5 ani de la Sinodul din Creta. O apostazie nedepășită, în plină desfășurare

Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.

Imagine: Zâmbetul inimii (Aparențele pot fi înșelătoare)

Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.

BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință

Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:

Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.

În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.

Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță

O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.

„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.

Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.

Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.

Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta

Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.

Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.

Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.

Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.

Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor

Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.

Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.

Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților

Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.

Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.

Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.

Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.

Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.

A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?

Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.

Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.

Fenomenul contraproductiv al îngrădiților

De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.

Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.

În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.

Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii

Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.

Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.

Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.

Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.

Nu trebuie să uităm și planurile cât se poate de manifeste ale Patriarhiei Ecumenice de a organiza un Sinod împreună cu catolicii în 2025 și a ajunge la o unire cu aceștia în privința calendarului, dar și euharistică.

Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.

Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.

Ortodoxia dăinuie prin mărturisire și trezvie. Câteva răspunsuri la confuziile perpetuate de Părintele Calistrat (Chifan)

Trădarea credinței se lucrează astăzi îndeosebi prin conducătorii bisericești, iar oamenilor de rând li se blochează contra-reacția, ei trebuie doar să fie înrolați. Însă există și preoți care consolidează direcția oficială prin discursul la firul ierbii, în termeni colocviali, pentru credinciosul de rând. Unul din ei este Părintele Calistrat (Chifan), care promovează o credință indiferentă și confuză, băbească sub masca respectării și păstrării tradiției, descrisă ca Ceaslov, Psaltire, Liturghier, rânduială.

Dar credința dreaptă a fost păstrată prin trăire curată și vigilentă și prin apărarea mărturisirii ortodoxe cu acrivie. A fost nevoie de precizări și distincții dogmatice, de formule clare, dezbateri și controverse pentru a păstra adevărul curat de orice infestare. Nu merge să luăm lucrurile în ușor. De aceea îmi propun să formulez aici câteva răspunsuri la cele afirmate de Părintele Calistrat într-o filmare recentă în direct cu titlul Un răspuns clar la toate acuzele legate de cip-uri, ecumenism, masonerie și multe altele, care o emisiune dintr-un ciclu regulat, săptămânal.

După cum reiese și din titlu, s-a dorit a fi dat un răspuns clar celor care îl acuză, fără a fi precizați cine sunt respectivii. În această situație ar fi trebuit să lămurească problematicile, nu doar să intre într-o polemică fără interlocutor. Problematica nepomenirii și a cipurilor este destul de complexă, s-a scris mult despre asta, s-au dezbătut aspecte importante și, de aceea, s-ar fi cuvenit o replică pe măsură, clară. Din păcate, nu pare să fi fost vorba despre așa ceva.

Subiectul întreruperii pomenirii

În primul rând, trebuie precizat că prin „nepomenire” se înțelege întreruperea pomenirii. Nu e ca și cum ne rupem arbitrar de episcop sau nu mai pomenim pe nimeni la slujbe, ci se rupe comuniunea liturgică cu arhiereul locului pentru erezia ecumenistă pe care o propovăduiește.

Părintele afirmă pe acest subiect: „Spune Pavel clar: cei ce vă despart de Biserică sau vă rup de ierarhie sunt ai demonului. Că nu există ierarhie fără Biserică și unde este Biserica este și Hristos și unde este Hristos este și episcopul, unde este episcopul este și chipul văzut al lui Hristos… spun ce spune Hristos: Legea pune arhierei oameni nevrednici” (min. 17:30).

În primul rând, Apostolul Pavel nu a susținut așa ceva. Există în Scriptură multe alte citate care spun chiar contrariul. Spre exemplu, Sf. Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7). Deci ascultarea se bazează pe corectitudinea credinței lor. Chiar și Mântuitorul ne cere să luăm aminte la proorocii și hristoșii mincinoși (Mc. 13:22), să ne păzim de ei. Toți apostolii au îndemnat să fugim de cei care au învățături străine.

În al doilea rând, nimeni nu îndeamnă să ieșim din Biserică, ci să nu acceptăm în sânul ei o erezie, anume ecumenismul. Distanțare de preoții care o propovăduiesc este bună și nu înseamnă rupere de Biserică. Da, există unele exagerări ale celor care nu vor să meargă la slujbele unde este pomenit episcopul, chiar dacă preotul este bun; aceștia fac un mare deserviciu și dau apă la moară unor astfel de acuze. Totuși aceste atitudini nu reprezintă principiul nepomenirii, care ar fi trebuit avut în vedere.

Cât despre argumentarea că unde este episcopul, acolo este și chipul văzut al lui Hristos, este foarte precară. Domnul este în Biserica Ortodoxă, dar nu lucrează pur și simplu spre mântuire prin orice cleric. Nu e vorba de Taine, ci de a da îndrumări corecte.

În fine, nicăieri în Scriptură nu se spune că Legea pune arhierei oameni nevrednici, cu atât mai puțin Hristos nu afirmă asta. Apostolul Pavel spune că „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni… El poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evr. 5: 1-2). Nicidecum asta nu înseamnă că putem urma pe arhiereii netrebnici și să fim fără de vină.

Sinodul din Creta

Oamenii au fost învățați că de la Creta s-au vândut toate dogmele, s-au vândut toate adevărurile… tot circul ăsta a pornit de aici: că s-a folosit termenul de biserici. Nu există biserici, există culte sau confesiuni. Una singură este sfântă, sobornicească și apostolească Biserică… Noi nu stăm să jignim celelalte confesiuni pentru că ele sunt realități ale spațiului aparent (min. 18:35) Acolo, la ședințele de la Sinodul din Creta, s-a spus că „celelalte biserici”. Termenul este greșit a folosi mai multe biserici sub ce formă, că Hristos n-a întemeiat o mie de biserici, a întemeiat o singură Biserică la Crucea Învierii Sale, când a curs sânge și apă, Euharistie și Botez. (min. 36:05) La Sinodul de la Creta s-au discutat probleme administrative, nicidecum dogmatice sau canonice, nimeni n-a schimbat Crezul, n-a schimbat Liturghia. (min. 38:15)

La acel Sinod tâlhăresc a existat o abordare dogmatică în cel puțin un document, cel legat de relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Așadar, în ciuda pretențiilor că nu au fost atinse subiecte dogmatice, problematica ecleziologiei a fost pusă în discuție. Iar aici este vorba de un punct din Crez, cel legat de Biserica una, sfântă.

Implicațiile recunoașterii false că celelalte erezii formează Biserica lui Hristos sunt imense. Se produce o bulversare a adevărului de credință, a crezului ortodox. Așa că, în termenii credinciosului de rând, se poate spune că „s-au vândut toate dogmele”, nu e nici o exagerare.

Pe de o parte, chiar Părintele Calistrat recunoaște că e greșit faptul că a fost folosit termenul de biserici, dar îl apără spunând că „nu stăm să jignim celelalte confesiuni”. A spune adevărul despre noi ca Biserică nu este nici o jignire, cu atât mai puțin la adresa altora. Chiar și a-i numi eretici nu e un lucru rău, ci necesar. Așa au procedat Apostolii și toți Sfinții Părinți. Nu se poate renunța la această regulă sfântă din politețe. Altfel ajunge la contradicție, echivoc și confuzie.

Trădarea episcopilor în Creta

Eu n-am văzut vreun episcop să spună că există un alt adevăr de credință decât cel lăsat de Hristos. Că s-au angajat în acest Consiliu Ecumenic, trebuie să facă așa cum a făcut acel episcop de laudă, de cinste și demnitate, Mitropolitul Craiovei, a scris foarte frumos în procesul verbal: Cred întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică (Ortodoxă) și a semnat. A arătat că păstrează adevărul de credință chiar dacă a fost prezent la acea întrunire administrativă sau ce a fost ea. (min. 39:05)

Este adevărat că majoritatea episcopilor români nu s-au dezis de învățătura dogmatică ortodoxă deschis. Însă recunosc și Sinodul din Creta drept bun, ceea ce este o contradicție. Care este crezul lor? În plus de asta, există multe situații în care BOR a participat la manifestări ecumeniste sau a făcut declarații de factură ecumenistă. Există suficiente exemple la care Sinodul nostru nu a reacționat, nu s-a dezis de ele. Nu degeaba există temerea că se trădează credința, ci pentru că există multe fapte, nu doar documente scrise. Textele din Creta sunt doar pecetluirea demersurilor practice. Cât privește semnătura IPS Irineu, ea nu transmite un mesaj clar, ci mai mult o îngrijorare, care tocmai trădează carențele acelei semnături puse pe un text neortodox.

Ecumenismul și CMB

Acest ecumenism a apărut ca un fel de mișcare mondială. Și, bineînțeles, cel care a sesizat periculozitatea a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală (care s-a întâlnit la Adunările ecumeniste cu papa Ioan Paul al II-lea)… La început acest Consiliu (al „Bisericilor”) a avut ideea de a nu se omorî (jigni) oamenii între ei… (min. 33:35)

A spune că cel care a sesizat răul ecumenismului a fost tocmai Mitropolitul Antonie Plămădeală denotă cel puțin ignoranță. Cum să fie trecut cu vederea Sf. Iustin Popovici, Sf. Paisie Aghioritul, Părintele Stăniloae și mulți alți Părinți contemporani? Asta pe lângă faptul că Mitropolitul în cauză chiar nu a luptat cu această erezie frontal.

Ecumenismul nu a apărut pentru a se înțelege oamenii între ei, ci pentru a uni credințele protestante. De la început a avut o idee malefică, de relativizare și chiar un scop politic. CMB nu este o organizație indiferentă, ci nocivă, întemeiată pe idei neortodoxe. Adunările sale periodice sunt un sincretism total religios. Nu putem fi indiferenți că suntem membri în acest Consiliu eretic.

Căsătoriile mixte

O problemă în care trebuie mai multă acrivie este problematica căsătoriilor mixte, unde la Sf. Ioan Gură de Aur scrie clar că mirii trebuie să fie de aceeași confesiune. … Tu, ca femeie, dacă ți-ai luat bărbat de altă confesiune, asumă-ți riscul și ascultă de bărbatul tău, cum spune Scriptura, și fii supusă bărbatului tău; dacă te lasă să-ți păstrezi religia e foarte bine. Iar dacă ți-ai luat soț ortodox tu, femeie de altă religie, la fel asumă-ți răspunderea și femeia să te asculte pe tine și să țină dreapta credință pentru că ești cap al femeii. (min. 40:00) În rest, când vii să-mi spui că eu trebuie să te cunun pe tine… Du-te și fă-ți cununia civilă și să ai actul de stat ca să ai copii legitimi… păstrați-vă religia dacă nu puteți renunța, iar dacă veți ajunge la bătrânețe la o concluzie, veți vedea voi, fie de-a stânga, fie de-a dreapta. Și atunci, la nevoie, veți face și cununia religioasă. Sau, dacă n-ați putut-o face, cel puțin trăiți în curățenie, ca să intrați curați în împărăția lui Dumnezeu și fiecare în rândul cetei sale, în religia în care crede el că i-a fost perfecțiunea pe care a păstrat-o și a menținut-o. Dar nu mă obliga pe mine să te cunun eu mixt. (min. 41:15)

Deși trebuie, într-adevăr, acrivie pe acest subiect, tocmai aceasta lipsește spusele Părintelui. Rigoarea ar cere atenție deosebită la cununiile mixte, nu relativizarea de mai sus.

Scriptura nu spune nicăieri ca cel sau cea care și-a luat soț de altă religie să-și asume riscul și să asculte de partea necredincioasă orice ar fi. Dimpotrivă, Apostolul Pavel dă un sfat personal, recunoaște că nu e o poruncă de la Domnul, ci îndeamnă: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase” (1Cor. 7:12). Însă aceasta nu se referă la cei necăsătoriți și credincioși, ci la un om care s-a convertit la creștinism fiind deja căsătorit, după cum lasă să se înțeleagă asta câteva versete mai jos: „aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble” (1Cor. 7: 17). Această interpretare este întărită și de canonul 72 trulan, care interzice căsătoria cu eretici și chiar poruncește să fie desfăcută o astfel de cununie dacă s-ar fi făcut.

Este bine că nu acceptă cununiile mixte religioase, dar afirmația că se poate intra în împărăția lui Dumnezeu trăind în curățenie într-o căsătorie mixtă civilă este cel puțin riscantă. Alegerea soțului nu este o banalitate și nici credința pe care se întemeiază o astfel de uniune. Biserica nu forțează pe nimeni, dar nici nu poate face pe placul tuturor, admițând să legalizeze necredința cuiva.

Rigoarea mântuirii în Biserica Ortodoxă

Nu sunt ecumenist, nu susțin ecumenismul, nu voi blama niciodată problemele de genul acesta (Sinodul din Creta), nu le-am organizat eu, dar pe credincioșii mei i-am învățat un singur lucru: fraților, țineți-vă de duhovnic, de altar, de Biserica Ortodoxă, de Scriptură, Psaltire și Ceaslov, nu umblați aiurea. (min. 43:45) Prefer să fiu înșelat în ograda Bisericii, și nu pe coclauri cu talibanii care caută Biserică fără ierarhie, fără ascultare, fără rânduială, fără disciplină. (min. 52:30) Frate, ce-a spus Hristos? Porțile iadului nu vor birui Biserica în veacul veacului; căutați împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă. Restul sunt povești… nu voi ieși din Biserica lui Hristos. (min. 56:20)

Viziunea aceasta triumfalistă nu este proprie Ortodoxiei. Ea nu dăinuie și nu biruiește porțile iadului de la sine, ci cu jertfă, cu atenție, cu osteneală. Nu are valoare prin formalismul ei, prin ziduri, slujbe, cărți, ritualuri, ci prin duhul și credința care le animă. Cei care caută adevărul nu sunt talibani, ci credincioși autentici, devotați lui Hristos. Biserica este stâlp și temelie a adevărului (1Tim. 3:15), este trup viu al lui Hristos, nu organizație moartă. Este o amăgire să credem că ne mântuim prin simpla apartenență indiferentă la Ortodoxie, că nu suntem în primejdie să ne pierdem sufletul chiar și în Biserică. Pur și simplu acesta nu este duhul evanghelic, ci cel mult o literă moartă, care ucide sufletește (2Cor. 3:6).

Închinarea în spațiile altor confesiuni

Întrebare: Sunt ortodox, dar mă simt mai bine când mă închin într-o biserică catolică. Răspuns: Depinde la ce se închină; dacă se închină la o icoană a Maicii Domnului nu e nici un păcat; dacă se închină la o icoană a Mântuitorului nu e nici un păcat; dacă zice un Paraclis nu e nici un păcat, dacă-și face crucea dreaptă, ortodoxă, nu e nici un păcat; dacă stă acolo și meditează în casa Domnului, nu e nici un păcat. Dar, dacă se duce și se spovedește la ei și se împărtășește la ei, atunci să vorbească cu cardinalul de acolo și să se țină de „Biserica” Catolică… Și eu m-am închinat în diverse biserici catolice și toate sunt închinate lui Dumnezeu, Care nu este catolic; Dumnezeu este Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului. Chiar și într-o moschee e valabil același lucru. (min. 1:15:30)

Aceste cuvinte sunt dezarmante. Aproape că nu mai merită comentarii. Cum să fie bisericile catolice închinate lui Dumnezeu în sensul adevărat al cuvântului? Sau moscheile musulmane. Nu putem folosi simboluri și elemente de cult străine pentru a ne închina lui Dumnezeu în mod ortodox, curat. Pentru a evita orice dubiu, canonul 65 apostolic interzice rugăciunea în sinagogi sau în lăcașurile ereticilor.

Curajul mărturisirii pus sub semnul întrebării

Eu, înainte de a lua o decizie (a întreruperii pomenirii), aș face așa: Doamne, dă-mi un semn din cer dacă-i bine ce gândesc eu. (min. 57:20)

Nu toți avem măsura aceasta să primim semne de la Dumnezeu. În plus, nu asta ne cere Domnul, ci să împlinim legea Lui. Cel necredincios nu e convins nici dacă ar învia morții, după cum face referire chiar și Părintele Calistrat în această emisiune la pilda bogatului nemilostiv. Important este a păzi poruncile lui Dumnezeu și legea bisericească. În acest sens, nu avem nevoie neapărată de descoperiri din cer, ci să citim corect. Ei bine, în emisiunea în discuție nu a fost nici o referire la canonul 15 I-II, care permite și laudă întreruperea pomenirii. Atunci cum să fie corectă ridicarea așa de sus a exigențelor, încât să avem nevoie de semne de sus, când ignorăm canoanele și nu vedem abaterile evidente ecumeniste?

Problema cipurilor

Povestea cu cipurile este un curent al Mănăstirii Petru Vodă în vremea când Părintele Iustin trăia, spre finalul vieții lui. (min. 2:50)

Adevărul este că s-a discutat acest subiect cu mult înainte chiar și de Părintele Iustin. Ultimii săi ani din viață au constituit apogeul cu ocazia introducerii pașapoartelor cu cip. Însă a fost și Sf. Paisie Aghioritul unul din cei care s-au luptat mult pe această temă. Există multe hotărâri sinodale ale Bisericilor Locale pe subiectul cipurilor. Deci nu este o noutate și nici ceva de ignorat.

Nu am găsit menționată în Sfânta Scriptură problema cipurilor, cuvântul cip nu l-am găsit. (min. 3:20)

Problema cipurilor este diferită de cuvântul cip. Ea se găsește în Scriptură, în Apocalipsă, dar nu și termenul în sine. Pecetea antihristică aduce foarte mult cu cipurile de astăzi. Nimeni nu a spus serios că cipurile sunt pecetea, dar există o problematizare în jurul lor pentru că reprezintă o intruziune gravă în libertatea individuală. Trebuie să fim în stare să discernem „semnele vremurilor” (Mt. 16:3), iar îndosarierea electronică este sau cel puțin pare a fi unul din acestea. Sunt prea multe implicații morale, religioase, sociale în controlul digital pentru a fi ignorate.

Pe de altă parte, este adevărat că așa trebuie să fie și lepădarea de Hristos: Te lepezi de Hristos, de harul Duhului Sfânt și de toată lucrarea Lui? Nu mă lepăd… Restul sunt povești (min. 10:28).

Observații generale. Contradicții

Dincolo de afirmațiile punctuale, o carență importantă este folosirea unor referințe exacte, care ar trebui și precizate. Cu toate că acuză pe ăștia care dau tot timpul citate din Sfinții Părinți fără nume, fără pagină, fără capitol… (min. 31:50), Părintele însuși face trimiteri imprecise și chiar greșite, după cum s-a văzut mai sus. Seriozitatea este o provocare care ar trebui asumată, să fie dezbătut subiectul nepomenirii, ecumenismului și al cipurilor în mod corespunzător, clar și cu argumente solide.

Se remarcă o predilecție spre Sfânta Scriptură și ignorarea scrierilor patristice și a canoanelor bisericești care aduce mult cu doctrina protestantă sola Scriptura. Nu poate fi catalogată drept greșită întreruperea pomenirii pentru că nu este menționată în Biblie, spre exemplu.

Iar un alt dubiu este ridicat de faptul că există multe contradicții în afirmațiile făcute în interviu. Pe de o parte Biserica este una, pe de alta nu-i jignim pe eretici, ci îi numim biserici. Sinodul a greșit, dar nu este rău. Se inflamează asupra mirenilor care-l apostrofează obraznic, dar le răspunde în doi peri și chiar zeflemitor. Această dublă măsură nu poate convinge cu adevărat.

Concluzie

Poziția Părintelui Calistrat este tipică pentru majoritatea conducătorilor bisericești români de astăzi. Se caracterizează prin lipsa de angajare într-un dialog real, cu provocările care intervin, pledează pentru o Biserică pur formală, în care credincioșii să se țină de ierarhie pur și simplu, indiferent de onestitatea acesteia. Se adresează oamenilor simpli, fără cunoștințe teologice de bază, care pot fi păcăliți de forma discursului, dar fără să-și dea seama de lipsa pe fond a argumentelor.

Adevărata provocare este cea în fața morții și a iadului, care caută să înghită Biserica, nu în fața celor care dărâmă zidurile ei. Poate n-or fi mulți cei care au preocupări serioase despre aceste subiecte și care nu se mulțumesc cu discursuri lozincarde, dar poate se găsește câte cineva care să înțeleagă profunzimea acestor probleme. Și poate chiar poate avea loc o discuție și o problematizare serioasă pe aceste teme fierbinți.

Paguba produsă prin confuziile în materie de credință nu este de ignorat, de aceea scopul este de a cultiva și câștiga inimi credincioase sau care măcar se tem de pierderea propriului lor suflet și sunt interesate să-l mântuiască.

https://youtu.be/GTtEiRXK5sI
Translate page >>