Prezentăm în cele ce urmează un articol apărut astăzi pe portalul EU Science Hub al Comisiei Europene, odată cu publicarea a trei studii de fundamentare despre stadiul de dezvoltare a tehnologiilor de identificare biometrică şi a paşilor următori pe care colectivul de experţi redactori ai studiilor îi consideră necesari de implementat.
Îndemnăm pe credincioşii cunoscători ai limbii engleze să parcurgă textele studiilor publicate în nota noastră finală, întrucât prin acestea este realizată o oglindă fidelă a capacităţilor biometrice de moment, atât cu privire la cele deja în exploatare dar şi a celor ce sunt prefigurate pentru dezvoltare în perioada imediat următoare:
* * *
Reforma recentă a legislației sistemului de informații Schengen din UE a consolidat rolul tehnologiilor de recunoaștere facială, a amprentelor digitale și a recunoașterii ADN-ului, introducând totodată reguli mai eficiente de protecție a datelor.
În cele ce urmează, Centrul Comun de Cercetare înfiinţat pe
lângă Comisia Europeană (Joint Research Centre – JRC) prezintă recomandările
sale pentru implementarea reuşită a acestor tehnologii.
Cercetătorii JRC au analizat cele mai recente evoluții
tehnologice vizând profilarea amprentelor degetelor, a feței și a stabilirii profilului
ADN și au oferit o serie de recomandări pentru implementarea cu succes a
acestor tehnologii în Sistemul de
informații Schengen (SIS), astfel cum este prevăzut în cea mai recentă actualizare
a legislației SIS.
Noile tehnologii ajută polițiștii de frontieră să
monitorizeze mai bine cine trece frontierele UE, acordă sprijin poliției și
forțelor de ordine pentru capturarea infractorilor și teroriștilor și oferă o
protecție mai mare copiilor dispăruți și adulților vulnerabili, în conformitate
cu normele UE de protecție a datelor personale.
Recomandările vor permite ca sistemul de informații UE cel
mai utilizat pe scară largă să devină și mai eficient și, astfel, să facă din
Europa un loc mai sigur pentru cetățenii săi.
De asemenea, recomandările vor sprijini punerea în aplicare
a cadrului comun pentru interoperabilitate între cooperarea polițienească și
judiciară a UE şi sistemele de informații privind azilul și migrația, cadru
care a intrat recent în vigoare.
Autorii celor trei rapoarte subliniază faptul că precizia şi
calitatea datelor biometrice stocate în baza de date SIS trebuie monitorizată
constant, acest lucru fiind necesar pentru a evita ca datele de calitate slabă furnizate
sistemului să conducă la rezultate inexacte.
Cercetătorii JRC explică în continuare că: „Un pas cheie în procesul de integrare a
tehnologiilor biometrice în SIS este evaluarea acestora pe baza datelor
operaționale reale, adică pe datele deja disponibile în baza de date a
sistemului central, pentru a înțelege nivelul real de performanță care va fi
atins atunci când va fi implementat“.
Beneficiind de Regulamentul de reforma generală privind
protecția datelor (GDPR), noile reguli ale sistemului de informații Schengen și
punerea în aplicare a noilor sale funcționalități consolidează drepturile de
protecție a datelor în cadrul activităţii de gestionare în siguranţă a
frontierelor UE.
Rapoartele vor folosi Comisiei Europene și Agenției Uniunii
Europene drept instrumente pentru gestionarea operațională a sistemelor IT din
Spațiul Libertății, Securității și Justiției (eu-LISA) şi pentru a implementa
aceste trei tehnologii în SIS.
Recunoașterea amprentelor degetelor și a urmelor palmelor
Bazându-se pe expertiza și pe practicile naționale existente, studiul identifică 21 de recomandări, care se referă la selecția formatelor adecvate pentru colectarea, schimbul și procesarea datelor, producerea de statistici, identificarea opțiunilor de arhitectură adecvate, aplicarea procedurilor riguroase pentru înscrierea biometrică, selectarea de măsuri pentru încurajarea calității, definirea scenariilor de caz de utilizare și introducerea acțiunilor de evaluare a performanței periodice.
Studiul concluzionează că sistemele de identificare automată
biometrică (ABIS) bazate pe amprentă digitală și cea palmară au atins un nivel
suficient de pregătire tehnologică și disponibilitate pentru a fi integrate în
sistemul de informații Schengen, cu condiția ca recomandările enumerate în
raport să fie implementate și respectate.
Recunoaşterea facială
Având în vedere îmbunătățirea semnificativă a preciziei
tehnologiei de recunoaștere facială, din 2014, odată cu apariția sistemelor
bazate pe învățare profundă (deep learning), studiul JRC concluzionează că
tehnologia ABIS-Face a atins un nivel suficient de pregătire tehnologică și
disponibilitate pentru integrarea sa în SIS.
Cercetătorii enumeră 19 recomandări pentru derularea cu
succes a etapei de utilizare a acestei noi funcționalități, inclusiv măsuri
diferite pentru a asigura cea mai înaltă calitate posibilă a datelor stocate, măsuri
vizând arhitectura optimă propusă pentru bazele de date, măsuri pentru a lua în
considerare vârsta și efectele de îmbătrânire, precum şi recomandări vizând funcţionalitatea
ABIS -Face care a fost evaluată pe baza datelor reale operaționale care sunt deja
disponibile în baza de date.
Profilare ADN
În noiembrie 2018, noul regulament privind utilizarea SIS
pentru cooperarea polițienească și judiciară a adăugat posibilitatea
introducerii profilurilor ADN în alertele legate de persoanele dispărute,
pentru a facilita identificarea acestora, atunci când informaţiile despre
amprentare nu sunt disponibile.
Generarea unui profil ADN dintr-un eșantion biologic este un
proces complicat și consumator de timp, care are nevoie de echipamente
sofisticate și specialiști complet pregătiți în laborator.
S-au făcut eforturi pentru stabilirea unor standarde pentru
a fi reduse la minimum problemele legate, de pildă, de contaminarea eșantioanelor sau de
calitatea slabă a eșantionului de ADN purificat.
Raportul JRC descrie stadiul actual al tehnologiei pentru
generarea și utilizarea profilurilor ADN în scopuri de identificare.
De asemenea, analizează natura și conținutul unui profil ADN
care poate fi atașat la alerte pe CS-SIS (date, metadate și format) și include
o imagine de ansamblu asupra diferitelor niveluri ale verificărilor de calitate
care ar trebui efectuate înainte ca profilele ADN să fie introduse în baza de
date.
În acest scop, raportul oferă un set de 37 de concluzii
practice și recomandări care vizează obținerea unui aport cât mai bun de
profiluri ADN la alertele transmise CS-SIS.
Informaţii de fond despre
Sistemul de informații Schengen (SIS)
Creat ca o măsură de susținere a eliminării controalelor la
frontierele interne în spațiul Schengen, Sistemul de informații Schengen (SIS)
contribuie la cooperarea în aplicarea legii între statele membre și la
consolidarea controalelor la frontierele externe.
SIS a fost primul așa-numit sistem IT la scară largă lansat
de statele membre ale UE în 1995.
SIS permite autorităților competente, precum poliției și
polițiștilor de frontieră, să acceseze și să consulte alertele vizând anumite
categorii de persoane urmărite sau dispărute.
Inițial, consultările vizând alertele legate de persoane pot
fi făcute doar pe baza datelor alfanumerice (de exemplu, nume, prenume, data
nașterii).
S-a înțeles ulterior că o astfel de procedură de căutare are
limitări, deoarece infractorii schimbă adesea identitățile sau folosesc
diferite aliasuri.
Pentru a face față acestor limitări, SIS oferă astăzi posibilitatea
de a păstra, drept parte a alertelor legate de persoane, date dactiloscopice,
inclusiv amprente digitale/ amprente palmare dar și urme/semne digitale sau palmare
(acestea din urmă doar în cazul alertelor legate de infracțiuni de terorism și
alte infracţiuni grave) precum și imagini faciale.
De acum înainte profilurile ADN vor face parte și din datele
păstrate în cazul persoanelor dispărute.
Nota theodosie.ro: Articolul de mai sus informează despre reforma sistemului Schengen şi îmbogăţirea funcţionalităţilor biometrice a bazelor de date ce deservesc SIS.
Rapoartele despre
care face vorbire articolul, redactate în limba engleză, pot fi accesate la
următoarele adrese online:
În 2018, Regulamentul (UE) 2018/1862 a adăugat posibilitatea introducerii profilurilor ADN în alerte legate de persoane dispărute, în Sistemul de Informații Schengen (SIS), pentru a contribui la identificarea acestora. Prezentul raport descrie stadiul tehnicii pentru generarea și utilizarea profilurilor ADN în scopuri de individualizare. Obiectivul este de a informa despre tipul de date care compun un profil ADN și de a propune modalități de evaluare a calității acestuia. Raportul începe cu o imagine de ansamblu a diferitelor tipuri de markeri ADN care sunt utilizați în prezent în procedurile criminalistice bazate pe ADN și o descriere a proceselor implicate în generarea și utilizarea profilurilor ADN. Apoi oferă o imagine de ansamblu asupra grupurilor de lucru și organizațiilor importante care sunt active în stabilirea standardelor și a celor mai bune practici în domeniu și exemple de baze de date existente dezvoltate pentru identificarea persoanelor dispărute. Sunt discutate, de asemenea, practicile și experiențele schimbului de profiluri ADN între statele membre în contextul Regulamentului Prüm, subliniind cazurile în care lecțiile învățate ar putea fi relevante pentru SIS. Raportul se încheie cu o imagine de ansamblu asupra diferitelor niveluri de verificări de calitate care pot fi efectuate pe profiluri ADN înainte de introducerea lor într-o bază de date.
Raportul evaluează disponibilitatea tehnologiei și disponibilitatea noilor funcționalități – bazate pe tehnologiile automate de recunoaștere a amprentelor digitale și a semnelor palmare – pentru integrarea lor în Sistemul de Informații Schengen (SIS). Aceste funcționalități au fost introduse în Regulamentul SIS revizuit, adoptat pe 28 noiembrie 2018, atât în contextul cooperării polițienești, cât și al cooperării judiciare. Raportul este structurat în două părți. În partea I, sunt descrise funcționalitățile automate de recunoaștere a amprentelor digitale și a semnelor palmare, împreună cu o trecere în revistă a ultimelor evoluții și a stadiului actual al tehnologiei, sunt furnizaţi indicatori de calitate și standarde biometrice importante; și se încheie cu o secțiune succintă intitulată „lecții învățate”. În partea a II-a, funcționalitățile sunt plasate în contextul sistemului de informații Schengen. Sunt prezentate teste de control pentru controlul frontierei și pentru cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, precum și o listă de recomandări pentru implementarea cu succes a tehnologiilor de prelucrare a amprentelor și a urmelor palmelor în Sistemul de Informații Schengen.
Acest raport evaluează pregătirea și disponibilitatea tehnologiei automate de recunoaștere a feței pentru integrarea acesteia în Sistemul de Informații Schengen (SIS). Această funcționalitate a fost prevăzută în Regulamentul SIS adoptat pe 28 noiembrie 2018. Legislația stabilește utilizarea acestei tehnologii mai întâi în contextul trecerii periodice a frontierei, însă prevede și posibilitatea utilizării sale în viitorul apropiat în contextul cooperării polițieneşti și celei judiciare. Prima parte a raportului descrie tehnologia de recunoaștere automată a feței, prezentând o trecere în revistă amănunțită a stadiului tehnologiei, care se încheie cu lecțiile învățate și provocările cu care se confruntă acum sistemele automate de recunoaștere a feței. A doua parte face analiza modului în care tehnologia de recunoaștere a feței poate fi integrată în CS-SIS și prezintă diferitele cazuri de utilizare în care funcționalitatea va fi exploatată. Sunt propuse apoi o serie de recomandări pentru implementarea cu succes a tehnicilor de procesare a feței în CS-SIS.
* * *
În măsura în care va exista interes, ne vom strădui să completăm aceste informaţii în articolele pe care urmează să le publicăm în viitorul apropiat.
Demersurile noastre răspund unei nevoi stringente pentru informare directă, de calitate, cu privire la subiectul biometriei, astfel cum am precizat în pagina noastră de Năzuinţe.
Ne exprimăm regretul că informarea mediului ortodox din surse primare vine cu foarte mare întârziere, mult după ce cadrul legislativ şi tehnologic a fost edificat şi pus în funcţiune, mult timp după momentul la care civismul ortodox ar fi putut participa la dezvoltarea unor soluţii de alternativă, potrivite rezervelor noastre de conştiinţă.
În continuare considerăm însă că eforturile noastre nu sunt fără însemnătate, sens în care îndemnăm persoanele interesate de acest subiect să contribuie cu expertiza proprie la planificarea unor acţiuni sau proiecte spre folos colectiv.
Într-un
interviu recent, Mitropolitul Onufrie al Bisericii canonice din Ucraina a afirmat
că „noi (BOU) suntem un fragment din lupta globală împotriva lui Hristos”. Nu doar
atât, ci mai declară: „Nu vrem să plătim cu acuratețea credinței pentru locul
nostru cuvenit în acest nou stat mare”. Aceasta ar trebui să fie atitudinea
corectă a tuturor ierarhilor ortodocși din lume la ora actuală, dar și a
credincioșilor de rând.
Însă, în același timp, există și multe alte declarații și poziții smintitoare din partea a foarte mulți ierarhi din alte părți, chiar Patriarhi și Întâistătători de Biserici. Mai ales în jurul problemei autocefaliei acordate schismaticilor din Ucraina, ierarhii și credincioșii ortodocși formează două fronturi diferite. Și asta în cadrul aceleiași Biserici Ortodoxe Universale! Patriarhia Ecumenică acordă autocefalie și intră în comuniune cu niște schismatici caterisiți anterior. Același lucru l-au făcut și unii delegați din Sfântul Munte, dar tot membri ai Constantinopolului. Dar acum și ierarhi din Biserica Greciei intră în comuniune cu „autocefalii” ucraineni. Ieri, duminică, Mitropolitul Ioan de Lagada a slujit împreună cu Epifanie și soborul său. Iar acest lucru nu este pentru prima dată; cu ceva zile în urmă, a slujit în Lagada cu „Episcopul” Gherman din BOaU, dar și împreună cu alți 3 Mitropoliți greci. Iar acestea nu au rămas doar acțiuni izolate, nici nu aveau cum; Epifanie, conducătorul „autocefalilor” din Ucraina a declarat imediat: „participarea de astăzi a unui Ierarh din Grecia (la sărbătoarea de la Kiev) arată că există recunoaștere de facto”. Nu e de mirare această declarație în contextul în care chiar un Arhimandrit grec a fost hirotonit episcop în cadrul noii structuri ucrainene în luna mai. Se confirmă că se depune un efort imens pentru ca Biserica Greciei să recunoască noua structură, după cum a previzionat Patriarhul Bartolomeu, care a afirmat că aceasta va fi prima Biserică Locală ce va face acest pas în viitorul apropiat.
Așadar, oricum am da-o, Epifanie este îndreptățit
să pretindă o recunoaștere de facto în urma conslujirii ierarhului grec. Chiar
dacă Mitropolia
de Lagada încearcă să nege aceasta prin argumentul că Mitropolitul a fost
prezent în calitate de Profesor la o Facultate din Ucraina, nu ca membru al
Sinodului grecesc. Doar nu a predat cursuri la slujba de duminică, ci a slujit
ca arhiereu. Orice conslujire cu un cleric caterisit înseamnă negarea
condamnării și recunoașterea lui drept episcop canonic. Nu este suficient acest
comunicat, ci este necesară o poziționare urgentă din partea Sinodului grec. Orice
amânare nu face decât să aducă un motiv în plus înspre forțarea recunoașterii
la Sinodul anual din toamnă. Deja
apar întrebări adresate Ierarhiei.
Dar toate acestea nu sunt evenimente de moment, ci
se înscriu în atmosfera tot mai ecumenistă, sincretistă și fără limite
canonice. Deja credincioșii s-au obișnuit să accepte toate derapajele bisericești
despre care aud că se întâmplă. Se tocește simțul critic și reacția, dar și
legătura cu Dumnezeu. Căci mai putem spune că toate erodările trec ca apa, fără
să lase urme? Biserica devine tot mai vulnerabilă, dar nu doar instituțional,
ci și la nivel de creștini simpli, care sunt tot mai apatici și tot mai puțin
practicanți și tot mai mulți manifestă adversitate față de valorile ortodoxe.
Atmosfera aceasta de subordonare a Bisericii față
de interese străine a mai existat în istorie. Pe vremea iconoclastă împărații
bizantini eretici și-au impus punctul de vedere cu forța perioade lungi de
timp. La fel, monotelismul a fost susținut de puterea imperială și Sf. Maxim a
fost exilat și prigonit crunt, până la moarte. Nu mai vorbim de perioada de
după unirea de la Ferrara-Florența, când lumea ortodoxă era împărțită între
unioniști și anti-unioniști. Însă anvergura de acum depășește cu mult tot ce a
fost în trecut.
Încălcarea canoanelor a devenit acum obișnuință și
chiar lege de multă vreme. Se acumulează foarte multe cazuri când cei ce fac gesturi
smintitoare rămân nepedepsiți. Ridicarea anatemelor de către Patriarhul Atenagora
nu a fost sancționată de nimeni; nici persoana, nici acțiunea în sine nu au
fost respinse. Participarea la acțiuni ecumeniste se face în cadru reglementat
de Consiliul Mondial al Bisericilor și acceptat de majoritatea Bisericilor
Ortodoxe Locale. În țară la noi, Mitropolitul Nicolae Corneanu a rămas
nepedepsit pentru împărtășirea cu greco-catolicii și chiar fără a renega ceea
ce a făcut. Diferite ritualuri oculte săvârșite în biserici din Timișoara și
Iași nu s-au soldat cu caterisirea preoților participanți. Cea mai gravă acțiune,
Sinodul din Creta, rămâne consemnată ca un eveniment important, nicidecum ca o
trădare impardonabilă. Toate acestea și foarte multe altele, care revin cu o
frecvență mare, nu sunt evenimente disparate, ci acțiuni concertate prin care se urmărește schimbarea cugetului
Bisericii. De aceea fenomenul este fără precedent, este un fel de „urâciunea
pustiirii în locul cel sfânt” (Mt. 24: 35) pe care aproape nimeni nu o mai
înțelege ca atare.
Revenind la schisma din Ucraina, ea ne privește și
pe noi, românii, direct. Gruparea „autocefală” se străduiește să ne facă aliați,
oferind
Patriarhiei noastre posibilitatea de a organiza un Vicariat român pe teritoriul
ucrainean. Bineînțeles că acesta este un măr otrăvit pentru că nu face
decât deservicii atât la nivel bisericesc, cât și etnic. Românii din zonă nu
vor intra în această formațiune și se vor simți trădați. Dar oare sinodalii
noștri vor fi capabili să cântărească bine lucrurile și să nu se lase
influențați de alte interese?
Partea cea mai rea este că nu acționează asupra
Bisericii doar forțe externe, cum erau împărații bizantini de odinioară sau
prigonitorii păgâni, ci ierarhi și Patriarhii din interior. Se ajunge la o
dihotomie atât la nivel instituțional, cât și de mentalități. Trădarea
credinței și valorilor ortodoxe devine un virus intern care afectează
conștiințe și identități. Atinge, în ultimă instanță, mântuirea fiecăruia
pentru că rușinarea de Hristos nu este o greșeală mică, ci apostazie clară.
La nivel structural, este afectată însăși ființa cerească
a Bisericii, încât să nu mai fie valabile cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteți din lume” (In. 15: 19). Desigur că toate păcatele și
certurile ne fac trupești și nevrednici de Hristos, dar numai la nivel personal;
pe când ereziile și schismele și, mai rău decât toate, compromisul cu ele ating
însăși natura Bisericii. Când nu mai există principii, când sunt încălcate
flagrant și constant canoanele, este subminată însăși existența și menirea
Bisericii. O Biserică exclusiv instituțională este un non-sens. Ea are valoare
doar în măsura în care lucrează la mântuirea sufletelor, ca legătură cu Dumnezeu.
Dacă se transformă într-o instituție strict pământească, cu interese
trecătoare, își pierde rațiunea de a exista și credibilitatea în fața
oamenilor.
Situația nu a ajuns încă la un apogeu, încă ne
putem mântui în Biserică; cu greu, dar se poate. Dar nici nu este departe ziua
când se vor înrăutăți și mai tare, poate chiar iremediabil, lucrurile. Toate ereziile
din trecut au fost condamnate în mai puțin de un secol. Ecumenismul deja
durează de mai mult timp și nu dă semne că va fi soluționat curând, ci,
dimpotrivă, că va acapara toată Ortodoxia. În foarte scurt timp este posibil să
asistăm la unirea bisericească efectivă cu greco-catolicii. Până atunci capacitatea
de reacție a Bisericii este slăbită tot mai mult de schisma ucraineană și de erezia
neopapistă constantinopolitană.
Acțiunile de destabilizare forțează litera canoanelor atât cât să producă o tocire a conștiințelor. Este un joc al nervilor. Prin intimidări, replieri și tatonări, se urmărește devalorizarea dogmelor și rânduielilor bisericești. Spre exemplu, dacă inițial formațiunea nouă bisericească ucraineană anunța o unire și apropiere de greco-catolici, acum a fost abandonată ideea, dar nu părăsită de tot. Probabil pentru că încă nu a sosit vremea ei.
Un aspect foarte important este disimularea. Schisma din Ucraina se prezintă ca un conflict etnic între ucraineni și ruși. Primii vor independență și acuză Biserica Ortodoxă Ucraineană-Patriarhia Moscovei că este un vehicul prin care Putin își exercită controlul asupra populației. Apare ca fiind firească dorința de a scăpa de o instituție controlată din afară. Deci fostul Președinte ucrainean, Petro Poroșenko, a acționat în interesul țării sale când a militat pentru obținerea autocefaliei, după acest scenariu. Atunci cum se explică faptul că nu a câștigat alegerile? Cum se explică numărul foarte mic al participanților la marea sărbătoare a creștinării rușilor la BOaU, condusă de Epifanie (prezență raportată de 20.000, dar mai aproape de realitate ar fi cifra de 3.000 de oameni)? Aceasta pe când Mitropolitul canonic Onufrie a avut lângă el cel puțin 300.000 de participanți (IPS Longhin apreciază că au fost cam un milion). Ambele serbări au avut loc în Kiev, în capitală. Este evident că ucrainenii nu au o problemă cu Biserica Ortodoxă canonică tocmai pentru că nu-și are centrul de conducere la Moscova și este autonomă. Atunci ce l-a împins pe Patriarhul Bartolomeu să întreprindă acțiuni necanonice de asemenea amploare, pe care le duce mai departe în ciuda opoziției majorității Bisericilor Locale? Desigur că nu motive bisericești și nici întemeiate. Și, mai mult, ce-i împiedică pe ierarhii ortodocși să reacționeze cum se cuvine față de validarea schismei, față de introducerea doctrinei ecumeniste la Sinodul din Creta prin modificarea ecleziologiei? Dar ce-i ține pe credincioși să nu vadă corect lucrurile?
Consider că răspunsul se găsește în titlu: avem
parte de două mentalități, două ortodoxii în Biserică. Una progresistă, care o
sabotează subtil și orchestrat pe cealaltă, și una tradiționalistă, care este
ca o feștilă fumegândă, fără putere și incapabilă să vadă pericolul din jur,
real, arzător și devastator ca o molimă.
Dacă am fi fost în vremea persecuțiilor, ce am fi făcut? Dacă trăim aceste vremuri, cum reacționăm? Cred că trebuie să cultivăm mai mult spiritul de sacrificiu, care vine din faptul de a avea un ideal. Răul e necesar să fie contracarat din timp, prevăzut și acționat în consecință, măcar când deja e mare și amenințător. Nu putem deveni sclavii momentului și ai lipsei de perspectivă, pentru a nu pieri striviți de vrăjmași. În primul rând la nivel sufletesc, dar problema se pune chiar și la nivel trupesc, al existenței în această lume și în cea de dincolo. Este nevoie să fie cultivat un duh sănătos.
Arătam cu privire la istorie, în
pagina de năzuinţe, faptul că în afară de polemica academică
de vârf, purtată între profesori, academicieni sau chiar între state, cu
privire la trecutul apropiat și la felurite revendicări geopolitice, pentru
viitor, la fel de important pentru intelectualitatea mijlocie de la noi este o
anumită personalizare a istoriei.
În opinia noastră istoria se transmite prin umplerea de duh, prin
aşezarea într-o perspectivă umană mai largă, prin personalizare şi, mai arătam
că pentru a nu cădea în capcana istoricismului romantic, într-o înşelare
colectivă în ceea ce priveşte călătoria noastră prin această lume, este necesar
ca articole ca acesta să fie aşezate, cu smerenie, în oglinda profesioniştilor
istoriei.
Considerăm că este nevoie
de un astfel de „binom”: pe de o
parte de reconectare la România Străveche prin trăire autentică, iar pe de
alta, de cinstirea şi sprijinirea cărturarilor autentici ai ştiinţelor
istorice. Deși proiectul theodosie.ro
face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta
învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem
în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice,
purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.
Subscriem în cele ce
urmează iniţiativei Sfântului Sinod de a declara anul 2019 „Anul satului românesc” şi aducem în
atenţia cititorilor noştri o serie de povestiri memorialistice (aparent) fără
importanţă, publicată la 04.01.1995 în Bacău, pe o hârtie de calitate slabă,
într-o legătură deloc ademenitoare pentru publicul bibliofil. Deşi conţinutul
memorialistic nu face vorbire despre satul românesc în mod direct dincolo de
partea de început a cărţii, în fapt, duhul satului românesc în care s-a format
autorul însoţeşte îndeaproape întreaga sa călătorie prin această viaţă.
Autorul se semnează simplu:
General Răţescu, iar cartea este intitulată „Un secol de amintiri”.
În ciuda rangului militar,
despre Gheorghe Răţescu internetul nu ne spune nimic, semn că vremurile moderne
nu au consemnat chestiuni de interes pentru publicul mare. Cu toate acestea, dăm
mărturie despre impactul semnificativ pe care această precară carte de amintiri
l-a provocat autorului acestor rânduri, fiind un fericit prilej de reconectare la
viaţa satului în care am copilărit, dar şi sursă de învăţături deosebit de
valoroase pentru vremurile de astăzi.
Un alt scop al proiectului
nostru este şi promovarea ideii de moldovenism, ocazie cu care ne face plăcere
să insistăm asupra talentului de povestitor al moldoveanului obişnuit,
reconfirmat şi în scrierile ce urmează.
Nădăjduim ca asocierea acestor povestiri cu ideea de intelectualitate mijlocie să nu jignească pe cei ce l-au cunoscut pe autor, sau pe membrii familiei care s-ar putea întâmpla să regăsească aceste amintiri publicate pe situl nostru. Ne declarăm recunoştinţa sinceră pentru darul memorialistic ce a ajuns în posesia noastră printr-o simplă întâmplare, fără nicio recomandare sau intervenţie umană, cartea căzându-ne efectiv în braţe într-un moment prielnic, cu destulă vreme în urmă.
* * *
Cine trece prin viaţă fără să se prindă nimic de el, moare gâscă.
Valea
Jijiei se strecoară uşor printre dealuri şi tăpşane, aşternute în toate
culorile holdelor, către apa Prutului, pe drum parcă anume făcut să ocolească
în cale oraşele, dar să-şi prindă-n salbă satele. Dintre multe ocolind
Dorohoiul dinspre răsărit, nu s-a lăsat până nu şi-a prins pe fir şi un sătuc,
Broscăuţi, cu oameni harnici şi cumsecade, gospodari de omenie şi nădejde.
Aflat
lângă Dorohoi, la nici o oră de mers pe picior, satul trebuie să se fi aflat
cine ştie de când, la vremea zidirii de către Ştefan cel Mare, a bisericii
Sfântul Niculaie din Dorohoi, bănuială întemeiată pe aceea că şi Dorohoiul nu
putea fi decât un târg bine ridicat, de vreme ce domnitorul şi 1-a ales loc de
ctitorie.
În
lipsă de altă chezăşie, trebuie să păstrăm, că lângă un târg bine înjghebat
putea cu uşurinţă să se afle şi un sat ca Broscăuţi.
Oricum,
în sat, către marginea spre Dorohoi, înainte de jumătatea veacului trecut îşi
avea gospodărie, cu femeie, patru feciori şi o fată, Gheorghe Chirianu, zis Răţoi,
fiindcă purta o chică de păr lung şi îmbârligat la ceafă, ca o creastă de
răţoi.
Când
mai târziu s-a aşezat primărie în sat cu catastife de stare civilă, scrisuri
care până atunci le ţinea preotul satului, fie pe marginea ceasloavelor fie
aparte şi s-au dus oamenii să se înscrie, un vecin 1-a declarat cu porecla pe
care o ştiau toţi. Şi aşa Gheorghe Chirianu şi-a pierdut numele său din
strămoşi şi s-a pomenit Gheorghe Răţoi.
Este
de mirare cum Gheorghe Chirianu, om întreprinzător, energic şi cam arţăgos, n-a
avut şi n-a făcut nimic împotrivă, ca să-şi ţină vechiul său nume. Pe semne era
prins în alte treburi mai bune şi pentru el şi pentru alţii. Aşa văzând Răţoi
că sătenii macină porumbul şi grâul la râşniţe, s-a apucat şi a întocmit din
scândură pe pârâul Ruginoasa, între Jijia şi podul ce trece peste pârâu, o
moară.
Oamenii
au botezat moara şi podul cu numele lui Răţoi, iar când s-au alcătuit primele
hărţi militare s-a scris la acel punct „Podul lui Răţoi” şi aşa se spune
şi azi opririi autobuzelor ce leagă satul de Dorohoi.
Ion,
cel mai mic copil al lui Răţoi, cu dovedită pricepere şi dorinţă pentru carte,
nu se împăca de fel cu tatăl său, analfabet, care pricepea şi socotea tot
universul doar prin plugul său, şi într-o zi de toamnă a fugit de acasă la
Botoşani, s-a băgat în gazdă la o babă, cu plata în muncă pe lângă casă şi în
trei ani a făcut Gimnaziul la Liceul Laurian. La vremea aceea, cam prin 1870,
pentru un ţăran român, gimnaziul se putea socoti aproape cât o facultate.
La
trei ani nu a mai dovedit cu lipsurile şi s-a înapoiat la casa părintească,
unde nu a găsit înţelegere să fie ajutat la învăţătură mai departe.
Ion
nu era croit pentru plug şi ca atare fuge la Dimăcheni, cale de o oră bună de
Broscăuţi, unde i se dă să măsoare pământul şi să afle câţi steri de lemn
cuprinde moşia boierească.
Drept
mulţumire i se oferă angajarea ca ajutor de administrator, un fel de contabil,
dar Ion Răţoi ia suta de lei ce i se plăteşte şi pleacă pe la viile din Iaşi,
apoi la cele ele la Cotnari, măsurând vinurile din butoaie, zăcători şi budane.
*
Satul
Dimăcheni, mai înainte se numise Căcăceni, aşa cum va scrie în cronica sa şi
Neculce. Văduva vornicului Nicolae Dimache proprietara moşiei, în memoria soţului
ei şi ocrotirea urechilor, a schimbat însă vechiul nume din Căcăceni în
Dimăcheni.
Bună
treabă pe hârtie, dar oamenii cu toată ştirea dată, în vorbirea lor ziceau
satului tot cum apucaseră ei din strămoşi.
Văzând
dar că nu e chip, s-au pus atunci la toate intrările şi ieşirile satului,
vătafi şi argaţi cu nuiele şi harapnice şi cum de se vedea vreun om, ori femeie
ori chiar copil, întrebat era dincotro vine sau încotro se duce şi dacă
întrebatul Căcăceni zicea, nu-i mai trebuia alta, că se porneau harapnicele, să
ţină minte până în ultima clipă că satul Dimăcheni se numeşte.
După câţiva ani tot printre străini, Ion s-a întors acasă, în satul lui şi a lucrat ba pe la şcoală, ba pe la primărie. Primar era unul Ion Timofte, care avea şi o fată. Tinerii s-au cunoscut şi lui i-au plăcut ochii ei albaştri, iar ei ochii lui căprui. Toate bune dar cum fata era „pentru om înstărit şi nu pentru un condeier”, pentru a înfăptui vrerea lor tinerească, într-o noapte Ion a furat-o pe Elena de la casa părinţilor ei şi nimeni nu a mai zis ba şi în 1879, căsătoritu-s-a Ion Răţoi cu Elena Timofte.
Şi-au
ridicat casă cu cerdac, tindă, două odăi şi iatac înalt şi harnici fiind, au
început a înjgheba gospodărie.
Priceperea
la toate şi ştiinţa din cărţi strânsă de Ion Răţoi, dar mai ales felul său
chibzuit de a cumpăni toate, dăduse ocol şi prin satele vecine, aşa că nu a
fost de mirare când la alegeri de primari, în pofida celui numit de la
prefectură, sătenii şi l-au ales la Broscăuţi primar pe dânsul.
Vechiul
primar a predat parafa cu care „iscălea” actele ce îi erau cetite de către
preotul satului, iar noul primar a înapoiat prefecturii parafa ce i se făcuse
cu numele lui, semn că în sat era acum şi un ţăran ştiutor de carte.
Şi-a
schimbat apoi în tribunal numele din Răţoi în Răţescu şi a fost primar patrusprezece
ani la şir. Şi satul, până la sfârşitul vieţii sale nu şi 1-a părăsit. Şi era
înalt şi călca, zdravăn şi de când îl ştiu cu mustaţa mare răzăşească, lăsată
cu şfichiuri de-a stânga şi de-a dreapta gurii.
S-a
străduit pentru oameni şi nici un partid politic din câte au trecut la putere
nu l-au ademenit şi nici unul nu a putut schimba voinţa sătenilor.
S-a
pietruit şoseaua satului şi uliţe, s-a făcut pod peste apa Jijiei, cimitir pe
deal cu biserică, s-a ridicat primărie şi şcoală.
Prefectul
Moruzi dăduse o sumă de nimic şi indicaţia ca şcoala să se facă din chirpici şi
cu şindrilă. Primarul a adunat satul, au săpat pământul din spatele casei sale,
au ars cărămidă şi s-a înălţat şcoală mare, cu învelitoare de tablă, în care şi
azi funcţionează una din cele două şcoli de 8 ani. Şi n-a fost gospodar în sat
pe care primarul să nu-1 îndemne să-şi dea copiii la şcoala în sat şi chiar mai
departe la Dorohoi, Botoşani sau Iaşi.
În
casă, pe lângă Poveştile şi Amintirile lui Creangă, Alixăndria, Biblia, Povestea
vorbei lui Anton Pann, Vieţile Sfinţilor sau Visul Maicii Domnului, s-au
adăugat cu timpul Colecţia de legi şi jurisprudenţă a lui Hamangiu, Codul civil
şi cel penal, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, a lui Bălcescu,
Istoria Românilor a lui D. Onciul şi a lui Xenopol şi încă multe alte cărţi de
tot felul. Ion avea mare atragere şi înţelegere pentru istorie şi până la
adânci bătrâneţe, nu l-ai fi prins vreodată, cu vreo lecţie neştiută, sau dator
cu vreun răspuns să-ţi rămână, de multe ori făcându-te să înţelegi cauza atâtor
bune şi rele din zbuciumata viaţă a poporului nostru.
Citea
întotdeauna cu glas tare ca să audă şi femeia lui, neştiutoare de carte, care
aşa afla ce a mai fost şi câte mai sunt prin lume. Buna înţelegere dintre ei a
mărit cu fiecare an, în casa lor, armonia şi bunăstarea şi numărul copiilor.
Dar munca grea a câmpului şi alăptarea a şapte copii au făcut ca în 1897 când
m-am născut eu, mamei să-i fi „secat al laptelui izvor”, iar pe mine să mă dea
ca frate de lapte cu Vasile, pruncul mătuşii Măriuca şi moşului Dumitru Luca,
vecinii noştri.
M-am
ridicat pe încetul, ca orice copil, purtat din dragostea surorilor mai mari, în
dragostea mamei şi a tatei şi a mătuşii Măriuca ce mă iubea ca pe Vasilică al
ei. Las că şi toate nebuniile cu el le făceam.
Apoi
mai mare fiind, şi putând a înţelege, stam şi eu să-1 ascult pe tata cetind din
cărţi, toate isprăvile lui Machidon, ale voievozilor şi domnitorilor noştri şi
a atâtor alţii de peste mări şi ţări.
Casa
noastră fiind la marginea satului, în buza drumului care coteşte spre Dorohoi,
auzeam zilnic gorniştii şi muzica militară cântând dinspre oraş.
într-o
zi tata m-a dus acolo şi am văzut pentru prima oară soldaţi mulţi şi ofiţeri.
Zicea că e paradă fiindcă e o sărbătoare naţională.
Ce
minunăţie !
Puşti,
baionete, săbii, fel de fel de galoane şi cai mari cu părul lucios şi-n
pătrăţelele pe crupe şi o fanfară ce strălucea toată şi cânta de-ţi sălta
inima.
După
ce s-a terminat, tata m-a dus la o cofetărie şi mi-a dat două prăjituri. Pe
urmă mi-a cumpărat şi o trompetă din carton.
Ajuns
acasă i-am povestit mamei ce am văzut şi am rugat-o să-mi coasă şi mie pe
umerii hainei panglici galbene.
Mama
m-a făcut fruntaş, iar tata m-a urcat pe un cal şi m-a plimbat prin ogradă.
Şi
cântam din trompetă de mă dureau plămânii.
*
Încă
de la vârsta de şase ani începusem a merge la Botoşani. Sora mea Victoria, cu
vreo cincisprezece ani mai mare ca mine, se măritase acolo şi fiindcă nu avea
copii, simţea nevoia să mă ţină pe lângă ea. Şi m-a ţinut până am terminat
liceul.
Aşa
se face că din toţi copii lui Ion Răţoi, unul s-a ales cu mai multă carte şi
încă din 1903, a văzut trăsură ce umbla fără cai, de-şi făcea lumea cruce pe
trotuare şi a ascultat o drăcie de ladă ce cânta, dacă puneai nişte maţe de
cauciuc la urechi.
Era
primul automobil ce trecea prin Botoşani şi primul fonograf, invenţii ce
înnebuneau lumea în acea vreme. Fără să mai vorbesc de „Panorama lui
Braun” care le întrecea pe toate, că vedeai pe o pânză umblând oameni şi
animale şi de toate celea ca de adevăratelea. Dădeai 25 de bani, preţul unei
pâini albe de un kilogram, şi intrai într-un cort de pânză lung cam de vreo 20
de metri. O locomobilă lângă cort, ce dădea curentul necesar ca să meargă
filmul, duruia, pufăia şi guiţa, fluiera şi se sălta din toate încheieturile,
iar înăuntru în faţa ecranului, aşa cum scria pe afiş, „fanfara Batalionului 8
Vânători din localitate” sufla în tromboane de-ţi lua şi bruma de auz ce
mai aveai. Parcă era sfârşitul lumii.
Văd
şi acum pânza şi pe ea apărând o pădure cu urşi, lupi şi iepuri, apoi cocoane
cu pălării mari, domni cu un cilindru negru pe cap şi cu ochelari doar la un
singur ochi, trăsuri mari cu cai albi, oameni pe biciclete înalte şi nişte
copii obraznici.
Muzica
militară cânta valsul „Ofiţerul român” a lui: Marian şi tot „nemaivăzutul”
ţinea cam 20 de minute. Mai mult dura intrarea şi ieşirea.
*
La
sora mea trăgea totdeauna în gazdă, când era în turneu la Botoşani, actorul
Constantin Tănase, cu prima sa soţie Iosefina, de origine germană şi ea la
rândul ei o bună actriţă. Pe atunci actorii stăteau şi jucau câte o lună
într-un oraş, iar Tănase era la începutul carierei sale. Prinsese drag de mine
şi deseori mă lua cu el la teatru. Stăteam în culise.
Odată
m-am suit în pod, ca să văd spectacolul de sus. M-am întins pe burtă, pe o
scândură şi pe semne de căldură am adormit. A trimis Tănase un maşinist, cu
poruncă să se apropie încet „ca să nu se sperie copilul”” şi să mă ia
în braţe.
Aşa
umblând prin cabine şi printre decoruri, am cunoscut o bună parte din marii
artişti de atunci, pe Alexaxandru Bărcănescu, Belcot, Petre Liciu, tenorul Ion
Băjenăru, Ciucurete, V. Maximilian, pe Niculescu Basu şi încă mulţi alţii.
Toţi
mă îndrăgeau, îmi spuneau tot felul de drăcii şi-mi dădeau tot felul de
bunătăţi, dar eu nu înţelegeam de ce cu mine se purtau şi vorbeau într-un fel,
iar pe scenă altcumva, de parcă erau alţii, nu tot aceia. Tot aşa cum nu am
înţeles atunci de ce ducându-mă într-o după amiază la hotel la nenea Liciu şi
intrând în camera lui, l-am găsit cu tanti B. soţia lui nenea B.
*
Tata
nu se ţinea cu cele sfinte, pricină pentru care nu prea se înţelegea cu preotul
satului.
Mama
în schimb era bigotă, dar aceasta niciodată nu i-a îndepărtat pe unul de
celălalt. Tata până la adânci bătrâneţe, o cuprindea din ochi cu drag şi spunea:
„Aias-ta-i fata mea de atunci…” dar mama nu-i cruţa necredinţa în Cel de
sus şi deseori o auzeam : „Dumneata Ioane, ăi fi păgân ori ăi fi tătar” şi
tata fără a vrea să o supere preciza : „Ilincă fată, tu rămâi într-ale tale că
eu rămân într-ale mele…” şi până la sfârşitul vieţii lor, când porneau
la drum, mama în urma tatei nu a mers vreodată, aşa cum era obiceiul la ţară pe
atunci, ci tot alăturea, iar mama nu ştiu să-i fi spus tatei altfel ci numai :
„Dumneata Ioane vrei să mănânci? sau „spune-mi dumneata Ioane rogu-te… ”
iar eu am pus şi trese de colonel, dar întotdeauna când mergeam acasă, sărutam
mâna amândurora.
Tata
se ducea la biserică doar de Sfântul Ion, ca să scape de gura mamei şi la
marile slujbe, aşa de ochii satului.
Şi
am mai fost odată.
Eram
în vacanţă în Joia dinaintea Paştelui, mama scosese din cuptor nişte cozonaci
moldoveneşti, de umpluseră ograda de aromă. Adulmecam şi priveam pe fereastră,
în odaia din faţă, unde, ca nişte hribi uriaşi, stăteau cozonacii unu lângă
altul, de umpleau toată masa. Mai spre seară a venit şi tata de pe la treburile
lui. Numai ce-1 văd că dă roată în vânt cu nările şi îmi face semn.
Ne
furişăm prin livadă, intrăm prin spate pe sub ietac, şi ne punem pe mâncat
cozonaci. Dar deodată uşa se dă în lături şi în prag, mama. „Ce faci păgâne?
îmi spurci casa şi copchilul! Ieşiţi afară şi nepedepsiţi nă-ţi rămâne! O să
mergeţi cu mine mâine la biserică să vă mărturisiţi şi preotul să hotărască
asupra voastră”.
A
doua zi la biserică, mama merse la altar de-i arătă preotului fapta iar acesta
hotărî : „Dumnealui Ion să bată pe loc 40 de mătănii, iar copilul numai
20″.
Tata mai să-l apuce pe preot de barbă, dar se stăpâni şi îmi zise : „Hai la treabă măi Gheorghiţă, pentru liniştea mamei.”
Şi
am bătut acolo pe loc şi la un loc, eu cu tata, 60 de mătănii, în văzul lumii
şi numărătoarea fără de cruţare a mamei, care se întoarse apoi acasă foarte
împăcată, că Dumnezeu primise opintelile noastre şi ne iertase în marea lui
bunătate.
*
În
fiecare an la 15 august, de Sfânta Măria mare, tot satul mergea la cimitir,
unde se făcea pomenirea morţilor.
Oamenii
începeau din timp pregătirea celor necesare pentru pomeni, femeile copturile,
fripturile şi colivele, bărbaţii vinurile, fără să mai vorbim de oalele,
ulcelele şi lumânările care se cumpărau cu grămada.
Încă din prima clasă primară, când începusem a mânui binişor condeiul, cu o zi înainte întocmeam pomelnicul aşa după cum îmi cerea mama : „Ia matale Gheorghiţă un plumb şi ăi scrie ce-ţi spun eu”. Şi eu, deşi ştiam pe dinafară de acum pomelnicul, scriam aşa după cum îmi dicta mama:
Pomelnic pentru
morţi:
Constantin
Elena
Dragoş
Bogdan
Ştefan
Mircea
Mihai
Tudor
Alexandru Ion
Şi tot neamul
domnesc al ţării precum
Toţi ostaşii
căzuţi în războaie şi
Toţi cei de un neam cu noi ucişi în urgii.
Cu asta pomelnicul era gata, iar mama îl lua, îl privea cu o mulţumire de neînchipuit şi apoi îl punea lîngă icoane.
În anul 1993, în Statele Unite ale Americii a apărut o carte inedită, intitulată „Confesiunile unui spărgător de sindicate”, în engleză „Confessions of a Union Buster” scrisă de Martin Jay Levitt, un consultant în domeniul resurselor umane, astfel cum se recomanda, însă cu o activitate exclusivă în domeniul luptei anti-sindicale.
Deşi până în
acel moment existaseră multe alte denunţări ale practicilor
abuzive ale patronatelor desfăşurate împotriva muncitorilor,
această carte, scrisă pe fondul unor probleme personale ale
autorului care s-a prăbuşit sufleteşte sub greutatea răului făcut
în anii săi de prodigioasă activitate, a reprezentat primul
rechizitoriu public al numeroaselor instrumente tactice folosite de
cei care doreau să păstreze controlul absolut asupra colectivităţii
angajaţilor.
Cartea, care nu a
fost tradusă în limba română, şi care a avut o circulaţie
extrem de redusă, chiar şi în mediul sindical, a dezvăluit
existenţa unei industrii negre în valoare de miliarde de dolari,
constând în consultanţa oferită marilor companii multinaţionale
pentru a împiedica orice iniţiativă de asociere sindicală. În
timp, odată cu evoluţia legislaţiei, raporturile de muncă au
evoluat, fiind eliminate unele instrumente vădit ilegale, din Vestul
Sălbatic, în favoarea unor măsuri mai rafinate. Cu toate acestea,
cartea rămâne extrem de importantă întrucât stabileşte unele
legităţi pe care autorul le-a dedus din practică.
În cariera sa, Levitt face vorbire despre aproximativ 200 de campanii pe care le-a coordonat direct împotriva constituirii şi funcţionării sindicatelor şi peste 600 în care a oferit consultanţă şi la care a participat indirect. Dintre acestea, s-a declarat învins în doar 5 cazuri şi doar în 2 dintre acestea, sindicatul a continuat să existe în mod eficient după încheierea respectivelor campanii şi să încheie un acord colectiv de muncă.
Legităţile despre
care am făcut vorbire anterior vizează relaţiile de muncă, însă,
sunt în egală măsură valabile pentru orice raporturi de
subordonare socială în care una dintre părţi doreşte să-şi
menţină controlul absolut asupra colectivităţilor subordonate.
Arată, înainte de toate, că nu raţiunile economice sunt cele care
determină iniţiativele antisindicale ci nevoia de control absolut a
angajaţilor. Nu este vorba despre bani ci despre control.
Aşa cum am arătat
în pagina de năzuinţe şi în articolele precedente care au vizat
subiecte sindicale, activitatea sindicală educă în sensul
înţelegerii mecanismelor guvernării colectivităţilor umane
într-un sens în care nicio altă activitate nu îl poate oferi.
Totodată, tactica anti-sindicală reprezintă, practic, singura lecţie accesibilă în mod direct publicului mare doritor să înţeleagă pe propria piele costurile neparticipării sociale, iluzia lui „scapă cine poate”, importanţa „cozilor de topor”, a oamenilor de paie, a falşilor reprezentanţi, a imperativului de a te afla mereu în ofensivă, imperativului de a specula în orice clipă ascendentul moral şi dinamica emotivităţii colective, specularea neputinţelor individuale şi colective.
Sub acest aspect, mărturisim că interesul nostru pentru sindicalism s-a născut în clipa în care a devenit evident că tarele pe care le acuzăm la nivel de societate, se reproduc la scară micro-socială în cadrul raporturilor de muncă. Lecţiile care decurg din această înfruntare, din acest război nevăzut purtat împotriva instinctului colectiv de unire a celor slabi sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile de putere crudă în domeniul politic, economic, cultural, social sau militar.
Pentru creştinii ortodocşi acest subiect este cu mult mai valoros, sindicalismul putând reprezenta un deosebit de valoros banc de teste a vieţuirii autentice, un cadru unic de verificare a discernământului duhovnicesc şi de jertfire spre folosul aproapelui. Mulţi dintre cei care au parcurs literatura mărturisitorilor temniţelor comuniste vor regăsi în seria de articole pe care urmează să o publicăm în legătură cu acest subiect multe dintre situaţiile de viaţă care au întunecat existenţa poporului în anii comunismului şi care se apropie de noi împreună cu noul ciclu istoric digital în care am intrat.
Deşi impropriu intitulat introducere în tactica anti-sindicală, acest articol are menirea de a semnala, de a aduce în atenţia publicului, această temă esenţială pentru civismul românesc. Vom intra efectiv în discutarea procedurilor de spargere a solidarităţii în colectivităţile umane în momentul în care vom completă seria articolelor de sprijin, care să ajute la o înţelegere mai clară a mecanismelor de control social folosite împotriva sindicalismului, în principal, dar şi împotriva iniţiativelor civice sau politice nedorite de cei aflaţi la putere.
În prologul cărţii sale, Levitt povesteşte despre momentul în care a luat cuvântul într-o adunare sindicală şi a făcut o mărturisire a activităţii sale de până atunci. Sala întreagă a amuţit în timp ce pricepea întinderea şi consecinţele demersurilor pe care patronii le întreprinseră împotriva încercărilor de asociere sindicală, de instituţionalizare a solidarităţii şi a încrederii colective. Atunci când şi-a încheiat cuvântul, aşteptându-se la o reacţie de oprobriu sau mai rău, autorul a fost surprins de o reacţie emoţională profundă. Muncitorii erau înainte de toate recunoscători că ceea ce simţeau instinctual le-a fost confirmat în termenii cei mai categorici. Erau recunoscători că cineva făcuse lumină în starea de continuă confuzie, dezechilibru sufletesc şi tensiune în care fuseseră aduşi şi menţinuţi. Aşa cum mărturisea mai târziu autorul, cele trei înfrângeri ale sale au fost cauzate de faptul că activitatea sa a fost scoasă la lumină.
Jocul de oglinzi ţesut de acesta împreună cu patronii şi reprezentanţii lor a fost adus la un nivel de înţelegere şi anticipare accesibil chiar şi celor de condiţie medie. A existat aşadar un demers reciproc, liderii sindicali au reuşit să traducă pe înţelegea colectivului pe care îl reprezentau obiectivele şi acţiunile anti-sindicale din umbră, iar colectivitatea a reuşit să-şi păstreze coeziunea şi să asigure liderilor sprijinul calificat necesar. Unitatea (sindicală) nu reprezintă un bun câştigat, nu se rezumă la acordarea consimţământului de reprezentare sau de acţiune solidară punctuală ci, în toate cazurile, reprezintă o sforţare continuă a membrilor în direcţia asumată iniţial.
În cele ce urmează vom publica trei înregistrări succinte, în limba engleză, două cu M.J.Levitt vorbind despre experienţa sa de consultant de resurse umane, iar cea finală, cu o dezvăluire recentă, de anul trecut, care se referă la politica antisindicală a corporaţiei Amazon. După cum va fi lesne de observat, există diferenţe clare de abordare între tactica primitivă abordată de patroni în cazuri precum este cel de la ElectroAparataj, aflat de trei luni în grevă generală, şi tactica folosită de multinaţionale pentru a păstra sub căpăstru pe tinerii frumoşi şi liberi.
Îmi exprim pe acestă cale şi nemulţumirea profundă cu privire la activitatea pe care sindicaliştii de profesie de la noi din ţară au desfăşurat-o, asupra cărora vom fi nevoiţi să revenim atunci când vom face vorbire despre tactica falşilor reprezentanţi sindicali, a falselor iniţiative de asociere şi aşa mai departe, despre care Lewitt vorbeşte în cunoştinţă de cauză (un playlist cu doar câteva videoclipuri scurte poate fi accesat AICI).
Scriu sfinţii părinţi, şi Sfântul Paisie Aghiorâtul în special, despre faptul că apostazia vremurilor din urmă se va întâmpla din cauza fricii. Iată că şi aici se discută despre importanţa concretă a climatului de teamă pentru reuşita eforturilor de control antisindical. Generalizând însă, folosirea climatului de frică, de tensiune difuză de care este mai apoi acuzat chiar sindicatul, este o tactică pe care o întâlnim în prea multe dintre raporturile sociale individuale sau colective.
Şi, în final, un exemplu de ultima oră a tacticilor anti-sindicale folosit astăzi de multinaţionale, inclusiv de cele prezente la noi în ţară.
Știrile referitoare la starea și evoluția lucrurilor în jurul ex-Patriarhului Irineu al Ierusalimului se pare că au atins orgolii în Ierusalim. Fără să dea detalii în ce fel a reacționat Patriarhia, Agenția Romfea publică un articol polemic, pe care îl redăm mai jos în traducere.
Romfea.gr: Patriarhia Ierusalimului acuză Romfea.gr de practică «ciudată» și de publicarea unor evenimente «inexistente».
Omenește doar – și acesta ar trebui să fie cel mai mare lucru pentru toate
părțile implicate – de un șir de ani, chinuiesc un om despre care, până de
curând, nici nu recunoșteau că a deservit ca Întâistătător al Patriarhiei
istorice, cu toate că l-au ales canonic în 2001.
Deci să mergem la faptele pe care, cât ar dori unii, nu pot să le schimbe
și să vorbim despre morală:
Romfea.gr a publicat epistola publică pe care a semnează ex-Patriarhul
Irineu, care a fost trimisă Întâistătătorilor Bisericilor și forurilor politice
ale Greciei, Iordaniei, Israelului și Palestinei, care descrie situația lui de
astăzi.
Aceeași scrisoare, dincolo de celelalte lucruri, invocă și trimite la sentința
judecătorească a statului Israel. Pe aceasta o consideră Secretariatul
Patriarhiei Ierrusalimului «inexistentă» și «ciudată/imorală»?
Orice poziție contrară, cu argumente și documente, am fi publicat-o cu
mulțumire, dar în Patriarhie aleg doar tăcerea pe subiect.
Totuși, în loc de aceasta, Secretariatul Patriarhiei Ierusalimului sau
mandatatul ei, au ales să atace Romfea.gr fără să trimită cea mai mică
scrisoare sau dovadă, dacă ar fi avut-o, despre cele «inexistente» pe care
susțin că le-am publicat.
Alegația problematică despre exploatarea așa-zisă din partea Romfea.gr a
sănătății Patriarhului Irineu este ea însăși «ciudată». […]
Starea deplorabilă din imaginea Patriarhului Irineu, a cărui sănătate «se înrăutățește de la o zi la alta», oglindește, după judecata noastră, aceeași imagine a Patriarhiei. Oare din milostivire (?), puțin înainte de a muri, fără primejdie de acum, i-ați dăruit titlul de „ex/fost”?
Sau faceți aceasta, cu puține ore după predarea scrisorii lui conducerilor
politice și bisericești și după publicarea de pe Romfea.gr?
Aici se potrivește expresia din popor: în casa spânzuratului nu vorbim de
funie.
Pentru aceasta, în mod cuvenit, punem două întrebări:
1. Ce a făcut, de când s-a îmbolnăvit Patriarhul Irineu
până astăzi, Frăția Aghiotafită (a Sfântului Mormânt) pentru restabilirea
sănătății Patriarhului?
Dincolo de ducerea lui la spitalul la care ar fi dus pe orice aghiotafit
dacă s-ar fi îmbolnăvit.
2. Dumneavoastră, Sfințite Secretar sau Frăție Aghiotafită,
l-ați fi dus pe Patriarhul Teofil, dacă s-ar fi îmbolnăvit, ceea ce să nu fie!,
în mijlocul verii, cu arșița cunoscută din Orientul Mijlociu, în pustiul
Ierihonului, pentru tratament?
Mai ales când este necesară măcar o oră, după ce vine ambulanța, să-l transporte
din Ierihon până la spitalul din Ierusalim?
L-ați fi dus la spitalul francez, și nu la cel evreiesc mai bun, Hadassah, ca
să nu coste scump?
Acolo l-ați dus când a căzut leșinat în biserica Sf. Constantin, a fost
informată ridicarea recunoașterii ca Patriarh de la Cabinetul ministerial al
Iordanei?
Romfea.gr se abține să-și susțină mai departe poziția, îndeosebi când se
străduiesc să lovească validitatea și morala ei pentru ca să ascundă strategii
personale și aspirații străine.
În scrisoarea
redactată de Patriarhul Irineu, este cerut ajutorul noului Prim Ministru
grec, invocând și prietenia cu tatăl acestuia, pentru a intra în posesia
pașaportului care îi este reținut la Patriarhia Ierusalimului, pentru a reveni
în Grecia, eventual la noul Centru de Gerontologie deschis de curând de
Arhiepiscopul Atenei. Dorința și-o motivează pentru a putea fi tratat de boala
dobândită pe perioada închiderii forțate în Patriarhie timp de mai bine de 11
ani în urma detronării sale „anticanonice și ilegale prin acuzații
nedemonstrate”. Condamnarea sa a survenit în urma unui proces civil în care s-a
retras recunoașterea ca Patriarh. Pricina sentinței a fost faptul că nu a
validat unele tranzacții care fuseseră parafate de administrația Patriarhiei. Își
susține afirmațiile cu un citat dintr-o hotărâre dintr-o Decizie a Tribunalului
Eparhial al Ierusalimului din oct. 2013. În încheiere menționează că Patriarhul
actual, Teofil, nu l-a vizitat niciodată în perioada sa de recluziune forțată
și i-a interzis să iasă sau să intre sau să fie vizitat în toată această
perioadă. Semnează ca Patriarh al Ierusalimului.
Ulterior, articolul cu privire la repunerea
în treapta arhieriei a fost actualizat cu textul deciziei, care este
următorul:
Sfântul Sinod al Patriarhiei de Ierusalim, prezidat de PF Părintele nostru
și Patriarh al Ierusalimului, Teofil, în Ședința sa 101 din 12/25 iulie 2019, a
ridicat în consens caterisirea monahului Irineu și l-a repus în rangul arhieresc,
pe care l-a dobândit înainte și în treapta de fost-Patriarh al Ierusalimului,
dându-i deplina cinstire datorată acestui rang al lui.
Sfântul Sinod a ajuns
la această decizie pentru motivele care sunt menționate în textul de mai jos:
«Plan cu privire la
decizia ridicării caterisirii monahului Irineu.
Deoarece rânduiala care este păstrată mereu în Biserică, hotărâtă după
canoane, zidește și aduce pacea, în care Se odihnește Duhul lui Dumnezeu, «Care
instituie toată așezarea Bisericii», și deoarece sfintele canoane au fost
apărate de dumnezeieștii Părinți «pentru tratarea patimilor și pentru
tămăduirea sufletelor», prin urmare și pentru rezolvarea oricărei lucrări
pătimașe și în interes propriu, care se oștește împotriva unității corpului
bisericesc, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, aliniindu-se
responsabil la normele canonice, în duhul principiilor canonice pomenite mai
sus, a ajuns, înainte cu treisprezece ani, cu mare necaz, la decizia de
caterisire a predecesorului nostru Irineu, trecându-l de atunci în tagma
monahilor. Pe lângă acestea, Sfântul Sinod nu a încetat niciodată, cu multă
răbdare, să arate interes viu pentru fratele nostru menționat, de aceea a și trimis
neîncetat rugăciuni de cerere stătuitoare către Dumnezeu pentru el.
Deoarece situația sănătății fratelui nostru în Hristos se înrăutățește de
la zi la zi, Sfântul Sinod, deliberând după poruncile lui Dumnezeu și lucrând
cu iubire de oameni, după autoritatea pe care o are «cel ce slujește știința
medicală în Duhul», decide în consens ridicarea caterisirii impuse fratelui
nostru Irineu, rugându-se stăruitor către «Domnul a toată stăpânirea și
autoritatea» ca să dea cu belșug harul preasfântului și de viață dătătorului
Mormânt lui și nouă tuturor».
Sfântul Sinod a pus pe Prim Secretarul IPS Arhiepiscop Aristarh al Constantinei și Secretarul Sfântului Sinod IPS Arhiepiscop Dimitrie al Lidei să comunice decizia aceasta ex-Patriarhului Irineu, care primește îngrijiri medicale zilele acestea prin purtarea de grijă a Patriarhiei la Spitalul Francez din Ierusalim Avva Gherasim de la Iordan.
Din partea Secretariatului
Nota Theodosie.ro: Cazul Patriarhului Irineu este unul cu multe necunoscute. Cel puțin oficial, nu există informații suficiente pentru a înțelege și a ne forma o opinie clară pe subiect. Evenimentele din ultima vreme aduc o lumină și dau impresia că se va face și mai multă lumină pe viitor, odată cu ieșirea sa în „libertate”. Deocamdată nu avem posibilitatea să oferim alte detalii decât cele traduse mai sus.
Cât privește caterisirea și reabilitarea lui, cel puțin cea din urmă este foarte ciudată. Ori a fost vinovat și i se pot oferi îngrijiri medicale speciale, ca unui fost Patriarh, din iubire de oameni, ori nu a fost vinovat și trebuie repus în treaptă. Argumentarea din decizia sinodală practic este inexistentă; nu oferă nici un motiv concret, nici o trimitere la vreun canon, nimic. Se poate înțelege că depunerea lui nu a fost pe motive bisericești, drept pentru care acum Patriarhia îl recunoaște ca nevinovat. Dar aceasta ar însemna cinism și aduce atingere corectitudinii cu care a fost înscăunat Patriarhul acutal, Teofil. Oricum, reabilitarea aceasta aruncă mai multă îndoială asupra caterisirii deoarece intervine într-un moement delicat; pare mai mult o soluție de oportunitate. Cert este că totul rămâne deocamdată în ape tulburi și așteptăm mai multe clarificări, dacă va îngădui Dumnezeu.
Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența
vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este
garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan
Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă
ne-a dat din Duhul Său» (1In.
3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea
este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a
legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de
sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice.
De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit
harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice
simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.
În general, semnul cel mai elocvent al harului
sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare
prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede
și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a
insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate
iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a
tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt
foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare
ample.
Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.
Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).
Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament
multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor
Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără,
fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem
înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune
mântuirea fiecărui suflet.
Idei generale despre obiectul acestor versete
Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt,
care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?
Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în
sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin
în ascuns şi – de cele mai
multe ori, de altfel – cu
asprime şi oarecum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi rămâne
credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă
spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl
înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte
insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării,
pe care singur şi-a căutat-o.
Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri,
referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această
chestiune a celui mai mare dintre asceţi.
„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se
în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se
contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe
om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.
Această putere a harului lui Dumnezeu, care se
află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare
trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu
îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă
răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze
în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai
atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe
încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta
vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când
sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate
poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va
fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slujesc ca
deplină perifrază a citatului de mai sus.
De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce
nu îşi revarsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută
pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare
pentru un suflet neexperimentat şi slab?
În general vorbind, la aceasta există un singur
răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea
păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta.
Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu
împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de
îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit
înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar
apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă jertfă Celui Care
i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra
fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi
e aruncat în temniţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar
câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei
împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi
preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt
făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub
greutatea crucii.
De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în
lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci,
bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele
temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind mântuirea omului,
lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este
necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har;
principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în
scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc
trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are
lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin
îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a
celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare.
Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a
ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întreaga
fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei.
Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i
pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un
ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în
obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă. Îndreptarea este chinuitoare: de
aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această
îndreptare.
„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul
virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate,
ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.
Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus
Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâmat
zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor
binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei
harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele
acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de
împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De
aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului
tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pentru ca, înălţându-l pe
cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui
Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l
sfinţească.
„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care
şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din
veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De
aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite
necontenit întristări”.
Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie
tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de
unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin,
şi anume:
a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi
pentru a înrădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este
încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este
sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite
treburi neduhovniceşti. O asemenea dispoziţie se poate naşte în el chiar şi
atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească.
Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea
decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de
aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor
vădit, atunci când inima i se tulbură, când se ridică cugetele şi patimile şi
când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele
trecute şi cerându-i noi satisfacţii.
Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce
înseamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi restabilească pacea
lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încordare a voinţei, nici prin cea
mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma
vreun gând păcătos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna
lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute
ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată
de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă
că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc.
3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat
vreunei ispite – toate
acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute
mângâierea.
„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi
chiar o deznădejde măsurată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite
iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi
ajutor – dar în mod tainic”.
Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie
sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea
vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie
ajutorul lui Dumnezeu – tot
aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să
sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni
urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu
lacrimi la sânul ei”.
b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape
îndoială că îndreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care
este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu
toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea
de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar
deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu
poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.
„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăinuieşte prezenţa, aşteptând
iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul,
el îi dezvăluie sufletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris;
şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor
diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă
râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel
libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.
c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine
zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală,
este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul
nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte
totul dintr-o dată, temându-se ca sufletul să nu cadă în uitare de sine şi,
prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în
parte, îi întinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi dintre
cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează
o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi,
totodată – pentru a se învrednici
de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios,
de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta
îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prinde rădăcini
un astfel de devotament faţă de harul dumnezeiesc, prin care să nu se îngăduie
nici măcar în gând ceva ofensator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate
împiedica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa?
Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va întrebuinţa darul cu rele intenţii.
În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu
grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin
apă (Ps.65, 12).
d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea
visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de
neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra
demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee
onorabilă – mai ales la
vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile
eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel
de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mântuire,
prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el
are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe
de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.
„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii
dă sufletului să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe
îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata finală pentru
strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme
acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate
celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă
sfânta iubire ca pe o necesitate”.
În general, toate lucrările harului Sfântului Duh,
de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească
omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă
templu imaterial al lui Dumnezeu.
Lămurirea amănunțită a acestor versete
Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi,
în cele din urmă, vădită – a
harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom
pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului
Sirah.
Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă
și-l încearcă la început cu ispite.
Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau
restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el
pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de
binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă
educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică
indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet,
sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția
dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el,
iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l
strâmtorează și-l chinuiește).
Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a
lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de
insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se
și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă
impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a
păcătosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moarte, despre
înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine,
care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte,
pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plăcute,
nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de
har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins
înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă
simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe
Domnul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască
lacrimi sincere de pocăinţă.
Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra
inimii, restabileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul,
venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una,
ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici
dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a
depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu
s-a depravat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă
din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se
îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai
viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţilor.
El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se
poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia
nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a
cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi
groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipuirea că toate acestea
îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul
se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp,
sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus
sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, totodată, de deznădejde şi,
când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă
în inimă nădejdea fericită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare
nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la
început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din temelii a bolii
păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor,
amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în
inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul
se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă
şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asupra
sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la
capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în
care frica dispare în iubire.
„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să
se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe
un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile conştiinţei, îl arde
în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la
purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest
fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.
Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.
Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a
ademenirilor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dezvăluie
conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în
viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea
mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile
cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei.
Apreciindu-și calitatea gândurilor, omul află limpede cine este şi ce îi
rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca
să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în permanenţă pe
deplin conştient de neputinţele sale.
Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa
– adică prin modul său de
călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina
sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de
oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio
quocunque modo – a înfrânge,
a răni (prin orice mijloc)).
Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul
desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă
parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa
lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă
vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se
întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care
acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi
desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desăvârşite. Astfel se pot
explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun
ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care
au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia
cerească!
Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru
îndreptările sale: până când va putea avea încredere în suflet şi îl va
face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în
suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în
el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de
îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl
va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească
îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de
educare a sufletului, în urma căreia putem spune că ajunge la starea
barbarului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).
Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei
(fără îndoială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el
nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu împlineşte tot ce-i de
trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a
lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a
harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea
harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o asemenea
stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufletul va rămâne
credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.
Această mobilitate a sufletului la semnul harului
este primul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care educă
sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului
reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care trebuie să-o aibă sufletul
transfigurat de har.
„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la
ascultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul,
pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.
„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când
omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”
De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este
slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că
doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca
să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile
Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pentru aceasta? Pe toate le socotesc că
sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie… ca…
să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege
(Fil. 3, 8,9).
Calea spre comuniunea vie cu Hristos este
respingerea tuturor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală înstrăinare
de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea,
Diadoh spune:
„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu
seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o
anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.
Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă
în suflet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este
lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele
trupeşti. Apoi, când, prin îndelungate strădanii şi eroisme, cu ajutorul
harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în
sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână
nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea
instaurării depline a harului în el.
De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind,
va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al
Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar
neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.
Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la
el…
Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după
curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte
deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează
întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru
totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul
nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui
sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însemna peste om lumina feţei lui
Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).
Şi-l va veseli… Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia
tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa
înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bucurie și nume veşnic
va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).
A săltat fătul Ioan in
pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă
duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul
nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se
umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această
fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.
„Uneori, lumina ce
străluceşte în inima omului – spune Macarie
cel Mare – îl pătrunde pe
dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această
dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul
iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.
„Sufletul se
înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit,
năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască
această viaţă trecătoare.”
Versetul 21. Şi îi
va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului
Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:
a) Taina întrupării,
a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune
acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără
îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii
lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în
toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi înţelegerii, care stă toată
în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi
Domnul sălăşluieşte în această inimă?
b) Taina
îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meritelor lui Hristos,
după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc
de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi
Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am
văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţirea drept o urmare a
sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el – dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi
în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să
simtă comuniunea cu suferinţele Domnului, comuniune care l-a îndreptat;
c) Taina vieţii
harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.
Dumnezeu este iubire;
de aceea numai cel ce s-a împărtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.
„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate virtuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu
o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi
iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul
divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea
iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.
„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi
inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de
răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel
dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga
lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi
pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iubiri faţă de
Dumnezeul cel sfinţitor.
„Eu cunosc un asemenea
om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât
nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele
dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”
„Când mintea se
luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci
sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul
dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar
împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi:
căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”
Cât priveşte credinţa
şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care
este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă:
„Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul
acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl
cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul
Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui
cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).
Astfel de taine ajung
parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape
îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi
alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vrednică
să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte
astfel:
„Unora li s-a arătat
prin lumină semnul Crucii şi s-a pecetluit în omul lăuntric. Altădată, stând
cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în
biserică înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau
frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se
înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se
află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti.
Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut
veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi
s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.
„Uneori el, fiind ca un
fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că
i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe,
tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de
lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai
mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri minunate. Şi i se
încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, asemenea lucruri, pe care buzele şi
limba omenească nu le pot povesti şi descrie.”
De altfel, chiar dacă
această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu,
să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu
poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul:
„Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea
fericirii”.
Şi Macarie cel Mare,
căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre
care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare
are loc numai din când în când.
„Dacă acele semne
minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie
experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească
cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să
se îngrijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar
sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului
treapta desăvârşirii.”
Versetul 22. Iar de
va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.
De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi
după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului,
din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor
completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire.
Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă
libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încercare a
ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu
acestea – dacă omul îşi va
îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul
vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se
întronează liniştea.
Dar, dacă a îngăduit
obiectului ispitei să zăbovească în suflet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru distracţia minţii
(acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare
pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o
conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul
conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea,
care, sub acoperirea inimii, ticluieşte justificări sofiste; glasul
conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât
şi taina fărădelegii lăuntrice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După
aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a
îngăduit să se lase ademenit si a căzut.
Cu mult mai uşor se
înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai
des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul
şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime.
Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu
ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har,
la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl
părăseşte.
De va rătăci, îl va părăsi şi-l
va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al
păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a
orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În
sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În
iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din
nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un
alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori
se ridică. În acest timp,
simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin
urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să
simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea definitivă
în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire
prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.
Atât de grijuliu este
harul, atât de anevoioasă este îndreptarea, atât de bogate şi de înalte sunt
făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă
căderea repetată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu
cuvintele lui Macarie cel Mare:
„Cu adevărat, minunat
este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se
numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu
evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învrednici să fie de un singur duh şi de
o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de
Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).
Dacă însă cineva se
lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în
căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă
cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se
îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea
suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droaia
de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că
iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de
începuturile cele rele.
Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem părtaşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor!”
Sfântul Sinod al Patriarhiei
Ierusalimului a trecut astăzi la restabilirea proin(ante)-Patriarhului Irineu
al Ierusalimului.
Conform unor informații,
Sfântul Sinod, sub președinția Patriarhului Teofil, a ridicat caterisirea PF
Irineu și l-a reașezat în Arhierie ca Patriarh anterior (proin) al
Ierusalimului.
Decizia aceasta vine
la puține ore după anunțul public exclusiv al Agenției de știri
bisericești Romfea.gr, în care Patriarhul anterior Irineu vorbește într-o
epistolă către Președintele Republicii (Elene) și către Primul Ministru despre
situația lui.
Este demn de notat că
imediat după anunțul public de pe Romfea.gr, Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și
a toată Grecia a primit cererea ex-Patriarhului Irineu ca să fie mutat în
Centrul de Geriatrie din Dilesi.
În final, unele informații ale Romfea.gr menționează că Ministerul de Externe deja a luat legătura cu familia ex-Patriarhului, unde s-a dat o soluționare pe tema primirii pașaportului său. (Într-o primă fază, zilele trecute, Consulatul grecesc din Israel nu a primit scrisoarea Patriarhului Irineu pentru că era semnată în calitate de Patriarh, nu ca simplu mirean. Apoi o nepoată a sa a dus această scrisoare în Atena și a găsit amabilitate acolo. Se pare că are nevoie de ajutor, nefiind asigurat medical, iar pașaportul i-a fost reținut.)
Pe motiv de boală, Patriarhul Irineu a fost scos din chilia unde era izolat și i s-a permis accesul la tratament. Caterisirea lui a fost una controversată în anul 2005, după numai patru ani de păstorire, din 2001.
„Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană a consemnat o altă victorie judiciară luni, când Curtea de Apel a districtului șase din Kiev a respins recursul Ministerului Culturii în cazul redenumirii forțate a Bisericii. Astfel, decizia de mai înainte a Curții de Apel cu privire la oprirea procesului de redenumire forțată rămâne în vigoare, relatează canalul de YouTube Primul Cazac.
Cu toate acestea, Ministerul Culturii continuă să caute soluții și să facă tot posibilul pentru a renumi forțat Biserica Ortodoxă Ucraineană în „Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina”, obligând BOU să continue să-și apere drepturile constituționale în justiţie, relatează canalul.
Decizia finală a Curții de Apel stipulează: „Curtea a decis respingerea ca nefondat a recursului Ministerului Culturii și lasă neschimbată decizia Curții Administrative Districtuale a orașului Kiev”.
„Curtea de Apel a respins recursul Ministerul Culturii și a menţinut decizia Tribunalului Districtual, care a interzis autorităților de înregistrare ale statului să ducă mai departe orice acțiuni de înregistrare și înscriere vizând denumirea BOU, inclusiv în a introduce noi înregistrări în Registrul de Stat Unificat”, scrie în raportul departamentului legislativ al Bisericii Ucrainene.
În 20 decembrie, Rada Supremă ucraineană a votat propunerea legislativă nr. 5309, care obligă orice organizație religioasă cu sediul în Rusia, pe care Ucraina o consideră drept „stat agresor”, „să menţioneze acest lucru în denumirea ei”, cu referire, în opinia Parlamentului, inclusiv la Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Propunerea a fost promulgată ca lege două săptămâni mai târziu de Președintele Petro Poroșenko.
Pe baza presupunerii autorităților că Biserica cea canonică va fi forțată să-și schimbe denumirea, Biserica schismatică a fost înregistrată în registrul de stat, la sfârșitul lui ianuarie, cu aceeași denumire legală.
Biserica a anunțat că va ataca dispoziţiile legii pe baza faptului că, deși este un corp autonom în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse, sediul ei administrativ legal recunoscut este, de fapt, în Kiev. Tribunalul Administrativ Districtual din Kiev a început judecata în procesul Bisericii în 23 martie. Ulterior, pe 22 aprilie, Tribunalul a suspendat procedura administrativă de redenumire forțate a Bisericii. Ca răspuns, Ministerul Culturii a intentat un proces care a fost respins definitiv astăzi, luni.
Trebuie avut în vedere faptul că o eventuală redenumire a Bisericii canonice ar presupune inventarierea totală a activelor ei și s-ar putea solda cu preluarea multor biserici și mănăstiri și alte clădiri sau averi. Ar fi un prilej nimerit pentru schismatici să profite și să ocupe diferite imobile, îndeosebi biserici parohiale. Acest fapt dă o importanță deosebită subiectului. Noua putere instalată la Kiev, în schimb, susține Biserica Ortodoxă canonică, ceea ce mai calmează apele și dă speranțe că multe biserici ocupate să poată fi cedate înapoi parohiilor canonice pentru a-și desfășura în pace activitatea și slujbele curente.
După ce am prezentat observațiile Părintelui Arsenie despre transformările adânci din societate și din sufletele oamenilor în rău, în articolul de față sunt înfățișate principiile pe care și le-a stabilit cu mult zbucium în viața de preot și călăuzire duhovnicească. Acestea sunt valoroase în sine, dar constituie și un îndemn la citirea cărții cu mărturiile ucenicilor, în care este dezvoltată practic tema lucrării lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia.
Vreau acum să vă povestesc câteva fragmente din viaţa mea, care au fost pricina formării concepţiilor mele duhovniceşti, care au determinat calea mea de mai departe spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre ocârmuirea turmei încredinţate mie de Dumnezeu.
Am
trăit o viaţă lungă, din care mai mult de jumătate din ea am fost înconjurat
de oameni purtători de lumină şi bucurie duhovnicească.
Prima a fost mama mea, Maria Alexandrovna, om înzestrat, inteligent, pătruns de o adâncă credinţă în Dumnezeu.
Conştientă că sunt trup şi suflet, ea s-a purtat faţă de mine în două
feluri; ca şi către un fiu adevărat şi ca şi către o creatură cuvântătoare a
lui Dumnezeu, obligată să mă
educe în adânca credinţă a Creatorului.
Ea se socotea pe sine cu totul
responsabilă în faţa lui Dumnezeu, căci El i-a încredinţat un suflet omenesc.
Eu am fost al treilea copil în
familie. Fratele meu a murit când avea doi ani, iar sora mea a murit când avea
patru ani.
Când m-am
născut, mama a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine
credinţi sinceritate şi dragoste către oameni. Şi aşa, cu adevărat, m-a
educat mama.
La vârsta de 16
ani, fiind pasionat de arta veche rusă,
deja năzuiam spre monahism.
A
urmat pentru mine apoi pustia Optinei. Era greu să ajungi sub conducerea Stareţilor
de acolo, dar din mila lui Dumnezeu am fost primit. Doi ani am trăit în
Mănăstirea Pustiul Optinei sub povăţuirea Stareţilor Nectarie şi Anatolie. De
ce doi Stareţi? Pe mulţi acest lucru îi nedumerea. Probabil după înţelepciunea
Stareţilor mei asta intra în sistemul meu de formare duhovnicească. […]
Venind
la Stareţ, zdrobit şi asuprit, doream să-i povestesc totul, dar el ştia deja.
Da, ştia totul. După caracterul atitudinii tale, faţă de ceea ce s-a petrecut,
determina nivelul tău de cădere sau de desăvârşire duhovnicească. Te învăţa
apoi a primi întâmplarea cu rugăciune, ca pe voia lui Dumnezeu.
Comentariile
tale, necinstirile primire, supărările tale nu se iau în considerare. Se iau
în considerare în faţa lui Dumnezeu doar smerenia şi înţelepciunea
duhovnicească. Celui neînţelept şi nedesăvârşit duhovniceşte, cele întâmplate
cu el, ca urmare a păcătoşeniei sale, le vede ca nedreptate.
Când
am primit de la părintele Nectarie şi de la Părintele Anatolie binecuvântarea
de a pleca să slujesc în lume în biserică de enorie (aceasta era ceva cu totul
neobişnuit în acele timpuri), eu am rămas profund uimit şi dezorientat.
Nu
ştiu ce i-au vorbit stareţii mei despre mine Prea Fericitului Patriarh Tihon,
dar am fost invitat el.
Primindu-mă
Sfinţia Sa, mi-a dat voie să slujesc ca al treilea preot într-o biserică de
enorie unde protoiereu era părintele Pavel, om duhovnicesc.
Cam
zece minute a vorbit cu mine Patriarhul Tihon. M-a binecuvântat şi cu cuvinte
prooroceşti mi-a spus despre soarta mea de păstor, adică despre ceea ce avea să
se întâmple cu mine în viitor. Să vă spun acele cuvinte nu pot. Pentru mine ele
sunt foarte preţioase. Vă spun doar că aflându-mă în exiluri, prin mai multe
lagăre, scos pentru a fi împuşcat, bătut în timpul anchetelor şi aproape mort
în marşurile făcute pe timpuri geroase, în toate aceste împrejurări eu credeam
în cuvintele marelui Preasfinţit al pământului rusesc, Patriarhul Tihon, că se
vor împlini, adică voi veni din nou la fiii mei duhovniceşti. Credeam cuîndrăzneală,
deoarece acestea erau cuvintele Patriarhului. […]
Eu, ieromonahul Arsenie, am simţit cu duhul şi am
văzut două căi diferite, dar care duc la aceeaşi ţintă. Am căzut pe gânduri şi
am cerut de la Domnul să mă călăuzească pe care cale duhovnicească să merg, pe
care trebuie să o aleg.
Am stat mult pe gânduri, rugându-mă stăruitor ca
Domnul să mă ajute să iau o alegere dreaptă. Am plecat la Optina ca să iau un
sfat de la stareţ.
Am stat trei zile acolo. Părintele Anatolie m-a
ascultat şi mi-a zis: „Te binecuvântez! Mila Domnului să fie cu tine.
Îndrăzneşte!”.
Părintele Nectarie m-a primit în a treia zi înainte
de a pleca. Ascultându-mă, a tăcut apoi îndelung. Se pare că se ruga. Mi-a spus: „În Moscova sunt preoţi care îi călăuzesc pe enoriaşii lor
după pravila de la Optina. Iată de la cine trebuie să luăm exemplu. Mergi pe la
biserici, vezi, cercetează, sfătuieşte-te! Domnul să te povăţuiască! Mergi, îţi
vei găsi calea ta”.
Întorcându-mă
la Moscova, am trecut pe la mulţi preoţi care conduceau comunităţi religioase.
Fiecare avea părerea sa. Sfaturile pe care le primeam erau diferite, se
deosebeau unul de altul, dar binecuvântarea părintelui Anatilie era pentru
mine ca o stea călăuzitoare. Am văzut, Guvernul făcea tot posibilul pentru
distrugerea Bisericii, şi am înţeles că pe viitor va fi şi mai rău. Clerul
bisericesc era supus presiunilor, unele biserici le închideau, pe altele le
dărâmau. Mintea mea era mereu frământată de aceasta: cum să-i învăţ pe oameni
să creadă în Dumnezeu până la infinit şi să-l iubească pe aproapele lor?
Socoteam
şi iarăşi socoteam că credinţa creştină se bazează pe două porunci: a iubi pe
Dumnezeu şi a iubi pe aproapele. Cuvintele acestea de multe ori vi le-am spus
vouă.
Domnul
a fost milostiv cu mine, mi-a arătat o mare minune mie, nevrednicului. Fiind
ceasul în jurul orei două, după terminarea Sfintei Liturghii, într-o adâncă
îngândurare, am plecat pe străzile oraşului. Gândindu-mă la slujirea mea
preoţească, pe neașteptate am văzut că mă aflu în ulicioara Goncear. Acum mi se
pare că se numeşte strada Volodarsk, aproape de Piaţa Taganska. Uitându-mă la
ceas, am văzut că era dena ora cinci. Însemna că trei ore am mers îngândurat.
Oare ce m-a adus pe mine aici? Amintiri din copilărie sau altceva?
Am
văzut că eram aproape de casa prietenului meu, prieten cu care nu mă întâlnisem
de câţiva ani. Despre viața lui acum nu mai ştiu multe. Am vrut să trec mai
departe, dar o putere de neînţeles m-a împins să intru. Am sunat la uşă. Uşa
mi-a deschis-o chiar Kostea, bucurându-se foarte mult şi zicându-mi: „Petru!
Acum la mine este Preasfinţitul Ilarion, episcopul Vereiei. Voi avea o
discuţie importantă şi îndelungată. Aşteaptă în camera vecină”.
Eu
am simţit că voi încurca discuţiile lor. Spunându-i câteva cuvinte, am început
să-mi iau rămas bun. Deja deschisesem uşa de la intrare ca să ies, când aud o
uşă din casă deschizându-se şi o voce poruncitoare zicându-mi: „Ieromonah
Arsenie! Eu vă aştept!”. Am tresărit. Aceasta era o minune mare. Am intrat în
cameră. Preasfinţitul Ilarion m-a binecuvântat şi mi-a propus să iau loc. Cu
toate că auzisem multe lucruri despre el, totuşi, îl vedeam acum pentru prima
oară. Se ştia că el era foarte apropiat de Patriarhul Tihon.
Cu
episcopii nu prea eram în legătură, aşa că de unde putea să mă ştie pe mine, al
treilea preot dintr-o biserică nu prea mare din Moscova, aflată departe de
şoseaua „Sadovoekoliţa” în cartierul Kupecesk?
–
Spuneţi-mi de îndoielile dumneavoastră, zise Prea Sfinţitul.
De
unde putea să ştie Vlădica Ilarion de îndoielile şi cugetările care mă
chinuiau?
Stânjenit,
am început să povestesc. Vlădica, întrerupându-mă, mi-a zis:
–
Timp la dispoziţie am. Aruncaţi-vă toată ruşinea şi vorbiţi cuvânt cu cuvânt,
aşa cum ați fi la mănăstire.
Am
luat îndrăzneală şi, netemându-mă că aş putea spune ceva împotriva pravilei
obişnuite, am început destăinuirea mea încurcată, plină de îndoială, în
căutarea căii mele de păstor. I-am vorbit despre dorinţa mea de a organiza o
comunitate şi cum aş vrea să-mi desfăşor lucrul duhovnicesc şi să-i povăţuiesc
pe enoriaşi. Am vorbit despre multe.
Vlădica
m-a ascultat cu atenţie neîntrerupându-mă. Eu am evidenţiat poruncile Domnului,
spunând că vreau să sădesc în sufletele fiilor duhovniceşti credinţă în
Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele, pentru ca acestea să-i dea omului
posibilitatea şi puterea de a merge pe calea credinţei şi a dragostei, mai
ales în timpurile de față, când răutatea, fărădelegea şi prigoana împotriva
Ortodoxiei au început să crească.
Fiind
format duhovniceşte la Optina și fiind legat de ea cu tot sufletul, înţelegeam
măreția Stareţilor duhovniceşti şi gândeam că această cale este cea mai bună
dintre căile pe care ți le poate oferi Biserica pentru a duce sufletul omenesc
spre mântuire. Dar pot eu, oare, un preot de enorie, să conduc zeci sau poate
sute de fii duhovniceşti de-ai mei pe o aşa cale, dându-le sfaturi şi conducând
fiecare enoriaş? Nu pot. Slujind în Biserică şi fiind în legătură cu
enoriaşii, mărturisindu-i, am întâlnit în mijlocul lor suflete care puteau să
primească măreaţa şi adevărata cale a slujirii potrivit Optinei, dar erau şi
alți credincioşi cu alt caracter, nefiind în stare să primească.
Cum
să procedez? Eu trebuie să-i învăţ pe toţi a crede în Dumnezeu, să-i învăţ să
iubească pe cei din jurul lor şi să pun în inimile lor gând de împotrivire faţă
de răutăţile, fărădelegile ateismului, „să forţez” pe oameni cu dragostea
şi credinţa mea în Dumnezeu pentru a înlătura tot răul, pentru a se putea
orienta în zăpăcelile lumii şi ale răului.
Calea
pe care mergea superiorul bisericii, protoiereul Pavel, era tradiţională pentru
preoţii din oraş şi, după părerea mea, astfel de cale nu dădea statornicie în
viaţa duhovnicească lăuntrică.
Toate
cele ce le gândeam şi le râvneam le-am expus pe faţă Vlădicii Ilarion.
Ascultându-mă
atent, Vlădica Ilarion a început să vorbească cu mine ca şi când el ar fi ştiut
toată viaţa mea.
Mi-a
amintit de mama mea, de arta de care în tinereţe eram preocupat, mi-a amintit
despre viaţa în Optina şi foarte călduros a vorbit despre părintele Pavel.
Ridicându-se
apoi în picioare, cu faţa către icoane, a zis pronunţat: „Domnului să ne
rugăm”. După terminarea rugăciunii, Vlădica s-a așezat, iar eu am rămas în
picioare. Atunci mi-a zis.
– Dumneavoastră
vreţi să uniţi două căi într-una: Optina şi ceea ce se trăieşte în parohiile
noastre, la superiorul dumneavoastră, părintele Pavel.
– Da,
i-am răspuns eu.
– Dumneavoastră
vreţi să puneţi iubire infinită de Dumnezeu şi iubire către aproapele, ca şi
cum v-ați iubi pe dumneavoastră înşivă şi cu acestea să întemeiaţi în
sufletele oamenilor puterea de rezistenţă împotriva păcatelor, prigoanelor,
tulburărilor, ateismului şi căderilor. Întâlnirea noastră s-a petrecut din pronia
lui Dumnezeu, fiind necesară pentru noi amândoi. Eu, Episcopul Ilarion, vă
binecuvântez pe Sfinţia Voastră să mergeţi pe drumul pe care l-aţi ales, unind
două căi într-una. Despre convorbirea noastră îl voi anunţa şi pe Prea
Fericitul Patriarh. Vă binecuvântez să mergeţi pe calea aleasă. Dumnezeu să vă
păzească de toate nenorocirile şi năpastele.
Din
ziua aceea am început să slujesc în biserică acţionând conform hotărârii luate.
În fiecare zi slujieam Liturghia de dimineaţă, străduindu-mă să fac totul clar,
pe înţelesul credincioşilor, ca să participe şi ei duhovniceşte la Liturghie.
Cu părintele diacon Lev m-am înțeles ca fiecare cuvânt al ecteniei să fie
pronunțat cu voce tare și clar. Acelaşi lucru l-am discutat cu cântăreţii din
corul bisericesc, care erau trei femei. La Liturghia de dimineață veneau 8-10
oameni care trăiau în apropierea bisericii. La mărturisire, către mine nu venea
nimeni. La Liturghia a doua era mulțime de oameni. Slujea Părintele Pavel. Eu
eram doar preot ajutător.
La
părintele Pavel la mărturisire era întotdeauna rând. Eu stăteam cu crucea în
mână şi cu Sfânta Evanghelie pe analog, dar enoriaşii nu veneau la mine.
Apoi
părintele Pavel a început să trimită și la mine dintre enoriaşii care veneau la
spovedit. Se apropiau fără tragere de inimă, iar când se spovedeau îi țineam mult,
vorbindu-le despre importanţa spovedaniei şi despre necesitatea de a ne ruga
în toatăclipa şi de a citi zilnic câte un capitol din Sfânta
Evanghelie.
Ascultau
cu răceală, câteodată intrau chiar in contrazicere, dar treptat, puţin câte
puţin, 10-15 persoane au început să vină regulat la mine.
[…]
Acum
vă voi vorbi despre anii fizic grei, dar, din punct de vedere duhovnicesc, cei
mai luminoși, pentru că și în exiluri, și în lagăre eu am întâlnit oameni de o
statură duhovnicească foarte înaltă, nevoitori ai credinței, pătimitori ce
ajutau oamenilor. Voi știți, eu am întâlnit oameni a căror credință era atât de
mare și de desăvârșită, încât mie mi se părea că, dacă apropiai de ei o
lumânare, acea lumânare se va aprinde îndată de o lumină cerească.
Iată,
despre acești drepți vă voi destăinui vouă fiindcă învățam și învățam de la ei.
Mă întorc
către mama mea, Maria Alexandrova. Eu am mai vorbit despre ea. Mama a fost un
om neobișnuit. A crescut într-o familie intelectuală de profesori, unde
credința era socotită un obiecei necesar pentru poporul rus, ceva asemănător cu
folclorul popular.
În
astfel de împrejurări, ea singură a venit la credință, aducându-i apoi la
cunoașterea credinței pe mama și pe tatăl ei, bunicii mei.
Credința
mamei în Dumnezeu era atât de mare, iar cunoașterea Sfinților Părinți și a
literaturii duhovnicești atât de largă, încât minuna și pe filosofii
duhovnicești contemporani. De ce să vorbesc despre mama? Pentru că anume mama
mea a sădit în sufletul meu boabele credinței, le-a crescut, iar eu am ieșit în
viață stând pe o temelie tare de pe care nimic nu putea să mă miște.
Mănăstirea
Optina, primirea preoției, înființarea comunității, drumul greu al lagărelor și
al exilurilor, toate au fost zidite pe credința ce m-a fost dată de mama.
Acum
vă voi vorbi despre a treia parte a vieţii mele, pe care am petrecut-o în
lagăre şi exiluri, însă nu despre greutăţile fizice pe care le-am suferit, ci despre
oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit acolo, care m-au învăţat multe şi care
mi-au transmis experienţele lor duhovniceşti.
Primul
dintre aceste făclii duhovniceşti a fost preotul Ilarion, în călugărie Ioan,
care a slujit în satul Troiţa, regiunea Arhanghelsk. Despre el sunt scrise frumoasele
amintiri ale Xeniei Vladimirovna. În acele amintiri este redată cu amănuntul
influenţa pe care preotul Ioan a avut-o asupra mea.
Al
doilea a fost ieromonahul Serafim din Mănăstirea Hila – Ktolobensk.
Amintirile
despre el le-a scris Alexandra Sergheievici. Cu al treilea m-am întâlnit pe
neaşteptate chiar în baraca mea din lagăr. Acesta este monahul Mihail.
Fiecare
din ei mi-a transmis, chiar neştiind ei, o adâncă înţelepciune duhovnicească care
m-a îmbogăţit foarte mult.
Din
punct de vedere fizic, lagărul era peste puteri şi groaznic, însă nenumăratele
întâlniri şi mărturisiri ale deţinuţilor mi-au descoperit mie, preotului, o
nemăsurată (înaltă) duhovnicie a oamenilor.
Să
nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni au fost episcopi, preoţi sau monahi.
Printre acei nevoitori ai credinţei se aflau simpli mireni care primiseră o
astfel de plinătate a credinţei în Hristos încât eu, ieromonahul, eram departe
de ei. Mărturisirile lor erau pentru mine o descoperire dumnezeiască.
Îmi
amintesc de simplul țăran Ivan Sergheievici.
Întotdeauna
tăcut, liniştit. El s-a mărturisit cu trei zile înainte de moarte. Eu am
ascultat mărturisirea lui, povestirea vieţii sale. La urmă, el mi-a spus
următoarele cuvinte: „Părinte, eu peste trei zile voi muri. Mă trimit în mină”.
El vorbea adâncit în sine, cu o adâncă credinţă în Domnul. Eu ascultam şi
plângeam.
Îmi
amintesc de un inginer în vârstă. I-am ţinut numai numele de botez: Viaceslav.
Îl vedeam în baracă în fiecare zi. Odată, seara, s-a apropiat de mine şi mi-a
zis: „Părinte, eu sunt un credincios rău. Mâine va fi curăţirea
lagărului. Pe mine mă vor împuşca, primiţi-mi spovedania şi dezlegaţi-mi
păcatele”.
Acest
„credincios rău” era atât de înalt duhovniceşte, încât eu îl ascultam pe el cu
cutremur. În ziua următoare l-au împuşcat.
Dar
câte au fost aceste întâlniri şi cât de mult am câştigat!
Tot
acolo în lagăr se afla ierodiaconul Ioan din
Mănăstirea
Peciora. Era mic de statură, tuns ca şi ceilalţi, cu fața tristă în toată
vremea. Când vorbea, vocea îi răsuna. Muzicanţii dintre deţinuţi vorbeau că
Ioan posedă un bas profund – lucru foarte rar – şi cu acest glas trebuia să
cânte numai la Opera „La Scala” din Milano.
Părintele
Ioan a venit la mine în baracă să se mărturisească în şoaptă, dar fiecare
cuvânt al lui era auzit la cel puţin cinci metri. Mărturisirea nu a putut
decurge. Ne-am înţeles să-i ascult mărturisirea la pădure, la tăierea
copacilor. În acel an, pe mine mă scoteau la tăiat pădurea.
Ceea
ce am auzit la acea spovedanie m-a adus într-un cutremur duhovnicesc. În faţa
mea stătea un mare drept. Eu m-am îmbogăţit atunci cu o comoară duhovnicească
nemăsurată. Tot ce a vorbit el despre viaţa sa, purtări, au fost pentru mine o
adevărată descoperire şi o învăţătură pentru întreaga mea viaţă.
Dar
pe toţi drepţii pe care i-am întâlnit în lagăr este cu neputinţă a-i număra.
Aş
dori să vă vorbesc încă de problemele legate de mărturisire. Dacă cel ce venea
la mărturisire era plin de dorinţa de a-şi deschide sufletul său Domnului şi cu
nădejdea în lucrarea harului dat preotului dorea să-şi cureţe sufletul prin
iertarea păcatelor, atunci aceasta întotdeauna era pentru mine o bucurie şi un
pas spre desăvârşire. Pe omul ce venea la mine cu un mare necaz: moartea
copilului, a soţiei, a bărbatului sau cu alte nenorociri, eu îi primeam, mă
rugam împreună cu ei şi primeam suferinţa lor ca pe a mea. Pătimeam împreună cu
ei şi retrăiam starea lor ca şi cum m-aş fi unit cu ei în durerile lor.
Dacă
omul acesta pleca liniştit după mărturisire, înţelegând că în toate scârbele
este vorba lui Dumnezeu pentru noi, atunci eu eram duhovniceşte fericit. După
mărturisire mă rugam cu sârguinţă pentru cei ce se mărturiseau.
Odată
am povestit unui episcop K. şi unui protoiereu din Nijnii Novgorod despre
trăirile mele interioare atunci când primesc mărturisirea celui ce se
spovedește. Ei mi-au răspuns: „Este periculos să vă implicați sufletește așa
fierbinte în mărturisirea celui venit. Vă veți arde sufletul dumneavoastră. Nu vor
putea încăpea toate scârbele străine”.
Eu nu
m fost de acord. V-am mai povestit cândva, dar voi repeta. Am mărturisit sute,
poate chiar mii de oameni. De la fiecare dintre ei m-am îmbogățit cu câte o
părticică de lumină duhovnicească. Aceste bogății le-am dat mai departe altor
oameni nefericiți și pătimitori.
Pe când slujeam în biserică, am întâlnit enoriași care veneau o singură dată pe an ca „să le dezleg păcatele”, în Postul Mare. Venirea lor la mărturisire, o dată pe an, era un obicei formal. Cuvintele mele către aceștia cădeau în deșert, nu erau primite. Eu mă mâhneam cu adevărat.
Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.
În general, scandaluri ca acesta, cum este cel generat de afirmațiile recente ale Părintelui Prodecan Vasile Răducă (foto), ar trebui ignorate și marginalizate ca derapaje nedorite. Dar vremurile sunt de așa natură, că nu mai putem trata astfel cazurile de genul acesta.
Doctrina ortodoxă, dar mai ales modul de expunere
a ei, stârnește iarăși valuri de indignare și sancționare oficială în urma
emisiunii de la Radio Trinitas cu invitatul Pr. Prof. Prodecan Vasile Răducă. De
data aceasta consider că este îndreptățită somația, nefiind nici o măsură
drastică, dar nici una de validare. Totuși reacția instituțiilor pare a fi
pripită; determină o strivire a oamenilor, care vor fi tot mai atenți să nu
cumva să atenteze la linia oficială.
Declarațiile incriminate și o descriere a modului cum a decurs ședința CNA au fost expuse de Paginademedia.ro. Subiectele abordate de invitat sunt oricum sensibile: violul, protejarea de a avea copii și căsătoriile inter-religioase. Afirmațiile din emisiune, sumarizate astfel: (1) violul soldat cu sarcină ar arăta că femeii i-a plăcut „să se repete”, (2) relațiile sexuale protejate nu sunt decât masturbare și pot duce la boală și adulter și (3) musulmanii tratează femeile ca pe niște „lighioane”, sunt la limită, fără o pledoarie concludentă.
Ceea ce sare în ochi este limbajulfolosit, care nu este unul duhovnicesc, bisericesc, ci cu amprentă puternic pătimașă, bădărană, care depășește chiar limitele bunului simț și probabil ale CNA-ului. Cât privește morala ortodoxă, ea nu este prezentată greșit, însă sunt introduse speculații care țin de biologie și sociologie. Desigur, Părintele este Profesor de morală și etică și a studiat aceste aspecte. Totuși, din gura unui preot, aceste opinii sună mai mult a grosolănie decât știință, cu atât mai puțin credință, mai ales având în vedere modul cum au fost exprimate. Nu este oportun să fie reluate aici argumentele Sfinției Sale, dar ele nu cadrează cu o prezentare ortodoxă, cu atât mai puțin la o emisiune radio. Nu știu cât este de defăimătoare intervenția Părintelui, dar nu pare a fi chiar atât de ziditoare. Cel puțin nu pentru un public țintă cum este cel al Radio Trinitas.
Părintele Vasile Răducă a revenit cu precizări transmise agenției Hotnews. Este posibil să aibă dreptate în ceea ce spune, însă există unele marje de eroare destul de mari, care fac toată pledoaria nepotrivită.
Per ansamblu, consider că remarcile din emisiunea vizată nu sunt în contradicție cu doctrina ortodoxă, totuși sunt ofensatoare prin modul de prezentare și de introducere a unor detalii care țin de alte domenii.
Reacțiile post-factum ale instituțiilor
Aspectul cel mai important este modul cum a reacționat în special Biserica Ortodoxă, dar și Universitatea din București. S-au delimitat pur și simplu de cineva pe care l-au promovat până acum în funcții importante. Într-un mod rigid și inuman pe probleme care țin tocmai de latura umană. Există o mult mai mare grijă față de reacțiile „publicului” decât pentru subiectul în sine. Aceste atitudini trădează o viciere mult mai profundă și instituționalizată.
Biserica a reacționat până acum doar prin purtătorul ei de cuvânt în cadrul ședinței CNA, care s-a detașat „radical de absolut toate” afirmațiile. Pe propriul site oficial, Basilica.ro, nu a apărut nici o luare de atitudine.
Ar fi necesar să vedem, în primul rând, dacă este normal să intervină o astfel de detașare și ce presupune ea. E corect să fie abandonat un om de-al tău la prima abatere nu foarte gravă? Ce semnal transmite? S-a mai întâmplat o dată acest lucru, cu Părintele Daniel Corogeanu, în celebrul caz Tanacu, atunci când chiar Sinodul BOR a afirmat că exorcismele nu sunt o practică a Bisericii. Și rezultatul a fost închisoarea pentru cel în cauză. Oare Biserica Ortodoxă nu este un trup cu o inimă, cu o grijă pentru oile sale? Este doar o instituție hâdă și dură, legalistă și inertă? Nu poate manifesta înțelegere și preocupare părintească, să-și asume greșelile mădularelor sale? Să le corecteze cum se cuvine?
În plus, astăzi este vizibil un atac tot mai concertat asupra credinței creștine și chiar a instituției Bisericii Ortodoxe. Ar fi normal să existe o rezistență mărturisitoare, nu o conformare lașă. Tema nu ține doar de CNA, ci este mai largă și tocmai asta se vizează prin sancțiunea administrată. Lovitura de imagine ar trebui să fie mai importantă decât o eventuală amendă. Mai concret, Patriarhia, în chiar ograda căreia s-au petrecut „evenimentele”, ar trebui să reacționeze, să aibă mai multă viață, să-și asume rolul marginalizat al lui Hristos. Da, Dumnezeu a fost răstignit, batjocorit și asta este și calea următorilor Săi pentru a-și dobândi sufletele. Dar ne-am obișnuit cu delăsarea din vremea comunistă, care este generalizată astăzi. Nu este de mirare că tot mai mulți se depărtează de Biserică pentru că se simt respinși, priviți de sus, fără înțelegere. Dincolo de cei care au pretenții exagerate de la oamenii Bisericii, ea ar trebui să fie mai implicată, mai umană, dacă nu chiar duhovnicească și cu iubire jertfelnică.
Despre Universitatea București se pot spune cam
aceleași lucruri. După ce validează manifestări precum decernarea
titlului Doctor Honoris Causa unui profesor ce susține infanticidul, pentru
a da doar un exemplu, acum reacționează prin delimitare promptă. Măcar de-ar fi
consecventă și ar condamna mai degrabă promovarea uciderii și abia apoi unele
afirmații vinovate.
Din păcate, probabil că Părintele se îndreaptă spre o excludere meritată din funcțiile sale prin insistența greșită pe ideile proprii, instrumentate mai departe de Hotnews. Deja reapar acuzațiile de „Ev Mediu” din partea celor „civilizați” și „instruiți” în patimi. Sesizarea propriilor greșeli ar fi mai potrivită și chiar recunoașterea lor în locul îndărătniciei pe aceeași direcție. Se pot face anumite demarcări și punctate anumite aspecte, însă prin acceptarea erorilor de abordare și a scuzelor corespunzătoare.
Scopul nostru nu este și nu trebuie să fie acela de
a alimenta și extinde focul deja aprins, dar ar trebui stins cum se cuvine și
în toată anvergura lui, nu doar printr-o spălare pe mâini.