„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură”,
nici înregimentare socială,
„ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17);
„nu este din lumea aceasta” (In. 18:36).
Biserica nu este normal să alunece într-o luptă de supraviețuire, ceea ce ar însemna o degradare inacceptabilă a menirii ei, ci spre înviere. Iar fiecare credincios are datoria să se păstreze în unitatea ei duhovnicească, nu doar în limitele formale, care nu-i asigură mântuirea. Cărămizile care constituie organismul, trupul lui Hristos, trebuie să se silească să fie vii în Duhul Lui, Care dă viața cea adevărată. Altfel, nu doar că se dărâmă șandramaua instituției ecleziastice, ci se pierde și mântuirea personală a fiecăruia. Este multă durere să se lupte cineva să fie viu pe când alții trag în jos, în moarte, fiind formal în același trup, dar despre această cruce cumplită trebuie vorbit răspicat. Nu urechilor, nici la megafoane, pe internet sau în piețe, ci „de pe acoperișuri”, cu îndrăzneala cea bună către inimi poate împietrite, poate amăgite, din conștiința noastră amorțită, dar nu cu totul adormită.
Trăim împreună asaltul care pare a fi cel de pe urmă la adresa credinței drepte. Suntem datori să știm să reacționăm cum se cuvine, fără rest, fără bravadă, fără exagerări, cu credință în Hristos și cu dragoste unul față de altul. Acestea două cred că rămân fundamentul unei bune dispoziții duhovnicești față de provocările care ne împresoară.
Dintre credincioși, de-a lungul timpului, mulți au fost trași de diferite erezii în afara corabiei mântuitoare. Nu unitatea cu aceștia este preocuparea, deși este de dorit să se întoarcă și ei, să vină pe calea cea bună, dar importantă este păstrarea unității ca integritate pe care ne-au lăsat-o moștenire Părinții și înaintașii pe temelia cea tare pusă de apostoli. Așadar, în primul rând, căutarea „unității ecumenice” nu intră nicidecum în socoteala duhovnicească.
Unitatea duhovnicească a Bisericii
Întâi de toate trebuie știut ce este unitatea Bisericii și de ce este ea importantă.
La nivelul rigid și formal dogmatic, elementele de unitate ale Ortodoxiei sunt integritatea dogmelor și comuniunea euharistică. În acest sens, Părintele Stăniloae afirmă că „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață ontologic-pnevmatică în Hristos” (TDO, vol. II). Aceasta se reflectă în slujbe, care ar trebui să fie expresia unui adevăr asumat de fiecare în viețuirea sa. Comuniunea ar trebui să vină din trăirea laolaltă a învățăturii ortodoxe, care se concretizează în Împărtășanie.
Dar, dincolo rigiditatea unor formule dogmatice necesare, cuvintele lui Hristos sunt relevante: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat… sfințește-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul. … Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In. 17: 9, 17, 21). Ceea ce uimește este că unitatea Bisericii nu constă în coeziunea dintre credincioși, ci vine din unirea fiecăruia în parte cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin împlinirea poruncilor și mărturisirea credinței; provine din strâmtorarea la care este supusă Evanghelia în lume. Avem de-a face cu o logică duhovnicească, nu pământească.
Se ivește și unirea dintre credincioși, dar ea este dată de înrudirea lor duhovnicească, de faptul că fiecare devine unitar în sine, integru și nedezbinat în conștiința sa. Iar prezența lui Dumnezeu în suflet inspiră și dragostea adevărată față de aproapele de la sine sau, mai bine zis, de la Hristos. Nu putem noi construi o înțelegere mai bună între oameni decât poate să insufle Duhul Sfânt în fiecare. Mai precis, nu se poate fără aceasta.
Desigur că se construiesc democrații, frății, societăți de într-ajutorare, care sunt bune, dar adeseori nu pot suplini ceea ce ne lipsește: împăcarea conștiinței și mângâierea duhului din noi. Sunt necesare toate cele materiale, dar, fără împlinirea lăuntrică, dispar ca fumul. Acest gol are menirea să-l împlinească Biserica prin tot ce face, prin acte caritabile, slujbe, propovăduirea ei. Doar că aceste mijloace trebuie să transmită seva: adevărul lui Dumnezeu, care eliberează din robia morții. De aceea nu poate fi trădare mai mare decât să se dezică de această misiune, rezumându-se la niște formalități, devenind parte a acestei lumi.
Loviturile contemporane la temelia unității ortodoxe
Dintotdeauna diavolul, stăpânitorul acestei lumi, prin uneltele sale, a încercat să deturneze Biserica prin prigoane, prin erezii sau prin alte păcate smintitoare. Dar ea s-a regrupat pe temelia cea tare, adică pe Hristos, și de aceea s-a numit Ortodoxie (dreaptă credință și slăvire). În aceasta s-a concentrat totul, în corectitudinea dogmelor mântuitoare. Din ele izvorăște toată virtutea pentru că nu sunt niște reguli și definiții goale, ci realități care schimbă sufletul, insuflă teama și cutremurul pocăinței, al fricii de Dumnezeu.
Însă înfricoșătoare este lupta care se dă nu doar spre a nu fi urmată viețuirea morală în Hristos, dar chiar să fie călcate în picioare cele mai de temelie învățături, care dau consistență viețuirii creștine. Acum mai perfid ca oricând. Dacă nu se poate cu lepădarea totală, măcar cu un mic compromis, cu o strângere de mână cu erezia, cu pervertirile din societate, cu orice.
La modul concret, ecumenismul, comunismul, schismele (îndeosebi cea ucraineană), cochetarea cu puterile seculare sunt ispitele de astăzi concertate. Sinodul din Creta, atacul homosexualității, dezbinarea între Bisericile Locale sunt tot atâtea forme care afectează nu doar la nivel instituțional, ci și conștiințele credincioșilor și bunul mers al lucrurilor. Dintr-o concesie în alta, se construiește un întreg asediu, căci fiecare cedare slăbește și cedează teren mai spre interior.
Putem fi indiferenți la toate acestea ca și cum nu au importanță? Cred că este evident că nu tocmai pentru că războiul este unul la nivelul conștiinței, al verticalității, nu al strângerii din dinți. Însă nu orice reacție este pe măsura Evangheliei fie mai ales prin cedări, fie prin rigorism nepotrivit.
Păstrarea adevărului de credință
Prima provocare este aceea de a nu ne abate de la adevărul dogmatic, care este unul mântuitor, cum am mai subliniat. Este cea mai scumpă comoară a Bisericii, păstrată prin eforturi uriașe, prin mărturisitori înțelepți și de neclintit.
Nimeni nu poate spune că deține adevărul. Totuși nimeni nu poate spune că nu-l poate cunoaște sau recunoaște. Aceasta pentru că el este aprofundat în taina inimii, nu doar pe buze sau în urechi. Unii l-au iubit, alții se tem de el, iar alții îl defaimă, dar este la îndemâna tuturor cu puțin efort.
Disputele dogmatice au fost întotdeauna crunte, greoaie. Adeseori ele nu au stat doar în știință, fie ea și duhovnicească, ci în impuneri și manevre politice și bisericești, dar și în reacții de mărturisire până la capăt. Lupta pentru puritatea conștiinței dogmatice, în care au stat în linia întâi Sfinții Părinți, a fost una care a fost tranșată la nivelul cuvintelor, al înțelesurilor și formulelor corecte, însă și cu jertfă și trudă multă.
Așadar este firească orice dezbatere asupra învățăturii sănătoase pentru că așa a fost mereu, firea noastră învață, se convinge. În acesta stă esența, în argumente, nu în forța brută. Cine își impune adevărul său dă dovadă că este străin de el. Iar aceasta se întâmplă nu doar prin evitarea discuțiilor, ci și prin purtarea lor nepotrivită.
În plan concret, consider că este nocivă atât atitudinea ierarhilor care-și apără abaterile lor (direct sau prin interpuși), cât și extrema formată în general din unii nepomenitori care se proclamă deținători absoluți ai adevărului și îi cataloghează drept eretici chiar și pe cei care nu susțin dogme greșite, ci doar refuză să se despartă de clericii Bisericii. Fără o decizie sinodală, ca întotdeauna, nimeni nu poate stabili propriile sale opinii și reguli, altfel este atacată tocmai unitatea Bisericii. Unii provoacă destabilizarea prin abaterile lor, iar alții o agravează prin lipsa de răbdare și înverșunare.
Însă totul pornește de la lipsa de flexibilitate a ierarhilor. Nu doar că nu-și recunosc greșelile sau nu explică limpede confuziile, ci refuză chiar și dreptul clerului inferior de a întrerupe pomenirea în caz de erezie, cum este situația cu ecumenismul semnat în Creta. Acest despotism este în stare să nege și canoanele bisericești (15 I-II, 31 apost.) și tradiția ortodoxă. Din păcate, această convingere este doar un slogan menit să discrediteze și să radicalizeze pe oponenții lor (care nu ar trebui să cadă în această capcană). Dar și mulți dintre clericii și credincioșii mai sinceri au căzut și chiar au propagat această falsă concepție. Oare nu tot dintr-o încrâncenare nepotrivită? Oare nu sunt prin aceasta vinovați în fața lui Dumnezeu pentru subminarea unor reacții corecte? Sigur că pot fi criticate exagerările, cum ar fi impunerea obligativității nepomenirii, dar nu negat acest drept canonic și, mai ales, nu caterisiți preoții care recurg la acest gest corect.
Dar, dincolo de faptul că adevărul provoacă polemici și neînțelegeri ascuțite din cauza minciunii din inimi, cel mai important este că el trebuie apărat, mărturisit. Fără compromisuri, fără lipsuri, după puterea fiecăruia. Însă principalul viciu care bântuie acum este că fiecare se crede neînsemnat și nevrednic dintr-o falsă smerenie. Dar de mântuire se simte cineva atât de nevrednic, încât să renunțe la ea sau la nădejdea ei? Ca mădulare ale Bisericii, avem datoria nestrămutată să păzim regulile și învățăturile lui Hristos dacă ne socotim parte a ei. Unul mai mult, altul mai puțin, dar în direcția cea bună, nu punând umărul la toate intoxicațiile și deraierile.
Deci ar trebui sprijinit demersul pentru lămurirea oricăror abateri, cum sunt semnăturile în Creta, și susținute cultul și morala Bisericii. Măcar prin a nu mai valida activ sau pasiv pozițiile greșite, dacă nu chiar prin combaterea lor. Nu există neutralitate în raport cu adevărul, iar cei mai mulți, din frică, oportunism sau neînțelepciune, susțin tocmai minciuna. Iar acest lucru se întoarce împotriva trupului eclezial și a propriei lor mântuiri. Este elocvent exemplul Apostolului Petru, care a trebuit să-și plângă păcatul lepădării de Hristos și să-i întărească și pe ceilalți în credință.
Toate acestea pentru că adevărul are valențe puternice morale, este apăsător, are exigențele lui asupra conștiinței și comodității. Iar mai mult, adevărul evanghelic scoate sufletul din cei fățarnici pentru că nu-l pot primi, dar și din cei smeriți până să-l slujească.
Asceza cea bună în Biserică
Strâns dependente de adevăr sunt morala și spiritualitatea ortodoxe. Nu doar că izvorăsc din credința și frica de Dumnezeu, dar acestea sunt și semne, dovezi și garanții ale prezenței lui Dumnezeu prin smerenie, dragoste, curăție, blândețe, comportament nefățarnic.
Nu se poate despărți spiritualitatea de dogmă pentru că se alunecă într-un creștinism crud (sau dimpotrivă, insipid, sentimentalist). După cum spunea Părintele Sofronie, trei lucruri sunt de neconceput: „o credință fără dogmă, un creștinism în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”. Toate sunt legate între ele și sunt un fel de a concentra unitatea în Hristos.
Nevoința ortodoxă urmărește curăția sufletului și dragostea și purtarea sarcinilor aproapelui. Este necesară pentru că, fără efort și trudă, nu poate răsări nimic bun. A dobândi virtutea din credință este o artă a artelor și un efort dumnezeiesc. Spiritualitatea Părinților trezvitori, isihaști s-a concretizat în atâtea cărți despre asceză. Tocmai pentru că este de la Dumnezeu este atât de perfectă și bine conturată. Patericul și Viețile Sfinților reprezintă aplicarea învățăturii de sus.
Legătura strânsă și tainică între strădania omenească și lucrarea harului reprezintă cheia faptelor bune adevărate, plăcute lui Dumnezeu. Străpungerea inimii, pocăința încordată, părerea de rău sunt cele care schimbă inima, dar și legătura cu aproapele. Pe dinăuntru, nu doar de fațadă.
Se poate spune că rugăciunea este cea care definește morala creștină. Nu în înțelesul restrâns, ci ca lucrare care îmbrățișează și ghidează toată trăirea ortodoxă trezvitoare. Sau, altfel spus, isihasmul (liniștirea) reprezintă modul slujirii corecte a lui Dumnezeu și de dobândire a mântuirii, pe care l-au promovat Sfinți precum Grigorie Palama și Paisie Velicicovski. Nu ca și cum doar aceștia au fost adepții trăirii ascetice, ci ei l-au repus în valoare. De fapt, toți marii Părinți din vechime, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Spiridon și toți ceilalți mucenici și cuvioși s-au nevoit în lupta cea bună, care i-a mânat să apere puritatea Ortodoxiei ca pe singurul lucru de preț.
Au existat și catolici care s-au dedicat problemelor de credință, care chiar au și murit pentru ea, ba au apărut și protestanții, care au încercat să reformeze și să „îndrepte” greșelile, dar într-un duh cu totul străin de Evanghelie. Aceste erori și oricare altele de poziționare duhovnicească trebuie evitate pentru că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1:5).
Din păcate, a cam apus vremea când păstorii cu cuget bun se luptau și izbuteau să reașeze corabia Bisericii pe calea cea dreaptă. Atunci se ridicau mulți în apărarea credinței. Astăzi sunt foarte puțini, iar masa celor care apostaziază subtil sau fățiș pune o povară grea. Comunismul a trecut cu trădările lui, iar clerul, cei vinovați, nu s-au pocăit, nu au denunțat public nimic din abaterile de la credință făcute, lăsând deoparte păcatele personale. S-a instaurat un soi de serghianism, de pactizare cu puterea statului pe mai departe. În acest sens, îmi vine în minte indignarea Părintelui Iustin față de naivitatea mea când am zis că Biserica a trecut cu bine prin comunism. Acum înțeleg mai bine. Am supraviețuit, dar am pierdut enorm din puterea învierii, din gustul vieții adevărate, am fost puși pe o altă cale, a obișnuirii cu compromisurile. Probabil o vom pava până când taina fărădelegii nu va mai avea cine să o împiedice (2Tes. 2:7).
Nu este normal să părăsim Biserica, să ne dezicem cu totul de ierarhie, cu atât mai mult a face grupări paralele. Însă este imperios necesar, după umila mea părere, să nu ne rușinăm de Hristos. Nu doar ca masă a credincioșilor, ci și fiecare în parte. Totul poate fi pierdut într-o clipă, toate cele materiale. Dar… și sufletul ni-l putem pierde tot într-o clipă și chiar clipă de clipă.
In momentul de fata asistam pe viu la distrugerea statelor ortodoxe, bineinteles prin interpusi, pai uitativa de exemplu ce indivizi au ajuns in functii de conducere: Romania cu presedinte si prim ministru sectari, Grecia cu conducere atee, Ucraina cu conducere sectara, Serbia cu prim ministru lesbiana, Muntenegru cu conducere sectara, Macedonia ex yugoslava deasemenea, oare cum va suna asta?! Apropo de Muntenegru, mai multi preoti arestati impreuna cu credinciosi, pasibili cu inchisoare de pina la 12 ani
De acum asta ne asteapta si pe noi, va fi mai rau ca in comunism! Dna Aspazia Otel Petrescu m-a avertizat in urma cu cativa ani!
Mi se pare foarte bun articolul pentru că sintetizează într-o perspectivă mai largă atât chestiunile ce ţin de dreapta credinţă cât şi cele care privesc vieţuirea credincioşilor într-o cetate secularistă. Am înlocuit în fruntea blogului nostru, pentru categoria Mărturie, articolul despre Ortodoxia inimii asaltată de duhul vremii cu acesta, deşi cred că cel anterior ar fi putut să fie păstrat acolo încâ vreo 3-4 ani. Doamne, ajută!
Un titlu atat de puternic si revelator, care te hraneste instantaneu cu doza de adevar, dupa care tanjim din ce in ce mai intens in ultimul timp, nu putea sta decat in fruntea unui articol care are darul de a ne clarifica, confirma si intari in rezistenta duhovniceasca.
Multumim parinte, pentru vrednica si ziditoare osteneala !
Doamne ajuta !
Hristos a-nviat !
Mă iertati !
OFF TOPIC:
Poporul român dreptslăvitor creștin RESPINGE cu tărie îndrumările necredincioase ale Patriarhiei apărute pe basilica.ro. ESTE R E S P I N S!
Propun ANCOM-ului sa inchida site-ul basilica.ro întrucât propulseaza fakenews cu privire la molipsirea bolii prin obiectele de cult sfințite si prin sărutarea Sf. Icoane si Sf.-lor Moaște …si totodată induce publicului ortodox necredință, neîncredere si panică !
Rugam ANCOMsa ia măsurile necesare.
Va multumesc.
Doamne ajuta
P.S. : cu privire la spovedania de la 1
m fără atingere:
Arhim. Cleopa Ilie :
„Taina Marturisirii sau a Spovedaniei, este una din cele sapte Taine si cuprinde patru parti.
Prima parte este durerea inimii pentru pacate. Sa-i para rau si sa planga pentru pacatul prin care a suparat pe Dumnezeu.
A doua este spovedania prin viu grai la duhovnic.
A treia este facerea canonului, prin hotararea in fata preotului ca-l va face.
A patra parte, cheia Sfintei Spovedanii, este dezlegarea pacatelor, prin punerea mainilor preotului pe capul credinciosului. Acesta, dupa canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, se numeste epicleza duhovniciei, adica venirea Duhului Sfant peste capul celui ce s-a marturisit curat. Ca nu se poate incheia taina Sfintei Spovedanii, decat atunci cand a pus preotul mana pe capul celui ce se marturiseste, dupa cum arhiereul pune mana pe capul diaconului sau al preotului, cand il hirotoneste si vine Duhul Sfant prin succesiune apostolica.
Deci, la fel si aici, Duhul Sfant vine prin mana preotului, sa dezlege sufletul care s-a spovedit.
Dar spovedania, fiind o spalare sau un botez duhovnicesc al sufletului, dupa Botezul cel dintai, este o taina prin care se iarta pacatele omului prin dezlegare de la duhovnic si este bine sa se faca cat mai des.”
DOCUMENT DOMNESC
Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru despre vremurile din urmă ale Moldovei, de la mitropolitul Varlaam
După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă dreapta credinţă.
Amestecurile de credinţă drept-măritoare, cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi [socotite a fi, n.a.] o urâciune şi o urgie în faţa lui Dumnezeu.
Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.
Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase.
La vremea din urmă, o fiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.
Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o ruşine, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii.
Vor defăima obiceiurile creştineşti, dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sângele creştinesc. Mare urgie va fi atunci.
Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios.
Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru ne mai întâlnit în curgerea timpului în Moldova.
Biserica strămoșească va fi rușinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujba veşnică, vor lepăda sfântul chip şi făgăduința înaintea lui Hristos, dedându-se la viața lumeasca dinainte.
La vremea din urma, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moșiile fără ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia.
Legile creștinești ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate in râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică.
Vlăstarele moldovenești, urmașii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine.
Bărbaţii vor schimba obiceiul Dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi cu straie femeiești, iar femeile vor umbla precum bărbații.
Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate in obiceiuri şi apucături sălbatice, păgânești, aducând în Moldova în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.
La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei, va domni sărăcia, jalea, moarte, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui.
Vor pune Domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu.
Fiarele pământului şi păsările şi dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea altfel de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos.
La vremea cea din urma, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o rușine, rușinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi socotiţi nebuni. Se vor înșela unii pe alții, crezând că asta e legea lui Dumnezeu.
Şi în cele din urma, ultima rânduiala a pământului: se vor dezgropa oasele strămoșilor şi părinților noștri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creștinești şi vor ieși un soi de oameni, care tot în numele lui Dumnezeu vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi în cele din urmă o vor amesteca în slujire cu păgânii.
Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii că la vremea din urmă, când veți vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocuri, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeiești şi oameni căutând liniștea de la un capăt în altul al pământului, când graiurile se vor amesteca ca altă dată în Babilon şi sfârșitul va fi aproape.
Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri Dumnezeiești, plină de locașuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioși, va cădea în mâinile păgânilor şi necredincioșilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului la vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi nerușinată a fost ocara oamenilor, care prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoși să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Măritului Stăpân Hristos, pentru rușinea lăsată de urmașii lor.
consemnat de Paul de Alep__________________Document din Moldova, dat de mitropolitul Varlaam mitropolitului Macarie cu prilejul călătoriei prin Moldova, adus de la pustnicii da la schitul lui Zosima din ținuturile Neamțului cu titlul: «Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creștineasca a Moldovei»