Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

Biserică goală din America

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?

De ce publicăm articole despre minuni și binefaceri ale sfinților?

La momentul în care am hotărât structura vizuală a sitului, îmi era clar că partea de jos a sitului va fi rezervată secţiunii „Minuni” în care ne-am propus să publicăm mărturii despre binefacerile ce ne sunt mijlocite de sfinţi. Partea de jos reprezentând temelia, mărturiile personale despre ajutorul sfinţilor, în rândul cărora includem şi ideile de bază ale proiectului theodosie.ro.

Vorbind din experienţa proprie, dau şi eu mărturie despre imensa bucurie prilejuită de întoarcerea la credinţă şi, aparte, despre bucuria de a avea parte de prietenia sfinţilor.

Sunt lucruri greu de cuprins şi de înţeles pentru cei care nu au credinţă. Sunt practic imposibil de explicat în cuvinte. Străduindu-mă să scriu acest text, mult amânat, am cerut gând uşor de înţeles de către cei necredincioşi şi, întrucât raiul, paradisul, este un element simbolic însuşit şi de credincioşi şi de cei necredincioşi laolaltă, cred că o bună descriere de lucru pentru rai ar fi locul unde se revarsă nemijlocit prietenia sfinţilor.

Sunt puţini cei care au parte în această viaţă de bucuria de a fi un prieten adevărat pentru altcineva, de a te apropia sufleteşte de temerile, încercările şi neputinţele celui drag. Dar chiar şi un efort de imaginaţie ne aduce mai aproape de înţelegerea legăturii care se naşte între persoana credincioasă şi sfântul sau sfânta faţă de care avem evlavie, căci aşa cum noi ne străduim să fim prieteni cât mai buni, cât mai prezenţi în ajutorul şi folosul celui drag, întocmai sfinţii se apropie de sufletele noastre.

Acum, ar mai fi nevoie de o precizare privind minunile mijlocite de sfinţi în vieţile noastre. Cultura modernă a creat un fals orizont de aşteptare pentru miracole paranormale care fascinează şi şochează în egală măsură. Deşi creştinismul nu duce deloc lipsă de astfel de minuni mai presus de fire, care reîntorc la credinţă suflete demult împietrite, totuşi, depăşind această etapă iniţială a convertiţilor pe calea minunilor dumnezeieşti, ceea ce bucură şi ne face cu adevărat să pregustăm raiul în această viaţă sunt binefacerile curente, continue, anticipatorii, pe care le aduc sfinţii în vieţile noastre.

În acest sens, fac trimitere la cele patru articole deja publicate pe situl nostru:

1. Articolul S-a intensificat truda duhovnicească este o mărturie a unei profesoare de religie care a observat lucarea Cuvioasei Parascheva în viaţa unei eleve şi în familia acesteia, în contextul îmbolnăvirii fratelui elevei sale. Acest tip de binefacere este probabil cel mai răspândit pentru că puţine lucruri ne întorc spre rugăciune şi credinţă aşa cum o fac problemele de sănătate şi neputinţa obiectivă a medicilor. Pe de altă parte, pe cât de mare este ajutorul pe care îl simţim în vieţile noastre, pe atât de uşor poate fi negat de către cel necredincios sau sceptic. Faptul că mărturia vine din partea cuiva din exteriorul acelei familii nu aduce mărturiei o greutate în plus de vreme ce este vorba despre o profesoară de religie iar evenimentele în sine, parcă nu au greutatea obiectivă a unor împrejurări miraculoase. Cu toate acestea, persoana care dă mărturie aşa a resimţit aceste împrejurări: ca pe o intervenţie clară a Cuvioasei în viaţa acestei familii.

2. Însă iată că în articolul A doua şansă la viaţă găsim o mărturie personală din partea cuiva care s-a şi aflat în comă, care se afla în pragul morţii atunci când Cuvioasa Parascheva a răspuns rugăciunilor celor dragi. Este vorba despre un accident rutier şi o perioadă lungă de convalescenţă şi, de data aceasta, avem chiar mărturia directă a celui suferind care atribuie Cuvioasei Parascheva evoluţia fericită a tramei sale, mărturie care nu este a unei persoane din afara familiei.

3. Mai departe, aflăm o mărturie din partea unui medic aflat într-o ipostază dublă, de doctor şi de soţie. În articolul Idei, putere, hotărâre descoperim mărturia unui cadru medical care se confruntă cu boala persoanei dragi, dar şi cu o împietrire sufletească comună, pe care o depăşeşte cu ajutorul Cuvioasei. Oare nu ştia un medic cum evoluează post-operatoriu o anumită afecţiune? Oare nu chiar medicul ar fi fost prima persoană care să infirme intervenţia divină într-o atare situaţie? Dar iată că despre miracolul intervenţiei Cuvioasei Parascheva vorbeşte chiar cel care a primit resurse sufleteşti, limpezime minţii, gândul de folos.

Adesea acesta este ajutorul cel mai limpede simţit de credincioşi, pentru că fiecare îşi cunoaşte propriile puteri sufleteşti, resursele intelectuale sau emoţionale pe care le are la dispoziţie într-un moment sau altul al vieţii. Resursele „nebănuite” de putere pe care cei necredincioşi le descoperă în propriul suflet atunci când sunt confruntaţi cu probleme grele sunt, ne pare rău să deconspirăm, destul de „bănuite” de către cei ortodocşi. Oricine este liber să creadă că propria sa persoană dispune de însuşiri ascunse, pe care le poate accesa în caz de nevoie însă, în viaţă, există evenimente atât de zguduitoare, încercări atât de grele, încât cei care au o trezvie minimă, o sinceritate simplă a sufletului, de cele mai multe ori se întorc la credinţă.

4. Astfel este exemplul descris în articolul Vindecare de îndoială unde o persoană necredincioasă descrie un astfel de ajutor, de fond, în propria viaţă. Nu vorbim despre un miracol propriu-zis ci despre o împreună lucrare spre folos sufletesc. Nu este vorba despre un happy-ending, despre un „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” astfel cum ne-am fi aşteptat de la o intervenţie divină. Observăm însă că este vorba despre o viaţă care era depărată de Dumnezeu şi care astăzi este convinsă de ajutorul primit prin grija Cuvioasei Parascheva. Este îndeobşte recunoscut că suferinţele sufleteşti sunt mai debilitante decât cele fizice, decât cele determinate de boală sau traumă. Dar suferinţele descrise în puţine cuvinte în această mărturie sunt dintre cele mai grozave, căci nu degeaba se spune că poţi muri din cauză de inimă rănită. Cu adevărat persoane care s-au aflat în situaţii asemănătoare înţeleg pe deplin întinderea ajutorului primit astfel încât o viaţă întunecată, neagră, fără speranţă, să fie întoarsă la lumină.

Toate aceste mărturii, şi cele pe care le vom publica în continuare pe situl nostru, se îndepărtează clar de modelul de fascinaţie miraculoasă predominant în spaţiul public al zilelor noastre. În fapt, minunile şi binefacerile sfinţilor sunt mai cu seamă de forma unei apropieri şi însoţiri continue a credinciosului prin viaţă, sunt adânc „personalizate” pentru nevoile sufleteşti ale persoanei credincioase, sunt tainice şi creează o formă specifică de intimitate sufletească între credincios şi sfântul faţă de care avem evlavie.

Şi, fără îndoială, această relaţie reprezintă un tezaur sufletesc al celui ce trăieşte o astfel de relaţie, o pricină de încredere nestrămutată în ajutorul Domnului în încercările şi suferinţele vieţii, pe care suntem chemaţi să le purtăm cu bucurie.

ENCICLICA Sf. FOTIE către Patriarhii Orientali (867)

Cronologic, primele disensiuni între Apus (latini) și Răsărit (bizantini) au apărut pe vremea Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Acesta a avut un rol providențial în acest conflict, care totuși și-a urmat cursul și a dus la împărțirea lumii creștine în ortodocși și catolici odată cu despărțirea formală de la 1054, când au fost aruncate anateme reciproce. Redăm aici un document valoros în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, publicat în revista Studii Teologice, an. I, 1930, nr. 2, p. 56-76. Textul a fost puțin diortosit la limbajul actual. El este precedat de o introducere a traducătorului.


Introducere

Convertiţi la creştinism de către bizantini la 864-865, bulgarii aveau să ţină bisericeşte de Constantinopol. Teama lor că această dependenţă ar putea să aducă şi pe cea politică, a făcut pe regele Boris, botezat Mihail, să se întoarcă spre Apusul latin. La 866 se adresă şi Papei Nicolae I, şi împăratului Lu­dovic II (Germanicul), trimiţându-le ambasade, daruri şi epis­tole. De la Papă se cereau lămuriri privitoare la noua situaţie reli­gioasă a bulgarilor creştinaţi, misionari organizatori, episcopi şi un Patriarh naţional. Papa şi împăratul trimit bulgarilor cle­rici, cărţi, vase şi veșminte liturgice. Misiunea papală (epis­copii Paul de Populonia şi Formosus de Porto), sosind înaintea celei germane, o respinge pe aceasta la venire, rămânând să organizeze ea pe Bulgari bisericeşte, după instrucţiunile date de la Roma.

Nicolae I trimitea bulgarilor şi răspunsuri la întrebările ce-i făcuseră (Responsa ad consulta Bulgarorum, 106 cap., noiemb. 866; în Migne, P. L. 119, 978-1016; Μansi XV, 401-434). Aceste răspunsuri sunt un document preţios şi pentru starea şi mentalitatea bulgarilor, şi pentru ideea ce latini îşi făceau şi ţineau să dea şi altora despre creştinismul oriental. Roma e ară­tată ca fără pată şi ca posesoare unică a creştinismului ade­vărat; bulgarii erau invitaţi să i se adreseze şi supună în ches­tiuni de credinţă. Biserica de Constantinopol nu e apostolică, Patriarhul de Constantinopol nu are autoritatea celorlalţi; după cel al Romei, urmează al Alexandriei. În locul codului bizantin al lui Iustinian, se trimitea bulgarilor codul lombard. Trimişii Papei fac ca preoţii greci aflaţi în misiune în Bulgaria să fie maltrataţi şi alungaţi, dispreţuiţi ca fiind căsătoriţi, mirungerea săvârşită de ei nesocotită şi repetată de episcopii latini. Bulgarilor li se impun dogma, ritul, disciplina latină, pentru a-i rupe cu totul de Constantinopol şi lega de Roma, care-şi lua astfel satisfacţie pentru pierderile teritoriale ce-i adusese iconoclastul Leon III Isaurul în secolul precedent.

Patriarhul de Constantinopol, care lăsase fără replică con­damnarea sa la Roma de către Nicolae I (863), răspunde la această nouă provocare cu energie, deschizând contra latinilor acea aspră polemică prelungită de la el până astăzi. În anul 867, Fotie adresează Patriarhilor Orientali o Enciclică în care le arată purtarea latinilor în Bulgaria, jignirea adusă de ei creşti­nismului ortodox, inovaţiile lor în doctrină, cult şi disciplină şi-i invită la un mare Sinod, care avea să se ţină la Constanti­nopol, şi să se pronunţe asupra celor denunţate. Sinodul s’a ţinut în adevăr în vara 867 şi a anatematizat pe Papa. Era un mare pas spre schismă.

Enciclica Iui Fotie de la 867 e primul act în care se face din partea orientalilor procesul inovaţiilor latine. Ea are ca atare o importanţă deosebită pentru istoria raporturilor dintre cele două Biserici. Făcută de actualitate şi în secolele următoare, în momente de agravare a situaţiei interconfesionale, ea a de­venit baza teoretică a schismei. Cu ea începe edictul sinodal de condamnare a latinilor dat de Mihail Cerularie în urma celeilalte provocări jignitoare, a cardinalului Humbert (16 iulie 1054). Pentru importanţa ei, o dăm aci în traducere adnotată. Se va putea vedea astfel tensiunea pe care a creat-o şi preferinţa cu care polemiştii greci posteriori au împrumutat argumente din ea.

Textul enciclicei se găseşte în: Richardus Montacutius (episc. de Norwich). Φωτίου Πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως ἐπιστολαί, Londini 1651, ep. 2, p. 47-61 (p. 62-64 note); Migne, P. G. 102, ep. XIII, col. 721-741 (după ediţia lui Montacutius); Τόμος χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 17-25 ; Ί. Βαλλέττας, Φω­τίου ἐπιστολαί, Londra 1864, No. 4, 165-181; Νεκταρίου Μητρο­πολίτου ΙΙενταπόλεως, Μελέτη ἱστορικὴ περὶ τῶν αἰτίων τοῦ σχί­σματος tom. I. Atena, 1911, p. 243-256.

În traducerea latină cu lacune (a lui Fridericus Metius) după doi codici defectuoşi, la Baronius, Annales eccles., t. X, Antverpiae 1603, ad. ann. 863, p. 250, C- 255 A (epistola circularis Photii). Rezumat la J. Hergenrdiher, Photius, Patriarch von Constantinopel. Sein Leben, seine Schriften und das griechische Schisma, Regensburg, vol. I, 1867, p. 642-648; Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, tom. IV, I (Paris 1911) p. 414-446. Enciclica a fost tradusă şi în româneşte de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore IV şi tipărită la Buzău 1832: A lui Fotie patriarhul Constantinopolii epistolie de obşte cătră scaunele arhieraticeşti ale răsăritului… Traducerea e literală şi corectă. Cu lacune, care provin probabil din vreo traducere străină făcută după cea latină, enciclica se găseşte şi în teza de licenţă a Pr. G. Georgescu, Fotius, Bucureşti 1895, p. 76 sq. Traducerea de faţă e făcută după textul din Migne. Cu interpretarea istorică şi explicaţiile cuvenite, ea a format obiectul unor lucrări de seminar cu studenţi an II (1927-28).

* * *

Epistolă enciclică

către scaunele arhiereşti din Răsărit, adică al Alexandriei şi celelalte, în care se arată dezlegarea unor chestiuni şi că nu trebuie zis că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul, ci numai de la Tatăl[1]

1. Deci[2] nu era sătul de rele cel viclean, după cum se pare, şi nici nu a sfârşit născocirile şi uneltirile, pe care dintru început a plănuit să le ridice contra nea­mului omenesc, ci prin nenumărate şi felurite înşelăciuni a atras pe om, încă înainte de venirea Domnului în trup, mânându-l spre fapte nepotrivite şi nelegiuite, prin care şi-a întins asupra lui stăpânirea cu toată puterea. Dar nici după aceea n’a încetat să lovească şi să atragă prin rătăciri şi amăgiri pe cei care îl ascultă. Şi iată de unde au ieşit atâţia Simoni, Marcioni, Montani, Mani şi tabăra de multe feluri a ereziilor, cea protivnică lui Dumnezeu. Iată de unde au ieşit Arie şi Ma;cedoniu şi Nestorie, Eutihie şi Dioscor şi tot restul cetei impietăţii, contra cărora s’au şi ţinut Sfintele şapte Sinoade Ecumenice şi s’au întrunit adunările locale ale sfinţilor bărbaţi purtători de Dumnezeu, care au smuls din rădăcină cu cuţitul Duhului Sfânt lăstarii cei răi şi au îngrijit ca lanul Bisericii să crească curat.

2. Dar acelea fiind înlăturate şi date tăcerii şi uitării, cei drept credincioşi[3] nutreau buna şi profunda speranţă că nu se vor mai găsi nicicând născocitori de nelegiuiri inovate, dintre toate cele încercate de cel rău, ale cărui planuri s’au întors contra lui; şi nici că se vor mai ivi apărători şi luptători pentru cele condamnate în Sinoade, pentru că, prin înfrângerea şi pedepsirea celor care le-au început, au fost înlăturați dinainte şi cei care ar fi încercat sa le urmeze. Şi cugetul cel dreptcredincios se baza liniştit pe aceste speranţe, şi mai ales în capitală, în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s’au săvârşit multe lucruri neaşteptate. Căci multe limbi, scuipându-şi spur­căciunea de mai înainte, s’au învăţat să slăvească îm­preună cu noi pe Ziditorul şi Creatorul comun al tutu­ror. Ca dintr’un loc înalt şi ridicat spre cer, dând la iveală capitala izvoarele ortodoxiei şi re vărsând şuvoaiele curate ale pietăţii până la marginile lumii, udând cu dog­mele, ca cu nişte fluvii, sufletele de până acolo, de mult timp uscate de aprinderea impietăţii sau a religiei ce şi-au făcut şi ajunse pustii şi neroditoare, după ce au primit totuşi ploaia cea mare a învăţăturii, arată îmbelşugat în roadă câmpul lui Hristos. Căci şi cei care trăiesc în Armenia, prinşi în nelegiuirea iacobiţilor şi semeţindu-se împotriva predicării celei drepte a ortodoxiei[4], de când s’a întrunit acel numeros şi Sfânt Sinod al Părinţilor noştri la Calcedon, ajutându-ne şi voi cu rugăciunile, s’au întărit ca să poată respinge acea îndelungată rătăcire[5]. Iar astăzi neamul armenilor slujeşte curat şi dreptcredincios cultului creş­tinilor, dezgustat, ca şi Biserica cato­lică[6], de Eutihie, de Sever şi de Dioscor şi de Petrii[7], aruncători cu pietre[8] contra ortodoxiei, şi de Iulian de Halicarnas[9] şi de toată împrăştierea lor cea mult rodi­toare, supunându-i pe aceştia la anateme şi la legături nedezlegate.

3. Dar şi neamul barbar şi vrăjmaş lui Hristos al bulgarilor la atâta blândeţe şi cunoaştere de Dumnezeu a venit, încât, îndepărtându-se de orgiile demonice şi stră­moşeşti şi aruncând rătăcirea superstiţiei păgâne, s’a altoit în chip minunat cu credinţa creştinilor.

4. Dar, o, ce voinţă şi faptă perversă, amăgitoare şi atee! Căci o povestire ca aceasta, subiect de veste bună, se schimbă în întristare, bucuria transformându-se în du­rere şi în lacrimi. Căci încă nu trecuseră doi ani de cândneamul acela cinstea religia cea dreaptă a creştinilor, când bărbaţi nelegiuiţi şi respingători (căci ce i-ar putea numi un drept credincios?), bărbaţi ieşiţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile apusene), – vai, cum voi po­vesti restul? – aceştia, venind asupra poporului de curând format întru dreapta credinţă, ca un trăsnet sau cutremur sau potop de grindină sau mai degrabă, propriu vorbind, ca un mistreţ sărind în via Domnului ceai iubită şi de curând sădită[10], distrugând-o şi cu picioarele şi cu dinţii, adică cu purtările lor urâte şi cu stricarea dogmelor – la aşa îndrăzneală au ajuns! – au devastat-o. Căci i-au înşelat cu intrigi, pentru a-i strica şi a-i smulge de la dogmele cele drepte şi curate şi de la credinţa cea nepri­hănită a creştinilor.

Mai întâi i-au adus în chip ilegal la postirea sâmbetelor[11]. Iar călcarea neînsemnată a celor predate poate şi ea să îngăduie tot dispreţul dogmei[12]. După aceea, despărţind prima săptămână a Păresimilor de restul pos­tului, i-au atras la mâncarea de lapte, de brânză şi la nesaţiul cu cele asemenea acestora[13]. De aici, lărgindu-şi drumul abaterilor şi părăsind calea cea dreaptă şi împărătească, ei, care fac pe multe fete să fie femei fără bărbaţi, şi încă femei care cresc copii, al căror tată nu se vede[14], tocmai ei au făcut să fie urâţi şi scârbiţi preoţii noştri împodobiţi cu căsătorie legală[15], adevăraţi preoţi ai lui Dumnezeu, semănând la aceia seminţele culturii lui Mani[16] şi pustiind prin aruncarea neghinelor suflete, în care abia începuse să răsară sămânţa dreptei credinţe[17].

6. Dar nu s’au temut nici să ungă din nou pe cei unşi cu mir de către preoţi, declarându-se pe sine episcopi şi pretinzând absurditatea că mirungerea săvârşită de preoţi e inutilă şi că în zadar se săvârşeşte[18].

7. Ε oare cineva care să fi auzit o asemenea ne­bunie, pe care cei ieşiţi din minte au cutezat-o fără să se sfiască, ungând din nou pe cei unşi odată cu mir şi batjocorind în prostie multă şi râs lung Tainele mai presus de fire şi sfinte ale creştinilor? Iar motivul adus de aceşti neiniţiaţi? Nu e permis, zic ei, preoţilor ca să sfinţească cu mir pe cei botezaţi, căci aceasta se cuvine legal numai arhiereilor. De unde e legea aceasta? Şi cine e le­giuitorul? Care dintre apostoli? Sau cumva dintre Pă­rinţi? Sau dintre Sinoade? Unde şi când întrunite şi cu ale cui voturi hotărând? Nu e permis preotului să pecetluiască cu mir pe cei botezaţi? Atunci nici să boteze deloc, nici să săvârşească cele sfinte, aşa încât preotul tău să fie nu pe jumătate, ci cu totul alungat în ceata celor nesfinţiţi. Dacă slujeşte domnescul Trup şi Sânge al lui Hristos şi sfinţeşte prin ele pe cei mai înainte iniţiaţi în sfintele taine, cum nu va şi sfinţi cu mir, ungându-i pe cei botezaţi? Dacă preotul botează, desăvâr­şind pentru cel botezat darul curăţitor, cum vei lua de la el paza şi pecetea curăţirii, al cărei săvârşitor este? Dar dacă îi iei pecetea, nu-i mai îngădui nici să slujească da­rului, nici să mai sfinţească pe cineva prin el, pentru ca preotul tău, împodobit cu un nume gol, să te declare pe tine şeful cetei de slujitori ca şi el însuşi[19] şi episcop.

8. Dar nu numai la călcarea acestora au ajuns, ci, dacă există o culme a relelor, şi la aceasta au alergat. Căci, pe lângă necuviinţele arătate, s’au apucat prin cu­getări mincinoase şi cuvinte de ei introduse, să falsifice şi sfântul simbol (al credinţei), a cărui autoritate e inata­cabilă[20], după toate hotărârile sinodale şi ecumenice. O, uneltirile celui rău! Au născocit[21] că Duhul Sfânt nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul[22].

9. Cine a auzit vreodată izbucnind un glas ca acesta de la nelegiuiţii de altădată? Ce şarpe viclean le-a vărsat aceasta în inimi? Cine dintre creştini poate îngădui să se introducă două cauze în Sfânta Treime[23]: a Fiului şi ai Duhului – Tatăl, a Duhului iarăşi Fiul? Şi să se desfacă unitatea în diteie (doi dumnezei)[24] şi să se destrame teologia creştinilor nu mai puţin decât mitologia păgână şi să se insulte demnitatea Treimii celei mai presus die fire şi, ca prin­cipiu, unitară[25]? Adecă de ce să purceadă Duhul şi de la Fiul? Căci dacă purcederea de la Tatăl e desăvârşită (şi este desăvârşită, pentru că e Dumnezeu desăvârşit din Dumnezeu desăvârşit), ce e purcederea de la Fiul şi pentru ce? Ar fi de prisos şi deci zadarnică[26].

10. Şi încă: dacă „Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, de ce Fiul nu Se naşte şi din Duhul, ca şi din Tatăl? – ca să le fie nelegiuiţilor toate nelegiuite, părerile şi cuvintele, şi să nu le rămână nimic necutezat[27].

10. Ia însă seama şi la aceasta: Dacă în purcederea de la Tatăl a Duhului se recunoaşte însuşirea Acestuia[28], tot astfel şi în naşterea Fiului se recunoaşte însuşirea Fiului[29]. Dar, după flecăreala acelora, Duhul purcede şi de la Fiul. Prin urmare Duhul Se deosebeşte prin mai multe însuşiri de Tatăl decât Fiul, întrucât le e comună Tatălui şi Fiului purcederea Duhului de la Ei, pe când Duhului Îi este proprie purcederea şi de la Tatăl, încă şi de la Fiul. Iar dacă Duhul Se distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, Fiul trebuie să fie mai apropiat de fiinţa Tatălui decât Duhul[30]. Şi aşa va ieşi iarăşi la iveală îndrăzneala lui Macedonie contra Duhului strecurându-se sub fapta şi sub acoperemântul acelora.

12. De altfel, dacă toate ale Tatălui şi ale Fiului sunt comune, atunci şi ale Duhului sunt desigur comune, ca: Dumnezeu, împărat, Creator, Atotţiitor, mai presus de fire, simplu, fără formă, netrupesc, nevăzut, într’un cuvânt toate celelalte[31]. Dacă purcederea Duhului de la Ei e comună Tatălui şi Fiului[32], urmează că Duhul va purcede şi de la Sine Însuşi şi-Şi va fi cauză Sieşi, cauză şi cauzat, ceea ce n’au imaginat nici miturile pă­gânilor[33].

13. Dar, dacă e propriu numai Duhului ca să fie raportat la principii diferite, desigur că numai al Duhului e să aibă un principiu multiplu[34].

14. Inovând însă despre cele comune Tatălui şi Fiu­lui, separă de Ei pe Duhul[35]. Tatăl are cu Fiul comunitate de fiinţă, nu de altceva din însuşirile Sale; prin urmare separă pe Duhul de afinitatea de fiinţă cu Ei[36].

15. Vezi cum aceştia în zadar, sau mai degrabă pentru uşoara vânare a celor mulţi, şi-au pus numele de creştini! Duhul purcede de la Fiul! De unde ai auzit aceasta? Din care evanghelişti ai luat acest grai? Al cărui Sinod este acest cuvânt hulitor?

16. Domnul şi Dumnezeul nostru zice: „Duhul, Care de la Tatăl purcede”[37], iar părinţii acestei noi nelegiuiri zic: Duhul, Care de la Fiul purcede[38]. Cine nu-şi vai în­chide urechile la auzul acestei hule fără măsură? Acesta stă contra Evangheliilor, se opune Sfintelor Sinoade, falsifică pe fericiţii şi Sfinţii Părinţi, pe marele Atanasie, pe renumitul în teologie Grigorie, pe marele Vasile, veșmântul cel împărătesc al Bisericii[39]; gura cea de aur a uni­versului, noianul înţelepciunii, pe cel cu adevărat Ηrisostom (Gură de Aur). Şi ce zic pe cutare şi pe cutare? Cuvântul acesta hulitor şi răzvrătit contra lui Dumnezeu se înarmează contra tuturor la un loc: profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi a înseşi sfintelor cuvinte domneşti[40].

17. Purcede Duhul şi de la Fiul? Aceeaşi purcedere sau una opusă celei de la Tatăl[41]? Căci, dacă este aceeaşi, cum nu se comunică însuşirile prin care numai Treimea e caracterizată a fi Treime şi închinată ca Treime? Iar dacă e opusă aceleiași, cum să nu se ivească Mani şi Marcioni, la cuvântul acesta, arătându-şi iarăşi împotriva Ta­tălui şi a Fiului limba lor cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu[42]?

18. Pe lângă cele spuse, dacă Fiul S’a născut din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, fiind raportat la două cauze[43], e neapărat ceva compus[44].

19. Şi încă, dacă Fiul Se naşte din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, întrucât ar fi o inovaţie a zice că şi un altul purcede de la El? Aşa că se poate conchide, după părerea acelora potrivnică lui Dumnezeu, că nu sunt trei, ci patru Ipostase[45], sau mai degrabă infinit de multe: al patrulea producând după ei un Altul, Acela iarăşi Altul, până vor cădea în mulţimea de zei cea păgână[46].

20. Pe lângă cele spuse, s’ar putea lua în conside­rare şi faptul că, dacă purcederea Duhului de la Tatăl contribuie la existenţa[47] Lui, la ce-I mai foloseşte Duhului purcederea şi de la Fiul, când cea de la Tatăl Îi e sufi­cientă spre existenţă[48]? Căci nu va îndrăzni nimeni să spună că ea contribuie la altceva din cele ale fiinţei, pentru că orice dublare şi compunere e cât se poate de departe de acea fericită şi sfântă fire (a Dumnezeirii)[49].

21. Afară de cele zise, dacă tot ce nu e comun Treimii atotţiitoare, de o fiinţă şi mai presus de fire, e numai al Unuia din trei, purcederea Duhului nu e ceva comun tu­turor trei şi deci e numai însuşirea Unuia din cei trei[50]. Vor zice dar sau nu că Duhul purcede de la Tatăl? Nu vor tăgădui cu aceasta mystagogia iubită de ei şi co­mună lor? Iar dacă purcede şi de la Fiul, de ce n’au în­drăznit dintru început ca să-şi dea pe faţă toată lupta lor împotriva Dumnezeirii? – întrucât nu numai că pun şi pe Fiul la purcederea Duhului, dar o înlătură prin aceasta şi de la Tatăl[51]. Potrivit acestora şi punând naşterea în locul purcederii, vor spune absurditatea că nici Fiul nu Se naşte din Tatăl, ci Tatăl din Fiul[52], pentru ca să stea ei în fruntea nu numai a nepioşiIor, ci şi a nebunilor[53].

22. Vezi cum li se arată cu aceasta pe faţă intenţia nelegiuită şi nebună! Pentru că tot ce se socoteşte şi se zice despre Preasfânta şi de o fiinţă şi mai presus de fire Treime, e sau comun tuturor (trei), sau (e propriu) numai Unuia din trei. Purcederea Duhului nu e nici ceva comun, nici, cum zic ei, numai al Unuia Singur (fie-ne milostiv şi întoarcă asupra capului lor această hulă!)[54], prin urmare nu există deloc o purcedere a Duhului în Treimea cea de viaţă începătoare şi desăvârşită.

23. Şi altele nenumărate s’ar putea adăuga la cele zise întru combaterea părerii lor atee, pe care regula epistolei nu permite să le adăugăm şi arătăm acum. De aceea şi cele pe care le-am spus le-am enunţat numai elementar şi în rezumat, rezervându-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, să expunem argumentele cu de-amănuntul şi învăţătura pe larg în adunarea noastră laolaltă.

24. Această impietate au semănat-o împreună cu ce­lelalte lucruri nelegiuite la neamul bulgarilor acei episcopi ai întunericului (căci se proclamau episcopi!). Vestea despre acestea a ajuns până la urechile noastre şi am fost răniţi de moarte în inima noastră, ca cineva care şi-ar vedea rodul pântecelui aruncat la pământ şi sfâşiat de târâtoare şi de fiare. Căci, după ostenelile şi durerile şi su­dorile ce s’au depus pentru renaşterea şi desăvârşirea acelora (a bulgarilor) şi potrivit cu ele, e de nesuferit în­tristarea şi nenorocirea noastră, văzându-ne fiii cum se pierd zadarnic.

25. Şi de aceea atât am plâns de suferinţa ce a venit, cât ne-am umplut de bucurie atunci când i-am văzut dezbărându-se de rătăcirea lor cea veche.

26. Pe ei i-am plâns şi-i mai plângem, dar, pentru a-i ridica din cădere, nu vom da ochilor noştri somn, nici genelor noastre dormitare, până ce-i vom aduce iarăşi, pe cât ne va fi cu putinţă, în locaşul Domnului.

27. Iar pe noii înainte-mergători ai apostaziei, pe slujitorii celui protivnic, pe cei vinovaţi de mii de morţi, pe distrugătorii de rând, pe cei care au sfâşiat atât de mult şi grav neamul acela fraged şi de curând introdus în dreapta credinţă, pe amăgitorii aceştia împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin hotărâre sinodală şi sfântă, nu întocmind noi acum sentinţa lor, ci arătând condamnarea ce le-a rezervat-o de mai înainte Sinoadele şi rânduielile apostolice şi făcând-o cunoscută tuturor.

28. Căci aşa e din fire neamul omenesc, că nu atât la pedepsele din trecut ia seama, cât se înţelepţeşte din cele ce vede, iar potrivirea cu cele prezente e confir­mare a celor trecute. Şi de aceea, pentru că stăruie în ră­tăcirea lor cea de multe feluri, i-am excomunicat din toată turma creştinilor. Căci şi canonul al 64-lea al sfin­ţilor apostoli[55] aşa îi pălmuieşte pe cei care ţin postul de sâmbăta[56]:

29. Dacă se va află vreun cleric postind in ziua du­minicii sau sâmbăta, afară de una singură (sâmbăta Pa­timilor), să se caterisească; iar de va fi laic, să se afu­risească[57]. Încă şi canonul al 55-lea al Sfântului Sinod Ecumenic al 6-lea astfel hotărăşte:

30. Deoarece am aflat că cei de la Roma postesc în sâmbetele sfintelor păresimi, contra rânduielii bisericeşti predate, Sfântul Sinod a găsit de cuviinţă că şi în Biserica romanilor trebuie să se ţină nestrămutat canonul care zice: „Dacă se va afla vreun cleric postind duminica sau sâmbăta, afară de una singură, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească[58].

31. Iar canonul al patrulea al Sinodului de la Gangra zice acestea despre cei care defaimă căsătoria[59]: Dacă cineva va socoti că nu trebuie să se împărtăşească de la preotul căsătorit, care săvârşeşte Liturghia, să fie ana­tema. Tot astfel şi Sinodul al şaselea ia contra lor o ho­tărâre care glăsuieşte la fel, prescriind acestea[60]: Deoarece am aflat că în Biserica Romanilor s’a predat în chip de canon ca aceia care se vor învrednici de hirotonie de diacon sau de preot să declare că nu se vor mai apropia de soţiile lor, noi, urmând canonului vechi al grijii şi rânduielii apostolice, voim ca căsătoriile legitime ale băr­baţilor sfinţiţi să rămână în vigoare şi de acum înainte; ca nicidecum să nu strice legătura cu femeile lor sau să se lipsească de împreunarea cu ele la timpul cuvenit. Aşa că, de se va afla cineva vrednic de hirotonie de diacon sau de subdiacon, să nu fie nicidecum împiedicat a se ridica la această treaptă locuind împreună cu soţie legitimă şi nici să nu i se ceară la timpul hirotoniei să declare că se va abţine de la legăturile cele îndreptăţite cu propria soţie. Pentru ca nu cumva să fim siliţi astfel să batjocorim căsătoria legiferată şi de Dumnezeu binecuvântată în prezenţa Lui, căci glasul Evan­gheliei strigă: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă”[61], şi Apostolul învaţă: „Cinstită este nunta întru toate” şi „patul e neîntinat”[62] şi „te-ai legat de femeie? Nu cere dezlegare”[63]. Deci, dacă va îndrăzni ci­neva, pornind contra canoanelor apostolice, ca să lipsească pe vreunul din cei sfinţiţi, adică preot, diacon sau ipodiacon, de legătura şi împreunarea cu femeia sa le­gitimă, să fie anatema. De asemenea şi dacă vreun preot sau diacon, sub pretext de pietate, îşi alungă femeia, să se afurisească; iar dacă persistă, să se caterisească[64].

32. Pentru condamnarea desfiinţării primei săptămâni (a Postului Mare) şi reungerii cu mir a celor botezaţi și unşi odată, cred că nici nu e nevoie de canoane, pentru că şi singură arătarea lor ajunge ca să arate excesul lor de impietate.

33. Dar mai ales hula contra Duhului sau, mai bine zis, contra întregii Sfinte Treimi, nici ea lipsită de exces, chiar dacă n’ar fi îndrăznit ei nimic altceva din cele arătate mai sus, ajunge şi singură ca să aducă asupra lor mii de anateme.

34. Aducerea la cunoştinţă şi arătarea acestora am găsit de cuviinţă, după obiceiul cel vechi al Bisericii, s’o facem şi Frăţiei Voastre în Domnul şi Vă îndemnăm şi rugăm să fiţi binevoitori şi tovarăşi de luptă cu noi pentru doborârea acestor concepţii nelegiuite şi atee şi să nu lăsaţi rânduiala părintească, pe care, prin cele ce au făcut strămoşii V’au predat-o ca s’o ţineţi, ci cu mult zel şi bunăvoinţă să alegeţi şi să trimiteţi în locul Vostru reprezentanţi, bărbaţi care să înlocuiască persoana Voastră, împodobiţi cu pietate şi cu hirotonia, cu cuvântul şi cu viaţa, pentru a înlătură din mijlocul Bi­sericii cangrena de curând strecurată a acestei impietăţi, a smulge din rădăcini şi a arunca în foc, prin hotărârea noastră comună, pe furioşii care caută să introducă să­mânţa răutăţii în poporul de curând format, aşa cum cuvintele Domnului arată că trebuie să primească cei bles­temaţi[65].

35. Căci, în modul acesta, alungând impietatea şi întărind dreapta credinţă, avem bune speranţe că vomîntoarce pe bulgarii de curând catehizaţi şi luminaţi întru Hristos la credinţa cea predată lor; şi nu numai acest neam a schimbat nelegiuirea de mai înainte cu credinţa în Hristos, ci şi cel la mulţi adesea vestit şi întrecând în cruzime şi ucideri pe toţi ceilalţi, adică cel numit Ros[66], care, subjugând pe cei din jurul lor, s’au îngâmfat de aceea peste măsură şi contra puterii romane[67] şi au ridicat mâinile contra ei. Dar totuşi acum şi aceştia au primit religia cea curată şi nestricată a creştinilor în locul celei păgâne şi atee, în care trăiau mai înainte, aşezându-se cu dragoste în rândul oamenilor supuşi şi ospitalieri, în loc de jaful şi marea îndrăzneală contra noastră, cum făceau până de curând. Şi până într’atât i-a înflăcărat dorul şi râvna pentru credinţă (Pavel iarăşi zice: „Binecuvântat fie Domnul în veci”[68],încât au pri­mit şi episcopi şi păstori[69] şi îmbrăţişează cu multă silință şi îngrijire religia creştinilor.

37. Prin harul lui Dumnezeu deci cel iubitor de oameni, Care voieşte ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului, schimbându-şi aceştia vechile lor păreri şi primind în loc credinţa cea curată a creş­tinilor, dacă şi Frăţia voastră binevoieşte să ajute şi să conlucreze cu noi la tăierea şi arderea lăstarilor crescuți în lături, suntem încredinţaţi în Domnul Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, că turma Lui va creşte încă tot mai mult şi se vor împlini cele zise, că „Mă vor cunoaşte toţi de la mic până la cel mare al lor”[70] şi „în tot pământul a ieşit graiul învăţăturilor apostolice şi până la marginile lumii cuvintelor lor”[71].

38. Trebuie deci ca celor trimişi de Voi în locul Vostru şi reprezentând Sfinţita Voastră persoană să li se încredinţeze autoritatea Voastră, pe care aţi primit-o în Duhul Sfânt, ca, cu autoritatea scaunului apostolic, să fie puternici în cuvânt şi neîmpiedicaţi de la faptă pentru a decide privitor la aceste chestiuni şi la altele asemenea lor. Căci şi din părţile Italiei ne-a venit o epistolă sinodală plină de acuzaţii nespus de grave[72], pe care cu multă condamnare şi mii de jurăminte ni le-au transmis cei din Italia contra propriului lor episcop ca să nu-i trecem cu vederea, fiind ei atât de grav bântuiţi şi apăsaţi de o ti­ranie aşa de grea şi legile preoţeşti batjocorite şi toate rânduielile Bisericii răsturnate, lucruri care şi mai de mult au ajuns în auzul tuturor prin călugări şi preoţi reveniţi de acolo: Vasile, Zosima şi Mitrofan[73] şi alţii împreună cu ei, care deplângeau o asemenea tiranie şi cu lacrimi apelau la noi pentru răzbunarea Bisericilor. Iar acum, precum ziceam, ne-au venit de acolo şi diferite epistole din diferite locuri, pline de toată tragedia şi de nenu­mărate plângeri. Copii de pe ele transmitem la toate scau­nele arhiereşti şi apostolice, după rugămintea şi cererea lor – căci ne-au implorat cu jurăminte grozave şi cu rugăminţi – ca să fie citite aşa cum arată acelea însele. Prin epistola noastră am rânduit ca, adunându-se Sfântul Sinod Ecumenic în Domnul, să se întărească prin hotă­râre sfântă şi comună şi despre acestea cele ce vor părea lui Dumnezeu şi canoanelor sinodale şi pace deplină să cuprindă Bisericile lui Hristos.

39. Şi nu numai pe Fericirea Voastră Vă invităm la aceasta, ci unii de la celelalte scaune arhiereşti şi apos­tolice au şi venit, iar pe ceilalţi îi aşteptăm să sosească în curând.

40. Nici Frăţia Voastră în Domnul nu va face, prin amânarea şi prelungirea timpului, ca fraţii să aştepte peste măsură, cunoscând că, dacă prin întârzierea ei mai mult decât se cuvine se va face ceva nedesăvârşit în cele ce se vor hotărî, nu asupra altcuiva, ci asupra sa însăşi va atrage osânda pentru aceasta.

41. Am socotit necesar să adăugăm la epistola noa­stră şi aceasta: ca întregii Voastre Biserici să i se comunice a aşeza şi numără Sfântul Sinod Ecumenic al şaptelea[74] împreună cu cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice[75], căci a ajuns la noi ştirea că unele Biserici de sub scaunul Vostru apostolic numără Sinoadele Ecumenice numai până la al şaselea, iar de al şaptelea nu ştiu; cele întărite în acest Sinod le ţin cu multă grijă şi respect, mai mult ca pe orice; dar a-l proclama în Biserică întocmai ca şi pe celelalte încă n’au luat cunoştinţă, deşi are pretutindeni aceeaşi autoritate ca şi acelea[76].

42. Căci şi acest Sinod a răpus o impietate din cele mai mari, având împreună şezători şi hotărâtori pe cei veniţi de la cele patru scaune arhiereşti. Căci erau de faţă, după cum se ştie, de la scaunul vostru apostolic al Ale­xandriei[77] Toma, monah şi prezbiter[78], şi cei împreună cu el, de la Ierusalim şi Antiohia loan şi cei împreună cu el, de la Roma cea veche Petru preacucernicul protoprezbiter şi un alt Petru prezbiter, monah şi egumen al Sfintei Mănăstiri Sf. Sava de la Roma[79].

43. Şi adunându-se toţi, împreună cu Preasfinţitul şi Preafericitul Arhiepiscop al Constantinopolului Tarasie, unchi al meu după tată, s’a ţinut marele Sinod al şap­telea Ecumenic, care a biruit şi condamnat impietatea iconomahilor sau hristomahilor, dar ale cărui acte n’a fost înlesnire să Vi se trimită din cauză că neamul barbar şi străin al arabilor Vă ocupase ţara. Din această cauză, mulţi de pe acolo, deşi-i cinstesc şi-i primesc hotărârile, totuşi, cum zic ei, nu li s’au adus la cunoştinţă ca fiind ale acestuia.

44. Trebuie deci, precum am zis, să se aducă la cunoştinţă şi acest Mare şi Sfânt şi Ecumenic Sinod împreună cu cele şase de mai înainte[80]. Căci a nu face astfel însemnează mai întâi a nedreptăţi Biserica lui Hristos, trecând cu vederea un Sinod atât de mare şi rupând şi desfăcând legătura şi unirea ei cu o atât de mare parte; iar al doilea însemnează că şi iconomahii, a căror impietate ştiu bine că o urâţi nu mai puţin decât ale celorlalţi eretici, vor lua îndrăzneală, având pretext să sporovăiască, că nu într’un Sinod Ecumenic s’a con­damnat impietatea lor, ci că nu-i atinge decât judecata unui singur scaun.

45. Pentru toate acestea cerem şi Vă îndemnăm ca fraţi, dând pilda celor cuvenite, ca şi în epistolele şi în toate istoriile şi discuţiile bisericeşti să-l număraţi şi socotiţi împreună cu cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, punându-l ca al şaptelea după acelea.

46. Iar Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, primul şi marele Arhiereu, care S’a adus jertfă bine pri­mită pentru noi şi Şi-a pus sângele Său răscumpărare pentru noi, facă El ca cinstitul vostru cap arhieresc să se ridice mai presus decât neamurile barbare care vă înconjură; facă El ca să săvârşiţi lin şi paşnic drumul vieţii; facă El ca să aveţi parte şi de moştenirea cea de sus în nespusă bucurie şi veselie, acolo unde e locaşul tuturor celor ce se veselesc şi de unde a fugit orice du­rere şi suspin şi întristare, în Însuşi Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vă foarte rugăm ca încă nici Voi să nu încetaţi să pomeniţi pe Smerenia noastră, după datoria sfinţeniei părinteşti[81].


[1] Titlul acesta e dat după manuscrisele grecești folosite de Montacutius. În traducerea latină a lui Fredericus Metius, reprodusă și de Baronius (Annales eccl., t. X, ad ann. 863) și făcută după doi codici defectuoși (unul din biblioteca Vatticellana, altul din biblioteca grecilor din Roma), Enciclica e intitulată: Encyclica, sive, Circularis Epistola ad Patriarchales sedes Orientis. Photius miseratione Divina Arhiepiscopus Constantinopolis novae Romae et Oecumenicus Patriarcha. Deosebirea inscripției după manuscrise arată, cum observa și Montacutius, (op. cit., p. 62), că ea nu provine de la Fotie, ci a fost adăugată ulterior: Neutra igitur a Photio videtur impressa , sed deinceps addita.

[2] Acest început a făcut pe unii să creadă, pe nedrept, că textul Enciclicei nu s’a păstrat complet. (J. Hergenrdfher: Photius, Patriarch von Constantinopel, vol. I, Regensburg 1867, p. 642, n. 10).

[3] În text εὐσεβεῖς (pioși), întrebuințat încă din timpul marilor lupte hristologice (sec. IV) pentru a arăta pe ortodocși.

[4] Armenii sunt monofiziţi. Erorile lor sunt arătate de Baronius, explicând acest loc din enciclica lui Fotie (în op. cit. 255 A): Consideră natura divină a Mântuitorului ca putând să sufere (patibilis); pe cea umană ca impasibilă (aftartodochetism); zic că Sfânta Treime întreagă suferă în răstignirea Mântui­torului (Trinitatem pati dicunt); la imnul liturgic ..Sfinte Dum­nezeule” adaugă „Care S’a răstignit pentru noi’” (qui crucifixus est pro nobis); pe Sfântul Duh Îl numesc mai mic decât Tatăl şi decât Fiul (subordinațianism); la împărtășire întrebuințează azimă, iar apă nu; nu cinstesc icoanele.

[5] Readucerea Armenilor la ortodoxie a fost una din marile griji ale lui Fotie.

[6] Ἡ καθολική Ἐκκλησία însemnează în anticitatea creştină (de la Ignaţiu al Antiohiei şi Policarp al Smirnei, sec. II), Bise­rica cea mare şi ortodoxă, spre deosebire de secte. Catolicitatea eră sinonimă cu ortodoxia.

[7] Monofiziţi. Petrii sunt: Petru Mongus, episcop de Ale­xandria şi Petru Gnafevs (Fullo), episcop de Antiohia; ambii au recunoscut enoticonul împăratului Zenon (482).

[8] Joc de cuvinte: τοὺς πετροβόλους Πέτρους.

[9] Episcop monofizit (încep. sec. VI), inițiatorul aftartodocheților, numiți și iulinaniți, fanteziști și gaianiți.

[10] Cf. Psalm. 79.

[11] Pentru combaterea postirii sâmbetelor vezi şi Leon arhiep. Ahridei în epistola către Leon de Trani, Migne, P. G. 120, 840; Nichita Stithatos, Contra Latinilor XI, Migne, P. G. 120, 1017 sq. Că practicarea acestui post, ca şi combaterea lui sunt vechi o dovedeşte o scriere (Trebuie să postim Sâmbăta?) atribuită de Ieronim lui Hipolit.

[12] Citat de Hermann Mulert în Konfessionskunde, Giessen, 1927, p. 80 şi în Christentum und Kirche in Russland und Hem Orient, Tubingen 1916, p. 21, în scopul de a arăta că Fotie încerca prin aceasta să motiveze „nimicurile aparente” (scheinbare Kleinigkeiten) puse la baza schismei.

[13] A se vedea și Opusculum contra Francos în Monumenta graeca ad Photium ejusque historiam pertinentia, edit. de J. Hergenrother, Ratisbonae, 1869, p. 62-71.

[14] Comp. şi Nichita Stithatos, op. cit.

[15] Vezi și Nichita Stithatos, op. cit., col. 1011, 1019.

[16] Aluzie la unul din cele trei signacula (oris, manus et sinus) ale maniheilor, a căror morală riguroasă oprea căsătoria.

[17] Vezi şi erorile latinilor arătate de Teofilact al Bulga­riei, Migne, P. O. 126, 224.

18 Comp. Nectarie al Ierusalimului, care numeşte aceasta ἱερόσυλον τόλμημα op. cit. p. 23.

[19] „Adecă fără de dar ca și el”, adaugă traducerea Mitrop. Grigorie, p. 7, ironie pe care Pr. O. Georgescu, op. cit. p. 79, n’a înţeles-o, cum nici probabil textul străin, de care s’a servit.

[20] Vezi şi Teofilact al Bulgariei, care consideră zdruncinată credinţa creştină prin adaosul Filioque în simbol (op. cit., col. 241 (13); de aceea zice: Δεῖ δέ Σύμβολον εἶναι τοῦ πιστοῦ τὸ Σύμβολον πάσης ἀπηλλαγμένον παραποιήσεως (ibid., col. 225 Β). Pentru punctul de vedere contrar, vezi Vissarion: Προς Άλέξιον Λάσκαραν τὸν φιλανθρώπινον περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ άγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 161, 344-345 şi De succesu synodi Florentines et de processione Spiritus Sancti, Migne, vol. cit., col. 417.

[21] Citind probabil κοινολογήσαντες, in loc de καιναλογήσαντες, Mitr. Grigorie traduce „zic de obşte”, lecţiune mai puţin accep­tabilă.

[22] Comp. Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 225-232 (3-7) şi 241 (13).

[23] Comp. Fotie, Μυσταγωγία, Migne, P. G. 102, col. 313 (38), 320-321 (42); Nichita al Maroniei, mitr. de Tesalonic: Λόγοι διάφοροι πρὸς διάλογον ἐσχηματισμένοι περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ ἁγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 139, 204 Α, Diaconul Pantateun: Tractatus contra errores Graecorum, Migne, P. G. 140, 488-491; Marcu Eugenicul combătut de Vissarion: Ἀπόκρισις πρὸς τὰ τοῦ Ἐφέσου κεφάλαια, Migne. P.G. 161, 233 Α, Β; Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 229 C, 232 A; Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐκπορεύ­σεως τοῦ ἁγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 141, 737 (4), 780 (43).

[24] Comp. Fotie, Μυσταγωγία, col. 292 (11); Teofilact, în op. cit., col. 232 A (δυὰς θεοτήτων).

[25] Comp. Nichita al Maroniei, în op. cit. col. 192 B; Ioan Veccos: Περὶ τῆς ενώσεως καὶ εἰρήνης τῶν τῆς παλαιᾶς καὶ νέας Ῥώμης ἐκκλησιῶν, Migne, P. G. 141, 100 (38), 101 (40).

[26] Comp. Fotie: Epist. către arhiep. Aquileii Migne, P. G. 102, 801; Μυσταγωγία, col. 312 C (31), 392 (4); Nichita al Maroniei, în op. cit , col. 196 B; Diaconul Pantaleon, în op. cit. col. 487-488, 490-491 ; Vissarion: Πρὸς Άλέξιον Λάσκαραν, col. 392 D-393.

[27] Comp, Ioan Veccos: ΙΙερὶ τῆς ἐνώσεως καὶ εἰρήνης, col. 105 (43).

[28] Comp. Fotie: Μυσταγωγία col. 313 A (32), 324 C- 325 A (46).

[29] Ibidem, col. 297 (18), 392 (5).

[30] Comp. Fotie: Μυσταγωγία col. 313 (32); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά τοῦ λόγου ὃν ὁ Φώτιος κατὰ Λατίνων πρός τινα φιλόσοφον Εὐσέβιον ἔγραψε, οὗ ἡ ἐπιγραφή „περὶ τῆς τοῦ ἁγίου Πνεύματος Μυσταγωγίας”, Migne, Ρ. Ο. 141, 773-776 (32).

[31] Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ τῆς εἰρήνης, col. 52 (15).

[32] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 341 (63).

[33] Comp. Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ τῆς εἰρήνης, col. 105 (44).

[34] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 292 (11), 313 (33), 325 Β (47). ,

[35] Comp. Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά., col. 776 (34)ί

[36] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 313 (34), 332 (53),

[37] Ioan XV, 26. Pentru argumentul biblic despre purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl vezi şi Epist. lui Fotie către Arhiep. Aquileii, col. 801 (8), 804,C (1.1), 808 (14) şi Mυσταγωγία, col. 297-301 (20-30), 328-340 (48-59), 344 (65), 384 (90),  388 (94).

[38] Pentru argumentul tras de romano-catolici din Ioan XVI, 14 vezi Μυσταγωγία col. 297 (20), 300-301 (21-22).

[39] Joc de cuvinte: τὴν Βασίλειον τῆς Ἐκκλησίας σταλὴν, τὸν μέγα Βασίλειον. De asemenea în Μυσταγωγία, col. 357 Β (78),· Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά col. 829 (77).,

[40] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 344 (66), 345 (68), 349 (69), 352 (71), 360-361 (78) şi epistola către arhiep. Aquileii, col 797 B, C şi 809 (16), (despre Ambroziu, Augustin. Ieronim): Dacă zece-douăzeci de părinţi se pronunţă pentru Filioque, sunt nenumăraţi cei care se pronunţă contra; col. 816 (23): cei care sunt pentru purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul sunt βραχεῖς τῷ ἀριθμῷ ἀλλ’οί πλείους εἰπεῖν οὐκ ἠνέσχοντο, comp. şi încep. Par. 24, col. 817 A. Fotie dă şi exemple de Părinţi care au învăţat greşit unele lucruri (Dionisie al Alexandriei, Metodiu, Irineu, Papia): epist. către arhiep. Aquileii, col. 813 (21), 816; Μυσταγωγία col. 356-357 (75), 393 (9). În tot cazul, părerile unor Părinţi nu pot obliga contra Sfintei Scripturi: epist. către arhiep. Aquileii, col. 816 Β (22).

[41] Comp. Μυσταγωγία col. 316 (35), 392 (5, 7). Înrudit cu acest argument e cel din epist. către arhiep. Aquileii, col. 804 A, Β (10), 805 A, Β (12).

[42] Comp. Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά col. 776 (35).

[43] Vezi nota 23.

[44] Comp. Μυσταγωγία col. 320-321 (44) şi 392 (2); Nichita al Maroniei, în op. cit., col. 192 B: Dacă Sfântul Duh pur­cede şi de la Fiul, purcederea va fi dublă: ἒσται αὐτῷ διπλῆ ἡ ἐκπόρευσις. Εἰ δὲ διπλῆ ἡ ἐκπόρευσις, διπλοῦν καὶ τὸ ἐκπορευόμενον. Εὶ δὲ διπλοῦν οὐχί ἁπλοῦν‧ οὐχ ἁπλοῦν ἂρα τὸ Πνεῦμα κατά σε‧ τὸ δὲ μὴ ἁπλοῦν σύνθετον καὶ μεριστόν‧ ὃ δὲ ἑστι τοι­οῦτον, οὐ Θεός… Pentru combaterea argumentului, vezi Ιoan Veccos: Περὶ τῆς ἑνώσεως καὶ εἰρήνης, col. 317 (38).

[45] Comp. Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 232 A (τετράς προσώπων); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά, col. 780 (43); Vissarion: Ἀπόκρισις πρός τά τοῦ Ἐφέσου κεφάλαια în op. cit., col. 205 D-208 A. Vezi şi Μυσταγωγία col. 317 (38).

[46] Ibidem, col 292 (11 şi 12); Ioan Veccos.· Αντιρρητικά .col. 749 (11), 776-777 (37).

[47] Aci şi un rând mai jos, Pr. G. Georgescu, op cit., p. 82, traduce greşit pe ϋπαρξις cu consubstanţialitate.

[48] Comp. Vissarion, Ἀπόκρισις, col. 204-205.

[49] Vezi și epist. către arhiep. Aquileii, col. 801 (9) și Μυσταγωγία, col. 392 (4).

[50] Comp. Μυσταγωγία, col. 341 (64); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά, col. 776 (36).

[51] În Μυσταγωγία, col. 344 A (64), Fotie mai zice: Dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, atunci El e şi născut (ca Fiul) și purces în acelaşi timp (ὥστε τὸ Πνεῦμα γεννητόν τε ἅμα καὶ ἐκπορευτόν).

[52] O variantă a acestui fragment  în epist. către arhiep. Aquileii, col. 805 A (11).

[53] Comp. pentru acest paragraf și Μυσταγωγία, col. 316-317 (38).

[54] Comp. epist. către arhiep. Aquileii, col. 801 C.

[55] Diac. Pantaleon, în op. cit., col. 567, contestă autenticitatea can. 64 apostolic , afirmând că nu era cunoscut pe vremea Papei Silvestru (încep. sec. IV). Vezi și Matei Karyofilos: Ἀντιῤῥησις πρὸς Νεῖλον (Refutatio Nili) Migne P.G. 149, 812; Apostolii nu zic nimănui despre postul de sâmbăta, despre care Părinții Sinodului quini-sext (692) au aiurat (οἱ τῆς πενθέκτης συνόδου ὀνοειροπολοῦσιν)!

[56] Postul de Sâmbăta nu era general în Apus. Vezi Matei Karyofylos, în op. cit., col, 813. Vezi şi Ambrozie, epist. 19 şi 118, Augustin, epist. 88.

[57] Vezi și Constituțiile apostolice,V, 15, 20. Nichita Stithatos. Migne P.G. 120, 1018 B, C, citează alt canon. Pr. G. Georgescu, op. cit., p. 84 citează can. 69 și 70 ale sfinților apostoli, care se referă la post, dar nu menționează pe cel de sâmbăta. Can. 64 citat de Fotie se găsește în unele ediții ca al 66-lea , cf. Πηδάλιον, ediția 5 Ioan Nicolaidis Kesisoglu, Atena, 1908, p. 93, n. 1.

[58] Comp. Nichita Stithatos, în op. cit., 1018 (12, 14); Teofilact al Bulg., în op. cit., col. 237 (10); Teofilact se re­feră şi la Sinodul din Laodiceea (c. 360) şi la Sfântul Vasile. Despre postirea sâmbetei, vezi şi Gheorghe Sholarios: Κατὰ τῆς τῶν Λατίνων ἐν Σαββάτῷ νηστείας Migne, P.G , 160, 734- 740; Ma­nuel Calecas: Contra Graecorum errores libri quatuor, Migne, P. G. 152, 217 şi n. 81; Pantaleon, în op. cit., col. 567-568 (citează epist. 1 a Papei Silvestru (ad Decentium) pentru justificarea postului de sâmbăta; Matei Karyofylos, în op. cit., col. 812-816.

[59]  Sinodul de la Gangra (343) condamnă pe eustațieni (Eustațiu, episcop de Sevastia în Armenia), care erau contra căsătoriei, mai ales a preoților.

[60] Can. 13.

[61] Mt. XIX, 6.

[62] Ep. Evrei XIII, 4.

[63] 1Cor. VII.

[64] Comp. Nichita Stithatos, Migne, P.G. 120, 1018-1019 (14, 15); Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 237 (11); diac. Pantaleon, în op. cit., col. 560-567; Nil Cavasila, Libri duo de causis dissensiorum in Ecclesia et de papae primatu. Migne, P.G. 149, 713, 716, citează canoanele 13 și 15 ale Sinodului VI Ecumenic; Gheorghe Scholarios, în op. cit., 741-744.

[65] Matei XXV.

[66] Traducerea Mitropolitului Grigorie zice: „ce se numea arătat”. Lecțiunea acestui loc nu e bine stabilită; textul are τορῶς, ceea ce nu are sens; de aceea trebuie preferat τὸ Ῥῶς și înțeleși rușii. Vezi și J. Dvornik, op. cit., p. 143, 146 n.3, 182; Alfred Rambaud, Histoire de la Russie, ed. 7, Paris 1918, p. 40, 42, 45; N. Bonwetsch, Kirchengeschichte Russlands, Leipzig (Wissenschaft und Bildung no. 190) 1923, p. 1. Comp. omilia lui Fotie εἰς τὴν ἔφοδον τῶν Ῥῶς.

[67] Adică a Imperiului Bizantin.

[68] Rom. I.

[69] Vezi Hergenrother, Photius II, 595; Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, vol. II, Munchen 1865, p. 2-4; numai patima îi face pe Jager-Lucaci să spună că ruşii datorează primele elemente de creştinism împăratului Leon VI (886-912) şi deci nu lui Fotie. (Istoria Iui Fotie patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei greceşti, Baiamare 1892, p. 292).

[70] Rom. X, Fapt. Ap. VIII, 10.

[71] Rom. X, 18; Psalm XVIII, 5.

[72] Din faptul că Fotie nu precizează şi nu dezvoltă aceste acuzaţii, Hergenrother (Photius I, 647, n. 34) deduce că ele erau de mică importanţă. Cuvintele în care se exprimă Fotie lasă însă să se înţeleagă contrariul.

[73] Vezi Hergenrother, Photius I, 647, n. 33. La 869 Papa Adrian II va cere la Constantinopol să i se trimită înapoi spre pedepsire acești clerici.

[74] Comp. F. Dvornik, op. cit., p. 190, n. 1.

[75] Papa Nicolae I are ocazie să vorbească în treacăt despre Sinodul VII Ecumenic în Epistola către Împăratul Mihail III, Migne, P.L. 119, 945.

[76] Fotie vorbeşte despre Sin. VII Ec. şi în epistola despre înscăunare către papa Nicolae I, în Migne, P. O. 102, 592-593 şi în cea către Patriarhii Orientului şi economul Bisericii din Antiohia (vol. cit., 1024, după Τόμος χαρᾶς) şi în epist. către regele Mihail (Boris) al bulgarilor (vol. cit., 649 sp.).

[77] Ceea ce însemnează că textul nostru e copia exemplarului trimis patriarhului de Alexandria.

[78] V. Hefele-Leclercq: Hist. des Conc. III, II, 754 n. 2.

[79] Ibidem, p. 752. Comp. şi epist. către regele Mihail al bulgarilor (op. cit., col. 649), unde dă şi numele Papei (Adrian) şi numele Patriarhilor ortodocşi: Apolinarie al Alexandriei, Teodoret al Antiohiei, Ilie al Ierusalimului.

[80] Această frază lipseşte în traducerea Mitropolitului Grigore (p. 23).

[81] Această ultimă frază, care e un adaos, lipseşte în tra­ducerea Mitropolitului Grigore.

Patriarhia Română la trei ani după Sinodul din Creta

Problema Sinodului din Creta este adusă în atenție de Patriarhie pe propriul site atât pentru cititorii din țară, cât și pentru cei de limbă engleză, ceea ce este un semn îmbucurător. Chiar și modul cum este prezentat lasă loc la dialog, dar nu și la înțelegere și seriozitate. Faptul că este adusă în discuție reacția destul numeroasă a unor clerici de la noi din țară de a întrerupe comuniunea arată grijă și preocupare. Întrebarea se pune: ce mai lipsește pentru a avea o abordare constructivă din partea ambelor tabere într-o confruntare destul de surdă până acum?

Poziționarea oficială față de Sinod este una de mediere între cei care îl impun și cei care îl contestă. Pe de o parte, este prezentat ca un „eveniment spiritual major” care a stârnit, totuși, reacții de protest; pe de altă parte, se spune că deciziile nu au fost de natură dogmatică și, deci, contestările sunt nejustificate. Practic, Sinodul trebuie să rămână în picioare, dar fără să aducă modificări concrete în viața bisericească.

PF Părinte Patriarh Daniel susținea în 2017 și reafirmă acum că documentele Sinodului doar „descriu problemele majore” cu care se confruntă Biserica Ortodoxă și ele „reprezintă o reafirmare a continuităţii în mărturisirea credinţei ortodoxe a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi foarte bine și orice reacție de respingere ar fi nefondată.

Totuși mărul discordiei îl reprezintă relația pe care o stabilește Biserica Ortodoxă cu celelalte Confesiuni; le consideră parte a Bisericii lui Hristos sau în afara ei? Dacă ar fi să ne luăm după aceleași declarații ale PF Părinte Patriarh, în Creta s-a decis că trebuie să avem „un mesaj de dialog şi cooperare practică” față de creștinii neortodocși și că „numai Biserica Ortodoxă este «BisericaUna, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică»”. Este îmbucurătoare această interpretare, dar, din păcate este una personală, care nu poate fi susținută de realitate, adică de textul documentelor adoptate și de acțiunile ulterioare ale altor Patriarhii participante. Aici intervine o rupere a firului de dialog onest și apare provocarea la reacții categorice, chiar de  întrerupere a pomenirii, la o astfel de opacitate.

Ar fi utilă o analiză la rece a stării de fapt.

Dialogul Patriarhie – contestatari

Mai întâi de toate, se pune problema dialogului. Patriarhia este recunoscută pentru incapacitatea de a purta dezbateri reale deja de multă vreme. Obosește mereu printr-un limbaj de lemn, necaracteristic Evangheliei, prin care acoperă multele probleme din Biserică. Această abordare erodează încrederea credincioșilor și ei pornesc din start cu o lipsă de disponibilitate justificată. Îmi susțin aceste afirmații prin faptul că au existat de-a lungul timpului foarte multe declarații, acțiuni și manifestări ecumeniste, de rugăciuni în comun, acorduri de unire și recunoaștere a ereticilor pe care Patriarhia le-a tratat greșit, ba chiar le-a prezentat într-o lumină favorabilă. Foarte mulți duhovnici, dintre care cei dintâi Arhim. Iustin Pârvu și Arsenie Papacioc, și-au exprimat public dezaprobarea față de direcția ecumenistă oficială. Toate acestea creează un cadru care nu poate fi ignorat. Cu alte cuvinte, abaterile eventuale de la dogmă semnate la Sinodul din Creta ar constitui picătura care umple paharul. Și nimeni nu se așteaptă ca această picătură să intervină în mod fățiș și solemn, ci tot pe ascuns, cum s-au întâmplat toate și până acum. Dacă se merge tot pe o disprețuire autoritară a credincioșilor din partea sinodalilor, prăpastia dintre ierarhia superioară și opincă se adâncește tot mai tare și est firesc să genereze reacții de delimitare concrete și nedorite.

Așadar mesajele oficiale ale Bisericii noastre trebuie citite cu precauție. Aceasta pentru că orice atitudine înțeleaptă presupune o preîntâmpinare a răului, nu o indiferență iresponsabilă. Ba mai mult, deja compromisurile pe plan dogmatic sunt avansate, încât greu mai putem vorbi de prevenire, cât mai mult de revenire la linia credinței sănătoase.

Pentru a sesiza obiectiv cum stau lucrurile, este necesar să fie analizat fondul problemei. Ce s-a hotărât, de fapt, în Creta? Chiar sunt atât de fanatici și rebeli cei care au luat atitudine de împotrivire? Sau Patriarhia duce în eroare, maschează trădarea la care s-a angajat?

Decizii dogmatice

Într-adevăr, nu au fost abordate direct probleme dogmatice, nici nu au fost exprimate dogme de credință concrete. Totuși s-a dus atingere clară unor aspecte ce țin de învățătura despre natura Bisericii, care este una dogmatică. Deci putem afirma că Sinodul „nu a formulat dogme și canoane noi”, totuși aceasta nu reprezintă o descriere fidelă a ce s-a întâmplat acolo. Nici măcar nu prezintă corect problema pe fond. Formal, da, nici măcar nu s-a pus problema luării unor decizii ce țin de învățătura de credință. Totuși rezultatul este tocmai validarea unor concepții eretice. Deci putem vorbi de o iresponsabilitate din partea ierarhiei noastre și chiar de ascundere voită a trădării de credință, lucru fundamental, ce nu poate fi trecut cu vederea.

Biserica Ortodoxă singură este Biserica cea una a lui Hristos

În articolele de „aniversare” a trei ani de la Sinod este reluată o afirmație discutabilă, anume că documentele din Creta prezintă Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică, celelalte culte fiind chemate să se unească cu ea. Chiar dacă celelalte Confesiuni sunt numite Biserici (ceea ce nu ar fi extrem de grav) și sunt privite ca parte din Biserica lui Hristos, ar fi fost un plus important, poate chiar decisiv, mărturisirea că doar Biserica Ortodoxă este Biserica cea una. Măcar documentul care se ocupă cu această temă ar fi fost ambiguu și neconcludent, neutru. Dar să vedem despre ce este vorba. Paragraful la care se face referire este chiar primul din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În traducerea oficială, el sună astfel:

Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.

La o analiză succintă, se observă că nu există o corespondență totală între referințele Patriarhiei noastre și textul sinodal. În primul rând, nu există specificația că „doar” Biserica Ortodoxă ar fi Biserica una. Lucrul acesta este esențial pentru că face diferența. Una este apartenența, exprimată prin „fiind”, și alta este identitatea exclusivă, care ar fi trebuit să fie marcată prin acel „doar”.

Chiar și așa, contextul ar putea induce ideea de exclusivitate, că numai ortodocșii sunt Biserica cea una. Dar reiese acest lucru din paragraf sau chiar contrariul?

Identificarea Ortodoxiei ca fiind Biserica cea una este considerentul pentru care ea ar ocupa un «loc central» în «promovarea unității creștine». Acest «loc central» (de fapt, «principal», într-o traducere mai atentă) nu indică exclusivitatea ei, ci tocmai contrariul, amestecarea și includerea ei în masa așa-zișilor creștini care-și caută unitatea. Deci nu rezultă de aici nici o exclusivitate de care pomeneam mai sus, ci dimpotrivă, o comuniune cu ceilalți.

Mai mult, comuniunea indicată de poziția centrală nu este una doar de „dialog și cooperare practică”, ci este una dogmatică. Acest lucru este semnalat de faptul că unitatea este căutată pe baza unor convingeri ce țin de «conștiința eclezială profundă», care nu poate fi decât la nivel dogmatic. Dacă textul ar fi fost tradus mai fidel, lucrul acesta ar reieși mai clar în evidență, pentru că, de fapt, este vorba de «conștiința de sine eclezială profundă», care implică identificarea dogmatică a Ortodoxiei. Au existat, de altfel, discuții importante în Comisiile pregătitoare cu privire la această «conștiință de sine», care se referă la definirea clară a limitelor bisericești.

Recapitulând, se poate observa că, în realitate, Sinodul din Creta nu vorbește despre exclusivitatea Bisericii Ortodoxe de a fi Biserica cea una. Dimpotrivă, căutarea unității pierdute, pe care se străduiesc să o restabilească creștinii din lumea contemporană, presupune că toți fac parte din Biserica lui Hristos, fapt ce conduce la necesitatea ca ei să ajungă la acord și unitate. Altfel spus, Biserica Ortodoxă nu este privită doar ea ca Biserica cea una, ci mai există destui care aparțin aceleia și cu care trebuie să coopereze pe toate planurile. Practic, asistăm la o răsturnare a învățăturii de credință ortodoxe cu privire la Biserică și raportul ei cu ereticii.

Chiar dacă textul acesta este mai tehnic și puțin accesibil, el nu ar trebui să justifice manipulările pe care le întreprinde Patriarhia. Pentru că, dincolo de aceste subterfugii, a fost semnată participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor, organizație care prezumă recunoașterea reciprocă a membrilor ei drept mădulare ale Bisericii lui Hristos (pe lângă alte nenumărate principii neortodoxe). Acest lucru nu poate fi mascat cu nimic, nu poate fi băgat sub preș, se vede din avion.

Bineînțeles, nu trebuie trecute cu vederea implicațiile pe care le presupune Sinodul din Creta. Prin el, sunt validate toate acțiunile ecumeniste întreprinse în cadrul Bisericii Ortodoxe. O mostră clară este cea oferită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, campion pe terenul acesta. O girare a unor astfel de acțiuni nu poate fi calificată decât ca iresponsabilă.

Întreruperea pomenirii

În aceste condiții, în care avem parte de declarații evazive și mincinoase, reacția de respingere a documentelor Sinodului din Creta este una absolut îndreptățită și aproape indispensabilă. Fără o delimitare și un protest hotărât, care poate merge chiar până la oprirea pomenirii, credincioșii de rând rămân cu reperele care li se vând „taraba” Patriarhiei, adică în rătăcire grozavă.

Chemările ipocrite ca lămuririle privind credința să fie exprimate în comuniune, nu în dezbinare, nu au nici un temei. Nu au existat nici măcar lămuriri sincere din partea Patriarhiei, darmite disponibilitate de a dezbate subiectele aprinse. Asistăm doar la intrigi care să ducă tema în derizoriu și atât. Poate că aici și cei care au întrerupt pomenirea ar trebui să manifeste mai mult tact pentru a avea un cuvânt cu greutate, trezvitor.

Cine sunt păstorii cei buni: ierarhii care nu se sinchisesc să vândă credința sau preoții care se delimitează de aceștia? Orice justificare nu face decât să-i așeze pe primii tot mai mult în rând cu Ana și Caiafa, care nu au căutat decât pretexte ca să-L omoare pe Hristos.

Un model vrednic de urmat pentru arhipăstorii de astăzi îl constituie atitudinea Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Aceștia au avut tactul și prezența să respingă tatonările catolice din vremea lor și să mărturisească onorabil credința ortodoxă mântuitoare. Incomparabil exemplu față de melanjul ecumenist de astăzi, la un secol și jumătate distanță.

EPISTOLĂ ENCICLICĂ a Bisericii una, sfinte, catolice și apostolice către ortodocșii de pretutindeni (1848)

Sf. Ier. Fotie, Grigorie și Marcu,
apărătorii Ortodoxiei în fața catolicismului

După cum am anunțat anterior, după publicarea Studiului introductiv foarte instructiv și actual, redăm acum textul Enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848 în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, cu notele făcute de acesta (din BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 649-684). Limbajul a fost adaptat pe alocuri, dar foarte puțin. O mare parte din note le-am lăsat deoparte pentru că privesc aspecte tehnice, de traducere și editare, cu nenumărate referințe bibliografice. Toate acelea au fost menționate în mare parte în Studiul introductiv și ar fi îngreunat în zadar citirea.

Este instructivă perspectiva ecleziologică pe care o oferă Scrisoarea aceasta a Patriarhilor, formulată în termeni diplomatici. Biserica Romei este privită ca fiind scaun vacant și uzurpat de episcopii catolici (pct. 9 și 16). Răsăritenii nu numesc episcopi noi în scaunele libere, ci așteaptă și lucrează ca ele să fie aduse la credința cea dreaptă și restaurate. Cei din scaunele din Occident sunt numiți Episcopi, iar corpul eclezial este „Biserica inovatoare a Apusului”. Însuși Papa primește apelativul de „Preafericirea Sa”, probabil unul protocolar, neconform cu rangul său, căci ar fi dorit să fie numit „Sanctitatea Sa”; totuși este o adresare respectuoasă față de rangul său bisericesc. Dar, peste toate, romano-catolicii sunt considerați în afara Bisericii, care este doar cea Ortodoxă, și invitați să se unească cu ea atunci când se face vorbire despre „ întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică” (pct. 17). Așadar este interesantă această folosire a termenilor prin care se transmite mesajul clar că Apusul este apostat și în afara Bisericii, dar totuși are parte de o adresare bisericească în virtutea faptului că ocupă o fostă Biserică, deși în mod abuziv.

Câteva precizări preliminare ale traducătorului Teodor M. Popescu:

– Traducerea pe care o dăm este literală, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere şi pentru a păstra aerul bisericesc şi arhaic al enciclicii greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii care, într’o traducere liberă, se pot răstălmăci. Unele neologisme sunt totuşi inevitabile.

– Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea titlu, crede J. Chantrel, nu arată de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot Orientul (v. Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed. 9, t. XIV, Paris 1900, 1850). Formula μία, ἁγία, καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ Ἐκκλισία aparține simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuințare cunoscută (Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Ep. Smirneni, VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul Sfântului Policarp, adresa şi VIII, 1). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii Ortodoxe şi în niciun caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie „catholique”, fie „universelle”. Dallas p. 29 notează; „Cuvântul Catolic însemnează literal universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă de Răsărit îl păstrează”.

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi și doriţi fraţi ai noştri, sfinţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice, îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu!

Trebuia ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul nostru, Cel Care pentru aceasta S’a deşertat pe Sine, luând chip de rob[1], coborând din sânurile părinteşti și dumnezeieşti, şi cum aceia, devenind martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la mar­ginile lumii cuvintele lor)[2]; şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pă­mântului, care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până­ la noi în Sinoade şi fiecare în parte. Dar, precum odinioară în Eden, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Ede­nul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi insuflându-le gânduri rele şi protivnice lui Dumnezeu şi făcându-i unel­tele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele lim­pezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi ce sunt nevi­novaţi, dar vieţuiesc fără pază în pahare aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică şi care, „neluând seama mai mult la cele auzite” (Evrei II, 1) şi vestite de Părinţii lor (Deuteronom XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu în­văţătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Dom­nului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, vânează o nouă necredință şi inovaţii ca pe niște haine şi dezvoltă în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei falsificată.

§ 2. De acolo ereziile cele în multe sfâşiate şi îngrozi­toare, pe care Biserica cea catolică, primind chiar din scu­tecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuţitul Duhului, „care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se tot­deauna mai strălucită şi mai puternică după luptă.

§ 3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu to­tul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul re­stabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere. Căci, fiind gânduri şi nă­scociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite cu anatema celor şapte Sinoade Ecumenice, ca și ei, se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii ca­tolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: „Porţile iadului nu o vor birui” (Mt. XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave ar fi, oricât de meşteşugite la cuvânt şi de convingătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniștită şi tăcută. Dar oare „ce este că drumul celor păcătoși merge bine?” (Ieremia XII, 1) şi nelegiuţii se semețesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), turburând adorarea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: „Destul îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (2Corinteni XII, 9). De aceea „mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos” şi „pentru ca cei încercaţi să se vădească” (1Corinteni XI, 19).

§ 4. Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe o mare parte a pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi papismul[3], dar şi acesta (ca și acela, care a şi dispărut cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele glas din cer: „Doborâtu-s’a” (Apocalipsa XII, 10).

§ 5. Părerea cea nouă „că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este protivnică lămuririi hotărâte a Dom­ului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): „Care de la Tatăl purcede”, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: „Care de la Tatăl purcede” (Sim­bolul credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea măr­turisită de Evanghelie a Persoanelor dumnezeieşti ale feri­citei Treimi, progresiune dintr’o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între Ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite şi confundarea sau amestecarea Lor. III. Pentru că dove­deşte aşa zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe Sfinţii Părinţi din Sinodul întâi Ecumenic de la Niceia şi din Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol, ca și cum adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecă­reia din cele două Persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a arienilor, şi a macedonienilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Ecu­menic, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pe­depse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi ori­căror alţii[4]; ca și cum ar trebui să fie îndreptat şi mărit şi, prin urmare, toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale fericitei Treimi. VI. Pentru că s’a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un „lup în piele de oaie”, cu însemnarea adică nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din Simbol, ci cu însem­narea de trimitere, cum se apăra papa Martin[5] faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[6]. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta – în epistola[7] către Sfântul[8] Fotie, a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe Sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea Ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor Răsăritene şi Apusene[9]. XII. Pentru că, odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe protivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuito­rului nostru şi ţinute cu scumpătate până la introducerea ei în Bisericile în care s’a furişat, ca: stropire în loc de Botez, refuzarea Sfântului Potir laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc fie pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a Preasfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea[10] şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu Sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papei şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţaturi, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al Sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând nici un loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la niciunul din Părinţii Sfintei Biserici cato­lice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni, ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din staulul catolic. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu proba­bilitate din Scripturi sau cel puţin în chip raţional din Pă­rinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi, deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la fericita Treime şi la progresiunile[11] dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru Sfinţi Damasus, Papă al Romei: „Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl și Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic” (Mărturisirea credinţei catolice, pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[12] de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca și apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în Sinod, că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii, oricine ar fi, eretici, potrivit cu susnumita hotărîre sinodală a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea Ecumenic[13].

§ 6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s’a arătat, cunoscută fiind pe la ju­mătatea secolului al şaptelea[14], necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covârşind vechea ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suve­ranilor[15] a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bise­ricile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cele ger­mane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odi­nioară în toată lumea şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a căror împreună bună înţele­gere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea Ecume­nic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apo­stolice. Dar în urmă, prin pizma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la teologia cea sănătoasă şi orto­doxă a Preasfântului Duh (a Cărui „hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în celce va să fie”, după hotărârea Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile Taine şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşiri şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, au primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei s’au decla­rat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII, precum am spus mai sus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint[16], iar celălalt prin epi­stola sa către Sfântul Fotie la Sinodul al optulea Ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros[17] pentru Metodiu, episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privi­legiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[18] întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind conducere monar­hică în Biserica cea catolică şi monopol al harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche, despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă de conducere creştină, ci s’au silit nu fără neîngăduite tratative, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii şi să robească astfel Biserica cea catolică voilor şi poruncilor oamenilor.

§ 7. înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci întru osteneală şi sfat în deobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică şi sfâşiat cu mâini nelegiuite veșmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească, au plâns pierderea atâtor creştini „pentru care a murit Hristos” şi au depus mult zel şi iubitoare stăruinţă şi în Sinoade, și în particular pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a Sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea ce s’a sfâşiat şi, ca doctori încercaţi, au chib­zuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, în­durând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabi­lelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui întru Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor care zicea şi atunci din experienţă despre Episcopii Apusului şi îndeo­sebi despre Papa însuşi: „Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întind prin ei înşişi erezia”[19] (Către Eusebiu al Samosatei)[20] şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare frăţească, „lăsându-i în pace” şi „evitându-i, i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată” („căci mai bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu”, cum a spus şi cel întru sfinţi Părintele nostru Grigore despre arieni)[21]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie.

§ 8. Dar pentru aceasta papismul n’a încetat de a tul­bura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci, trimiţând pre­tutindeni aşa numiţi misionari, oameni traficanţi de suflete, „înconjoară pământul şi marea ca să facă un prozelit”, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnu­lui nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfin­tei noastre credinţe, să arate de prisos Botezul[22] cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scola­sticilor, care au îndrăznit totul în Evul Mediu, şi Episcopilor Ro­mei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânie. Fericiţii pentru evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniţi dinăuntru și dinafară, direct şi indirect de către papism, „încrezându-se în Domnul”, au izbutit să păstreze şi să ne predea şi nouă întreagă această nepreţuită moştenire a Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor, ca unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De-ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi or­todocşi de fericită pomenire, de mult n’ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem „acelaşi lucru”[23], după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea credinţei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.

§ 9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[24], a dat la 6 ianuarie acest an o Enciclică întitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimisul său a răspân­dit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul turmei noastre ortodoxe. În această Enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi din diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la papism şi, prin urmare, îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume[25] (pag. 3, r. 14-18, pag. 4, r. 19 şi pag. 9, r. 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi Sfinţii noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi ne­purtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s’a hrănit cu învăţătură teologică (pag. 10, r. 29), „nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun”.

§ 10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca și ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag. 7, r. 8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, orto­docşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): „Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini”.

§ 11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca o obligaţie sfântă ca să vă întărim prin prezenta rugăminte în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemei­nicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodo­beşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabi­lească autoritatea şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se soco­teşte a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr’o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, măr­turisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare)[26] ca „cea mai însemnată dintre Bisericile din lume”[27] şi, ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea Ecumenic, scriind către Sinodul Apusenilor[28] (prea cinstiţilor și cucernicilor fraţi şi împreună-liturghisitori Damasus[29], Ambrozie[30], Britton[31], Valerian[32] şi ceilalţi)[33] mărturiseşte zi­când[34]: „Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor[35], nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n’a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui Petru. Dar ce zicem? însăşi persoana fericitului Petru a fost jude­cată înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galateni II) şi a fost găsit după mărturie scripturistică „vinovat şi nu drept mergând”[36]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ocuparea scaunului lui? Şi în adevăr însuşi marele Vasile, cel până la cer stră­lucitor, acest dascăl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să tri­mită (pag. 8, r. 31)[37], lămurit şi curat ne-a arătat mai sus[38] ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican[39]: „Care nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le vestesc adevărul şi întă­rind prin ei înşişi erezia”. Aşa că înşişi acei Sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte lumină­tori şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumeră Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul scaun, ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţă­turii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au con­damnat în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius, Papă al Romei[40], şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei[41] şi pe Macedonie[42] şi pe Nestorie[43], Patriarhi de Constantinopol, şi pe Petru Knafevs[44], Patriarhul Antiohiei[45], şi pe ceilalţi. Căci, dacă şi „urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt”, după mărturia Scripturilor (Daniil IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n’ar fi şi inovaţia şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aci se arată dintr’o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci, dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea apostolilor întrebați „Voi cine ziceţi că sunt?” Matei XVI, 15): „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (ibidem 16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s’ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului „Paşte oile mele!” dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu [atât mai puţin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul intreitei întrebări a Domnului „Mă iubeşti ?” şi „mai mult” și „decât aceştia” (Ioan XXI, 16). Căci, aducându-şi aminte de „chiar dacă toţi” s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par. 12), „s’a întristat că i-a zis a treia oară mă iubeşti”. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip opor­tun în înţelesul cel foarte plăcut lor.

§ 12. Dar zice Fericirea Sa (pag. 8, r. 12) că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): „Eu M’am rugat pentru tine ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu, întorcându-te oarecând, întăreşte pe fraţii tăi”. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că Satan încercase (ibidem 31) sa scandalizeze credinţa tuturor ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru şi tocmai de aceea anume, pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): „Chiar dacă toţi s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza nicio­dată”. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, „a început să se blesteme şi să jure că nu cunosc pe acest om”. Atât de slabă este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, „duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis, pentru ca, iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru lacrimi de pocăinţă, să întărească si mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s’au lepădat. O, înţeleptele judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică era cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă, aceasta este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fieare zi: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Şi „ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veti bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până ce va veni” (1Corinteni XI, 26). Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită nouă de către Învăţătorul nostru comun, „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35), ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind ino­vaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi rânduite de către învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletul popoa­relor creştine şi îndeosebi al celor care le conduc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag. 7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una sfântă catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, „ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan XVII, 22), lucrează în noi ca și în Fericirea Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a se păstra în­treg şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvâr­şit al Credinţei creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii ce­lor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învă­ţături. Iată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţele­geri dintre noi şi aceia şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), „şi alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi pe acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu” („care de la Tatăl purcede”), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a ve­stitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci, dacă socotim, după cuvintele Fericirii Sale, că rugăciunea Dom­nului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se referă virtual şi la cei care stau în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus (par. 11), cu nimic nu contribuie la în­tărirea părerii (după cum din exemplul fericitului Petru în­suşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului că va veni timpul când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii scaunuluilui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în mărturisirea or­todoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră oare ce împiedecă să adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele Sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag. 10, r. 22) Fericirea Sa, „fără altă întârziere”. Zicem însă fără grabă, cu matură chibzuinţă şi încă, de va trebui, cu sfatul episcopilor şi teologilor şi învăţaţilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de adevăr şi nepăr­tinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiască iconomie, toate popoarele din Apus.

§ 13. Zice Fericirea Sa că Episcopul de Lugdunum[46], Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: „Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei, cu această Biserică, în care totdeauna s’a ţinut în totul de către credincioşii de pretu­tindeni tradiţia cea dată de Apostoli”. Deşi acest Sfânt spune cu totul altceva decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică romană era apostolică şi orto­doxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta să o numească şi pildă a Ortodoxiei. Noi mai ales vom adăuga, spre marea ei laudă, (după istoricul Sozomen (Istoria bis., cartea III, cap. 13) şi chi­pul în care, până la un timp, a putut să păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa l-a părăsit: „Pentru că în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea[47] ei canonică în ordinea Ierarhiei, atât timp cât s’a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Dar acum nu găsim pă­strată în ea nici dogma Fericitei Treimi după simbolul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi la sinodul I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi l-au întărit şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci Si­noade Ecumenice, nici forma cea apostolică a dumnezeiescului Botez, nici invocarea Duhului celui de Taină săvârşitor asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit – fie departe de noi – ca o băutură de prisos şi foarte multe altele, necunoscute nu numai Sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil al Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu re­spectul adevărului (pag. 2), dar şi vechilor Sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest primat, pentru care combate din toate puterile Fericirea Sa, ca și înaintaşii săi, a decăzut de la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie. Ce trebuie deci să credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa transformare şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune că, dacă ar trai din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică in atât de esenţiale şi catolice articole ale creştinismului, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile şi la dispoziţiile arbritare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conducea curat după dogmele părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor străvechea şi apostolica invocare[48] a Duhului celui de Taină sfinţitor şi că mutilează ierurgia în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudă, că „s’au strecurat după schismă” (pag. 11, r. 11)[49], ce n’ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El, care ne asi­gură (cartea IV, cap. 34, ed. Massuet[50],18) „că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea[51] lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună” etc., numind evocare invocarea. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi François Feuardent[52] din ordinul numiţilor călugări minori papali, care a editat la 1639 scrierile Sfân­tului cu scolii, la cap. 18 al primei cărţi, pag. 114: „Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri”, că Irineu învaţă „pâinea euha­ristiei şi Paharul amestecat prin cuvintele invocării[53] devin adevărat Trup şi Sânge ale lui Hristos”[54]. Iar dacă ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui, ce ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Ist. bis. V, 24) a reţinut violenţa Papei Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană, nici arbitrală, cu n’a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului. Așa cum şi Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)[55], urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can. 3)[56] şi însuşi Sinodului I Ecumenic (can. 6)[57], care, numind supremaţia arbitrară a Papei peste Apus obicei, a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept τὰ Πρεσβεῖα[58] (can. 28), nespunând nimic despre ema­naţia apostolică de la Petru cea însuşită de ei şi mai puțin decât orice despre vicariatul Episcopilor ei şi despre Pă­storia catolică. Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu „paşte oile Mele”, nici cu „pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea”, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală, şi aceasta nu de la Domnul, ci de la Părinţi, va părea cu atât mai paradoxală – suntem convinşi – Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa[59] (pag. 8, r. 16)[60], cu cât ea însăși, cum vom vedea (par. 15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sino­dului al IV-lea Ecumenic amintit şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep. 25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade Ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s’a zidit Biserica cea catolică.

§ 14. Zice Fericirea Sa (pag. 10, r. 12), certându-se între ei corintenii au făcut arătare[61] către Clement, Papa al Romei, care, judecând cazul, le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în biserică. Dar acesta este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii, trebuia în orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere recurgea la ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu Patriarhului de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea lui sinodală. Şi, dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială[62]. Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exem­plele citate de Fericirea Sa din Sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p. 9, r. 5, 17) despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii Episcopilor Romei Iuliu şi Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s’a indignat atunci contra unora că „tulbură Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Istoria bise­ricească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat (ibidem)… „sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor înceta cu inovaţiile. De notat încă, în cazul corintenilor, că, atunci fiind numai trei scaune patriarhale[63], cel mai aproape şi cel mai indicat ca loc pentru corinteni era al Romei, către care şi tre­buiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care să arate supremaţia[64] Papei în Bi­serica liberă a lui Dumnezeu.

§ 15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r. 20), că Sinodul al IV-lea Ecumenic (pe care din greşeală desigur îl mută de la Calcedon la Cartagina[65]), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon”. Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru că aceea[66] poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct foarte necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului Ecu­menic nu numai decât a Papei, dar şi decât a Sinoduluilui iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Cal­cedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui Leon[67] şi nu numai atât, ci să raporteze şi în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc îndeo­sebi în şedinţa a patra a numitului Sfânt Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

„Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece Sfinţi Pă­rinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, noua Romă, şi cu credinţa expusă la Efes de Preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am subscris”.

Şi iarăşi:

„Teodoret prea cucernicul Episcop al Cirului: Epistola Preasfinţitului Arhiepiscop domnul[68] Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către Sfinţii şi fericiţiiPărinţi şi cu Simbolul Credinţei cel întocmit la Constantino­pol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericituluiChiril. Şi, acceptând sus numita Epistolă, am subscris”.

Şi aşa mai departe, toţi mărturisesc: „Epistola con­cordă”, „Epistola este conformă”, „Epistola este conformă cât priveşte sensul” etc., după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături cu Sfintele Sinoade de mai înainteşi după deplină informare asupra ortodoxiei[69] ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici o pizmă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Feri­cirea Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar, dacă şi Feri­cirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi de acord cu sfintele şapte Sinoade Ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod Ecumenic, s’ar putea lăuda pe drept cu propria sa ortodoxie, adică vestind virtuţi proprii în loc de ono­ruri strămoşeşti. Aşa că depinde şi acum de Fericirea Sa ca, scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi, să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite de Ea – zicem – depinde ca să audă şi de la noi, păcătoşii, astăzi nu numai „Petru a vorbit aşa”, ci şi orice altceva se mai cuvine, dar şi: Fie sărutată sfânta mână care a şters la­crimile Bisericii catolice.

§ 16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţe­legerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon I şi Leon III, cel care pentru paza credinţei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie, lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi-stătător canonic al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea catolică, așteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu turmele lor, nu numeşte nominal intruşi la locul de conducere al celor în funcţiune, traficând cu preoția[70]. Şi am aşteptat „cuvânt de mângâiere” şi-l nădăjduiam, cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epist. 55), „să se reînoiască vechile urme ale Părinţilor”, când nu fără mare surprindere am citit numita enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca și pe înaintaşii ei de după schismă, vorbind cuvinte de falsificare, adică de falsă înscriere în Sfântul nostru Simbol cel fără defect, pecetluit de cele şapte Sinoade Ecumenice; de călcare a Sfintelor Liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate și autoritatea ce le-a fost dată de Sinodul al şaptelea Ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare care a pălmuit pe Domnul slavei. Din acestea am presupus în ce labirint de vătămare fără ieşire şi în ce ireparabilă greşeală de răsturnare a dus papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii romane, încât să nu mai poată face altceva pentru menţinerea infailibilei şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire cu cele ce decurg din el decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile lucruri şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu evlavia „antichităţii venerabile” (pag. 11, r. 16), în realitate însă mânia inova­toare rămâne înăuntru neînduplecată împotriva Sfinţeniei, zicând că „trebuie să fie înlăturate din acestea cele introduse în ele după despărţire”!! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel până şi în Cina Domnului veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte, după cum crede Fericirea Sa, că s’a întâmplat şi în Biserica Ortodoxă catolică ceea ce vede că s’a întâmplat în a Romei după papism: adică schimbare dintr’odată în toate tainele şi stricare după vorbăria sco­lastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi dogme au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu „antichitatea lor venerabilă!” şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără – cum zice (pag. 11, r. 5) – „să ne întristeze cu vreo pre­scripţie aspră!” – dintr’o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei Supravegheri”, atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa Leon al nouălea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe greci că au schimbat Simbolul Bisericii catolice[71], neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredinţaţi că, dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei, ale Spaniei şi de Evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut papismul în Apus, care şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea catolică mireasă curată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă nici o poliţie lumească sau, cum zice Fericirea Sa (pag. 7, r. 23) „supraveghere sfântă”, ci legată numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. V, 1), adică cu cele şapte Sinoade Ecumenice, şi în ascultarea ade­vărului. Pentru câte „trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi”, întrucât sunt „porunci omeneşti”, pentru ca să se poată reîmpăca Bi­serica cea întru toate inovatoare a Apusului cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag. 8, r. 30), este zelul nostru comun „de a lua seama la învă­ţătura cea păstrată de către strămoşii noştri”, bine face învățându-ne (ibidem r. 31) să „urmăm vechilor Ierarhi şi cre­dincioşi ai provinciilor orientale” care, după felul cum înţele­geau autoritatea învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie să avem în Biserica orto­doxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor, ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitor (§ 17). Şi cum trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează în puţine cuvinte „voiam să scriu corifeului lor” (ibidem), deoarece noi nu facem aci un tratat.

§ 17. Din toate acestea conchide orice om instruit în în­vățătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal a se cuteza să se schimbe dogmele şi Liturghiile noastre şi celelalte ierurgii săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s’a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, care aveau al­tădată acestea comune, ca și noi. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfântă îndreptarea inovaţiilor, a căror intro­ducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s’a făcut şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva ino­vaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pen­tru uşurinţa acestei schimbări. Întâi că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru apuseni, care aveau ace­leaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. Iar cele inovate nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi do­vedite măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin universalitatea lor. Apoi, la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi[72], care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă şi mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii Iatinizanţi, care n’au izbutit nimic, pe când în Biserica Apu­seană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau corpul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, refăcând nu o mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să reconstituie cele vechi şi respectabile „în stare să păstreze pietatea”, precum zice şi Fericirea Sa (pag. 11, r. 16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r. 14), şi înaintașii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre ferici­ţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea Ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem, „să înceteze noutatea de a ataca vechimea”. Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până acum a declaraţiilor Papilor. În tot cazul, trebuie să mărturisim că, pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare cu înţelepciunea şi cu pietatea și cu zelul pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, totuşi va întâmpina greutăţi şi osteneli dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale – şi fie cu iertare această îndrăzneală! – însăşi tema Epistolei sale (pag. 8, r. 32), „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască în­durat pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică”. Revine Fericirii Sale ca să arate înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sa­crificiul propriilor sale interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[73]): „Prinţ în pace şi episcop în dreptate”. Fie! Dar, până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, al cărei „cap Hristos” este (Pavel, Ep. Efeseni IV, 15), iar noi fiecare „membre în parte”, orice sfat venit de la ei şi orice îndemn din oficiu, tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie întră în primul rând şi numita Enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către Orien­tali, şi o declarăm ca atare în Biserica cea catolică.

§ 18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-liturghisitori ai Smereniei noastre, ca totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei Enciclice, soco­tim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală, ca să nu se piardă nimeni din sfântul staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi la aceasta, pentru ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile feri­citului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la[74] Efes, să repetăm unii către alţii: „Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v’a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după plecarea[75] mea „lupi grei” la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi vorbind lucruri stricate[76], pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor XX)[77]. Atunci înaintaşii şi Pă­rinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. De aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza sigură a Părinţilor noştri, aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au dat în di­ferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă”, înfăptuind scopul credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a turmei celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.

§ 19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o trans­mitem prin voi şi întregii adunări ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar găsi, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt întregului cler şi poporu­lui evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, pă­rinţilor şi copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi si celor neînvăţaţi, stăpânilor şi slugilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alţii „să putem rezista la meşteşugirile diavolului”. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul[78]: „Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă”.

§ 20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oa­meni şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o Sfintele Sinoade Ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli în­ţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Mar­tiri. „Să ţinem mărturisirea” pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o insuflare a dia­volului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită[79] credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie anatemei veşnice pentru hulă împotriva Duhului sfânt, ca şi cum adică n’ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): „Celui care va vorbi îm­potriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): „Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos, Cel ce v’a chemat în har, la altă Evanghelie, care nu este alta decât că sunt unii dintre voi care vă turbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar, chiar dacă noi sau înger din cer va vesti vouă altceva decât v’am vestit, anatema să fie”, au rostit-o cele şapte Sinoade Ecumenice şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin erezie sau prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după psalmist (Psalm CVIII, 17) „cu blestemul ca și cu o haină”, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. „Chiar înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primiti”. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor și au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa cu­getând şi noi, o vom transmite curată, cum am primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să se poată înfă­ţişa şi aceia, ca noi, neavând a se ruşina, când vorbesc despre credinţa strămoşească.

§ 21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, „curăţindu-ne sufletele cu ascultarea adevărului”, după cu­vântul Apostolului (I Petru I, 22), să luăm seama la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele (Evrei II, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ru­şina, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către Sfintele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau această credinţă şi ei sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o și o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, Sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, înce­pând de la Apostoli şi cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă In­cintă, a cărei „uşă este Hristos” şi în care toată turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele roditoare ale Ede­nului tainic, şi nu „pe cărări prăpăstioase şi aspre!”, cum crede Fericirea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră deţine înseşi textele sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scrip­turi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Te­stament, iar pentru cel nou însuşi originalul; ceremoniile Sfintelor Taine şi îndeosebi cele ale dumnezeieştii Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii trans­mise de la Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu poate să se laude cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade Ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei înţelepciunii, în aceasta şi la noi s’au ţinut. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri. Păstorii ei şi cinstitul prezbiteriu şi tagma monahală păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale creştini­smului, şi în vrednicii şi în viaţă, încă şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, „lupi grei”, după prezicerea Apostolului, ceea ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a cântat şi va cânta în veac „înconjurând m’au înconjurat şi în numele Domnului m’am apărat de ei” (Psalm CXVII, 11). Să adăugăm şi o amintire tristă, dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cu­vintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată În Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a prezis Pavel.

§ 22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul pe care Dum­nezeu l-a dat credinţei noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfântă, catolică şi apostolică, care, ca o Mamă credincioasă soţului ei, ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj demn „pentru nădejdea cea din noi”. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate cele ce a dat nouă ?” Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de trebuinţă, cel Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi sân­gele Său, nimic altceva nu cere de la noi decât numai de­votament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata credinţă a Părinţilor noştri; iubirea şi afecţiu­nea pentru Biserica Ortodoxă cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropire inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Te­stamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu însuşi cin­stitul Lui Trup şi ne adapă din destul, ca o adevărată mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat pentru mântuirea noastră şi a lumii. Să o înconjurăm dar cu gândul „ca puii pe cloşcă”, în orice parte a pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei față şi frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitei Sale mâini „Mirele cel frumos la vedere”, când a răscumpărat-o din robia celui viclean și Și-a împodobit-o ca pe o mireasă veșnică. Să simțim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii și de copii iubitori de mamă, când oameni cu gânduri de lupi și traficanți de suflete se silesc și meșteșugesc fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe niște miei, de la mamele lor. Să întărim acest sentiment clerici și laici, acum mai ales, când vrăjmașul cel cugetător al mântuirii noastre, oferind înlesniri înșelătoare (pag. 11, r. 2, 25), întrebuințează asemenea instrumente și umblă pretutindeni, cum zice fericitul Petru, „căutând pe cine să înghită” și când „în calea aceasta, pe care mergeam”, în pace și fără răutate, pune cursele lui cele înșelătoare.

§ 23. Iar Dumnezeul păcii, „Care a ridicat din morți pe Păstorul oilor cel Mare”, „Care nu dormitează și nu se dă somnului păzind pe Israel”, va păzi inimile și cugetle voastre” și va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul!

 1848, luna mai, indiction VI.

† Antim[80] cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi Patriarh Ecumenic, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ierotei cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Metodie cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu[81] Antiohia şi al întregului Orient, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ciril cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Sfântul Sinod din Constantinopol: † Paisie al Cezareii † Antim al Efesului † Dionisie al Iracliei † Ioachim al Cizicului  † Dionisie al Nicomidiei † Ierotei al Calcedonului † Neofit de Dercos † Gherasim al Adrianopolului † Ciril al Neocezareii † Teoclit al Veriei † Meletie al Pisidiei † Atanasie al Smirnei † Dionisie de Melenic † Paisie al Sofiei † Daniil de Limnos † Panteleimon de Dryinopolis † Iosif de Ersekion † Antim de Vodena.

Sfântul Sinod din Antiohia: † Zaharia al Arcadiei † Metodie al Emesei † Ioanichie de Tripolis † Artemie al Laodiceii.

Sfântul Sinod de la Ierusalim: † Meletie al Petrei † Dionisie al Betleemului † Filimon al Gazei † Samuil de Neapolis † Tadeu al Sevastiei † Ioanichie al Filadelfiei † Ierotei al Taborului.

Tradus de Teodor M. Popescu

Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti.


[1] Ep. Filipeni 2, 7.

[2] Psalm XVIII, 5 (citat şi în Ep. Romani X, 18).

[3] Pentru justificarea cuvântului, vezi par. 6.

[4] Sinodul III Ecum. (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicării şi a depunerii întrebuinţarea altui simbol decât cel niceo (-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. şi şedinţa VI, la Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. II, partea 1, Paris 1998, p. 331). De văzut lunga şi im­portanta notă din Pidalion, ed. 5 (Ioan Nicolalus Kesisoglu) Atena 1908, p. 176-178).

[5] Martin I (649-653). În Migne P.L. 87 nu se găsește o epistolă sau scriere adresată lui Maxim Mărturisitorul.

[6] Ioan VIII: 872-882.

[7] Epistola 350, ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De procesione Spiritus Sancti, Migne PL 126, 944-946. Locul citat este la col. 945C:

„Reverantiae itaque tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Do­mini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Juda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt”.

[8] Fotie este pomenit de Biserica Greacă la 6 februarie. Traducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: „au vénérable Photius”; cuvântul grec este însă ἱερός (sacru, sfânt).

[9] Sinodul ținut la Constantinopol 879-880 sub Patriarhul Fotie, cu participarea delegaților Papei Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocşi ca al optulea ecumenic, prin opoziţie la Sinodul ţinut la 869-870 sub Patriarhul Ignatie, cu participarea delegaţilor papei Adrian II, pentru condam­narea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea Sinod Ecumenic. De regulă însă Enciclica socoteşte, cum a rămas statornicit, şapte Sinoade Ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În Sinodul de la 879-880 s’a citit Simbolul credinței în forma ortodoxă (în şedinţa a şasea, martie 880) şi s’a anatemalizat oricine s’ar atinge de Simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând (οὔδὲν ἀφαιροῦντες, οὔδὲν προσθιθέντες, οὔδὲν ἀμείβοντες, οὔδὲν κιβδηλεύοντες). Măsura era îndreptată împotriva adaosului latin Fllioque şi s’a repetat în şedința următoare: Cine se va atinge de Simbol să fie anatema. De văzut actele Sinodului, pentru şedinţele citate, în Τομός χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op. cit., t. IV, partea I, p. 603-604, numesc hotărârea Sinodului o „enormitate”. De fapt, Sinodul repeta în cuvinte mai precise hotărîrea Sino­dului III Ecumenic (canon 7).

[10] Τελεταρχικόν, care prezidează ceremonia; cuvântul este greu de redat în româneşte, Dallas (p. 34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat netradus, Comp. şi par. 13.

[11] τῶν θείων προόδων,la Dallas p. 35. Mansi 40, 384: les atlributs divins. Cuvântul προόδος nu înseamnă atribut, ci este întrebuinţat ca termen general pentru a arăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul I de la începutul paragrafului. Dacă am tradus „progresiunile”, este pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc.

[12] În Mansi, 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă de Damasus lui Paulin al Antiohiei (362-388), episcop în timpul schismei meletiene – în care cuvintele citate se găsesc în art. XXIII. Autorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se aplică la Filioque. Iată nota: „Lege:Ad Paulinum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Confessionem fidei, cuius art. XXIII ita se habet:Si quis de Patre et Filio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habituerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive de Filio, sive de Spiritu Sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Quid haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?

Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele–Leclercq, op. cit. II, 1, p. 58), de unde greşeala Enciclicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la Sinodul ţinut la Roma la 382.

[13] Canonul zice: „Fiind citite acestea [simbolul niceian şi un simbol nestorian, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu-i este îngăduit să prezinte, să scrie sau să întocmească altă credinţă decât cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul Sfântului Duh. Iar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credinţă, fie chiar să o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărulu din păgânism, fie din iudaism sau fie din orice erezie, aceştia dacă sunt Episcopi sau clerici, Episcopii să fie scoşi din episcopie, iar clericii din cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În continuare, canonul se referă în special la erezia nestoriană).

[14] În realitate, expresia Filioque a fost întrebuinţată întâi în Spania, într’o mărturisire de credinţă compusă de episcopul Pastor pe la 450 (F. X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,1. Das christliche Altertum, Paderborn 1926, p. 182) şi apoi într’un simbol de credinţă aprobat de Sinodul la Toledo 447 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. II, partea I, p. 483); introdus în simbolul niceo-constantinopolitan de Sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea 1 (1909), p. 223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne chretienne (Bibliotheque de l’enseignement de l’historie ecclesiastique), ed. 2, Paris 1906, p. 280-281). În Răsărit Filioque a fost cunoscut mai târziu, prin epistola sinodală a papei Martin I.

[15] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea II (1910), p. 1127, 1129 (Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.

[16] Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea Iul Filioque în simbol, pentru motivul că sfinţii Părinţi şi sinoadele n’au cu­noscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în simbol (Hefele- Leclercq, op. cit. t. Iii, partea II, p. 1132). Ceva mai mult, papa a pus să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan greceşte şi latineşte fără Filioque pe două mari plăci de argint, care au fost aşezate în biserica sf Petru,

[17] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk) regele Moraviei (†894). Epi­stola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 16o sq (v. despre conflictul dintre Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les Slaves,Biysance et Rome au IX-e siecle (Travaux publies par l’Institut d’etudes slaves. IV, Paris 1926 p. 261-270).

[18] Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să treacă peste hotărârile Părinţilor şi Sinoadelor pentru interesul şi plăcerea de a impune voința Romei ca normă de credinţă şi de a ridica astfel autoritatea papală. Iată, de exemplu, declarația făcută de papa Ştefan V (885-891) moravilor lupă moartea lui Metodiu, în ciuda ortodoxiei bizantine a acestuia privi­tor la purcederea Sfântului Duh:

«Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum”. (Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Pătinți a adăuga sau a reduce ceva în Simbol, răspundeţi: Sfânta Biserică romană este paznicul şi confirmatoarea sfintelor dogme) la F. Dvornik. op. cit. p. 287).

[19] Locul nu este citat întreg. Epistola zice: „Iar dacă va mai tine mânia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sf. Vasile zice figurat: sprânceana apuseană]? Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe şi, prejudecând cu bănueli mincinoase, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai înainte cu Marcel

[aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei,
condamnat în Orient ca eretic (336, 338, 339, 343), găsit
ortodox la Roma
(340 şi Sardica 343)]

; certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără forma comună, să scriu corifeului lor nimic despre cele bisericeşti decât numai cât să fac să înțeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care să-l afle”.

[20] Epistola 239, în Migne, P. G. 32, 889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B.

[21] În cuvântarea a doua (Ἀπολογετικὸς τῆς εἰς τὸν Πόντον φυγὴς) la Migne PG 35, 488 C: Κρείττων γὰρ ἐπαινετὸς πόλεμος εἰρήνης χωριζούσης Θεοῦ).

[22] Se înţelege botezul prin cufundare, în opoziţie cu cel prin stropire.

[23] Τὸ αὐτό, adică să mărturisim aceeaşi credință.

[24] Greşit, în loc de 1846.

[25] Adică nu specifică Biserica ortodoxă, dar citează Părinți ortodocşi.

[26] În Migne P. G. 32, 424 – 425: epistola 66 (din anul 371).

[27] „Că trebuie început cu grija celor mai importante, după cei mai înțelepți dintre medici, ştii mai bine ca oricine. Şi care poate fi mai impor­tantă dintre Bisericile lumii decât cea a Antiohiei?”(Ibidem, col. 425 B).

[28] La Teodoret de Cyr,Ist. bis., V, IX, în Migne, PG 82, 1212 – 1218 Β (V. Şi Hefele-Leclercq,op. cit., t. II, partea I, p. 54-55).

[29] Episcopul Romei, 366-384.

[30] Episcopul de Mediolanum (Milan), 374-397.

[31] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (menţiune la Hefele-Leclercq, ibidem, p. 58; Ulysse Chevalier, Repertoire des sources historiques du moyen âge. Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col. 704, St. Briton).

[32] Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p. 50); Ulysse Chevalier, op. cit. vol. II, (1907), col. 4622.

[33] După Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios şi celorlalţi sfinți episcopi, adunaţi în marele oraş Roma… (col. 1218 B).

[34] La Mansi 40, 391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII. 1202 b.

[35] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explică alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: „Pe prea venerabilul şi de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii şi în adevăr apostolicei Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştini­lor, conlucrând cei ai provinciei şi ai diocezei Orientului l-au hirotonit ca­nonic”… (col. 1217 B).

[36] Comp. Galateni II, 14.

[37] Nu este numit Sf. Vasile, ci „vechii Ierarhi și credincioși ai privinciilor Orientale”, r 31-32.

[38] Par. 7.

[39] „τοῦ Οὐατικανοῦ ἀδύτου”, sanctuarului de la Vatican. Dallas p. 42, Mansi 40, 392 lasă netradus cuvântul ἂδυτον, care, ca adjectiv, însemnează inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aci, însem­nează sanctuar.

[40] La sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedința XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea I (1909), p. 501-502.

[41] Depus şi caterisit la sinodul IV Ecum., Calcedon 451.

[42] La sinodul II ecum., Constantinopol 381.

[43] La sinodul III Ecum., Efes 431.

[44] Κναφεὺς sau Γναφεύς, piuar (lat. Fullo, franț. Foulon). La Dallasp. 42, Mansi 40, 392 lăsat afară.

[45] Monofizit, uzurpator al scaunului pela 470, exilat de împăratul Leon I.

[46] Λουγδούνων; forma obișnuită este singularul Λούγδουνον sau Λούγδουνος (comp. Eusebiu, Istoria bisericească, V, 1, 1 și 3).

[47] Πρεσβεῖα arată drepturile sau privilegiile celui mai mare în vârstă sau celui mai vechi, nu o supremaţie propriu-zisă; prin urmare este vorba de o întâietate onorifică.

[48] Se înţelege epicleza (ἐπίκλησις).

[49] Se referă la locul din enciclica papală, unde se spune: „Cât pen­tru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuiesc înlăturate din ele cele ce s’au introdus după despărţire şi se opun credinţei şi unităţii catolice”.

[50] Ediţia benedictinului R. Massuet s’a tipărit la Paris 1710 şi retipă­rit la Veneţia 1734. Este reprodusă în Migne, P G 7 (1857).

[51] ἔκκλησις.

[52] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et simillum haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 1596, cu adaose şi după moartea lui (1 ian. 1610) la 1639).

[53] τῆς ἐπικλήσεως.

[54] Nota este reprodusă în Migne P. G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sanguinem Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque disertis verbis confirmat, lib. IV, c. 32, 33, 34, 45 et lib. V, c. 2.

[55] Stabileşte principiul libertății bisericeşti, în legătură cu situația Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte din colecțiile romano-catolice, ca şi can. 7, care opreşte orice schimbare în Simbolul credinței.

[56] Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de cinste după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.

[57] Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcopilor de Alexandria și Antiohia, după exemplul celui al Romei.

[58] Adică privilegiul întâietății onorifice, cuvenite oraşului.

[59] Iarăși τὰ Πρεσβεῖα.

[60] Unde se afirmă transmiterea privilegiului lui Petru asupra urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate să rămână fără temelie.

[61] Nu corintenii s’au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca și alţii, cele întâmplate la Corint şi a scris în numele comu­niunii. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede încă F. Cayré, Précis de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres ei docteurs de l’Eglise, t. I. Paris – Tournai- Rome, 1927, p. 59. Vezi Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, f. 1, ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p. 124; J. Tixeront, Précis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923, p. 16; G. Rauschen – B. Altaner, Patrologie, ed. 10- 11, Freiburg im Breisgau 1931, p. 58 (G. Rauschen, Grundriss der Patrologie, ed. 8-9 (1926), p. 67).

[62] Εἰ δὲ μή, ἀναγγέλεται τὸ πρᾶγμα καὶ εἰς τὴν Διοίκησιν κατὰ τά καθεστῶτα. Amintesc că locul acesta a fost mult criticat de romano-catolici ca arătând dependența Bisericii Ortodoxe față de stat. De observat însă că Enciclica zice: lucrul se aduce şi la cunoştinţa conducerii statului; nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca supremă instanță, ci că de nevoie şi în mod excepţional i se face cunoscut cazul, după ordinea de lucruri stabilită, impusă Bisericii Ortodoxe din imperiul turc de situația ei.

[63] Înţelege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă.

[64] ἡ δεσποτέια, cuvânt care arată și natura supremației papale.

[65] Am arătat în studiul introductiv că este vorba de o greşală a traducătorului în greceşte al Enciclicii latine, care confundă Calcedon (Χαλκηδὼν) cu Cartagena (Καρχηδών). Am citat şi nota fără motiv aspră din Mansi 40, 40l (n. 1), care numeşte observaţia din Enciclica ortodoxă „purum mendacium”. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte neîndreptată traducerea franceză a lui Dallas p. 52 care zicând „de Chalcédoine a Carhedon” se mulţumeşte să transcrie cuvântul Καρχηδὼν, fără a traduce, neştiind poate că este vorba de Cartagina (Carthage).

[66] Enciclica latină.

[67] Epistola dogmatică a lui Leon I s’a citit în şedinţa a doua (10 oct. 451), în traducere greacă. Deşi episcopul Romei a fost aclamat în Sinod, epistola lui n’a satisfăcut o parte din epsicopi (pe cel din Iliria şi Palestina), care au exprimat bănueli asupra a trei locuri şi n’au aderat decât în şedinja a patra (17 oct.), după explicațiile date de legaţii papei, v. Hefele-Leclercq, op. cit. 1. II, partea II (1908), p. 687-690, 701-702, unde totuşi nu se vorbeşte despre examenul la care Sinodul a supus epistola lui Leon I. De văzut în schimb alte aclamaţii analoage cu cele adresate acestuia, aşa că era un lucru obişnuit în Sinoade. La un răspuns al împăra­tului Marcian, care lăsa în competenţa Sinodului IV Ecum. o chestiune în care era întrebat, Părinţii au strigat: „Aceasta este opera lui Dumnezeu” (ibidem, p. 703).

[68] κυρίου, netradus ibidem.

[69] ὀρτότης, justețe, corectitudine.

[70] Enciclica vrea să spună că, deși Papa și episcopii romano-catolici au căzut în erezie, Biserica Ortodoxă nu-și permite să facă numiri de titluri în scaunele lor, pe care le-ar putea considera vacante, pe când din contra Papa, trecând peste canoane și jignind grav Biserica Ortodoxă, numește episcopi ca simpli titulari la scaune vacante din Orient, deci de pe teritoriu ortodox, pe care le consideră astfel lipsite de păstori canonici, dând însă titularilor alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre ortodocși. (Un asemenea episcop titular (de Ilion) este și Mgr. d’Herbigny, cunoscutul emisar al romano-catolicismului printre ortodocși, în special în Rusia). Această practică scandaloasă a Bisericii papale are la bază concepția de care am vorbit în studiul introductiv, că Orientul ortodox este o simplă „terra missionis”, rezervată pentru episcopi în „in partibus infidelium”. (De văzut și importanta notă din G.A. Maurocordatos, L’ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse aux auteurs de la brochure intitulée Hellénisme ou Moscovisme, Atena 1854, p. 22-26; pag. 25, par. 4: „…mais jamais les Patriarches d’Orient ne se sont avisés d’impiéter sur la jurisdiction d’Eglise de Rome et de nomer partes infidelium des pays habitées par de chrétiens qui, quoiqu’ apartenant à une communion différente de la notre, sont néanmoins et se nomment chrétiens”.

[71] Amintim că este vorba de sentinţa de excomunicare depusă de cardinalul Humbert pe sf. masă în biserica Sf. Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzaţi grecii între altele că au tăiat pe Filioque din Simbol (Sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus sancti processionem a Filio, Migne, P. L. 143, 1003 B, v. traducerea mea în Studii teologice, Publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. II (1931 No. 2, p. 44). De notat că şi la Sinodul de la Ferrara, în şedinţa de la 16 octombrie 1438 latinii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat că Sinodul VII Ecumenic (787) a întrebuințat Simbolul cu adaosul καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ, pe care apoi grecii l-au înlăturat. Învățatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitatea acestei afirmații, v. Hefele-Leclerq, op. cit., t. III, partea II (1910), p. 772, n. 3.

[72] διότι ὁ ὑπερασπιστὴς τῆς θρῃσκείας ἐστὶν αὐτὸ τὸ σῶμα τῆς Ἐκκλησίας ἤτοι αὐτὸς ὁ Λαός, Dallas 57, Mansi 40, 408: car chez nous la sauvegarde de la religion reside dans le corps entier de l’Eglise. Am arătat în studiul introductiv că această afirmajie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinţei o are poporul, ci că acesta ține atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiţionalismul lui vine în apărarea ei chiar dacă ierarhia ar vrea să introducă inovaţii. Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovații, ceea ce este firesc şi adevărat. De altfel, dacă romano-catolicilor le place să înjeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie să uite că aceasta se întâmplă nu la ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerință populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis poporul; Immaculata conceptio deasemenea: „Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o solicită cu strigate (à grand cris). La 8 decembrie 1854, Pius IX îi va da satisfacţie”, zice E. Vacandard, Etudes de critique et d’histoire religieuse, troisième série, Paris 1912, p. 309. De notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX!

[73] Această indicare de loc lipseşte din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL, 17).

[74] Textul şi traducerea zic greşit: la Efes ἐν τῇ Ἐφέσῳ, à Ephèse (Dallas p. 59, Mansi 40, 410); adunarea a avut loc la Milet, comp. F. Apost. XX, 17.

[75] Tradus după înţeles, căci cuvântul întrebuinţat este ἄφιξις=sosire.

[76] διεστραμμένα, falsificate, denaturate.

[77] vers. 28 – 30.

[78] Epistola 1, cap. V, 8-9.

[79] ἐλιπής, incompletă, defectuoasă, insuficientă.

[80] Antim al VI-lea a tost Patriarh de trei ori: 1845 – 48, 1853 – 55, 1871-73.

[81] θεούπολις, nume dat Antiohiei după refacerea ei de către Iustinian, în urma cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 526 și 528, după sfatul lui Simeon Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether, Antiochien I.

Se prefigurează o nouă înfrângere zdrobitoare: Respingerea propunerii legislative a dialogului social

Poporul român pierde în continuare lupte și înfruntări despre care ar părea că nici nu are habar că se desfăşoară, deși efectele acestor înfrângeri sunt zdrobitoare. După cum arătam mai devreme, ne găsim astăzi în situaţia în care demersurile electorale sunt reinterpretate pentru a fi legitimate acţiuni străine de obiectul oficial al alegerilor.

Deşi ignorate de opinia publică, chestiunile sindicale sunt de o importanţă crucială pentru viitorul poporului român şi tocmai acest lucru face ca înfrângerea care se prefigurează să fie cu atât mai gravă.

Sindicalismul nu are cea mai bună imagine în România zilelor noastre, uneori pe bună dreptate, însă niciun alt instrument social nu are o vocaţie mai mare de a reuni simultan interese comune la scară micro-locală sau naţională.

Această instituţie juridică esenţială pentru organizarea celor mici şi mulţi s-a aflat într-un continuu proces de dezagregare, confiscare şi de compromitere, asemenea tuturor celorlalte structuri de rezistenţă ale edificiului naţional. Însă dacă pentru Biserică, armată, justiţie, cultură naţională, mici producători locali şi alţii apar din ce în ce mai multe voci de sprijin, sindicalismul rămâne subiectul ignorat cu bună ştiinţă, lăsat în sarcina politicilor de stânga care, la noi, par a fi preocupate de chestiuni ideologice mai degrabă decât de obiectul lor principal de legitimare.

Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, insistăm să promovăm sindicalismul în rândul publicului ortodox şi facem apel la întreaga blogosferă ortodoxă să repună în discuţie acest subiect într-atât de necesar participării noastre în societate. Deşi tematica sindicală a fost abandonată politicilor de stânga, considerăm că ortodocşii au motive temeinice să revendice un anumit tip de activitate sindicală bazat pe ajutorarea aproapelui lor imediat, având în acest sens exemplul unor personalităţi a căror sacrificii ne obligă: Vasile Paraschiv, Iulius Filip sau Virgil Săhleanu.

În săptămânile din urmă un comunicat al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României adresa un avertisment publicului român cu privire la efectele nefaste pe care proiectul legii dialogului social le-ar putea produce. Să dăm citire comunicatului care a fost preluat de surse media precum: Hotnews, G4Media sau chiar Agerpres, printre mulţi alţii:

Modificarea Legii dialogului social nu trebuie să afecteze competitivitatea economică a României, nici interesele investitorilor și ale salariaților

Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR) își exprimă îngrijorarea cu privire la evoluția procesului legislativ de modificare a legii dialogului social. Proiectul de lege a fost respins de Senatul României în noiembrie 2018 și este în prezent înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaților.

Graba cu care se dorește adoptarea unui proiect de modificare a legii dialogului social este nejustificată, în condițiile în care amendamentele propuse la textul aflat în prezent în dezbatere încalcă principiul Organizației Internaționale a Muncii referitor la negocierile colective voluntare. Proiectul instituie un dezechilibru major între partenerii sociali și conține prevederi care anulează de facto conceptul de dialog social constructiv și echilibrat. Trebuie menționat că proiectul a primit aviz negativ de la Consiliul Economic și Social.

CDR consideră că procesul de modificare a legii dialogului social trebuie să urmeze toate etapele procesului legislativ și anume: studiu de impact, punctul de vedere al Guvernului și consultare reală a patronatelor și sindicatelor care să țină cont de toate argumentele subliniate de părțile implicate. Mai mult, CDR consideră că, în multe dintre aspectele prevăzute în proiect și Consiliul Concurenței trebuie să exprime o opinie.

Coaliția pentru Dezvoltarea României consideră că unul dintre pilonii de bază ai competitivității economiei României îl constituie piața muncii, care întâmpină în prezent probleme majore, în mod special din cauza deficitului forței de muncă. O reglementare care ar dezechilibra dialogul social nu poate fi nici în interesul salariaților și nici în cel al investitorilor.

CDR solicită Parlamentului României să nu adopte aceste modificări în grabă, fără o amplă consultare cu toate părțile implicate. Pentru a avea o legislație stabilă care să nu deterioreze suplimentar piața muncii, Parlamentul ar trebui să caute un acord al patronatelor și sindicatelor reprezentative la nivel național pe schimbările propuse.

În sprijinul considerațiilor de mai sus precizăm că proiectul de modificare a legii dialogului social cuprinde câteva propuneri criticabile, dintre care:

1. Aplicabilitatea erga omnes a contractului colectiv de muncă la nivel de sector de activitate (CCM). În prezent, CCM se aplică părților semnatare. Extinderea automată a efectelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel sectorial asupra tuturor unităților în care organizațiile sindicale semnatare au membri sau membri prin afiliere, reprezintă o încălcare neconstituțională a principiului libertății de a contracta și a caracterului voluntar al negocierii colective la nivel sectorial. Acest aspect naște și serioase îngrijorări legate de păstrarea unui mediu concurențial sănătos.

2. Reprezentativitatea prin afiliere care instituie posibilitatea ca un contract colectiv la nivel de unitate să fie negociat de un sindicat care să nu fie reprezentativ deci fără a avea legitimitatea reprezentării majorității salariaților cum este în prezent, lăsând o minoritate să decidă.

3. Reducerea extremă, până aproape de anulare, a rolului reprezentanților salariaților, aceștia nemaiputându-se în ipoteza în care ar exista cel puțin un salariat membru de sindicat în cadrul unei companii. (SIC! Nota theodosie.ro)

4. Posibilitatea declanșării grevei în orice moment, inclusiv pe durata de valabilitate a unui CCM valabil negociat și încheiat, este de natură să afecteze grav pacea socială și cadrul normal și predictibil de desfășurare a activităților economice.

5. Crearea de privilegii și imunități pentru liderii sindicali, inclusiv atenuarea răspunderii juridice a acestora în cazul unor greve nelegale, nu doar că încalcă principiile constituționale, ci afectează grav climatul de pacea socială ce se dorește a exista la nivelul angajatorilor.

6. Obligativitatea negocierii CCM la toate nivelurile, în condițiile în care principiul negocierilor voluntare este statuat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) prin art. 4 din Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă. Această Convenție a fost ratificată și este aplicabilă și în România. Statele care au implementat corect aceste principii au în mod clar accentul pus pe un nivel de negociere, pentru o eficiență a dialogului social. Totodată, reintroducerea unui CCM la nivel național (CCMUN), fapt ce poate genera în cascadă dezechilibre economice prin aplicarea sa tuturor agenților economici, indiferent de domeniul de activitate. Nu toate companiile pot respecta prevederile unui CCMUN într-un context economic în evoluție, în care adaptarea trebuie să fie rapidă.

7. Participarea obligatorie a sindicatului la ședințele consiliului de administrație. Măsura reprezintă o imixtiune inutilă în organizarea afacerilor, cu un impact major asupra autonomiei decizionale, si aduce o tensionare fără sens a dialogului social la nivel de unitate. De asemenea, o astfel de soluție este contrară dreptului angajatorului de a deține anumite informații confidențiale, informații ”apărate” în cuprinsul tuturor reglementărilor europene privind dreptul la informare a salariaților. În plus, în prezent, obligațiile de informare și consultare a angajaților sunt deja reglementate de Legea 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajaților. De asemenea, Legea Societăților Comerciale impune drepturi și obligații clare pentru administratorii unei companii fără să facă referire la cele ale reprezentaților sindicatelor. Mai mult, în unele industrii reglementate, calitatea de membru în CA este dobândită ca urmare a unei validări a autorității de reglementare (de exemplu BNR sau ASF).
Atragem atenția asupra situației IMM-urilor și a societăților cu un Administrator unic, unde această prevedere ar fi aproape imposibil de îndeplinit.

8. Constituirea sindicate. În forma propusă prin amendamente, este suficient ca un singur salariat dintr-o societate să fie membru de sindicat (alături de alți 14 din alte unități), pentru ca acel sindicat să participe în mod legitim la negocierile colective. Orice aspect al unei concurențe loiale în cadrul aceluiași sector dispare, fără să existe nicio prevedere legală care să impună obligații participanților la negocieri.

9. Zile libere plătite pentru activități sindicale. În prezent, zilele libere plătite pentru desfășurarea de activități sindicale se pot negocia prin CCM la nivel de unitate. Or, propunerea de stabilire unilaterală de către sindicat a acestor zile reprezintă încălcarea dreptului suveran al angajatorului de a-și desfășura activitatea, fiind contrar si oricăror principii de non-discriminare față de ceilalți salariați.

Cele de mai sus sunt doar câteva exemple care ilustrează faptul că impactul unei asemenea modificări asupra oricărei activități economice va fi major și că, prin urmare nu se justifică finalizarea în grabă a procesului legislativ, cu atât mai mult cu cât de la adoptarea actualei legi a dialogului social numărul de salariați din România a crescut cu 20%, de la 4.13 milioane în 2011 la 4.98 de milioane anul acesta și că astăzi România înregistrează o rată foarte mică a șomajului de 4%.

În măsura în care va exista interes, vom dezvolta o critică punctuală a comunicatului în secţiunea de comentarii, mulţumindu-ne deocamdată să-l denunţăm ca fiind, în opinia noastră, un text lipsit de onestitate, care ignoră realităţile sociale din România şi care decontextualizează şi chiar falsifică semnificaţia modificărilor legislative propuse de iniţiator. În acest scop, considerăm necesar să precizăm că, de fapt, Coaliţia pentru Dezvoltarea României, persoană juridică ce se bucură de sprijin şi legitimare de la cel mai înalt nivel al statului român, reunește organizații cum sunt:

Camera Americană de Comerț în România (AmCham),

Camera Franceză de Comerț în România (CCIFER),

Camera de Comerț și Industrie Română-Germană (AHK),

Consiliul Investitorilor Străini (FIC),

Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR),

Romanian Business Leaders (RBL),

Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR)

Confederația Patronală Concordia (CPC).

Şi întrucât ne-am propus să promovăm politicieni care au iniţiative e care le considerăm de interes strategic pentru poporul român, semnalăm că propunerea legislativă privind dialogul social aparţine deputatului Adrian-Octavian DOHOTARU, fost membru USR, astăzi neafiliat. Proiectul a fost deja respins la Senat şi pare că va avea aceeaşi soartă şi la Camera deputaţilor.

Adrian-Octavian DOHOTARU

Reproducem însă expunerea de motive publicată de iniţiator întrucât răspunde de la sine comunicatului Coaliţiei „pentru Dezvoltarea României”.

EXPUNERE DE MOTIVE

Lege privind dialogul social

Prezenta iniţiativă legislativă are ca obiect de reglementare dialogul social în România şi îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

1. Descrierea situaţiei actuale

În cei şapte ani de la adoptarea prin asumarea răspunderii în Parlament a Legii Dialogului Social nr. 62/2011, situaţia lucrătorilor din România s-a deteriorat.

Practic, deşi România a înregistrat constant în această perioadă un nivel de creştere economică peste media europeană, în principal prin efortul oamenilor muncii, de această creştere nu au beneficiat tocmai cei care au contribuit cel mai mult la ea, lucrătorii.

Negocierea colectivă, unul dintre principalele mecanisme de redistribuire echitabilă a rezultatelor economice, a fost distrusă prin efectele acestei legi. Acest lucru se poate vedea prin:

1. Concentrarea salariilor în jurul salariului minim în momentul actual, peste o treime din totalul salariaţilor cu normă întreagă sunt încadraţi la nivelul salariului minim pe economie.

Lipsa negocierilor reale care să împingă creşterile de salarii pe grilă în sus a făcut ca de la an la an, cu fiecare creştere a salariului minim, numărul celor plătiţi la acest nivel să crească. În 2011, înainte de adoptarea legii nr. 62/2011, la salariul minim erau încadraţi aproximativ 8% dintre angajaţi, cam aceeaşi proporţie care este în prezent în Germania. intre timp, numărul acestora a devenit de 5 ori mai mare (40%).

Acest lucru are consecinţe nu doar în prezent, prin lipsa posibilităţii de a asigura un trai decent, ci şi pentru viitor:

• Pensii mici la finalul perioadei active, care de multe ori nu depăşesc pensia socială;

• Distrugerea sănătăţii şi afectarea vieţii personale şi/sau de familie pentru că de multe ori insuficienţa veniturilor obligă mulţi lucrători să muncească în plus, prin ore suplimentare, în timpul sărbătorilor legale sau alte activităţi aducătoare de venit;

• Lipsa perspectivelor de dezvoltare economică, deoarece în aceste condiţii are loc o migraţie continuă, în special a personalului calificat.

2. Dispariţia coeficienţilor şi aplatizarea grilelor de salarizare

Dacă în sistemul public, prin efectul legislaţiei, s-au putut menţine totuşi ierarhizările salariale în funcție de diferite criterii — experienţă, nivel de pregătire, responsabilităţi — în sectorul privat, acest lucru nu se poate realiza în lipsa instrumentelor negocierii colective care să asigure o creştere măcar echitabilă, dacă nu proporţională, a celorlalte salarii, odată cu creşterea salariului minim.

Astfel, în sectorul privat, peste jumătate din contractele individuale de muncă sunt încadrate cu salariul minim sau mai mic. În acelaşi timp, 8 din 10 români au un salariu de bază net de sub 2050 de lei.

Concret, avem de-a face cu egalizarea salariilor în cazul multor salariaţi care au calificări şi nivel de experienţă diferite şi care ocupă posturi cu cerinţe foarte diferite. Acest lucru are loc practic automat, odată cu eliminarea coeficienţilor de salarizare din contractual colectiv de muncă la nivel naţional și din contractele colective de muncă sectoriale din mediul privat. În mod firesc, această egalizare produce nemulțumire de partea salariaţilor mai calificaţi, alimentând şi mai mult fluctuaţia de personal cu care se confruntă întreprinderile.

3. Distribuţia inechitabilă a rezultatelor economice între capital şi muncă

Ponderea remunerării salariaţilor în PIB a scăzut semnificativ după 2008 şi a rămas până în prezent la un nivel mult inferior perioadei pre-criză. Uşoara revenire în 2017, în special ca efect al creşterii salariilor din sectorul bugetar, nu schimbă semnificativ această situaţie. Nicio altă ţară din Europa Centrală şi de Est nu a înregistrat o traiectorie atât de puternic descendentă a ponderii remunerării salariaților în PIB în ultimul deceniu. Acesta este un indicator relevant pentru a înţelege în ce măsură salariaţii beneficiază de pe urma creșterii economice la care contribuie în mod direct şi arată modul profund inechitabil al distribuţiei rezultatelor creşterii economice între cei care muncesc şi reprezentanţii capitalului, acţionarii.

Companiile păstrează o proporție mai mare de venituri, ca profit, în detrimentul salariilor şi este necesară reînnoirea negocierilor colective pentru a obţine salarii mai echitabile.

Aceştia sunt câţiva dintre indicatorii care arată deteriorarea situaţiei salariaţilor din România. Mai sunt şi alţii: nivelul sărăciei în muncă, inegalităţile sociale, creşterea ratei de profitabilitate pe unitatea orară de muncă.

Recomandările Comisiei Europene, Consiliului Europei, Organizaţiei Internaţionale a Muncii sunt toate în sensul modificării Legii nr. 62/2011 a dialogului social pentru eliminarea obstacolelor care împiedică funcţionarea negocierilor colective:

– Recomandările specifice de ţară ale Comisiei Europene: (13) În România, cadrul pentru negocierile colective nu favorizează funcţionarea armonioasă a sistemului de relaţii de muncă. Dialogul social este caracterizat de un nivel scăzut de negociere colectivă, în special la nivel de sector, şi de o participare redusă a sindicatelor şi a organizaţiilor patronale. Pragurile ridicate de reprezentativitate şi definirea vagă a sectoarelor se numără printre principalele obstacole în calea unui dialog social mai eficient. S-au înregistrat puţine progrese până în prezent în privinţa modificărilor legislative care vizează îmbunătăţirea cadrului instituţional.”

– Avizul Consiliului privind Programul de convergenţă al României pentru 2018: Consiliul RECOMANDĂ ca, în perioada 2018-2019, România să întreprindă acțiuni astfel încât:

  • să finalizeze reforma venitului minim de incluziune;
  • să îmbunătăţească funcționarea dialogului social;
  • să se asigure că salariul minim se stabileşte pe baza unor criterii obiective;
  • să îmbunătăţească programele de actualizare a competenţelor şi oferirea unui învățământ general de calitate, în special pentru romi şi pentru copiii din zonele rurale;
  • să îmbunătăţească accesul la asistenţă medicală, inclusiv prin favorizarea tratamentului ambulatoriu.

– România a ratificat Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea de asociere și protecția dreptului de organizare, cât şi Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă. De asemenea, Convenţia privind Reprezentarea lucrătorilor (nr. 135) şi Convenţia de negociere colectivă (nr. 154). Conform Constituţiei României, acestea au prioritate în aplicare faţă de legislaţia internă.

În Memorandumurile de comentarii tehnice din 2011, 2012, 2015 și aprilie 2018, Biroul Internaţional al Muncii oferă asistenţă şi expertiză pentru modificarea legislaţiei în acord cu Recomandările şi Convenţiile internaţionale privind munca.

4. Realitatea statistică arată o diluare semnificativă a dialogului social în România

Secţiunea sintetizează blocajele majore în desfăşurarea negocierilor colective la nivel de unitate-companie, sector sau naţional şi deficienţele actualei legislații, precum şi principalele propuneri pentru deblocare, în conformitate şi cu orientările cuprinse în Memorandumurile tehnice ale Biroului Internaţional al Muncii.

După adoptarea Legii nr. 62/2011 putem constata o înrăutăţire a dialogului social şi o scădere semnificativă a numărului contractelor la toate nivelurile, în special la nivel de sector de activitate, unde nu mai există, practic, contracte colective de muncă.

Toate eforturile partenerilor sociali în toţi aceşti şapte ani de a încheia un contract de muncă la nivel de sector de activitate au avut ca rezultat, în cel mai bun caz, un contract de grup de unităţi.

În acelaşi timp, Legea nr. 62/2011 a fost adoptată prin asumarea răspunderii și fără ca proiectul să fie supus dezbaterilor parlamentare şi să fie discutat în mod real cu partenerii sociali îndreptăţiţi, cărora li se adresează. Au existat, ulterior adoptării, mai multe documente care au atras atenţia cu privire la potenţialul impact negativ asupra dialogului social din România.

Realitatea oferită în cifre arată un declin evident al dialogului social, locul unui dialog real sau al acţiunilor de protest organizate în mod legal de sindicate fiind adeseori luat de mişcări spontane de protest ale lucrătorilor. Astfel, dacă în 2010 existau 17 ramuri de activitate acoperite de contracte colective, astăzi nu mai există niciun sector în care să se fi încheiat contract colectiv de muncă.

Mai mult, în şapte sectoare de activitate din economia naţională nu există nicio federaţie sindicală şi nicio federaţie a angajatorilor care să-şi fi dobândit reprezentativitatea, în timp ce în 10 sectoare există doar federaţii sindicale reprezentative, iar în alte trei doar federaţii ale angajatorilor reprezentative.

Aşadar, în cel puţin 20 de sectoare de activitate nu există astăzi parteneri legitimi care ar putea începe negocierea unui contract colectiv la nivel de sector, nefiind îndeplinite nici măcar premisele negocierii sectoriale.

La nivel de unitate, constatăm, în egală măsură, o scădere semnificativă a numărului de contracte colective de muncă încheiate cu sindicate, preponderente fiind contractele colective de munca încheiate cu reprezentanţii salariaţilor.

Astfel, în 2016, doar 15% din contracte erau încheiate cu o organizaţie sindicală reprezentativă. În egală măsură, situaţia a fost şi este creată şi prin reglementarea unui procent de reprezentativitate la nivel de unitate mult prea ridicat (50% plus unu), dar şi de excluderea reprezentanţilor lucrătorilor ce fac parte din altă organizaţie sindicală decât sindicatul reprezentativ, de la negocierea colectivă.

Mai mult, prin modalitatea de reglementare a reprezentării la negociere a lucrătorilor, în situația în care nu există sindicat reprezentativ, este afectat principiul reglementat de art. 5 din Convenţia OIM nr. 135/1971, privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora.

Totodată, am asistat la o restrângere a conflictelor colective legal organizate (de la 73 în 2010, la doar 30 în 2016). Fenomenul la care asistăm este însă acela al înlocuirii acţiunilor legale de protest cu conflicte spontane iniţiate de lucrători, conflicte ce se dezvolta într-un cadru nereglementat şi neorganizat.

Impactul acestei stări de fapt a dialogului social este acela că în lipsa unor contracte colective, asistăm la o aplatizare în mod excesiv a ierarhiilor salariale în sectorul concurenţial. La 3 martie 2018, aproximativ 41% din contractele individuale de muncă cu timp complet erau încheiate cu un salariu de bază egal cu salariul minim.

În ce priveşte libera asociere a lucrătorilor constatăm faptul că:

Legea actuală impune unele restricţii în ce priveşte libera asociere sindicală, prin limitarea categoriilor de lucrători care au dreptul să se asocieze în sindicat, pe de o parte, iar pe de altă parte prin condiţionările impuse la constituirea sindicatelor, prevedere ce restrânge libertatea de constituire a unui sindicat pentru peste 1,2 milioane de lucrători, în special de la unităţile cu sub 15 angajaţi.

Legea limitează dreptul de asociere, deoarece un sindicat poate fi înfiinţat numai de cel puţin 15 salariaţi, care trebuie să fie angajaţi ai aceleiaşi întreprinderi.

Având în vedere că economia României se bazează predominant pe întreprinderile mici şi mijlocii – 92,5% din întreprinderile active din România au sub 15 salariaţi, iar 95% dintre companiile înregistrate în România au mai puţin de 10 salariaţi — pentru aproximativ un sfert dintre salariaţi, legea interzice exercitarea dreptului fundamental de asociere, garantat de Constituţia României şi tratatele internaţionale ratificate.

Este de notat faptul că există diferenţe semnificative la nivel sectorial: spre exemplu, între industria textilă (unde 68,2% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi) şi comerţ (unde 95,1% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi). Tuturor acestor angajaţi, legislaţia adoptată în 2011 le restrânge libertatea de a constitui organizaţii la alegerea lor, lipsindu-i de o protecţie minimă a drepturilor ce izvorăsc din raporturile de muncă pe angajaţii care lucrează în astfel de entităţi.

Avocatul Poporului a apreciat că prevederea care impune un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate pentru constituirea unui sindicat „conduce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonimă cu o asemenea suprimare”.

Mai mult, prin faptul că doar angajaţii cu contract de muncă au dreptul să fie reprezentanţi de sindicat, legea interzice acest drept altor categorii de lucrători, precum zilierii (care activează în 14 sectoare de activitate), lucrătorii pe cont propriu sau cei angajaţi în noi! tipuri de relaţii de muncă (spre ex. platforme digitale). Sunt aproximativ 1.500.000 de lucrători pe cont propriu, iar aproape jumătate dintre aceste persoane sunt în afara sistemului de protecţie socială, fiind şi categoria socială cea mai puţin protejată şi cea mai expusă riscului de sărăcie.

Astfel, prin prevederile sale, actuala Lege nr. 62/2011 împiedică o mare parte dintre lucrători să formeze sau să adere la un sindicat pentru a-şi promova drepturile colectiv.

În ce priveşte libertatea părţilor de a negocia la nivel naţional:

Legea interzice încheierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Ultimul contract naţional a fost eliminat abuziv în 2011, prin voinţa guvernului, fără a prelua însă în legislaţia naţională prevederile sale, rezultatul unui îndelungat proces de dialog social bipartit a partenerilor naţionali.

În ce priveşte negocierea contractelor colective la nivel de sector de activitate:

Pentru a avea un contract colectiv la nivel de sector, organizaţiile sindicale care participă la masa negocierilor trebuie să reprezinte peste 50% dintre salariaţii din întregul sector. În acelaşi timp, şi organizaţiile de angajatori participante la negociere trebuie să aibă 50% +1 dintre salariaţii din întregul sector.

Astfel, condiţiile impuse de lege pentru încheierea de contracte colective la nivel de sector/ramură de activitate sunt exagerate şi nerealiste.

Practic, la acest nivel, contractele colective de muncă au dispărut complet, atât din sectorul privat, cât şi din cel public, numărul scăzând brusc de la 47 de contracte semnate între 2005 şi 2010 (o medie anuală de 8 contracte) la 0 între 2011 şi 2017.

În ce priveşte reprezentarea lucrătorilor de către organizațiile legal constituite:

Pentru a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate-companie, şi, în cazul în care negocierea se blochează, să poată declanşa conflictul de muncă, un sindicat trebuie să aibă membri peste 50%+1 dintre lucrători. Pragul este dificil de atins, iar dintre lucrătorii care pot fi membri de sindicat este de ajuns un număr mic să se retragă la presiunile (directe sau indirecte) ale angajatorului pentru ca sindicatul să nu atingă sau să îşi piardă statutul de reprezentativ (s.n. theodosie.ro).

În plus, actuala Lege nr. 62/2011 limitează posibilitatea de acţiune a sindicatului nereprezentativ: acesta poate negocia contractul colectiv numai dacă este afiliat la o federaţie reprezentativă în sectorul de activitate, iar la negociere participă şi reprezentanţii salariaţilor. Dacă însă nu se ajunge la un acord cu angajatorul, sindicatul nu are dreptul să declanşeze conflictul de muncă (greva), fiind astfel lipsit de principalul instrument pentru promovarea intereselor colective ale membrilor. În schimb, chiar dacă sindicatul nu este de acord, contractul colectiv poate fi înregistrat oricum, doar cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor.

Astfel, legea favorizează reprezentanţii salariaţilor în raport cu sindicatele. În absenţa unei proceduri clare, transparente și validate pentru alegerea lor — spre deosebire de sindicate care trebuie să parcurgă un traseu anevoios pentru a obţine personalitatea juridică — reprezentanţii angajaţilor sunt de cele mai multe ori persoane apropiate de conducere, care semnează contracte colective de muncă fără să aibă loc o negociere reală. Ceea ce este îngrijorător este că aceste contracte preiau în general prevederi legale sau stipulează drepturi ipotetice (spre exemplu, cu formulări de tipul “salariaţii pot beneficia de…”, fără a include şi condiţiile în care se concretizează presupusul beneficiu).

Constatam că 9 din 10 contracte colective de muncă încheiate în ultimii ani au fost înregistrate cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor, fiind instrumente lipsite de conţinut în ceea ce priveşte beneficiile pentru lucrători. Principala lor funcţie este în schimb aceea de a asigura aşa-zisa pace socială pentru angajator, pentru a da bine în faţa finanţatorilor şi partenerilor de afaceri și pentru a împiedica o negociere reală cu salariaţii.

Comitetul de experți al OIM, în observaţiile din 2012 şi 2015, a exprimat îngrijorare cu privire la tratamentul legislativ general al discriminării, în special în ceea ce priveşte absenţa sancţiunilor pentru discriminarea anti-sindicală în noua legislaţie. Experții au remarcat absenţa unor proceduri eficiente şi rapide de remediere în materie de drept şi de practică, disponibile victimelor discriminării anti-sindicale. Totodată, România s-a angajat să respecte libertatea de asociere şi obligaţiile de negociere colectivă în conformitate cu Statutul OIM, Declaraţia de la Philadelphia şi Convenţiile 57, 154, 98 şi 135 ale OIM.

2. Schimbări preconizate

Prezentul proiect de act normativ îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

Proiectul de act normativ vizează în principal:

  • Reducerea numărului de membri necesari pentru ca un sindicat să fie înfiinţat, de la 15 la 3 membri din aceeaşi unitate sau 10 membri din unităţi din acelaşi domeniu de activitate, cu scopul de a da cât mai multe şanse salariaţilor de a se organiza în sindicate pentru a-şi apăra mai bine şi mai eficient drepturile şi interesele economice şi sociale.
  • Includerea unei prevederi astfel încât dreptul de a forma şi/sau adera la un sindicat să fie recunoscut tuturor categoriilor de lucrători, nu doar strict celor angajaţi cu contract de muncă.
  • Includerea posibilităţii ca negocierea colectivă să se poată desfăşura şi la nivel naţional, dacă părţile doresc.
  • Includerea posibilităţii de a declanşa conflicte de muncă și la nivel naţional.
  • Modificarea condiţiilor pentru încheierea contractelor colective la nivel de sector, astfel încât să reflecte situaţia reală şi să fie posibil de îndeplinit.
  • Recunoaşterea dreptului organizaţiilor sindicale de a iniţia conflict de muncă la nivel de sector şi grup de unităţi.
  • Aplicarea erga omens a contractului colectiv de muncă sectorial dacă federaţiile sindicale şi federaţia angajatorilor participante la negociere au reprezentativitate.
  • Modificarea prevederilor legii astfel încât reprezentanţii salariaţilor să poată fi parteneri la negocierea colectivă numai în unităţile unde nu există sindicate constituite.
  • Includerea unor prevederi clare de interzicere a oricărui tip de ingerinţă în activitatea organizaţiilor sindicale şi a oricărui tip de măsură de discriminare pe criteriul apartenenţei sindicale sau activităţilor sindicale, împreună cu sancţiuni eficiente.
  • Reducerea pragului pentru reprezentativitate la nivel de unitate la 35%, conform recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
  • Modificări în reglementarea conflictelor colective pentru a asigura, pe de o parte, o uniformizare terminologică, apărând probleme de interpretare în acest sens în practică, iar pe de altă parte, de a asigura cadrul legislativ pentru desfăşurarea conflictelor colective şi de a descuraja în acest fel acţiunile spontane de protest ale lucrătorilor.

Prezenta reglementare este menită să contribuie la flexibilizarea constituirii partenerilor sociali, la dezvoltarea dialogului social, la deblocarea negocierii colective la nivel de sector de activitate şi naţional şi la asigurarea dreptului de a declanşa conflicte de muncă organizaţiilor sindicale îndreptăţite să participe la negocierea colectivă. Apreciem ca modul de reglementare propus de actualul proiect va avea drept consecinţă dezvoltarea unui dialog real, transparent şi constructiv, precum şi creşterea nivelului de trai şi asigurarea păcii sociale.

3. Alte informaţii

Având în vedere cele prezentate, supunem Parlamentului spre dezbatere şi adoptare prezenta propunere legislativă, în regim de urgenţă.

INIŢIATOR,

Durata Postului Sfinților Apostoli

Deoarece începutul Postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel este dat de o sărbătoare variabilă (Duminica Tuturor Sfinților), el nu are o lungime fixă. Depinde de data în care cad Sfintele Paști în fiecare an, care determină pe cea a Duminicii Tuturor Sfinților, care cade la 8 săptămâni mai târziu. În situația noastră, a calendarului îndreptat, dar Pascalia neschimbată, apar anomalii care trebuie reglementate.

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5721/10 iunie2015, durata acestui Post a fost stabilită a fi între 28 și 7 zile. Cu alte cuvinte, deși în unii ani, cum este acesta, 2019, când Paștile cade mai târziu, lungimea Postului ar trebui să fie mai scurtă, ea trebuie lungită la cel puțin 7 zile. Din această pricină, am început deja Postul de sâmbătă, pentru a avea o pregătire prin post de o săptămână până la Praznicul Sfinților Petru și Pavel.

Mărturiile paristice sunt vechi cu privire la existența acestui Post. Astfel, Constituțiile Apostolice prevăd o săptămână de dezlegare la toate după Cincizecime, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. În jurul anului 357 Sf. Atanasie cel Mare menționează o săptămână de post după Cincizecime: „Căci în săptămâna de după Sfânta Cincizecime poporul a ieșit la cimitir să se roage”.

Având în vedere aceste mențiuni patristice despre o săptămână de postire, este îndreptățită hotărârea Sinodului BIsericii Ortodoxe Române menționate anterior, chiar dacă, spre exemplu, în Biserica Greciei nu există o astfel de hotărâre și cei de acolo încep Postul anul acesta tot după Duminica Tuturor Sfinților, fără a-l lungi să fie de o săptămână.

Atunci când a fost adoptat calendarul îndreptat s-a hotărât și praznuirea Postului Sfinților Apostoli după îndrumările Sfântului Sinod în cazuri speciale, cum este acesta. Deci este binecuvântat să fie început de sâmbătă, nu de luni.

Nimic nu ne împiedică să cinstim și noi prin osteneala unui post mai lung de 7 zile pe Sfinții Apostoli, care au pornit după Cincizecime la osteneala propovăduirii Evangheliei.

Filaret reînvie “Patriarhia de Kiev”. “Unitatea” din Ucraina, construită pe schismă, rămâne una schismatică

Filaret Denisenko, longevivul “Patriarh” schismatic al “Patriarhiei de Kiev” (PK) și “Patriarh onorific” al schismaticei “Biserici Ortodoxe a Ucrainei” (BOaU), a ținut astăzi un Sinod Local al PK în Catedrala Sf. Vladimir din Kiev.

După cum a fost relatat mai înainte, Filaret a fost sprijinit și însoțit de alți trei “ierarhi” din eparhii din afara Ucrainei, care se se alăturaseră BOaU de la PK. Episcopilor li s-au alăturat un număr de clerici, mai mult de 200 de delegați și aproximativ 50 de oaspeți.

Participanții au schițat o rezoluție în 10 puncte, care a fost publicată pe Strana.ua. …

Cele 10 puncte au următorul conținut:

1. Sinodul Local respinge dizolvarea PK din 15 decembrie pentru că a fost decisă abia prin câteva semnături la cererea Constantinopolului, nu de un Sinod Local, după cum precuzează statutul. Fără dizolvarea PK, nu putea exista nici un Consiliu al unificării, nici acordarea unui tomos de autocefalie.

De menționat că “Mitropolitul” Macarie Maleticia dezvăluit faptul că “Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană” a lui nu a fost dizolvată nici ea. De vreme ce dizolvarea acestor două structuri era o premiză pentru “Consiliul unificării”, stipulată de Constantinopol, statutul “Consiliului” ar trebui să fie incert chiar și în ochii Constantinopolului.

PK este înregistrată legal de autoritățile statului și își continuă existența și activitățile în folosul poporului ucrainean.

Ministerul Ucrainean de Justiție a confirmat că PK incă exiată în regiatrul de stat.

3. Capul PK continuă să fie Filaret Denisenko, ales pe viață de Sinodul Local al PK din 20-22 octombrie 1995.

4. PK continuă să fie deținătoarea tuturor fondurilor și proprietăților transferate ei de autoritățile competente, inclusiv biserici, mănăstiri, instituții educaționale etc., conform contractelor și înțelegerilor aferente. Toate conturile bancare sunt și ele proprietatea PK, ca entitate legală.

5. Toate mănăstirile și parohiile eparhiei de Kiev aparțin administrării PK, inclusiv Mănăstirea Sf. Mihail cu cupole aurii, unde slujește în prezent “Mitropolitul” Epipfanie Dumenko al BOaU. Academia Teologică din Kiev, fondată de Filaret în 1992, continuă să aparțină PK. the OCU currently serves. The Kiev.

Prima ședință a Sinodului Episcopilor BOaU a pus pe Filaret în funcția Eparhiei de Kiev în februarie, cu excepția Mănăstirii Sf. Mihail cu cupole aurite, care a rămas sub Epifanie Dumenko. Astfel că sigur va fi o bătălie încinsă pentru Mănăstire și catedrala ei.

6. PK continuă să dețină toate eparhiile, mănăstirile, instituțiile educaționale religioase, frățiile și misiunile care sunt înregiatrate legal în PK. Acele entități care au fost re-înregistrate la BOaU, dar vor să fie parte din PK pot să facă asta. PK își menține și toate eparhiile și parohiile ei din diaspora.

7. Tomosul de autocefalie emis de Constantinopol pe 6 ianuarie nu corespunde cu statutele Bisericilor autocefale și, astfel, face BOaU dependentă de Patriarhia de Constantinopol.

8. Sinodul Local este recunoscător Patriarhului Bartolomeu și Patriarhiei pentru încercarea de a rezolva problema bisericească ucraineană, dar nu este mulțumit cu conținutul tomosului de autocefalie.

9. PK continuă să folosească statutul adoptat în sinodul din 13 mai 2016 și înregistrat legal la Ministerul Culturii pe 8 iulie 2016.

10. Sinodul Local cheamă pe toți patrioții să sprijine PK când se confruntă cu încercări de a o distruge din interior, care provoacă bucurie dușmanilor ei. “Dar adevărul este cu noi, așa că Dumnezeu este cu noi” încheie declarația.

În final, Filaret a declarat că nu există motive de îngrijorare că PK nu este recunoscută. “Nu avem nevoie de recunoaștere pentru Biserică, ci ca ea să fie sfântă și apostolică” a spus el.

Mai mult, au fost aleși noi episcopi, Filaret propunând doi candidați: Pr. Andrei, economul Mănăstirii Sf. Teodosie, și un reprezentatnt al Episcopiei de Harkov a PK.

Dimpotrivă, Filaret a declarat recent că BOaU este necanonică tocmai pentru că nu este recunoscută de nici o Biserică Locală alta decât Constantinopolul.

(Orthochristian.com)

Filaret a spus exact cum vede procesul de refacere a BOU PK: “Am devenit o Biserică mică din una mare, dar vom deveni din nou una mare din mică. Acum puteți vedea la prezidiu trei episcopi, dar vom hirotoni mult mai mulți episcopi. Și vom începe de la acest Sinod. Vom alege candidați pentru scaunele episcopale”

Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși

Rostul întreruperii pomenirii

Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.

Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:

„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”

În primul rând, de ce este utilizat canonul acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost osândiți.

Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor, după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta pentru că nu există o condamnare.

Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului, cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.

Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în Creta.

Însă apar alte probleme în interpretarea canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin „public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior sau chiar mireni, după cum insinuează IPS Ierotheos Vlachos?

Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.

Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. În această afirmație nu are nici un temei patristic.

Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicată și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.

Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune hotărârile, dar încă nu au reușit.

Pentru unii este frapantă această afirmație, drept pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.

Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.

Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o îndatorire.

Menționez că străduința de a scoate din Biserică ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În cartea Epistole și alte texte, editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă instanță.

Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.

Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.

Intervenția Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia

Implicațiile recunoașterii unui primat în Ortodoxie sunt multe. O dovadă elocventă este situația în care se află Biserica Locală a Ținuturilor Cehe și Slovaciei, care încă suferă de pe urma pretențiilor de supremație a Constantinopolului. Mentalitățile străine de duhul evanghelic aduc o destabilizare imensă în Biserică, ce o afectează de la vlădică până la opincă. Prezentarea de mai jos este un caz ce ar trebui să convingă pe toți că este imperios necesară o soluționare clară a poziției de întâietate a Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Biserici Locale. Din nefericire, nu doar autocefalia Bisericii Cehe este afectată de această atitudine autoritară.

The Ecumenical Patriarchate’s Role in the Crisis Period of the Orthodox Church in the Czech Lands and Slovakia

În prezent, suntem martorii dorinței Patriarhiei Ecumenice de a influența procesul ecleziastic ce are loc în Ucraina, a cărei Biserică este recunoscută universal drept teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta nu este prima dată când Constantinopolul a încercat să intervină în treburile altor Biserici Autocefale. Acum câțiva ani în urmă, a fost o încercare similară cu privire la Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia.

În rândurile ce urmează, voi încerca să fac un tablou al situației din punctul de vedere al unui martor care în toată această perioadă a fost un membru al Sinodului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe de Praga, lucrând în majoritatea timpului în administrația bisericească. Aș dori să accentuez că vorbesc despre punctul meu de vedere personal, absolut neoficial și nu vreau să jignesc, să defaim sau să acuz pe cineva.

Înainte de toate, câteva cuvinte despre formarea Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe:

Istoria Bisericii noastre Locale

Credința ortodoxă ne-a fost adusă de Sfinții Chiril și Metodie în 863 de la Constantinopol. În orice caz, nu a fost vorba să fi trimis un episcop, ci s-a întâmplat că Biserica a fost întemeiată aici deja în 869, când Sf. Metodie a fost hirotonit Arhiepiscop de Moravia de către Papa încă ortodox Adrian II al Romei. Astfel, mama dintâi a Bisericii noastre Locale a fost Biserica Romei. Oricum, având în vedere intrigile clerului latin și presiunea politică a francilor, după moartea Arhiepiscopului în 886, ucenicii Sf. Metodie au fost scoși din Moravia. În ciuda acestui fapt, credința ortodoxă și cultul slav a existat în ținuturile cehe până la sfârșitul secolului al XI-lea, când, în 1096, Mănăstirea slavă Sázava a fost împrăștiată, unde erau păstrate moaștele Sfinților Mucenici Boris și Gleb. Ortodoxia a dispărut din ținuturile cehe mai multe secole…

Abia în 1874 a fost posibil ca slujbele ortodoxe să reînvie în Praga, în Biserica Sf. Nicolae din piața Staromestskaya. Preoții care au slujit în această biserică și în alte trei biserici din orașe-stațiuni din vestul Cehiei au aparținut Bisericii Moscovei. În același timp, guvernul austriac a refuzat să întemeieze o parohie ortodoxă în Praga și, din punctul de vedere al înregistrării parohiei, ortodoxia cehă a aparținut parohiei sârbe din Viena. S-au iscat „tratative ortodoxe” în jurul bisericii Sf. Nicolae, care au strâns sute de credincioși cehi.

În 1918, după reapariția Republicii Cehe, o mișcare a început să creeze Biserica Ortodoxă Locală. În fruntea grupului, care a apărut din tratativele ortodoxe, a fost Arhimandritul Savatie (Vrabeț). În același timp, în 1920, a fost formată Biserica națională a Cehoslovaciei, care număra câteva sute de mii de membri și a negociat cu Biserica Sârbă în privința primirii Ortodoxiei. Într-un final, asociația a adoptat o cale foarte diferită, liberală. Doar Episcopul Gorazd (Pavlik), hirotonit în Belgrad, și câteva sute de credincioși au rămas fideli Ortodoxiei. Comunitatea condusă de el era, bineînțeles, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Acesta a fost unul din motivele pentru care Belgradul, în ciuda cererilor repetate ale lui Savatie, a refuzat nu doar să-l recunoască, ci și să-l hirotonească episcop. Drept aceea, Savatie s-a îndreptat spre Constantinopol, ca singura scăpare, cu cererea de a fi hirotonit. Pe 4 martie 1923, Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului nu doar că l-a hirotonit, ci l-a și desemnat Arhiepiscop al recent înființatei Biserici Ortodoxe a Cehoslovaciei sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. După întoarcerea lui acasă, a intervenit o dispută între Savatie și Gorazd despre cine să conducă Ortodoxia cehă (și moravă), în care, destul de repede, mulțumită sprijinului majorității credincioșilor, vlădica Gorazd a fost în stare să obțină victoria. El a fost cel care a creat Biserica din Republica Cehă și Moravia sub jurisdicția sârbă în perioada interbelică. Astfel, Biserica Sârbă a devenit a doua Biserică Mamă a Bisericii noastre Locale. În 1942 vlădica Gorazd a fost condamnat la moarte pentru că ar fi ajutat rezistența anti-fascistă și a primit cununa muceniciei. Este cinstit ca Sfânt astăzi.

După înfrângerea sa, vlădica Savatie s-a retras în singurătate și practic nu a mai participat la viața Bisericii. A fost închis într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației și a murit în 1959 în Praga, uitat aproape de toți. Tomosul pentru crearea Bisericii Autonome a Cehoslovaciei, pe care l-a primit în Constantinopol, a rămas doar literă moartă.

În timpul ocupației, Biserica lui Gorazd a fost dizolvată oficial și (din nou) s-a împrăștiat. În anii grei care au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica a reînviat sub jurisdicția Patriarhiei de Moscova, care, într-un final, i-a acordat autocefalia în 1951, ale cărei teritorii includeau nu doar ținuturile istorice cehe, unde a activat mai înainte Biserica lui Gorazd, ci și Slovacia. Astfel, Moscova a devenit a treia Biserică Mamă pentru noi. O problemă aparte a acelei vremi a fost că Biserica avea atunci câteva sute de mii de membri pe hârtie, dar marea majoritate a lor era reprezentată de populația uniată, reuniți cu Ortodoxia în Slovacia de Est. Când activitatea Bisericii Greco-Catolice a primit permisiunea de a se relua în 1968, atunci doar aproape 100.000 de oameni au rămas printre membrii Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. În ciuda acestui fapt, acordarea autocefaliei a făcut posibilă dezvoltarea pe viitor a Bisericii noastre Ortodoxe Locale.

Emiterea Tomosului de la Constantinopol

Și acum ne mutăm de la vremurile străvechi la istoria mult mai recentă. Constantinopolul, bineînțeles, nu a recunoscut niciodată acordarea autocefaliei de către Moscova Bisericii cehoslovace. După căderea regimului comunist în 1989, Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a început să caute să dreagă relațiile cu Patriarhia de Constantinopol și să-și câștige recunoașterea autocefaliei. Aceste eforturi au culminat în 1998 cu publicarea unui Tomos Patriarhal și Sinodal prin care Constantinopolul recunoștea autocefalia noastră.

Biserica cehoslovacă a sperat că noul Tomos va aduce o atmosferă de duh frățesc sau, cel puțin, părintesc și dragoste reciprocă și doar va ratifica situația care deja exista efectiv de câteva decenii. Probabil că ar fi fost așa dacă Patriarhul de Constantinopol nu și-ar fi stricat reputația. Biserica a primit un document cu un conținut complet diferit și răsunător. Iată câteva extrase din Tomos, dar cititorul poate să-și facă o imagine:

Din introducere (accentuarea autorului):

Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, care are încredințată grija tuturor Bisericilor lui Dumnezeu și care nu lasă niciodată singuri pe vreunul din copiii ei fără protecție și niciodată nu îngăduie nimănui altcuiva să facă ceva ce nu are dreptul să facă și care, ca o Biserică vie – care trăiește viața Vieții de sus, manifestată prin învierea Domnului din morți – purtându-și slujirea, a dat în 1923 cinstea autonomiei prin emiterea unui Tomos Patriarhal și Sinodal Sfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia, care trăiește într-un stat liber, suveran și liber, în ciuda faptului că această Biserică este mică. Din acea vreme până astăzi, Biserica Ortodoxă Locală din Ținuturile Cehe și Slovacia a existat în ciuda unor acțiuni ale ei necanonice, pe care le iertăm în tăcere, știind că orice este făcut necanonic, nu pe baza regulilor și tradițiilor Bisericii Ortodoxe, una, sfântă este lipsit de putere de la sine, este nevalid și nu va fi aprobat nici chiar până la sfârșitul veacurilor.

Astfel, actul întemeietor al Bisericii Locale ar trebui considerat în viitor că este Tomosul de la Constantinopol din 1923, care nu a fost niciodată viabil și Biserica nu s-a bizuit niciodată pe el. toate tradițiile Bisericii lui Gorazd, inclusiv suferința ei în perioada ocupației naziste și tradițiile ei de după 1945, ar trebui să fie date uitării. Indiferent ce s-a întâmplat în această perioadă, totul este necanonic și Constantinopolul poate pune sub semnul întrebării oricând.

Tomosul continuă mai departe:

D. Diaconii și preoții sunt sub jurisdicția tribunalelor de nivelul doi, episcopii – sub cele de primul nivel și sunt, potrivit sfintelor canoane, în toate privințele datoriilor lor, sub jurisdicția tribunalelor stabilite canonic, la lucrările cărora sunt invitați, prin înțelegere cu Patriarhul Ecumenic, ierarhi exclusiv din jurisdicția Bisericii Mamă, adică Tronul Ecumenic.

G. Ca semn al unității duhovnicești cu Biserica Mamă, Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia primește Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.

H. Prima și cea mai importantă menire a Sfântului Sinod este de a supraveghea curăția credinței ortodoxe și comuniunea în Duhul Sfânt cu Patriarhia Ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În același timp, este obligat să apeleze, în eventualitatea unei neglijențe, nu doar la Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, ci la Sinodul mai mare, lărgit, convocat în acest scop prin grija Patriarhiei Ecumenice și prin inițiativa celei din urmă.

I. Cât privește temele generale și chestiunile cu caracter bisericesc, dincolo de posibilitățile Bisericilor Ortodoxe Locale, Preafericitul Arhiepiscop de Praga și a toate Ținuturile Cehe și Slovacia are dreptul, de asemenea, să apeleze la Sfântul nostru Tron Patriarhal Ecumenic, care este în comuniune cu toți episcopii ortodocși, drept învățând cuvântul adevărului. Patriarhia Ecumenică va cere Bisericilor surori opiniile și pozițiile lor.[1]

În principiu, Tomosul dă independență Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, dar, în același timp, în cazurile de judecată cu asupra episcopilor și în chestiuni larg-bisericești o pune în dependență completă față de Patriarhia Ecumenică. Manifestarea exterioară a acestei situații este obligația de a primi Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.

Astfel, Constantinopolul a devenit deja a patra Biserică Mamă a noastră. Oricum, Biserica noastră, independentă până astăzi, care era într-o poziție de a-și rezolva singură treburile administrative, prin primirea Tomosului a devenit Biserică subordonată Constantinopolului în chestiuni esențiale și, mai mult, trebuie să apere interesele și pozițiile Patriarhiei Ecumenice la întrunirile largi bisericești.

Nu e de mirare că Biserica noastră nu a știut ce să facă cu Tomosul și nu l-a adoptat niciodată. Toți, îmi pare, sperau să fie mulțumit Constantinopolul cu emiterea lui și că în viitor totul va rămâne ca înainte.

Evenimentele din 2013

Cincisprezece ani după confirmarea autocefaliei în 1998, într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. În orice caz, cu primul prilej, Patriarhia de Constantinopol s-a dat pe față și a început să-și ceară drepturile. Această ocazie a intervenit în 2013, după demisia Mitropolitului Hristofor (Pulec). Au început discuții apoi despre alegerea noului Arhiepiscop pentru Scaunul vacant de Praga. În ciuda faptului că, potrivit statutului nostru, la vremea aceea nici Arhiepiscopul de Praga, nici cel de Prešov nu puteau fi aleși ca Întâistătători ai Bisericii (și, după o lege nescrisă la vremea aceea, ierarhul slovac [Prešov] era următorul în ordine), din punctul de vedere al Constantinopolului, doar Arhiepiscopul de Praga putea fi ales drept cap al întregii Biserici. În acest sens, Patriarhia de Constantinopol a fost foarte interesată de ocuparea Scaunului de Praga.

În această situație agravată, unul din posibilii candidați pentru alegerea de Arhiepiscop de Praga – Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno și Locum Tenens al Tronului mitropolitan ca fiind ales de Sinodul Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovaciei – a făcut apel la Patriarhia de Constantinopol pentru ajutor. Intruziunea Constantinopolului în viața Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovaciei datează de la acest moment. Baza pentru negocieri era, bineînțeles, Tomosul din 1998.

În 19 octombrie 2013, s-a ținut a doua întrunire eparhială a Episcopiei de Praga, la care trebuia să fie ales, după prima întâlnire eparhială fără succes, potrivit statutului Bisericii noastre Ortodoxe Locale, un nou Arhiepiscop de Praga (era necesară o majoritate de două treimi din delegații prezenți – clerici și mireni aleși după parohii individuale – pentru alegerea episcopului). Erau doi candidați pentru post: Vlădica Gheorghe (Stransky) de Košice-Mihalovce și Arhimandritul Dorotei (Raptsun). Reprezentantul Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Emanuel de Franța, a venit la întâlnire ca oaspete.

Chiar înainte de alegere, Vlădica Emanuel a cerut cuvântul. Toți din biserică se așteptau la un salut de încurajare părintească. Dar, în schimb, Mitropolitul a avut unele cuvinte dure: Patriarhia de Constantinopol nu ar recunoaște alegerea nici unuia dintre candidații propuși – Vlădica Gheorghe din cauză că apăruseră unele bârfe despre el online și Păr. Dorotei din cauză că fusese tuns ca monah doar cu o lună sau două înainte.

Trebuie subliniat că amândoi candidații fuseseră recunoscuți anterior drept competenți canonic de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Locale (condus de Mitropolitul interimar Simeon) și aceasta, bineînțeles, era o condiție necesară pentru nominalizarea candidaturii lor.

Ca martor al acestor evenimente, trebuie să adaug faptul că acuzațiile la adresa Vlădicăi Gheorghe (prea dezgustătoare pentru a scrie despre asta aici) erau publicate pe unul sau două site-uri care au fost create special în această perioadă de criză bisericească și autorii lor erau în stare să spună orice. Nu doar eu, ci alții, care-l cunoșteau personal pe Vlădica Gheorghe, nu au crezut niciodată aceste zvonuri, care nu aveau nici o urmă de dovezi. În orice caz, în perioada alegerii, Patriarhia de Constantinopol a considerat aceste motive suficient de concludente pentru a refuza să-l recunoască pe Vlădica Gheorghe în caz că va fi ales, fără alte proceduri suplimentare.

Într-adevăr, Arhimandritul Dorotei fusese tuns ca monah nu cu mult înainte, după divorțul (pe care Vlădica Emanuel nu l-a indicat ca un punct de restricție), dar vorbim despre un preot vrednic cu mulți ani de slujire – unul dintre cei mai buni din eparhia noastră.

Discursul Mitropolitului Emanuel a șocat total pe delegații prezenți, laici și mireni, torpilând întreaga adunare. Alegerea a început într-o atmosferă atât de inadecvată și nici unul dintre candidați nu a primit cele două treimi din voturi necesare. Toate astea au condus la confuzia ulterioară din Biserica noastră Locală.

Următoarea intervenție a Constantinopolului nu a durat mult până să vină. A fost o întâlnire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovaciei în Praga, în decembrie 2013. A fost condusă de Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno ca Locum Tenens al Tronului mitropolitan. Printre membri a fost Arhiepiscopul Rostislav de Prešov, Arhiepiscopul Gheorghe de Košice-Mihalovce și Episcopul Vicar de Moravia, Ioachim de Hodonin. Scaunul Arhiepiscopal de Praga era încă vacant.

Vlădica Simeon, ca Locum Tenens, a invitat doi episcopi din Patriarhia de Constantinopol la întâlnire: Mitropolitul Emanuel, menționat înainte, și Mitropolitul Arsenie de Austria. Cu ajutorul lor, a încercat să-și pună în practică planurile. Vlădica Ioachim a primit o notificare scrisă de concediere și a fost exclus din Sinod, iar Vlădica Gheorghe a fost amenințat cu acțiuni în judecată bisericească (pentru bârfele menționate anterior de pe internet). Judecata, dacă ar fi ajuns să fie întreprinsă, s-ar fi ținut fără îndoială în duhul Tomosului, cu participarea unor judecători din partea Patriarhiei de Constantinopol.

Dar, în final, întâlnirea a luat o turnură neașteptată pentru unii. A ajuns Mitropolitul Ilarion, de la Patriarhia Moscovei, pe care-l invitaseră cei trei episcopi rămași, conștienți de participarea delegaților de la Constantinopol și în anticiparea a ceea ce urma să se întâmple. Vlădica Ilarion s-a pus de acord repede cu reprezentanții Constantinopolului ca nici o parte să nu intervină în întâlnirea Sinodului și să dea șansa Bisericii noastre autocefale să-și rezolve singură treburile. Drept rezultat, Arhiepiscopul Simeon a fost scos de pe postul de Locum Tenens de Sinod și a fost ales în locul său Arhiepiscopul Rostislav de Prešov. În orice caz, Vlădica Simeon nu a recunoscut că această decizie a fost în acord cu statutul și a continuat să se prezinte ca Locum Tenens.

S-a adus lumină în rolul Patriarhiei de Constantinopol, care a intervenit în acest caz la cererea Arhiepiscopului Simeon, prin scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Vlădica Simeon din 23/12/2013 (protocol Nr. 1127), care, printre altele, spune următoarele (sublinierea autorului):

De aceea, Modestia noastră și-a trimis Exarhul, pe Preasfințitul Emanuel de Franța, pe baza unei invitații formale potrivit articolului 9 al Tomosului de autocefalie, exprimată în scrisoarea Preasfinției Voastre din 10 octombrie, cu autoritatea de Locum Tenens, în care îndreptățiți să „se completeze numărul episcopilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii voastre”, așa încât deciziile adoptate de Sinod să îndeplinească cerințele sfintelor canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe. O astfel de decizie, care privea înlocuirea Scaunului vacant din Praga, ce s-a dovedit ulterior a fi imposibilă, de vreme ce candidații propuși pentru această poziție nu au întrunit cerințele expuse de sfintele canoane, după cum a informat Mitropolitul Emanuel al Franței în lungul și detaliatul său raport.

Frate drag, mărturisim că Biserica mamă a fost dezamăgită de evoluția neașteptată și neadecvată a situației. Cu toate acestea, a continuat să-și arate interesul conștiincios și binevoitor și a răspuns din nou la invitația exprimată în scrisoarea Eminenței Voastre din 22 octombrie 2013 și a trimis, la propunerea și decizia Sinodului, pe frații noștri – ÎPS Mitropolit Emanuel al Franței și Arsenie de Austria – ca observatori și consilieri care au luat parte la întâlnirea Sfântului Sinod al Preasfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia care a avut loc pe 9 decembrie 2013, unde, în timpul sesiunii sinodale, au fost surprinși să afle că reprezentanții Preasfintei Biserici Ruse, care au apărut acolo fără invitație – și suntem interesați pe ce bază canonică (la urma urmei, de ce nu au fost invitați reprezentanți din alte Biserici Ortodoxe?) – despre care ne-au relatat reprezentanții noștri menționați mai sus.

IPS Voastră va fi desigur de acord că aceste evenimente, care nu pot fi descrise altfel, conțin dovada unei funcționări nesănătoase a sistemului sinodal și a unui regim discreționar al Bisericii Ortodoxe Locale autocefale. Acest fapt ridică diferite întrebări printre canoniștii, teologii și ierarhii instruiți și îi duce la concluzia că autocefalia Bisericii voastre Locale trece printr-o criză, întrucât criteriile canonice relevante nu sunt îndeplinite, unul dintre cele mai de bază, concret: abilitatea Bisericii autocefale de a se guverna prin proprii săi ierarhi, care ar trebui să fie maturi și în stare să recunoască în mod canonic pe membrii săi drept egali și, de asemenea, să recunoască pe Întâistătătorul și primul său Ierarh din mijlocul ei. Aceasta aduce Biserica mamă în situația disperată de a căuta alte mijloace de a rezolva această situație ilegală, care are deja loc și crește constant, atât în conformitate cu sfintele canoane, cât i cu tradiția confirmată istoric a Bisericii.

Concluzia logică a acestei stări de fapt a fost că Patriarhia de Constantinopol nu doar că nu a recunoscut îndepărtarea Vlădicăi Simeon din poziția sa, ci a continuat să-l considere Locum Tenens și nici nu a recunoscut alegerea ulterioară a Arhiepiscopului Rostislav drept Mitropolit, care a avut loc în Sinodul Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia pe 11 ianuarie 2014 în Prešov. Toate acestea au condus la o schismă de facto în Biserică ce s-a împrăștiat în principal în eparhia Olomuc-Brno și, într-un grad mai mic, în eparhia de Praga.

Într-un final, Patriarhia de Constantinopol a pus sub semnul întrebării poziția canonică a Bisericii noastre Locale, nerecunoscând în aprilie alegerea Mitropolitului Rostislav.

Mesajul oficial al Patriarhiei de Constantinopol:

Cu privire la Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, Patriarhia Ecumenică a ajuns la o înțelegere astăzi și declară următoarele:

I. Alegerea noului Întâistătător al Bisericii, ca urmare a vacantării Scaunului de Arhiepiscopul Hristofor, a avut loc fără recunoașterea Patriarhiei Ecumenice și a altor Biserici Ortodoxe din cauza recunoașterii unor acțiuni necanonice în ținerea acestei alegeri.

II. Din acest motiv, orice acțiune succesivă susținută de această Biserică, pornind de la ultima alegere a ierarhiei acestei Biserici, este necanonică și nerecunoscută de Patriarhia Ecumenică.

III. Patriarhia Ecumenică, fiind Biserica Mamă a acestei Biserici, este gata să contribuie la rezolvarea situației triste care a apărut acolo și invită toate părțile prezente să continue aceste negocieri cu Biserica Mamă pentru a găsi o rezolvare potrivită și pentru a preveni orice acțiuni care ar putea complica mai departe situația prezentă mai degrabă regretabilă din această Biserică.

Patriarhia Ecumenică, 1 aprilie 2014

Înregistrată de șeful Secretariatului Sfântului Sinod

Patriarhul Bartolomeu chiar a trimis personal o scrisoare Ministrului Culturii din Republica Cehă pentru a împiedica statul să-l recunoască pe Arhiepiscopul Ioachim de Praga, desemnat de Sfântul Sinod. În final, Ministerul nu l-a recunoscut pe Vlădica Ioachim, provocând prin aceasta probleme imense în Biserică.

Consulatul General al Republicii Cehe din Istanbul, nr. de înregistrare 336/2014

Ministerul Culturii CR, nr. de înregistrare 24399/2014

Excelenței Sale Daniel German, Ministrul Culturii din Republica Cehă

Excelența Voastră,

Cu un sentiment de adâncă tristețe și de mare îngrijorare, Vă adresăm acest mesaj patriarhal și am dori să vă informăm confidențial despre situația tristă în care Biserica noastră fiică, Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, se găsește, prin care este amenințată canonicitatea Ortodoxiei din ținutul Vostru și frica teribilă de schismă a devenit o realitate palpabilă.

Drept aceea, noi, ca membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, am emis comunicatul atașat din 1 aprilie 2014, care spune că Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, care este și Biserica Bisericii Locale de aici, împreună cu zece alte Biserici Ortodoxe autocefale canonice, în afară de Patriarhiile Moscovei și Antiohiei și Biserica Ortodoxă a Poloniei, nu recunoaște pe „Întâistătătorul” nou ales din cauza acțiunilor necanonice din timpul alegerii sale. Drept aceea, nu recunoaștem acțiunile pe care Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia le numește „canonice”. Am dori să remarcăm faptul că „Întâistătătorul” zisei Biserici nu a fost invitat la Sinaxa capilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lui martie. Excluderea sa din Sinaxă ilustrează evident seriozitatea întregii afaceri, de vreme ce „Întâistătătorul” este prin aceasta izolat de restul lumii ortodoxe.

Aceste acțiuni necanonice și imorale din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, care-i guvernează astăzi treburile, au întristat profund Patriarhia Ecumenică și pe noi personal. Iresponsabilitatea, lipsa de cugetare și lipsa de prudență și moralitate bisericească în administrarea unei Biserici Locale strică unitatea întregii Biserici Ortodoxe. În ciuda faptului că provoacă durere, Patriarhia Ecumenică va considera necanonice  viitoarele acțiuni ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia până la găsirea unei rezolvări canonice. Credem că organismele civile ale țării Voastre vor luat în considerare această situație când va luat decizii cu privire la recunoașterea organismelor bisericești de către stat.

Schisma din Biserica Ceho-Slovacă (care a fost cauzată în mare parte de acțiunile Patriarhiei de Constantinopol) au dat acelei Patriarhii prilejul de a acționa ca un judecător între cele două părți. A avut loc un număr de negocieri de-a lungul timpului, la care Patriarhul Bartolomeu și ierarhii săi au acționat, în principiu, ca judecători. Este o evidență faptul că partida reprezentată de Mitropolitul Rostislav, inclusiv majoritatea Bisericii noastre Locale, nu a fost niciodată de acord cu această ambiție a Constantinopolului; în orice caz, a luat parte la negocieri, depunând toate eforturile pentru a atinge un armistițiu și unificare și pentru a apăra autocefalia noastră printr-o poziție clară.

Primele negocieri s-au ținut la 1 martie 2014 în Constantinopol, fără rezultat. Unele modificări au apărut în perioada următoare printre care cea mai importantă a fost excluderea Vlădicăi Ioachim din Scaunul de Praga, cu alegerea ulterioară a Starețului Mihail (Dandar) în acest scaun. A fost recunoscut de stat. Oricum, aceasta nu a rezolvat problema schismei bisericești din Biserica noastră Locală.

Relația cu Constantinopolul s-a deteriorat chiar mai tare după ce au intrat în posesia unor înregistrări în secret ale unor declarații neprotocolare ale Mitropolitului Rostislav, aruncate în înfierbântarea indignării la o întâlnire neoficială, pe seama Patriarhiei de Constantinopol. Pe 25 august 2015 Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare „către Secretariatul Central al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia” (nr. de protocol 836), în care, printre altele, scrie:

De aceea vă aduc în atenție astăzi evenimentele menționate mai sus, despre care au fost informate și Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, că Patriarhia Ecumenică nu mai poate arăta milostivire (iconomie) bisericească  în rezolvarea chestiunilor care s-au adunat în Biserica Ținuturilor Cehe și Slovaciei, cu privire la alegerea Întâistătătorului ei. Drept aceea, cerem urgent ca Sfântul Sinod să convoace o întrunire a clericilor și laicilor Bisericii Ortodoxe autocefale unite din Ținuturile Cehe și Slovacia, conștientă de distrugerea spre care o îndreaptă cârmaciul Bisericii lor Locale, astfel încât să reconsidere în general problema în lumina anulării (terminării validității) alegerii – fără succes, necanonice și nerecunoscute de întreaga lume ortodoxă – a Mitropolitului Rostislav menționat mai sus în postul de Întâistătător al acestei Biserici și să treacă la alegerea unui nou Întâistătător în conformitate cu decretele Tomosului Patriarhal din 1998 și cu statutul existent al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia. (Nota autorului: Deși documentul vorbește despre „Mitropolitul” Rostislav, potrivit terminologiei grecești, are în minte titlul de Episcop de Prešov, în orice caz, nu de cap al întregii Biserici Locale).

Se părea că orice cale spre un armistițiu era blocată, după cum scria Patriarhul Bartolomeu în scrisoarea sa. În orice caz, în această perioadă au atins apogeul discuțiile inter-bisericești din ajunul Marelui Sinod Pan-Ortodox din Creta. Neparticiparea uneia din Bisericile Locale la discuții ar fi putut complica pregătirea lui. Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat o poziție clară în vremea aceea, că Sinodul nu putea să fie ținut fără participarea vreuneia din Bisericile Ortodoxe Locale. În final, Constantinopolul a decis să dea un pas înapoi cumva de la declarațiile sale radicale și a promis să aplaneze pașnic chestiunea.

În această privință, următoarea întâlnire a ambelor părți a fost ținută în Constantinopol pe 12 ianuarie 2016, unde au ajuns în sfârșit la o înțelegere, care este compromisul actual, dar în perspectiva viitorului ar putea fi o victorie a Patriarhiei de Constantinopol. Protocolul negocierilor este dat mai jos (accentuarea autorului):

Practikon
(Protocolul întâlnirii)

Pe 12 ianuarie 2016, la Patriarhie, sub președinția IPS Mitropolit Ioan de Pergam și cu participarea IPS Mitropolit Maxim de Silivria și a Arhimandritului Bartolomeu (Samaras), Secretarul General al Sfântului Sinod, s-a ținut o întâlnire a comisiei speciale, care s-a întâlnit separat cu fiecare parte separat la instrucțiunile Sinodului și apoi cu cele două delegații autorizate ale părților aflate în conflict ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, conduse de IPS Arhiepiscop Mihail de Praga[2], reprezentantul IPS Arhiepiscop Simeon de Olomuc-Brno, și IPS Arhiepiscop Gheorghe de Košice-Mihalovce, reprezentantul IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov. Scopul întâlnirii a fost de a găsi o soluție la problemele care necăjesc această Biserică în recunoașterea alegerii anterioare a IPS Rostislav ca Mitropolit al ei, care, pentru motive canonice bine cunoscute, nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe, precum și de prima din părțile conflictuale menționate mai sus, care a informat Patriarhia Ecumenică despre ea.

După un schimb de opinii între membrii Comisiei Patriarhale și delegațiile menționate mai sus, s-a decis că, pe baza iconomiei, recunoașterea alegerii IPS Rostislav de Prešov ca Întâistătător al acestei Biserici este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții:

1. IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov va cere public iertare pentru remarcile indecente și insultătoare făcute la adresa Patriarhiei Ecumenice – Biserica mamă a Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, de la care a primit credința creștină și față de persoana onorabilă a Patriarhului Ecumenic și față de Bisericile Ortodoxe vorbitoare de limba greacă.

2. Ambele părți aflate în conflict ale Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia consideră că doar Tomosul Patriarhal și Sinodal emis în 1998 de Patriarhia Ecumenică este valid cu privire la declararea și binecuvântarea autocefaliei acestei Biserici (nr. de protocol 1058,  27 august 1998).

3. Va fi creată comisie comună a delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia (cu participarea reprezentanților ambelor părți separate de până acum), a cărei sarcină va fi să adapteze articolele Statutului în conformitate cu prevederile Tomosului Patriarhal și Sinodal menționat mai sus, emis în 1998, și să impementeze în Statut Tomosul, documentul fondator al Bisericii autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia, și să revizuiască în general Statutul pe baza sfintelor canoane, cu scopul de a asigura unitatea și o viață normală ecleziastică în această Biserică.

4. IPS Mitropolit Simeon de Olomuc-Brno va fi recunoscut legal drept Mitropolitul canonic al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, exercitându-și liber toate drepturile în eparhia sa și în Sfântul Sinod al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, care decurg din sfintele canoane și din Statutul acestei Biserici.

5. Pe baza iconomiei, prin crearea unui precedent canonic, Ieromonahul Mihail (Dandar) și Arhimandritul Isaia (Slaninka) vor fi recunoscuți drept ierarhi canonici, primul ca Arhiepiscop de Praga și ultimul ca Episcop Vicar pentru Mitropolitul de Olomuc-Brno, cu titlul de Episcop de Šumperk.

6. Ambele grupări își asumă datoria în fața lui Dumnezeu și a Bisericii mamă să respecte și să urmeze cele declarate mai sus fără abatere, să respecte poziția și slujirea în Biserică a tuturor clericilor și monahilor ce aparțin ambelor părți menționate anterior, fără să facă pași care ar putea încălca mai departe unitatea Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia și să restabilească clerul și monahii concediați în perioada conflictului de pe pozițiile anterioare.

Mulțumită acestui compromis, Constantinopolul a recunoscut pe Mitropolitul Rostislav ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia și a fost în stare să ia parte imediat la întâlnirea din ajunul Sinaxei care, la invitația Patriarhului Bartolomeu, a avut loc în Elveția, la Chambésy, pe 21-28 ianuarie 2016. O delegație din partea Bisericii noastre Locale a luat parte ulterior la Sinodul Pan-Ortodox din Creta.

Datorită acesteia, a fost posibilă calmarea schismei în Biserica noastră, deși o neînțelegere continuă încă și în eparhia de Olomuc-Brno există preoți care au fost alungați din slujirea lor pentru loialitatea față de Sfântul Sinod, care, contrar înțelegerilor, nu au fost primiți înapoi în slujirea lor. Același lucru este valabil pentru obștea de surori a Mănăstirii din Vilémov.

Principalul lucru pe care a reușit să-l câștige Constantinopolul a fost înțelegerea asupra armonizării prevederilor din Tomosul din 1998 cu Statutul Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia. Proiectul de a încorpora Tomosul a fost aprobat la întâlnirea comună din Constantinopol din 14 aprilie 2016. Acum, în spiritul Tomosului, Biserica noastră autocefală este obligată să ceară punctul de vedere al Constantinopolului pe o serie de chestiuni, procesele asupra episcopilor trebuie să se deruleze cu participarea ierarhilor Constantinopolului și episcopii pot face apel la Constantinopol. Unele prevederi asigură posibilitatea, în situația unei probleme în Biserica Locală, ca Patriarhia Ecumenică să intervină activ în viața Bisericii Locale. Autocefalia Bisericii noastre a devenit în mare parte doar o iluzie. Doar Consiliul întregii Biserici Ceho-Slovace, condus de Sfântul Sinod poate aproba amendamentele la Statut, dar Consiliul nici măcar nu s-a întrunit de atunci și nici nu sunt planuri să fie convocat. Din 2016, foarte puțin s-a făcut cu privire la armonizarea dintre Tomos și Statut.

În concluzie, cu permisiunea dumneavoastră, îmi permit să recapitulez rezultatele, care nu pretind să fie obiective.

În primul rând, în 1998, Patriarhia de Constantinopol a profitat de situația când Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a venit la ea cu smerenie și dragoste, sperând să rezolve dezacordul ei canonic și a cerut recunoașterea autocefaliei ei. Patriarhia i-a dat un Tomos care, oricum, sub acoperirea independenței, a urma să conducă la subjugarea Bisericii noastre Locale față de Constantinopol. Cred și sper că Patriarhia de Constantinopol a fost condusă atunci doar de grija și protecția tinerei și relativ micii Biserici din fosta Cehoslovacie. Biserica noastră nu a aprobat acest Tomos și nu l-a pus în acord cu Statutul deoarece știa foarte bine că ar însemna pierderea independenței și negarea tradiției ei existente, creată de Sfântul Nou Mucenic Gorazd.

Într-un moment de confuzie după demiterea Mitropolitului Hristofor în 2013, Constantinopolul a avut prilejul să introducă prevederile Tomosului său în Statutul Bisericii noastre Locale prin care dobândea controlul asupra ei. Și, chiar dacă în acest caz era condusă de intenții bune, apoi totul s-a întâmplat într-un sens cu totul opus. Dezbinarea Bisericii noastre Locale a intervenit când într-adevăr dușmanii omului vor fi casnicii lui (Mt. 10:36). Biserica noastră va purta consecințele acestei schisme multe decenii. Dacă Patriarhiei de Constantinopol i-a păsat cu adevărat de Biserica noastră Locală cu intenții bune, atunci în acest timp eforturile ei au dat greș. Dacă a căutat altceva, ceea ce este foarte posibil, atunci a reușit cu prețul prăbușirii uneia dintre Bisericile Locale. Fie să întregească fiecare tabloul pentru sine însuși cu ajutorul lui Dumnezeu cum a fost în realitate.

Dacă au rănit pe cineva cuvintele mele, îmi cer iertare dinainte. Îmi păstrez respectul pentru orice persoană și creștin ortodox și, mai presus de toate, față de cinstiții episcopi care poartă sarcina slujirii pastorale încredințată lor de Domnul Iisus Hristos.

Doctor în Teologie, Jakub Jiří Jukl
Membru al Sinodului Eparhial din Praga
Tradus în engleză de Jesse Dominick, apoi în românește de Ierom. Lavrentie Carp


[1] Pentru comparație, tot conținutul Tomosului de autocefalie acordat de Biserica Rusă în 1951 este acesta:

„Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Patriarhului Alexei al Moscovei și a toată Rusia și întregul Sfânt Sinod al Episcopilor, pe considerentul petiției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia, acordă acestei Biserici, care a fost până acum Exarhat al Patriarhiei Moscovei, autocefalie.

Cu o singură inimă, Biserica Ortodoxă Rusă se roagă Păstorului ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, să acorde binecuvântarea Sa dumnezeiască surorii mai tinere în familia Bisericilor Ortodoxe autocefale, Biserica Cehoslovaciei, și să o încununeze cu slavă veșnică.

ALEXEI, PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI A TOATĂ RUSIA 11.23.1951” – Trad.

[2] Aici și mai departe traducem titlurile potrivit obiceiului cehoslovac, care diferă de originalul grec deoarece în Grecia capul unei Biserici Locale este „Arhiepiscopul” și episcopul conducător al fiecărei localități este un „Mitropolit”.