Ca o continuare a discuției despre împlinirea unui deceniu de la întrunirea Sinodului din Creta, prin găzduirea Pr. Mihail Deliorga pe grupul său de Telegram Isihasmul Carpatin, a mai avut loc o dezbatere pe tema limitelor ce trebuie avute în vedere de cei care întrerup pomenirea ierarhilor ecumeniști (ce propovăduiesc o erezie). Au luat cuvântul Pr. Claudiu Buză, eu, Adrian, apoi a urmat o dezbatere pornind de la afirmațiile făcute în care au intervenit câțiva credincioși:
Minutele la care au intervenit interlocutorii sunt, după o aproximare făcută de Liviu:
0:00 – Introducere Pr. Mihail Deliorga 18:34 – Expunere Pr. Claudiu Buza 47:07 – Întrebări Pr. Mihail 1:08:40 – Expunere Pr. Lavrentie Carp 1:37:25 – Întrebări Pr. Mihail 1:51:53 – Expunere Adrian 2:25:47 – Intervenție + explicații Pr. Claudiu in dialog cu Pr. Mihail și Adrian 2:42:25 – Intervenție / observații Pr. Lavrentie 2:46:41 – Întrebări și răspunsuri participanți: 2:48:41 – Liviu 3:02:13 – Interventie Pr. Nicolae Negru Aman 3:05:07 – Intervenție Adrian 3:10:38 – Intrebare Pr. Lavrentie pentru Liviu 3:11:50 – Răspuns Liviu 3:13:54 – Continuare Pr. Lavrentie 3:18:52 – Răspuns Liviu pentru Pr. Lavrentie 3:23:01 – Răspuns Pr. Lavrentie 3:24:50 – Sanda 3:27:25 – Răspuns Adrian 3:32:01 – Răspuns Pr. Claudiu 3:35:44 – Liviu intrebare pentru Pr. Claudiu 3:37:05 – Răspuns Pr. Claudiu 3:50:20 – Corneliu 3:58:05 – Lăcrămioara 4:00:25 – Intervenție Pr. Lavrentie 4:02:04 – Alin 4:08:32 – Încheiere Pr. Mihail
Observațiile mele: Discuția moderată de Pr. Mihail a avut loc într-un format de dezbatere, care nu presupune o concluzie finală clar exprimată, un învingător, dar din care se pot observa limpede pozițiile fiecăruia. Probabil că momentul cel mai elocvent este dialogul purtat între Liviu și Pr. Claudiu, din care reiese că Părintele nu este de acord cu mersul la slujbele unde este pomenit ierarhul pe considerentul că prin aceasta se realizează o părtășie și validare a ecumenismului promovat de episcop. Deși pe final s-a făcut o confuzie între atitudinea din conștiință și cea din convingere, totuși demarcațiile s-au făcut mai fățiș ca alte dăți.
Deși îmi este suficient să știu că există multe situații din care se vede clar că unii Sfinți Părinți sau Sinoade nu au considerat că ar fi vreo întinare prin comuniunea cu ereticii înainte de condamnarea lor, totuși cercetarea m-a condus la concluzia că nu există nici o mărturie patristică viabilă care să gireze o astfel de concepție. Nici măcar linia studiților, îndeosebi exprimată de Sf. Teodor, nu a fost acceptată de Biserică, ci repudiată prin canoanele 13-15 I-II. Fără a mai spune că nici un nepomenitor respectabil cât de cât din ziua de azi nu preia pe acest Sfânt în întregime și să spună că Tainele ecumeniștilor sunt nevalide.
Oprindu-mă la exemplul Sinodului V Ecumenic, este adus argumentul că în cadrul său se face afirmația că Papa Virgiliu constituie o problemă pentru unitatea Bisericilor Locale Ortodoxe și puritatea Tainelor atâta vreme cât susține o credință nestoriană chiar și înainte de condamnarea sa. Ei bine, această afirmație este adevărată, însă este făcută de chestorul Constantin, reprezentantul împăratului Iustinian, înainte de a da citire unei scrisori a autocratorului. Drept răspuns, procesele verbale consemnează că Sinodul a răspuns astfel: „Ceea ce a părut a fi bine preaevlaviosului împărat este în acord cu lucrările pe care le-a depus pentru unitatea Sfintelor Biserici. Drept urmare, să păstrăm unitatea cu scaunul apostolic al Preasfintei Biserici a vechii Rome, împlinind totul potrivit tonului textelor care au fost citite. Pe cazul aflat înaintea noastră, să se urmeze după cum am hotărât”. Practic, s-a luat în discuție caterisirea Papei, dar fără a rupe comuniunea cu Roma. Însă trebuie observat că răspunsul nu reia ideea purității Tainelor și că cel care o exprimase este o persoană laică, fără să însemne că toate cuvintele sale au valoare sfântă, normativă. Deci nu e normal să ne axăm pe aceste expresii, lăsând deoparte faptul că acel Sinod l-a cercetat pe Papă pornind de la prezumția de nevinovăție, trimițând delegați la dânsul (prezent fiind în Constantinopol) și chiar ținându-i partea în mare măsură din cauza ițelor încurcate ale disputelor.
Nu am putut verifica pe moment procesele verbale decât printr-o traducere în engleză editată la Oxford (care corespunde cu adevărul, din cât am putut constata deocamdată). Voi reveni cu precizări dacă textele grecești originale conțin alte variante. În orice caz, este limpede că afirmația aparține chestorului, nu Sinodului, nici măcar nu este din scrisoarea împăratului Iustinian.
Așadar îmi pare o lipsă de seriozitate să considerăm că aceasta este o manieră potrivită de a citi și înțelege textele bisericești, extrăgând din context și potrivind lucrurile doar ca să scoatem o idee total contrară literei și duhului Sinoadelor și Sfinților Părinți.
Față de restul mărturiilor aduse de Pr. Claudiu mai adaug doar faptul că Sinodul din 536 a dat anatemei un Patriarh ce se opunea unui Sinod Ecumenic (IV). Deci nu vorbim de o erezie necondamnată, ci de o împotrivire fățișă față de o rezoluție dogmatică a Bisericii. Iar Papa Agapit a refuzat comuniunea cu Patriarhul Antim nu din proprie inițiativă, ci în mijlocul unei dispute fierbinți pentru a la partea unei tabere. Nu reiese de nicăieri că ar fi evitat să se întineze liturgic din relatarea evenimentului făcută în cartea Străjerii Ortodoxiei.
2. Liviu a avut meritul de a fi dus discuția cu Pr. Claudiu în punctul cel mai sensibil, anume posibilitatea participării mirenilor la slujbele unde este pomenit un episcop ecumenist/ adept al Sinodului din Creta. Deși replicile s-au axat pe mersul la biserică mai degrabă decât a sta acasă, importantă este motivarea interdicției de a merge acolo unde se pomenește, anume întinarea cu erezia.
Deși Pr. Claudiu a afirmat că nu forțează pe nimeni să evite slujbele unde se pomenește, de fapt el face acest lucru. Pentru că nici un duhovnic nu poate forța pe cineva să păzească poruncile lui Dumnezeu, ci doar să-l îndemne și să-i pună un dreptar în acest sens. Acest lucru este, de fapt, o forțare (în sensul bun), adică nu lasă la libera lui alegere ca și cum ar fi ceva indiferent.
În realitate, nu vorbim despre o alegere de conștiință, ci de convingere. Conștiința îl îndemna pe Apostolul Pavel să se întrețină din munca sa, să nu beneficieze de avantaje materiale ca apostol. Dar, dacă ar fi pretins că această conduită este necesară, nu o alegere a sa benevolă, atunci nu mai era o opțiune de conștiință, ci de convingere, regulă sau credință. Prin comparație, dacă cineva alege din conștiință să nu participe la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii, ar face acest lucru conștient că nu este nici un pericol, dar dorește să evite orice prilej de asociere, fiind vorba de o atitudine personală.
Așadar, atâta vreme cât slujbele unde sunt pomeniți ierarhii sunt considerate vectori de întinare prin Taine, vorbim de o concepție zelotistă și schismatică, ce poate duce la o schismă reală, adică la o separare pe motive ne-dogmatice.
Atitudinea corectă de întrerupere a pomenirii socotesc că este de a veni în sprijinul unui demers teologic substanțial de combatere a ecumenismului, nu în prim-plan. Este un mijloc, nu un scop. În plus, ea nu ar trebui să impună o viziune (corectă) prin intransigență, ci să convingă prin argumente și atitudine corespunzătoare de rugăciune și dragoste față de aproapele și de adevăr. Astfel, de vreme ce se urmărește izbăvirea Bisericii, conform canonului 15, iar aceasta este constituită din toți credincioșii clerici și mireni, nu este normală și nici canonică ruperea comuniunii cu toți, ci strict cu cei care propovăduiesc erezia, deci nu și cu cei neutri sau drept-credincioși.
Bineînțeles că nu putem forța pe nimeni, dar putem prezenta dovezi concludente pentru a convinge de erorile și pagubele produse de oprirea pomenirii făcute fără discernământ canonic și duhovnicesc.
Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.
Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.
Nota noastră: Acest material video al pr. Mihail Deliorga, mai ales când e pus în contextul altor poziționări ale sale, reprezintă o analiză corectă și necesară, care ar trebui să trezească și alte conștiințe. Punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale.
Nu atât întreruperea pomenirii ierarhilor este stringentă acum, cât înțelegerea și demascarea greșelilor. Aceasta ar duce la o reacție mai chibzuită și mai amplă împotriva ecumenismului și perspectivei generale trasate în Creta.
Este foarte bine că a fost punctată esența ereziei ecumeniste, care constă în concepția protestantă că Biserica este divizată în interior în mai multe „Biserici” care ar trebui să refacă unitatea primordială prin dialog și rugăciuni în comun. Definiția cea mai concisă a ecumenismului a fost dată deja de Sinodul ROCOR din 1983 și în jurul acesteia consider că ar trebui să graviteze toată lupta de apărare a Ortodoxiei de ecumenism și de răul provocat de Sinodul din Creta. Practic, trebuie condamnată „teoria ramurilor” cu toate variațiunile și implicațiile ei.
Din păcate, nu doar printre nepomenitori se găsește tendința de a duce lucrurile în extrem, ci și la mulți dintre cei care se opun lor. Caracteristicile acestei atitudini greșite ar fi argumentele insuficient probate, scoase din context și atacul la persoană. Totuși există și atitudini echilibrate, dar care merită să fie puse mai mult în valoare.
Predica pr. Tudor Ciocan contra nepomenirii
Deja de multă vreme părinți precum Tudor Ciocan și Dan Bădulescu, declarați ortodocși, anti-ecumeniști și anti-sistem, s-au angajat, îndeosebi pe canalul Calea spre mântuire, într-o criticare susținută a nepomenitorilor, nu a derapajelor acestora, ci a conceptului în sine. Eu personal nu am vrut să mă implic într-o dispută cu cele afirmate acolo mai ales pentru că atitudinea lor nu este una de deschidere spre dialog sau spre o polemică reală, ci de propagandă. Dar, duminica trecută, pr. Tudor Ciocan a rostit o predică preluată pe același canal Youtube în care atacă necinstit pe nepomenitori și principiile de bază ale întreruperii pomenirii. Merită o combatere care să depășească șablonul pe care vrea să-l impună și cadrajul greșit al ieșirii din Biserică.
Trecând peste cacofonia din titlul ales, importante sunt argumentele aduse și comparația cu Sf. Maxim Mărturisitorul. Ar putea fi identificate trei linii importante: 1. Sfântul nu a întrerupt pomenirea, ci „a rămas în Biserică”, 2. a fost un om cultivat teologic, nu ca cei de astăzi și 3. nu a avut interese politice ca „cei de acum”.
1. Părintele afirmă că Sf. Maxim s-a împotrivit ereziei monotelite din Biserică, fără să întrerupă pomenirea, fapt ce l-ar fi pus în afara ei. Însă Viețile Sfinților descriu o atitudine puțin diferită. Cuviosul, când a văzut că erezia este promovată în Constantinopol și în tot Răsăritul, s-a dus la Roma și mai întâi în Africa pentru că nu a suferit să stea alături de ereticii Patriarhi. Dacă am vrea să fim mai exacți și ne informăm din cartea Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu (editura Deisis), am vedea că nu este atât de ușor de identificat parcursul său, însă pot fi desprinse câteva aspecte categorice. El a fost potrivnic de la început monotelismului și a căutat să-și ducă viața în locuri în care nu domnea erezia, cum ar fi Africa și probabil Ierusalimul. Mai mult decât atât, a combătut în scris și oral rătăcirea și a depus un efort susținut de a convinge și pe alte persoane importante să condamne abaterile dogmatice. O colaborare strânsă a avut-o cu Sf. Sofronie, Patriarhul ales al Ierusalimului, cu care a pus în practică o dezbatere sinodală în Cipru, dar nereușind condamnarea, ci lucrurile au rămas neconcludente. Apoi, după moartea Sf. Sofronie, a determinat în Africa întrunirea a trei Sinoade unde a fost condamnat monotelismul și adepții lui. În final, a avut un rol determinant în convocarea, organizarea și hotărârea finală a Sinodului de la Roma (649), care a anatematizat atât eresul monotelit, cât și pe Patriarhii adepți ai lui în viață. Drept urmare, a fost aresta de puterea imperială potrivnică și condamnat la exil și tăierea mâinii drepte și a limbii.
Se poate afirma cu tărie că, deși Sf. Maxim nu a întrerupt pomenirea episcopilor eretici din vremea sa, a avut o atitudine tăioasă și combativă, similară cu oprirea comuniunii. Nicidecum nu putem spune că „a rămas în Biserică” în sensul că doar a criticat erezia de pe o poziție căldicică și atât, așteptând ca alții să rezolve situația. Dimpotrivă, chiar a evitat comuniunea cu ereticii vremii sale și a dus o activitate intensă de a fi condamnată rătăcirea și pentru a se întruni Sinoade în acest sens. Apoi a rămas consecvent pe poziția sa, chiar dacă asta a însemnat exil și chinuri trupești.
Dacă ar fi să comparăm vedem dacă e mai potrivită atitudinea nepomenitorilor sau a pr. Tudor cu cea a Sf. Maxim, categoric primii sunt mult mai aproape de el.
2. Este adevărat că Sf. Maxim a fost un om cultivat și un excelent teolog, însă este deplasat a trage concluzia că doar cei ca el trebuie să combată ereziile. Istoria Bisericii contrazice deschis această opinie. Au existat mulți oameni, clerici și mireni, care s-au opus ereziilor fără a avea o formare teologică deosebită. În plus, până și Sf. Maxim Mărturisitorul a fost sprijinit de mulți adepți care evident că nu se ridicau la nivelul său.
Bineînțeles că nu este de justificată nici impostura teologică, ci trebuie găsită calea plăcută lui Dumnezeu de a apăra adevărul de credință, fără a ne da înapoi și a spune că Hristos apără Biserica și noi nu avem nici o datorie, înghițind toate rătăcirile doar pentru a sta liniștiți „înăuntru” și a nu „ieși în afara Bisericii”.
3. Dacă ar mai fi tolerabil conținutul predicii până spre final pe considerentul că sunt criticate atitudinile extremiste ale unor nepomenitori, invocarea intereselor politice ale unora dintre ei din afara țării este deja un alt nivel al manipulării. Cel mai probabil se referă la Mitropolitul Longhin din Bănceni, din regiunea Cernăuți (Bucovina) din Ucraina. Este o aluzie care ar trebui să fie clară în mintea celor care ascultă la afilierea rusească a vlădicăi. Mai clar ideile acestea au tot fost promovate în media mainstream, cum ar fi în acest articol de acum un an din ziarul Adevărul. Ideea de bază constă în faptul că Mănăstirea Bănceni este stavropighie patriarhală a Moscovei, fapt ce ar transmite un mesaj clar al graniței de influență a Patriarhului Chiril. Însă, surpriză nu foarte mare și verificabilă, acest lucru nu este adevărat. Cum inspirat spunea un episcop din acea zonă, „Mănăstirea nu este nici măcar stavropighie a Kievului”, ci este încadrată în Mitropolia locală a Cernăuțiului. Ba chiar Mitropolitul Longhin îi apără atât pe românii din zonă, cât și credința curată.
Dar nu doar ziarul Adevărul și alte oficine din presă propagă astfel de manipulări, ci chiar și ierarhia noastră română face aceasta, cum e cazul Mitropolitului Teofan al Moldovei. Iar el putea verifica ușor acest lucru ascultând ce ierarh este pomenit la slujbele de la Bănceni. Dacă ar fi fost stavropighie (adică ar fi ținut direct de Patriarhul Chiril, nu de ierarhia locală), ar fi fost pomenit doar Patriarhul Moscovei. Dar el nici măcar nu e pomenit deloc deja de aproape 9 ani, ci Mitropolitul Onufrie al Ucrainei și Meletie al Cernăuțiului.
Așadar cel care urmează interese politice este tocmai pr. Tudor Ciocan, care preia conștient (sau nu) teze politice și manipulări pro-occidentale. Dar, mai bine spus, ține partea ierarhilor români, care sunt supărați pe Mitropolitul Longhin că i-a certat pentru trădările lor de credință și care-și ascund adevărata lor atitudine sub pretexte politice.
Pot spune că predica Pr. Tudor este fix în consonanță cu politica monotelită din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, când era interzisă orice discuție teologică pentru a nu se da prilejul afirmării dreptei credințe și a nu deranja pe ereticii din părțile eretice ale imperiului bizantin.
Manipularea teologică a subiectului ecumenismului semnat în Creta
Din predica pr. Tudor Ciocan nu răzbate nici o idee că ecumenismul ar fi o erezie care chinuie astăzi Biserica și a fost semnată în Creta (2016), ci doar că există unii care inventează greșeli și opresc pomenirea episcopului. Chiar dacă a dezvoltat subiectul acestei erezii în cadrul unor emisiuni pe canalul Calea spre mântuire, am să iau drept reper al liniei doctrinare pe pr. Dan Bădulescu, prezent și el la slujba unde a fost ținută predica discutată mai sus și colaborator al pr. Tudor.
Dintre afirmațiile pr. Dan despre Sinodul din Creta și nepomenitori, am ales o emisiune în care își expune poziția sa pe subiectul caracterului său eretic sau nu, din care decurg toate celelalte consecințe. Acum mai bine de jumătate de an a declarat într-o discuție intitulată Ortodoxie și corectitudine (mai ales începând cu min. 2:13:00) că textele din Creta au caracter politic, nu teologic, adică nu sunt dogmatice. Deci se dezice de ele, dar le consideră a fi nedăunătoare la nivel de credință. De aici decurge concluzia că nu este îndreptățită întreruperea pomenirii, de vreme ce credința nu este afectată.
Totuși caracterul dogmatic al deciziilor din Creta nu poate fi stabilit pur și simplu după ureche, ci după natura subiectelor abordate. Atâta vreme cât natura și unitatea Bisericii este un capitol care se regăsește în orice carte de Dogmatică respectabilă, nu poate fi negat caracterul lor teologic. Mai mult, chiar și Crezul sau Simbolul de credință ortodox are un alineat care se referă la caracteristicile Bisericii din care facem parte: „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Nu insist aici asupra denaturărilor doctrinare pentru că le-am tratat mai pe larg în articolul Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta.
Se poate observa că aceasta este cumva poziția oficială a BOR, că nu avem de-a face cu documente dogmatice, iar discuțiile ar trebui să fie la un nivel administrativ și conjunctural politic și ele pot fi supuse unor dezbateri în timp la un alt Sinod pan-ortodox. Iarăși este poziția monoteliților de pe vremea Sf. Maxim, când erau interzise discuțiile pentru pacea imperiului.
Extremele validează extreme
Deși cei doi părinți, pe care i-am ales pentru a ilustra atitudinea generalizată a clerului și credincioșilor de la noi, știu că există și atitudini echilibrate, ei aleg să reacționeze față de cei radicalizați și să generalizeze, să-i eticheteze pe toți la fel prin această grilă. Este evident, cel puțin pentru un ochi din afară, că în acest mod manipulează pe credincioși și le adorm conștiințele într-un mod delicat.
Deși am luat legătura în diferite feluri cu dânșii, nu sunt dispuși spre o dezbatere onestă, precum nici cei de la Calea spre mântuire, deși declară ritos că sunt echidistanți și nimeni nu are curaj să intre în dialog cu ei. Preferă să aibă audiență prin mimarea unei atitudini deschise. Iarăși este observată dispoziția oficială a Patriarhiei de a nega orice dezbatere și a trasa singuri linia dogmatică și bisericească ce trebuie urmată fără crâcnire.
Exemple pozitive de preoți mărturisitori
Pentru a nu rămâne cineva cu impresia că nu se poate face mai mult, e bine de știut că există și preoți mărturisitori care nu au întrerupt pomenirea. Am mai scris articole despre implicarea serioasă și cinstită pe tema ecumenismului semnat în Creta a Pr. Mihail Deliorga și a Pr. Dan Popovici. De la primul menționez ultimul articol despre pierderea cugetului ortodox, iar de la al doilea poate fi urmărită mai jos una din ultimele sale predici pe subiect:
Așadar se poate, un cuget autentic ortodox nu ezită să mărturisească dreapta credință, mai ales când este atacată. Nu se poate să existe duplicitate și manipulare în materie de credință.
