Schisma din Ucraina și pașii spre o unire ecumenistă (VIDEO)

Conexiunile dintre promovarea ecumenismului și schismaticii din Ucraina reprezintă o latură importantă a politicii bisericești duse de Constantinopol. Dincolo de aspectele etnofiletiste, este promovată, de fapt, o agendă mai amplă, de mondializare. Acest lucru este dovedit de implicarea masivă a oficialilor americani în procesul de recunoaștere a „autocefaliei” ucrainene, care nu au un interes vizibil în această ecuație, nefiind nici greci, nici ruși.

Pericolul unirii cu greco-catolicii din Ucraina a fost subliniat încă de la apariția „autocefalilor”, dar se pare că nu a dispărut, ci există dovezi video consistente care documentează această apropiere, prezentate mai jos.

Rămâne de văzut dacă situația bisericească din Ucraina este un vârf de lance sau doar se înscrie în mișcarea mai largă ecumenică de până acum. Oricum ar fi, erodarea conștiinței ortodoxe prin diferite slujbe în comun nu este nicidecum de bun augur.

Strigare, mărturisire și cumpătare în întreruperea pomenirii

Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.

Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.

Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?

Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.

Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.

Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.

Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.

Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.

Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.

Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.

Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.

Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.

Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!

Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!

Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.

Ortodoxia rănită sinodal (prezentare de carte)

Să ne nevoim întru pocăinţă şi întru mărturisire să petreacem totdeauna şi să avem în mintea noastră iarăși trei porunci: cum va să cearce Dumnezeu credinţa dreaptă dela suflet; şi din limbă adevărul; şi curăţia trupului.
(Cuvântul Ierom. Anastasie pentru zidirea Sfintei Monastiri Pângărați)

Dintotdeauna dreapta credință a fost un punct esențial la care au ținut Părinții Bisericii, alături de lupta cu patimile. Ea a fost integrată firesc în trăirea creștină. De la apostoli până la ultimul credincios, păzirea corectă a dogmelor a constituit un interes deosebit, primordial.

Un punct deosebit al credinței noastre este învățătura despre Biserică. Aceasta este atacată îndeosebi în ultimul timp de mișcarea ecumenică, ce-și propune o unire soră cu diluarea a tuturor creștinilor și chiar a religiilor de pe pământ. Lucrarea aceasta durează de mai bine de un secol, cel puțin din anul 1902, dar chiar și mai devreme, din veacul al XIX-lea. În sânul Bisericii Ortodoxe ea a adus multe prejudicii, printre care cel mai important este împărțirea în jurul calendarului îndreptat sau iulian. Iar recent, în 2016, această direcție greșită și pierzătoare s-a dorit a fi legalizată prin deciziile sinodale luate în Creta.

Pregătit mai bine de 50 de ani, acest Sinod nu a reușit să strângă laolaltă toate Bisericile Locale, dar nici măcar un consens cu privire la deciziile adoptate. Aceasta s-a petrecut din cauza inovațiilor care s-au dorit a fi introduse, care au provocat multe dispute și neînțelegeri.

Cartea Ortodoxia rănită sinodal. O analiză a deciziilor luate în Creta cuprinde o analiză teologică documentată a textelor semnate acolo, inclusiv a pregătirilor premergătoare, a reacțiilor ulterioare și a mizelor puse în joc. Este o încercare de a pune în discuție controversele lăsate fără rezolvare oficială, dar cu implicații nefaste asupra situației Bisericii.

Deși este importantă problematica întreruperii pomenirii și unul dintre cele mai eficiente mijloace de a contracara apostazia spre care suntem împinși, acest subiect nu l-am abordat decât marginal. Consider că principala temă de dezbatere trebuie să fie discutarea deciziilor cretane, lucru care ar aduce limpezirea apelor tulburi din Biserică. Deocamdată capii bisericești evită o cercetare onestă, încercând să introducă tâlhărește în patrimoniul ortodox hotărârile semnate. Dacă orice Sinod ar trebui să aducă lumină și să fie promovat ca normativ, acesta din Creta este impus doar cu numele, fără clarificări, mai mult cu rușine. Tocmai din cauza caracterului său trădător.

Mulțumiri multe mă simt dator să aduc tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la realizarea formei finale a materialului tipărit, îndeosebi Editurii Astradrom, care a binevoit să sprijine această mărturisire de credință, dar și tuturor Părinților care m-au inspirat și ajutat.

La urma urmelor, cred că întrebarea cea mai simplă care poate fi pusă este: „Ce bun a adus Sinodul din Creta?”. Răspunsul vine de la sine: nici unul, deși orice Sinod are menirea să aducă lumină și decizii clare. Iar lucrurile care nu zidesc ar trebui să le ținem departe de sufletul, conștiința și credința noastră.

De asemenea, mulțumiri Librăriei „Mihai Eminescu” din București, de unde poate fi achiziționată:

Ieromonah Lavrentie Carp – Ortodoxia rănită sinodal. O critică a deciziilor luate în Creta – Librăria Mihai Eminescu

Pentru cei interesați și care nu pot să o achiziționeze în format tipărit, o redăm mai jos și în format digital:

Ortodoxia-ranita-sinodal

Tradiția ortodoxă sfântă și cea ecumenistă

Sursă icoană: Cuvântul-Ortodox.ro

Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar
aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa;
pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care
strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)

Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?

Care este esența ritualurilor ortodoxe

Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?

Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință, fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.

Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de evlavie conștientă.

Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].

Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea impus prin Sinod?

Elementele ecumenismului actual

Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980: «Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși, precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979), concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte biserici creștine dețin, de asemenea, harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2]. Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt; nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor Sinoade și rânduieli bisericești.

Pentru a ne face o imagine completă asupra liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și nici negarea denumirii lor ca biserici.

Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri, dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu referire la neortodocși.

Din toate acestea rezultă un program bine conturat și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum „ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.

Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta

Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se desprind chiar ideile mișcării ecumenice:

1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»

Această frază exprimă convingerea implicării în fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.

Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios, intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele deciziilor lui, în care prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru. După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta „demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.

Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat, comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh, că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui. Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.

2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»

După cum s-a văzut în textul de mai înainte, acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea din sântul Bisericii una sancta, ci se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.

Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția autentică și acordurile teologice care au loc.

Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care înscriu întreaga Biserică.

3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»

Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.

4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe

Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.

Desigur că singură participarea la CMB este suficientă pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.

Păstrarea smerită, dar curată a predaniei ortodoxe

După cum atenționează și Prof. Tselenghidis, ecumenismul folosește toate mijloacele pentru a-și atinge țelul și orice frică și concesie făcută de noi. Chiar și acordarea autocefaliei schismaticilor din Ucraina poate servi drept o trambulină pentru primirea în comuniune fără condiții și limite, prin așa-zise iconomii, a oricărei formațiuni bisericești, de la greco-catolici până la toți membrii CMB.

Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.

Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este mădular mort sau bolnav.

Nu încurajez nicidecum reacții exagerate, de rupere a comuniunii cu toți preoții și credincioșii, ca și cum ar fi o contaminare, dar subliniez că nu poate exista viață duhovnicească prin trădarea conștientă a adevărului de credință.

Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!


[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.

[2] Paul Ladouceur,  ON ECUMENOCLASM: ANTI-ECUMENICAL THEOLOGY IN ORTHODOXY, în „St. Vladimir’s Theological Quarterly, 61:3 (2017), p. 331.

Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau nu?

Recent a avut loc un Seminar organizat de Patriarhia Ecumenică cu privire la personalitatea Părintelui Gheorghe Florovski, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea sa. Însă evocarea care i-a fost făcută a stârnit unele reacții, cum ar fi cea a reprezentantului Mitropoliei de Pireu, pe care o redăm în traducere mai jos. Textul a apărut în grecește pe site-ul ΚΑΤΑΝΙΧΙ.GR. Inadvertențele semnalate în articol reclamă o abordare mai amplă a implementării ecumenismului în Ortodoxie, dar deocamdată ne mulțumim cu prezentarea aceasta punctuală.

Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau ortodox?
Patriarhul Bartolomeu trece sub tăcere adevărul

Protoiereu Anghelos Anghelakopulos

Preafericitul Protoiereu Gheorghe Florovski a fost la început adept al «mișcării ecumeni(st)ce» câtă vreme a fost membru fondator al Consiliului Mondial al «Bisericilor», adică al ereziilor, (CMB) în 1948. Dar a căutat mereu să fie valabile câteva condiții prealabile ale participării ortodocșilor la CMB. Cea mai de bază condiție a participării a fost declarațiile separate, textele separate ale ortodocșilor, pe care el însuși le-a semnat, spre diferențiere de textele comune ale vlăstarelor eretice protestante. Această tactică a fost aplicată 13 ani până în 1961, când ortodocșii au renunțat la această revendicare a lor, lucru care a condus la retragerea lui Florovski din «mișcarea ecumeni(st)că».

Pe locul său l-a moștenit cel mai vechi teolog laic la fel de ilustru, profesor al Facultății de Teologie al Universității din Atena, Nicolaos Nisiotis, dintre pionierii și demnitarii ecumenismului, care a formulat teze ecleziologice inacceptabile, revizuite patristic de profesorul mărturisitor Constantinos Muratidis, ca unul care a renegat adevărul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică. Nisiotis critică provincialismul ecumenic al ortodocșilor și exclude printr-o întrebare identificarea Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una. Întreabă: «Nu ne gândim mereu și nu lucrăm ca și cum „Una Sancta” ar fi limitată la granițele propriei noastre Biserici sau Confesiuni? Dar experiența întâlnirii la reuniuni și congrese ne clatină această automulțumire»[1]. „Narcisismul” episcopului de Pergam a fost precedat de „automulțumirea” lui Nisiotis, care, după cum ne încredințează profesorul Muratidis, «cere să fugim să ne numim reciproc „schismatici” sau „eretici”, de vreme ce nu există „schismatici”, ci Biserici istorice, care, în împărțirea lor, prezintă o situație schismatică în interiorul Bisericii una nedespărțite»[2]!

De acolo mai departe, Florovski a început să fie foarte reținut și critic față de „mișcarea ecumeni(st)că” și cu această poziție critică a adormit[3]. Prin urmare, în viața lui Florovski există două faze. Una ca adept înflăcărat al „mișcării ecumeni(st)ce” totuși cu unele condiții prealabile (1893-1961) și una ca un critic sever al ei (1961- 1979). Expresia «surori siameze» a fost spusă într-adevăr de el în prima perioadă a vieții lui ca să caracterizeze prin acest termen vindecător inseparabilitatea dintre Răsărit și Apus, în referatul său cu titlul: «Moștenirea și misiunea teologiei ortodoxe»[4], pe care l-a făcut în 1948 la recepția îndatoririlor sale la Seminarul Sfântului Vladimir din New York[5]. Totuși ceea ce ne interesează este perioada a doua a vieții sale, în care și-a reconsiderat toate tezele sale anterioare. Dovadă a acestei pocăințe a lui Florovski este și textul său de mai jos.

Deci teologul rus de frunte al sec. al XX-lea, Părintele Gheorghe Florovski, semnalează: «Ca membru și preot al Bisericii Ortodoxe, cred că Biserica în care m-am botezat și am crescut este Biserica, adevărata Biserică, singura Biserică adevărată. Și cred aceasta pentru mai multe motive: „Pentru convingerea personală și pentru încredințarea cea mai intimă a Sfântului Duh, Care suflă în Tainele Bisericii și pentru cele prin care este posibil să cunosc din Sfânta Scriptură și din tradiția catolică/sobornicească (ortodoxă) a Bisericii. Deci sunt îndatorat să consider toate celelalte «biserici» creștine drept defectuoase și, în multe cazuri, pot să definesc aceste defecte ale celorlalte «biserici» cu precizie absolută. Deci, de aceea, unirea creștinilor, pentru mine, înseamnă tocmai întoarcerea mondială la Ortodoxie. Nu am absolut nici o convingere confesională; convingerea mea aparține exclusiv Ortodoxiei, Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Una Sancta»[6].

Recent, între 1 și 3 septembrie 2019, a avut loc la Constantinopol o Conferință Teologică Internațională cu tema: «Consemnarea teologică a protoiereului Gheorghe Florovski», la care au participat Patriarhul Bartolomeu, Mitropoliții Ioan de Pergam și Augustin al Germaniei, Arhidiaconul Ioanis Chrisavghis ș.a.[7]

Patriarhul Bartolomeu, în cuvântarea sa, ca să întărească opinia că Ortodoxia și papismul sunt «Biserici surori», a rememorat pe pururea-pomenitul teolog ortodox pr. Gheorghe Florovski, care denumește aceste două mari tradiții «surori siameze». Adică Patriarhul a utilizat tactica obișnuită a ecumeniștilor de a nu privi obiectiv și complet parcursul unei persoane, ci de a tăia și a-l broda după măsurile lor, după interesul lor. Ne amintim și răstălmăcirea pe care o fac ecumeniștii în cele spuse de Sf. Marcu Evghenicul. Pentru ca să îndreptățească dialogul neroditor și interminabil cu papistașii și apelativul Papei drept «frate preasfânt-sanctitate», invocă poziția Sfântului Marcu înainte și după începutul Sinodului de la Ferrara-Florența, unde Sf. Marcu a purces într-adevăr la dialog cu papistașii și l-a numit pe Papa Eugeniu «sanctitate» ca să-i predispună și să-i prindă cu binele. Totuși, când a sesizat intransigența și pretențiile arogante ale Papei și ale papistașilor, a întrerupt dialogul și-i numea vădit eretici. Deci aceeași tactică urmează Patriarhul Bartolomeu și cu Pr. Gheorghe Florovski.

Deci Florovski consideră «toate celelalte „biserici” creștine (papismul, protesantismul și monofizitismul) drept deficiente» și mărturisește că «Una Sancta este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Ortodoxia». Măcar Patriarhul Bartolomeu și cei dimpreună cu el să imite pe Pr. Gheorghe și să aibă o astfel de poziție mărturisitoare în mișcarea ecumenis(st)că și în dialogurile inter-creștine la care participă!

Referința Patriarhului Bartolomeu la Pseudo-Sinodul din Creta și unilateral la punctul §1 al textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», cu scopul de a arăta conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe poate să provoace doar un zâmbet, după cum este cunoscut tuturor că Pseudo-Sinodul, în același text, a recunoscut eclezialitatea (statutul de Biserică) ereziilor, a recunoscut ereziile drept biserici echivalente și deopotrivă cu Biserica Ortodoxă, spunând că «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni eterodoxe care nu se găsesc în comuniune cu ea»[8].

Deci confruntăm fragmentele controversate din cuvântarea Patriarhului Bartolomeu, în care s-a referit cu emfază la prinosul Pr. Gheorghe Florovski în Mișcarea Ecumeni(st)că ca să se vădească răstălmăcirea pe care o face.

„Credincioșia Pr. Florovski față de «tradiția adevărului» ca prezență continuă a Sfântului Duh în Biserică nu numai că nu l-a împiedicat să se ocupe cu Mișcarea Ecumenică, ci l-a inspirat și a hrănit interesul și aportul său la ea. A participat la dialogul inter-creștin, a avut un rol important la întemeierea și dezvoltarea Consiliului Mondial al Bisericilor, a studiat lucrările teologilor occidentali, a dezbătut cu ei, a făcut trimiteri fără ezitare la textele lor și a promovat valoarea Părinților Bisericii pentru descoperirea și conștientizarea moștenirii comune a creștinilor. După Florovski, toți creștinii «aparțin într-un fel aceluiași mediu duhovnicesc». Nu e vorba despre «tradiții paralele», ci despre o tradiție, care a fost înstrăinată și împărțită. Există o «înrudire principială în trecutul comun», pe care trebuie să ne-o amintim mereu. Pe lângă particularitățile lor, «Răsăritul și Apusul aparțin organic împreună de unitatea creștinătății». Nu este posibil să fie înțelese în sine, nu constituie «unități independente», nu sunt suficiente și de la sine explicate. «Pe parcursul istoriei lor, au mai multe puncte de contact decât ciocniri și conflicte. Cineva poate să le numească surori la nivel cultural. Și cutez să spun că aceste surori au fost siameze». Răsăritul și Apusul sunt părți ale unei singure lumi creștine, care, după planul lui Dumnezeu, «nu trebuia să se fi scindat». «Tragedia împărțirii este cea mai mare și mai critică problemă a istoriei creștine». Dacă este înțeles acest lucru, atunci există speranțe fundamentale pentru restaurarea unității creștine. […]

Reprezintă nu o anumită tradiție «aparte», ci tradiția de veacuri, tradiția Bisericii nedespărțite». Când Florovski proclamă că «unirea creștinilor… înseamnă tocmai întoarcerea mondială la Ortodoxie», înțelege întoarcerea la acea Biserică ce întrupează credincioșia neclintită în tradiția comună a Bisericii nedespărțite.

Această conștiință de sine a Ortodoxiei a evidențiat-o și Sfântul și Marele Sinod din Creta. «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conștiința ei de sine bisericească profundă că ocupă un loc important pe subiectul promovării unității creștine în lumea contemporană… Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat ‘pentru unirea tuturor’, cultivă mereu dialogul cu cei ce s-au despărțit de ea, de aproape și de departe, a fost mai ales în fruntea căutării contemporane a căilor și modurilor de restabilire a unității celor ce cred în Hristos, a participat la Mișcarea Ecumenică de la apariția ei și a contribuit la formarea și dezvoltarea ei pe mai departe».

Acesta a fost duhul Patriarhiei Ecumenice în toată lunga ei participare la Mișcarea Ecumenică, nu ca simplu asociat, ci ca unul dintre întemeietorii ei. Fără minimalism teologic, abordăm Tradiția Ortodoxă în referința ei istorică față de restul lumii creștine, cu convingerea comună cu Pr. Gheorghe Florovski că «toate puterile tradiției ortodoxe pot să se arate și să fie tratate numai în mediul unui contact statornic cu întreaga lume creștină». Credem că dialogurile științifice teologice inter-creștine sunt întărite prin contribuția Facultăților de Teologie și a rațiunii academice prin «dialogul vieții» în trăirea zilnică a creștinilor, dar și prin comunicarea și întâlnirile conducătorilor Bisericilor și Confesiunilor. Mai general, considerăm că Mișcarea Ecumenică a eliberat puteri creatoare remarcabile în lumea creștină»[9].


[1] ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΣ ΜΟΥΡΑΤΙΔΗΣ, Ἡ Οἰκουμενική Κίνησις, σ. 33.

[2] Αὐτόθι, σσ. 34-35. ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΘΕΟΔΩΡΟΣ ΖΗΣΗΣ,«Γένεση καί ἐξέλιξη τῆς πατρομαχικῆς μεταπατερικότητας», ἐν περιοδικῷ Θεοδρομία ΙΔ 1 (Ἰανουάριος – Μάρτιος 2012) 18-56, https://www.tideon.org/thriskeymata-aireseis/2012-02-28-20-33-21/11177-2017-09-30-20-28-39.

[3] ANDREW BLEIN, π. Γεώργιος Φλωρόφσκυ. Ἡ ζωή καί τό ἔργο ἑνός μεγάλου θεολόγου, ἐκδ. Ἐν Πλῶ, μτφρ. Ἐλένη Ταμαρέση, Ἀθήνα 2010, http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/35E50502/ioannhs_markas.pdf

[4] FLOROVSKY G., «The Legacy and the Task of orthodox Theology», Anglican Theological Review, 31/2, Avril 1949, σ. 66, Ἑλληνική μετάφραση στό Θεολογία 4/2010, σσ. 21-29.

[5] MICHAEL STAYROY, Τάἐπιστημολογικάκριτήριατῆςνεοπατερικῆςσύνθεσηςτοῦπ. ΓεωργίουΦλωρόφσκυ, σσ. 51-52. http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/2010_4_6_Stavrou.pdf.

[6] π. ΓΕΩΡΓΙΟΣ ΦΛΩΡΟΦΣΚΥ, Θέματα Ορθοδόξου Θεολογίας, ἐκδ. Ἄρτος Ζωῆς, Ἀθήνα 1989, σ. 219.

[7] Διεθνές Συνέδριο : «Ἡ θεολογική παρακαταθήκη τοῦ πρωθιερέως Γεωργίου Φλωρόφσκυ», 02-09-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/31285-diethnes-sunedrio-i-theologiki-parakatathiki-tou-prothiereos-georgiou-florofsku.

[8] https://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.

[9] Ἡ ὀμιλία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου στό Διεθνές Συνέδριο γιά τόν π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, 02-09-2019, http://fanarion.blogspot.com/2019/09/blog-post_87.html.

Ecumenism: Fanarul promovează primatul în Biserică pentru apropierea de catolici

Marele praznic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel este pentru unii prilej de manifestări ecumeniste. Chiar dacă cei doi Apostoli s-au remarcat îndeosebi prin luptele duse pentru apărarea dreptei credințe, ei pot fi instrumentalizați și prezentați drept modele de unitate în diversitate. Așa se face că anul acesta Patriarhia Ecumenică a trimis o delegație în frunte cu Arhiepiscopul Iov de Telmessos la Vatican cu ocazia sărbătoririi Sf. Petru și Pavel. Declarațiile de unitate emise de cele două părți parcă ne luminează cu privire la originea pretențiilor papiste ale Constantinopolului, sursa multor conflicte ce par să schimbe fața Ortodoxiei în aceste vremuri.

Documentele citite se regăsesc pe site-ul oficial al Patriarhiei Ecumenice.

Este uimitoare concordanța ce poate fi trasată între evenimentele din ultima vreme din Ucraina și acordurile semnate în cadrul mișcării ecumenice. Dacă până acum a fost semnat un document comun despre sinodalitate și primat în primul mileniu în 2016, suntem informați că urmează să fie redactat altul pe aceeași temă în al doilea mileniu de creștinism. Ciudat este faptul că primul document a fost emis imediat după Sinodul din Creta, care a dorit să accentueze latura sinodală a Bisericii, iar acum deja asistăm la promovarea celeilalte „componente”, anume primatul. Oare este întâmplătoare succesiunea aceasta de evenimente sau este un calendar impus din afara Bisericii Ortodoxe?

În textul citit anul acesta, Patriarhul Bartolomeu pornește de la portretizarea celor doi Sfinți Apostoli ca fiind o sinaxă/adunare și invitație la comuniune. În acest sens, sunt folosite cuvinte ale Sf. Grigorie Palama, în ciuda opoziției sale cunoscute față de catolici.

Cele două aspecte care ar uni pe catolici și ortodocși ar fi sinodalitatea și primatul.

Paradoxal, nu dreapta credință este pusă drept condiție pentru comuniunea euharistică, ci „participarea noastră comună la o adunare euharistică presupune ca noi să progresăm împreună pe aceeași cale. De fapt, mersul împreună (synodos) este o altă imagine a Bisericii sau, mai degrabă, o altă definiție a Bisericii”. Mai mult, prin manevrarea termenilor, „dialogul iubirii” devine „dialogul adevărului”, dar evident că nu la nivel dogmatic, ci ca „restabilire a comuniunii dintre Bisericile noastre”.

Culmea declarațiilor părții ortodoxe o reprezintă prezentarea nevoii de primat în Biserică pentru că „sinodalitatea este interdependentă reciproc cu primatul”, după cum a fost subliniat în documentul de la Ravenna, 43. „Aceasta înseamnă că sinodalitatea trebuie gândită în contextul primatului, la fel cum primatul trebuie gândit în contextul sinodalității.” Mai mult, „reflectarea asupra primatului și sinodalității este extrem de importantă nu doar pentru restaurarea comuniunii dintre Bisericile noastre surori, ci și pentru stabilitatea Bisericilor noastre în parte”. Deja temelia Bisericii nu mai este credința dreaptă în Hristos, ci înțelegerea și ierarhia omenească. De fapt, pentru ortodocși, primatul a adus nu doar ruperea din 1054, ci și în prezent produce o sciziune cumplită, care numai stabilitate nu înseamnă.

Scrisoarea este presărată și cu exprimarea tristeții pentru imposibilitatea actuală de a fi în comuniune, cât și cu asigurări că vor fi depuse toate eforturile pentru „«venirea împreună» a Bisericilor noastre”.

De partea cealaltă, Papa pledează pentru ecologie, primirea migranților și integrarea lor și promovarea păcii la toate nivelurile.

Este afirmată din nou dorința de unitate din partea catolicilor, resimțită mai puternic de Papă după vizita din Bulgaria și România(!). Aceasta este văzută ca „respect față de identitățile specifice și coexistența armonioasă în forme legitime ale diversității”. De aceea, „scopul dialogului este comuniunea deplină în formele legitime ale diversității, nu o uniformizare monotonă, cu atât mai puțin o absorbire”.

Trebuie specificat că o astfel de unitate, cum este cea dorită în astfel de întruniri, este cu totul străină de duhul evanghelic și ortodox, care urmărește o curățire și înălțare a omului, nu să-l lase în stadiul său decăzut. Cu alte cuvinte, trebuie urmărită pacea de sus, nu pacea precum o dă lumea. Depășirea rănilor dintre ortodocși și catolici ar trebui să vină prin vindecarea lor, prin revenirea la dreapta credință, nu prin acomodarea până la nesimțire sentimentală unii cu alții și tocirea sensibilității dogmatice.

În orice caz, unitatea dorită de Hristos în Biserică nu arată așa:

Rugăciuni în comun catolici-ortodocși la Vatican

Rostul întreruperii pomenirii

Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.

Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:

„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”

În primul rând, de ce este utilizat canonul acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost osândiți.

Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor, după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta pentru că nu există o condamnare.

Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului, cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.

Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în Creta.

Însă apar alte probleme în interpretarea canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin „public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior sau chiar mireni, după cum insinuează IPS Ierotheos Vlachos?

Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.

Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. Însă această afirmație nu are nici un temei patristic.

Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicat și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.

Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune hotărârile, dar încă nu au reușit.

Pentru unii este frapantă această afirmație, drept pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.

Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.

Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o îndatorire.

Menționez că străduința de a scoate din Biserică ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În cartea Epistole și alte texte, editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă instanță.

Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.

Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.

Vizita Papei Francisc – observații preliminare

Credința românilor la răscruce cu Vaticanul

Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.

Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?

Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:

– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;

– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;

– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);

– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;

– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.

Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:

– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;

– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;

– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;

– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.

Cu ce rămânem?

Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.

Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.

E de remarcat că Papa nu a vizitat niciodată Rusia. S-a întâlnit cu Patriarhul Chirile tocmai în Havana. O fi având Rusia alt statut în geopolitica actuală, în care jocurile credinței au un loc principal? Mai mult, se dorește ca noi, românii, să fim înscriși pe o anumită axă? Deocamdată speculații, dar nu chiar nefondate.

Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.

Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.

„Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română”. Petiție adresată sinodului BOR cu privire la vizita papei

Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”.
Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR.
Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.

De Mihai-Silviu Chirilă 

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:

Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]

Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.

De la momentul separării de Ortodoxie, papismul și-a continuat căderea, dezvoltând alte învățături eretice precum: purgatoriul, indulgențele, pretenția papei de a fi vicarius Filii Dei, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, „Imaculata Concepțiune” și altele, culminând cu căderea cea mai gravă, pe care Sfântul Iustin Popovici o numește „a treia cădere a omului”, după cea a lui Adam și Iuda, „reînvierea păgânismului și idolatriei” și „răzvrătire contra lui Dumnezeu”[2] – principiul infailibilității papale, prin care, același sfânt sârb spune că Dumnezeu a fost înlocuit în „Biserica Romano-Catolică” cu un om, căruia i s-au atribuit calitățile divinității.

Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate considera „Biserica Romano-Catolică” egala sa, cu atât mai puțin superioara sa, și nu o poate trata ca o parte a Bisericii lui Hristos.

Afirmațiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române vin în contextul în care, în urmă cu trei ani, Patriarhia a făcut eforturi uriașe pentru a convinge populația ortodoxă de faptul că sinodul din Creta, la care tocmai participase, nu a acceptat în niciun fel caracterul eclesiologic al ereziilor și schismelor de inspirație creștină.

Pentru că zeci de preoți din toată Patriarhia s-au opus documentelor semnate în Creta, aceștia au fost caterisiți, prigoniți cumplit, batjocoriți, considerați „schismatici”, pentru ca acum să aflăm de la cea mai înaltă autoritate a Patriarhiei că papismul este „Biserică” și că Biserica Ortodoxă Română are „vechi și bune relații” cu această erezie antropolatră, pe care toată apologetica patristică a mileniului al II-lea creștin o respinge.

Unul dintre motivele invocate ale acestei prietenii cu papismul este cel al „ospitalității” de care au dat dovadă catolicii în Occident, unde i-au primit pe ortodocși să slujească în lăcașele lor de cult.

Argumentul este folosit de foarte mulți apărători ai minciunosinodului din Creta, care spun că acceptarea „denumirii istorice de biserici” este o formă de recunoștință față de „ospitalitatea” dovedită de către papiști în Occident.

O simplă analiză ne demonstrează că această „ospitalitate” invocată insistent a fost extrem de scump plătită de către ortodocși. Catolicii au oferit zidurile unor lăcașe pe care ei nu mai sunt în stare să le umple cu propriii credincioși, deoarece aceștia au priceput că acolo nu mai lucrează de mult Harul dumnezeiesc și le-au părăsit, preferând sectele, ateismul, consumerismul, masoneria, „meditația” extrem-orientală sau orice altă rătăcire teologică apărută în ultimele secole în acel spațiu odinioară creștin.

În schimb, ortodocșii le fac „ospitalierilor” „frați” din „Biserica-soră” concesii dogmatice grave: acceptarea denumirii de „biserică”, acceptarea primatului papal (documentele de la Ravenna și Chieti), primirea papei de la Roma ca și când ar fi un episcop ortodox, acceptarea ca el să conducă pelerinaje prin vetre ale Ortodoxiei etc.

În fața unui asemenea aranjament extrem de păgubos pentru sufletele ortodocșilor români, ne reamintim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care spune: „să stai departe de comuniunea cu ereticii, căci, să știi, în aceste privințe nepăsarea nimicește libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[3].

Sfântul Vasile, al cărui tron de Cezareea Capadociei este ocupat în calitate de locțiitor de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, avertiza că nepăsarea față de comuniunea cu ereticii predispune tocmai către „ospitalitatea” pe care o propun catolicii, care, la un moment dat, se cere recompensată, iar cei ce au primit-o își pierd libertatea de vorbire pe care le-o dă rostirea adevărului în Hristos și încep să dea din colț în colț și să creeze scuze inacceptabile pentru comportamentul lor neortodox.

Din același motiv sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe interzic slujirea în lăcașurile eretice: can. 45, 64 ap., 6, 9, 33, 37 Laod., 9 Tim. Alex. Astfel,  „ospitalitatea” catolică s-a manifestat în primul rând ca o invitație la încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe de către preoții și credincioșii care au acceptat-o.

Odată călcată porunca Sfinților Părinți, „ospitalitatea” a continuat cu ștergerea conștiinței dogmatice a credincioșilor ortodocși, aceștia fiind învățați să aprecieze „valorile” papismului și dezvoltând, în locul acriviei cu care au plecat de acasă, din satele lor ortodoxe, o (in)conștii(e)nță a „unității în diversitate”.

„Ospitalitatea” papistașă și-a atins scopul la Creta, unde erezia a fost recunoscută „biserică”, și, în teren, în atitudini ale unor ierarhi români, precum ÎPS Serafim Joantă, care a ajuns să sărute mâna[4] celui care se pregătește să viziteze teritoriul canonic al Bisericii noastre, pe care, prin gestul său, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania îl recunoaște nu doar ca pe un episcop ortodox, ci ca pe un superior ierarhic.

Iată-ne astfel, printr-o politică bine calculată a pașilor mărunți, având „ospitalitatea” și „ecumenismul lucid” drept nave-amiral, în plină uniație, de data aceasta fără edictele împăraților habsburgi, fără tunurile generalului Bukov, fără temnița Kunfstein, unde martirii ardeleni au apărat cu viața Ortodoxia transilvană.

Sufletele ortodocșilor români alungați din țara lor de un regim politic antinațional au fost cumpărate pe nimic, iar acum „cumpărătorul” vine în țara de proveniență a lor să vadă dacă nu cumva ar putea încheia o tranzacție prin care să poată achiziționa, în regim de vrac, toate sufletele ortodoxe care s-au încăpățânat să nu își caute „fericirea” în „pământul făgăduinței” Occidentului apostat și au rămas să continue acest popor prin istorie, și, dacă se poată, să ia în stăpânire canonică și pământul sfânt al Ortodoxiei românești, în care își au rădăcina aceste suflete, la un preț la fel de modic: o vizită la catedrala mântuirii neamului, o vizită la Președinția României, o plimbare cu papamobilul prin inima Ortodoxiei Românești, capitala noastră culturală, Iașul nostru, al tuturor românilor, nu doar al primarului de acolo, însoțit de vreo 200.000 de pelerini catolici care „să arate lumii întregi că papa este la Iași”, o „beatificare” la Blaj…

Cu riscul de a fi acuzați din nou de contrazicere a poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române suntem datori să respingem astfel de „ospitalitate”, întemeiată pe doctrina eretică a Conciliului II Vatican a „Bisericilor nedepline”, care spune că locul în care se află Biserica lui Hristos este „Biserica Romei”, dar că în afara ei se află alți creștini, care au taine valide, lucrare a Harului mântuitoare, dar nu sunt deplini creștini, pentru că nu sunt în uniune deplină cu papa, acesta din urmă fiind „motivul” și chiar „locul” însuși în care cred catolicii că se află Biserica deplină. Deplângem faptul că acestei erezii cumplite i-au căzut victime chiar și teologi de geniu din spațiul ortodox.

Conștiința dogmatică ne obligă să refuzăm „ospitalitatea” „Bisericilor nedepline”, prin care frații noștri ortodocși din Occident sunt „împliniți” printr-o anumită formă de comuniune cu papa Romei, „gazda” care oferă „ospitalitatea”, iar acum suntem așteptați „să ne împlinim” și noi, ceilalți, din patrie, măcar și prin nepăsarea față de această vizită a papei în România, despre care am văzut că Sfântul Vasile ne spune că, odată manifestată, ne ia libertatea de a vorbi în Adevărul care este Hristos.

Aceeași „ospitalitate” se pare că animă și alte acțiuni ale Patriarhiei, despre care aflăm de data aceasta din presa laică, neconfirmate încă oficial de aceasta. Se spune (în presă) că „cei doi conducători ai Bisericilor Ortodoxă Română și Catolică vor rosti o rugăciune comună în Catedrala Neamului, momentul fiind deschis publicului[5], că „clopotele catedralei mântuirii neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii papei Francisc”[6], că aceste clopote vor duce vestea intrării papei eretic în catedrala care se presupune că este a „mântuirii neamului” pe o distanță de 15 km.

Dacă se confirmă acest program, vom asista la o rugăciune în comun cu ereticii, interzisă sub pedeapsa caterisirii clericilor și afurisirii mirenilor de  către canoanele 45 și 46 apostolice și alte canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și la o primire a papei ca un episcop ortodox într-o catedrală simbol național al Ortodoxiei. Să nu fie!

Programul acestei vizite include un pelerinaj catolic în inima Ortodoxiei moldave, la Iași, unde 200.000 de catolici se vor revărsa pe străzile orașului, într-o manifestare despre care organizatorii catolici ne spun că „…să vedem… câţi vor dori să participe la întâlnirea cu Sfântul Părinte, …care să nu presupună doar prezenţa catolicilor, ci şi a ortodocşilor şi a persoanelor de alte confesiuni care doresc să asiste”[7].

Am adresat o scrisoare Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, în care îl rugam să ne spună ce are de gând să facă mitropolia în fața acestui act prozelitist de o amploare nemaivăzută în România modernă. Până în acest moment, Mitropolia Moldovei nu ne-a dat nici un răspuns și nici nu pare a avea vreun plan misionar pentru credincioșii săi cu privire la poziția corectă față de această manifestare.

În tot acest timp, în care impresia este că Biserica Ortodoxă Română nu are niciun fel de prezență în orașul moldav, poporul, lăsat de izbeliște și orbit de propaganda sufocantă a mass-media, care prezintă venirea papei ca pe un eveniment epocal, a uitat că orașul lor și Moldova noastră se află sub patronajul sfintei noastre Cuvioase Maicii Parascheva, cea care l-a salvat și ne-a salvat de nenumărate ori, și se organizează să îl primească pe papa, nefăcând, ca urmare a decenii de „relații vechi și bune cu Biserica Romano-Catolică” nicio distincție de ordin teologic între sfințenie și erezie.

Aflăm de asemenea din presă că după ce va fi primit ca episcop ortodox la București, după ce va conduce un pelerinaj catolic la Iași, la Blaj papa va „beatifica” șapte „episcopi” greco-catolici, ajunși „sfinți” pentru că „refuzul episcopilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă s-a soldat cu persecuţii şi, în cazul unora dintre ei, moartea în temniţele comuniste”[8]

În fața acestei informații, nu putem să nu ne crucim și să ne întrebăm:Poate exista umilință mai mare pentru Biserica noastră Ortodoxă, aflată pe aceste meleaguri de pe vremea apostolilor, decât să asistăm la premierea unor „episcopi” pentru că au refuzat să devină membri ai Bisericii Ortodoxe?

În ce cheie ar trebui să înțelegem noi, ortodocșii, această „beatificare” a celor care au părăsit Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea, primind „ospitalitatea” papisto-cezaro-crăiască a habsburgilor, pentru care au plătit cu locurile lor în Împărăția Cerurilor?

Cum să înțelegem sloganul ecumenist al vizitei „Să mergem împreună!”, adresat de papa Francisc catolicilor și „oamenilor de bunăvoință”[9] (adică ortodocșilor cu conștiința dogmatică ștearsă de propaganda ecumenistă), când la Blaj vor fi premiați cei care au preferat să moară decât să revină la Biserica Ortodoxă, de unde au fost scoși prin viclenie, amenințare și exterminare cu câteva generații înainte?

Și, nu în ultimul rând, cum credeți că vor reacționa ortodocșii români când vor vedea „beatificarea” de la Blaj și își vor aminti că adevărații sfinți pe care i-au dat închisorile comuniste, cei crescuți în Biserica Ortodoxă a neamului, pe jertfa cărora este clădită continuitatea în istorie a Bisericii noastre, sunt batjocoriți de ierarhie, care i-a folosit în 2017 pentru a-și ascunde greșeala cumplită din Creta, refuzând ulterior să facă vreun demers pentru canonizarea lor, de frica organizațiilor neomarxiste ale „corectitudinii politice”?

Este, desigur, dreptul credincioșilor cultului catolic să facă orice gest liturgic conform credinței lor, însă Sinodul Bisericii noastre are datoria de a informa poporul ortodox, pentru risipirea confuziei teologice în care acesta trăiește și gândește viața sa bisericească și raportarea față de cei din afara Bisericii, că, potrivit tradiției și teologiei Bisericii Ortodoxe din veacuri, la Blaj nu se va produce o canonizare reală a unor sfinți reali, pentru că Sfintele Canoane (9, 34 Laodiceea) ne spun că „martirii” ereticilor nu sunt sfinți, chiar dacă au trăit în cucernicie și au murit pentru credința lor.

„Episcopii” greco-catolici au murit pentru credința în statutul papei de „locțiitor al lui Hristos pe pâmânt” și „infailibil”. Pentru acest motiv i-a persecutat regimul comunist, pentru „credința lor catolică”, în mijlocul căreia se află papa, care, pentru catolici, „ține locul lui Hristos pe pământ”.

De ce ar fi trecuți în rândul sfinților pentru acest lucru? În mod ironic, singura șansă a acestor prelați de a vedea sfințenia ar fi fost revenirea la Biserica Ortodoxă și, eventual, suferința în închisori pentru Hristos, alături de ortodocșii care au fost persecutați pentru că nu s-au lepădat de Acesta.

Sinodul BOR are datoria să spună acest adevăr inconturnabil în primul rând poporului ortodox, apoi lumii întregi, chiar și celor ce aparțin de cultul catolic și cărora, din dragoste reală creștină, motivată și ancorată în Adevărul Hristos, trebuie să li se spună care este realitatea, prin această luare de poziție nedorindu-se jignirea compatrioților care aparțin cultului catolic, ci informarea lor corectă teologic, pentru ca la Judecata de Apoi să nu ne fie amarnici acuzatori pentru că am știut și nu le-am spus.

Sinodul BOR, din păcate, nu a luat nicio atitudine față de această manifestare de la Blaj, care dorește un fel de consfințire a triumfului simbolic al greco-catolicismului în fața Ortodoxiei și cimentează mesajul „mai bine murim în erezie decât să revenim în comuniune cu Biserica adevărată”.

Cel mai plauzibil motiv pentru această nepăsare este că, urmare a nefastului ecumenism, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au pierdut cu totul dimensiunea adevăratei sfințenii și granița pe care sinodul de la Laodiceea o trasează între aceasta și aspirația deșartă spre ea, golită de semnificație datorită poziționării celor care suferă „martirajul” în afara Bisericii, unde, contrar celor afirmate de corifeii Conciliului II Vatican și ai Declarației de la Toronto nu există mântuire, așa cum știm de la Sfântul Ciprian de Cartagina de mai bine de 1800 de ani.

Într-un articol de prezentare a „calendarului ecumenic ortodox-romano-catolic pe anul 2006”, publicat pe siteul patriarhal Basilica[10], se scrie: „În ce constă noutatea atât de firească a acestui calendar? În fiecare zi calendaristică sunt trecuți atât sfinții romano-catolici, cât și cei ortodocși, la fel sărbătorile, cu denumirile și semnificația lor, care nu coincid totdeauna”.

Cum să fie informat poporul ortodox că „sfinții” romano-catolici nu sunt cu adevărat sfinți, când ei sunt recunoscuți ca egali ai sfinților reali, ortodocși, și sunt numiți astfel chiar de către siteul Patriarhiei, care elogiază această manifestare ecumenistă desfășurată în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, despre care putem spune că este una cu desăvârșire catolică, din pricina angajamentului ecumenist al întâistătătorului său?

Cum să facă distincție credinciosul ortodox între adevăr și aparența acestuia, când i se spune de la același nivel patriarhal că sărbătorile papistașe și cele ortodoxe „dincolo de sonoritatea fonetică diferită, au aceeași semnificație teologică”? În „calendarul ortodox-catolic” pe 2019, editat în același loc, vedem puse alături „sărbătoarea” papistașă „Neprihănita zămislire” și sărbătoarea ortodoxă „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria”, adică erezia alături de adevărul de credință. Cum să înțeleagă credinciosul ortodox distincțiile, când acest „calendar” este promovat de către conducerea centrală a Bisericii?

Cum să înțeleagă credinciosul distincțiile necesare între adevărul de credință și erezie, când cugetarea „părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX” este alternată cu „citate tulburătoare din Maica Tereza”?

Cum să priceapă arta bisericească ortodoxă, când, în acel „calendar” promovat de siteul patriarhal, „În cel mai frumos spirit ecumenic, fiecare lună este însoțită de o imagine semnificativă, într-o succesiune care alternează icoane bizantine cu reprezentări picturale romano-catolice și lăcașe de cult ortodoxe”, iar autorul articolului numește această amestecare nepermisă de către sfintele canoane a sacrului cu profanul în arta bisericească „sugestie puternică a unității credinței în același Dumnezeu”?

Dacă acest calendar ecumenist reprezintă, așa cum spune siteul Basilica, „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică, o invitație practică la unitatea creștinilor de pretutindeni”, oare credincioșii ortodocși nu ar putea fi tentați să creadă, în cazul în care Patriarhia nu le explică cum trebuie, că și vizita papei în general și momentele de îngenunchere a Bisericii noastre în special reprezintă tot „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică”?

La începutul lunii aprilie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a decis că, cu ocazia viitoarei vizite a papei în Bulgaria, nu poate fi vorba despre vreo formă de rugăciune sau slujire în comun cu papa Francisc, deoarece aceasta este strict interzisă de către sfintele canoane. Sinodul a interzis și corului patriarhal să cânte papei, chiar și diaconilor care fac traduceri să se pună la dispoziția acestuia[11].

Într-o declarație remisă nunțiului papal din Bulgaria, Sinodul BOB spune: „Nu se dă binecuvântare clericilor Bisericii Ortodoxe Bulgare-Patriarhia Bulgariei, să participe la nici un  eveniment inclus în programul vizitei Papei Francisc în Bulgaria”.

Din toate motivele menționate, respectuos Vă solicităm să vă poziționați față de vizita papei Francisc conform sfintelor canoane și să refuzați orice formă de colaborare liturgică cu acesta; să protestați măcar formal față de evenimentul de la Blaj; să informați poporul ortodox cu privire la adevărul despre romano-catolicism și Ortodoxie și să nu acordați binecuvântarea credincioșilor ortodocși de a participa la evenimentele organizate, în disprețul legii cultelor, care interzice favorizarea unuia dintre cultele oficial recunoscute, de către autoritățile centrale și locale ale României în cele patru centre, unde papa va fi primit.

În felul acesta, poporul ortodox și papa însuși vor înțelege că pe aceste pământuri continuă să existe Biserica adevărată a lui Hristos, care face, astfel, un pas important pe calea vindecării de erezia cumplită a ecumenismului.

Cu deosebit respect,

1 mai 2019

Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: MărturisireaOrtodoxă.ro

Rugăciune laolaltă, dar nu împreună a Patriarhului Daniel cu Papa Francisc

Patriarhia Română informează cu privire la contactul pe care-l va avea Papa Francisc cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române că va fi o întrevedere la Palatul Patriarhal cu sinodalii, urmată de o primire a sa de către PF Părinte Patriarh. Întâlnirea de la Palat nu ridică probleme în avans dar

„Programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult”.

Istoria se repetă?

Afirmația că nu există serviciu liturgic comun, ci consecutiv este hilară. Din păcate, oficialii noștri preferă să scalde mereu și mereu cele ale credinței.

Se face caz de situația bisericilor închiriate din Occident de la catolici pentru a se oficia Liturghii ortodoxe în ele. Totuși există o serie de diferențe importante ale rugăciunilor din diaspora:

  • slujba nu se face împreună cu catolicii (sau cu protestanții) de la care a fost închiriat lăcașul;
  • nu se slujește pe masa lor, ci pe una improvizată, pe antimis orthodox;
  • participă doar credincioși ortodocși.

Așadar nu poate fi vorba de un climat sincretist pentru că nu există comuniune de nici un fel. Este folosită doar clădirea simplă, fără simbolistica ei eretică. Distincțiile sunt clare la nivel de cult. De cele mai multe ori este plătită chirie pentru spațiul care oricum nu este folosit. Deci este la mijloc și interesul „gazdei”.

Același pretext a fost folosit și după Sinodul din Creta, în 2016, pentru a arăta chipurile că orice „creştin ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini”, dându-se ca exemplu că există 670 de biserici închiriate în diaspora. Cred că nimeni nu a bănuit că, de fapt, sub masca acestor închirieri, „se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural” cu acele culte proprietare ale imobilelor.

În acest sens, canonul 71 apostolic este clar: „Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească”. Așadar este interzisă comuniunea, manifestată prin participarea la sărbători eretice sau ducerea ori primirea de daruri de la altarele străine, nu simpla intrare în lăcașurile eterodoxe. Deci Liturghiile săvârșite în diaspora nu intră sub incidența canoanelor pentru că se oficiază slujbe ortodoxe și sunt ținute sărbătorile Bisericii.

Revenind la primirea Papei, se observă un pas mai departe:

  1. Rugăciunea se face în prezența ambelor culte, ortodox și catolic, reprezentate la cel mai înalt nivel. Nu este vorba de vreo festivitate neutră, cum ar fi o sărbătoare profană, laică, la care fiecare s-ar ruga separat, ci de o întâlnire religioasă, în spațiu ortodox. Nu este doar o întâlnire de dialog, ci una cultică, semnalată de rugăciuni și cântări religioase și de un salut pascal.
  2. De data aceasta, nu ortodocșii sunt cei ce merg în clădirile catolice, ci invers, ceea ce este o diferență importantă. Cinstirea unui cleric eretic în biserică ortodoxă echivalează cu profanarea locașului proaspăt sfințit. Un spațiu afierosit slăvirii ortodoxe este pângărit prin săvârșirea unor acte de cult eretice, cum este cinstirea ca și cleric a Papei și intonarea unor rugăciuni și cântece catolice.

Sinodalii noștri ar fi cinstit să priceapă că nu pot sluji la doi domni. Atitudinea aceasta echivocă, de a respecta formal și tras de păr cerințele canoanelor, dar a fi și pe placul ereticilor, este perdantă și duce și poporul în mare rătăcire. Bineînțeles, până să înțeleagă asta arhiereii, ar trebui să conștientizăm noi, fiecare, acest lucru prin neparticipare și dezicere de primirea cu ospitalitate a Papei în România.

Translate page >>