Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului

Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).

Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul:
Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești?
Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care
ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)

Unii dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe Același Hristos lucrând prin sluji­torii Lui de acum, dincolo de scăderile lor. Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea dreptei credințe.

După Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme impor­tante: acrivie-icono­mie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință prin pome­nirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr. Teodor Zisis.

Cuvintele din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că, prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași la eventu­alele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor. 3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultiva­torului, ci a stăpânului ţarinei”[1]. Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini, ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale păstorilor noștri.

Ce credință mărturisim prin pomenirea unui episcop sau prin conslujire

Nu este firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această ordine.

În Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit, adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii. Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit. Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice părere a lui parti­culară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.

Înainte de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.

Subiectul comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr: „Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi”. De aceea, conclu­zionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2]. Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale, ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.

În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3]. Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.

În ce privește pomenirea episcopului la toate slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă, în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4]. Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone. Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.

Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele: „pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele Epifanie Teodoropulos[5].

Pe de altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404). Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf. Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul 550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca eretic prin Judicatum-ul proclamat la presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.

Din toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.

Obligativitatea întreruperii pomenirii

Având în vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.

Din cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii concrete:

– Arienii abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de erezie;

– Sinodul II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel, el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp, prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;

– Sinodul III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf. Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic”[9]. Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;

– Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să fie primiți la Ortodoxie;

– în 691 s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;

– în fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane. „În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost caterisiți.

Odată condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți, scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10 apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.

Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comu­niune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguță­tori de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhie­reului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcu­irea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce accep­tă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.

La fel au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»”[15]. În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii, pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.

Ca o dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea, el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei de erezia nestoriană.

Dreptul întreruperii pomenirii episcopului

În ciuda faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil. Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și aderenți la Sinodul din Colimbari.

Documentul intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.

Modul autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.

Părinții Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama, Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul, și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci, Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.

Pentru a stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii patristice referitoare la această temă.

Limitele canonului 15

Temeiul cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:

Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.

Deși nu este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a pomenirii episco­pului prin impunerea unor bariere:

a) Fiind încununarea canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus, noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.

b) Dreptul de sancționare a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică. În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri, ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie, aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.

c) Scopul urmărit prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări. Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o izbăvi de derapaje.

d) Întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare (κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudi­nea de nepomenire. Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era „vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade, dar necondamnată încă solemn.

e) Un lucru mai puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor (PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Deci cele rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept schismă.

Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.

Linia severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.

În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis 35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).

Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de „ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două aspecte ies în evidență:

– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor „adulterini” și a celor aflați în comu­ni­une cu ei. El afirmă explicit: „Cât timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit] la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17]. Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea, și nu trup al lui Hristos)”[18].

– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.

Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hiro­toniilor ereticilor necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult, chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19], a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu acesta singular.

Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal, este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.

Jertfa Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe

Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie prezentat corect.

Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20]. După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial (Ekthesis) care impunea dogma despre o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare, Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în anul 646[21]. Pe lângă operele personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647). Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian (657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin, apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.

La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.

Recapitulând, putem observa că el nu a rupt comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.

Observații finale legate de situația nepomenirii

Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17). Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.

Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie, totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată. Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22] în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate. Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.

Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o atitudine echilibrată și credi­bilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea sub­tilă și definitivă a ereziei în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu dispropor­ționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă a ecumenismului și „toleran­ței”. O atitudine viscerală și nefondată corect canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea relativismului dogmatic și moral!

Catalogarea disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive binecuvântate.

Rezumând, scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.

În încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr: trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 107.

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-a, cap. XIII.

[3] Liturghier, p. 255-256, ed. 2012.

[4] Robert Taft, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.

[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 49.

[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.

[7] Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 40.

[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007, p. 266.

[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola 49 în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.

[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.

[11] Străjerii Ortodoxiei, p. 349. Text adaptat la final după originalul: https://www.impantokratoros.gr/66219A13.el.aspx.

[12] http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-aghioriti-din-sec-xiii/.

[13] Teodor al Andidelor, Considerație preliminară pe capitole despre simbolurile și tainele care se petrec la dumnezeiasca Liturghie, 32, PG 140, 460-461: «Εἶτα ἡ ἐκφώνησις· Ἐν πρώτοις μνήσθητι Κύριε τοῦ ἀρχιεπισκόπου ἡμῶν· ἀφ᾽ ἧς δείκνυται ὑποταγὴ ἡ πρὸς τὸ ὑπερέχον καὶ ὅτι τούτου μνημονευομένου τοῦ ἀρχιερέως κοινωνός ἐστι καὶ ὁ προσφέρων τῆς πίστεως καὶ τῆς παραδόσεως τῶν μυστηρίων διάδοχος, ἀλλ᾽ οὐχὶ καινὸς τις μύστης ἢ εὑρετὴς τῶν παρ᾽ αὐτοῦ προσφερομένων συμβόλων».

[14] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[15] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 444-455.

[16] ΠΗΔΑΛΙΟΝ, Εκδοσεις Παπαδημητριου, απο το 1896, Atena, 2003, p. 352.

[17] Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți…, Epistola 40, p. 52.

[18] Ibidem, p. 155.

[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie dintre arieni prin a nu le cere o mărtu­risire exactă, ci moderată. Prin aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia, urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[21] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi…, p. 41, 56-57.

[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică este bună și poate constitui o dezvinovățire.

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103

Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta

Acest articol a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).

Sinodalii români, după ce au semnat documentele din Creta, declară sus și tare chiar și acum, la un an distanță, că „cei ce contestă lucrările Sfântului și Marelui Sinod nu fac referiri punctuale la cele șase documente aprobate”[1]. Broșura din care am preluat această afirmație urmărește popularizarea deciziilor luate, dar și marginalizarea opozanților. Însă pledoaria făcută este la fel de precară și lacunară ca și textele discutate. Sunt atinse destul de puține aspecte și într-un mod tendențios. De aceea este nevoie să fie vădită fragilitatea argumentelor aduse, dar mai ales să fie prezentate limpede problemele reale ale Sinodului.

Înainte de toate, trebuie recunoscut faptul că în acea broșură este strecurată printre rânduri dogma ortodoxă despre Biserică (ecleziologia). Mă refer la respingerea (chiar dacă neargumentat) a teoriei ramurilor din (Întrebarea 40) și la expresia: „de care (Biserica cea una a lui Hristos) aceștia (alți creștini) s-au despărțit, în timp, prin îndepărtare de la credința ortodoxă” (Întrebarea 34). Totuși nu sunt prezentate clar textele sinodale care ar exprima această convingere. Nu reiese limpede că deciziile „Marelui Sinod” ar conține o dezicere de concepția conform căreia Biserica cea una, sfântă, deși este continuată fidel de Biserica Ortodoxă, ar fi mai largă și ar cuprinde și alte Confesiuni, chiar dacă acelea nu au păstrat intactă credința și sunt despărțite de Biserica Ortodoxă și între ele. Cu alte cuvinte, nu ni se arată unde este negată apartenența acelora la Biserica lui Hristos. Sigur că este o bucurie să vedem că sinodalii români au o gândire ortodoxă; dar să fie și o dezicere de mișcarea ecumenică, nu doar idei scăpate în hotărâri locale și în broșuri, care nu pot contrabalansa și nici nu anulează deciziile controversate.

Perspectiva consfințită în Creta este o eroare dogmatică. Ea conferă ereticilor statut de Biserică în diferite grade și pune Biserica Ortodoxă în postura ingrată de a le recunoaște participarea la taina mântuirii, relativizând păcatul ereziei și fiind nevoită să se unească cu ei pornind de la acest compromis doctrinar. Această politică este o trădare a credinței.

Suntem împinși spre un relativism dogmatic prin participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică, pusă în practică de foarte mult timp (70-100 de ani) fără o motivare riguroasă, lucru ce subminează chiar credința, identitatea noastră. Acesta este un câștig imens de partea răului pentru că induce confuzie și indiferență față de adevărul mântuitor. Iar pe fondul acesta se încearcă unele justificări asumate sinodal pentru a continua și desăvârși ulterior sincretismul creștin și chiar religios. Această lucrare de amăgire poate fi demascată prin prezentarea roadelor otrăvitoare aduse de ecumenism și a erorilor doctrinare pe care se fundamentează, exprimate subtil, dar indubitabil la Sinodul din Creta.

Validarea mișcării ecumenice reprezintă o trădare a Ortodoxiei

Dacă ar fi să fie privită retrospectiv participarea unor membri ai Bisericii Ortodoxe la evenimentele ecumeniste, se vor constata numeroase abateri grave. Rugăciunile în comun, declarațiile de la întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), relativizarea credinței ortodoxe, recunoașterea altor culte, acordurile compromițătoare semnate cu alte Confesiuni formează un tablou dezolant conturat de tendințele ecumeniste. Este foarte greu de evaluat pierderea sufletească și sminteala care a pătruns în popor, pierderea verticalității și diluarea conștiinței creștine autentice.

Mai ales prin participarea la evenimentele din cadrul CMB, dar și prin acordurile semnate cu catolicii (care nu sunt membri deplini în CMB) și prin alte manifestări de factură ecumenistă, a fost erodată puternic atât conștiința dogmatică a ortodocșilor, cât și trăirea lor prin derogările de la normele morale. Ar cere un spațiu foarte mare o prezentare pe larg a istoriei ecumenismului, dar trebuie punctate câteva aspecte esențiale.

Relativizarea credinței este cultivată atât prin rugăciunile în comun și prin evenimente de apropiere pe plan social (ecumenismul dragostei), cât și prin declarații, acorduri și semnarea a diferite documente ce strecoară abateri doctrinare. Recunoașterea preoției anglicanilor (1936), ridicarea reciprocă a anatemelor între ortodocși și catolici (Patriarhul Atenagora și Papa Paul al VI-lea, în 1965), asumarea Declarației de la Toronto (1950), acceptarea Regulamentului CMB prin aderarea ca membru deplin la această structură (BOR în 1961), semnarea Acordului de la Balamand cu catolicii și de la Chambesy cu vechii-orientali (ambele în 1993) reprezintă doar câțiva din pașii concreți de compromitere a ortodoxiei. S-a practicat o familiarizare cu restul credințelor prin rugăciunile în comun cu alte culte sau cu alte religii în cadrul Săptămânii ecumenice din fiecare an, cele săvârșite la diferite întruniri și îndeosebi la cele 10 Adunări ale CMB de până acum, unde au participat și musulmani, hinduși, budiști, evrei, tribali, dar și „Biserici” homosexuale și reprezentanți ai lor, precum și preoți femei. Atât contactele directe, cât și documentele scrise reprezintă angajamente prin care Biserica cedează și se obișnuiește să trădeze adevărul și morala proprie.

Având în vedere acest trecut „glorios”, se pune întrebarea: Cum a putut fi legiferată atât de ușor la nivel sinodal participarea la mișcarea ecumenică și la CMB? Cum de nu au fost condamnate toate abaterile grave de până acum? Răspunsul poate fi regăsit în lipsa de temeinicie cu care a fost argumentată această hotărâre, chiar cu implicații dogmatice clare: renunțarea la crezul ortodox.

Răstălmăcirea Crezului

Încă din primul paragraf din documentul despre mișcarea ecumenică este fundamentată participarea la ea pe un articol aparent preluat din Crezul niceo-constantinopolitan. Bineînțeles, articolul respectiv este puțin schimbat, probabil ca să inducă în eroare.

Orice creștin ortodox mărturisește despre Biserica sa că este „una, sfântă, sobornicească și apostolică”, ceea ce înseamnă că este mediul în care se păstrează mesajul Evangheliei cu dăruire totală, dar mai ales că este unică (una). Totuși în actul sinodal Biserica Ortodoxă este identificată cu o altă Biserică, ce are calitățile enumerate mai sus. Desigur că este corectă o astfel de expresie, dar nu în cazul când conduce la înțelesuri diferite, chiar contrare.

În mod normal, recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca fiind una/unică, ar duce la concluzia că este exclusă participarea ei la formarea unei alte unități ecleziastice la nivel dogmatic. Aceasta pentru că doar Ortodoxia a păstrat adevărul și celelalte culte l-au pervertit; deci nu prin conlucrare cu ele se poate ajunge la unitatea creștină, ci prin aducerea lor înapoi la învățătura curată de credință. Altfel spus, Biserica Ortodoxă și-a păzit din greu unitatea și nu se poate angaja într-o altă unitate, străină de ea.

Totuși paragraful din documentul sinodal afirmă că Biserica Ortodoxă „crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în promovarea unității creștine” (art. 1). Conștiința eclesială este una dogmatică, ba chiar identitară, dacă se adaugă faptul că este „de sine” (traducerea completă). Deci s-a hotărât că Biserica la acest nivel ar trebui să joace un rol în promovarea unei unități străine de ea, se subînțelege că alături de alți creștini. Această pretenție se potrivește mai degrabă teoriilor ecumeniste deviante, de genul Bisericilor surori, teoria ramurilor, a elementelor bisericești în toate Confesiunile. Deci, la o privire atentă prin prisma adevărului dogmatic, nu este întemeiată pe Crez, ci este o trădare și mistificare a lui.

Denumirea istorică de Biserici

«Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele.» (art. 6)

Deși una marginală față de restul tezelor ce contravin ecleziologiei ortodoxe, problema care a suscitat cele mai multe discuții este cea a „denumirii istorice de Biserici”. Încă din primele veacuri au existat Biserici eretice și au fost numite astfel, dar cu conștiința că au răpit acest nume printr-un abuz. Sf. Amfilohie de Iconiu, de exemplu, explică foarte bine acest aspect: „Diavolul cel invidios nu a încetat să-i înșele, prin răutatea-i proprie și prin străvechiul său meșteșug, pe cei nestatornici [în credință]. Căci, așa cum mai înainte îi numise pe idoli dumnezei și-i făcuse pe oameni să rătăcească de la adevăratul Dumnezeu, tot astfel și acum le numește pe multe biserici, ba, mai mult, dacă trebuie spus adevărul, îi ridică la rang de idoli ai bisericilor pe cei ce se supun lui și renunță la Hristos, pentru ca, după cum atunci îi îndepărtase de Dumnezeu prin așa-zișii dumnezei, la fel și acum să-i separe de adevărata Biserică prin așa-numitele lor biserici”[2]. Acum, eroarea constă, așa cum nota și IPS Ierotheos Vlachos[3], în folosirea termenului într-un mod care le conferă eclezialitate, deoarece sunt privite ca făcând parte din Biserica cea una și indivizibilă potrivit naturii sale ontologice. Această ipoteză o semnalează și Comisia desemnată de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte să analizeze documentele sinodale din Creta: „Menţiunea Bisericile creştine eterodoxe lasă loc considerării neortodoxe că ortodocşii şi romano-catolicii se află nu în schismă deplină, ci sub regim de întrerupere a comuniunii bisericeşti”[4]. Cu alte cuvinte, erezia, abaterea de la credința cea dreaptă, ar conduce doar la o separare între confesiuni, nu la o cădere din statutul de Biserică, situație ce ar putea și se încearcă a fi remediată prin inițierea unui dialog „ecumenic” și prin deschidere „frățească” interconfesională.

Biserică interconfesională

Leitmotivul documentului 6 îl constituie unitatea și chiar restabilirea unității, fie că e vorba de cea creștină, fie că e cea a Bisericii. Întrebarea se pune: Unitatea cărei Biserici este avută în vedere? Și, mai mult, unitatea creștină nu este identică cu cea a Bisericii? Prin urmare, nu cumva este avută în vedere o Biserică interconfesională/creștină, care ar cuprinde și pe cea Ortodoxă?

Pe tot parcursul documentului se face referire îndeosebi la «unitatea creștină» și numai în patru paragrafe la «unitatea Bisericii» (4, 6, 18, 19). Dacă la paragraful al doilea nu este clar despre ce Biserică este vorba (în românește a fost tradusă greșit sintagma «unitatea Bisericii» prin «unitatea sa»), iar al șaselea tocmai a fost analizat mai sus, rămân celelalte două ocurențe.

Prima dintre acestea (art. 18) menționează: «Biserica Ortodoxă… participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional». Odată cu promisiunea de a nu se face compromisuri pe linie de credință, din context nu se poate deduce decât imaginea unei Biserici interconfesionale, adică formată din toate denominațiunile creștine. Pentru că nu poate fi vorba de unitatea Bisericii Ortodoxe, care ar fi o problemă internă și nu ar depinde de relațiile cu restul creștinilor, ci de unitatea promovată în cadrul CMB, adică a unei Biserici interconfesionale, după cum se menționează și în text.

Este foarte bine că nu este acceptată «ideea egalității confesiunilor» și nici unitatea prin compromis. Totuși se observă că se pornește de la un compromis, anume că Biserica este constituită interconfesional și îi lipsește unitatea până nu se ajunge la un acord între toate Confesiunile. Cu alte cuvinte, Biserica este scindată în interior în diverse culte și ele trebuie să ajungă la comuniune deplină pentru a-și regăsi unitatea. Această teorie este străină de învățătura ortodoxă, care nu acceptă faptul că ereziile s-ar găsi în interiorul Bisericii, și nu în afara ei.

Teoria ramurilor din Declarația de la Toronto

Declarația de la Toronto din anul 1950 este privită ca fiind «de o importanță capitală» (art. 19) pentru participarea ortodoxă la Mișcarea Ecumenică. Din ea este preluată și validată ideea că rolul CMB este acela de a «pune Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii» (art. 19). Care Biserică este avută în vedere pentru a i se promova unitatea? Este evident că nu cea Ortodoxă, ci cea, chipurile, instituită de Hristos, numită „Biserica sfântă, sobornicească, pe care o proclamă Crezul” (IV, 4), din care ar face parte toate „Bisericile” creștine, printre care și cea Ortodoxă. Cu alte cuvinte, Declarația de la Toronto pornește de la premiza ecleziologică a unei Biserici care cuprinde toate cultele creștine, chiar dacă nu au comuniune între ele. Acesta este și principiul pe baza căruia este căutată unitatea, i.e. faptul de a aparține toate prin credință lui Hristos și Bisericii instituite de El. CMB nu se erijează într-o super-Biserică, însă cultivă ideea unei super-Biserici care trebuie descoperită, făcută vizibilă, la a cărei unitate trebuie conlucrat. În acest punct, intervine dilema: Poate să adere Biserica Ortodoxă la o structură care se întemeiază pe o astfel de viziune cu privire la Biserică? Dacă pentru confesiunile protestante nu reprezintă o problemă, nu se poate spune același lucru despre Biserica noastră. În aceste condiții, este greu de acceptat importanța capitală a Declarației de la Toronto.

Ecleziologie greșită bazată pe interpretarea denaturată a unor citate scripturistice

Două din cele cinci citate biblice din text sunt folosite greșit pentru a fundamenta perspectiva eronată cu privire la „Biserica nedeplină”. Ele par a fi preluate din mediul ecumenist.

Astfel, rugăciunea Mântuitorului „ca toți să fie una” (In. 17, 21) este folosită ca referindu-se la toți creștinii (art. 8), deși ea are în vedere doar pe cei bine credincioși (apostolii și cei care vor crede în Hristos prin cuvântul lor), excluzând pe cei ce au o cugetare eretică. Comentariile patristice rezumă astfel sensul acestui citat: „Unul-Născut a găsit o cale prin care să Se descopere ca să ne adunăm și noi împreună și să fim cuprinși în unitatea cu Dumnezeu și între noi”[5]. Iar Sf. Vasile cel Mare îl explică așa: „Întrucât Dumnezeu este Unul, dacă vine în fiecare, atunci face din toți unul singur, atunci numărul piere prin sosirea unității”[6]. Este evident că acei „toți”, la care face referire Mântuitorul, nu sunt toți oamenii, ci doar acei care au primit harul Duhului Sfânt, adică cei din Biserica Ortodoxă. Mai mult, unitatea nu este pur și simplu între ei, ci cu Dumnezeu, care-i adună și întreolaltă. Cum mai pot avea pretenția că dau mărturie despre bogăția patristică a Bisericii ortodocșii care interpretează altfel citatul acesta scripturistic?

Rugăciunea lui Hristos nu vizează unitatea Bisericii, mai ales a uneia formată, în cazul textelor sinodale, din mai multe erezii. Ci era o rugăciune arhie­rească, prin care cerea ca jertfa Sa să îi unească pe credincioși cu Sine și cu Tatăl și ea îi avea în vedere pe cei care vor avea nu doar credință dreaptă în El, ci vor împlini și poruncile Lui. Cu atât mai puțin se referă la cei căzuți în erezii, care au lepădat chiar și dreapta credință. Potrivit documentului cretan, ar rezulta că ereticii nu doar că pot face parte din Biserica lui Dumnezeu, dar pot chiar primi har și se pot mântui.

Celălalt citat biblic de conotație ecumenistă apare la final, ca o încununare a întregului document. Nădejdea Bisericilor Ortodoxe este prezentată ca fiind ziua când „va fi o turmă și un Păstor” (In. 10, 16) prin conlucrarea tuturor creștinilor. Ca și cum această zi nu a venit la Cincizecime sau ca și cum „turma” nu s-a păstrat vie de atunci și până astăzi în Ortodoxie, ci a fost risipită și trebuie adunată din nou.

Cuvintele Mântuitorului la care se face referire au fost înțelese de Părinții Bisericii în sensul că „se vor amesteca turmele neamurilor cu cei ascultători din Israel”[7], după cum le comentează Sf. Chiril al Alexandriei. Cei ce formează turma Sa sunt aceia care ascultă cuvintele Lui și Îl cunosc pe El (In. 10, 14), fie că sunt dintre iudei, fie din alt staul, adică dintre neamuri (In. 10, 16). Când îi va aduce și pe cei dintre neamuri, aceia vor forma împreună cu iudeii credincioși „o turmă și un Păstor”, adică Biserica. Momentul acela s-a petrecut la Cincizecime.

Însă în referatul documentului cretan avem o altă perspectivă. Lucrarea Mântuitorului de a aduce neamurile laolaltă cu apostolii Săi și cu cei credincioși din Israel este asimilată așa-zisei nădejdi a Bisericilor Ortodoxe de a forma turma la care S-a referit Domnul abia după refacerea comuniunii cu eterodocșii. Aceasta echivalează cu dezicerea de propria identitate a Bisericii ca turmă aleasă a lui Dumnezeu și ignorarea putinței ca din ea să fie scoși ereticii precum oarecând iudeii (Mt. 21, 43).

Autoritatea absolută a Sinoadelor

«Păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal» (art. 22)

Deși formularea a fost ameliorată față de versiunea presinodală, la insistențele P.F. Patriarh Daniel al B.O.R., totuși a fost menținută ideea exagerată că adevărul de credință este păstrat numai prin sistemul sinodal, fără putința de a fi criticat de restul credincioșilor. Această formulă intră în directă contradicție cu toată istoria Bisericii și cu exprimarea din Epistola Enciclică a Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Dintotdeauna au existat Sinoade tâlhărești care nu au fost receptate pozitiv de Biserică din cauza hotărârilor greșite. În unele cazuri, ele au fost respinse chiar și înainte de a fi condamnate de vreun Sinod ulterior, cu atât mai mult dacă intrau în contradicție cu unul anterior mai important. Să nu mai menționăm situațiile în care un Părinte a fost considerat mai presus de un Sinod, cum este cazul Sf. Marcu Evghenicul față de Sinodul de la Ferrara-Florența. Ba chiar există cazuri când adevărul de credință exprimat doar de unii Sfinți Părinți, fără o validare sinodală, a devenit normativ pentru întreaga Biserică.

Din nefericire, acest articol nu face decât să ascundă impunerea unui episcopocentrism, mai ales dacă avem în vedere că la Sinodul din Creta doar Bisericile în corpore au avut drept de vot prin Întâistătătorii lor și episcopii au putut să ia cuvântul și să-și exprime (dez)acordul, pe când la Sinodul apostolic, care este model pentru celelalte Sinoade, hotărârile au fost luate de „apostoli și preoți, cu toată Biserica” (Fapte 15, 22) sau de „apostoli și preoți și frați” (Fapte 15, 23). Și, nu în ultimul rând, acestea au fost receptate și de cei din Antiohia cu bucurie și mângâiere (cf. Fapte 15, 31).

Textul sinodal abundă în numeroase alte afirmații cel puțin interpretabile, aproape la fiecare paragraf. Așadar, aprecierea IPS Irineu de Baska referitoare la acest document este îndreptățită: „Sincer și fără ocolișuri declar că aș fi vrut să semnez textul cum era, în oricare din cele două versiuni ale lui”, cu referire la acceptarea denumirii de „Biserici” pentru neortodocși. „Totuși, din păcate, textul este, de la început până la sfârșit – după părerea mea dintotdeauna – iremediabil și inacceptabil (subl. mea), pentru că este un amestec neamestecat de teze curat ortodoxe și cuvinte frumoase cu etos și stil «ecumenic»”[8]. Erorile dogmatice amestecate cu numeroase pasaje diplomatice formează un text ce nu poate fi corectat, ci ar trebui regândit în întregime.

Din nefericire, există și alte poziții teologice criticabile, nu doar ecumenismul statuat în documentul despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine. O critică puternică și susținută a exprimat IPS Ierotheos de Nafpaktos, atât înainte, cât și după Sinod, cu privire la existența unor expresii ce sugerează concepții ce țin de teologia persoanei. Acest curent avansează ideea că liberul arbitru și capacitatea de relaționare ar ține de calitatea de persoană, pe când firea ar genera limitări pătimașe. De asemenea, este speculată o similitudine între comuniunea Persoanelor dumnezeiești și cea a neamului omenesc. În referatul său, Deciziile Ierarhiei Bisericii Greciei asupra „Sfântului și Marelui Sinod” și soarta lor, Înaltpreasfinția Sa face o trecere în revistă cuprinzătoare a acestui subiect. Este criticată folosirea termenului de „persoană” cu referire la om, deoarece el a fost utilizat cu precădere cu referire la Ipostasurile dumnezeiești, și toate celelalte implicații ce decurg din concepțiile personaliste.

Ecleziologia euharistică

În strânsă legătură cu teologia persoanei apare și ecleziologia euharistică, ce postulează că Biserica este întemeiată pe Euharistie, care ocupă un loc central în viața ei. Aceasta poate fi detectată în cuprinsul documentelor sinodale, în mai multe pasaje. Per ansamblu, se poate spune că ele, deși folosesc „expresii precum Biserică, dumnezeiască Euharistie şi împărăţia lui Dumnezeu, le interpretează foarte exterior, sentimental sau printr-un discurs teologic raţional abstract. În dumnezeiasca Euharistie trăiesc slava eshatologică a Împărăţiei cei care ajung la vederea lui Dumnezeu, şi nu cei care doar cred că participă la această realitate în mod mecanic, cu patimile şi cu slăbiciunile lor”[9].

Concepția patristică pe acest subiect este menționată doar marginal în Enciclică (VII, 20) prin cuvintele Sf. Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia adevereşte învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028). Așadar, conform Părinților, învățătura ortodoxă conduce la primirea lui Hristos din Potir, iar împărtășirea este confirmarea păzirii credinței. Se poate spune că Sfintele Taine sunt administrate de Biserică, nu Biserica izvorăște din Liturghie, cum se afirmă în documentul sinodal despre post[10]: «Sfânta Împărtăşanie este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii» (art. 9). Credincioșii nu iau parte, ci ei sunt „ființa Bisericii” prin Botez, iar prin Împărtășanie sunt doar recunoscuți și întăriți ca mădulare ale lui Hristos. „Euharistia nu este o finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalități”, pentru că, altfel, se poate ajunge la o „formă de idolatrizare euharistică”[11], nespecifică Ortodoxiei. „Astfel, nu Euharistia este cea care face ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ci Biserica este cea care face ca Euharistia să fie cu adevărat Euharistie. Cu alte cuvinte, calul – adică dogma şi canoanele Bisericii – stă înaintea carului, şi nu invers.”[12]

Înțelegerea eronată a Euharistiei reiese îndeosebi din interpretarea greșită a unor formule liturgice în Enciclica Sinodului. Exclamarea din cadrul Sfintei Liturghii «Sfintele sfinților!» ar exprima, potrivit textului, „participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu” (Enciclica, I.4.). Ca argument pentru această explicație este adus un citat din Sf. Chiril al Alexandriei care nu are o legătură directă cu pasajul liturgic în cauză. Aceasta în ciuda faptului că poate fi găsită explicarea acelui ecfonis chiar în aceeași operă a Sfântului. Toate aceste artificii par să urmărească impunerea unei viziuni ecleziologice euharistice.

Explicarea cuvintelor liturgice menționate este unanimă în tradiția patristică. Sf. Chiril al Alexandriei le tâlcuiește astfel: „Slujitorii Tainelor dumnezeieşti strigă către cei ce vor să se împărtăşească cu Taina Sfintei Împărtăşanii: Sfintele, Sfinţilor, arătând că numai celor sfinţiţi în Duh li se cuvine să se împărtăşească de cele sfinte”[13]. Această interpretare este în acord cu ceilalți Părinți bisericești, precum Sf. Ioan Gură de Aur[14], Sf. Gherman al Constantinopolului[15], Sf. Simeon al Tesalonicului[16] și Sf. Chiril al Ierusalimului[17]. Simplu spus, împărtășirea cu Sfintele Taine reclamă o pregătire pe măsură și nu sfințește în mod automat pe cei ce le primesc. Aceasta presupune că Tainele sunt administrate de Biserică, nu generează ele singure Biserica. Nu este corect să li se acorde vreo întâietate care să degenereze înspre hipersacramentalism, prin care să fie ignorat regimul terapeutic al curățirii, luminării și îndumnezeirii.

Această perspectivă ecleziologică eronată cu privire la Euharistie are urmări din cele mai nefaste asupra vieții Bisericii, înlocuind nevoința curățirii de patimi cu o pseudo-spiritualitate.

Reglementări canonice controversate

Nu doar aspectele dogmatice ale documentelor au stârnit critici serioase, ci și unele dispoziții de natură canonică. Acceptarea cu jumătate de măsură a cununiilor mixte și a derogărilor de la post constituie o noutate ce contravine unor canoane explicite anterioare din tradiția bisericească. E adevărat că aceste excepții nu au fost legiferate în sens deplin, ci doar au fost lăsate la libertatea Bisericilor locale. Totuși acest fapt nu poate fi privit decât ca o derogare deghizată ce conduce la dublu standard și se poate generaliza.

Deși au fost permise derogări de la post în Bisericile Locale care le-ar permite pe teritoriul lor, cele mai grave implicații le comportă textul referitor la Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta[18], care oferă posibilitatea Sinoadelor Bisericilor Autocefale să aplice iconomia bisericească cu privire la cununiile mixte între ortodocși și creștini neortodocși (art. II.5.ii). Această iconomie intră în contradicție cu canonul 72 Trulan. Iconomia instituită încă din vremea apostolilor presupune îngăduirea căsătoriile mixte deja contractate înainte de botez. Faptul că acestea reprezintă o iconomie este învederat de cuvintele Apostolului Pavel către „ceilalți”, adică cei care au soți necredincioși: „Le grăiesc eu, nu Domnul” (1Cor. 7, 12). Scopul iconomiei este de a avea posibilitatea să-și crească copiii în credință. Iar condiția unei astfel de iconomii este ca soțul necredincios să accepte să locuiască cu cel creștinat. Pentru că nunta, deși e firească, ajunge să fie o taină mare „în Hristos și în Biserică” (Ef. 5, 32), nu în afara credinței, după tâlcuirea Sf. Grigorie Teologul: „Bine este pentru femeie să respecte pe Hristos prin bărbat; bine este ca bărbatul să nu necinstească Biserica prin femeie”[19]. În plus, oficierea unei Taine, cum este Cununia, unei persoane neortodoxe nu poate avea o justificare decât în spirit „ecumenic”.

Concluzii

Convocarea Sinodului din Creta este un eveniment bisericesc care nu poate fi trecut cu vederea pentru că el a asimilat o seamă de curente teologice deviante, care frământă de ceva vreme întreg trupul Bisericii și care au un efect direct asupra mântuirii credincioșilor și a căii pe care sunt ei angajați.

Chiar dacă Biserica Ortodoxă Română a participat la Sinod și a semnat documentele lui, o reconsiderare a poziției sale este nu doar posibilă, ci chiar necesară. Un pas în acest sens a fost făcut prin declarațiile oficiale ale Sinodului B.O.R., care nu acceptă nici o modificare a credinței la nivel de dogmă, canoane sau viață liturgică în privința hotărârilor Sinodului din Creta. Totuși, fără o argumentare punctuală și convingătoare sub raport teologic, atitudinea oficială pare a fi una de a ascunde față de credincioși adevărul cu privire la deciziile din Creta sau chiar de a le impune în mod tacit printr-o eventuală continuare a activităților „ecumenice” și prin popularizarea celorlalte curente teologice greșite.

Ecumenismul, aprobarea căsătoriilor mixte și a derogărilor de la post, teologia persoanei și ecleziologia euharistică ilustrează tot atâtea devieri care nu pot fi lăsate astfel. Ele trebuie clarificate urgent, nu lăsate pe seama unui viitor Sinod Panortodox, deoarece credința ține de prezent și nu poate fi lăsată vreo clipă în incertitudine fără pagube duhovnicești. Cel mai grav aspect este aprobarea unei noi ecleziologii, prin care Biserica este privită ca fiind divizată în diferite părți componente (erezii și schisme), unitatea ei trebuind să fie reconstituită prin intermediul dialogului ecumenic. Aceste abateri de ordin teologic nu pot fi tolerate în cadrul unui Sinod care s-a dorit a fi Panortodox, dar nu a întrunit nici participarea, nici acordul tuturor Bisericilor Ortodoxe.

Desigur că prestanța delegației BOR a fost una pozitivă prin faptul că a adus unele amendamente bune, dar nu suficient de bune încât să schimbe caracterul documentului. Acest lucru se și cere măcar acum, dezicerea categorică de teoriile eretice. Și, cel mai grav, semnarea în corpore în forma aceasta a textelor anulează orice efort benefic și consfințește o direcție neortodoxă a teologiei cu privire la Biserică.

Din partea credincioșilor și mai ales a clerului se impune o atitudine de păstrare a adevărului și respingere a minciunii parafate prin cuvinte frumoase, dar ucigătoare de suflet. Aceasta se poate face fie prin întreruperea pomenirii, fie prin dezicerea în alt mod, potrivit cu statura duhovnicească a fiecăruia. Unitatea Bisericii nu trebuie să se întemeieze pe întreruperea pomenirii ierarhilor semnatari, ci pe adevărul de credință, crezut cu inima și mărturisit cu gura spre mântuire (Rom. 10:10).


[1] Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta, 16-26 iunie 2016. Întrebări și răspunsuri, Editura Basilica, București, 2017, p. 4.

[2] Sf. Amfilohie de Iconiu, Împotriva ereticilor, 2 în Sf. Amfilohie de Iconium, Scrieri, traducere din limba greacă veche și note de Oana Coman, coll. Patristica, 11, Doxologia, Iași, 2015, p. 194-195.

[3] „Biserica Greciei la «Sfântul și Marele Sinod» din Creta”, 2.a.iii. (http://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/).

[4] http://basilica.ro/sinodul-din-creta-sfanta-chinotita-tendintele-de-intrerupere-a-pomenirii-ierarhilor-nu-sunt-justificate/.

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, 11, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41, EIBMBOR, București, 2000, p. 733.

[6] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 8, VII, traducere, introducere și note de Pr. Teodor Bodogae, ediție revăzută de Tudor Teoteoi, în col. PSB, vol. 3, Editura Basilica, București, 2010, p. 50.

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, p. 488.

[8] http://aktines.blogspot.ro/2016/07/blog-post_69.html pag. 5.

[9] Ierotheos Vlachos, O erezie încolțită în Biserica Ortodoxă, 1, la: https://graiulortodox.wordpress.com/2011/08/31/77-o-erezie-incoltita-in-biserica-ortodoxa/.

[10] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi-document-oficial/.

[11] Andrew J. Sopko, Profetul ortodoxiei romeice: Teologia Părintelui Ioannis Romanidis, VII, traducere de Paul Cenușe, Editura Renașterea, Cluj, 2015, p. 324-325.

[12] Mitropolitul Ierotheos Vlachos : „TEOLOGIA POSTPATRISTICĂ DIN PERSPECTIVĂ ECLEZIALĂ” la: https://graiulortodox.wordpress.com/2012/04/26/mitropolitul-de-nafpaktos-si-sfantul-vlasie-kir-ierothei-teologia-postpatristica-din-perspectiva-ecleziala-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-%E2%80%9Eteologie-patristica-si-erezie-postpa/.

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, p. 793.

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Ebrei, XVII, 4 traducere de PS Teodosie Atanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, p. 233.

[15] Germanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică despre biserică și Liturghie – tipul D, 97, în Diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, Deisis, Sibiu, 2011,p. 484.

[16] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, 146 în De la Dionisie Areopagitul…, p. 431.

[17] Cateheze mistagogice, V, 19, în Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2003, p. 365.

[18] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentele-la-aceasta-document-oficial/

[19] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 37, 7, PG 36, 292.

Sfinții Trei Ierarhi fac vizite și în vremurile noastre

Printre Sfinții mulți cu care a luat contactul în vedenii Cuviosul Paisie Aghioritul se numără și Sfinții Trei Ierarhi. Și nu doar că i-a văzut, ci a și vorbit cu ei. Acest fapt ne încredințează nu doar de măsura duhovnicească a Cuviosului, ci și de grija pe care o poartă acești mari Ierarhi pentru binele Bisericii și mântuirea sufletelor creștinilor din vremea de astăzi. Să avem și noi parte de binecuvântarea lor sfântă!

În perioada cât Stareţul (Paisie Aghioritul) a stat în Koniţa pentru tratament i-a văzut pe Sfinţii Trei lerarhi. Faptul acesta l-a povestit Ecaterinei Patera, care l-a păstrat astfel:

„Într-o seară, aşa cum obișnuia, Stareţul s-a închis în camera sa şi a citit Pavecerniţa, Dimineaţă mi-a spus:

— Să mă iertaţi, soră, că v-am deranjat mult în noaptea aceasta.

— Pe noi? De ce?

— Deoarece au venit Sfinţii Trei lerarhi şi am avut o discuţie lungă. Le spuneam mereu: «Mai încet, deoarece deranjăm familia.» lertaţi-mă nu am vrut să vă neliniştim.

Fragment din cartea Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de Ieromonahul Isaac Libianul (Ed. Evanghelismos).

Însă eu nu am auzit nimic, deşi Stareţul a vorbit toată noaptea cu Sfinţii.”

Iar dacă ne-am întreba ce ne-ar spune nouă Sfinții Trei Ierarhi astăzi, ne putem face o idee din cuvintele Mitropolitului vrednic de pomenire Augustin Candiotis (1907-2010):

„Dacă ar fi trăit astăzi Sfinții Trei Ierarhi, ce ar fi făcut ei?

S-ar fi aliat cu lumea bună?

S-ar fi aliat cu bogații?

S-ar fi aliat cu generalii?

S-ar fi aliat cu tot gunoiul și nerușinarea?

Păcătoșii care am fugit,

Episcopii care am fugit,

Sf. Grigorie, Sf. Vasile ne-ar fi spus: „Curățiți în termen de 24 de ore Biserica (Greciei)… Din păcate, nu există astăzi Gură de Aur, nu există Vasile, nu există Grigorie. Din păcate, toți episcopii buni care există sunt fricoși, nu au putere să lupte. Tremură în fața celor răi, se tem să fie caterisiți și sunt în postura de a-i caterisi. Și uită episcopii buni că o caterisire este titlu de cinste pentru acela care este caterisit pe motiv de atașament față de credință. Gură de Aur a murit caterisit, dar slava lui este veșnică în Biserică. Să fiu caterisit de mii de ori de astfel de episcopi și să merg în pustiu să-mi plâng păcatele decât să trăiesc în cetate aici și să iubesc năravul rău și stricăciunea!”

Este impresionantă chiar și vocea Episcopului Augustin din această înregistrare din care a fost extras fragmentul de mai sus, care se pare că nu e de la o predică.

Rugăciunile neprimite pentru unitatea mincinoasă ecumenistă

Deși probabil că nu au fost organizate rugăciuni în foarte multe lăcașuri cu participare ortodoxă în cadrul manifestărilor din Săptămâna ecumenică ce a trecut, totuși rana aceasta în trupul Ortodoxiei este departe de a fi mică. Numai unitate nu aduce. Poate să mai spună cineva că ecumenismul nu este prezent în Biserica noastră?

În continuare, prezentăm câteva relatări pe viu și filmări de la astfel de întâlniri din țară și străinătate.

În primul rând, este de remarcat opoziția făcută de un grup de credincioși față de adunarea ecumenistă la biserica „Mănăstirea Cașin” din București, care a fost inclusă sâmbătă, 25 ianuarie, în programul ecumenist din capitală. A fost prezent PS Varlaam, Episcop vicar patriarhal, împreună cu Arhidiaconul Ionuț Mavrichi, consilier patriarhal, purtătorul de cuvânt al BOR pe parcursul Sinodului din Creta. Așadar ecumenism lucid din partea Patriarhiei, care se străduiește să refacă „unitatea pierdută” cu celelalte confesiuni, dintre care unele au participat chiar și aseară la rugăciune în comun. Oare, dacă la Sinodul din Colimbari s-ar fi luat decizii ortodoxe, am fi asistat acum la aceste încălcări ale canoanelor prin comuniunea în rugăciune cu ereticii? Și toate acestea nu din neștiință sau de către clerici obscuri, ci de către delegați ai Patriarhiei în cunoștință de cauză.

Din relatările celor prezenți, diaconul i-a abordat pe credincioșii care protestau față de folosirea unui locaș ortodox în scopuri improprii. Au încercat să aibă o discuție cu aceștia. Unul dintre argumentele mai “noi” ale ecumeniștilor prin care au certat pe cei ce protestau a fost (exact cel al unioniștilor de dinaintea căderii Constantinopolului…): “o să vină musulmanii peste noi și vom vedea atunci dacă noi creștinii nu vom fi uniți”… Este de admirat într-o măsură această atitudine a diaconului, mai puțin motivele invocate. Desigur că spațiul respectiv nu era unul propriu unei astfel de dezbateri ad-hoc și nu putea aduce vreo concluzie.

În cuvintele unui mărturisitor-protestatar:

„În buna tradiție a anilor trecuți am fost tot circa 12-15 participanți (cu tot cu cei doi copii☺).

Momentul de interes a fost la sosirea PS Varlaam Ploieșteanul cu diaconul său. Ambii s-au oprit in dreptul nostru intenționat pt ceea ce eu aș spune că a fost o încercare de justificare. Episcopul și-a expus și anul acesta slabul și falsul argument cu milioanele de români plecați în străinătate… și, vedeți bine, de aceea se cuvine să arătăm și noi deschidere (către ce??) acasă la noi…

Diaconul a fost mai agresiv puțin și a dus mai departe argumentarea episcopului susținând că ei, de fapt, intră în biserică să săvârșească slujba Vecerniei, iar oaspeții rătăciți de la credință doar asistă la ceea ce fac ortodocșii noștri… Care va să zică, nu-i treaba lor ce fac ereticii din biserică întâmplați acolo – doar privesc, spun poezii sau rugăciuni în gând… I-am replicat că aici avem de a face cu ceva ORGANIZAT de ei, de ortodocși și că i-au invitat special pe aceia, pe eretici, nu că s-au nimerit întâmplător ereticii în biserica Man. Cașin…

Diaconul a completat cu alte false argumente colaterale: ce, noi când mergem în străinătate, nu intrăm prin “bisericile” catolicilor? Sau dacă ne nimerim pe undeva (în avion de pildă) cu alții de alte confesiuni, nu ne rugăm practic împreună cu aceia? În fine, “argumente de doi lei”… servite ca pt unii considerați proști.

Diaconul a ținut chiar să precizeze că el “are pregătire”, nu vorbește (ca noi, vezi bine) după ureche….

Le-am spus să ia aminte la canoanele care interzic ceea ce fac ei acum în mod organizat și că vor da răspuns pt aceasta! Chiar i-am atras atenția diaconului că ne vom vedea la Judecată și să nu spună atunci că nu l-am atenționat.

La terminarea evenimentului, cineva dintre noi l-a talonat pe PS Varlaam câteva zeci de metri, timp în care i-a spus mai multe: despre canoanele încălcate; să se dezică de semnătura de la sinodul din Creta, dar și despre pericolul iadului… PS Varlaam mai mult a tăcut… ca să scape mai ușor…

Pentru paza evenimentului, spre deosebire de anii trecuți nu a mai venit Jandarmeria ci doar un echipaj de treabă de la Politia Locală. Unul dintre polițiști s-a dovedit a fi mai informat asupra urâciunii acesteia cu rugăciunea în comun și chiar s-a bucurat alături de noi.”

Dintre cei prezenți, cei mai mulți au fost cei de alte confesiuni. Iar credincioșii ortodocși au venit unii în mod conștient, iar ații fără să-și dea seama de implicații.

Felicitări și încurajări credincioșilor care au mers să dea o mărturie autentic ortodoxă în limita posibilităților în acest cadru defavorabil!

Însă nu doar Bucureștiul a fost gazda unor astfel de manifestări, ci și alte orașe din țară. Există câteva filmări oficiale (care nu prezintă interes prin conținutul lor, ci doar ca dovadă că au existat), la care ar trebui să se adauge și întâlnirile organizate în diaspora, mult mai expusă unor astfel de concesii nedorite.

Reșița, cu participarea Episcopului Lucian Mic de Caransebeș:

Făget, Timiș:

Italia:

Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință

Învățătura patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.

O credință fără astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa, credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie patristică. Pentru că o râvnă martirică fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare, fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).

Referințele la Sfinții Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai departe.

Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și mărturisitoare

Întâi de toate, este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii, gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple din istoria bisericească:

– Sf. Vasile cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au mărturisit public ortodoxia.

– Ereziarhul Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102) și în cartea Callinici, De vita S. Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa: „popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie nedreptățiți în credință”.

– Sf. Grigorie Palama nu l-a mai pomenit pe Patriarhul de Constantinopol, Ioan Caleca, după ce acesta a început să propovăduiască erezia energiilor create. Consemnarea acestui fapt se găsește într-o Enciclică a lui Caleca.

– Chiar în secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.

Toate aceste exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important, pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de episcopul lor sau de către un Sinod.

Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a pomenirii

Întâi de toate, este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR, intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Din păcate, interpretările oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu merită atenție deosebită.

Însă există mai mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează Biserica.

Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).

Părtășia la erezie

Întâi de toate, trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.

Este de domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10 apostolic[1], comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.

Pomenirea episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul întreruperii pomenirii.

Baza canonică

În afară de canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul 31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.

Este forțată interpretarea canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că, deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul lui, deci nu este o necesitate.

Dimpotrivă, conform canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi. Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire, sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare, nu atât cu cine a fost în comuniune.

Texte patristice

În afară de reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.

De la început este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta sau interpreta după propriile noastre concepții.

Dintre toți Sfinții Părinți, o situație aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el. Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult, nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la Fericitul Augustin.

Anatema Sinodului ROCOR din 1983

Deși Sinodul Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști. „Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care susțin teoria ramurilor.

Sf. Atanasie cel Mare (†373)

Într-o Epistolă către monahi, Sfântul i-a îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în caz că refuză să facă cele cuvenite.

Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.

Revenind la textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe toți și a-i trage la credința sănătoasă.

Sf. Vasile cel Mare (†379)

Pe lângă faptul menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.

De asemenea, el a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară (Epistola 240).

Sf. Chiril al Alexandriei (†444)

În Scrisoarea a 11-a a sa, printre altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol, clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare. În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III Ecumenic din 431).

Nu doar că a păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie, de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea 49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)

Acest Sfânt a fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic (681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf. Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c, 3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].

Un fragment dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai veche (Constituțiile apostolilor), iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus din treaptă.

Mai e de menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.

Sf. Sofronie a fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).

Sf. Maxim Mărturisitorul (†662)

Un colaborator apropiat al Sf. Sofronie a fost Sf. Maxim Mărturisitorul, care a reușit ceea ce nu izbutise Patriarhul Ierusalimului, anume condamnarea sinodală temporară a monotelismului și a susținătorilor lui. Acest lucru s-a petrecut prin Sinodul de la Lateran, Roma, în 649, prezidat de Sf. Papă Martin, unde a avut un rol important teologic Sf. Maxim. Patriarhii de Constantinopol și Alexandria aici au fost declarați depuși din treaptă.

Sf. Maxim este arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.

Câteva citate elocvente:

„Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).”

„Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”

„Eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”

„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie (μυσταγογιαν) vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei.

Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (†847)

Acest Sfânt a urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase găsim în cartea Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos, în care se fac trimiteri la surse istorice primare.

Deja erezia iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui, împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.

Ceea ce ne interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la Împărtășanie.

Față de această atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor, cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict, care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.

Așadar poziția Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a întins între anii ~787-861, din vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).

Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)

În timpul păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din 861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici, care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza rigorismului pătimaș.

A luptat împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea Ecumenic. Totuși atunci nu au fost condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită, iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi evitată și s-a produs în 1054.

Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)

În Apologia pe care o face către împăratul unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4]. Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.

Părinții aghioriți din 1273

În aceeași perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat, după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].

Sf. Grigorie Palama (†1359)

Disputele teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama. Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în 1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot deține oficiul”[6]. La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și, în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în comuniune cu ei.

În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile acestor doi Patriarhi, există apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din comuniune.

Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)

Singurele scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că „pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește. Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].

Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)

Cu toate că observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt. Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine. Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8]. Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.

Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.

Sf. Paisie Aghioritul (†1994)

Atunci când multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).

După cum dau mărturie unii Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”

Sf. Iustin Popovici

A luptat deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de erezie ecumenistă, totuși mărturii credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.

Gheron Iosif Isihastul (†1959)

Deși Gheron Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă, avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din același Potir?”[9]. Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu privire la tema pusă aici în discuție.

Schisma serghianistă

Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.

Concluzii finale

Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde mai multe caracteristici:

– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească (Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de Nestorie), validate de Sfinții Părinți;

– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);

– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;

– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți. Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte, suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).

– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu, iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu, iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.

Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii, pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.

Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul) trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).


[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.

[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante capitolele I-XXI.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[4] Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.

[5] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[6] Viața Sf. Grigorie Palama…, p. 126

[7] Cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 444

[8] Pidalion, Editura Credința strămoșească, 2007, nota 36, p. 37-38.

[9] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 309.

Decizia Sinodului grec cu privire la „autocefalii” ucraineni, contestată în instanță, în timp ce interferențele extra-bisericești persistă

Președintele Greciei și Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Foto: Romfea

Conform unei relatări de presă, Uniunea Ortodoxă Panelenă a contestat la Consiliul de Stat al Greciei decizia luată de Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei din data de 12.10.2019 cu privire la recunoașterea noii structuri bisericești din Ucraina.

Ziarul Orthodox Typos face o prezentare amănunțită a cererii Uniunii Panelene, care se va judeca pe data de 6 martie 2020, vineri la ora 9:30. Până atunci Biserica Greciei este obligată să pună la dispoziție în termen de 30 de zile în copie toate actele care certifică decizia în cauză.

Acțiunea în instanță vizează încălcarea legii care reglementează organizarea Bisericii, mai precis a articolului 19 din Regulamentul de funcționare de la nr. 1/1977 („Despre lucrările Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei”). Trebuie să se constate, conform proceselor verbale, care este necesar să fi fost întocmite, dacă a existat o supunere la vot a deciziei sinodale. Articolul invocat prevede: „La capătul dezbaterii fiecărei teme, când suportă necesitatea luării unei decizii, acestea sunt comunicate de Președinte ca propunere sau propuneri, pentru care este chemat fiecare dintre sinodali să voteze, nefiind permisă eschivarea de la vot…”. Iar articolul 23 impune întocmirea unor procese verbale de către Secretar, asistat de ajutorul de Secretar și supervizat de Secretarul Prim.

Uniunea Ortodoxă Panelenă face apel la poporul credincios să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru o decizie favorabilă și după Dumnezeu.

Au existat bănuieli și acuzații că decizia Sinodului grec a fost luată la presiunea unor factori externi politici. Deși acestea au fost infirmate de Arhiepiscop, presiunile exercitate de Președintele Greciei asupra Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a nu organiza întrunirea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Aman (Iordania) în luna februarie a stârnit noi suspiciuni. Emilios Polighenis, directorul Agenției Romfea.gr, a criticat intervenția Președintelui grec, aducând ca argument că Duhul Sfânt este Cel Care trebuie să intervină în treburile Bisericii, nu oamenii cu interesele lor pământești. Această interferență este o dovadă în plus a posibilelor imixtiuni din trecut.

Având în vedere că factorii politici ar fi influențat hotărârea bisericească în discuție, verdictul instanței superioare va sta în cumpănă între dreptatea dumnezeiască și cea omenească și va fi așteptat cu sufletul la gură.

Biometria: problemă spirituală, socială sau doar de birocrație?

Marți a avut loc dezbaterea organizată de MAI asupra proiectului de lege cu privire la noile acte de identitate. Din filmarea discuțiilor nu rezultă deloc o mascaradă în care „s-a vorbit foarte puțin strict pe proiect” și mai mult despre Antihrist, masonerie și subjugarea prin cip. Nu se poate nega faptul că au existat și intervenții neîntemeiate, cu un discurs panicard și sfidător la adresa autorităților române, dar nu au constituit esența dezbaterii. Au fost și problematizări legate de semnătura electronică puse de anumiți oameni de afaceri, au fost și obiecții pertinente legate de siguranța stocării datelor biometrice. În general, se poate spune că dezbaterea publică ar merita prelungită pe o perioadă mai mare, așa cum se pare că s-a întâmplat în Anglia, și dublată de o informare pe măsură a românilor asupra modificărilor care vor avea loc și impactului lor asupra societății.

Cea mai mare parte din dezbatere (5 ore) se găsește filmată aici:

Există multe detalii tehnice care trebuie cercetate și care nu sunt chiar atât de simple. Se cere un punct de vedere avizat din partea unor persoane competente, mai ales cu privire la securitatea și modul de funcționare a cipurilor din buletinele electronice. Există riscuri majore, cum ar fi: pot fi citite datele de pe cip de la distanță, pot fi sparte aceste informații, instituțiile statului sunt predispuse la abuzuri prin folosirea lor, cum se realizează o imagine facială? Ce garanții există că nu se va forma o bază de date centralizată prin colectarea amprentelor și imaginii faciale? În rezumat, care este utilitatea și siguranța biometriei?

Intervin și probleme legate de restrângerea drepturilor și discriminarea unei categorii de persoane. În primul rând este vorba de dreptul la libera circulație în afara țării, care va fi restrâns pentru cei care nu acceptă cardurile electronice și diferențiat pentru cei care nu acceptă pașapoartele biometrice, care au o valabilitate mult mai mică, de un singur an față de 10 ani a celor cu cip.

Memorii adresate MAI

Sprijinim și considerăm foarte corecte observațiile formulate în cel puțin două memorii adresate reprezentanților MAI. Este vorba de unul redactat de Asociația pentru Libertatea Românilor și unul de către teologul Mihai Silviu Chirilă.

În proiectul de lege nu este exclusă convingător posibilitatea colectării și formării unei baze de date centralizate cu datele biometrice colectate la eliberarea buletinelor electronice. Dimpotrivă, prin art. 10 (3) se prevede ștergerea datelor prelevate cu excepția „cazului în care sunt necesare în scopul prelucrării în conformitate cu dreptul Uniunii și dreptul intern”. Practic nu există o garanție că statul nu va profita de aceste portițe pentru a face o bază centralizată neoficială. Este foarte importantă obiecția din memoriul Asociației menționate mai sus: „regulamentul oferă în mod expres temei juridic pentru stocarea în continuare a datelor biometrice după ridicarea cărților de identitate de către solicitanți pentru situații de excepție nedetaliate în niciun mod și care pot apărea în mod nerestricționat în dreptul intern sau european”.

De asemenea, este important să fie respectat în mod nediscriminatoriu dreptul la libera circulație a cetățenilor care refuză actele biometrice. Uniunea Europeană impune ca actele de identitate să fie electronice pentru a fi recunoscute pe tot cuprinsul ei. Statul român oferă, însă, posibilitatea pentru proprii cetățeni să aibă cărți simple de identitate, ceea ce este corect și meritoriu, dar, în acest caz, ar trebui să ofere măcar posibilitatea ca și pașapoartele fără cip să fie emise pe aceeași perioadă ca celelalte. Acest aspect nu ține de MAI, dar este conex și ne interesează până în august 2021, când se vor elibera noile buletine. În plus, este normal ca noile cărți de identitate să conțină steagul României, nu doar al UE, prenumele părinților și sexul, iar formatul lor să fie mai avantajos. Spre exemplu, cineva a obiectat că imprimarea pe ambele fețe va exclude aplicarea timbrului pe spate la votare. Sunt puncte atinse în cele două memorii, care trebuie clarificate convingător.

Latura spirituală a biometriei

Însă partea care interesează cel mai mult pe credincioșii ortodocși este de natură spirituală, duhovnicească. În acest sens, există deja o poziționare recentă pe acest subiect a Patriarhiei, care nu poate fi neglijată. Ea nu este emisă oficial, ci prin intermediul unei alte agenții de presă, RFI. Iar ceea ce este mai grav, este inconsistentă și inconsecventă în sine însăși. Textul ei este următorul:

”Anumite reacții negative motivate religios referitoare la noile cărți de identitate anunțate de MAI sunt provocate probabil de neînțelegerea deplină a conținutului acestui proiect (explicat de autorități), dar și de temeri excesive și nejustificate din punct de vedere teologic.
Problema cărții de identitate nu este una de natură teologică, ci administrativă. Este vorba despre „identitatea” noastră de tip cetățenesc, nu despre identitatea noastră adâncă, spirituală, religioasă. Așa cum au anunțat autoritățile, „se va crea și posibilitatea de a avea o carte de identitate simplă pentru cetățenii care nu vor carte de identitate cu cip”.
Există, așadar, posibilitatea de a nu opta pentru eliberarea unui asemenea document electronic. Păstrarea acestei opțiuni este foarte importantă și coincide cu respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni.
Hotărârea nr. 638/2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la pașapoartele biometrice, care au suscitat discuții similare în anul 2009, rămâne un reper actual de discernământ și luciditate pentru toți cetățenii creștinii ortodocși:
„Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii și credincioșii să rămână statornici în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului și al morții, să sporească în rugăciune și fapte bune, viețuind creștinește în familie, mănăstire și societate, fără a răspândi panică și îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare”.”

(Exclusiv RFI) Reacția Bisericii față de noile cărți de identitate: ”Sunt temeri excesive și nejustificate din punct de vedere teologic”

Inconsecvența din această declarație constă în afirmațiile contradictorii că „respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni” este important, chiar dacă acestea sunt „temeri excesive și nejustificate”. Dacă ele sunt greșite, nu ar trebui respectate și invers.

Se poate observa grija Patriarhiei de a nu da comunicate asumate deschis, ceea ce este bine, pentru că subiectul este sensibil. Nu putem gira temeri nejustificate sau incoerente; cu acest aspect oricine trebuie să fie de acord. Însă nici nu le putem cataloga astfel doar din condei. Este necesară o abordare mai așezată a subiectului, ceea ce nu a făcut, de fapt, Biserica la nivel oficial. Practic ne aflăm în fața unei poziționări prin care este compromisă orice dezbatere din punct de vedere religios. Însă și Patriarhia se compromite în ochii tuturor, nu doar ai credincioșilor, pentru că dă dovadă de neasumare și neimplicare. Comunicatul său este unul sentențios, dar nefundamentat, distant și servil față de instituțiile statului, mai puțin fidel față de membrii săi și față de capul Bisericii, Care este Hristos. Nu liniștește pe cei impacientați, nici nu convinge pe din afară.

Având în vedere, aceste aspecte, sperăm în reevaluarea acestei poziționări din partea Patriarhiei.

Însă toate temerile pornesc de la îngrijorările creștinilor față de venirea lui Antihrist. Acestea nu sunt doar de acum, ci din vremea apostolilor, când însuși Evanghelistul Ioan spunea că „este ceasul de pe urmă şi, precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (1In. 2:18). Pe de altă parte, Apostolul Pavel îndeamnă la păstrarea cumpătului: „nu vă clintiţi degrabă cu mintea” (2Tes. 2:2), dar avertizează că „taina fărădelegii se și lucrează, până când Cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (2Tes. 2:7). Așadar atitudinea potrivită nu este una de impacientare și panică, ci dimpotrivă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (2Tes. 2:15). Lupta noastră nu este împotriva lui Antihrist, ci pentru Hristos; ea ne aduce curaj și pace, nu tulburare și panică. Însă trebuie să fim în stare să citim „semnele vremurilor” (Mt. 16:3). Așadar această preocupare a existat dintotdeauna și a fost legitimă, dar în limitele ei. Bănuim că se pregătesc condițiile venirii lui Antihrist, dar trebuie să ne concentrăm pe faptele văzute, nu pe cele pe care ni le proiectăm. Adică reacția față de controlul biometric trebuie să fie una argumentată și limpede, nu una de factură superstițioasă. Majoritatea acceptăm și folosim tehnica modernă și nu e normal să ne opunem ei pur și simplu, ci ca ea să nu devină invazivă.

Deocamdată nu vedem vreun pericol apocaliptic, dar cu siguranță există unele de natură totalitară și dominație spirituală, care trimit cu gândul la un viitor regim antihristic. Așa cum a fost necesar ca Biserica să ia poziție față de abuzurile comunismului (indiferent cât a făcut-o sau nu), la fel este de datoria ei și astăzi să avertizeze asupra pericolelor spirituale care pândesc prin modernizarea cardurilor de identitate. Ca să fie mai simplu, așa cum Biserica atrage atenția asupra folosirii greșite a tehnicii electronice, la fel este cazul să-și spună cuvântul și în chestiunea noilor buletine electronice, care comportă riscuri cu mult mai mari decât tabletele, telefoanele smart și PC-urile personale.

Așadar actele biometrice reprezintă o provocare pentru că ele seamănă tot mai mult cu instrumente de control și monitorizare decât cu administrarea resurselor umane. Prelevarea amprentelor stârnește teama unei închisori generalizate. Chiar UE a introdus aceste noi măsuri cu privire la actele de identitate pentru securitate și combaterea terorismului. Dar există riscul major ca în lupta cu unele pericole reale sau imaginare să se ajungă la impunerea unei tiranii fără precedent și nedorită.

Nu doar controlul în sine este discutabil, ci abordarea per ansamblu: combaterea infracțiunilor prin control tot mai ridicat. Acest aspect comportă comentarii de natură duhovnicească, spirituală. Oare chiar este eradicată fărădelegea prin coerciție, ca și cum am fi niște maimuțe care nu știu decât de frică? Educația nu are nici un rol? Omul devine mai bun prin determinări și constrângeri materiale sau prin promovarea unor valori culturale, morale și îndeosebi spiritual-religioase? Oare nu este alungată religia și credința prin această viziune de tip materialist și atee? Cum poate Patriarhia să vorbească de natura strict administrativă a noilor buletine când ele prezintă implicații mult mai profunde? Folosirea excesivă a mediului virtual are conotații etice evidente, cu atât mai mult spirituale. Intruziunea tehnologiei în viața noastră nu este o problemă simplă și nici o banală schimbare de decor. Nu vorbim de folosirea unui patent, clește sau alte scule, ci de instrumente care afectează identitatea spirituală a omului și societății.

Există multe corelații care pot interveni și care marchează tot atâtea pericole. Mulți râd de întrebările legate de 5G; dar posibilitățile de intruziune prin folosirea acestei tehnologii prin exploatarea datelor biometrice sunt înspăimântătoare. Nu folosirea ei doar de către organizații criminale sau de persoane izolate, ci chiar de către state și structurile suprastatale, cum este Uniunea Europeană. Iar pericolele nu sunt doar de control, ci de (re)educare, manipulare și de implementare a diferite ideologii inumane. Cetățenii sunt reduși la nivelul unei populații amorfe și priviți strict ca niște ființe biologice trupești. Biserica nu se poate opune acestei tendințe pentru că nu este un factor de decizie, dar este datoare să o denunțe; altfel nu mai este Biserică, nu-și mai păstrează vocația ei duhovnicească.

Încrederea în organismele supra-statale sau chiar ale statelor este în declin. În ultima vreme, cele mai multe crime și abuzuri nu au fost făcute de infractorii de jos, ci de către organele statului. Să ne amintim de naziști, comuniști, închisorile americane și de nedreptățile statului român de după Revoluție. Înghițim toate aceste amenințări cu jertfă și credință în Dumnezeu, dar nu ne putem da acordul prin acceptarea unor buletine care presupun încolonarea noastră de bună voie în aceste sisteme și orânduiri și viziuni asupra lumii.

Reacții posibile

Având în vedere cum se implementează controlul tot mai strict și mai intruziv asupra noastră, nu poate fi exclus refuzul noilor acte de identitate, chiar și al celor simple, ca măsură de protest și protecție până la clarificarea statului și funcționalităților lor. Ne dorim o atitudine cât mai lucidă și clară, însă, în condițiile date, de netransparență și neîncredere, este bine-venită și opoziția brută.

Ar trebui structurate mai bine toate temerile și obiecțiile de natură juridică, spirituală și de ordin tehnic pentru a avea o imagine cât mai clară asupra opțiunilor care ne stau în față. Însă acest articol nu face decât să atragă atenția asupra unor chestiuni stringente și exprimă mâhnirea profundă față de abandonarea misiunii bisericești de care dă dovadă Patriarhia în mare măsură.

Facem trimitere și la un studiu mai vechi (2009), interesant și destul de bine documentat al Părintelui Mihai Valica, în care se prezintă succint pericolele care intervin prin biometrie. Sau observațiile structurate aici. Acestea reprezintă un punct de plecare, dar îndeosebi opiniile exprimate de Sinoade Locale și Părinții duhovnicești contemporani, care nu sunt puține, toate indicând pericole duhovnicești, nicidecum simple acțiuni administrative. O compilație a acestora poate fi consultată în cartea Identitatea și libertatea omului în Ortodoxie (Ed. Predania).

Nu căutăm să stârnim impacientarea și panica, dar nici nu putem ignora amenințările spirituale și sociale evidente de anvergură mare, care se întrevăd prin implementarea noilor acte electronice. Ele afectează și pe cei care nu le vor primi pentru că au impact asupra întregii populații, nu doar individual și, de aceea, trebuie avertizat cât mai responsabil asupra acestui fenomen și insistăm asupra lui.

Proxenetism şi trafic de persoane la baza militară americană Mihail Kogălniceanu

Cotidianul.ro publică astăzi un articol, pe care îl anunţă ca fiind primul dintr-o serie de astfel de materiale, în care este prezentată plângerea penală formulată de Ana-Maria Nuciu, fostă angajată a bazei militare americane de la Constanţa – Mihail Kogălniceanu, pe un post de traducător.

Plângerea penală descrie fapte grave, care se circumscriu infracţiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, de trafic de persoane şi de constituire grup infracţional organizat. Plângerea devoalează o complicitate deplină între autorităţile române şi militarii americani cu privire la exploatarea sexuală forţată a unor tinere în interiorul bazei militare.

Modalitatea de structurare a plângerii, situația de fapt descrisă, cu trimitere spre proceduri naţionale înregistrate în sistemul de evidenţă a cauzelor penale, probele invocate în scris şi raţionamentele de sprijin, fac împrejurările semnalate, deşi neconfirmate, să apară ca fiind foarte credibile. Plângerea publicată de Cotidianul.ro mai face vorbire despre alte cauze penale care par să fi fost clasate nelegal sau înregistrate defectuos pentru a fi zădărnicită cercetarea penală şi aflarea adevărului.

Este de asemenea important de subliniat faptul că împrejurările denunţate în această plângere sprijină ipoteze de lucru care, în mod inexplicabil, nu(!) au fost luate în calcul de autorităţile care au avut în cercetare dosarul fetelor răpite la Caracal, ipoteze de lucru care au fost agresiv denunţate de presa centrală ca fiind aiuristice, neîntemeiate sau rodul unor activităţi de propagandă.  

În lumina celor relatate astăzi, considerăm că respectivele suspiciuni şi pistele invocate anterior de presa locală, cu privire la cazuri în care, la Caracal, ar fi fost răpite fete minore pentru a fi exploatate sexual de către militarii americani de la baza militară de la Deveselu, primesc elemente probatorii de sprijin şi reprezintă indicii mai mult decât rezonabile pentru a fi luate în considerare într-o anchetă penală.

Având în vedere neputinţa aparentă a organelor de urmărire penală de a cerceta în mod credibil faptele denunţate, considerăm că se impune ca presa să preia şi să documenteze, în continuare, elementele prezentate în articol şi să existe o solidarizare a societăţii civile cu persoana denunţătoare. Liniştea mediatică ce însoţeşte acest subiect şi modalitatea nefirească în care aceste chestiuni se sting în atenţia publică sugerează existenţa unor interese directe pentru muşamalizarea faptelor denunţate. Niciunul dintre marile situri de presă din România nu a preluat până la acest moment ştirea care, în mod obiectiv, este una de interes naţional.  

Nu în ultimul rând, subliniem curajul deosebit al doamnei Ana-Maria Nuciu (profil facebook) care îşi asumă în mod public răspunderea pentru faptele denunţate, fapte despre care, aparent, ar fi avut cunoştinţă un număr impresionant de persoane, inclusiv militari români, poliţişti şi procurori, dar care au ales să rămână în pasivitate.  

Sursă imagine: Cotidianul.ro

Având în vedere lipsa de interes pe care o suscită această știre din partea presei centrale, vă îndemnăm să parcurgeţi articolul publicat de Cotidianul.ro şi să menţineţi subiectul în atenţie:

DOCUMENTE / Bordelul din baza militară americană de la Kogălniceanu

Ana Maria Nuciu a fost pînă anii trecuţi traducătoare în baza militară americană de la Kogălniceanu. Totul părea să fie normal, pînă cînd Ana Maria descoperă că în această unitate militară ce aparţine forţelor NATO funcţiona un adevărat BORDEL, în care veneau fete minore pentru a satisface dorinţele unor militari, mai ales ale comandantului bazei „Black Sea Area Support Team”, OTTO BUSHER, ajutat de mîna lui dreaptă, plutonier adjutant principal al BSAST, LLOYD SPARKS!

update│Săptămâna de urâciune prin „rugăciune ecumenică”

Update: Din neatenție, articolul în forma inițială făcea referire la o slujbă la care ar fi participat însuși PF Patriarh Daniel. Însă era vorba despre o știre din alt an (2015). Cum linkul mi-a fost semnalat de altcineva și nu era menționată data postării în acel material, a intervenit o confuzie, crezând că e vorba de anul acesta.

A început deja așa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor”, care se desfășoară în perioada 18-25 ianuarie. Am numit-o urâciune după cuvintele Mântuitorului: „când veți vedea urâciunea pustiirii șezând în locul cel sfânt…” (Mt. 24:15). După interpretarea patristică, aceasta se referă la așezarea fărădelegii în Biserică, după cum se întâmplă la aceste rugăciuni împreună cu ereticii.

Programul slujbelor pentru București nu include participarea PF Patriarh și nici în Catedrala Patriarhală nu sunt anunțate astfel de evenimente, după cum se procedează după Sinodul din Creta (2016). Totuși Biserica Ortodoxă nu s-a retras cu totul din această mișcare trădătoare, ci doar desemnează biserici parohiale mai mici în care să fie găzduite aceste întâlniri ecumeniste. Anul acesta biserica ortodoxă denumită „Mănăstirea Cașin” va fi ultima stație a programului.

Reacțiile de opoziție față de Sinodul din Creta se vede că au dat roade și măcar presiunile au dus la marginalizarea evenimentului ecumenist din partea Patriarhiei. Dar nu se înregistrează încă o abandonare totală, așa cum ar fi normalul cu care deja nu mai suntem obișnuiți. Așadar contracararea ecumenismului trebuie să continue până la un rezultat concret, adică ieșirea Ortodoxiei din mișcarea ecumenică.

Mai trebuie să remarcăm că se vor organiza rugăciuni în comun în această săptămână nu doar la București, ci și în alte multe Episcopii, deși nu în toate. Astfel, la Iași Mitropolia, un centru important bisericesc la nivel național, nu include în programul său participarea ortodocșilor, spre cinstea ei în această privință. În schimb, există alte Episcopii care vor face acest lucru, cum ar fi: Episcopia Caransebeșului, Episcopia Tulcii, iar la Oradea va fi inclusă și comunitatea evreiască în program.

Este de prisos să mai spunem că trebuie evitată de către credincioșii ortodocși participarea la astfel de momente, ci chiar ar trebui boicotate și denunțate ca niște trădări de credință.

Pulsul realității din teren (comentariu de la Sara): Trist… Poate ca la Patriarhie nu s-a slujit, dar la Catedrala Sf. Iosif (a catolicilor), pe 18 ianuarie, PS Varlaam a primit apa “sfintita” de “episcopul” catolic, a binecuvantat pe “diaconul” catolic sa citeasca din Sf. Evanghelie ortodoxa. A fost plimbata Sf. Evanghelie ortodoxa de catre catolici si s-a tamaiat cu cadelnita ortodoxa, doar ca nu stiau catolicii sa o foloseasca. In plus PS Varlaam a rostit aproape fiecare rugaciune cu cei de alte confesiuni. Si-a facut cruce pentru unirea “bisericilor”. A fost foarte evlavios

Totuși Patriarhul Ierusalimului (și nu doar el) are dreptul și datoria să aducă ordine în Ortodoxie!

Semnalăm și redăm în românește un text important despre competența Patriarhului de Ierusalim și a oricărui Întâistătător de Biserică autocefală de a convoca un Sinod cu caracter panortodox în caz de necesitate, cum este situația ucraineană. Textul survine ca o replică, după cum se va constata, la un alt articol ce dorea să argumenteze că sunt justificate canonic criticile aduse inițiativei Patriarhului Teofil de a întruni o consfătuire între Întâistătătorii ortodocși luna viitoare.

Și totuși Patriarhul Ierusalimului poate (și se impune) să convoace Sinod cu caracter panortodox!

de Nicolae Manni, cadru didactic

După așteptata respingere a convocării Patriarhului Teofil al Ierusalimului atât din partea Patriarhului Bartolomeu[1] al Constantinopolului, cât și din partea Arhiepiscopului Ieronim[2] al Atenei, s-a mobilizat și dr. Anastasie Vavuskos[3], recent cinstit de k. Bartolomeu cu rangul de „Arhonte Asikrit”, cu scopul de a îndreptăți, din punct de vedere al dreptului bisericesc, această poziție de respingere.

Deci dl. Vavuskos, în articolul său recent cu titlul «Poate Patriarhul de Ierusalim să convoace sinod cu caracter panortodox?»[4], susține că Patriarhul Ierusalimului nu poate să convoace un astfel de Sinod.

La această opinie a ajuns după ce mai întâi a cercetat, precum el însuși scrie, «dacă din punct de vedere al tradiției bisericești este obiceiul sau cel puțin există vreun precedent să convoace Patriarhul Ierusalimului sinod și mai ales cu caracter panortodox».

În cercetarea sa, scrie, a localizat un Sinod, după cel apostolic din 48, și concret Sinodul din 1672 din Ierusalim, sub președinția cunoscutului Dositei al Ierusalimului, care, totuși, după cum foarte corect l-a evaluat dl. Vavuskos – și sunt de acord absolut cu dânsul – nu a fost cu caracter panortodox, ci «a) a fost local, b) a fost convocat nu la prima mână, ci ca o continuare al Marelui Sinod din Constantinopol, c) prin deciziile sale a urmărit să susțină și să întărească deciziile sinodului precedent din Constantinopol și nu să le pună la îndoială ».

Totuși propria mea cercetare, pe care o fac publică aici, a localizat nu unul, ci trei Sinoade cu caracter panortodox, pe care le-a convocat Patriarhul Ierusalimului, pe care le prezint îndată, încât să fie demonstrat dreptul canonic (și) al Patriarhului Ierusalimuului (dar și al oricărui al Întâistătător, când este primejduită Biserica) să convoace Sinod cu caracter panortodox:

a) Duminica Cincizecimii, anul 763, Patriarhul Teodor I al Ierusalimului (745-771) a convocat Sinod la care au participat Patriarhul Cosma al Alexandriei (727-755) și Patriarhul Teodor al Antiohiei (751-773), cu episcopii de sub ei, și care a avut caracter panortodox, condamnând iconoclasmul[5]. Faptul că Patriarhul Constantin II de atunci al Constantinopolului nu a participat la el – era un organ al fanatismului iconomah al împăratului Constantin Copronim și a fost anatematizat după moarte de Sinodul VII Ecumenic – nu cumva îi micșorează caracterul panortodox al acestui Sinod, a cărui mărturisire de credință împotriva iconoclasmului a fost recunoscută[6] și în actele Sinodului VII Ecumenic? Desigur că nu!

b) În aprilie 836, în a doua fază a iconoclasmului, perioadă în care pe tronul de Constantinopol se găseau în principal Patriarhi iconomahi, Patriarhul Vasile al Ierusalimului (820-838) a adunat «foarte mare mulțime pentru închinarea sfintelor icoane, fiind de față și Patriarhul Hristofor al Alexandriei (817-841) și Iov al Antiohiei (813-843), cu chip de Sobor general, adunându-se pentru ortodoxie »[7]. «S-au adunat cu ei și o sută optzeci și cinci de episcopi, o sută optzeci și unu de egumeni și o mie o sută cincizeci și trei de monahi»[8]. Sinodul a trimis o Scrisoare împăratului iconomah Teofil, pe care a scos-o la lumină neobositul Ioan Sakelion în ediția aferentă[9], în care iese în evidență importanța acestui Mare Sinod,  cu un caracter neîndoielnic – după cum poate să concluzioneze ușor oricine din cele de mai sus – panortodox!

c) În 1443, Patriarhul Ioachim al Ierusalimului (1431-?) «a convocat un Sinod la care au fost de față Patriarhii Filotei al Alexandriei (1435-1459) și Dorotei al Antiohiei (1435-1452) și Mitropolitul Arsenie al Cezareei»[10]. Sinodul, care a avut caracter panortodox, a condamnat unirea mincinoasă de la Ferrara-Florența și totodată a condamnat la oprire de la slujbă (și afurisire pe cei care se opun deciziilor lui) pe Patriarhul latinofron Mitrofan II (1440-1443) împreună cu persoanele pe care le-a hirotonit el, care, după cum scrie același act sinodal, «pe care i-a trimis ca pe niște urâciuni ale Mitropoliilor și întinăciuni episcopale pretutindeni în dumnezeieștile și sfintele scaune ale Sfintei și Marii Biserici a Constantinopolului, ca și cum ar fi supuse teritoriului său»[11]!

Deci, pe baza acestor elemente neîndoielnice, Patriarhul Teofil al Ierusalimului poate fără îndoială să convoace Sinod cu caracter panortodox și nu numai cu Întâistătătorii chemați, ci în general cu Arhierei ai Bisericilor Ortodoxe și care Sinod este dator să ia poziție împotriva acuzațiilor împotriva Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol (pentru opiniile eretice, acțiunile schismatice și depășirea granițelor) și să pună bazele pentru un Sinod Panortodox adevărat, la care prin regula Adevărului – și nu interesele SUA, ale Vaticanului sau ale altor puteri neortodoxe – trebuie să fie cercetate toate chestiunile care preocupă Biserica Ortodoxă în ultimul veac.

În acest mod, Patriarhul Teofil al Ierusalimului se arată vrednic de înaintașii săi arătați mai înainte și va demonstra că, deoarece respectă Ortodoxia, cunoaște perfect poziția și competențele Patriarhiei de Constantinopol, care nu constituie «suprabiserică» de tip Vatican, ci Biserică soră cu celelalte Patriarhii, care sunt datoare să revină la drumul drept – de vreme ce acesta, din păcate, se abate și se străduiește să imite Vechea Romă în căderea ei[12] – , și să nu fie atrase și ele împreună cu ea.


[1] «Nu» din partea lui Bartolomeu către Teofil al Ierusalimului (https://theodosie.ro/2020/01/13/adeptii-schismei-ucrainene-refuza-dezbaterile-din-principiu-sau-de-frica/). Totuși prin această poziție îndeptățește absolut pe cei care-l acuză că se poartă ca un «Papă al Răsăritului», care nu dă socoteală nimănui…

[2] Nu este câtuși de puțin întâmplător că declarația Arhiepiscopului a venit după întâlnirea pe care a avut-o cu ambasadorul american la Atena, Geoffrey Payatt!

[3] https://www.voria.gr/article/to-offikio-tou-archonta-asikriti-ston-vavousko-apo-ton-patriarchi/

[4] https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/34626-mporei-o-patriarxis-ierosolumon-na-sugkalesei-sunodo-panorthodojou-xaraktira/

[5] Χρυσοστόμου Παπαδόπουλου, Ιστορία της Εκκλησίας Ιεροσολύμων, έκδ. β΄, Αθήνα, 1970, σελ. 329.

[6] Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Amplissima Collectio, Vol. 012, p. 1135.

[7] Χρυσοστόμου Παπαδόπουλου, ό.π., σελ. 361-362.

[8] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία περί των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σελ. 694-695.

[9] Ιωάννης Σακκελίων, Επιστολή Συνοδική των αγιωτάτων Πατριαρχών της εώας λήξεως, Αθήνα, 1864.

[10] Χρυσοστόμου Παπαδόπουλου, ό.π., σελ. 483.

[11] Ibidem, p. 484.

[12] Νικολάου Μάννη, Η Νέα Ρώμη στα χνάρια της Παλαιάς; https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/01/blog-post_17.html/