Un al doilea material video la care am fost invitat a fost realizat și a apărut pe canalul SFV. Tema acestuia este alcătuirea sufletului omenesc.
Învățătura ortodoxă este foarte precisă și minuțioasă în ce privește sufletul și modul cum funcționează/lucrează acesta. Am fi uimiți să știm cât de bine este cunoscută lumea interioară și cât de bine este descrisă. Cu toate acestea, predomină foarte multe idei confuze răspândite în lumea de astăzi, care neagă existența lui sau îl banalizează. De aceea este foarte important să avem o perspectivă corectă asupra alcătuirii sufletului pentru a ne putea îngriji corect de el. Sfinții Părinți vorbesc în detaliu despre curățirea de patimi și din scrierile lor se poate desprinde o imagine de ansamblu asupra modului cum este structurată lumea noastră lăuntrică.
În acest episod de mai jos prezentarea se concentrează pe componentele sufletului, care sunt mintea, inima, duhul, conștiința. Acestea sunt facultăți ale părții noastre cuvântătoare. Ele sunt organe, să le numim așa, ale sufletului.
Nu a fost avută în vedere funcționarea sufletului, care are trei părți: rațiune, poftă și mânie, pe care nu le consider organe, ci mai degrabă moduri sau direcții de manifestare ale sufletului, capacități ale lui. De asemenea, nici voința nu a fost luată în calcul pentru că nu reprezintă o componentă concretă, ci un atribut al rațiunii omenești.
Ceea ce ne distinge ca ființe făcute după chipul lui Dumnezeu este partea cuvântătoare, prin care suntem capabili să gândim, să iubim, să fim buni și morali. Această latură a noastră trebuie cunoscută și îngrijită în așa fel încât să devină vie prin harul lui Dumnezeu, iar nu neglijată și lăsată în paragină prin lucrarea păcatelor ucigătoare de suflet.
Este dogmă a Bisericii noastre Ortodoxe , după cum teologhisește Gheorghe
Koressie în cuvântul pentru Taine, că durerea aceasta este una din cele de
nevoie și întăritoare și înființate ale Taine Mărturisirii și Pocăinței. pentru
aceea, precum sunt de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței mărturisirea
prin gură a păcatelor celui ce se pocăiește și dezlegarea și legarea cea de la
duhovnic și precum sunt întăritoare pentru Taina Botezului materia apei și
glăsuirea Sfintei Treimi prin cele trei afundări și ridicări, așa este de
nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței și această durere dinlăuntru a
inimii. Și, dacă durerea aceasta ar lipsi din inima celui ce se pocăiește,
arătat este că acesta este nepocăit și nemărturisit, măcar de s-ar pocăi și
s-ar mărturisi, precum este nepocăit și acela care nu și-ar mărturisi păcatele
sale și nu s-ar dezlega de duhovnic; sau precum este nebotezat și oricare s-ar
boteza fără de apă sau fără de chemarea Sfintei Treimi. Pentru aceasta hotărât
a zis Domnul: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13:5). Adică de
nu vă veți pocăi cu acest fel de durere lucrătoare, desăvârșită și mai presus
de fire a inimii voastre, toți vă veți munci. Pentru aceasta și Duhul Sfânt, vrând
a arăta cât de nevoie este această durere a inimii la pocăință, zicând prin
proorocul Ioil (2:13): „Rupeți-vă inimile voastre, și nu hainele voastre”. Și
pe urmă cere pocăința lor, pentru că zice: „Și vă întoarceți către Dumnezeul
vostru”. […]
Acum crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești
această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, această dăruire pe care nu o dă la
atâția alții pe care îi lasă întru împietrirea lor – că zice: „pe care voiește
îi împietrește” (Rom. 9:18) –, această dăruire pe care, ca să o ia, Sfinții au
făcut atâtea aspre petreceri (fapte), au vărsat atâtea sudori și s-au gătit ca
să o ia prin atâtea cugetări? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala
aceasta din închipuirea ta. Pentru aceasta și Marele Vasile zice că de multe
ori sufletul se silește pe sine a se umili și nu poate; și că, pentru a câștiga
cineva umilința, îi trebuie multă cugetare și deasă nevoință. „Iar a se sili și
a nu putea, una este vădire a lenevirii noastre întru cealaltă vreme, că nu
este cu putință fără de cugetare și împreună-nevoință mai multă și mai deasă, îndată
spre ceva mergând, să nu o iei pe aceea, iară alta arată că sufletul de alte
patimi se stăpânește și nu se lasă de acelea a se slobozi nici către lucrurile
pe care le voiește” (Regulile pe scurt,
16). […]
Deci să știi, frate, că pe urmă, după o bună și umilicioasă mărturisire ce
ai a o face, se cade întâi a împlini
canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat-o ție duhovnicul pentru păcatele tale,
măcar post de ar fi, măcar plecări de genunchi, măcar rugăciune măcar altceva.
Al doilea, se cade a împlini cu
mulțumită și cu răbdare, fără de cârtire și canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat
ție Dumnezeu, ca să tămăduiască păcatele tale, ori boli de ar fi, ori
nedreptăți, ori lipsire de averile tale, ori moarte fără de vreme a ta sau a
rudeniilor și iubiților tăi, ori ocări și necinstiri, ori alte ispite
făcându-se sau de la draci, sau de la oameni, sau de la firea cea stricată. Că toate
acestea, mai ales necinstirile și ocările, durere și umilință nasc în inimă. Și
pentru aceasta sloboade Dumnezeu a-ți veni ție acestea. Pentru care a zis un
Părinte: „Când pentru ocărâre sau necinstire foarte vei pătimi durere,
cunoaște-te pe tine că mult te-ai folosit” (Scoliile
la Cuv. 25 al Scării). […]
Al treilea, știind că, precum celui
ce caută a face livadă într-un loc sălbatic îi trebuie patru lucruri: întâi, a
tăia odraslele și ramurile pomilor sălbatici; al doilea, a scoate și toate
rădăcinile acelor pomi sălbatici, căci, de vor rămânea rădăcinile, iarăși scot
odrasle; al treilea, a sădi în locul acelor pomi sălbatici alții domestici și
aducători de roade; și al patrulea, trebuiește a păzi pomii aceștia de fiece
vietate și de toată împotrivirea până ce ar apuca rădăcini, a se face copaci
mari și a aduce rod. Așa și tu, frate, ca să câștigi adevărata pocăință, patru
lucruri trebuie:
Întâi, a tăia vlăstarele și ramurile păcatului, adică a face o întărită hotărâre, cu toată voirea și inima ta, a nu mai face păcatul altă dată, ci a te depărta de orice faptă și lucrare a păcatului cum te depărtezi și de moarte, și de însăși chinul, căci ramuri și lăstari sunt lucrările cele noi ale păcatului. Iară această depărtare de lucrarea păcatului ți-o vor pricinui a ruga totdeauna pe Dumnezeu de a te păzi pe tine cu darul Său, a-ți aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu și de muncă, a-ți mărturisi adeseori păcatele tale, a te împărtăși des cu dumnezeieștile Taine (de nu ai avea vreo împiedicare). Dar mai ales îți va ajuta ție la aceasta a fugi de toate pricinile păcatului; și mai vârtos a fugi de relele vederi și împreună-vorbiri și prietenii ale fețelor acelora cu care ai păcătuit. Sau și cu totul a fugi de împreună-petrecerile care vatămă sufletul tău.
2. A tăia nu numai ramurile păcatului, cu depărtarea de faptă, ci a scoate
și rădăcinile păcatului. Iară rădăcinile păcatului sunt relele aplecări și
împătimirile și deprinderile și patimile și obișnuințele și poftele păcatului,
ce rămân înrădăcinate întru adâncul inimii tale și după aceea, după ce faci
depărtare de fapta răului și nu păcătuiești cu lucrul. […] Pentru aceasta vedem pe
mulți care se pocăiesc, care, măcar că au hotărât a nu mai lucra păcatul cu
fapta, măcar că au tăiat ramurile păcatului și au făcut desăvârșită depărtare
de răutate, însă rădăcinile le-au lăsat și cu inima se pleacă iarăși și poftesc
păcatul și cu mintea lor adesea îl cugetă. […]
Dar cum poți a scoate aceste rădăcini și rele aplecări și patimi ale
păcatului ce au rămas în inima ta, frate? Ascultă: aceia ce vor a scoate
rădăcina unui copac mare folosesc sape, săpălige, securi și alte unelte, ca să
scoți aceste rele rădăcini ale păcatului. Adică a unelti înfrânare de bucate,
înfrânare de somn, plecări de genunchi, culcări pe jos și toată cealaltă rea
pătimire a trupului din afară. Căci acestea toate nu numai scot pământul ce
este împrejurul rădăcinilor și mișcă rădăcinile și le clatină, ci și lovesc și
taie rădăcinile acestea, căci zdrobesc inima întru care sunt sădite aceste
rădăcini, precum zice Sfântul Marcu Ascetul: „Fără de zdrobirea inimi cu
neputință este a se izbăvi de răutate. Iar înfrânarea a trei părți zdrobește
inima, adică a somnului, a pântecelui și a odihnei trupești”. Însă securea cea
mai tăioasă decât toate și unealtă ce poate tăia și a scoate aceste rele
rădăcini ale păcatului este durerea inimii ce am zis-o mai sus, și zdrobirea și
mâhnirea sufletului. […] Însă durerea aceasta și scârba inimii se cade a fi de-a pururea, precum este
de-a pururea și pocăința. […]
Acum învață-te și a treia: cum se cade a sădi în inima ta în loc de pomii
cei mai dinainte sălbatici pomi domestici și aducători de roade. Adică în loc
de răutăți faptele bune; în loc de mândrie smerenia; în loc de lăcomia
pântecelui înfrânarea; în loc de iubirea de argint slobozenia și milostenia; în
loc de asprime blândețea; în loc de patimile cele trupești fecioria și
întreaga-înțelepciune; în loc de nedreptate și de răpire dreptatea și a da cel
ale tale; în loc de zavistie și de ură dragostea și iubirea de frați și în loc
de călcarea cea dintâi a poruncilor lui Dumnezeu lucrarea și păzirea acestora. Căci
nu este de ajuns spre mântuire numai a scoate rădăcinile păcatului din inima ta
și apoi a lăsa deșert locul inimii tale și a nu sădi într-însul din sadurile și
din pomii faptelor bune; fiindcă, de vei lăsa deșartă inima ta, iarăși răsar din
ea mărăcini și pomi sălbatici, adică patimi și păcate. Pentru aceasta te și
sfătuiește pe tine Duhul Sfânt prin scriitorul de Psalmi David să fugi de cele
rele și să faci cele bune: „Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 33:13).
Iară a patra și mai de pe urmă, după ce vei sădi faptele bune acestea în inima ta, se cade a le păzi cât poți până ce ar prinde rădăcini, adică până ce s-ar face cu obișnuința deprindere întru tine, precum sau făcut mai-nainte deprindere întru tine patimile și păcatele și până ce ar înflori și ar face rod de mântuire și de adevărată pocăință și de iertarea păcatelor tale. Căci, de nu le-ai păzi și nu le-ai îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în vremea când tu dormi și ești fără grijă și le dezrădăcinează și sădește iarăși neghinele și răutățile sale, după pilda Evangheliei, ce zice: „Iar dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine în grâu și s-a dus” (Mt. 13:24-25). Și, pentru că de nu ai păzi faptele acestea cu sârguință, se întorc iarăși patimile în inima ta, pentru aceasta Părinții au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iară întorcându-se și aflând locul inimii bine împodobit și lucrat, se înrădăcinează mai adânc decât mai înainte în el și așa se fac cele mai de pe urmă ale tale mai rele decât cele dintâi, precum a zis Domnul. Care, iubite frate, să nu se facă ție cândva!
(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)