Deoarece sunt unii care cugetă cele ale lui Arie și mai sunt alții care dau asigurare că nu cugetă cele ale lui Arie, dar din pogorământ se roagă laolaltă cu ei, m-am sârguit să vă scriu neapărat ca să nu dați prilej de sminteală fraților.
Era adevărat că bătrânul Grigorie și bătrânul Dianios al Cezareii, pe la sfârșitul lui 361 sau începutul lui 362, semnaseră un act – o mărturisire – care nu era pe de-a-ntregul ortodoxă. Din fericire, când lucrurile au ajuns la punctul critic, a acționat Grigorie (Teologul). A alergat pretutindeni, a vorbit și a explicat în toate părțile, stăruind că bătrânul episcop a fost și este deplin ortodox.
La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk. Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.
Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, cea Greacă.
Autocefalia Bisericii Georgiene a fost anulată de Biserica Ortodoxă Rusă în 1811, realocată în 1917 și recunoscută de Moscova în 1943. Recunoașterea din partea Constantinopolului a fost un proces mai dificil, de vreme ce istoria acesteia îi pune probleme evidente pentru pretențiile de a avea dreptul exclusiv de a acorda autocefalie.
Episcopul sârb Irineu de Baska a emis declarații și avertismente dure în acest sens. În schimb, schismaticii ucraineni încep să slujească tot mai fățiș cu ierarhi care-i acceptă din Patriarhia Ecumenică sau din Biserica Greciei.
Nu putem să ne identificăm cu interesele grecilor, nici cu cele NATO sau de altă culoare. Bineînțeles că nici cu ale rușilor. Problema trebuie abordată în granițele strict ale credinței, indiferent cât de greu ne este să suportăm eventuale neajunsuri. Altfel există riscul unor abateri grave de la credință și să fie subminată serios Biserica lui Hristos, dar și mântuirea noastră.
Nu este suficient subliniat sentimentul deosebit pe care românii din alte regiuni istorice îl trăiesc atunci când vin în Moldova, cei mai mulţi dintre aceştia atestând faptul că aici credinţa se trăieşte un pic altfel. Nu pretindem vreo superioritate de vreun fel, ci doar un specific de care românii din alte regiuni sunt mai conştienţi decât sunt chiar moldovenii înşişi.
Arhiepiscopul Ciprului propune neutralitatea în problema ucraineană, pe când o serie de ierarhi greci se pregătesc să-și exprime punctul lor diferit de vedere, care nu a fost consemnat în declarația finală a Sinodului grec.
Îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite luxul de a se amuza, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă?