Trădarea credinței se lucrează astăzi îndeosebi prin conducătorii bisericești, iar oamenilor de rând li se blochează contra-reacția, ei trebuie doar să fie înrolați. Însă există și preoți care consolidează direcția oficială prin discursul la firul ierbii, în termeni colocviali, pentru credinciosul de rând. Unul din ei este Părintele Calistrat (Chifan), care promovează o credință indiferentă și confuză, băbească sub masca respectării și păstrării tradiției, descrisă ca Ceaslov, Psaltire, Liturghier, rânduială.
Dar credința dreaptă a fost păstrată prin trăire curată și vigilentă și prin apărarea mărturisirii ortodoxe cu acrivie. A fost nevoie de precizări și distincții dogmatice, de formule clare, dezbateri și controverse pentru a păstra adevărul curat de orice infestare. Nu merge să luăm lucrurile în ușor. De aceea îmi propun să formulez aici câteva răspunsuri la cele afirmate de Părintele Calistrat într-o filmare recentă în direct cu titlul Un răspuns clar la toate acuzele legate de cip-uri, ecumenism, masonerie și multe altele, care o emisiune dintr-un ciclu regulat, săptămânal.
După cum reiese și din titlu, s-a dorit a fi dat un răspuns clar celor care îl acuză, fără a fi precizați cine sunt respectivii. În această situație ar fi trebuit să lămurească problematicile, nu doar să intre într-o polemică fără interlocutor. Problematica nepomenirii și a cipurilor este destul de complexă, s-a scris mult despre asta, s-au dezbătut aspecte importante și, de aceea, s-ar fi cuvenit o replică pe măsură, clară. Din păcate, nu pare să fi fost vorba despre așa ceva.
Subiectul întreruperii pomenirii
În primul rând, trebuie precizat că prin „nepomenire” se înțelege întreruperea pomenirii. Nu e ca și cum ne rupem arbitrar de episcop sau nu mai pomenim pe nimeni la slujbe, ci se rupe comuniunea liturgică cu arhiereul locului pentru erezia ecumenistă pe care o propovăduiește.
Părintele afirmă pe acest subiect: „Spune Pavel clar: cei ce vă despart de Biserică sau vă rup de ierarhie sunt ai demonului. Că nu există ierarhie fără Biserică și unde este Biserica este și Hristos și unde este Hristos este și episcopul, unde este episcopul este și chipul văzut al lui Hristos… spun ce spune Hristos: Legea pune arhierei oameni nevrednici” (min. 17:30).
În primul rând, Apostolul Pavel nu a susținut așa ceva. Există în Scriptură multe alte citate care spun chiar contrariul. Spre exemplu, Sf. Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7). Deci ascultarea se bazează pe corectitudinea credinței lor. Chiar și Mântuitorul ne cere să luăm aminte la proorocii și hristoșii mincinoși (Mc. 13:22), să ne păzim de ei. Toți apostolii au îndemnat să fugim de cei care au învățături străine.
În al doilea rând, nimeni nu îndeamnă să ieșim din Biserică, ci să nu acceptăm în sânul ei o erezie, anume ecumenismul. Distanțare de preoții care o propovăduiesc este bună și nu înseamnă rupere de Biserică. Da, există unele exagerări ale celor care nu vor să meargă la slujbele unde este pomenit episcopul, chiar dacă preotul este bun; aceștia fac un mare deserviciu și dau apă la moară unor astfel de acuze. Totuși aceste atitudini nu reprezintă principiul nepomenirii, care ar fi trebuit avut în vedere.
Cât despre argumentarea că unde este episcopul, acolo este și chipul văzut al lui Hristos, este foarte precară. Domnul este în Biserica Ortodoxă, dar nu lucrează pur și simplu spre mântuire prin orice cleric. Nu e vorba de Taine, ci de a da îndrumări corecte.
În fine, nicăieri în Scriptură nu se spune că Legea pune arhierei oameni nevrednici, cu atât mai puțin Hristos nu afirmă asta. Apostolul Pavel spune că „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni… El poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evr. 5: 1-2). Nicidecum asta nu înseamnă că putem urma pe arhiereii netrebnici și să fim fără de vină.
Sinodul din Creta
Oamenii au fost învățați că de la Creta s-au vândut toate dogmele, s-au vândut toate adevărurile… tot circul ăsta a pornit de aici: că s-a folosit termenul de biserici. Nu există biserici, există culte sau confesiuni. Una singură este sfântă, sobornicească și apostolească Biserică… Noi nu stăm să jignim celelalte confesiuni pentru că ele sunt realități ale spațiului aparent (min. 18:35) Acolo, la ședințele de la Sinodul din Creta, s-a spus că „celelalte biserici”. Termenul este greșit a folosi mai multe biserici sub ce formă, că Hristos n-a întemeiat o mie de biserici, a întemeiat o singură Biserică la Crucea Învierii Sale, când a curs sânge și apă, Euharistie și Botez. (min. 36:05) La Sinodul de la Creta s-au discutat probleme administrative, nicidecum dogmatice sau canonice, nimeni n-a schimbat Crezul, n-a schimbat Liturghia. (min. 38:15)
La acel Sinod tâlhăresc a existat o abordare dogmatică în cel puțin un document, cel legat de relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Așadar, în ciuda pretențiilor că nu au fost atinse subiecte dogmatice, problematica ecleziologiei a fost pusă în discuție. Iar aici este vorba de un punct din Crez, cel legat de Biserica una, sfântă.
Implicațiile recunoașterii false că celelalte erezii formează Biserica lui Hristos sunt imense. Se produce o bulversare a adevărului de credință, a crezului ortodox. Așa că, în termenii credinciosului de rând, se poate spune că „s-au vândut toate dogmele”, nu e nici o exagerare.
Pe de o parte, chiar Părintele Calistrat recunoaște că e greșit faptul că a fost folosit termenul de biserici, dar îl apără spunând că „nu stăm să jignim celelalte confesiuni”. A spune adevărul despre noi ca Biserică nu este nici o jignire, cu atât mai puțin la adresa altora. Chiar și a-i numi eretici nu e un lucru rău, ci necesar. Așa au procedat Apostolii și toți Sfinții Părinți. Nu se poate renunța la această regulă sfântă din politețe. Altfel ajunge la contradicție, echivoc și confuzie.
Trădarea episcopilor în Creta
Eu n-am văzut vreun episcop să spună că există un alt adevăr de credință decât cel lăsat de Hristos. Că s-au angajat în acest Consiliu Ecumenic, trebuie să facă așa cum a făcut acel episcop de laudă, de cinste și demnitate, Mitropolitul Craiovei, a scris foarte frumos în procesul verbal: Cred întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică (Ortodoxă) și a semnat. A arătat că păstrează adevărul de credință chiar dacă a fost prezent la acea întrunire administrativă sau ce a fost ea. (min. 39:05)
Este adevărat că majoritatea episcopilor români nu s-au dezis de învățătura dogmatică ortodoxă deschis. Însă recunosc și Sinodul din Creta drept bun, ceea ce este o contradicție. Care este crezul lor? În plus de asta, există multe situații în care BOR a participat la manifestări ecumeniste sau a făcut declarații de factură ecumenistă. Există suficiente exemple la care Sinodul nostru nu a reacționat, nu s-a dezis de ele. Nu degeaba există temerea că se trădează credința, ci pentru că există multe fapte, nu doar documente scrise. Textele din Creta sunt doar pecetluirea demersurilor practice. Cât privește semnătura IPS Irineu, ea nu transmite un mesaj clar, ci mai mult o îngrijorare, care tocmai trădează carențele acelei semnături puse pe un text neortodox.
Ecumenismul și CMB
Acest ecumenism a apărut ca un fel de mișcare mondială. Și, bineînțeles, cel care a sesizat periculozitatea a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală (care s-a întâlnit la Adunările ecumeniste cu papa Ioan Paul al II-lea)… La început acest Consiliu (al „Bisericilor”) a avut ideea de a nu se omorî (jigni) oamenii între ei… (min. 33:35)
A spune că cel care a sesizat răul ecumenismului a fost tocmai Mitropolitul Antonie Plămădeală denotă cel puțin ignoranță. Cum să fie trecut cu vederea Sf. Iustin Popovici, Sf. Paisie Aghioritul, Părintele Stăniloae și mulți alți Părinți contemporani? Asta pe lângă faptul că Mitropolitul în cauză chiar nu a luptat cu această erezie frontal.
Ecumenismul nu a apărut pentru a se înțelege oamenii între ei, ci pentru a uni credințele protestante. De la început a avut o idee malefică, de relativizare și chiar un scop politic. CMB nu este o organizație indiferentă, ci nocivă, întemeiată pe idei neortodoxe. Adunările sale periodice sunt un sincretism total religios. Nu putem fi indiferenți că suntem membri în acest Consiliu eretic.
Căsătoriile mixte
O problemă în care trebuie mai multă acrivie este problematica căsătoriilor mixte, unde la Sf. Ioan Gură de Aur scrie clar că mirii trebuie să fie de aceeași confesiune. … Tu, ca femeie, dacă ți-ai luat bărbat de altă confesiune, asumă-ți riscul și ascultă de bărbatul tău, cum spune Scriptura, și fii supusă bărbatului tău; dacă te lasă să-ți păstrezi religia e foarte bine. Iar dacă ți-ai luat soț ortodox tu, femeie de altă religie, la fel asumă-ți răspunderea și femeia să te asculte pe tine și să țină dreapta credință pentru că ești cap al femeii. (min. 40:00) În rest, când vii să-mi spui că eu trebuie să te cunun pe tine… Du-te și fă-ți cununia civilă și să ai actul de stat ca să ai copii legitimi… păstrați-vă religia dacă nu puteți renunța, iar dacă veți ajunge la bătrânețe la o concluzie, veți vedea voi, fie de-a stânga, fie de-a dreapta. Și atunci, la nevoie, veți face și cununia religioasă. Sau, dacă n-ați putut-o face, cel puțin trăiți în curățenie, ca să intrați curați în împărăția lui Dumnezeu și fiecare în rândul cetei sale, în religia în care crede el că i-a fost perfecțiunea pe care a păstrat-o și a menținut-o. Dar nu mă obliga pe mine să te cunun eu mixt. (min. 41:15)
Deși trebuie, într-adevăr, acrivie pe acest subiect, tocmai aceasta lipsește spusele Părintelui. Rigoarea ar cere atenție deosebită la cununiile mixte, nu relativizarea de mai sus.
Scriptura nu spune nicăieri ca cel sau cea care și-a luat soț de altă religie să-și asume riscul și să asculte de partea necredincioasă orice ar fi. Dimpotrivă, Apostolul Pavel dă un sfat personal, recunoaște că nu e o poruncă de la Domnul, ci îndeamnă: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase” (1Cor. 7:12). Însă aceasta nu se referă la cei necăsătoriți și credincioși, ci la un om care s-a convertit la creștinism fiind deja căsătorit, după cum lasă să se înțeleagă asta câteva versete mai jos: „aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble” (1Cor. 7: 17). Această interpretare este întărită și de canonul 72 trulan, care interzice căsătoria cu eretici și chiar poruncește să fie desfăcută o astfel de cununie dacă s-ar fi făcut.
Este bine că nu acceptă cununiile mixte religioase, dar afirmația că se poate intra în împărăția lui Dumnezeu trăind în curățenie într-o căsătorie mixtă civilă este cel puțin riscantă. Alegerea soțului nu este o banalitate și nici credința pe care se întemeiază o astfel de uniune. Biserica nu forțează pe nimeni, dar nici nu poate face pe placul tuturor, admițând să legalizeze necredința cuiva.
Rigoarea mântuirii în Biserica Ortodoxă
Nu sunt ecumenist, nu susțin ecumenismul, nu voi blama niciodată problemele de genul acesta (Sinodul din Creta), nu le-am organizat eu, dar pe credincioșii mei i-am învățat un singur lucru: fraților, țineți-vă de duhovnic, de altar, de Biserica Ortodoxă, de Scriptură, Psaltire și Ceaslov, nu umblați aiurea. (min. 43:45) Prefer să fiu înșelat în ograda Bisericii, și nu pe coclauri cu talibanii care caută Biserică fără ierarhie, fără ascultare, fără rânduială, fără disciplină. (min. 52:30) Frate, ce-a spus Hristos? Porțile iadului nu vor birui Biserica în veacul veacului; căutați împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă. Restul sunt povești… nu voi ieși din Biserica lui Hristos. (min. 56:20)
Viziunea aceasta triumfalistă nu este proprie Ortodoxiei. Ea nu dăinuie și nu biruiește porțile iadului de la sine, ci cu jertfă, cu atenție, cu osteneală. Nu are valoare prin formalismul ei, prin ziduri, slujbe, cărți, ritualuri, ci prin duhul și credința care le animă. Cei care caută adevărul nu sunt talibani, ci credincioși autentici, devotați lui Hristos. Biserica este stâlp și temelie a adevărului (1Tim. 3:15), este trup viu al lui Hristos, nu organizație moartă. Este o amăgire să credem că ne mântuim prin simpla apartenență indiferentă la Ortodoxie, că nu suntem în primejdie să ne pierdem sufletul chiar și în Biserică. Pur și simplu acesta nu este duhul evanghelic, ci cel mult o literă moartă, care ucide sufletește (2Cor. 3:6).
Închinarea în spațiile altor confesiuni
Întrebare: Sunt ortodox, dar mă simt mai bine când mă închin într-o biserică catolică. Răspuns: Depinde la ce se închină; dacă se închină la o icoană a Maicii Domnului nu e nici un păcat; dacă se închină la o icoană a Mântuitorului nu e nici un păcat; dacă zice un Paraclis nu e nici un păcat, dacă-și face crucea dreaptă, ortodoxă, nu e nici un păcat; dacă stă acolo și meditează în casa Domnului, nu e nici un păcat. Dar, dacă se duce și se spovedește la ei și se împărtășește la ei, atunci să vorbească cu cardinalul de acolo și să se țină de „Biserica” Catolică… Și eu m-am închinat în diverse biserici catolice și toate sunt închinate lui Dumnezeu, Care nu este catolic; Dumnezeu este Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului. Chiar și într-o moschee e valabil același lucru. (min. 1:15:30)
Aceste cuvinte sunt dezarmante. Aproape că nu mai merită comentarii. Cum să fie bisericile catolice închinate lui Dumnezeu în sensul adevărat al cuvântului? Sau moscheile musulmane. Nu putem folosi simboluri și elemente de cult străine pentru a ne închina lui Dumnezeu în mod ortodox, curat. Pentru a evita orice dubiu, canonul 65 apostolic interzice rugăciunea în sinagogi sau în lăcașurile ereticilor.
Curajul mărturisirii pus sub semnul întrebării
Eu, înainte de a lua o decizie (a întreruperii pomenirii), aș face așa: Doamne, dă-mi un semn din cer dacă-i bine ce gândesc eu. (min. 57:20)
Nu toți avem măsura aceasta să primim semne de la Dumnezeu. În plus, nu asta ne cere Domnul, ci să împlinim legea Lui. Cel necredincios nu e convins nici dacă ar învia morții, după cum face referire chiar și Părintele Calistrat în această emisiune la pilda bogatului nemilostiv. Important este a păzi poruncile lui Dumnezeu și legea bisericească. În acest sens, nu avem nevoie neapărată de descoperiri din cer, ci să citim corect. Ei bine, în emisiunea în discuție nu a fost nici o referire la canonul 15 I-II, care permite și laudă întreruperea pomenirii. Atunci cum să fie corectă ridicarea așa de sus a exigențelor, încât să avem nevoie de semne de sus, când ignorăm canoanele și nu vedem abaterile evidente ecumeniste?
Problema cipurilor
Povestea cu cipurile este un curent al Mănăstirii Petru Vodă în vremea când Părintele Iustin trăia, spre finalul vieții lui. (min. 2:50)
Adevărul este că s-a discutat acest subiect cu mult înainte chiar și de Părintele Iustin. Ultimii săi ani din viață au constituit apogeul cu ocazia introducerii pașapoartelor cu cip. Însă a fost și Sf. Paisie Aghioritul unul din cei care s-au luptat mult pe această temă. Există multe hotărâri sinodale ale Bisericilor Locale pe subiectul cipurilor. Deci nu este o noutate și nici ceva de ignorat.
Nu am găsit menționată în Sfânta Scriptură problema cipurilor, cuvântul cip nu l-am găsit. (min. 3:20)
Problema cipurilor este diferită de cuvântul cip. Ea se găsește în Scriptură, în Apocalipsă, dar nu și termenul în sine. Pecetea antihristică aduce foarte mult cu cipurile de astăzi. Nimeni nu a spus serios că cipurile sunt pecetea, dar există o problematizare în jurul lor pentru că reprezintă o intruziune gravă în libertatea individuală. Trebuie să fim în stare să discernem „semnele vremurilor” (Mt. 16:3), iar îndosarierea electronică este sau cel puțin pare a fi unul din acestea. Sunt prea multe implicații morale, religioase, sociale în controlul digital pentru a fi ignorate.
Pe de altă parte, este adevărat că așa trebuie să fie și lepădarea de Hristos: Te lepezi de Hristos, de harul Duhului Sfânt și de toată lucrarea Lui? Nu mă lepăd… Restul sunt povești (min. 10:28).
Observații generale. Contradicții
Dincolo de afirmațiile punctuale, o carență importantă este folosirea unor referințe exacte, care ar trebui și precizate. Cu toate că acuză pe ăștia care dau tot timpul citate din Sfinții Părinți fără nume, fără pagină, fără capitol… (min. 31:50), Părintele însuși face trimiteri imprecise și chiar greșite, după cum s-a văzut mai sus. Seriozitatea este o provocare care ar trebui asumată, să fie dezbătut subiectul nepomenirii, ecumenismului și al cipurilor în mod corespunzător, clar și cu argumente solide.
Se remarcă o predilecție spre Sfânta Scriptură și ignorarea scrierilor patristice și a canoanelor bisericești care aduce mult cu doctrina protestantă sola Scriptura. Nu poate fi catalogată drept greșită întreruperea pomenirii pentru că nu este menționată în Biblie, spre exemplu.
Iar un alt dubiu este ridicat de faptul că există multe contradicții în afirmațiile făcute în interviu. Pe de o parte Biserica este una, pe de alta nu-i jignim pe eretici, ci îi numim biserici. Sinodul a greșit, dar nu este rău. Se inflamează asupra mirenilor care-l apostrofează obraznic, dar le răspunde în doi peri și chiar zeflemitor. Această dublă măsură nu poate convinge cu adevărat.
Concluzie
Poziția Părintelui Calistrat este tipică pentru majoritatea conducătorilor bisericești români de astăzi. Se caracterizează prin lipsa de angajare într-un dialog real, cu provocările care intervin, pledează pentru o Biserică pur formală, în care credincioșii să se țină de ierarhie pur și simplu, indiferent de onestitatea acesteia. Se adresează oamenilor simpli, fără cunoștințe teologice de bază, care pot fi păcăliți de forma discursului, dar fără să-și dea seama de lipsa pe fond a argumentelor.
Adevărata provocare este cea în fața morții și a iadului, care caută să înghită Biserica, nu în fața celor care dărâmă zidurile ei. Poate n-or fi mulți cei care au preocupări serioase despre aceste subiecte și care nu se mulțumesc cu discursuri lozincarde, dar poate se găsește câte cineva care să înțeleagă profunzimea acestor probleme. Și poate chiar poate avea loc o discuție și o problematizare serioasă pe aceste teme fierbinți.
Paguba produsă prin confuziile în materie de credință nu este de ignorat, de aceea scopul este de a cultiva și câștiga inimi credincioase sau care măcar se tem de pierderea propriului lor suflet și sunt interesate să-l mântuiască.
De ieri suntem anunțați oficial de către Ministerul Afacerilor Interne că în România se vor schimba buletinele până în august 2021 pentru a ne alinia la standardele stabilite la nivelul Uniunii Europene, pe care le-am semnalat la vremea respectivă. Deocamdată redăm mai jos textul Comunicatului oficial, în care se menționează că vârsta de la care se va emite carte de identitate va fi de 12 ani și va exista posibilitatea de a opta pentru cărți simple de identitate.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Ministerul Afacerilor Interne supune dezbaterii publice un proiect de Ordonanță a Guvernului pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români.
Prin proiect se creează cadrul legal național pentru asigurarea aplicării directe a Regulamentului (UE) 2019/1157, astfel ca actele de identitate românești să respecte standardele stabilite la nivelul UE, în principal cele care privesc elementele de securitate.
Pentru a asigura cetățenilor români exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, în condiții similare celorlalți cetățeni UE, România este obligată să emită acte electronice de identitate, începând din luna august a anului viitor (2021).
Noile acte de identitate vin cu garanții suplimentare de securitate și întăresc încrederea instituțiilor publice și a mediului privat că persoana care prezintă documentul este în fapt titularul acestuia. Astfel, se aduc îmbunătățiri majore actualului act de identitate (care a fost pus în circulație în anul 1997), prin utilizarea unor tehnologii de fabricație avansate, a unor elemente grafice de securitate, a unor inserturi de materiale de securitate şi, nu în ultimul rând, prin protecția IT oferită de mediile de stocare electronice.
Prin intermediul noului act de identitate, cetățenii români vor putea, indiferent de locul unde se află (în România sau în afara teritoriului național), să interacționeze online cu autoritățile administrației publice și să solicite prestarea de servicii publice. Întrucât, identitatea se certifică prin mecanisme similare semnăturii electronice, prezența fizică a cetățeanului, la ghișeu, nu va mai fi necesară, acesta putând accesa de la distanță servicii, precum: înmatricularea unui autovehicul, obținerea unui certificat de cazier judiciar, a unor avize, autorizații sau a altor documente de la autoritățile publice, depunerea unor declarații personale prevăzute de lege ș.a.
Noul act electronic de identitate va putea fi folosit pentru autentificarea în platforma informatică a asigurărilor de sănătate și, în aceste condiții, va asigura „funcționalitatea de card de sănătate”.
Actul electronic de identitate se va elibera obligatoriu pentru persoane cu vârsta de 12 ani și, opțional, sub această vârstă, la solicitarea părinților sau a reprezentanților legali.
Tot ca element de noutate, se creează posibilitatea cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate de a obține un act electronic de identitate, fără a mai fi necesară stabilirea domiciliului în România.
Nu în ultimul rând, pentru cei care nu doresc, din orice motiv, o carte electronică de identitate, va exista opțiunea de a solicita eliberarea unei cărți de identitate simple; aceasta nu va conține elemente sau date electronice, dar va prezenta un grad ridicat de securitate.
Producerea noilor acte de identitate se va realiza, centralizat, de către Compania Națională „Imprimeria Națională”.
Textul proiectului de act normativ este afişat şi poate fi consultat pe pagina de internet a MAI, www.mai.gov.ro, la secţiunea Transparenţă decizională (documentele pe această temă sunt acesta, acesta și acesta), precum şi la Centrul de Relaţii cu Publicul din Piaţa Revoluţiei nr. 1 A, sector 1, Bucureşti.
Propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate pot fi transmise în termen de 10 zile calendaristice calculat de la data publicării anunțului pe adresa de primire a eventualelor propuneri, sugestii sau opinii: dgj_transparenta@mai.gov.ro).
Nota Theodosie.ro: La o primă vedere, actele de identiate simple nu vor conține date biometrice și nici semnătură electronică. Este evident că nu vor avea nici alte componente electronice, cum ar fi cipurile. Aceste informații sunt cuprinse în proiectul menționat mai sus, la punctul 14 referitor la modificările alineatului 17. Aceste lucruri sunt afirmate și în documentul de fundamentare, la pagina 6.
Noile cărți de identitate vor fi emise începând cu vârsta de 12 ani. Din punctul 2.c din Nota de fundamentare, care privește schimbările care vor interveni, se înțelege că posibilitatea călătoriei în afara țării va fi condiționată de posesia cărții electronice de identitate, nu doar a celei simple. Nu rezultă limpede dacă pașapoartele vor conține și ele date electronice (imagine facială și amprente digitale) în condițiile în care acestea sunt necesare în cartea de identitate pentru exercitarea dreptului de liberă circulație. Este posibil ca aceste cerințe să vizeze doar actele de identitate.
Se impune o studiere mai atentă a celor trei documente pentru a înțelege mai bine care sunt modificările și a elimina orice dubiu asupra lor.
„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de
realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și
credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și
adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet
creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să
altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în
mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a
avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în
societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru
a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele
Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat
aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că
acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor
noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea
valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică.
Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime
în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că
există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare
și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte
diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și
isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise
la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora
viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar
și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare
câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și
cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în
Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru
că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003,
Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”.
Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar
publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în
duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe
interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că
acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze
cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee,
care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până
atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau
acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat).
Dar o voce care să exprime
răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru
mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate
acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem
ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să
ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o
reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă
perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult
timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de
poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un
episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate
face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la
vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui
caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de
pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am
insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar
din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile
simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la
sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și,
în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de
atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”.
Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate
diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel
mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni,
să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă
mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea.
Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși
autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea
de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai
cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o
atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose,
care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea
foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite
extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat,
modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost
lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii
schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a
părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el.
Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din
Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi
evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem
nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm
să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu
Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea
interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce
este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este
cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările
vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o
răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra
atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu
pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune
neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci
trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos
este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri,
să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o
astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în
afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți
prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una
pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de
demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm
și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile
pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați
în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul
bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul
bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar,
dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări
sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă.
Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei
rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața
unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință
abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până
atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul
care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească:
duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc
viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare
și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este
dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă
trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și
o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care
conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută
zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este
pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din
atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum
homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie
în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii;
atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată,
amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de
remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă
evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica
nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie
trecut.
Ecumenismul, laxismul
dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu
generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot
aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc
dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el
are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc,
politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult
mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel
pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri
revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui
Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de
credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este
mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a
ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia
în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă
transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a
focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor,
intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii
duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea
literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima
necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine
făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care
au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu
există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări.
Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care
ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de
orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile,
vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe,
dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și
presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt
pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună.
Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o
restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce
a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc
pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie
prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital
pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la
extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider
că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i,
o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate
fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și
deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar
trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De
aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o
ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt
indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau
indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem
vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor
la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al
Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi
Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității.
Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește
folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea
duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar
fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați,
problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale
și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor,
cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de
pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a
fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții
Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte
cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21,
27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a
păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi
dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție
că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc
cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se
construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o
datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de
Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a
lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la
moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată
din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare,
dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă
împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu
există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
