Esența Ortodoxiei transmisă prin stărețismul de la Optina: Părintele Leonid

de | 20 iul. 2019 | Viețile Sfinților | 5 comentarii

Stărețismul din sec. XVIII-XX este un fenomen ce decurge din isihasm și este important pentru că el constituie materializarea autentică și este continuatorul Ortodoxiei curate în acele vremuri. Credința a cunoscut perioade de revigorare, cum ar fi cea dată de Sf. Simeon Noul Teolog (sec. X-XI) și isihasmul de câteva secole mai târziu (XIV), urmate de neo-isihasmul colivarilor și paisianism (de la Neamț, sec. XVIII). Înainte de acestea, în perioada bizantină, viața Bisericii își avea cadre firești prin simfonia cu puterea imperială, dar, după căderea Bizanțului și chiar mai înainte de aceasta, odată cu scolastica (sec. XII-XIV), etosul creștin a cunoscut un regres și a fost concurat de umanism și a filozofia profană, care au dominat Occidentul, dar și Orientul. Pe acest fundal deteriorat au apărut curentele enumerate mai sus, de valorificare a autenticității Ortodoxiei. Stărețismul este ultimul fenomen important, urmat de moduri de supraviețuire duhovnicească precum este cel reprezentat de Starețul Sampson în perioada prigoanei bolșevice. Este important să fie cunoscute rădăcinile Ortodoxiei autentice pentru a dobândi experiență și legitimitate.

Spiritualitatea „de la Optina” nu ține atât de ascultarea în sine de un duhovnic, cât de un anumit tip de formare în Hristos, de modul de abordare a vieții (duhovnicești). Este vorba de isihasm aplicat. Un înnoitor al acestei căi în Ortodoxie a fost Sf. Paisie de la Neamț, iar mai înainte de el a fost renumit Sf. Serafim de Sarov. O împlinire la scară mare a fost șirul de stareți de la Optina. În rândurile ce urmează redăm câteva trăsături ale stăreției, așa cum a fost înțeleasă și trăită de primul stareț, Leonid. Relatările alese sunt dinainte de a se fi instalat acesta în vestita Mănăstire, pe când era încă ucenic și prieten cu Schimonahul Teodor, fost viețuitor pe lângă Sfântul Stareț Paisie de la Neamț.

„În același timp cu Părintele Teodor și părintele Leonid, trăia în Valaam și ieromonahul Varlaam (mai târziu stareț la Valaam). Fiind un mare iubitor de liniște, el era intrigat cum reușeau acești bătrâni să petreacă zile întregi în mijlocul mulțimilor de oameni, vorbind celor care veniseră să găsească sfat duhovnicesc, și totuși să rămână netulburați. Odată, el i-a adresat părintelui Teodor aceste cuvinte: „Părinte! Cum este posibil să fii zile întregi ocupat, orbind cu cei din afară, și să nu te tulburi?” „Ei, ce om simpatic ești, frățioare”, răspunse bătrânul. „Din iubire, pot sta câteva zile de vorbă cu aproapele meu și să rămân netulburat”. Din acest răspuns al unui duhovnic cunoscut pentru ostenelile și darurile sale harice, părintele Varlaam a înțeles odată pentru totdeauna cum să deosebească căile „anahoretică și cenobitică”. (notă: Sf. Ioan Scărarul spune: „Cu adevărat e lucru mare să te lupți în singurătate cu bărbăție și curaj; dar este neasemănat mai mare lucru să nu te temi de zarvă și să rămâi neclintit sub atacurile ei cu o inimă netemătoare în timp ce sălășluiești printre oameni doar în afară, dar în realitate în Dumnezeu”. Totuși la această măsură ajung foarte puțini și nu ușor; și ei o primesc ca pe o răsplată a multor osteneli, și mai ales a smereniei. Abia atunci sunt chemați de Dumnezeu la lucrare de slujire a aproapelui, căci atunci sunt în stare de a dărui și altora marile binefaceri duhovnicești, ei înșiși nefiind câtuși de puțin păgubiți de întâlnirea cu ceilalți. așa au și fost acești vrednici de pomenire stareți Teodor și Leonid și urmașul lor, părintele Macarie.)

Printre cei care s-au folosit de îndrumarea părintească a Părintelui Teodor și a Părintelui Leonid a fost și chelarul Mănăstirii Valaam, părintele Evdochie (ulterior Schimonahul Eftimie, duhovnicul Mănăstirii Valaam). El și-a petrecut mai întâi viața monahală fără călăuzire duhovnicească și-a petrecut viaţa monahală fără călăuzire duhovnicească, nădăjduind să dobândească sporirea duhovnicească numai pe calea nevoinţelor exterioare şi prin supunerea desăvârșită faţă de Stareţ, care îl considera a fi un ucenic fidel. Dar nici ascultarea, exprimată prin dispoziţia de a muri, chiar, în împlinirea unei porunci a Stareţului, nici nevoințele ascetice nu i-au adus roadele adevăratei vieţi monahiceşti. Părintele Evdochie nu simţea în sine nici blândeţe, nici dragoste, nici lacrimi sau umilinţă, ci mai degrabă uscăciune, asprime, dispreţ faţă de alţii şi alte patimi ascun­se, care îl chinuiau. Nu găsea nici o scăpare din această situaţie, chiar dacă îndeplinea tot ceea ce ar fi trebuit să împlinească conform cu cărţile şi cu propria sa părere şi experienţă. Călugărul căzu în deznădejde; gândurile i se îndreptau deja spre sinucidere, îndemnându-l să se azvârle de pe o stâncă in mare. Domnul a inspirat pe Evdochie, după ce a renunţat la a mai nădăjdui în propria lui dreptate, să recurgă la părintele Teodor şi la părintele Leonid. Bătrâ­nii l-au ajutat amândoi imediat, arătându-i, cu temeiuri din Sfinţii Părinţi, că numai lucrarea exterioară şi nevoinţele trupeşti nu aduc unui monah sporire, mai ales dacă, fiind făcute în văzul celorlalţi, îl târăsc în slava deşartă şi mân­drie cu toate urmările acestor patimi, nesimţirea, judecarea și deznădejdea; și că, fără o lucrare lăuntrică, smerită, tainică a rugăciunii și fără o totală lepădare se sine[1], cineva nu poate simți nici o ușurare, nici să se smerească și să găsească fericirea în acea bucurie copilărească, evanghelică. Bătrânii i-au arătat adevărata cheie care deschide inima; şi părintele Evdochie, călugăr doar în afară, deşi sincer şi gata să rabde chiar moarte pentru mântuire, înţelese învăţătura smerită a duhovnicilor şi începu să renască, să se smerească în sine însuşi şi puţin câte puţin să capete pacea. După aceea el a fost respectat de toţi în Valaam. Stareţul din acea vre­me, părintele Damaschin, se spune că îi cerea deseori sfatul şi spunea anumitor persoane că numele părintelui Teodor şi al părintelui Leonid erau întotdeauna pe buzele părintelui Evdochie şi că-şi amintea mereu de ei cu recunoştinţă şi cea mai adâncă veneraţie.

Faima bătrânilor se răspândea din ce in ce mai mult. Alături de părintele Evdochie şi urmărindu-i exemplul, tot mai mulţi fraţi începură si îi cerceteze. Pelerini sosiţi la mănăstire din toate cărările vieţii, grăbeau de asemeni spre chilia lor pentru a se folosi de sfaturile dumnezeieştii lor înţelepciuni.

Dar, în acelaşi timp în care aceste călăuze înţelepte îi foloseau pe unii, în alţii creştea nemulţumirea faţă de dânşii, care în parte provenea din slăbiciunea inimii omeneşti, în parte din faptul că aceştia nu puteau înţelege cum se cuvine țelul de viaţă şi învăţăturile celor doi. Am spus mai înainte că părintele Evdochie era considerat ucenicul cel mai credincios al Stareţului de la Valaam, părintele Inochentie. Dar, când el şi, după el, şi alţi fraţi se întoarseră către cei doi bătrâni, stareţul se văzu cu tristeţe abandonat de unul dintre cei mai devotaţi oameni ai lui şi se simţi cumva trecut cu vederea de către fraţi, poate fiindcă gândea că stareţul trebuie să fie singura călăuză duhovnicească din mănăstire. În vremurile mai simple din vechime, aceasta ţinea mai mult de regulă decât de excepţie. Dar, în timpurie noastre mult mai formaliste și rigide, starețul singur, fără sprijinul părinților duhovnici și al bătrânilor experimentați, nu poate conduce cu ușurință obștea. Acest lucru a fost înțeles încă din timpurile vechi de unul dintre cei mai mari învățători monahi, de cel între Sfinți Părintele nostru Teodor Studitul, care, cu privire la alegerea și numirea starețului, în ultimul său testament lăsat fraților, a scris acestea: „Mai întâi vă las drept călăuzitor pe învățătorul și Părintele meu și al vostru, pe pustnicul și părintele nostru cel mai venerabil și luminător și învățător. … Iar apoi pe oricine, prin alegerea voastră comună, îl veți numi, în felul potrivit de a o face, să vă fie stareț…” Nu cu astfel de sentimente și gânduri îi privea părintele Inochentie pe părintele Teodor și pe părintele Leonid. Iubirea lor părintească pentru toți, deschiderea lor permanentă și felul lor liber de a fi i se părea a fi lipsă de supunere față de stareț și amestec în treburile lui; învățătura lor i se părea a fi o noutate de un soi ciudat. Nemulumirea lui ață de bătrâni ajunse la apogeu când Ministrul Cultelor, prințul A. N. Golițin, în timpul unei vizite la Valaam, petrecu tot timpul în chilia lor, chiar cerând să i se servească ceaiul acolo și invitându-l pe stareț să vină de la Mănăstire la Schit.

În cele din urmă, părintele Inochentie se hotărî să înainteze o plângere Mitropolitului Ambrozie al Novgorodului și Sankt Petersburgului împotriva acestor duhovnici noi, care, după părerea sa, tulburau pacea Mănăstirii. Mitropolitul cunoștea partea bună a Starețului de la Valaam, știindu-l un nevoitor cinstit și sârguitor; așa că s-a lăsat influențat împotriva bătrânilor și se pregăti de să îi învinovățească. Curânnd începură să circule zvonuri cum că părintele Teodor, de vreme ce fusese călugărit în Moldova, și nu în Rusia și de vreme ce în Rusia nu fusese decât un simplu negustor din Karachev, trebuia să fie expulzat din Mănăstire și trimis în fosta sa țară și că nici părintele Leonid nu va scăpa ușor. Totuși Mitropolitul încredință cercetarea problemei părintelui Ialrion (ultimul Arhimandrit al Mănăstirii Tikhvin). Părintele Ilarion vizită Mănăstirea Valaam în februarie 1817, îl cercetă pe părintele Teodor și pe tovarășii săi de nevoințe și le puse dinainte 30 de întrebări scrise. Părintele Ilarion citi răspunsurile cu uimire și după aceea spunea întotdeauna că nu mai citise niciodată nimic precum cele ce acești duhovnici simpli răspunseseră în rândurile lor. Simplitatea lor sfântă s-a dovedit a fi mai înaltă decât înțelepciunea oamenilor.

Părintele Ilarion a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a-l împăca pe Stareț cu bătrânii. El a procedat în acest fel în parte dintr-o conștiință a adevărului și un simț al dreptății și poate că și pentru că împreună cu el fusese trimis la Valaam un om de încredere al Ministrului Cultelor, A. N. Golițin, un anume A. N. Nicolsky, spre a cerceta chestiunea care fusese ridicată și a-i apăra pe duhovnici. În același timp, unele dintre persoanele cele mai devotate au adus la cunoștința a doi mari ierarhi, Filaret și Inochentie, dificila situație în care se aflau bătrânii. Acești gânditori creștini, care auziseră câte ceva despre părintele Leonid, luară partea celor doi și interveniră în apărarea lor. Cuvintele lor au produs efect asupra Mitropolitului. Cam tot atunci a fost primit raportul părintelui Ilarion.

Cu amărăciune Mitropolitul văzu că era cât pe ce să comită o mare nedreptate. Starețul Inochentie a fost chemat și întâmpinat cu neprevăzuta și neceremonioasa întrebare: „Ce încerci să-mi faci, bătrâne…? Din cauza ta era cât pe ce să osândesc persoane care sunt mai bune decât noi amândoi”. Apoi i s-a poruncit să nu îi mai stingherească în nici un fel pe bătrâni cu avertismentul că, dacă aceștia îi vor adresa vreo plângere, el va fi înlăturat. Bătrânilor li s-a spus că pot să fie siguri de sprijinul celor mai înalte autorități bisericești. Dar experimentații și smeriții asceți, cunoscând inimile oamenilor, nu s-au lăsat în nădejdea că starețul se va împăca într-adevăr cu ei. Conștienți de faptul că e mai ușor să porți ura întregii obști decât intențiile rele din partea starețului și pentru a evita un păcat prelungit, se hotărâră părăsească Valaamul. Curând după aceasta, în iunie 1817, ei se mutară la Sfântul Alexandru din Mănăstirea Svir, considerându-se respinși din lume și nevrednici de nici un loc pe pământ.

Cu privire la starețul Inochentie, am notat că a făcut o greșeală datorită în principal neînțelegerii. Această experiență dureroasă pentru el și pe care a trebuit să și-o asume i-a folosit ca o lecție utilă, se pare, întrucât după aceea, era amintit ca o figură remarcabilă.”

Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, traducere din engleză de Paul Daniel, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, p. 23-27.

[1] Lepădarea de sine, conform cu învățătura Sfântului Varsanufie cel Mare, constă în aceea ca să te consideri pe tine nimic, să te vezi țărână și cenușă, să nu te compare cu nimeni și să nu vorbești despre propriile tale fapte bune, spunând: „Eu am făcut aceasta”.

Prigonirea Starețului Leonid nu a încetat, sub alte auspicii, după moartea Părintelui Teodor, nici măcar la Optina. Dar Dumnezeu l-a întărit să-i facă față. În special datorită lui au urmat o serie de stareți sfinți, pe parcursul unui secol, dintre care amintim pe Ambrozie, Macarie, Sebastian, Nectarie, Nikon, Varsanufie, până când a fost închisă Mănăstirea de bolșevici. Ceea ce-i reunește pe toți aceștia nu este locul, ci duhul. Nu pustia Optinei a dat astfel de Părinți, ci tradiția pe care au cultivat-o a rodit în locul acesta. De aceea am și ales ca întâmplările prezentate în acest articol să fie dinainte de a reveni Starețul Leonid la Mănăstirea sa de început, Optina, pentru a reliefa că factorul principal nu este litera (forma), ci duhul.

Au mai existat Părinți duhovnicești de o statură impresionantă, dar aici vorbim de un focar. Nu s-a putut ajunge în acest punct din întâmplare, ci atât ca urmare a eforturilor Stareților, cât și ca ecou al monahilor si credincioșilor ruși.

Un vlăstar deosebit al Optinei, mai precis chiar al Starețului Leonid (Lev în schimă), a fost marele ierarh Sfântul Ignatie Briancianinov. Dar Stareții de mai târziu au influențat nu doar pe călugări, ci și personalități precum scriitorii Gogol și Dostoievski, care au arătat o întoarcere radicală.

Tradiția duhovnicească pe care o putem numi generic „de la Optina” arată linia autentică a Ortodoxiei, care a supraviețuit dincolo de decadența și moartea spirituală care vatămă Biserica la nivel generalizat. Se poate afirma că esența se păstrează în astfel de fenomene providențiale (la noi putem remarca strădania de redescoperire a izvoarelor dusă de unii teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae), nu în linia oficială tot mai formalistă și chiar deraiată. Pentru a evita falsul bisericesc actual și chiar devierile doctrinare (ecumenismul), este nevoie să ne cunoaștem rădăcinile, să reușim să găsim căile care duc cu adevărat la Hristos, nu la forme și formule religioase înfundate.

Întreruperea pomenirii, între dreapta credință, viața curată și răzvrătire

de | 18 iul. 2019 | Editorial | 8 comentarii

După o analiză a prevederilor canonice cu privire la întreruperea pomenirii, este oportună abordarea fenomenului din perspectivă duhovnicească.

Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.

Cea mai succintă prezentare a interdependenței dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr”[1]. Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă, funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești. Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.

În general, gândurile, faptele și atitudinile noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).

Valoarea faptelor bune este dată de credință

Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.

Legătura dintre dreapta credință și mântuire o arată foarte clar același Sfânt Ignatie, când argumentează de ce nu se pot mântui păgânii, mahomedanii și ereticii.

Curăția vieții face loc credinței drepte

Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.

Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.

Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].

Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox, ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10, 2).

De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea consistență toate împreună.

Răzvrătirea și râvna fără discernământ

Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.

Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?

Mesajul sănătos socotesc că este acela al păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu ei. Comuniunea, până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune, de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.

Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.

Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin fapte și cugete bune!

[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 103.

[2] Scara, XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.

[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.

[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr.  Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie pastorală necesară.

SENTINŢA DE EXCOMUNICARE (între ortodocși și catolici) de la 16 iulie 1054

de | 16 iul. 2019 | Istoria Bisericii | 0 comentarii

Anatemele reciproce între Constantinopol și Roma din 1054 sunt de o mare importanță. Ele sugerează o ruptură anterioară, căci este acuzată practica grecilor de a boteza din nou pe latini. Contextul în care s-a produs scindarea rămâne de cercetat mai în amănunțime, dar pentru moment sunt utile introducerea și traducerea textelor făcute de Prof. Teodor M. Popescu. Am lăsat doar notele care aduc observații practice, eliminând pe toate cele ce țin de bibliografie, studii și detalii de traducere, care erau foarte numeroase.

I. VERSIUNEA GREACĂ.

Actul funest prin care, aruncând anatema asupra lui Mihail Cerularie şi a ortodocşilor, legaţii papali consacrau formal dezbinarea dintre Biserica latină şi cea greacă, ni s’a păstrat, împreună cu povestirea faptelor respective, în două forme: În raportul latin scris de cardinalul Humbert, autor principal al sentinţei de excomunicare şi factor hotărâtor în politica bisericească a Papei Leon IX (Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis (citat „Commemoratio”), Migne, P. L. 143, 1001-1004) şi în actul Sinodului ţinut la Constantinopol la 20 iulie 1054 (Σημείωμα περί τοῦ ριφέντος πιτακίου). Ambele documente vorbesc despre misiunea legaţilor papali la Constantinopol și despre evenimentul de la 16 iulie 1054, iar hotărârea Sinodului de la 20 iulie, numită de obicei „edict sinodal”, ne informează mai de aproape şi asupra celor ce au urmat la Constantinopol, până la 24 iulie 1054.

Între cele două rapoarte există importante deosebiri de prezentare şi de apreciere a faptelor, explicabile prin pasiunea şi interesul cu care le privesc cele două părţi adverse. Acordând tot creditul cardinalului Humbert, istoricii romano-catolici iau de bază povestirea lui şi infirmă versiunea greacă, acuzând pe Mihail Cerularie de voită denaturare a faptelor spre a-şi justifica atitudinea ce a avut faţă de legaţi.

Se pretinde chiar, după spusele lui Humbert[1], că şi sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054 a fost „falsificată” de Patriarh cu intenţia de a ațâța cu ea poporul contra împăratului şi a legaţilor[2]. Dintre specialiştii schismei, Hergenrother, Delarc[3] Gfrörer, Bréhier, Hefele-Leclercq, mai ales, judecă pe Patriarhul grec ca pe un neleguit fixat definitiv la stâlpul infamiei. Nu fără greutate şi contraziceri, desigur, pentru că firea şi conduita legaţilor, şi în deosebi a cardina­lului Humbert, explică şi justifică ele mai întâi măsurile lui Mihail Cerularie. Spre deosebire de cei citaţi însă, se observă la unii cercetători mai noi ai schismei o înţelegere ceva mai justă a oamenilor şi a faptelor de la 1054. W. Norden[4], J. Gay, E. Amann, A. Michel recunosc sau lasă să se înţeleagă că violentul cardinal nu poate fi crezut în totul pe cuvânt și conced până la un punct că este loc şi pentru cele afir­mate de Patriarhul de Constantinopol (J. Gay, op. cit., p. 498-499).

Sperând să putem face mai târziu studiul acestor fapte, ne mărginim aci la documentul principal al schismei, care este sentinţa de excomunicare. O dăm în traducere, cu edictul sinodal, deci după forma greacă, în care evenimentele sunt povestite mai amănunţit, adnotând-o şi indicând în anexă locurile corespondente din referatul cardinalului Humbert pentru a arăta deosebirile. Ele sunt puţine şi neînsemnate, aşa cum recunosc de altfel chiar acuzatorii Patriarhului[5]. A admite, după Humbert şi Sigebert[6], că Mihail Cerularie a falsificat (omnino=cu totul!), la început, sentinţa de exco­municare cu scopul de a revoltă poporul şi că a trebuit ca legaţii să trimită împăratului, din cartierul rusesc al oraşului[7] un „exemplar excommunicationis verissimum”, pentru resta­bilirea textului ei, însemnează a nu ţine seamă de fapte.

Sentinţa a intrat în mâna altora înainte de a fi fost adusă Patriarhului; cu toată greutatea, cu care se citea lati­neşte, nu era exclus să se ia cunoştinţă de cuprinsul ei înainte de a se face o traducere oficială. Dar nu se putea, mai ales, ca Patriarhul să se pună în situaţia de a publică întâi o sen­tinţă falsă şi a avea apoi să discute şi condamne, cu Sinodul, sentinţa autentică. S’ar fi contrazis şi compromis fără nici un motiv, pentru că sentinţa era în ea însăşi atât de scanda­loasă şi de insultătoare, încât făcea de prisos orice încer­care de a o schimba, care mai putea fi şi uşor demascată. Chiar dacă ar fi fost lipsit de prevedere, Patriarhul – ne­putând să facă el traducerea – trebuia, cum s’a şi întâmplat, ca s’o încredinţeze altora; printre ei este şi un latin, Ioan Spaniolul, precum şi un om de importanţa unui protospătar (Cosma). Este naiv a se crede că Patriarhul putea să le ceară – lor sau altora – o traducere falsă sau pe care s’o prezinte el poporului falsificată după gustul său. Dacă ea ar fi existat, ar fi cunoscut-o împăratul şi ar fi putut s’o aibă prin el legaţii. Humbert ar fi păstrat-o şi publicat-o cu mare satisfacţie, ca pe un document zdrobitor pentru Patriarhul de Constantinopol, pe care avea tot interesul să-1 umilească. Acuzaţia că Mihail Cerularie a falsificat sentinţa de exco­municare pare a fi deci de valoarea şi seriozitatea aceleia că grecii au scos din Simbolul credinţei pe Filioque[8].

Din începutul edictului sinodal, se va vedea că el împrumută, rezumând, pe al Enciclicei lui Fotie către Patriarhii orientali de la 867. Mihail Cerularie ia de asemenea din această Enciclică unele din argumentele sale contra latinilor în controversa despre Filioque. Şi în Epistola a doua către Petru l Antiohiei, el imită începutul Enciclicei lui Fotie. Aceasta arată importanţa ce păstra încă Enciclica în conflictul dintre cele două Biserici, precum şi lipsa de originalitate, ca po­lemist, a lui Mihail Cerularie. A spune totuşi, ca J. Bousquet, că ,,edictul sinodal relua în întregime (en entier) Enciclica lui Fotie”[9] înseamnă a nu cunoaşte din proprie lectură nici Enciclica, nici edictul.

Ca şi Fotie, Mihail Cerularie înştiinţează pe ceilalţi Patriarhi despre cele întâmplate cu latinii, scriind Patriarhului de Antiohia şi prin el celor de Alexandria şi Ierusalim[10].

Textul edictului sinodal se găseşte, în afară de Migne, P.G. 120, 736-748, în manuscris, în cod. LXXVII, 62, la Viena (și încă în alte 4 tipărituri).

Însemnare despre pitacul[11] aruncat de trimişii Romei pe Sfânta Masă împotriva Prea Sfinţitului Patriarh Domnul Mihail, în luna Iunie[12], indiction 7[13]

Sub prezidenţa Prea Sfinţitului nostru Stăpân şi Patriarh Ecumenic Mihail, în partea din dreapta celor pentru catehumeni[14], prezenţi fiind prea iubitorii de Dumnezeu Mitropoliţi Teofan al Cizicului şi singhel[15], Nichita al Calcedonului şi singhel, Laurenţiu de Dyrrachion şi singhel, Antim al Sidei, Nicolae al Pisinuntei, Leon al Mirelor, Leon al Trapezuntei, Ioan al Smirnei, Eusebiu al Adrianopolului, Constantin al Mitilenei, Nicolae al Honelor, Hypatios al Hidruntei şi arhie­piscopii Leon al Caraviziei, Grigore al Mesimvriei, de faţă fiind şi demnitarii patriarhali[16].

Nu era deci, pe cât se pare, sătul de rele cel viclean. Şi de aceea nu încetează de a se insinua pe lângă dreptcredincioşi şi de a născoci totdeauna ceva nou împotriva adevărului. Aşa a sugerat omului câte nenumărate înşelăciuni înainte de venirea Domnului în trup. Chiar şi după aceea, nici nu s’a lăsat cu totul, nici măcar nu s’a oprit un timp de a amăgi şi a atrage la el prin nenumărate rătăciri şi ademeniri pe cei care îl ascultă. Dar şi acestea fiind înlăturate şi revenindu-le dreptcredincioşilor pioasa şi profunda speranţă că nu se vor mai găsi niciodată născocitori de noi religii întru toate cele de care, contra dreptei judecăţi, cel rău a căutat să se atingă şi ale cărui uneltiri s’au întors împotriva lui însuşi, acum nişte bărbaţi nelegiuiţi şi detestabili – căci ce i-ar putea numi un dreptcredincios? – bărbaţi iviţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile Apusului), venind în acest dreptcredincios şi de Dumnezeu păzit oraş, din care ţâşnesc izvoarele ortodoxiei ca dintr’un loc înalt şi ridicat spre cer şi din care curg până la marginile pământului şuvoaiele curate ale dreptei credinţe, adăpând ca nişte râuri, cu dogmele dreptcredincioase, sufletele cele din toată lumea, au căzut în el ca un trăznet sau cutremur  sau potop de grindină; sau mai degrabă, propriu vorbind, năvălind ca un mistreţ, au încercat să strice cu deosebirea lor de dogme cuvântul cel drept, ba au depus şi scrisoare pe masa cea tainică a marii lui Dumnezeu biserici prin care ne-au anatematizat pe noi sau mai degrabă au anatematizat Biserica dreptcredincioasă a lui Dumnezeu şi pe toţi ortodocşii care nu se supun nelegiuirilor lor, pentru că suntem dreptcredincioşi şi voim să se înalţe Ortodoxia, imputându-ne între altele că nu admitem să ne radem barba ca ei şi să schimbăm contra firii chipul cel de la fire al omului şi că primim împărtăşania, fără să facem deosebire, de la preoţi căsătoriţi. Pe lângă acestea, zic că am voit să falsificăm, prin raţionamente nedrepte şi prin cuvinte schimbate și prin exces de îndrăzneală, sfântul simbol care are din toate hotărârile sinodale şi ecumenice putere inatacabilă, pentru că nu zicem ca ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul – o, uneltirile a celui rău ! —, ci zicem că purcede (de la Tatăl[17]). Şi nu voiesc nici să ia în seamă Scriptura care zice: „Nu tăiaţi barba voastră”[18], nici să înţeleagă că aceasta (a nu avea barbă) a făcut-o Dumnezeu potrivită fe­meilor, pentru bărbaţi însă a socotit-o nepotrivită; ba ne­cinstesc pe faţă şi canonul al patrulea al Sinodului din Gangra[19], care zice despre cei ce resping căsătoria: „Dacă cineva socoteşte că nu trebuie să primească împărtăşania de la preotul căsătorit, care liturghiseşte, să fie anatema”. Prin aceasta ne­socotesc şi necinstesc şi Sinodul al şaselea, care zice[20]: „Deoarece am aflat că în Biserica Romanilor s’a predat în chip de canon ca aceia care se vor învrednici de hirotonie de diacon sau de preot să declare că nu se vor mai apropia de soţiile lor, noi, urmând canonului vechi al grijii şi rânduielii apostolice, voim ca să rămână în vigoare şi de acum înainte căsătoriile legitime ale bărbaţilor sfinţiţi; ca nicidecum să nu strice legătura cu femeile lor sau să se lipsească de împreu­narea cu ele la timpul cuvenit. Aşa că, de se va află cineva vrednic de hirotonie de diacon sau de ipodiacon, să nu fie nicidecum împiedecat să se ridice la această treaptă, locuind împreună cu soţie legitimă, şi nici să nu i se ceară la timpul hirotoniei să declare că se va abţine de la legăturile cele în­dreptăţite cu propria soţie. Pentru ca nu cumva să fim siliţi astfel să batjocorim căsătoria legiferată şi de Dumnezeu bi­necuvântată în prezenţa Lui, căci glasul Evangheliei strigă: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă” (Mat. XIX, 6) şi Apostolul învaţă: „Cinstită este nunta întru toate” şi „patul este neîntinat” (Evr. XIII, 4) şi: „Te-ai legat de femeie? Nu cere dezlegare” (1Cor. VII, 27). Dacă deci va îndrăzni cineva, pornind contra canoanelor apostolice, ca să lipsească pe vreunul din cei sfinţiţi, adică preot, diacon sau ipodiacon, de legătura şi împreunarea cu femeia sa legitimă, să fie anatema. De asemenea, şi daca vreun preot sau diacon, sub pretext de pietate, îşi alungă femeia, să se afurisească; iar dacă stăruie, să se caterisească.

Pe lângă acestea, nu voiesc să înţeleagă nicidecum, când zic că Sfântul Duh purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul, că nici de la Evanghelişti nu au graiul acesta, nici de la vreun Sinod Ecumenic n’au primit această dogmă blasfemiatoare. Căci Domnul Dumnezeul nostru zice: „Duhul ade­vărului, Care de la Tatăl purcede” (In. XV, 26); iar ei, părinţii acestei noi nelegiuiri, zic: „Duhul, Care de la Tatăl şi de la Fiul pur­cede”, fără să înţeleagă, iarăşi, că, dacă însuşirea Sfântului Duh stă în purcederea Lui de la Tatăl, tot astfel şi în naşterea Fiului stă însuşirea Acestuia; iar dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, cum zic ei în nebunia lor, Sfântul Duh Se deo­sebeşte de Tatăl prin mai multe decât Fiul. Căci purcederea de la Tatăl ar fi ceva comun Sfântului Duh şi Fiului, nu însă şi cea de la Fiul. Iar dacă Sfântul Duh S’ar distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, ar fi mai aproape de fiinţa Tatălui Fiul decât Sfântul Duh. Şi astfel ar ieşi iarăşi la lumină în­drăzneala lui Macedonie contra Sfântului Duh, refăcând drama şi scena acelora. În afară de cele zise, nu voiesc să înţeleagă nici că dacă tot ceea ce nu este comun Treimii atotţiitoare şi de o fiinţă este numai al Unuia din trei, purcederea Sfântului Duh nu este ceva comun Celor trei. Ei însă ne insultă astfel şi pe noi şi Biserica cea ortodoxă a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte au venit din Roma cea veche la prea piosul nostru împărat, uneltind şi altele împotriva pli­nirii Bisericii ortodoxe, spunând chiar de la început că vin de la Roma şi pretextând că au fost trimişi de Papa, în realitate însă, după sfaturile şi îndemnurile cele înşelătoare ale lui Arghyros, au venit de la ei înşişi şi n’au fost trimişi de Papa; ba chiar şi epistolele ce pretindeau că le aduc de la el erau plăsmuite, şi aceasta s’a cunoscut din multe altele şi din si­giliile scrisorilor dovedite pe faţă a fi false. Actul cel scris de către aceşti nelegiuiţi contra noastră cu litere latine şi depus întâi pe masa marii biserici a lui Dumnezeu, în prezenţa ipodiaconilor de rând a doua săptămână, pentru că aceştia i-au făcut vânt şi l-au aruncat de pe sfânta masa, cerând celor care l-au pus ca să-1 ia înapoi, iar ei n’au voit, fiind căzut pe jos, a ajuns în mâinile multora; pentru a nu se răspândi în public hulele lui, Smerenia noastră l-a primit şi, chemând pe câţiva din cei care ştiu să traducă din limba latină în cea greacă, adică pe protospătarul Cosma Romanul, pe Pyros şi pe monahul Ioan Spaniolul, a pus să se traducă actul. Şi cuprinsul actului tradus de ei sună cu înseşi cu­vintele lor astfel:

„Oricine se opune credinţei şi jertfei[21] scaunului roman şi apostolic să fie anatema şi nici să nu fie primit ca ortodox, ci să fie numit prozimit şi nou Antihrist[22]. Humbert prin graţia lui Dumnezeu episcop al sfintei Biserici a Romanilor, Petru episcop de Amalfi, Frideric diacon şi sachelariu, tuturor fiilor Bisericii catolice. Sfân­tul scaun roman, cel din frunte şi apostolic, cu care se pune în special de acord – ca fiind capul – grija tuturor Bisericilor, ne-a învrednicit, în interesul păcii şi nevoii bisericeşti, să ne trimită ca apocrisiari în acest oraş imperial ca să descindem şi să vedem, precum este scris (Fac. XVIII, 21), dacă s’a împlinit in faptă strigătul care fără încetare s’a ridicat din acest oraş până la urechile noastre; iar dacă lucrul nu stă astfel, să se ştie. Să afle de aceea, înainte de toate, glorioşii împăraţi[23], clerul, senatul şi poporul ace­stui oraş Constantinopol şi toată Biserica catolică, că am cunoscut aici lucruri din care am avut multă bucurie pentru ceea ce este bun şi mare şi ne-am întristat mult pentru ceea ce este rău. Cât pentru stâlpii statului, pentru cei în cinste şi pentru cetăţenii cei înţelepţi, oraşul este prea creştin şi ortodox. Cât pentru Mihail însă, cel care prin abuz se numeşte Patriarh, şi pentru colaboratorii ne­buniei lui, zilnic se seamănă nenumărate zizanii eretice în mijlocul lui. Ca şi simonienii, vând darul lui Dum­nezeu[24] iar ca valesii, fac eunuci pe oaspeţii lor şi-i ri­dica nu numai la demnităţi preoţeşti, ci şi la episcopat[25]; ca și arienii, rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini; ca şi donatiştii, jură că în afară de Biserica grecilor a pierit din toată lumea şi Bi­serica lui Hristos şi jertfa cea adevărată şi botezul; ca şi nicolaiţii, admit căsătorie trupească şi o apără pentru slujitorii sfântului altar; ca şi severienii, spun că Legea lui Moise este blestemată; ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au tăiat din Simbolul credinţei purcederea Sfântului Duh de la Fiul;[26] ca şi nazareii, ţin atât de mult la curăţirea cea trupească a iudeilor, încât opresc să fie botezaţi copiii care mor înainte de a opta zi de la naştere, să fie împăr­tăşite femeile la menstruaţie sau la pericol de naştere sau să fie botezate, dacă sunt nebotezate[27], şi hrănindu-şi perii capului şi ai bărbii, ca nazareii, nu primesc la împărtă­şanie pe cei care îşi tund părul şi îşi rad barba, după rânduiala Bisericii romane. Pentru aceste rătăciri şi pentru multe alte fapte ale lui, Mihail, fiind mustrat prin epistola domnului nostru Leon papa[28], a dispreţuit să se pocăiască[29]. După aceea a refuzat cu desăvârşire şi să se prezinte şi întreţină cu noi, trimişii Papei, veniţi pentru a pune cu chibzuinţă capăt unor atât de mari rele, şi n’a ascultat de sfatul cel sănătos al împăraţilor şi al celor înţelepţi, care-l îndemnau să-l urmeze, şi – ca şi mai înainte – a închis bisericile latinilor şi, numindu-i azimiți, i-a persecutat pretutindeni cu vorba şi cu fapta într’atâta, încât a anatematizat în fiii lui scaunul apo­stolic, împotriva căruia semnează ca Patriarh Ecumenic[30]. Drept care, noi neputând să suferim violenţa şi insulta atât de mult auzită la adresa primului scaun apostolic şi privind cu teamă cum credinţa catolică se cufundă în multe chipuri, cu judecata de mai înainte a sfintei şi ne­despărţitei Treimi, a scaunului apostolic, ai cărui repre­zentanţi suntem, şi a tuturor Părinţilor ortodocşi ai celor şapte Sinoade, subscriem precum urmează la anatema cea din toată Biserica catolică, pe care domnul prea piosul Papa a pronunţat-o împotriva aceluiaşi Mihail şi a celor care îi urmează, dacă nu se vor pocăi. Mihail, care este Patriarh prin abuz, neofit, care a primit schima monahală de frică omenească, iar acum este vestit între mulţi pentru crime ce nu se mai pot îndrepta, şi cu el Leon numit al Ahridei şi sachelariul aceluiaş Mihail, Nichifor[31], care a călcat cu picioarele în public sacrificiul latinilor, şi toţi cei care urmează lor în arătatele rătăciri şi cutezanţe, să fie anatema maranata cu simonienii, cu valesii, cu arienii, cu donatiştii, cu nicolaiţii, cu severienii, cu maniheii, ale căror dogme le împărtăşesc, şi cu ceilalţi care zic că pâinea dospită este însufleţită şi cu toţi ereticii, iar mai degrabă cu diavolul şi cu îngerii lui, dacă nu se pocăiesc. Amin, amin, amin”.

Acestea deci sunt scrise în acel act nelegiuit şi crimi­nal. Iar Smerenia noastră, neputând să lase nerăzbunată şi nepedepsită o atât de mare îndrăzneală împotriva dreptei credinţe şi neruşinare, a comunicat acestea puternicului şi sfântului nostru împărat; şi, pentru că ei plecaseră cu o zi mai înainte, după ce i-am raportat acestea, a trimis să-i cheme înapoi în marele oraş; şi au sosit în grabă, dar n’au voit să vină la Smerenia noastră sau să apară la vedere în sfântul şi marele Sinod şi să dea vreun răspuns pentru nelegiuirile ce au vomitat. Dar ei, urmând actului depus în scris, au pretins că au şi mai multe de spus împotriva credinţei decât cele ce au scris şi au mai zis că mai degrabă preferă să moară decât să vină în văzul nostru şi al Sinodului[32]. Acestea ne-a anunţat pe noi şi Sinodul că le-au spus ei puternicul şi sfântul împărat prin răspunsul ilustrului magistru, cel peste cereri[33] şi al prea iubitorului de Dumnezeu hartofilax şi al scriitorului memoriului. Şi, pentru a nu fi voit să se întâlnească cu noi şi cu Sinodul, puternicul şi sfântul nostru împărat n’a aprobat să fie siliţi a veni, considerându-i înve­stiţi cu oficiul de ambasadori. Nu se cuvenea însă, iarăşi – şi era de altfel nedemn – ca să rămână nerăzbunată o atât de mare neruşinare şi a îngrijit de un mijloc minunat pentru tămăduirea unui asemenea lucru şi a trimis o cinstită şi venerată scrisoare către Smerenia noastră prin Ştefan, prea sfântul monah şi econom al marii Biserici, şi Ioan magistrul cel peste cereri, şi Constans vestarhul şi decanul filozofilor. Această scrisoare grăieşte astfel: „Prea Sfinţite Stăpâne, cercetând cu privire la cele întâmplate, Majestatea mea a găsit că rădăcina răului vine de la interpreţi şi din par­tea lui Arghyros, iar cât pentru oaspeţii străini şi cei puşi de alţii nu avem ce să facem. Pe cei vinovaţi i-am trimis bătuţi către Sfinţia ta, pentru ca prin ei să se în­veţe şi alţii să nu mai flecărească asemenea lucruri. Iar actul să fie ars în faţa tuturor, după ce vor fi anatematizaţi şi cei care au dat sfat şi cei care l-au publicat şi cei care l-au scris şi cei care au avut cât de puţină ştire despre săvârşirea acestor lucruri. Căci Majestatea mea a poruncit ca şi pe vestarh, ginerele lui Arghyros, şi pe vestis, fiul lui, să-i pună la închisoare, ca să petrea­că acolo strâmtoraţi, aşa cum merită pentru această chestiune. Luna iulie, indiction 7”. Acestea cuprindea scri­soarea imperială şi sfântă. Deci, prin purtarea de grijă a piosului împărat, actul cel nelegiuit însuşi, cei care l-au pu­blicat şi au dat fie idee pentru facerea lui, fie că au ajutat celor care l-au făcut, au fost anatematizaţi în marele secret[34], în prezenţa celor trimişi de împărat. S’a judecat a patra zi, care este prima a săptămânii curente.

Iar în ziua de 24 a lunii în curs iulie, când după obicei trebuie să se citească şi hotărârea Sinodului al cincilea în auzul mulţimii, se va anatematiza din nou şi acest act nele­giuit, precum şi cei care l-au publicat şi scris şi cei care au dat consimţimânt şi sfat la facerea lui. Originalul nelegiui­tului şi odiosului act aruncat de nepioşi nu s’a ars, ci s’a depus în sacrul secret al hartofilaxului spre continuă mu­strare a celor care au hulit în acest chip pe Dumnezeul nostru şi spre mai statornică osândă. Să se ştie că la două­zeci ale lunii curente, ziua în care au fost anatematizaţi cei care au blasfemiat împotriva credinţei ortodoxe, au fost de faţă împreună cu arhiereii adunaţi cu noi astăzi toţi mitropoliţii şi arhiepiscopii aflători în oraş şi anume: Leon al Atenei şi singhel, Mihail de Syleon şi singhel, Nicolae al Evhaniei şi singhel, Dionisie al Cariei şi arhiepiscop, Pavel de Limnos, Leon al Cotradiei, Antonie al Sikhiei.

*      *     *

II. VERSIUNEA LATINĂ

Cu traducerea „edictului sinodal” de la 20 iulie 1054, am dat în numărul anterior al acestei publicaţiuni relatarea greacă a celor întâmplate la Constantinopol în ziua fatală de 16 iulie şi în cele următoare. Dăm acum relatarea latină, în traducerea raportului legaţilor papali, intitulat Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis. Am observat cu anticipaţie că între cele două rapoarte există deosebiri în prezentarea faptelor. O comparaţie între „edict” şi „commemoratio” le va evidenţia cu atât mai mult. În fond însă, lucrurile sunt simple şi cunoscute. În interesul cola­borării contra normanzilor în Italia de Sud, împăratul Con­stantin IX Monomahul şi Papa Leon IX se aliază prin Arghyros, guvernatorul Apuliei bizantine, de neam lombard, de confe­siune latină şi adversar declarat al patriarhului Mihail Ceru­larie, cu care avusese conflicte la Constantinopol.

Provocat prin politica reformatoare a papei în Sudul Ita­liei, prin încălcarea teritoriului bizantin şi patriarhal[35] şi prin alianţa, care sacrifica interesele bisericeşti celor politice, Patriarhul reacţionează cu polemica ce deschide contra latinilor prin Leon, Arhiepiscopul de Ahrida, şi apoi prin Nichita Stithatos, egumenul mănăstirii Studion de la Constantinopol (ucenicul Sf. Simeon Noul Teolog, n.n.). Atacul produse mare emoţie în Italia, unde Papa fu înfrânt grav şi de normanzi în iunie 1053, la Civitate, şi ţinut captiv câteva luni la Benevent. La cererea împăratului grec, preocupat de situaţia lui Arghyros, care şi el fusese bătut de normanzi, Mihail Cerularie conveni să scrie Papei cu sentimente şi pro­puneri de bună înţelegere, care făceau posibilă împăcarea lor şi uşurau totodată colaborarea politică. Leon IX trimise în Constantinopol o legaţie ca să trateze. Legaţia nu eră însă acreditată pe lângă Patriarh, ci pe lângă împărat, care a şi primit-o şi tratat-o foarte bine, pe când faţă de Patriarh trimişii papii au avut o purtare duşmănoasă şi jignitoare, ve­nind la Constantinopol, cum recunosc chiar istoricii romano catolici, nu să trateze pace, ci să facă război.

După umilirea lui Nichita Stithatos, mai ales, Patriarhul evită să-i mai vadă. Legaţilor le trebuia însă un succes şi l-au căutat într’o lovitură de teatru, excomunicând pe Patriarh şi pe toţi adversarii Bisericii romane prin sentinţa de la 11 iulie, depusă pe altarul bisericii Sf. Sofia, după o cuvântare adresată poporului adunat. Restul se ştie.

Această sentinţă este documentul de bază al schismei de la 1054. Dacă ea prezintă, ca şi versiunea greacă, mare importanţă documentară, prin povestirea faptelor legate de hotărârea de la 16 iulie, are o valoare istorică şi mai mare prin sentimen­tele pe care le dezvăluie din partea latinilor. Privită chiar şi numai în cadrul comemoraţiei, care prezintă faptele aşa cum conveneau mai bine trimişilor Romei, sentinţa de excomunicare constituie actul grav prin care legaţii lui Leon IX se acuză pe ei înşişi în faţa istoriei. Şi, pentru că lectura ei instruieşte de la sine, nu este nevoie s’o analizăm în amănunte. Notele cu care am însoţit traducerea edictului şi cele cu care vom însoţi comemoraţia vor explica şi vor scoate în relief doar lucrurile mai importante de ştiut.

Plină de ură, de erori, de răstălmăciri şi de insinuări, sentinţa cu care a fost pângărită sfântă masă a catedralei bizantine nu găseşte la istoricii romano-catolici decât scuza că era un act de disperare sau că nu era opera unui papă. Ea nu are cel puţin meritul ce i se revendică, de a reda fidel faptele istorice. Cel mai însemnat dintre istoricii recenţi ai schismei, A. Michel, care de repetate ori o numeşte „wahr­heitsgetreuer Bericht”, nu reuşeşte s’o reabiliteze în acest punct. A afirma doar, sau chiar a dovedi, că raportul pre­zentat de Mihail Cerularie este tendenţios sau greşit nu în­semnează a face dovada sincerităţii celui latin. El rămâne, cum a spus Schroeckh, sub „mare bănuială de necrezare”.

Şi raportul, şi sentinţa sunt mai ales opera cardinalului Humbert. Ideile teologice şi sentimentele omului de încredere al lui Leon IX se oglindesc perfect în ele. A. Michel a do­vedit-o cu lux de erudiţie şi de dovezi în analizele sale mi­nuţioase. Paternitatea documentului explică suficient şi caracterul lui. Cardinalul este cunoscut ca un temperament impulsiv şi nestăpânit, care-şi tratează adversarii cu insulte şi cu violenţe şi care ţine să-i reducă la tăcere cu mijloace inchizitoriale, umilindu-i şi arzându-le scrierile. Cu diferite nuanţe, istoricii sunt de unanim acord a recunoaşte acestea şi a considera pe cardinalul Humbert cu totul nepotrivit pentru o misiune pacifică la Bizanţ.

Că ieşirea lui brutală şi absurdă contra Patriarhului şi a Bisericii greceşti a fost departe de a avea succesul căutat este de asemenea recunoscut, cu excepţii doar ca a lui Delarc. Tristul act de autoritate nu rămâne decât manifestarea spiritului romano-german de dispreţ şi de ură faţa de Orientul ortodox. Dacă acesta, la rându-i, nu avea pentru la­tini sentimente mai frumoase merita totuşi, după concesiunea făcută de Mihail Cerularie la cererea împăratului, să fie tratat altfel decât cu o sentinţă de excomunicare atât de injurioasă.

Răspunzându-i, Patriarhul de Constantinopol nu făcea decât să ridice, din nefericire, o piatră ce-i fusese aruncată. Jignite reciproc, cele două mari Biserici se consideră de atunci în schismă consumată. Ceea ce surprinde este însă că mai sunt istorici romano-catolici care o explică fără nici cea mai uşoară aluzie la numele şi la faptele Papei Leon IX şi ale cardinalului Humbert. Să fie oare dintr’un sentiment de ruşine şi dezgust pentru fapta de la 16 iulie 1054?

Scurtă însemnare a celor făcute de apocriziarii sfântului scaun apostolic roman în oraşul imperial şi cum au fost anatematizaţi Mihail şi partizanii lui

I. În anul al unsprezecelea[36] al împărăţiei lui Constantin Monomahul, indiction VII, în chiar ziua naşterii fericitului Ioan Botezătorul, după ce sosise de la domnul papa Leon IX apocriziari ai sfântului scaun apostolic roman, adică Humbert, cardinal episcop de Silva Candida, şi Petru, arhiepiscopul Amalfitanilor, şi Frideric, diacon şi cancelar, (venind ei) la mănăstirea Studion între zidurile oraşului Constantinopol[37], călugărul Nichita numit şi Pectoratus (Stithatul) a anatematizat în prezenţa numitului împărat şi a demnitarilor lui[38], de faţă fiind şi nunţiii romani, o scriere apărută sub numele lui îm­potriva scaunului apostolic şi a toată Biserica latină şi înti­tulată: Despre azimă, despre Sâmbătă şi despre căsătoria preoţilor. Pe lângă aceasta, a anatematizat pe toţi cei care ar tăgădui că sfânta Biserică romană este cea dintâi dintretoate Bisericile şi care ar cuteza să atingă în vreun punct credinţa ei totdeauna ortodoxă. După care, acelaşi drept-credincios împărat a poruncit îndată în prezenţa tuturor şi la cererea aceloraşi nunţii romani, ca să fie arsă numita scriere, şi astfel au plecat.

II. Iar în ziua următoare, numitul Nichita a ieşit din oraş şi de bună voie a mers la legaţi în palatul Pighi[39]. Primind de la aceştia dezlegare desăvârşită a întrebărilor lui[40], a ana­tematizat din nou de bună voie toate cele ce zisese şi făcuse sau încercase împotriva scaunului celui dintâi şi apostolic. Şi, primit aşa de ei în comuniune, a fost făcut prietenul lor familiar[41]. Apoi, din porunca împăratului, au fost traduse în greceşte şi se păstrează până azi în acelaşi oraş cele spuse sau scrise de legaţi împotriva diferitelor calomnii ale gre­cilor şi mai ales împotriva scrierilor episcopului de Constantinopol Mihail şi ale Episcopului mitropolitan Leon Ahridanul şi ale des amintitului călugăr Nichita.

III. – În fine, Mihail, evitând prezenţa lor şi convorbirea cu ei şi stăruind în prostia sa, arătaţii nunţii au mers la biserica Sfintei Sofia în ziua a 17-a a calendelor lui August şi, plângându-se de încăpăţânarea lui clerului pregătit după obicei pentru Liturghie, la ceasul al treilea al zilei de Sâmbătă, au depus o sentinţă de excomunicare pe altarul prin­cipal, sub ochii clerului şi ai poporului prezent. De unde ieşind îndată, şi-au şi scuturat praful de pe picioare ca mărturie, după spusa Evangheliei, zicând: „Să vadă Dom­nul şi să judece”[42]. După aceea, sfinţind biserici latine chiar în oraşul Constantinopol şi anatematizând pe toţi cei care de acum înainte ar primi împărtăşania din mâna vreunui grec, care ar defăima Euharistia romană, primind de la împăratul ortodox, cu sărutarea păcii, voie şi daruri imperiale pentru Sfântul Petru şi pentru ei[43]), au plecat în grabă în ziua calendei a 15-a a lui august[44]; dar, înduplecat prin marea sârguinţă a rugăminţilor lui Mihail, care abia atunci făgădui să stea de vorbă cu ei, împăratul i-a rechemat de la Selymvrin[45] prin scrisori, în ziua calendei a 13-a a lui August[46]. Chiar în această zi, grăbindu-se, s’au înapoiat, mergând la palatul Pighi. Aflând numitul Mihail că ei s’au înapoiat, se silea să-i aducă în ziua următoare, sub pretextul unui Sinod, la biserica Sfintei Sofia, pentru că, arătând sentinţa lor, pe care o stricase cu totul traducând-o, să fie asaltaţi acolo de popor. Preîntâmpinând acestea, prudentul împărat n’a voit să se ţină Sinod decât numai în prezenţa lui şi, pentru că Mi­hail i se opunea în tot chipul, Augustul a poruncit ca legații să pornească îndată la drum, ceea ce au şi făcut. După aceea, mâhnit[47] că nu i-a reuşit cursa, nebunul Mihail a provocat o mare revoltă a poporului împotriva împăratului, pentru că voinţa acestuia lucrase împreună cu nunţii. Împăratul a fost de aceea nevoit să-i predea lui Mihail, bătuţi şi tunşi, pe interpreţii latinilor, adică pe Paulus şi pe fiul lui, Smaragdus, şi aşa s’a potolit tulburarea aceea. În urmă, împăratul a primit de la legaţi, prin trimişii săi, un exemplar fidel remis din cetatea ruşilor[48] şi l-a arătat cetăţenilor, descoperind şi convingând în fine că Mihail a falsificat sentinţa legaţilor. Astfel mâniat, a îndepărtat de la palat, luându-le onorurile, pe prietenii şi pe rudele acestuia şi a păstrat chiar împo­triva lui, până acum, grea mânie. În fine, textul sentinţei de excomunicare este acesta:

„Humbert, prin graţia lui Dumnezeu cardinal episcop al sfintei Biserici romane; Petru, arhiepiscopul Amalfitanilor; Frideric, diacon şi cancelar, tuturor fiilor Bi­sericii catolice.

Sfântul scaun roman, cel dintâi şi apostolic, către care se îndreaptă mai cu deosebire, ca fiind el capul, so­licitudinea tuturor Bisericilor, a binevoit să ne facă pe noi apocriziarii săi în acest oraş împărătesc de dragul păcii şi al trebuinţei bisericeşti pentru ca – după cum este scris – să coborâm şi să vedem dacă este în realitate adeverit strigătul care fără încetare ajunge din acest mare oraş până la urechile lui sau, dacă nu este, să ştie. Drept care, afle înainte de toate glorioşii împăraţi, clerul, senatul şi poporul acestui oraş Constantinopol şi toată Bi­serica catolică că am observat aici mult bine, pentru care ne bucurăm mult în Domnul, şi foarte mult rău, pentru care ne întristăm cu jale. Căci, cât pentru stâlpii impe­riului şi cinstiţii lui cetăţeni înţelepţi, oraşul este foarte creştin şi ortodox. Cât despre Mihail însă, zis în mod abuziv Patriarh, şi despre partizanii prostiei lui, multe zâzanii de erezii se seamănă zilnic în mijlocul lor. Pentru că vând darul lui Dumnezeu ca şi simoniacii; ca şi valesii, îşi castrează oaspeţii şi-i înaintează nu numai în cler, ci şi la episcopat; ca şi arienii, rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini; ca şi donatiştii, afirmă că, în afară de Biserica grecilor, a dispărut din toată lumea Biserica lui Hristos şi adevărata Euharistie şi adevăratul Botez; ca şi nicolaiţii, îngăduie şi apără căsătoria trupească pentru slujitorii sfântului altar; ca şi severienii, zic că Legea lui Moise este blestemată; ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au tăiat din Simbol purcederea Sfântului Duh de la Fiul; ca şi maniheii, zic între altele că tot ce este fermentat este însu­fleţit[49]; ca şi nazareii, observă până într’atât curăţenia trupească a iudeilor, încât opresc să fie botezaţi copiii care mor înainte de a opta zi de la naştere şi să fie împărtăşite femeile care se găsesc în pericol de moarte la menstruaţie sau la naştere sau să se boteze, dacă sunt păgâne; şi, hrănindu-şi perii capului şi ai bărbii, nu primesc la împăr­tăşire pe cei care-şi tund părul şi-şi rad barba, după obi­ceiul Bisericii romane. Mustrat fiind prin scrisorile dom­nului nostru papa Leon pentru aceste erori şi pentru multe alte fapte ale lui, Mihail a dispreţuit să se îndrepteze.

Pe lângă acestea, voind noi, nunţiii lui, ca să înlăturăm în chip raţional cauzele unor atât de mari rele, ne-a refuzat prezenţa lui şi convorbirea cu el[50] şi a interzis săvârşirea Liturghiei în biserici[51] aşa cum şi mai înainte a închis bisericile latinilor şi, numindu-i azimiţi, i-a persecutat pretutindeni cu vorba şi cu fapta într’atât încât a anatematizat în fiii lui scaunul apostolic împotriva căruia încă semnează ca Patriarh Ecumenic. De aceea, neputând suporta nemaipomenita jignire şi insultă aduse sfântului prim şi apostolic scaun şi observând cum credinţa catolică se ruinează în multe chipuri, cu autoritatea sfintei şi ne­despărţitei Treimi şi a scaunului apostolic, a cărui delegaţiune o îndeplinim, şi a tuturor Părinţilor ortodocşi din cele şapte Sinoade şi a întregii Biserici catolice, subscriem astfel la anatema pe care domnul nostru prea venerabilul Papa a anunţat-o de asemenea împotriva lui Mihail şi a partizanilor lui, dacă nu se vor îndrepta[52].

Mihail, Patriarh abuziv şi neofit, care a primit haina monahală numai de frică omenească[53], iar acum este chiar defăimat de mulţi pentru cele mai rele crime şi, împreună cu el, Leon Ahridanul, numit episcop, şi sachelarul lui Mihail, Constantin, care a călcat împărtăşania latinilor cu picioarele-i nelegiuite[54], şi toţi partizanii lor în erorile şi în cutezanţele amintite, să fie anatema ma­ranata cu simoniacii, cu valesii, cu arienii, cu donatiştii, cu nicolaiţii, cu severienii, cu pnevmatomahii şi cu maniheii, cu nazareii şi cu toţi ereticii, ba chiar cu diavolul şi cu îngerii lui, de nu se vor îndrepta cumva. Amin, amin, amin”.

De asemenea, o altă excomunicare făcută acolo, prin grai, în faţa împăratului şi a demnitarilor lui:

„Oricine va fi contrazis cu îndărătnicie credinţa sfintei Biserici romane şi a scaunului apostolic şi Euharistia lui, să fie anatema maranata, să nu fie socotit creştin catolic, ci eretic prozimit[55]. Fie, fie, fie!”

Traducere de TEODOR M. POPESCU în ST, an. II, 1931, nr.1, p.49-69 și ST, an. II, 1931, nr. 2, p.35- 46

[1] Commemoratio, col. 1002 B. C.

[2] Wibert, în op. cit., col. 499 A; Histoire littéraire de la France, citat în Migne, P. L. 143, 924 B-C ; L. Bréhier, op. cit., p. 121; Hefele-Leclercq, op. cit., IV, II, p. 1006.

[3] Un pape alsacien. Essai historique sur saint Léon IX et son temps, Paris 1876, p. 439 sq.

[4] Das Papsttum und Byzanz, Berlin 1903, p. 16-28.

[5] Hergenröther, op. cit., III, p, 760, 763; Amann, în op. cit., col. 1694.

[6] În op. cit., col. 211 C.

[7] Commemoratio, col. 1002 B.

[8] Commemoratio, col. 1003 Β ; vezi şi nota 12 mai jos.

[9] L’unité de l’Eglise ét le schisme grec, Paris 1913, p. 185.

[10] Epistola II către Petru al Antiohiei. 7-8, col. 820.

[11] Σημείωμα περί τοῦ ριφέντος πιτακίου(Edictum de projecto pittaci o).

[12] Greşit, în loc de iulie.

[13] Anul 1054 (indiction 1 = an 1048).

[14] Galeriile de sus ale Sfintei Sofia, rezervate de obicei femeilor, dar destul de largi, pentru a cuprinde şi mari adunări (v. L. Bréhier, op. cit., p. 124 ;Du Cange, Constantinopolis christiana III, p. 33-34).

[15] Σύγκελλοι erau secretari, oameni de încredere, chiar şi duhovnici ai Patriarhilor. Aveau rang de episcopi şi cea dintâi demnitate în Biserică după cea de Patriarh. A se vedea:J. Pargoire, L’Eglise byzantine de 527 à 847, ed. 3 Paris 1923, p. 62 ;L. Bréhier, op. cit. p. 63 ; Kerker art. Syncelli, în Wetzer und Weite’s Kirchenlexicon, ed. 2, t. XI, col. 1094—1095;H. F. Jacobson-Ph. Meyer, art. Syncellus, în Realenzyklopädie für protest. Theol. und, Kirche, ed. 3. t. XIX, p. 226 (şi izvoarele indicate :Thomassin, Suicerus, Du Cange) ; Άθηναγόρα Παραμυθίας και Πάργας, Ό Θεσμός των συγκέλλων έν τω Οίκουμενικω Πατριαρχείω, Atena 1927, şi în Έπετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών σπουδών, an. 5, Atena 1928 (şi extras, Atena 1929).

[16] Sinod ţinut la 20 Iulie 1054; v. L. Bréhier, op. cit. p. 124—125;A Michel, op. cit., II, p. 93, 111; Aug. Fr. Gfrörer, op. cit., t. III, Graz 1877, p. 554 (părtinitor).

[17] În sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, stă în adevăr şi această enormitate ; „sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus sancti processionem a Filio” (Migne, P. L. 143, 1003 B), care reduce cu mult, fie buna credinţă, fie lăudată erudiţie a cardinalului Humbert. Hergenröther a căutat o scuză în necunoaşterea istoriei de către legaţi şi în puterea convingerii lor dogmatice (op. cit. III, p. 758, n. 119). V. şi A. Michel, op. cit. II, p. 160, 161 (n. 4), 166, (n. 3); I, p. 84, n. 2;M. Jugie, op, cit., t. I, 274, n. 4,275;Ε. Αmann, în op. cit., col. 1689. De notat că Humbert făcea grecilor şi alte imputări greşite (comp. Hergenrother, op. cit., III. p. 751, n. 87).

[18] Levitic XIX, 27 ; v. şi Migne, P. G. 120, 790-791, n. 51, precum şi nota 10 de mai sus; de asemenea Aşezămintele apostolice I, 3 (în Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. I. Mihălcescu, Econ. Matei Pâslaru şi Econ. G. Ν. Nițu, vol. II Chişinău 1928, p. 7).

[19] An 343. Can. 4.

[20] Can. 13.

[21] Euharistice.

[22] Această primă frază nu face parte din sentinţă, ci constitue o altă exco­municare, pronunţată în faţa împăratului şi a demnitarilor lui şi înscrisă în textul latin după sentinţa depusă în biserică. (P. L. 143, 1004 C); v. şi Hergenroctlier, op. cit., III, p. 759, n. 120.

[23] Înțelege, desigur, și pe împărăteasa Zoe, soția lui Constantin IX Monomahul, și pe sorea ei, Teodora, care era părtașă la demnitatea imperială.

[24] Formulând această acuzație, Humbert este în contrazicere cu sine însuși. În Adversus Simoniacus, lib. III, cap. X, el laudă pe greci că respectă hotărârile privitoare la persoanele și lucrurile bisericești (col. 1154 D).

[25] A se vedea pentru situația eunucilor în cler can. 21-24 al sfinților apostoli, can. 1 al Sin. I Ec., can. 8 al Sinodului „protodeftera” (sub Fotie, 861).

[26] În traducerea greacă lipsește aici acuzația privitoare la maniheism.

[27] Comp. Epistola canonică a Sf. Dionisie al Alexandriei, can.  2 (și nota din Pidalion); can. 6 și 7 ale Sf. Timotei al Alexanriei; novela 17 a lui Leon Filosoful; Sf. Vasile cel Mare, Reguli mici, 309. A se vedea, pentru toleranța lor, Așezămintele apostolice, cartea VI, cap. 27, 28, 30.

[28] Înțelege, desigur, epistola adusă de legați, care este a doua din cele adresate de Leon IX lui Mihail Cerularie. Cea dintâi pare a nu se fi trimis (comp. Hefele-Leclerq, op. cit., t. IV, II, p. 1101-1102).

[29] Textul grec este în acest punct defect; traducerea se poate face după cel latin.

[30] Această enumerare de acuzaţii, dintre care unele nu formau atunci obiectul controversei, arată că legaţii papali ţineau să integreze în procesul ce făceau grecilor toate motivele lor de nemulţumire şi voiau, prin sentinţă, să termine dintr’odată cu toate.

[31] În Commemoratio (col. 1004 Β): Constantinus. Unul era probabil nume de botez şi celălalt de călugărie (v. A. Michel, op. cit., II, p. 342, p. 6).

[32] Cu această declaraţie şi cu mişcarea populară provocată de sentinţa de la 16 iulie 1054, susţin istoricii romano-catolici bănuiala că Mihail Cerularie urmărea prinderea şi moartea legaţilor papali (Hergenroether, op. cit., III, p. 759- 760, 763 n. 15; Hefele-Leclercq, op. cit., IV, II, 1105 n, 4; L. Bréhier, op. cit., p. 121-122); comp. şi Notitia historica din Migne, P. L. 143, 913; Notitia hist. et litteraria, ibidem col. 919 A. Bravada cardinalului nu presupune însă numaidecât vreo ameninţare sau un plan de ucidere din partea grecilor şi cu atât mai puţin a Patriarhului. Poporul s’a revoltat şi alteori de la sine contra împăratului (V. Ch. Diehl, op. cit., p. 280). Ε. Amann mărturiseşte: „Quant au plan machiavé­lique prêté à Michel d’attirer les légats dans un guet-apens, il est absolument impossible d’en démontrer l’existence. Humbert est trop passionné pour que son témoignage puisse emporter pièce” (în op. cit., col. 1697). V. şi A. Michel, op. cit. II, p. 26 (n. 1}.

[33] Referendarul.

[34] Tribunalul patriarhal.

[35] Sinodul de la Siponto (1050), ca şi, mai apoi (vara 1053), cel de la Bari.

[36] Greşit. Constantin Monomahul devenise împărat prin căsătoria cu împără­teasa Zoe, la 11 iunie 1042. În iunie 1054 intră deci în al 13-lea an de domnie. Comp. Ch. Diehl, Figures byzantines, s. I, ed, 9, Paris 1922, p. 273.

[37] În cartierul Psamathia, Sud-Estul oraşului, aproape de mare şi de Poarta da aur. Mânăstirea purtă numele sf. Ioan Botezătorul.

[38] Era hramul mănăstirii şi mersese acolo toată curtea imperială (A. Michel, op. cit. I. 85, II, 159—160, 166). Patriarhul însă lipsea (ibidem, I, 85 n. 1 şi 2 ; II, 102 n. 1, 169-170).

[39] Πηγὴ, palatul de la Izvor, reşedinţa de plăcere a împăratului.

[40] Dovadă că în ziua precedentă, la Mănăstirea Studion, fusese executat sumar (comp. n. 20), cf. A. Michel, op. cit., I, 84 şi n. 5.

[41] V. şi Wibertus, op. cit., IX, col. 498 D; Hergenröther, Photius, III· 761. Acest „triumf” al legaţilor asupra lui Nichita făcea imposibilă înţelegerea cu Mihail Cerularie (W. Norden, Das Papsttum und Byzanz, Berlin 1903, p. 27)

[42] Comp. Matei X, 14.

[43] . Bréhier, Le schisme oriental du ΧΙ-e siècle, p. 120. De aceste daruri au fost jefuiţi legaţii în Italia de contele Trasemund de Teate (Knöpfler, art. Humbert, în Wetzer und Weite’s Kirchenlexicon, ed. 2, vol. VI, 413).

[44] 18 Iulie.

[45] La vest de Constantinopol pe coasta mării; azi Silivri (turc).

[46] 20 iulie, ziua în care la Constantinopol se ţinea Sinodul, care răspundea sentinţei de excomunicare cu „edictul sinodal”.

[47] A. Michel crede că situaţia Patriarhului era foarte critică după 24 iunie 1054, ceea ce este exagerat (op. cit., II, 177, 179).

[48] Cartierul rusesc al oraşului.

[49] Afirmație provocată și îndreptățită de afirmațiuni excesive din partea grecilor, ca ale lui Leon al Ahridei (Migne P.G. 120, 837 B,C,D), care zicea că azima este ca o bucată de pământ uscată, ca o piatră sau ca o cărămidă (fără viață)!

[50] „praesentiam suam et colloquium denegavit” (col. 1004 A). Se referă probabil la refuzul Patriarhului de a asista la disputa de la Mănăstirea Studion. (A. Michel, op. cit. I, 85 (n. 2); II 172, n. 2).

[51] În biserici greceşti. Comp. A. Michel, op. cit., II, 140, 142 n. 3, 172 n. 2.

[52] Mihail Cerularie enumeră în Epistola a doua către Petru al Antiohiei și (Migne P.G. 120, 817 A) și reproșuri pe care sentința de excomunicare nu le are.

[53] Implicat într-un complot contra împăratului Mihail IV Paflagonul (1034-1041), Mihail Cerularie fusese închis la o mănăstire. Obligat să se călugărească, el a refuzat. Numai după sinuciderea fratelui său, de asemenea condamnat,  Mihail s-a făcut de voie monah, fiind apoi amnistiat de Mihail V Calfat (1041-1042). De văzut L. Bréhier, idem, p. 35-89.

[54] Cazuri de violențe grecești la A. Michel, op. cit., I, 83, n. 1.

[55] „prozymita haereticus” (col. 1004 C), adecă ,,qui azimis in sacrificio uti respuunt” (n. 13).

Ce tradiție și credință lăsăm mai departe?

de | 12 iul. 2019 | Tradiția ortodoxă | 0 comentarii

„Au venit la mine unii și mi-au spus: „Toți cei care credem în Hristos, să facem o religie”. „Asta este ca și cum am lua aur și aramă, aur de atâtea carate și toate cele ce au fost separate de el, și să le amestecăm din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăși? Întrebați un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă ca să strălucească dogma”. Sfinții Părinți au știut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: „Nu numai cu cel eretic, dar și cu budistul și cu închinătorul la foc și cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca și ortodocșii să se afle la rugăciunile și conferințele lor. Este o prezență”. Ce prezență? Le rezolvă pe toate cu rațiunea și justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că și problemele duhovnicești pot intra în Piața Comună.

Unii dintre ortodocși, ușori la minte și care vor să facă proiecte, „misiune”, convoacă conferințe cu eterodocșii, ca să facă zgomot și cred că astfel vor scoate în față Ortodoxia, prin a deveni adică o salată împreună cu cei rău slăvitori. După aceea super zelotiștii încep și apucă cealaltă extremă. Spun și hule despre Tainele celor de pe stil nou etc. și smintesc greu sufletele care au evlavie și sensibilitate ortodoxă. Eterodocșii, pe de altă parte, vin la conferințe, fac pe dascălul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l află la ortodocși, îl trec prin atelierul lor, pun vopseaua și firma lor și-l prezintă ca prototip. Și lumea ciudată de azi este mișcată de astfel de lucruri ciudate, după care se distruge duhovnicește. Dar Domnul, atunci când va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii și Grigorii Palama, care vor aduna pe toți frrații noștri cei smintiți, ca să mărturisească credința ortodoxă și să întărească tradiția și să dea bucurie mare Maicii noastre Biserica. Dacă am fi trăit după Sfinții Părinți, toți am fi avut deplina sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o și eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înșelăciunile lor bolnăvicioase și s-ar fi mântuit fără piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mișcă de tradiția noastră patristică sfântă, ci vor să vadă și continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinții noștri. […] Ceea ce am înțeles este că toate acestea, pe care le avem astăzi, fie cărți patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mică însemnătate, adică asemenea unor rămășițe ce rămân după culesul strugurilor. De aceea trebuie să luăm aminte ca să se păstreze puțin aluat. Ca și creștini, avem mare datorie și nu avem dreptul să lăsăm o tradiție rea în urma noastră.

Cu câțiva ani înainte (de 1992) s-au adunat niște teologi la Geneva, profesori universitari etc. și au făcut pre-Sinodul. Au spus să desființeze Postul Nașterii Macii Domnului și al Sfinților Apostoli și din Postul Mare să taie vreo două săptămâni deoarece și așa lumea nu postește. Au mers profesori și de aici. Atât de mult m-am supărat atunci când au venit și mi-au spus acestea, încât am strigat la ei: „Vă dați seama ce faceți? Dacă unul e bolnav, e îndreptățit să mănânce; nu este sub canon. Dacă unul nu e bolnav, dar a mâncat din slăbiciune, să spună: „Dumnezeule, iartă-mă!”, să se smerească, să spună: „am greșit”. Nu-l va spânzura Hristos. Dar, dacă nu e bolnav, atunci să țină postul. Cel indiferent mănâncă orice și nu-l interesează. Așadar lucrul merge normal. Dacă cei mai mulți nu țin posturile, și mai ales fără un motiv serios, și mergem să-i odihnim pe aceștia și să desființăm posturile, de unde vom ști cum va fi generația următoare? Se poate să fie mai bună și va putea ține o astfel de scumpătate. Cu ce drept să le desființăm pe toate acestea dacă un lucru e simplu?” Apusenii au o oră de post înainte de Sfânta Împărtășanie. Vom merge și noi cu duhul acesta? Să ne binecuvântăm slăbiciunile și căderile noastre? Nu avem dreptul ca, din pricina slăbiciunilor noastre, să facem un creștinism după măsura noastră. Și puțini dacă ar fi cei ce pot, trebuie să se țină rânduiala.

Pe cât poate cineva, să se facă un creștin corect. Atunci va avea pricepere duhovnicească. Mult-puțin, îl va durea și de Ortodoxie și de patria sa și va simți și datoria ce o are ca grec. Așadar de acolo vine și experiența; dacă a aflat ceva, se întristează, se neliniștește, se roagă. Dar, dacă trebuie să i se spună: „Acum să te interesezi de asta, apoi să te interesezi de cealaltă”, va fi ca o roată pătrată care trebuie mereu împinsă ca să meargă înainte. Scopul e ca omul să se împingă dinlăuntru. Și, dacă cineva devine un creștin adevărat, este împins dinlăuntru, după care îl va înălța Dumnezeu mai mult decât pe cel ce citește despre foarte multe lucruri. Unul ca acesta știe nu numai pe cele scrise, dar și pe cele ce se gândesc să le scrie. Ai înțeles? Vine iluminarea dumnezeiască și toate inițiativele lui sunt luminoase.

Moștenirea pe care ne-a lăsat-o Hristos nu avem dreptul să o facem să dispară în zilele noastre. Vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu. Noi, acest neam mic, am crezut în Mesia, ni s-a dat binecuvântarea să luminăm toată lumea. Vechiul Testament s-a tradus în limba elină cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea lui Hristos. Câte au tras primii creștini! Viața lor li se primejduia mereu. Ce nepăsare există astăzi!… Cum lăsăm ca astăzi, fiind fără durere, fără să ni se primejduiască viața noastră, putând lumina neamurile, să devenim mai nepăsători?

Astăzi (Părintele a murit în 1994, n.n.) avem puțină pace, dar știi câte au tras cei de demult? Știi câți s-au jertfit? Astăzi n-am fi avut nimic dacă nu s-ar fi jertfit aceia. Și fac comparație: cum atunci, deși li se primejduia viața, au ținut credința și cum acum, fără nici o silire, pe toate le nivelează. Toți cei care nu și-au pierdut libertatea lor națională nu înțeleg. Eu le spun: „Dumnezeu să vă păzească să nu vină barbarii și să ne necinstească!”, iar ei îmi spun: „Și ce vom păți?”. Auzi vorbă?… oameni pierduți! dă-le bani, mașini și nu-i interesează nici de credință, nici de cinste, nici de libertate.

Din cartea: Cuviosul Paisie Aghioriul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei-Vestiri, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 321-334.

Recomandăm să fie citită și vedenia pe care a avut-o Cuviosul Paisie cu Sfânta Eufimia cu o introducere bună, care este foarte de actualitate astăzi, deși se pare că nu are aproape deloc ecou, din care redăm doar un fragment:

„Durerea inimii și neliniștea cea bună, pe care Cuviosul Paisie le-a avut față de Biserică în general, au fost motivul pentru care acesta s-a învrednicit de o convorbire detaliată cu o Sfântă Mare Muceniță ca Eufimia. De aici înțelegem cât de grabnic vin Sfinții în ajutor atunci când realmente ne doare pentru Biserică, atunci când chiar ne neliniștim pentru mântuirea de obște. Mulți ar zice în vremurile noastre că preocuparea pentru lucrurile ce privesc „Biserica în general” sunt inutile sau chiar dovada unei mândrii și a unei ignorări a “vieții duhovnicești”. Viețile Sfinților ne arată că, dimpotrivă, acest gen de înfruntare – mai bine zis, de eludare – a realității este de la bun început unul profund eronat și vădește tocmai o ocolire a vieții duhovnicești reale.

Ce ne facem însă noi, ceilalți, care am socoti că ne neliniștim pentru Biserică? Oare o facem noi din toată inima? Până la capăt? Oare vom avea putere să păstrăm neliniștea în ciuda acestui război de uzură la care suntem supuși zi de zi? Sau nu cumva ne-am blazat deja sau ne-am refugiat pe pozițiile unei „rezistențe” pur ideologice, în care reacționăm mai mult automat, defensiv, și nu dintr-o autentică frământare a duhului?”

Având în vedere că arătarea Sfintei Eufimia a avut loc în anul 1974, la puțin timp după moartea Patriarhului Atenagora, este de bănuit că problema bisericească ce a fost discutată era aceea a reluării pomenirii Patriarhului Ecumenic următor, Dimitrie. După cum se știe, Cuviosul Paisie a fost unul dintre cei care au susținut întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora pentru ereziile sale. Deci neliniștea sa a fost una binecuvântată și echilibrată, încuviințată de Dumnezeu prin arătarea Sfintei. Nu a fost nici nepăsător, încât să rămână apatic față de ereziile ecumeniste promovate atunci, nici nu a căzut în extrema fanatismului de a lungi inutil oprirea pomenirii asupra noului Patriarh, care nu era vinovat direct pentru hulele celui dinainte.

Scopul oricărui creștin ar trebui să fie cultivarea neliniștii bune atât pentru sine, cât și pentru aproapele. Cine are în el sarea care dă gust adevărat credinței, acela are sensibilitate bună, echilibru, rugăciune și implicare sănătoasă, fără microbi duhovnicești dăunători. Însă lucrul pe care am dori să-l promovăm cel mai mult este persistența în bine, fără comoditate, stăruința și dăruirea de a trăi după legile de sus și a le apăra în fața lumii.

Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

de | 30 iun. 2019 | Întreruperea comuniunii | 1 comentariu

Biserică goală din America

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?

ENCICLICA Sf. FOTIE către Patriarhii Orientali (867)

de | 27 iun. 2019 | Ortodoxie | 1 comentariu

Cronologic, primele disensiuni între Apus (latini) și Răsărit (bizantini) au apărut pe vremea Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Acesta a avut un rol providențial în acest conflict, care totuși și-a urmat cursul și a dus la împărțirea lumii creștine în ortodocși și catolici odată cu despărțirea formală de la 1054, când au fost aruncate anateme reciproce. Redăm aici un document valoros în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, publicat în revista Studii Teologice, an. I, 1930, nr. 2, p. 56-76. Textul a fost puțin diortosit la limbajul actual. El este precedat de o introducere a traducătorului.

Introducere

Convertiţi la creştinism de către bizantini la 864-865, bulgarii aveau să ţină bisericeşte de Constantinopol. Teama lor că această dependenţă ar putea să aducă şi pe cea politică, a făcut pe regele Boris, botezat Mihail, să se întoarcă spre Apusul latin. La 866 se adresă şi Papei Nicolae I, şi împăratului Lu­dovic II (Germanicul), trimiţându-le ambasade, daruri şi epis­tole. De la Papă se cereau lămuriri privitoare la noua situaţie reli­gioasă a bulgarilor creştinaţi, misionari organizatori, episcopi şi un Patriarh naţional. Papa şi împăratul trimit bulgarilor cle­rici, cărţi, vase şi veșminte liturgice. Misiunea papală (epis­copii Paul de Populonia şi Formosus de Porto), sosind înaintea celei germane, o respinge pe aceasta la venire, rămânând să organizeze ea pe Bulgari bisericeşte, după instrucţiunile date de la Roma.

Nicolae I trimitea bulgarilor şi răspunsuri la întrebările ce-i făcuseră (Responsa ad consulta Bulgarorum, 106 cap., noiemb. 866; în Migne, P. L. 119, 978-1016; Μansi XV, 401-434). Aceste răspunsuri sunt un document preţios şi pentru starea şi mentalitatea bulgarilor, şi pentru ideea ce latini îşi făceau şi ţineau să dea şi altora despre creştinismul oriental. Roma e ară­tată ca fără pată şi ca posesoare unică a creştinismului ade­vărat; bulgarii erau invitaţi să i se adreseze şi supună în ches­tiuni de credinţă. Biserica de Constantinopol nu e apostolică, Patriarhul de Constantinopol nu are autoritatea celorlalţi; după cel al Romei, urmează al Alexandriei. În locul codului bizantin al lui Iustinian, se trimitea bulgarilor codul lombard. Trimişii Papei fac ca preoţii greci aflaţi în misiune în Bulgaria să fie maltrataţi şi alungaţi, dispreţuiţi ca fiind căsătoriţi, mirungerea săvârşită de ei nesocotită şi repetată de episcopii latini. Bulgarilor li se impun dogma, ritul, disciplina latină, pentru a-i rupe cu totul de Constantinopol şi lega de Roma, care-şi lua astfel satisfacţie pentru pierderile teritoriale ce-i adusese iconoclastul Leon III Isaurul în secolul precedent.

Patriarhul de Constantinopol, care lăsase fără replică con­damnarea sa la Roma de către Nicolae I (863), răspunde la această nouă provocare cu energie, deschizând contra latinilor acea aspră polemică prelungită de la el până astăzi. În anul 867, Fotie adresează Patriarhilor Orientali o Enciclică în care le arată purtarea latinilor în Bulgaria, jignirea adusă de ei creşti­nismului ortodox, inovaţiile lor în doctrină, cult şi disciplină şi-i invită la un mare Sinod, care avea să se ţină la Constanti­nopol, şi să se pronunţe asupra celor denunţate. Sinodul s’a ţinut în adevăr în vara 867 şi a anatematizat pe Papa. Era un mare pas spre schismă.

Enciclica Iui Fotie de la 867 e primul act în care se face din partea orientalilor procesul inovaţiilor latine. Ea are ca atare o importanţă deosebită pentru istoria raporturilor dintre cele două Biserici. Făcută de actualitate şi în secolele următoare, în momente de agravare a situaţiei interconfesionale, ea a de­venit baza teoretică a schismei. Cu ea începe edictul sinodal de condamnare a latinilor dat de Mihail Cerularie în urma celeilalte provocări jignitoare, a cardinalului Humbert (16 iulie 1054). Pentru importanţa ei, o dăm aci în traducere adnotată. Se va putea vedea astfel tensiunea pe care a creat-o şi preferinţa cu care polemiştii greci posteriori au împrumutat argumente din ea.

Textul enciclicei se găseşte în: Richardus Montacutius (episc. de Norwich). Φωτίου Πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως ἐπιστολαί, Londini 1651, ep. 2, p. 47-61 (p. 62-64 note); Migne, P. G. 102, ep. XIII, col. 721-741 (după ediţia lui Montacutius); Τόμος χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 17-25 ; Ί. Βαλλέττας, Φω­τίου ἐπιστολαί, Londra 1864, No. 4, 165-181; Νεκταρίου Μητρο­πολίτου ΙΙενταπόλεως, Μελέτη ἱστορικὴ περὶ τῶν αἰτίων τοῦ σχί­σματος tom. I. Atena, 1911, p. 243-256.

În traducerea latină cu lacune (a lui Fridericus Metius) după doi codici defectuoşi, la Baronius, Annales eccles., t. X, Antverpiae 1603, ad. ann. 863, p. 250, C- 255 A (epistola circularis Photii). Rezumat la J. Hergenrdiher, Photius, Patriarch von Constantinopel. Sein Leben, seine Schriften und das griechische Schisma, Regensburg, vol. I, 1867, p. 642-648; Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, tom. IV, I (Paris 1911) p. 414-446. Enciclica a fost tradusă şi în româneşte de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore IV şi tipărită la Buzău 1832: A lui Fotie patriarhul Constantinopolii epistolie de obşte cătră scaunele arhieraticeşti ale răsăritului… Traducerea e literală şi corectă. Cu lacune, care provin probabil din vreo traducere străină făcută după cea latină, enciclica se găseşte şi în teza de licenţă a Pr. G. Georgescu, Fotius, Bucureşti 1895, p. 76 sq. Traducerea de faţă e făcută după textul din Migne. Cu interpretarea istorică şi explicaţiile cuvenite, ea a format obiectul unor lucrări de seminar cu studenţi an II (1927-28).

* * *

Epistolă enciclică

către scaunele arhiereşti din Răsărit, adică al Alexandriei şi celelalte, în care se arată dezlegarea unor chestiuni şi că nu trebuie zis că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul, ci numai de la Tatăl[1]

1. Deci[2] nu era sătul de rele cel viclean, după cum se pare, şi nici nu a sfârşit născocirile şi uneltirile, pe care dintru început a plănuit să le ridice contra nea­mului omenesc, ci prin nenumărate şi felurite înşelăciuni a atras pe om, încă înainte de venirea Domnului în trup, mânându-l spre fapte nepotrivite şi nelegiuite, prin care şi-a întins asupra lui stăpânirea cu toată puterea. Dar nici după aceea n’a încetat să lovească şi să atragă prin rătăciri şi amăgiri pe cei care îl ascultă. Şi iată de unde au ieşit atâţia Simoni, Marcioni, Montani, Mani şi tabăra de multe feluri a ereziilor, cea protivnică lui Dumnezeu. Iată de unde au ieşit Arie şi Ma;cedoniu şi Nestorie, Eutihie şi Dioscor şi tot restul cetei impietăţii, contra cărora s’au şi ţinut Sfintele şapte Sinoade Ecumenice şi s’au întrunit adunările locale ale sfinţilor bărbaţi purtători de Dumnezeu, care au smuls din rădăcină cu cuţitul Duhului Sfânt lăstarii cei răi şi au îngrijit ca lanul Bisericii să crească curat.

2. Dar acelea fiind înlăturate şi date tăcerii şi uitării, cei drept credincioşi[3] nutreau buna şi profunda speranţă că nu se vor mai găsi nicicând născocitori de nelegiuiri inovate, dintre toate cele încercate de cel rău, ale cărui planuri s’au întors contra lui; şi nici că se vor mai ivi apărători şi luptători pentru cele condamnate în Sinoade, pentru că, prin înfrângerea şi pedepsirea celor care le-au început, au fost înlăturați dinainte şi cei care ar fi încercat sa le urmeze. Şi cugetul cel dreptcredincios se baza liniştit pe aceste speranţe, şi mai ales în capitală, în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s’au săvârşit multe lucruri neaşteptate. Căci multe limbi, scuipându-şi spur­căciunea de mai înainte, s’au învăţat să slăvească îm­preună cu noi pe Ziditorul şi Creatorul comun al tutu­ror. Ca dintr’un loc înalt şi ridicat spre cer, dând la iveală capitala izvoarele ortodoxiei şi re vărsând şuvoaiele curate ale pietăţii până la marginile lumii, udând cu dog­mele, ca cu nişte fluvii, sufletele de până acolo, de mult timp uscate de aprinderea impietăţii sau a religiei ce şi-au făcut şi ajunse pustii şi neroditoare, după ce au primit totuşi ploaia cea mare a învăţăturii, arată îmbelşugat în roadă câmpul lui Hristos. Căci şi cei care trăiesc în Armenia, prinşi în nelegiuirea iacobiţilor şi semeţindu-se împotriva predicării celei drepte a ortodoxiei[4], de când s’a întrunit acel numeros şi Sfânt Sinod al Părinţilor noştri la Calcedon, ajutându-ne şi voi cu rugăciunile, s’au întărit ca să poată respinge acea îndelungată rătăcire[5]. Iar astăzi neamul armenilor slujeşte curat şi dreptcredincios cultului creş­tinilor, dezgustat, ca şi Biserica cato­lică[6], de Eutihie, de Sever şi de Dioscor şi de Petrii[7], aruncători cu pietre[8] contra ortodoxiei, şi de Iulian de Halicarnas[9] şi de toată împrăştierea lor cea mult rodi­toare, supunându-i pe aceştia la anateme şi la legături nedezlegate.

3. Dar şi neamul barbar şi vrăjmaş lui Hristos al bulgarilor la atâta blândeţe şi cunoaştere de Dumnezeu a venit, încât, îndepărtându-se de orgiile demonice şi stră­moşeşti şi aruncând rătăcirea superstiţiei păgâne, s’a altoit în chip minunat cu credinţa creştinilor.

4. Dar, o, ce voinţă şi faptă perversă, amăgitoare şi atee! Căci o povestire ca aceasta, subiect de veste bună, se schimbă în întristare, bucuria transformându-se în du­rere şi în lacrimi. Căci încă nu trecuseră doi ani de cândneamul acela cinstea religia cea dreaptă a creştinilor, când bărbaţi nelegiuiţi şi respingători (căci ce i-ar putea numi un drept credincios?), bărbaţi ieşiţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile apusene), – vai, cum voi po­vesti restul? – aceştia, venind asupra poporului de curând format întru dreapta credinţă, ca un trăsnet sau cutremur sau potop de grindină sau mai degrabă, propriu vorbind, ca un mistreţ sărind în via Domnului ceai iubită şi de curând sădită[10], distrugând-o şi cu picioarele şi cu dinţii, adică cu purtările lor urâte şi cu stricarea dogmelor – la aşa îndrăzneală au ajuns! – au devastat-o. Căci i-au înşelat cu intrigi, pentru a-i strica şi a-i smulge de la dogmele cele drepte şi curate şi de la credinţa cea nepri­hănită a creştinilor.

Mai întâi i-au adus în chip ilegal la postirea sâmbetelor[11]. Iar călcarea neînsemnată a celor predate poate şi ea să îngăduie tot dispreţul dogmei[12]. După aceea, despărţind prima săptămână a Păresimilor de restul pos­tului, i-au atras la mâncarea de lapte, de brânză şi la nesaţiul cu cele asemenea acestora[13]. De aici, lărgindu-şi drumul abaterilor şi părăsind calea cea dreaptă şi împărătească, ei, care fac pe multe fete să fie femei fără bărbaţi, şi încă femei care cresc copii, al căror tată nu se vede[14], tocmai ei au făcut să fie urâţi şi scârbiţi preoţii noştri împodobiţi cu căsătorie legală[15], adevăraţi preoţi ai lui Dumnezeu, semănând la aceia seminţele culturii lui Mani[16] şi pustiind prin aruncarea neghinelor suflete, în care abia începuse să răsară sămânţa dreptei credinţe[17].

6. Dar nu s’au temut nici să ungă din nou pe cei unşi cu mir de către preoţi, declarându-se pe sine episcopi şi pretinzând absurditatea că mirungerea săvârşită de preoţi e inutilă şi că în zadar se săvârşeşte[18].

7. Ε oare cineva care să fi auzit o asemenea ne­bunie, pe care cei ieşiţi din minte au cutezat-o fără să se sfiască, ungând din nou pe cei unşi odată cu mir şi batjocorind în prostie multă şi râs lung Tainele mai presus de fire şi sfinte ale creştinilor? Iar motivul adus de aceşti neiniţiaţi? Nu e permis, zic ei, preoţilor ca să sfinţească cu mir pe cei botezaţi, căci aceasta se cuvine legal numai arhiereilor. De unde e legea aceasta? Şi cine e le­giuitorul? Care dintre apostoli? Sau cumva dintre Pă­rinţi? Sau dintre Sinoade? Unde şi când întrunite şi cu ale cui voturi hotărând? Nu e permis preotului să pecetluiască cu mir pe cei botezaţi? Atunci nici să boteze deloc, nici să săvârşească cele sfinte, aşa încât preotul tău să fie nu pe jumătate, ci cu totul alungat în ceata celor nesfinţiţi. Dacă slujeşte domnescul Trup şi Sânge al lui Hristos şi sfinţeşte prin ele pe cei mai înainte iniţiaţi în sfintele taine, cum nu va şi sfinţi cu mir, ungându-i pe cei botezaţi? Dacă preotul botează, desăvâr­şind pentru cel botezat darul curăţitor, cum vei lua de la el paza şi pecetea curăţirii, al cărei săvârşitor este? Dar dacă îi iei pecetea, nu-i mai îngădui nici să slujească da­rului, nici să mai sfinţească pe cineva prin el, pentru ca preotul tău, împodobit cu un nume gol, să te declare pe tine şeful cetei de slujitori ca şi el însuşi[19] şi episcop.

8. Dar nu numai la călcarea acestora au ajuns, ci, dacă există o culme a relelor, şi la aceasta au alergat. Căci, pe lângă necuviinţele arătate, s’au apucat prin cu­getări mincinoase şi cuvinte de ei introduse, să falsifice şi sfântul simbol (al credinţei), a cărui autoritate e inata­cabilă[20], după toate hotărârile sinodale şi ecumenice. O, uneltirile celui rău! Au născocit[21] că Duhul Sfânt nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul[22].

9. Cine a auzit vreodată izbucnind un glas ca acesta de la nelegiuiţii de altădată? Ce şarpe viclean le-a vărsat aceasta în inimi? Cine dintre creştini poate îngădui să se introducă două cauze în Sfânta Treime[23]: a Fiului şi ai Duhului – Tatăl, a Duhului iarăşi Fiul? Şi să se desfacă unitatea în diteie (doi dumnezei)[24] şi să se destrame teologia creştinilor nu mai puţin decât mitologia păgână şi să se insulte demnitatea Treimii celei mai presus die fire şi, ca prin­cipiu, unitară[25]? Adecă de ce să purceadă Duhul şi de la Fiul? Căci dacă purcederea de la Tatăl e desăvârşită (şi este desăvârşită, pentru că e Dumnezeu desăvârşit din Dumnezeu desăvârşit), ce e purcederea de la Fiul şi pentru ce? Ar fi de prisos şi deci zadarnică[26].

10. Şi încă: dacă „Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, de ce Fiul nu Se naşte şi din Duhul, ca şi din Tatăl? – ca să le fie nelegiuiţilor toate nelegiuite, părerile şi cuvintele, şi să nu le rămână nimic necutezat[27].

10. Ia însă seama şi la aceasta: Dacă în purcederea de la Tatăl a Duhului se recunoaşte însuşirea Acestuia[28], tot astfel şi în naşterea Fiului se recunoaşte însuşirea Fiului[29]. Dar, după flecăreala acelora, Duhul purcede şi de la Fiul. Prin urmare Duhul Se deosebeşte prin mai multe însuşiri de Tatăl decât Fiul, întrucât le e comună Tatălui şi Fiului purcederea Duhului de la Ei, pe când Duhului Îi este proprie purcederea şi de la Tatăl, încă şi de la Fiul. Iar dacă Duhul Se distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, Fiul trebuie să fie mai apropiat de fiinţa Tatălui decât Duhul[30]. Şi aşa va ieşi iarăşi la iveală îndrăzneala lui Macedonie contra Duhului strecurându-se sub fapta şi sub acoperemântul acelora.

12. De altfel, dacă toate ale Tatălui şi ale Fiului sunt comune, atunci şi ale Duhului sunt desigur comune, ca: Dumnezeu, împărat, Creator, Atotţiitor, mai presus de fire, simplu, fără formă, netrupesc, nevăzut, într’un cuvânt toate celelalte[31]. Dacă purcederea Duhului de la Ei e comună Tatălui şi Fiului[32], urmează că Duhul va purcede şi de la Sine Însuşi şi-Şi va fi cauză Sieşi, cauză şi cauzat, ceea ce n’au imaginat nici miturile pă­gânilor[33].

13. Dar, dacă e propriu numai Duhului ca să fie raportat la principii diferite, desigur că numai al Duhului e să aibă un principiu multiplu[34].

14. Inovând însă despre cele comune Tatălui şi Fiu­lui, separă de Ei pe Duhul[35]. Tatăl are cu Fiul comunitate de fiinţă, nu de altceva din însuşirile Sale; prin urmare separă pe Duhul de afinitatea de fiinţă cu Ei[36].

15. Vezi cum aceştia în zadar, sau mai degrabă pentru uşoara vânare a celor mulţi, şi-au pus numele de creştini! Duhul purcede de la Fiul! De unde ai auzit aceasta? Din care evanghelişti ai luat acest grai? Al cărui Sinod este acest cuvânt hulitor?

16. Domnul şi Dumnezeul nostru zice: „Duhul, Care de la Tatăl purcede”[37], iar părinţii acestei noi nelegiuiri zic: Duhul, Care de la Fiul purcede[38]. Cine nu-şi vai în­chide urechile la auzul acestei hule fără măsură? Acesta stă contra Evangheliilor, se opune Sfintelor Sinoade, falsifică pe fericiţii şi Sfinţii Părinţi, pe marele Atanasie, pe renumitul în teologie Grigorie, pe marele Vasile, veșmântul cel împărătesc al Bisericii[39]; gura cea de aur a uni­versului, noianul înţelepciunii, pe cel cu adevărat Ηrisostom (Gură de Aur). Şi ce zic pe cutare şi pe cutare? Cuvântul acesta hulitor şi răzvrătit contra lui Dumnezeu se înarmează contra tuturor la un loc: profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi a înseşi sfintelor cuvinte domneşti[40].

17. Purcede Duhul şi de la Fiul? Aceeaşi purcedere sau una opusă celei de la Tatăl[41]? Căci, dacă este aceeaşi, cum nu se comunică însuşirile prin care numai Treimea e caracterizată a fi Treime şi închinată ca Treime? Iar dacă e opusă aceleiași, cum să nu se ivească Mani şi Marcioni, la cuvântul acesta, arătându-şi iarăşi împotriva Ta­tălui şi a Fiului limba lor cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu[42]?

18. Pe lângă cele spuse, dacă Fiul S’a născut din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, fiind raportat la două cauze[43], e neapărat ceva compus[44].

19. Şi încă, dacă Fiul Se naşte din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, întrucât ar fi o inovaţie a zice că şi un altul purcede de la El? Aşa că se poate conchide, după părerea acelora potrivnică lui Dumnezeu, că nu sunt trei, ci patru Ipostase[45], sau mai degrabă infinit de multe: al patrulea producând după ei un Altul, Acela iarăşi Altul, până vor cădea în mulţimea de zei cea păgână[46].

20. Pe lângă cele spuse, s’ar putea lua în conside­rare şi faptul că, dacă purcederea Duhului de la Tatăl contribuie la existenţa[47] Lui, la ce-I mai foloseşte Duhului purcederea şi de la Fiul, când cea de la Tatăl Îi e sufi­cientă spre existenţă[48]? Căci nu va îndrăzni nimeni să spună că ea contribuie la altceva din cele ale fiinţei, pentru că orice dublare şi compunere e cât se poate de departe de acea fericită şi sfântă fire (a Dumnezeirii)[49].

21. Afară de cele zise, dacă tot ce nu e comun Treimii atotţiitoare, de o fiinţă şi mai presus de fire, e numai al Unuia din trei, purcederea Duhului nu e ceva comun tu­turor trei şi deci e numai însuşirea Unuia din cei trei[50]. Vor zice dar sau nu că Duhul purcede de la Tatăl? Nu vor tăgădui cu aceasta mystagogia iubită de ei şi co­mună lor? Iar dacă purcede şi de la Fiul, de ce n’au în­drăznit dintru început ca să-şi dea pe faţă toată lupta lor împotriva Dumnezeirii? – întrucât nu numai că pun şi pe Fiul la purcederea Duhului, dar o înlătură prin aceasta şi de la Tatăl[51]. Potrivit acestora şi punând naşterea în locul purcederii, vor spune absurditatea că nici Fiul nu Se naşte din Tatăl, ci Tatăl din Fiul[52], pentru ca să stea ei în fruntea nu numai a nepioşiIor, ci şi a nebunilor[53].

22. Vezi cum li se arată cu aceasta pe faţă intenţia nelegiuită şi nebună! Pentru că tot ce se socoteşte şi se zice despre Preasfânta şi de o fiinţă şi mai presus de fire Treime, e sau comun tuturor (trei), sau (e propriu) numai Unuia din trei. Purcederea Duhului nu e nici ceva comun, nici, cum zic ei, numai al Unuia Singur (fie-ne milostiv şi întoarcă asupra capului lor această hulă!)[54], prin urmare nu există deloc o purcedere a Duhului în Treimea cea de viaţă începătoare şi desăvârşită.

23. Şi altele nenumărate s’ar putea adăuga la cele zise întru combaterea părerii lor atee, pe care regula epistolei nu permite să le adăugăm şi arătăm acum. De aceea şi cele pe care le-am spus le-am enunţat numai elementar şi în rezumat, rezervându-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, să expunem argumentele cu de-amănuntul şi învăţătura pe larg în adunarea noastră laolaltă.

24. Această impietate au semănat-o împreună cu ce­lelalte lucruri nelegiuite la neamul bulgarilor acei episcopi ai întunericului (căci se proclamau episcopi!). Vestea despre acestea a ajuns până la urechile noastre şi am fost răniţi de moarte în inima noastră, ca cineva care şi-ar vedea rodul pântecelui aruncat la pământ şi sfâşiat de târâtoare şi de fiare. Căci, după ostenelile şi durerile şi su­dorile ce s’au depus pentru renaşterea şi desăvârşirea acelora (a bulgarilor) şi potrivit cu ele, e de nesuferit în­tristarea şi nenorocirea noastră, văzându-ne fiii cum se pierd zadarnic.

25. Şi de aceea atât am plâns de suferinţa ce a venit, cât ne-am umplut de bucurie atunci când i-am văzut dezbărându-se de rătăcirea lor cea veche.

26. Pe ei i-am plâns şi-i mai plângem, dar, pentru a-i ridica din cădere, nu vom da ochilor noştri somn, nici genelor noastre dormitare, până ce-i vom aduce iarăşi, pe cât ne va fi cu putinţă, în locaşul Domnului.

27. Iar pe noii înainte-mergători ai apostaziei, pe slujitorii celui protivnic, pe cei vinovaţi de mii de morţi, pe distrugătorii de rând, pe cei care au sfâşiat atât de mult şi grav neamul acela fraged şi de curând introdus în dreapta credinţă, pe amăgitorii aceştia împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin hotărâre sinodală şi sfântă, nu întocmind noi acum sentinţa lor, ci arătând condamnarea ce le-a rezervat-o de mai înainte Sinoadele şi rânduielile apostolice şi făcând-o cunoscută tuturor.

28. Căci aşa e din fire neamul omenesc, că nu atât la pedepsele din trecut ia seama, cât se înţelepţeşte din cele ce vede, iar potrivirea cu cele prezente e confir­mare a celor trecute. Şi de aceea, pentru că stăruie în ră­tăcirea lor cea de multe feluri, i-am excomunicat din toată turma creştinilor. Căci şi canonul al 64-lea al sfin­ţilor apostoli[55] aşa îi pălmuieşte pe cei care ţin postul de sâmbăta[56]:

29. Dacă se va află vreun cleric postind in ziua du­minicii sau sâmbăta, afară de una singură (sâmbăta Pa­timilor), să se caterisească; iar de va fi laic, să se afu­risească[57]. Încă şi canonul al 55-lea al Sfântului Sinod Ecumenic al 6-lea astfel hotărăşte:

30. Deoarece am aflat că cei de la Roma postesc în sâmbetele sfintelor păresimi, contra rânduielii bisericeşti predate, Sfântul Sinod a găsit de cuviinţă că şi în Biserica romanilor trebuie să se ţină nestrămutat canonul care zice: „Dacă se va afla vreun cleric postind duminica sau sâmbăta, afară de una singură, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească[58].

31. Iar canonul al patrulea al Sinodului de la Gangra zice acestea despre cei care defaimă căsătoria[59]: Dacă cineva va socoti că nu trebuie să se împărtăşească de la preotul căsătorit, care săvârşeşte Liturghia, să fie ana­tema. Tot astfel şi Sinodul al şaselea ia contra lor o ho­tărâre care glăsuieşte la fel, prescriind acestea[60]: Deoarece am aflat că în Biserica Romanilor s’a predat în chip de canon ca aceia care se vor învrednici de hirotonie de diacon sau de preot să declare că nu se vor mai apropia de soţiile lor, noi, urmând canonului vechi al grijii şi rânduielii apostolice, voim ca căsătoriile legitime ale băr­baţilor sfinţiţi să rămână în vigoare şi de acum înainte; ca nicidecum să nu strice legătura cu femeile lor sau să se lipsească de împreunarea cu ele la timpul cuvenit. Aşa că, de se va afla cineva vrednic de hirotonie de diacon sau de subdiacon, să nu fie nicidecum împiedicat a se ridica la această treaptă locuind împreună cu soţie legitimă şi nici să nu i se ceară la timpul hirotoniei să declare că se va abţine de la legăturile cele îndreptăţite cu propria soţie. Pentru ca nu cumva să fim siliţi astfel să batjocorim căsătoria legiferată şi de Dumnezeu binecuvântată în prezenţa Lui, căci glasul Evan­gheliei strigă: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă”[61], şi Apostolul învaţă: „Cinstită este nunta întru toate” şi „patul e neîntinat”[62] şi „te-ai legat de femeie? Nu cere dezlegare”[63]. Deci, dacă va îndrăzni ci­neva, pornind contra canoanelor apostolice, ca să lipsească pe vreunul din cei sfinţiţi, adică preot, diacon sau ipodiacon, de legătura şi împreunarea cu femeia sa le­gitimă, să fie anatema. De asemenea şi dacă vreun preot sau diacon, sub pretext de pietate, îşi alungă femeia, să se afurisească; iar dacă persistă, să se caterisească[64].

32. Pentru condamnarea desfiinţării primei săptămâni (a Postului Mare) şi reungerii cu mir a celor botezaţi și unşi odată, cred că nici nu e nevoie de canoane, pentru că şi singură arătarea lor ajunge ca să arate excesul lor de impietate.

33. Dar mai ales hula contra Duhului sau, mai bine zis, contra întregii Sfinte Treimi, nici ea lipsită de exces, chiar dacă n’ar fi îndrăznit ei nimic altceva din cele arătate mai sus, ajunge şi singură ca să aducă asupra lor mii de anateme.

34. Aducerea la cunoştinţă şi arătarea acestora am găsit de cuviinţă, după obiceiul cel vechi al Bisericii, s’o facem şi Frăţiei Voastre în Domnul şi Vă îndemnăm şi rugăm să fiţi binevoitori şi tovarăşi de luptă cu noi pentru doborârea acestor concepţii nelegiuite şi atee şi să nu lăsaţi rânduiala părintească, pe care, prin cele ce au făcut strămoşii V’au predat-o ca s’o ţineţi, ci cu mult zel şi bunăvoinţă să alegeţi şi să trimiteţi în locul Vostru reprezentanţi, bărbaţi care să înlocuiască persoana Voastră, împodobiţi cu pietate şi cu hirotonia, cu cuvântul şi cu viaţa, pentru a înlătură din mijlocul Bi­sericii cangrena de curând strecurată a acestei impietăţi, a smulge din rădăcini şi a arunca în foc, prin hotărârea noastră comună, pe furioşii care caută să introducă să­mânţa răutăţii în poporul de curând format, aşa cum cuvintele Domnului arată că trebuie să primească cei bles­temaţi[65].

35. Căci, în modul acesta, alungând impietatea şi întărind dreapta credinţă, avem bune speranţe că vomîntoarce pe bulgarii de curând catehizaţi şi luminaţi întru Hristos la credinţa cea predată lor; şi nu numai acest neam a schimbat nelegiuirea de mai înainte cu credinţa în Hristos, ci şi cel la mulţi adesea vestit şi întrecând în cruzime şi ucideri pe toţi ceilalţi, adică cel numit Ros[66], care, subjugând pe cei din jurul lor, s’au îngâmfat de aceea peste măsură şi contra puterii romane[67] şi au ridicat mâinile contra ei. Dar totuşi acum şi aceştia au primit religia cea curată şi nestricată a creştinilor în locul celei păgâne şi atee, în care trăiau mai înainte, aşezându-se cu dragoste în rândul oamenilor supuşi şi ospitalieri, în loc de jaful şi marea îndrăzneală contra noastră, cum făceau până de curând. Şi până într’atât i-a înflăcărat dorul şi râvna pentru credinţă (Pavel iarăşi zice: „Binecuvântat fie Domnul în veci”[68],încât au pri­mit şi episcopi şi păstori[69] şi îmbrăţişează cu multă silință şi îngrijire religia creştinilor.

37. Prin harul lui Dumnezeu deci cel iubitor de oameni, Care voieşte ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului, schimbându-şi aceştia vechile lor păreri şi primind în loc credinţa cea curată a creş­tinilor, dacă şi Frăţia voastră binevoieşte să ajute şi să conlucreze cu noi la tăierea şi arderea lăstarilor crescuți în lături, suntem încredinţaţi în Domnul Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, că turma Lui va creşte încă tot mai mult şi se vor împlini cele zise, că „Mă vor cunoaşte toţi de la mic până la cel mare al lor”[70] şi „în tot pământul a ieşit graiul învăţăturilor apostolice şi până la marginile lumii cuvintelor lor”[71].

38. Trebuie deci ca celor trimişi de Voi în locul Vostru şi reprezentând Sfinţita Voastră persoană să li se încredinţeze autoritatea Voastră, pe care aţi primit-o în Duhul Sfânt, ca, cu autoritatea scaunului apostolic, să fie puternici în cuvânt şi neîmpiedicaţi de la faptă pentru a decide privitor la aceste chestiuni şi la altele asemenea lor. Căci şi din părţile Italiei ne-a venit o epistolă sinodală plină de acuzaţii nespus de grave[72], pe care cu multă condamnare şi mii de jurăminte ni le-au transmis cei din Italia contra propriului lor episcop ca să nu-i trecem cu vederea, fiind ei atât de grav bântuiţi şi apăsaţi de o ti­ranie aşa de grea şi legile preoţeşti batjocorite şi toate rânduielile Bisericii răsturnate, lucruri care şi mai de mult au ajuns în auzul tuturor prin călugări şi preoţi reveniţi de acolo: Vasile, Zosima şi Mitrofan[73] şi alţii împreună cu ei, care deplângeau o asemenea tiranie şi cu lacrimi apelau la noi pentru răzbunarea Bisericilor. Iar acum, precum ziceam, ne-au venit de acolo şi diferite epistole din diferite locuri, pline de toată tragedia şi de nenu­mărate plângeri. Copii de pe ele transmitem la toate scau­nele arhiereşti şi apostolice, după rugămintea şi cererea lor – căci ne-au implorat cu jurăminte grozave şi cu rugăminţi – ca să fie citite aşa cum arată acelea însele. Prin epistola noastră am rânduit ca, adunându-se Sfântul Sinod Ecumenic în Domnul, să se întărească prin hotă­râre sfântă şi comună şi despre acestea cele ce vor părea lui Dumnezeu şi canoanelor sinodale şi pace deplină să cuprindă Bisericile lui Hristos.

39. Şi nu numai pe Fericirea Voastră Vă invităm la aceasta, ci unii de la celelalte scaune arhiereşti şi apos­tolice au şi venit, iar pe ceilalţi îi aşteptăm să sosească în curând.

40. Nici Frăţia Voastră în Domnul nu va face, prin amânarea şi prelungirea timpului, ca fraţii să aştepte peste măsură, cunoscând că, dacă prin întârzierea ei mai mult decât se cuvine se va face ceva nedesăvârşit în cele ce se vor hotărî, nu asupra altcuiva, ci asupra sa însăşi va atrage osânda pentru aceasta.

41. Am socotit necesar să adăugăm la epistola noa­stră şi aceasta: ca întregii Voastre Biserici să i se comunice a aşeza şi numără Sfântul Sinod Ecumenic al şaptelea[74] împreună cu cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice[75], căci a ajuns la noi ştirea că unele Biserici de sub scaunul Vostru apostolic numără Sinoadele Ecumenice numai până la al şaselea, iar de al şaptelea nu ştiu; cele întărite în acest Sinod le ţin cu multă grijă şi respect, mai mult ca pe orice; dar a-l proclama în Biserică întocmai ca şi pe celelalte încă n’au luat cunoştinţă, deşi are pretutindeni aceeaşi autoritate ca şi acelea[76].

42. Căci şi acest Sinod a răpus o impietate din cele mai mari, având împreună şezători şi hotărâtori pe cei veniţi de la cele patru scaune arhiereşti. Căci erau de faţă, după cum se ştie, de la scaunul vostru apostolic al Ale­xandriei[77] Toma, monah şi prezbiter[78], şi cei împreună cu el, de la Ierusalim şi Antiohia loan şi cei împreună cu el, de la Roma cea veche Petru preacucernicul protoprezbiter şi un alt Petru prezbiter, monah şi egumen al Sfintei Mănăstiri Sf. Sava de la Roma[79].

43. Şi adunându-se toţi, împreună cu Preasfinţitul şi Preafericitul Arhiepiscop al Constantinopolului Tarasie, unchi al meu după tată, s’a ţinut marele Sinod al şap­telea Ecumenic, care a biruit şi condamnat impietatea iconomahilor sau hristomahilor, dar ale cărui acte n’a fost înlesnire să Vi se trimită din cauză că neamul barbar şi străin al arabilor Vă ocupase ţara. Din această cauză, mulţi de pe acolo, deşi-i cinstesc şi-i primesc hotărârile, totuşi, cum zic ei, nu li s’au adus la cunoştinţă ca fiind ale acestuia.

44. Trebuie deci, precum am zis, să se aducă la cunoştinţă şi acest Mare şi Sfânt şi Ecumenic Sinod împreună cu cele şase de mai înainte[80]. Căci a nu face astfel însemnează mai întâi a nedreptăţi Biserica lui Hristos, trecând cu vederea un Sinod atât de mare şi rupând şi desfăcând legătura şi unirea ei cu o atât de mare parte; iar al doilea însemnează că şi iconomahii, a căror impietate ştiu bine că o urâţi nu mai puţin decât ale celorlalţi eretici, vor lua îndrăzneală, având pretext să sporovăiască, că nu într’un Sinod Ecumenic s’a con­damnat impietatea lor, ci că nu-i atinge decât judecata unui singur scaun.

45. Pentru toate acestea cerem şi Vă îndemnăm ca fraţi, dând pilda celor cuvenite, ca şi în epistolele şi în toate istoriile şi discuţiile bisericeşti să-l număraţi şi socotiţi împreună cu cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, punându-l ca al şaptelea după acelea.

46. Iar Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, primul şi marele Arhiereu, care S’a adus jertfă bine pri­mită pentru noi şi Şi-a pus sângele Său răscumpărare pentru noi, facă El ca cinstitul vostru cap arhieresc să se ridice mai presus decât neamurile barbare care vă înconjură; facă El ca să săvârşiţi lin şi paşnic drumul vieţii; facă El ca să aveţi parte şi de moştenirea cea de sus în nespusă bucurie şi veselie, acolo unde e locaşul tuturor celor ce se veselesc şi de unde a fugit orice du­rere şi suspin şi întristare, în Însuşi Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vă foarte rugăm ca încă nici Voi să nu încetaţi să pomeniţi pe Smerenia noastră, după datoria sfinţeniei părinteşti[81].

[1] Titlul acesta e dat după manuscrisele grecești folosite de Montacutius. În traducerea latină a lui Fredericus Metius, reprodusă și de Baronius (Annales eccl., t. X, ad ann. 863) și făcută după doi codici defectuoși (unul din biblioteca Vatticellana, altul din biblioteca grecilor din Roma), Enciclica e intitulată: Encyclica, sive, Circularis Epistola ad Patriarchales sedes Orientis. Photius miseratione Divina Arhiepiscopus Constantinopolis novae Romae et Oecumenicus Patriarcha. Deosebirea inscripției după manuscrise arată, cum observa și Montacutius, (op. cit., p. 62), că ea nu provine de la Fotie, ci a fost adăugată ulterior: Neutra igitur a Photio videtur impressa , sed deinceps addita.

[2] Acest început a făcut pe unii să creadă, pe nedrept, că textul Enciclicei nu s’a păstrat complet. (J. Hergenrdfher: Photius, Patriarch von Constantinopel, vol. I, Regensburg 1867, p. 642, n. 10).

[3] În text εὐσεβεῖς (pioși), întrebuințat încă din timpul marilor lupte hristologice (sec. IV) pentru a arăta pe ortodocși.

[4] Armenii sunt monofiziţi. Erorile lor sunt arătate de Baronius, explicând acest loc din enciclica lui Fotie (în op. cit. 255 A): Consideră natura divină a Mântuitorului ca putând să sufere (patibilis); pe cea umană ca impasibilă (aftartodochetism); zic că Sfânta Treime întreagă suferă în răstignirea Mântui­torului (Trinitatem pati dicunt); la imnul liturgic ..Sfinte Dum­nezeule” adaugă „Care S’a răstignit pentru noi’” (qui crucifixus est pro nobis); pe Sfântul Duh Îl numesc mai mic decât Tatăl şi decât Fiul (subordinațianism); la împărtășire întrebuințează azimă, iar apă nu; nu cinstesc icoanele.

[5] Readucerea Armenilor la ortodoxie a fost una din marile griji ale lui Fotie.

[6] Ἡ καθολική Ἐκκλησία însemnează în anticitatea creştină (de la Ignaţiu al Antiohiei şi Policarp al Smirnei, sec. II), Bise­rica cea mare şi ortodoxă, spre deosebire de secte. Catolicitatea eră sinonimă cu ortodoxia.

[7] Monofiziţi. Petrii sunt: Petru Mongus, episcop de Ale­xandria şi Petru Gnafevs (Fullo), episcop de Antiohia; ambii au recunoscut enoticonul împăratului Zenon (482).

[8] Joc de cuvinte: τοὺς πετροβόλους Πέτρους.

[9] Episcop monofizit (încep. sec. VI), inițiatorul aftartodocheților, numiți și iulinaniți, fanteziști și gaianiți.

[10] Cf. Psalm. 79.

[11] Pentru combaterea postirii sâmbetelor vezi şi Leon arhiep. Ahridei în epistola către Leon de Trani, Migne, P. G. 120, 840; Nichita Stithatos, Contra Latinilor XI, Migne, P. G. 120, 1017 sq. Că practicarea acestui post, ca şi combaterea lui sunt vechi o dovedeşte o scriere (Trebuie să postim Sâmbăta?) atribuită de Ieronim lui Hipolit.

[12] Citat de Hermann Mulert în Konfessionskunde, Giessen, 1927, p. 80 şi în Christentum und Kirche in Russland und Hem Orient, Tubingen 1916, p. 21, în scopul de a arăta că Fotie încerca prin aceasta să motiveze „nimicurile aparente” (scheinbare Kleinigkeiten) puse la baza schismei.

[13] A se vedea și Opusculum contra Francos în Monumenta graeca ad Photium ejusque historiam pertinentia, edit. de J. Hergenrother, Ratisbonae, 1869, p. 62-71.

[14] Comp. şi Nichita Stithatos, op. cit.

[15] Vezi și Nichita Stithatos, op. cit., col. 1011, 1019.

[16] Aluzie la unul din cele trei signacula (oris, manus et sinus) ale maniheilor, a căror morală riguroasă oprea căsătoria.

[17] Vezi şi erorile latinilor arătate de Teofilact al Bulga­riei, Migne, P. O. 126, 224.

18 Comp. Nectarie al Ierusalimului, care numeşte aceasta ἱερόσυλον τόλμημα op. cit. p. 23.

[19] „Adecă fără de dar ca și el”, adaugă traducerea Mitrop. Grigorie, p. 7, ironie pe care Pr. O. Georgescu, op. cit. p. 79, n’a înţeles-o, cum nici probabil textul străin, de care s’a servit.

[20] Vezi şi Teofilact al Bulgariei, care consideră zdruncinată credinţa creştină prin adaosul Filioque în simbol (op. cit., col. 241 (13); de aceea zice: Δεῖ δέ Σύμβολον εἶναι τοῦ πιστοῦ τὸ Σύμβολον πάσης ἀπηλλαγμένον παραποιήσεως (ibid., col. 225 Β). Pentru punctul de vedere contrar, vezi Vissarion: Προς Άλέξιον Λάσκαραν τὸν φιλανθρώπινον περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ άγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 161, 344-345 şi De succesu synodi Florentines et de processione Spiritus Sancti, Migne, vol. cit., col. 417.

[21] Citind probabil κοινολογήσαντες, in loc de καιναλογήσαντες, Mitr. Grigorie traduce „zic de obşte”, lecţiune mai puţin accep­tabilă.

[22] Comp. Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 225-232 (3-7) şi 241 (13).

[23] Comp. Fotie, Μυσταγωγία, Migne, P. G. 102, col. 313 (38), 320-321 (42); Nichita al Maroniei, mitr. de Tesalonic: Λόγοι διάφοροι πρὸς διάλογον ἐσχηματισμένοι περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ ἁγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 139, 204 Α, Diaconul Pantateun: Tractatus contra errores Graecorum, Migne, P. G. 140, 488-491; Marcu Eugenicul combătut de Vissarion: Ἀπόκρισις πρὸς τὰ τοῦ Ἐφέσου κεφάλαια, Migne. P.G. 161, 233 Α, Β; Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 229 C, 232 A; Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐκπορεύ­σεως τοῦ ἁγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 141, 737 (4), 780 (43).

[24] Comp. Fotie, Μυσταγωγία, col. 292 (11); Teofilact, în op. cit., col. 232 A (δυὰς θεοτήτων).

[25] Comp. Nichita al Maroniei, în op. cit. col. 192 B; Ioan Veccos: Περὶ τῆς ενώσεως καὶ εἰρήνης τῶν τῆς παλαιᾶς καὶ νέας Ῥώμης ἐκκλησιῶν, Migne, P. G. 141, 100 (38), 101 (40).

[26] Comp. Fotie: Epist. către arhiep. Aquileii Migne, P. G. 102, 801; Μυσταγωγία, col. 312 C (31), 392 (4); Nichita al Maroniei, în op. cit , col. 196 B; Diaconul Pantaleon, în op. cit. col. 487-488, 490-491 ; Vissarion: Πρὸς Άλέξιον Λάσκαραν, col. 392 D-393.

[27] Comp, Ioan Veccos: ΙΙερὶ τῆς ἐνώσεως καὶ εἰρήνης, col. 105 (43).

[28] Comp. Fotie: Μυσταγωγία col. 313 A (32), 324 C- 325 A (46).

[29] Ibidem, col. 297 (18), 392 (5).

[30] Comp. Fotie: Μυσταγωγία col. 313 (32); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά τοῦ λόγου ὃν ὁ Φώτιος κατὰ Λατίνων πρός τινα φιλόσοφον Εὐσέβιον ἔγραψε, οὗ ἡ ἐπιγραφή „περὶ τῆς τοῦ ἁγίου Πνεύματος Μυσταγωγίας”, Migne, Ρ. Ο. 141, 773-776 (32).

[31] Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ τῆς εἰρήνης, col. 52 (15).

[32] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 341 (63).

[33] Comp. Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ τῆς εἰρήνης, col. 105 (44).

[34] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 292 (11), 313 (33), 325 Β (47). ,

[35] Comp. Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά., col. 776 (34)ί

[36] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 313 (34), 332 (53),

[37] Ioan XV, 26. Pentru argumentul biblic despre purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl vezi şi Epist. lui Fotie către Arhiep. Aquileii, col. 801 (8), 804,C (1.1), 808 (14) şi Mυσταγωγία, col. 297-301 (20-30), 328-340 (48-59), 344 (65), 384 (90),  388 (94).

[38] Pentru argumentul tras de romano-catolici din Ioan XVI, 14 vezi Μυσταγωγία col. 297 (20), 300-301 (21-22).

[39] Joc de cuvinte: τὴν Βασίλειον τῆς Ἐκκλησίας σταλὴν, τὸν μέγα Βασίλειον. De asemenea în Μυσταγωγία, col. 357 Β (78),· Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά col. 829 (77).,

[40] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 344 (66), 345 (68), 349 (69), 352 (71), 360-361 (78) şi epistola către arhiep. Aquileii, col 797 B, C şi 809 (16), (despre Ambroziu, Augustin. Ieronim): Dacă zece-douăzeci de părinţi se pronunţă pentru Filioque, sunt nenumăraţi cei care se pronunţă contra; col. 816 (23): cei care sunt pentru purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul sunt βραχεῖς τῷ ἀριθμῷ ἀλλ’οί πλείους εἰπεῖν οὐκ ἠνέσχοντο, comp. şi încep. Par. 24, col. 817 A. Fotie dă şi exemple de Părinţi care au învăţat greşit unele lucruri (Dionisie al Alexandriei, Metodiu, Irineu, Papia): epist. către arhiep. Aquileii, col. 813 (21), 816; Μυσταγωγία col. 356-357 (75), 393 (9). În tot cazul, părerile unor Părinţi nu pot obliga contra Sfintei Scripturi: epist. către arhiep. Aquileii, col. 816 Β (22).

[41] Comp. Μυσταγωγία col. 316 (35), 392 (5, 7). Înrudit cu acest argument e cel din epist. către arhiep. Aquileii, col. 804 A, Β (10), 805 A, Β (12).

[42] Comp. Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά col. 776 (35).

[43] Vezi nota 23.

[44] Comp. Μυσταγωγία col. 320-321 (44) şi 392 (2); Nichita al Maroniei, în op. cit., col. 192 B: Dacă Sfântul Duh pur­cede şi de la Fiul, purcederea va fi dublă: ἒσται αὐτῷ διπλῆ ἡ ἐκπόρευσις. Εἰ δὲ διπλῆ ἡ ἐκπόρευσις, διπλοῦν καὶ τὸ ἐκπορευόμενον. Εὶ δὲ διπλοῦν οὐχί ἁπλοῦν‧ οὐχ ἁπλοῦν ἂρα τὸ Πνεῦμα κατά σε‧ τὸ δὲ μὴ ἁπλοῦν σύνθετον καὶ μεριστόν‧ ὃ δὲ ἑστι τοι­οῦτον, οὐ Θεός… Pentru combaterea argumentului, vezi Ιoan Veccos: Περὶ τῆς ἑνώσεως καὶ εἰρήνης, col. 317 (38).

[45] Comp. Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 232 A (τετράς προσώπων); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά, col. 780 (43); Vissarion: Ἀπόκρισις πρός τά τοῦ Ἐφέσου κεφάλαια în op. cit., col. 205 D-208 A. Vezi şi Μυσταγωγία col. 317 (38).

[46] Ibidem, col 292 (11 şi 12); Ioan Veccos.· Αντιρρητικά .col. 749 (11), 776-777 (37).

[47] Aci şi un rând mai jos, Pr. G. Georgescu, op cit., p. 82, traduce greşit pe ϋπαρξις cu consubstanţialitate.

[48] Comp. Vissarion, Ἀπόκρισις, col. 204-205.

[49] Vezi și epist. către arhiep. Aquileii, col. 801 (9) și Μυσταγωγία, col. 392 (4).

[50] Comp. Μυσταγωγία, col. 341 (64); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά, col. 776 (36).

[51] În Μυσταγωγία, col. 344 A (64), Fotie mai zice: Dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, atunci El e şi născut (ca Fiul) și purces în acelaşi timp (ὥστε τὸ Πνεῦμα γεννητόν τε ἅμα καὶ ἐκπορευτόν).

[52] O variantă a acestui fragment  în epist. către arhiep. Aquileii, col. 805 A (11).

[53] Comp. pentru acest paragraf și Μυσταγωγία, col. 316-317 (38).

[54] Comp. epist. către arhiep. Aquileii, col. 801 C.

[55] Diac. Pantaleon, în op. cit., col. 567, contestă autenticitatea can. 64 apostolic , afirmând că nu era cunoscut pe vremea Papei Silvestru (încep. sec. IV). Vezi și Matei Karyofilos: Ἀντιῤῥησις πρὸς Νεῖλον (Refutatio Nili) Migne P.G. 149, 812; Apostolii nu zic nimănui despre postul de sâmbăta, despre care Părinții Sinodului quini-sext (692) au aiurat (οἱ τῆς πενθέκτης συνόδου ὀνοειροπολοῦσιν)!

[56] Postul de Sâmbăta nu era general în Apus. Vezi Matei Karyofylos, în op. cit., col, 813. Vezi şi Ambrozie, epist. 19 şi 118, Augustin, epist. 88.

[57] Vezi și Constituțiile apostolice,V, 15, 20. Nichita Stithatos. Migne P.G. 120, 1018 B, C, citează alt canon. Pr. G. Georgescu, op. cit., p. 84 citează can. 69 și 70 ale sfinților apostoli, care se referă la post, dar nu menționează pe cel de sâmbăta. Can. 64 citat de Fotie se găsește în unele ediții ca al 66-lea , cf. Πηδάλιον, ediția 5 Ioan Nicolaidis Kesisoglu, Atena, 1908, p. 93, n. 1.

[58] Comp. Nichita Stithatos, în op. cit., 1018 (12, 14); Teofilact al Bulg., în op. cit., col. 237 (10); Teofilact se re­feră şi la Sinodul din Laodiceea (c. 360) şi la Sfântul Vasile. Despre postirea sâmbetei, vezi şi Gheorghe Sholarios: Κατὰ τῆς τῶν Λατίνων ἐν Σαββάτῷ νηστείας Migne, P.G , 160, 734- 740; Ma­nuel Calecas: Contra Graecorum errores libri quatuor, Migne, P. G. 152, 217 şi n. 81; Pantaleon, în op. cit., col. 567-568 (citează epist. 1 a Papei Silvestru (ad Decentium) pentru justificarea postului de sâmbăta; Matei Karyofylos, în op. cit., col. 812-816.

[59]  Sinodul de la Gangra (343) condamnă pe eustațieni (Eustațiu, episcop de Sevastia în Armenia), care erau contra căsătoriei, mai ales a preoților.

[60] Can. 13.

[61] Mt. XIX, 6.

[62] Ep. Evrei XIII, 4.

[63] 1Cor. VII.

[64] Comp. Nichita Stithatos, Migne, P.G. 120, 1018-1019 (14, 15); Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 237 (11); diac. Pantaleon, în op. cit., col. 560-567; Nil Cavasila, Libri duo de causis dissensiorum in Ecclesia et de papae primatu. Migne, P.G. 149, 713, 716, citează canoanele 13 și 15 ale Sinodului VI Ecumenic; Gheorghe Scholarios, în op. cit., 741-744.

[65] Matei XXV.

[66] Traducerea Mitropolitului Grigorie zice: „ce se numea arătat”. Lecțiunea acestui loc nu e bine stabilită; textul are τορῶς, ceea ce nu are sens; de aceea trebuie preferat τὸ Ῥῶς și înțeleși rușii. Vezi și J. Dvornik, op. cit., p. 143, 146 n.3, 182; Alfred Rambaud, Histoire de la Russie, ed. 7, Paris 1918, p. 40, 42, 45; N. Bonwetsch, Kirchengeschichte Russlands, Leipzig (Wissenschaft und Bildung no. 190) 1923, p. 1. Comp. omilia lui Fotie εἰς τὴν ἔφοδον τῶν Ῥῶς.

[67] Adică a Imperiului Bizantin.

[68] Rom. I.

[69] Vezi Hergenrother, Photius II, 595; Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, vol. II, Munchen 1865, p. 2-4; numai patima îi face pe Jager-Lucaci să spună că ruşii datorează primele elemente de creştinism împăratului Leon VI (886-912) şi deci nu lui Fotie. (Istoria Iui Fotie patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei greceşti, Baiamare 1892, p. 292).

[70] Rom. X, Fapt. Ap. VIII, 10.

[71] Rom. X, 18; Psalm XVIII, 5.

[72] Din faptul că Fotie nu precizează şi nu dezvoltă aceste acuzaţii, Hergenrother (Photius I, 647, n. 34) deduce că ele erau de mică importanţă. Cuvintele în care se exprimă Fotie lasă însă să se înţeleagă contrariul.

[73] Vezi Hergenrother, Photius I, 647, n. 33. La 869 Papa Adrian II va cere la Constantinopol să i se trimită înapoi spre pedepsire acești clerici.

[74] Comp. F. Dvornik, op. cit., p. 190, n. 1.

[75] Papa Nicolae I are ocazie să vorbească în treacăt despre Sinodul VII Ecumenic în Epistola către Împăratul Mihail III, Migne, P.L. 119, 945.

[76] Fotie vorbeşte despre Sin. VII Ec. şi în epistola despre înscăunare către papa Nicolae I, în Migne, P. O. 102, 592-593 şi în cea către Patriarhii Orientului şi economul Bisericii din Antiohia (vol. cit., 1024, după Τόμος χαρᾶς) şi în epist. către regele Mihail (Boris) al bulgarilor (vol. cit., 649 sp.).

[77] Ceea ce însemnează că textul nostru e copia exemplarului trimis patriarhului de Alexandria.

[78] V. Hefele-Leclercq: Hist. des Conc. III, II, 754 n. 2.

[79] Ibidem, p. 752. Comp. şi epist. către regele Mihail al bulgarilor (op. cit., col. 649), unde dă şi numele Papei (Adrian) şi numele Patriarhilor ortodocşi: Apolinarie al Alexandriei, Teodoret al Antiohiei, Ilie al Ierusalimului.

[80] Această frază lipseşte în traducerea Mitropolitului Grigore (p. 23).

[81] Această ultimă frază, care e un adaos, lipseşte în tra­ducerea Mitropolitului Grigore.

Rostul întreruperii pomenirii

de | 19 iun. 2019 | Editorial | 37 comentarii

Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.

Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:

„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”

În primul rând, de ce este utilizat canonul acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost osândiți.

Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor, după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta pentru că nu există o condamnare.

Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului, cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.

Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în Creta.

Însă apar alte probleme în interpretarea canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin „public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior sau chiar mireni, după cum insinuează IPS Ierotheos Vlachos?

Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.

Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. Însă această afirmație nu are nici un temei patristic.

Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicat și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.

Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune hotărârile, dar încă nu au reușit.

Pentru unii este frapantă această afirmație, drept pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.

Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.

Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o îndatorire.

Menționez că străduința de a scoate din Biserică ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În cartea Epistole și alte texte, editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă instanță.

Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.

Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.

Ruptura dintre ortodocși și catolici/papistași vindecată temporar de Sf. Fotie

de | 1 iun. 2019 | Editorial | 0 comentarii

Sf. Fotie cel Mare

Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.

Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.

Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice, catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se crease.

Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.

Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.

Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).

Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar, cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor) s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații directe.

Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii au rămas încăpățânați.

Cât privește mediul bizantin, el trebuie contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie. Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog catolic, dovedește în cartea sa, The Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la care au sosit și delegați ai Papei.

Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf. Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru a ieși basma curată.

În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod răspicat și indiscutabil.

În acest punct trebuie adus în atenție un fapt important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă, dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci și dogmatic.

Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o negociere în acest sens.

Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise, fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.

Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II (succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților să semneze de la început un act (Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în Occident, asupra cărora vom reveni.

Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor, ci a denunțat intervenția latinilor.

După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre, chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie, după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența. Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie, el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu de bizantini.

În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și, evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.

Revenind, din evenimentele descrise se vede că papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți, mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.

Așadar toate punctele sensibile au fost discutate și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au ridicat la nivel de credință, de normă.

Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas (până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare, interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica mondialistă.

Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența. Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.

În orice caz, nici istoria despărțirii nu este cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii lipsiți de profunzime.

Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că „în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și „episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]

Ortodoxia inimii asaltată de duhul vremii

de | 24 mai 2019 | Mărturie | 8 comentarii

„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)

Ilustrație: Daniela Gheorghiță

Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.

Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în societate.

Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică. Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că există o criză și la acest nivel.

Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru că roadele Duhului se câștigă cu greu.

Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii

Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003, Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”. Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.

Culmea este că acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee, care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat). Dar o voce care să exprime răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.

De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?

Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și, în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de atunci, care mereu a încercat să o oprească.

Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”. Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.

Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni, să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea. Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.

Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose, care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat, modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el. Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.

Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în afară?

Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.

Instituționalismul bisericesc strivitor

O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar, dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă. Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?

Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească: duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.

Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și o năzuință bună.

Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii; atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată, amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă evident bisericească.

Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie trecut.

Ecumenismul, laxismul dogmatic și Sinodul din Creta

Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.

Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc, politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?

Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor, intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.

Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări. Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile, vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe, dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună. Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i, o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o ispită cu tentă schismatică.

Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității. Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.

În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.

Biometria

Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați, problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor, cu cât discernământ.

În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21, 27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție că dobândește pe Hristos.

Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată din timp.

La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare, dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.

Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.

Ierom. Lavrentie

Translate page >>