apostolească la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe sobornicești, Graz-Austria 1968, vol. 2, p. 528 [608].

[25] Dositei, Patriarhul Ierusalimului, Mărturisirea de Credință, la Ioannis Karmiris, op. cit., o. 747 [827].

[26] Ibidem, p. 755 [835].

[27] Χρηστου Ανδρουτσου, Δογματική τῆς Ὀρθοδόξου Ἀνατολικῆς Ἐκκλησίας, Ἐκδοτικός οἶκος «Ἀστήρ», Ἀθῆναι 19562, σελ. 265. 266.

[28] Ioannis Karmiris, Sinopsă a învățăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe sobornicești, Atena 1957, p. 6.

[29] Ibidem, p. 84-85.

[30] Panaghiotis Trembelas, Dogmatica Bisericii Ortodoxe sobornicești, vol. 2, Editura Frăției Teologilor «Sotir», Atena 19792, p. 363 ș.u., în principal 368-369.

[31] Despre viața și nevoința Cuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Maxim 24, PG 90, 93.

[32] Relatare a dezbaterii făcute între domnul Avva Maxim și cei împreună cu el și căpetenii în Consiliul Secret 5, PG 90, 117: «După ce a spus el acestea, a strigat Mina: „Când spui acestea ai scindat Biserica”. Și i-a spus: „Dacă cel ce spune cele din Sfintele Scripturi și cele de la Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților, ce se va arăta că face Bisericii, fără de care nu este posibil să fie nici însăși Biserica?”».

[33] Sf. Grigorie Palama, Desființare a scrisorii lui Ignatie al Antiohiei 3, P. Hrestu, Grigorie Palama, Opere, vol. 2, Tesalonic 1966, p. 624.

[34] În lucrarea lui, Commonitorium (=Memoriu) 28. Vichentie este Sfânt al Bisericii de Apus; a trăit în secolul al V-lea. A fost monah de viață de obște în insula Lerins din Franța de N-V.

[35] Despre purcederea Sfântului Duh 2, 1, la P. Hrestu, Grigorie Palama, Scrieri, vol. 1, p. 78. Vezi mai mult la Protoprezbiter Teodor Zisis, «Papismul după Sfântul Grigorie Palama», Theodromia 20 (2018) 5-14 și în cartea noastră: Sfântul Grigorie Palama. Fațete ale lucrării și învățăturii lui, Tesalonic 2019, p. 181-191.

[36] Răspunsul Patriarhilor ortodocși din Răsărit către Papa Pius IX (1848), 17, la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, p. 920 [1000].

[37] O critică dreaptă la tezele Mitropolitului de Gortina a fost făcută, în afară de profesorul Nicolae Mannis (vezi nota 13 din prezentul articol), și de către «redactorul» de la pagina de net «Κατάνυξις» cu titlul: «Preasfințite, schimbați radical și sfânta tradiție și ecleziologia și hristologia și duhovnicia Bisericii». Aici este expusă și o mare parte din cele pe care «le-a cutezat» cu adevărat și le-a zis Mitropolitul de Gortina. Mai bine să nu fi cutezat. Așteptăm să arate cutezanță în altele.

[38] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur», Theodromia 9 (2007) 404-441.

[39] Vezi Epistola la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească 5, 24, PG 20, 508.

[40] Ibidem, PG 20, 504. Mai mult despre subiectul prăznuirii Paștelui vezi la Vlasie I. Fidas, Istoria bisericească, Atena 1992, p. 271ș.u., vol. 1.

[41] Canonul 1 al Sinodului Local din Antiohia (341): «Toţi cei ce cutează să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin în privinţa sfintei sărbători a mântui­toarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Pastile cu iudeii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut mul­tora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateri­seşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu».

[42] O referire bună și succintă la problema prăznuirii Paștelui are și Arhim. Vasile Ioanniddis, profesor la Universitatea din Atena, în cartea sa premiată și de Academia din Atena: Istoria bisericească. De la început până astăzi, Casa editorială «Ἀστήρ», Atena 19592, p. 110ἑ. Mai ales ne dă informația interesantă (p. 114, nota 13), care se referă la Paștile tetradiților că «Acest Paște, pe care îl țineau anterior toți creștinii, se numea „cel dintâi” (vechiul Paști. De aceea cei care continuau să-l prăznuiască se numeau creștini «protopashiți» (paleopashiți)».

[43] Εἰς τούς τά πρῶτα Πάσχα νηστεύοντας PG 48, 861-872.

[44] Ibidem 1, PG 48, 861-863.

[45] Ibidem 3, PG 48, 865.

[46] Ibidem 5, PG 48, 868-869.

[47] Ibidem, PG 48, 870-871.

[48] Omilia 11, 5 la Efeseni, PG 62, 87.

[49] Ibidem, Omilia 11, 4, PG 62, 85.

[50] Omilia 34, 1 la Evrei, PG 63, 231.

[51] Omilia encomiastică la cel între Sfinți Părintele nostru Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei 1, PG 50, 516.

[52] Cateheza 1, ΕΠΕ 30, 340: «Fugi de contactul cu unii ca aceștia ca de otrăvuri. Căci acestea sunt mai grozave decât acelea. Căci acelea fac vătămarea până la trup, iar acestea corup însăși mântuirea sufletului». Despre Cel de necuprins, către anomei 1, 8, PG 48, 708: «Dacă prieteniile cu ei vatămă și trag spre comuniunea cu necredința, depărtează-te, chiar de-ar fi cei care te-au născut».

[53] La Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos 1, 1 (A fost rostită la monumentul romanisianilor, când trupurile mucenicilor, care erau puse aproape de rămășițele ereticilor sub pardoseală, au fost ridicate și au fost îngropate sus separat), PG 50, 443.

[54] Omilia 11, 4-5 la Efeseni, PG 62, 85-86.

[55] Ibidem 5, PG 62, 86: «Spune-mi dacă socotiți că este de ajuns a spune că sunt ortodocși, dar se duc și se pierd cele ce țin de hirotonie? Și care este folosul din celelalte când aceasta nu este ținută cu precizie? Căci, precum trebuie să ne luptăm pentru credință, așa și pentru aceasta».

[56] Despre preoție 3, 10, PG 48, 647.

[57] Paladie al Elenupolei, Dialog istoric despre viața și petrecerea fericitului Ioan, episcopul de Constantinopol 8, PG 47, 28.

[58] Ibidem 8, PG 47, 28.

[59] Ibidem 10, PG 47, 35.

[60] Referindu-se la situația proastă din multe eparhii care aveau episcopi nevrednici, scrie către Olimpiada: «Una a primit lup în loc de păstor, alta plimbăreț în loc de chivernisitor, iar alta un funcționar în loc de medic». Epistola 2, 1, PG 52, 556.

[61] Epistola 89, Lui Teodosie, Episcopul de Skitopole PG 52, 655.

[62] Către cei scandalizați 19, PG 52, 520-521.

[63] Omilia 22, 2 la Romani, PG 60, 611. Omilia 2, 1 la Filipeni, PG 62, 191.

Mitr. Onufrie: Slăbirea duhovnicească în păstrarea credinței curate de către Constantinopol este cauza schismei de astăzi

Sunt demne de remarcat cuvintele Preafericitului Onufrie, Mitropolitul canonic al Bisericii Ucrainene, referitoare la schisma aflată în desfășurare între Constantinopol și Biserica Rusă îndeosebi. De fapt, este vorba de o separare mai profundă, nu doar politică, ci de spiritualitate. Avem nădejde că linia aceasta a păstrării intacte a tradiției și duhului ortodox vor fi reperele după care se ghidează întreaga Biserică Ucraineană, dacă nu chiar și toată Patriarhia Rusă.

Secularismul și liberalismul Constantinopolului sunt cauza de la rădăcină a ruperii comuniunii

Marea Schismă din 1054 și ruperea comuniunii între Bisericile Rusiei și Constantinopolului de astăzi au multe în comun, crede Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina.

Într-un interviu recent la ziarul Păstorul și turma al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Preafericitul Onufrie explică faptul că ruperea care a intervenit în 1054 a fost întârziată mult și a fost provocată de divizarea administrativă și politică ce reflecta divizarea duhovnicească deja existentă între părțile Bisericii.

După cum remarcă Mitr. Onufrie, au existat adesea dispute între Răsărit și Apus asupra purității credinței, de fapt, majoritatea ereticilor timpurii au apărut în Răsărit. Și aceste dispute duhovnicești au condus la o divizare administrativă și politică. La fel, crearea „autocefalia” „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei” și despărțirea care a rezultat în privința comuniunii au istoria lor de fundal, a spus Mitropolitul. Motivul divizării de acum este că unii reprezentanți ai Constantinopolului, care sunt înclinați spre o gândire liberă și spre liberalism, „au încercat în mod repetat să justifice și să accepte legi care sunt în dezacord cu Sfânta Evanghelie, pe care lumea seculară încearcă activ să le implementeze în viețile noastre astăzi”, remarcă Întâistătătorul ucrainean. „Slăbirea duhovnicească a Constantinopolului de a păstra puritatea sfintei credințe ortodoxe este cauza de la rădăcină a schismei care a apărut în 2019”, a continuat el.

Preafericirea Sa expune dorința Fanarului de a da „Cezarului nu doar ce e al Cezarului, ci și ce este al lui Dumnezeu”, ceea ce a fost cauza căderii Constantinopolului și a distrugerii marelui Imperiu Bizantin. „Și astăzi autoritățile bisericești din Constantinopol sunt gata să accepte orice obicei și lege interzise de Dumnezeu, pe care le oferă lumea, doar ca să repună Constantinopolul (Istanbulul de acum) în slava lui de odinioară și să dobândească autoritatea pe care Biserica o avea în zilele de prosperitate ale Imperiului Bizantin”, a continuat arhipăstorul ucrainean.

„Teoretic, ruperea comuniunii euharistice, care a apărut în 2019, ar putea fi vindecată, dar, pentru asta, onorabilul Patriarh de Constantinopol ar trebui să se poarte cu toți ca primul în cinste și egal în autoritate. Din păcate, Sanctitatea Sa acționează ca primul atât în cinste, cât și în autoritate, iar asta este străin de duhul și sinodalitatea ortodoxe cu care a trăit și trăiește Biserica Ortodoxă”, a concluzionat Preafericirea Sa.

Dogme și credință în spiritualitatea ortodoxă│VIDEO

Chiar din vremea apostolilor un accent deosebit a fost pus pe păstrarea și înțelegerea dreaptă a credinței. Fără aceasta, chiar și faptele fără cuget sănătos și credință curată în Dumnezeu nu duc la mântuire, ci devin doar acțiuni strict pământești, sociale, neplăcute în ochii lui Hristos. Aceasta pentru că închinarea adusă lui Dumnezeu trebuie să fie pe placul Lui, nu după mintea și impresiile personale ale noastre.

Un dialog ce s-a dorit spontan și liber pe această temă poate fi urmărit în video-ul de mai jos.

Multe mulțumiri aduse asociației „Sarmisegetuza Regia” pentru eforturile depuse la realizarea interviului și a întregii serii de dialoguri, care pot fi urmărite pe canalul youtube SFV.

Patriarhia Română se dezice de Hristos în loc să apere poziția corectă a IPS Teodosie

PF Daniel – IPS Teodosie

După ce ziarul Adevărul a scos în prim-plan o declarație corectă a IPS Teodosie, dar pe care o cataloghează drept „controversată”, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, se dezice de învățătura de credință ortodoxă prin răspunsul pe care l-a dat pe această temă.

Totul a pornit de la un articol din ziarul Adevărul, în care se prezintă defăimător sfatul IPS Teodosie dat unui credincios din Anglia. Acesta i-a spus să nu meargă la slujbele celor de alte confesiuni, ci la biserici ortodoxe, chiar dacă ar fi grecești, rusești, sârbești. Afirmația a fost făcută în cadrul unei emisiuni radio:

Nici nu este nevoie de vreo argumentație pentru a ne lămuri această problemă. Ereticii sunt excomunicați din Biserică și comuniunea cu ei este interzisă. Este un fapt elementar și indiscutabil.

Totuși d-l Bănescu, din postura de purtător de cuvânt al Patriarhiei, vine cu precizări care mai mult încurcă subiectul:

„Rugăciunea nu are granițe confesionale și nici de altă natură. Singurul ei țărm este Cerul, spre care ar trebui să privim toți cu aceeași încredere și recunoștință. Vechile <ziduri> ale diferențelor teologice nu ne pot bloca nicăieri în această lume accesul la Dumnezeu prin rugăciunea care ne înalță deasupra lor.

A ne ruga strict contextual și în alt spațiu eclezial decât acela marcat vizual de simbolismul propriei confesiuni nu ne afectează automat identitatea credinței. Importantă este buna situare în propria tradiție religioasă pe care ar trebui să ne-o cunoaștem cu adevărat, situare care ne conferă discernământ, echilibru și civilitate inclusiv în relația cu alteritatea religioasă. Abia absența acestei bune situări în credință, care conduce la ratarea relației mântuitoare cu celălalt, este un păcat. Verticala credinței și a rugăciunii e singura care ne poate salva din zgomotoasa și sufocanta orizontalitate a diferendelor dintre noi. Alegerea ei ne onorează profund în orice context ne-am afla.”

Deși IPS Teodosie s-a referit la mersul la biserică, din context este limpede că avea în vedere nu doar locașul de cult, ci slujba religioasă. Nu era vorba despre vizitarea clădirilor catolice, ci despre participarea la cultul lor.

În schimb, din declarația d-lui Vasile Bănescu, din cauza exprimării ambigue, nu mai este clar despre ce vorbim, despre „spațiul eclezial” sau despre rugăciunea liturgică? Cu toate că face referire la „buna situare în propria tradiție religioasă”, totuși are câteva afirmații clar greșite și în contradicție, cum ar fi:

– „rugăciunea ne înalță deasupra… vechilor <ziduri> ale diferențelor teologice”;
– „absența acestei bune situări în credință, care conduce la ratarea relației mântuitoare cu celălalt, este un păcat”;
– „verticala credinței și a rugăciunii e singura care ne poate salva din zgomotoasa și sufocanta orizontalitate a diferendelor dintre noi”.

Recapitulând, din cele spuse se înțelege că situarea bună în credință ne pune într-o relație mântuitoare cu celălalt, nu cu Dumnezeu. Iar rugăciunea nu trebuie făcută pe baza unui crez, ci ea ne înalță chipurile deasupra barierelor confesionale. Iar această ridicare peste diferențele dogmatice prin rugăciune ne „salvează” de orizontalitatea diferendelor dintre noi.

Încercând să punem cap la cap toate ideile, ar rezulta că starea de rugăciune și cunoașterea propriei credințe ne face să nu mai avem diferende cu ereticii, ci chiar să le respectăm „alteritatea religioasă”. Acest lucru este adevărat în viața de zi cu zi, când trăim în pace, pe cât posibili, cu toți oamenii, indiferent de convingerile lor. Totuși nu mai este valabil acest principiu în privința rugăciunii din biserică, liturgică. Altfel spus, deși pare că Vasile Bănescu promovează o identitate religioasă care să ducă la pace sufletească și împăcarea cu cei din jur în viața de zi cu zi, de fapt, el vorbește de o relativizare și de un împăciuitorism inter-confesional sacramental, în cadrul slujbelor religioase. Iar aceasta nu înseamnă identitate, ci confuzie și nici împăcare și bună conviețuire, ci trădare, slăbiciune și diluare a credinței.

Pe teme doctrinare nu este permis un limbaj cu două înțelesuri, chiar dacă este exprimat în spațiul public, unde puțini înțeleg rigorile teologice. Pentru că cine se rușinează de Dumnezeu de ochii lumii va fi lepădat de la fața Lui înaintea îngerilor.

Este evident un discurs ecumenist care promovează spargerea limitelor confesionale prin toleranță sincretistă, nivelatoare. Declarația făcută este marcată nu de frică de Dumnezeu, ci de slugărnicie față de curentul anti-ortodox care bântuie în presa și societatea românească. Nu doar că este abandonată identitatea credinței noastre, ci este făcut acest lucru de dragul de a se pune bine cu societatea de azi și cu modele ei anti-creștine.

Se ridică o serie de întrebări: Mai avem Biserică Ortodoxă Română? Mai putem respecta pe ierarhii care apucă pe un drum clar apostat? Cine trebuie să sancționeze aceste abateri înfiorătoare (chiar dacă făcute cu limbaj politicos)?

Spun acestea mai ales în contextul în care nu este prima greșeală, ci asistăm deja la un șir nesfârșit de trădări ale credinței și principiilor ortodoxe. Ecumenismul, Sinodul din Creta, primirea papei în Catedrala Națională, inovațiile liturgice luate din pandemie, degradarea morală generalizată sunt contextul mai larg care fac ca aceste declarații de acum să nu fie niște simple erori minore. Pur și simplu asistăm la o urâciune a pustiirii așezată în locul cel sfânt, la o răsturnare a valorilor ortodoxe. Nu ne putem regăsi în direcția și crezul Patriarhiei, care nu mai urmează pe Hristos, ci valorile pierzătoare ale acestei lumi.

Nu îndemn la revoltă și răzvrătire, la anarhie, dar cu siguranță este necesară o delimitare de păstorii cei răi ca să nu fim duși în rătăcire totală. În cazul în care Patriarhia nu revine asupra acestor declarații, este greu să mai credem că prin ascultarea de ierarhi ascultăm de Hristos (Lc. 10: 16). Mai degrabă trebuie să ne păzim să nu cumva să urmăm niște hristoși și învățători și prooroci mincinoși (Mt. 7: 15; 24: 11, 24).

De dragul exoticului și depășirii condiției sale, omul devine pradă a unor practici spirituale greșite│VIDEO

Necazurile vieții produc un disconfort și o nemulțumire care împing pe orice om spre căutarea unor soluții supra-naturale la problemele cu care se confruntă. Totuși adeseori această căutare nu vine dintr-o dorință înțeleaptă, ci din disperare și amatorism.

Deși Biserica (Ortodoxă) cheamă pe toți la viața veșnică și face tuturor cunoscut adevărul despre Dumnezeu, suflet, veșnicie și judecata de apoi, există o tentație mult mai la îndemână pentru toți de a apela și a crede mai degrabă într-un soi de supranatural ieftin, într-un soi de nemurire intermediară, facilă. Vorbim de atracția ezotericului, a explicațiilor și soluțiilor comode, dar și amăgitoare. Bariera care ne protejează de acest pericol al spiritualității amăgitoare o constituie în primă instanță dogmele dreptei credințe. Desigur că există și alte criterii de selecție, de natură spirituală, care țin de rugăciune, sinceritate, smerenie, discernământ etc., care merg mână-n mâncă cu o cunoaștere dreaptă a credinței.

Într-un scurt interviu realizat cu Preotul dr. Nicolae Marius Paicu, de la parohia Sf. Nicolae din Suceava, este deschis acest subiect al amăgirilor reprezentate de noile mișcări religioase contemporane, fiind punctate câteva probleme specifice ridicate de ezoterism.

Acesta este un filmuleț care face parte dintr-un șir mai lung conceput sub egida „Sfinții Români” (SFR tv) de către Asociația „Sarmisegetuza Regia”, prin care se dorește punerea în valoare a credinței autentice trăită încă pe meleagurile noastre. Deja există mai multe interviuri publicate pe diferite teme, în special ezoterice deocamdată, dar care se doresc a fi înmulțite și diversificate pe viitor.

Pe tema strict a ezoterismului există și pagini de FaceBook dedicate, cum ar fi: Adevărul despre ezoterism și grupul Ezoterismul pericol sufletesc.

Cooperarea dintre părinții și credincioșii râvnitori este bine-venită și chiar necesară pentru a păstra vie și răspândi trăirea ortodoxă și a contracara atât valul de neo-păgânism care ne inundă, cât și atacurile din partea celorlalte secte și religii, dar pentru a compensa lipsa de reacție și de autenticitate, ba chiar trădarea dogmatică și spirituală din interiorul Bisericii noastre.

Translate page >>