Răspunsul recent al Patriarhiei Române la apelul ambasadorului ucrainean de a recunoaște așa-zisa Biserică autocefală a Ucrainei este unul categoric și apăsat. Poate că o poziționare fără reproș ar fi trebuit să conțină condamnarea acțiunilor fanariote și a structurii din Ucraina.
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Cazul scoaterii din scaun a Mitropolitului Tihic va fi analizat luna viitoare (iulie) de către Patriarhia Ecumenică și o soluționare definitivă se așteaptă a fi luată de Sinodul cipriot în august. Pr. Teodor Zisis a făcut o analiză video pe subiect în ansamblu.
Dacă este să prăznuim cum se cuvine pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, aceasta o facem prin lupta împotriva ereziilor și neregulilor din ziua de astăzi precum au făcut aceia. Păstrarea credinței primite de la ei presupune și fuga de neghina pierzătoare a ereziilor și păcatelor ce subminează unitatea și sfințenia Bisericii.
Mărturisirea Mitropolitului Tihic și poziția pe care o va lua este un moment important, dar și o devoalare a duhului prigonitor al ierarhiei. Iar încercarea nu este doar pentru el, ci se dorește un pumn în gură oricărui cleric sau mirean care se va opune ecumenismului.
Ori, ceea ce lumea înțelege astăzi prin „trezirea în conștiință” este cu totul altfel experiat și prezentat în mediul suveranist, departe de sensul autentic și de destinul hristic al omului. Cum ar putea cineva să fie „trezit în conștiință” dacă nu urmează Evangheliei lui Hristos, sau nu împlinește poruncile lui Dumnezeu și nu trăiește viața Bisericii?
Faptele de homosexualitate în rândul ierarhiei superioare a Patriarhiei noastre ies la suprafață în ultima vreme. Consider că trebuie înfruntate nu prin ascunderea lor, ci delimitat de ele cu tact pentru că sunt fățișe, nu ascunse.
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință.
Mărturisirea prin oprirea pomenirii este o necesitate în momentul de față. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Este util a puncta că: 1. dogmele nu sunt teoretizări raționale, ci cugetări sfinte în care este ascuns Dumnezeu, 2. deformarea învățăturii de credință stă în strânsă legătură cu îmbolnăvirea sufletească, 3. morala fără de Dumnezeu nu este mântuitoare și 4. abaterea de la dreapta credință este capitală și a fost mereu sancționată prin excluderea din Biserică.