Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au trăit toți Sfinții!

Cultul Sfinților este caracteristic Ortodoxiei. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7), Biserica îi cinstește pe cei ce au strălucit prin virtuțile lor, pe Mucenici, pe Apostoli, pe Cuvioși, Fecioare, Mărturisitori, Drepți, Patriarhi, Prooroci și îndeosebi pe Maica Domnului. Evlavia față de faptele lor ne sfințește și pe noi și ne dă îndemnuri puternice să urmăm viața de sfințenie, după cum arată Sf. Paisie Velicikovski în cartea sa, Crinii țarinii (Editura „Oastea Domnului”-Sibiu, 2009), din care am selectat o mare parte din partea a doua, intitulată:

Aducere-aminte pe scurt de vieţile Sfinţilor Părinţi şi de ostenelile lor, de patimile marilor mucenici, de răbdarea fericiţilor Părinţi care au fost nebuni pentru Hristos şi de ceilalţi Sfinţi

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa şi de nevoinţele Sfinţilor Părinţi şi suspină şi lăcrimează pentru viaţa ta cea cu lenevire şi cu negrijire!

Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au viețuit mulți dintre Sfinții Părinți și n-au greșit nimic! Ci toată viața cea stricăcioasă și trecătoare au lăsat-o pe pământ pentru dragostea lui Hristos și pentru împărăția cerurilor; au urât odihna și au iubit osteneala și viața cea grea, cu post, cu rugăciune și cu privegherea cea de toată noaptea și cu celelalte osteneli și-au chinuit trupurile și le-au uscat. Iar sufletele și le-au albit mai vârtos decât zăpada. Iar acum petrec întru lumina cea pururea fiitoare, strălucesc ca stelele cerului și laudă neîncetat pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar ție, ticăloase suflete al meu, fiind zămislit întru fărădelegi și născut în păcate și totdeauna viețuind în păcate, ți se cade să te ostenești pentru mântuirea ta!

Adu-ți aminte, suflete al meu, și citește Viețile Sfinților Părinți, cum au viețuit în viața cea cu strâmtorare și cu nevoințe: n-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare și nici odihnă picioarelor, ci, în loc de somn, șederea la rugăciune toată noaptea; în loc de tulburări omenești, vorbeau în rugăciune cu Dumnezeu; în loc de bucate cu mirodenii, se îndestulau numai cu pâine și apă; în loc de mărire deșartă, aveau smerenia. Pe lângă acestea, aveau supunere, ascultare și celelalte fapte bune.

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de mucenicii cei mari, de Gheorghe, de Dimitrie, de Iacob Persul, Teodor Tiron şi de Teodor Stratilat; de cei patruzeci de mucenici și de cei cinci mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest; că unul a fost încălţat cu călţuni de fier cu piroane, iar altul a fost sfărâmat pe roată și cu multe feluri de undițe. Iacob a răbdat tare şi mare muncă, fiind tăiat pe la încheieturi şi zdruncinat ca o vită; cei patruzeci de mucenici au fost băgați în iezer și, astfel, au luat cununi, iar alţi mucenici cu fiare și cu unghii de fier fără milă au fost sfărâmați și cu alte multe feluri de munci au fost căzniți.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de marele Serghie de Radonej, cum a viețuit în această viață trecătoare în privegheri, în postiri, în rugăciuni de toată noaptea, că înfrânarea lui era mai presus de puterea omenească; postire fără măsură, sete și golătate în vreme de iarnă. Crăpase pământul de iuțimea gerului, iar el nu numai că nu avea haină mai groasă, ci purta una proastă, numai petece, plin de zoi și cârpită. Așa era îmbrăcat și se ostenea pentru frați fără nici o lenevire: măcina, cernea făină, căra lemne din pădure pe umeri și le tăia, iar uneori și la chilii le ducea, ba și apă de la izvor aducea la chilia fiecărui frate, cocea prescuri pentru biserică, făcea lumânări de ceară, croia haine pentru frați și le cusea. Cu priveghere și cu mâncare de sec a viețuit toată viața, iar uneori mânca chiar pâine mucedă și toată noaptea o petrecea fără somn. Și cu celelalte fapte a viețuit.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Simeon Stâlpnicul și de rănile lui cele grele! Că viermi ieșeau din trupul și din rănile lui; postea toată săptămâna, iar partea lui de hrană o da săracilor; și, izgonit fiind din mănăstire, s-a băgat într-un puț fără apă, plin de toate jigăniile: de aspide, de năpârci, de șerpi și de scorpii; și au fugit jigăniile de la dânsul. Adu-ți aminte de șederea lui pe stâlp timp de patruzeci de ani, udat de ploaie, ars de fierbințeala soarelui și degerat de ger. Mâncarea lui era linte înmuiată, bob și apă; trupul îi era putred și viermi cădeau din coapsele lui, iar el îi aduna și-i punea iarăși pe trup, zicând: Mâncați cele ce v-a dat Dumnezeu!”. Și a stat doiseprezece ani într-un picior. Iar tu, suflete ale meu, nu vrei să te întristezi câtuși de puțin.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Antonie și de Teodosie cei de la Pecerska, cum se rugau lui Dumnezeu neîncetat și în toate nopțile petreceau fără somn, iar Teodosie niciodată nu se culca pe coastele sale, ci dormea puțin șezând. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțină nu te silești să o săvârșești fără dormitare! Mâncarea lor era numai pâine și apă. Odată, a poruncit Preacuviosul Teodosie să se facă fraților mângâiere la masă cu bucate, dar el a mâncat pâine uscată. Se ostenea pentru frați împletind camilafce și potcapuri, aducea lemne cu spinarea și le tăia; noaptea, ieșea din peșteră și stătea deasupra, împletind lână și, scoțându-și cămașa de păr de pe trup, sta gol până la brâu și tot trupul i se acoperea de țânțari care îl mâncau, iar el ședea neclintit, răbda și mulțumea lui Dumnezeu, rostind Psaltirea pe de rost; iar lucrul acest nu-l făcea rar, ci de multe ori și sta așa până ce toca, dimineață, la biserică. Petrecând așa preacuviosul Părinte Teodosie și vrând odată să se odihnească de ostenelile sale cele mari, îndată auzi în peșteră mulțime de draci care mergeau cu căruțe și cântau din surle și din tobe, iar Preacuviosul, sculându-se îndată, a început a citi psalmul lui David, care zice: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema”; și îndată acea lucrare și strigare diavolească a pierit de tot.

Avea obicei Preacuviosul să petreacă noaptea fără somn, făcând multe mătănii, iar dacă auzea că vine paraclisierul să ia binecuvântare pentru cântarea rugăciunii de dimineață, îndată înceta mătăniile și se așeza la locul de odihnă, făcându-se că doarme greu. Paraclisierul, făcând rugăciune o dată, de două ori și de mai multe ori, Preacuviosul, ca și cum atunci s-ar fi deșteptat din somn, răspundea: „Domnul nostru Iisus Hristos să te blagoslovească!”; și degrabă se silea să fie mai înainte decât frații la cântarea obștească; și, mergând, sta ca un stâlp, nemișcat, nici rezemându-se de ceva, nici mișcând picioarele din acel loc. Acest fel de viață avea preacuviosul părintele nostru cel de la Pecerska.

Preacuviosul Antonie, venind din Sfântul Munte și umblând prin munți și văi, a ajuns la locul poreclit Ulmet, unde a aflat o peșteră, pe care o săpase Mitropolitul Ilarion. Deci, plăcându-i locul acela, s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici mă voi sălășlui” și a început să viețuiască acolo, petrecând în osteneli mari: ziua săpa la peșteră, iar noaptea sta la rugăciune fără de somn. În această peșteră întunecoasă a petrecut preacuviosul ca în niște case împărătești patruzeci de ani. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nu vrei să șezi nici măcar o zi în chilia ta în tăcere, nici nu te grijești pentru îndreptarea ta, nici nu te gătești pentru ceasul morții! Cum vei sta la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, cum vei căuta atunci la Judecătorul cel înfricoșat, de Care se spăimântează îngerii și toate oștile cerești? Ce răspuns vei da Împăratului celui fără de moarte? O, ticăloase suflete al meu, nu te lenevi, întoarce-te, dar, înainte de sfârșit și suspină, o, cu totul spurcatule, și plângi mai înainte de ieșirea din viață pentru faptele tale cele rele, cu care ai mâniat pe Făcătorul tău și Dumnezeu în toate zilele și nopțile, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândurile și cu toate celelalte păcate multe!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Alexie, omul lui Dumnezeu, câtă bogăție a aut și, lăsând toate, s-a îmbrăcat în haine proaste și a șezut în tinda bisericii ca un sărac și cerșetor; postind din duminică în duminică, se împărtășea cu Sfintele Taine și mânca două uncii de pâine și bea două uncii de apă și până în cealaltă duminică nu mai mânca. În toate nopțile se ruga și petrecea fără somn. A șezut în casa părinților săi necunoscut de ei doisprezece ani, răbdând multe dosădiri de la robii săi: că unii îl băteau, alții turnau spălăturile blidelor peste el. iar el pe toate le răbda cu bucurie, pentru Hristos, de la robii săi. Iar tu, suflete al meu, totdeauna cu toți te gâlcevești, îți pare rău și pentru lucrurile cele mai proaste și nu rabzi nici cuvântul și nici ocara cele mai mici!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de pătimitorul cel mare Govdelae, care, bătut fiind de patru inși cu toiege de fier noduroase peste tot trupul, Sfântul a cerut ajutor de la Dumnezeu. Atunci i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu întărindu-l și zicând: „Îndrăznește, că sunt cu tine!”. Apoi, fiind bătut cu vine de bou, blestema credința tătâne-său. Atunci Gamal a poruncit să se taie de pe el două curele de piele de la picioare până la cap. I-au înfipt în urechi o țepușă de fier, care i-a străbătut capul și l-au lepădat în temniță. Și, rugându-se el, a venit îngerul și, scoțându-i țepușa din urechi, l-a vindecat. Deci Domnul acela ce judeca, iuțindu-se cu mânie, a poruncit să-i înfigă în spinare o undiță de fier și de la al treilea ceas până la al nouălea ceas din zi, i-au rupt tot trupul cu undița și el era încă viu. Atunci judecătorul a poruncit săi jupoaie pielea de pe cap și să-i acopere fața cu ea; și, văzând că este viu, l-au dezbrăcat și i-au scos unghiile de la mâini și de la picioare, apoi l-au lepădat în temniță ca pe un mort. Apoi i-au rupt picioarele în vârteje și, arzând niște ciocane de fier, l-au ars pe la subțiori. După cincisprezece zile, l-au scos afară și, văzându-l întreg și sănătos, s-au spăimântat; apoi, fierbând într-o căldare smoală și catran, au poruncit să-l arunce pe sfânt în căldare. Fiind aruncat în căldare, sfântul, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat și îndată s-a spart căldarea, iar sfântul a ieșit sănătos și nevătămat.

Atunci ighemonul, sfătuindu-se cu ceilalți muncitori, a pus să-l răstignească pe sfânt pe un lemn și au tras într-însul cu săgeți multă vreme înaintea a mulțime de norod. Și s-a văzut minune preaslăvită: săgețile nu numai că nu-l vătămau pe sfânt, ci se întorceau și-i răneau pe cei ce săgetau.

Au porunci apoi să i se lege mâinile și picioarele și să-l arunce în grajdul cailor noaptea ca să fie călcat în picioare. Dar, făcându-se aceasta, cu darul lui Hristos, sfântul a rămas nevătămat și lăuda pe Dumnezeu. A doua zi, dacă l-au văzut dezlegat și sănătos, s-au mirat toți de asemenea minune și, înfierbântând țăruși de fier, l-au ars peste tot. Atunci sfântul, rugându-se pentru botez, îndată un nor mic ca o negură a vărsat peste capul lui apă și untdelemn și glas din nor s-a auzit zicând: „Iată, ai primit botezul, robule al lui Dumnezeu!”. Deci Garoal, ascuțind trestii, le-a înfipt în tot trupul sfântului, care, înțepat fiind vreme de multe ceasuri, rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, și de încercările cele mici te tânguiești, slăbești și te tulburi și nu rabzi cu mulțumită!

Adu-ți aminte, suflete al meu, că a întrebat Teodorit pe Nicolae, bucătarul lui Atanasie cel de la Athos – căci erau amândoi ucenici ai Sfântului Atanasie – zicând: „Mult mă mir cum preacuvioasa Eupraxia,  fiind copilă și neputincioasă, s-a dat la îndelungă postire și a stat la rugăciune vreme de 45 de zile”. Și i-a răspuns: „Și eu m-am mirat, frate, de atâta răbdare și de îndelunga ședere la rugăciune a fericitei Eupraxia și multă vreme am fost supărat de gînduri, încât mi-am zis să fac același lucru da dânsa. Astfel, am stat o zi întreagă și o noapte și am început a slăbi, dar, rugându-mă mult, cu plecare de genunchi, am cunoscut că toate cele dinăuntrul meu și genunchii slăbiseră, însă nu m-am supus gândului meu; iar după cinci zile și cinci nopți, mi s-au întărit toate cele dinăuntru și m-am făcut sănătos până ce s-au împlinit cele  45 de zile ale ostenelii”. Și nimic nu a mâncat întru aceste zile. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțintică nu o poți săvârși neumblând din loc în loc!

Venit-a Pavel cel Prost la Marele Antonie și a stat trei zile bătând la ușă. Și i-a zis lui Antonie: „De ce ai venit aici, frate?” Iar el a răspuns: „Ca să mă fac călugăr, pentru aceasta am venit la tine”. Zisu-i-a iarăși Marele Antonie: ”Eu stau singur și mănânc tot la a cincea zi, iar tu ești bătrân și nu poți răbda; numai de vei face ascultare întru toate, poți să te mântuiești aici”; iar Pavel a răspuns: „Toate câte îmi vei porunci voi face”. Atunci i-a zis lui Marele Antonie: „Stai aici și te roagă până voi veni și-ți voi aduce de lucru!”. Și Pavel a stat neclintit toată săptămâna, ars de fierbințeala soarelui și n-a mâncat nimic în acele șapte zile. Apoi i-a dat de lucru, iar când a terminat, i-a poruncit să despletească, zicând: „Rău ai împletit!”. A așezat apoi masa și i-a zis: „Șezi la masă, dar să nu mănânci bucate!”; și era el flămând; i-a poruncit să slujească fraților și să nu vorbească; și iarăși i-a poruncit să vorbească; și în multe alte chipuri îl ispitea pe el. Și a petrecut așa un an, încât și multe minuni a făcut. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici măcar o zi nu poți face ascultare fără cârtire și cu tăcere sau să rabzi cuvinte de ispitire de la frați!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Vasile cel Mare, care nu ava nici o avuție, ci numai cărțile și o cămașă de păr veche și o haină; se culca pe pământ și avea priveghere fără lenevire. Bucatele lui erau pâine și sare, iar băutura apa, care nu tulbură mintea, și avea nopțile ca și zilele, ostenindu-se în priveghere.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Ioan Gură de Aur, a cărui hrană nu era cu îndulciri, ci simplă: orz gătit cu apă și acesta cu măsură, iar băutură apa. Hainele lui erau proaste și nu avea a treia haină pentru schimb; noaptea o făcea ziuă, alcătuind cărți, și se nevoia, puțin somn primind. Vezi, dar, suflete al meu, cum au viețuit acești doi mari învățători a toată lumea? Cum s-au silit în toată nevoia și lipsa?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Arsenie cel Mare, care-și pusese toată dragostea spre cele cerești! Cu trupul umbla pe pământ, dar inima lui era împreună cu puterile cerești și zicea: „Nu pot să las pe Dumnezeu, ca să fiu cu oamenii!”. Iar din ochii lui neîncetat curgeau izvoare de lacrimi.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Pahomie, că cincisprezece ani a șezut în mijlocul chiliei, cu multă înfrânare, priveghere și osteneală, fără să se sprijine cât de puțin de perete cu spatele, precum singur zice: „Tu Singur, Doamne, știi că, de când am luat chipul îngeresc, m-am smerit înaintea Ta și nu m-am săturat de pâine, nici de apă, nici de altceva din cele pământești”. Pe această cale a alergat aceștia și s-au făcut mari.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de dreptul Iov, că dobitoacele lui îi fuseseră răpite, copiii îi fuseseră uciși de un turn care s-a prăbușit peste ei și însuși trupul lui era rănit și plin de puroi, iar el în toate acestea mulțumea lui Dumnezeu.

Adu-ți aminte cum un bătrân oarecare a murit și a văzut cele viitoare și nestatornicia acestei vieți; deci de atunci n-a mai vorbit cu oamenii, ci și-a astupat chilia și-a petrecut plângând și suspinând până la sfârșitul vieții.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Antonie cum în toate zilele plângea și suspina! Aducându-și aminte de petrecerea cea din cer și avându-și acolo dragostea, nu se grijea de viața omenească cea de toate zilele. Mânca numai o dată pe zi, după apusul soarelui și de multe ori după două și după trei zile. Hrana lui era pâine și sare, iar băutura apa; ca așternut se îndestula cu o rogojină și de multe ori se culca și pe pământul gol. Iar tu, suflete al meu, nici măcar puțin nu te silești să-ți scoți mintea din tulburările și gândurile cele deșarte sau să te înfrânezi în fiecare zi și în fiecare noapte câte puțin, ticăloase!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Sfântul Ioan Botezătorul Domnului, care viețuia în pustie fără de apă și fără de iarbă! Drept aceea nici pâine nu mânca, nici vin nu bea și nu avea nimic din cele lumești; nu viețuia sub acoperiș, ci sub o piatră, iar drept pat avea pământul. Pentru trebuința firească mânca o dată în zi vlăstari și miere sălbatică; pahar îi erau pumnii, iar băutură apa care izvora din piatră; haina îi era din păr de cămilă și brâu de curea. O, ce lucru minunat! Luminătorul cel mare, luceafărul Soarelui celui mare, și el mai înainte a socotit că trebuie a se nevoi! A răbdat tăierea capului, căci acest sfânt bărbat a murit fără nici o judecată și fără mărturie pentru o muiere desfrânată! O, ce minunate sunt judecățile lui Dumnezeu! Piere dreptul fără vină și cu moarte de ocară, ca și cum nici n-ar ști de dânsul Dumnezeu, Cel Care a trimis oarecând pe îngerul Său ca să binevestească zămislirea și nașterea lui! Unde sunt acum noroadele și laturile care-l aveau în mare cinste pe Ioan, cel închis acum în temniță și dat spre moarte?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Macarie cel Mare, care s-a dus la Mănăstirea Tabenisioților îmbrăcat în haine mirenești, vrând să cerce osteneala fiecăruia. Și a văzut acolo multe feluri de neovoințe: unul mânca din seară, altul a doua zi, alții a treia zi, alții la cinci zile, alții stăteau la rugăciune fără somn toată noaptea, iar ziua lucrau cu mâinile. Preacuviosul Macarie, înmuindu-și smicele de finic, a stat într-un colț patruzeci de zile până la Paști, nemâncând pâine, nici bând apă, nici plecându-și genunchii, nici altă hrană mâncând decât verdețuri crude, dar și acestea numai duminica. Pentru ce, dar, suflete al meu, nu râvnești spre viețuirea acelora? Postește, deci, după puterea ta și te hrănește din osteneala ta, ca și Sfinții Părinți!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Maria Egipteanca, cea care a petrecut patruzeci și șapte de ani în pustia Iordanului ca o fiară, neavând nici hrană, nici îmbrăcăminte, precum ea singură i-a spus lui Zosima: „Când începeam a gusta hrană, îndată îmi venea poftă de carne, de pește și de vin, de care mâncasem în Egipt și, măcar că nici apă să beau nu aveam, din nimic mă aprindeam. Și cu anevoie răbdam, că nu mă sculam de la pământ, plângând ziua și noaptea, și așa am petrecut șaisprezece ani, venindu-mi asupră întunerece de nevoi. Iar de atunci și până astăzi, necontenit îmi ajută ajutătoarea mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu…” Și a întrebat-o Zosima: „Dar nu ți-a trebuit hrană și îmbrăcăminte?”. Iar ea a răspuns: „Cele trei pâini sfârșindu-se, șaisprezece ani m-am hrănit cu buruieni și cu cele ce cresc în pustia aceasta, iar haina pe care o aveam când am trecut Iordanul s-a rupt și a căzut de pe mine și multă nevoie am pătimit de arsura soarelui și de ger, arsă fiind de soare și de ger degerată. De aceea, de multe ori căzând la pământ, zăceam jos nemișcată, ca și cum aș fi fost fără suflare”. Iar tu, suflete al meu, nu rabzi nici foamea, nici setea, nici nu cazi jos de prea mare osteneală! Apoi, cum o să te mântuiești, ticăloase suflete?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marcu de la muntele Francesc, cel care ne spune despre sine: „Nouăzeci și cinci de ani am de când sunt în această peșteră și n-am văzut nici fiară, nici pasăre, nici pâine omenească n-am mâncat, nici îmbrăcăminte nu am îmbrăcat, ci în toți acești ani am petrecut întru mare strâmtorare, chinuit de foame, de sete, de golătate și de bântuielile diavolești. De foame, zice, am mâncat pământ, iar apă am băut din mare; douăzeci de ani am umblat gol și mă găseam întru mare strâmtorare. Odată, s-au jurat diavolii între ei să mă înece în mare; și de o mie de ori m-au târât până la poalele muntelui ca să mă înece, încât nici pielea nu a mai rămas pe mine, și ziceau: „Pleacă din pământul nostru, că, de la începutul lumii, nimeni nu a locuit în pământul nostru! Cum numai tu ai îndrăznit fără temere să vii aici?”. Am umblat gol și desculț până ce mi s-a uscat carnea de sub piele de ger și de arșița soarelui și, căzând jos la pământ, zăceam ca un mort. Treizeci de ani am petrecut în locul acesta, unde am aflat rădăcini și buruieni și de atunci s-a revărsat darul lui Dumnezeu asupra mea și mi se aduce hrană neîmpuținată de la Dumnezeu în toate zilele”. De toți anii, a trăit o sută opt.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici în singurătate, departe de oameni, în pustie, nu vrei să șezi, nici nu poți răbda ispite de la draci, nici golătate nu rabzi, nici nu pătimești necazuri până la moarte, nici nu flămânzești, nici nu te însetoșezi, nici nu rabzi cuvinte de ocară de la oameni. Dar, atunci, cum te vei mântui? Nu știi, ticăloase suflete, că stai în mijlocul luptelor acelorași duhuri viclene și îți trebuie multă răbdare?

Restricțiile covid-19 sunt religia de moment; Patriarhia Română cere timid permiterea slujbelor în biserici, iar Arhiepiscopul Ciprului solicită severitate

Unul din afișele răspândite în România, care transforma actuala pandemie într-un mesaj religios și hulitor

La momentul de față (de la 1 iunie), slujbele religioase sunt permise în biserici când participă maxim 16 persoane. Din 15 iunie, măsurile de relaxare nu vizează și cultele, așadar va trebui continuată slujirea afară în duminici și sărbători.

În situația în care nu sunt suficient argumentate restricțiile sanitare actuale, prin care se urmărește să nu se ajungă la o aglomerare a spitalelor, Biserica Română a cerut relaxarea lor într-o manieră foarte docilă. Prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, este subliniată implicarea BOR în „promovarea sănătății publice” printr-o atitudine exemplară și prin „solidaritatea cu cei afectați de pandemie, cu instituțiile medicale și cu autoritățile înseși”. Practic, se cere ca donațiile acordate spitalelor, puternic mediatizate, să fie luate în calcul pentru a primi în schimb unele beneficii. Bineînțeles, un alt factor care ar cântări în balanță ar trebui să fie respectarea strictă a izolării de către membrii Bisericii.

Aceste argumente sunt interesante, însă adevărata menire a Bisericii este una morală, nu socială, sanitară sau de altă natură. În acest sens, ar trebui specificat clar că restricțiile nu au acoperire în realitate și sunt nejustificate și nedrepte pentru că induc un climat de control și limitare a libertăților. Nu doar că spitalele nu au fost aglomerate, dar nici o clipă nu a existat acest pericol, ci chiar au funcționat la mai puțin din jumătate din capacitate pentru bolnavii de coronavirus. În plus, cei afectați de alte boli sunt tratați precar. Iar, pe lângă situația din sistemul medical, sunt afectate o sumedenie de alte activități, printre care și cele religioase. Oricine înțelege și are compasiune pentru cei bolnavi, însă soluția nu este blocarea isterică a societății, ci doar grija pe măsură. Infecțiile sunt de nedorit, dar și de neocolit, iar vinovați nu sunt cei sănătoși, ca să fie obligați la restricții exagerate. Este necesară prevenția, dar rațională, fără panică.

Dacă la nivel oficial Patriarhia nu vorbește despre aceste lucruri sau nu are puterea să le abordeze, ele totuși trebuie exprimate de cineva. Comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, prezentat neasumat de agenția Basilica (tot a Patriarhiei) sperăm că va avea darul măcar să convingă autoritățile să deschidă bisericile pentru slujbele în interior. Nu este clar care este „contextul discuţiilor referitoare la oficierea slujbelor în interiorul lăcaşurilor de cult cu participarea unui număr mai mare de credincioşi”, dar probabil că e vorba de niște negocieri din culise. Totuși am avea nevoie de o înțelegere mult mai clară asupra subiectului și, eventual, de dezbateri clarificatoare, care să ducă în mod constructiv la o atitudine asumată, limpede și duhovnicească a Patriarhiei în sprijinul credincioșilor. Sau măcar ca cei implicați în trăirea credinței să nu primească docil linia oficială propagandistică, fără o minimă chibzuință. Altfel spus, bolile trebuie tratate și primite ca atare, iar o izolare a oamenilor să intervină numai în cazul unui risc real și dovedit de contaminare, care poate fi contracarat astfel.

Comunicatul integral al… Patriarhiei poate fi rezumat prin această frază: „revenirea grabnică la oficierea slujbelor religioase și în interiorul lăcașurilor de cult (cu respectarea subînțeleasă a regulilor de distanțare fizică și de igienizare a spațiilor liturgice stabilite de autoritățile competente) este deja deplin justificată și adecvată actualei realități sociale românești”.

Pe de altă parte, există Întâistătători din alte țări care nici măcar acest minim nu-l caută, ci merg pe linia fetișizării virusului și aplicării unor măsuri exagerate sanitare (în societate, nu în mediul bisericesc). Totuși este bine că și acolo există alți ierarhi mărturisitori, care contrabalansează în bine situația. Din păcate, există un amestec foarte mare între normal și anormal, între bine și rău, între credință și necredință, care face lucrurile foarte confuze.

În Cipru, Arhiepiscopul Hrisostom pledează pentru severitate din partea guvernului față de fenomenele de nesupunere în jurul măsurilor cu privire la răspândirea coronavirului, comentând evoluțiile care au fost semnalate în ultimele zile atât în centrele nocturne, cât și pentru încălcările autoizolărilor.

Vorbind pentru PIK, Întâistătătorul Bisericii din Cipru a accentuat: „să fim severi, atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Chemăm și guvernul să fie sever. Dacă nu reușim să fugă virusul din Cipru, nu vom reuși nimic. Trebuie ca Cipru să rămână curat. Trebuie ca poporul să meargă nestingherit la activitatea lui. Numai astfel vom reuși să avem și turism. Chiar și pe cei care vin din exterior trebuie să-i controleze guvernul și, dacă poartă virusul, să-i pună în carantină, să-i trateze și apoi să circule în patria noastră. Trebuie să fim pe cât posibil mai severi ca să putem să depășim toate dificultățile de la coronavirus”.

Pe lângă atitudinea episcopilor ciprioți (Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu în special) la care am făcut referire indirectă, trebuie menționată și apreciată și cea a Episcopului Petru de Ungheni. Acesta are un demers admirabil, în care definește corect raportul dintre stat și Biserică, precum și libertatea de a primi Sfintele Taine. Aceasta în contextul în care au fost luate măsuri foarte drastice de interzicere a contactului cu obiectele de cult și a primirii Sfintei Împărtășanii prin Hotărârea nr. 13 a Comisiei Naționale Extraordinare de Sănătate Publică.


Nu trebuie să uităm că responsabilitatea noastră în fața lui Dumnezeu pentru sufletul nostru nu este una socială, de grup, ci personală, îndividuală. De aceea este necesar să fim lucizi, să urmăm îndemnul Apostolului Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1Tes. 5:21).

Împărtășirea cu mai multe lingurițe în SUA la redeschiderea bisericilor cu restricții împotriva coronavirusului│VIDEO

Cu toate că a existat recent o opoziție la schimbările care se preconizau cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, combătută foarte bine și argumentat în Scrisoarea publică trimisă de mai mulți credincioși, se pare că modificarea cultului este promovată mai departe:

„Credincioșii s-au întors în bisericile ortodoxe grecești din Statele Unite în condiții noi și cu limite restrictive severe. În afară de distanțare și reguli igienice, s-a schimbat și modul oferirii dumnezeieștii Împărtășanii, cu Arhiepiscopul Elpidofor al Americii accentuând faptul că este mai important ca fiecare să primească Trupul și Sângele Domnului decât modul în care se face aceasta.

Astfel, deoarece a fost interzisă prin lege folosirea sfintei lingurițe, preoții utilizează de acum linguri multiple de metal separat pentru fiecare credincios și șervețele separate care sunt colectate într-o cutie și, după Liturghie, sunt arse.

Priviți cum explică preotul din sfânta biserică a Sfintei Sofia din Albani, New York, în duminica Cincizecimii, turmei cum se va face oferirea Sfintei Împărtășanii și în continuare cum îi împărtășește pe credincioși cu noile reguli.”

ΟρθοδοξιαNewsAgency

Protoprezbiterul Anghelos Anghelakopulos ia atitudine față de abaterile Sinodului grec prin întreruperea pomenirii

Părintele Anghelos Anghelakopulos, care a slujit în cadrul Mitropoliei de Pireu și a fost foarte activ pe subiectele bisericești arzătoare recente, a ales să întrerupă pomenirea Mitropolitului Serafim de Kithire pentru lipsa de fermitate în reacție față de ilegalitățile prin care a fost validată schisma din Ucraina de către Sinodul grec. Deocamdată nu a făcut public gestul de întrerupere a pomenirii, la care a recurs, dar există o traducere publică, realizată de Părintele Matei Vulcănescu, a scrisorii prin care și-a făcut cunoscută atitudinea sa față de superiorul său ierarhic. Aceasta cuprinde o serie lungă de relatări importante, care dau în vileag starea de fapt a Bisericii.

Înaltpreasfinția Voastră,

Hristos a înviat!

Ca membru activ al Trupului lui Hristos și preot canonic al Sfintei Mitropolii de Kýthira și Antikýthira a Bisericii Greciei și, prin urmare, al Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice a lui Hristos, urmând cuvenita rânduială bisericească, adresându-mă Dumneavoastră, Episcopul meu și autoritatea superioară, de care fac ascultare, în ziua de luni, 20/01/2020, la prânz, în biroul Dvs. din Sfânta Mitropolie, și în seara zilei de luni, 27/01/2020, în Atena, am avut două discuții importante cu Înaltpreasfinția Voastră, în cadrul cărora am încercat pe cât posibil să vă expun umilele mele gânduri cu privire la a) tulburătoarea chestiune ucraineană, care a zdruncinat unitatea Bisericii și a condus-o la schismă, b) întreruperea pomenirii și c) alte probleme ecleziastice arzătoare. Aceste discuții au fost cu adevărat revelatoare pentru mine, dezvăluindu-mi opinia, poziția și intențiile Dvs., de care până atunci nu avusesem cunoștință, cu privire la problemele de mai sus și la care aș dori să fac referire în cele ce urmează.

1. Problema ucraineană

Înaltpreasfinția Voastră,

Este tuturor cunoscut faptul că acordarea necanonică a pseudo-autocefaliei de către Patriarhul Bartolomeu schismaticilor, caterisiților și lipsiților de har, preoție și succesiune apostolică din Ucraina constituie o problemă eclesiologică majoră a Bisericii Ortodoxe Sobornicești a lui Hristos, această schismă panortodoxă având consecințe dureroase asupra unității Bisericii.

Primul punct-cheie al acestei întreprinderi nefaste a fost acțiunea clar anti-sinodală a Constantinopolului în chestiunea ucraineană, precum și în privința pseudosinodului din Kolymbari, inspirată de noua eclesiologie eretică a acestuia și de aerul părelnicului succes al acesteia în cadrul sinodului. În data de 11 octombrie 2018, atât fără consimțământul Bisericii Rusiei, sub jurisdicția căreia Ucraina se află de secole, cât și fără consimțământul Bisericii locale canonice, aflate sub conducerea Mitropolitului Onufrie, a decis să acorde autocefalia unei grupări de schismatici din Ucraina. Pe 15 decembrie 2018, a avut loc așa-numitul „sinod al unificării”  celor două grupări schismatice a lui Filaret și a lui Macarie, iar Epifanie a fost ales „Întâistătător” al noii pseudo-biserici. În data de 5 ianuarie 2019 a fost semnat în Fanar „Tomosul de autocefalie” al pseudo-bisericii de către Patriarhul Bartolomeu și de către arhiereii sinodali, în prezența schismaticului Epifanie și a unitului (greco-catolic) Poroșenko, președintele de atunci al Ucrainei, ceremonia de înmânare a „tomosului” având loc în ziua Botezului Domnului a aceluiași an. Rugăciunea comună, slujba comună și potirul comun al ecumeniștilor Fanarului cu schismaticii eretici ai Ucrainei demonstrează recunoașterea deplină a validității botezului, a preoției, a harului, a succesiunii apostolice și a Tainelor schismaticilor în cauză. Iar faptul că fostul președinte al Ucrainei Petro Poroșenko, unit (greco-catolic), a fost împărtășit cu Preacuratele Taine, cu Preacinstitul Trup și cu Preacinstitul Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos, de către Patriarhul Bartolomeu constituie un act cu totul inacceptabil și reprobabil, care se înscrie în duhul demonic al sincretismului și al ecumenismului. Toate acestea reprezintă o lovitură majoră adusă Sfintei Ortodoxii. În data de 3 februarie 2019, a avut loc la Kiev „întronizarea” noului „mitropolit” schismatic Epifanie și astfel fărădelegea eclesiologică a fost împlinită. Ulterior, în ziua Sfintei Boboteze din anul 2020, prima aniversare a acordării „autocefaliei”, a avut loc o rugăciune comună, slujbă comună și împărtășire din același potir, la care au luat parte Patriarhul Bartolomeu și „Mitropolitul” de Lviv Macarie Maletici și suita acestora[1].

Ca urmare a celor de mai sus, Patriarhia Rusiei, prin decizia sinodală din 15 octombrie 2018, a întrerupt pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic în Diptice, precum și comuniunea euharistică cu ierarhii Patriarhiei Ecumenice, ierarhii Bisericii Ruse retrăgându-se totodată din toate comisiile comune[2].

2. Ce spun Sfintele canoane despre schismă

Înaltpreasfinția Voastră,

Este bine cunoscut Înaltpreasfinției Voastre faptul că Sfintele Canoane sunt simple și categorice în privința schismei și e mirabilă ușurința cu care unii clerici și teologi le interpretează greșit sau le resping cu totul. După cum se știe și este dincolo de orice îndoială, schismaticii din Ucraina sunt caterisiți și anatematizați, iar mulți dintre ei sunt nehirotoniți și auto-hirotoniți. Conducătorul schismei, Filaret Denișenko, a avut preoție canonică și succesiune apostolică cât timp a fost episcop canonic al Bisericii Ruse, câteva decenii. Atunci când a fost însă caterisit și anatematizat, el a pierdut preoția și succesiunea apostolică și, prin urmare, cei care au fost hirotoniți de el, așa cum este noul „mitropolit” schismatic al Kievului, Epifanie, fabricație a lui Bartolomeu, nu are nici preoție și nici succesiune apostolică. Sfântul Vasile cel Mare explică foarte frumos acest lucru în cel dintâi dintre Sfintele sale Canoane, care au fost confirmate de către Biserică sinodal și sunt valabile diacronic. El spune deci că cei care părăsesc Biserica prin schismă nu mai au harul Sfântului Duh și, prin urmare, nu pot transmite ceva ce nu au. Transmiterea harului este întreruptă odată cu întreruperea succesiunii apostolice: „iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…iar cei care s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[3]. Cu atât mai mult acestea sunt valabile în ceea ce îi privește pe schismaticii ucraineni care sunt nehirotoniți și auto-hirotoniți, care, cu alte cuvinte, nu au avut niciodată harul preoției și succesiune apostolică. Este cutremurător când ne gândim că în Ucraina episcopul canonic al Kievului, Onufrie, este singurul episcop care are succesiune apostolică în rândul episcopilor Kievului și, cu toate acestea, Constantinopolul „plantează” acolo un al doilea „episcop” al Kievului, lipsit de preoție și succesiune apostolică.

Sfintele Canoane sunt categorice și severe în abordarea celor care se împărtășesc împreună cu cei caterisiți și schismatici. Canonul 10 apostolic stabilește pentru toți clericii și mirenii că cel care se roagă împreună cu cel scos din comuniune, chiar dacă ar face acest lucru fie și într-o casă, cu atât mai mult în biserică, trebuie să se afurisească: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel scos din comuniune, acela să se afurisească”[4]. De asemenea, canonul 11 apostolic stabilește că slujitorul care se va ruga împreună cu un alt slujitor caterisit trebuie să se caterisească şi el: „Dacă cineva, cleric fiind, s-ar ruga împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el”[5]. Legislația bisericească este completată în acest sens de canonul 2 al Sinodului local din Antiohia, care, pe lângă faptul că stabilește rânduiala bine-cunoscută, că cel care se împărtășește cu cei ieșiți din comuniunea Bisericii va fi și el excomunicat, precizează și faptul că schismaticii ieșiți din comuniunea Bisericii nu trebuie să fie acceptați de altă Biserică: „nu le este iertat însă să aibă comuniune cu cei excomunicați, […] nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună împreună în altă Biserică. Iar de se va vădi căvreunul dintre episcopi, sau preoți, sau diaconi, sau oarecare din canon (catalogul clericilor) va avea comuniune (euharistică) cu cei excomunicați, și acesta să fie excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii”[6]. Tâlcuind ultima parte a acestui canon, Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că sintagma „ca unul ce tulbură canonul Bisericii” înseamnă încălcarea celor două Canoane Apostolice, pe care le-am menționat anterior: „oricare episcop, preot, sau diacon, va avea comuniune cu cei excomunicați, fie în casă, fie în biserică, să fie excomunicat și acesta de către ceilalți pentru că prin ceea ce face tulbură și încalcă canoanele pe care le-a rânduit Biserica în această privință, și anume can. 10 și 11 apostolice”.

Prin urmare, este interzisă cu strictețe comuniunea cu schismaticii, în special comuniunea de rugăciune sau cea liturgică. Cei care au comuniune cu cei excomunicați devin și ei excomunicați și în special, cei care au comuniune cu clerici caterisiți trebuie să fie și ei caterisiți.

Tradiția Bisericii Ortodoxe, exprimată în Canonul 15 al Sinodului I-II Ecumenic[7], a receptat întotdeauna erezia și schisma ca pe niște mijloace înfricoșătoare și respingătoare, prin care dușmanul mântuirii, diavolul, prin instrumentele sale, încearcă să destrame Trupul lui Hristos, pentru a zădărnici mântuirea omului. Aceasta s-a întâmplat, din păcate, în Fanar în ziua Sfintei Boboteze a anului 2019. Ecumeniștii Fanarului și schismaticii eretici din Ucraina au scindat Trupul lui Hristos, sfâșiind cămașa Lui cea necusută, provocând o mare schismă în Biserica Ortodoxă. Ecumenismul și schisma s-au aliat și s-au ridicat cu furie împotriva Sfintei Ortodoxii.

Comuniunea ecleziastică deplină a Patriarhului Bartolomeu și a celor dimpreună cu el cu excomunicații și schismaticii osândiți din Ucraina îi face și pe aceștia înșiși excomunicați, întrucât la panerezia ecumenismului intercreștin și inter-religios sincretist au adăugat și unirea cu schisma și erezia ucraineană. Aici avem, din păcate, o dublă schismă: a) schismă  de credință și b) schismă administrativă. În acest caz se aplică canonul 2 al Sinodului local din Antiohia[8], care a fost recunoscut de Sinoadele Ecumenice, potrivit căruia „cel care are comuniune cu cel excomunicat să fie excomunicat”, și alte canoane asemănătoare.

Aici se află al doilea punct cheie al acestei acțiuni infame legate de recunoașterea unei astfel de situații necanonice. O astfel de recunoaștere a nechibzuinţei ucrainene s-a încercat să se realizeze a) prin deciziile sinodale oficiale ale sinoadelor Bisericilor Ortodoxe locale și b) prin slujirea comună și prin pomenire, vai! în trei Biserici Ortodoxe locale (a Constantinopolului, a Greciei și a Alexandriei).

3.  Chestiunea ucraineană – iconomie dumnezeiască

Înaltpreasfinția Voastră,

Dumnezeu a rânduit sau, mai bine zis, a îngăduit celor din Kolymbari să se unească cu o adevărată schismă, să intre în comuniune deplină cu schismatici anatematizați, schismatici cu adevărat și în chip real, pe care Biserica Rusiei i-a tăiat din trupul său printr-o decizie sinodală prin care îi condamnă la excomunicare pe cei care au avut comuniune cu schismaticii. Deși nu este panortodoxă, ci o decizie locală, este totuși fundamentată din punct de vedere canonic și corectă, este valabilă pentru întreaga Biserică și a fost recunoscută de întreaga Biserică, cu excepția a trei Biserici locale (a Constantinopolului, a Greciei și a Alexandriei). Dacă erezia din Kolymbari nu a fost remarcată de mulți, acum lucrurile sunt evidente. Nu poate afirma nimeni cu ușurință că nu vede, nu aude, nu înțelege. Comuniunea cu schismaticii și recunoașterea schismaticilor din Ucraina se fac public și sunt proclamate public, „cu capul descoperit”. La erezia din Kolymbari s-a adăugat schisma pseudoautocefaliei ucrainene, al doilea mare rău pentru unitatea Bisericii, mai rău chiar decât erezia, potrivit binecunoscutului cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că a provoca schismă nu este mai puțin rău decât a cădea în erezie, că nimic nu îl supără pe Dumnezeu la fel de mult ca schisma și că nici sângele martiriului nu poate șterge acest păcat[9].

Grăiesc în van cei care vorbesc despre „instrumentalizarea Sfintei Euharistii” și despre o blasfematoare exercitare de violență prin intermediul Sfintei Euharistii. Adică Sfinții Părinți, care au întrerupt în sinod, așa cum a făcut Biserica Rusă, comuniunea euharistică cu ereticii și cu schismaticii, dar și cu cei care au avut comuniune cu aceștia, s-au folosit de Sfânta Euharistie ca de un instrument și exercitau violență împotriva acelora? Sfânta Euharistie, care este prin excelență taina unității, este hulită de cei care distrug această unitate, ereticii, schismaticii și cei care au comuniune cu aceștia Astfel, cuvintele „va fi excomunicat” (ἔσται ἀκοινώνητος) sau „să fie excomunicat” (ἔστω ἀκοινώνητος) și-au pierdut sensul de viitor și au devenit realitate prezentă odată cu decizia sinodală a Bisericii Rusiei, care ne dorim să devină panortodoxă.

4. Problema ucraineană este o schismă ecumenistă complexă

În discuțiile dintre noi, dar și în scris, și în public, ați afirmat că problema ucraineană este doar o chestiune canonică[10].

Înaltpreasfinția Voastră, chestiunea ucraineană nu este însă doar o chestiune canonică, ci o schismă complexă, alcătuită dintr-o convergență de abateri. Prin urmare, problema ucraineană este și o problemă administrativă, și una canonică, și ecleziastică, eclesiologico-dogmatică, ecumenică, și geopolitică, și soteriologică.

A) Chestiunea ucraineană este o problemă de denaturare a noțiunii de pocăință, deoarece nu a existat pocăință reală din partea schismaticilor, lepădarea de schismă și revenirea în Biserica Ortodoxă Canonică a Ucrainei, aflată sub păstorirea Mitropolitului canonic al Kievului și al întregii Ucraine, Onufrie.

Β) Chestiunea ucraineană este o problemă de natură juridică, deoarece „… lipsit fiind de competență, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a abordat hotărâri definitive și irevocabile luate de Patriarhia Rusă împotriva unor foști clerici, repunându-i pe aceștia în treapta ierarhică și prin urmare aceste decizii ale Patriarhiei Ecumenice sunt invalide deoarece au fost luate de un organism incompetent și oricâți ani vor trece de la adoptarea lor, vor rămâne invalide … și… așa-numitul „sinod al unificării” este și el invalid, întrucât a fost compus din mireniși în consecință, având în vedere aceste considerente, acordarea autocefaliei acestei structuri „bisericești”lipsite de subzistență este și ea invalidă[11].

C) Chestiunea ucraineană este o problemă de natură administrativă, deoarece Patriarhul Bartolomeu a creat în mod necanonic noua pseudo-biserică schismatică condusă de Epifanie alături de Biserica Ortodoxă canonică a Ucrainei, aflată sub conducerea Mitropolitului canonic al Kievului și al întregii Ucraine, Onufrie.

D) Chestiunea ucraineană este o problemă canonică, deoarece constituie o ingerință necanonică a Patriarhiei Ecumenice într-o jurisdicție străină, cea a Patriarhiei Moscovei.

E) Chestiunea ucraineană aduce atingere învățăturii despre Sfintele Taine, pentru că cei care alcătuiesc noua pseudo-biserică sunt lipsiți de preoție, de succesiune apostolică, nu săvârșesc Taine valide, și sunt nehirotoniți, auto-hirotoniți, caterisiți și afurisiți.

F) Chestiunea ucraineană este o problemă eclesiologico-dogmatică majoră[12] întrucât, potrivit preacucernicului pr. Anastasios Gotsopulos, canonist, dintr-o problemă de natură canonică evoluează într-oproblemă eclesiologică majoră, cu consecințe și dimensiuni care nu pot fi încă determinate în momentul de față:

Pentru prima dată în istoria ecleziastică modernă, Patriarhul Ecumenic dă „primatului de onoare” – pe care, neîndoielnic, tradiția ortodoxă îl recunoaște – sensul de primat al puterii, în stil papal.

Primatul de onoare este:

(a) Rol de coordonare în relațiile panortodoxe.

(b) Exprimarea și punerea în aplicare a deciziilor pe care Bisericile Ortodoxe le iau în cadru sinodal.

Primatul papal al puterii înseamnă că:

a) Papa acționează dincolo de cadrul propriei sale jurisdicții, nu doar în limitele Patriarhiei Romei, ci în întreaga Biserică.

b) Papa decide în mod suveran și independent sau chiar contrar opiniei Bisericilor locale.

c) Ceilalți episcopi sunt obligați să accepte decizia papală.

d) Decizia papală nu necesită aprobare, dar nu este nici atacată, nici revocată.

Să răspundem sincer: Acțiunile Patriarhului Ecumenic amintesc de un „primat de onoare” sau se potrivesc întru totul unui „primat al puterii”?

Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, pentru a ajunge la interpretarea primatului de onoare ca primat de putere, a existat anterior o încercare de fundamentare teoretică în acest sens:

a) Fundamentarea primatului pe Dumnezeirea Treimică. Nici măcar papa nu a îndrăznit vreodată să susțină că primatul său își are fundamentul în Sfânta Treime. A apelat în acest sens la „supremația” Sfântului Apostol Petru. Constantinopolul și-a sprijinit însă primatul pe „supremația” lui Dumnezeu Tatăl.

b) Din primus inter pares („primul între egali”) Patriarhul Ecumenic a fost proclamat „primus sine paribus” („primul fără egali”)!

c) Se încearcă acum „acoperirea” teoretică a necanonicității cu argumentul că:

i. Patriarhul Ecumenic poate interveni dincolo de limitele jurisdicției sale, în orice Biserică Ortodoxă din întreaga lume, chiar și „din oficiu și din îndatorire”, „nu numai în cazul dogmelor și sfintelor tradiții și al dispozițiilor ecleziastice canonice sau în probleme generale, referitoare la întregul trup al Bisericii, ci și la toate chestiunile particulare relativ importante, care privesc o Biserică sau alta”![13] Mă întreb prin ce diferă această abordare a Patriarhului Bartolomeu de Decretul Dictatus Papae (1075) al Papei Grigore al VII-lea, în care este afirmată pretenția ca papei să îi fie supuse spre soluționare toate „cause majores’” (cauzele majore)  din toate Bisericile din întreaga lume! Și conotațiile continuă, dacă ne amintim exprimarea teoreticianului reformei gregoriene a cardinalului Silva Candida (1053-1054) din cartea sa, De Sancta Romana Ecclesia, unde afirmă că Biserica Romei este „maica tuturor Bisericilor”, axa, izvorul și originea (cardo, fons et origo), cununa și fundamentul (vertex et fundamentum)[14] lor!

ii. Să fie abolite Sfintele Canoane, care sunt o opreliște în calea acțiunii Patriarhului Ecumenic dincolo de limitele jurisdicției sale. Pentru ca Patriarhul Ecumenic să poată acționa fără obligații de ordin canonic și restricții generate de dispozițiile canonice![15] Și desigur, întotdeauna, pentru binele Bisericii! E de prisos să amintim că aceasta susține și a făcut Papa de la Roma.

iii. Deciziile Patriarhului Ecumenic cu privire la autocefalie nu trebuie să fie validate[16] de către conștiința ecleziastică a întregii Biserici.

Profesorul emerit de teologie dogmatică Dimitrios Țelenghidis recunoaște și el că problema ucraineană este o problemă de ordin eclesiologic și dogmatic. Într-o scrisoare adresată tuturor membrilor Ierarhiei Bisericii Greciei cu titlul: „Cu privire la legiferarea instituțională a Bisericii Schismatice din Ucraina”[17], spune: „Aș dori – cu simțământul responsabilității – să vă prezint și eu, cu smerenie, dimensiunile eclesiologice – dogmatice, dar și implicațiile soteriologice ale primirii necondiționate a Bisericii Schismatice din Ucraina în comuniunea bisericească-euharistică”. În alt loc, afirmă: „Cea dintâi și cea mai mare problemă este, în cazul de față, problema eclesiologică, care se referă la identitatea «formațiunii bisericești». Pe de o parte, trebuie să se examineze dacă această „formațiune” îndeplinește condițiile Comunității Ecleziastice. Dacă, dimpotrivă, se recunoaște «autocefalia» acesteia, atunci se recunoaște în mod automat și «legitimitatea» Bisericii schismatice”. Și în altă parte:„Este limpede că această problemă este, în esență, una eclesiologic-dogmatică, cu implicații soteriologice inevitabile”. Și, în final: „Pe baza logicii acordării tomosului «autocefaliei» Bisericii schismatice din Ucraina, riscăm ca în viitor să ajungem probabil la acceptarea comuniunii euharistice cu romano-catolicii și cu alți eretici, fără să fie împlinite condițiile fundamentale ca aceștia să se pocăiască și să se lepede de înșelările lor dogmatice – ceea ce încearcă să facă astăzi ecumenismul, și nu doar în teorie, dar și în practică”.

G) Chestiunea ucraineană este o problemă generată de ecumenism, fiindcă noua pseudobiserică a lui Epifanie este, dincolo de altele, și ecumenistă de vreme ce are obiective comune cu uniții din Ucraina, care fac posibilă unirea  dintre ei, se roagă, anticanonic, cu papistașii eretici condamnați, cu care face slujbe comune și acceptă pseudosinodul din Creta. Cu alte cuvinte, patr. Bartolomeu a creat o „biserică” asemănătoare cu a lui. „Βiserică” ecumenistă este Fanarul, „biserică” ecumenistă este și noua formațiune schismatică din Ucraina. Iată și dovezile în acest sens:

a) În iulie 2017, într-un mesaj al său, pseudopatriarhul schismatic al Kievului, Filaret, a afirmat despre pseudosinodul din Creta: „Acceptăm documentele care au fost aprobate la Sfântul și Marele Sinod”. Pseudopatriarhul Kievului s-a exprimat critic împotriva Moscovei ecumeniste și l-a elogiat pe Patriarhul Bartolomeu. Filaret a menționat că „Sinodul a creat un mecanism bazat pe decizii sinodale nu doar ale unei Biserici locale sau ale unui grup de Biserici locale, așa cum s-a întâmplat în ultimele secole, ci la nivel panortodox”. A vorbit, de asemenea, și despre „slujirea specială a Patriarhului Ecumenic ca primul între egali, aflat în fruntea Bisericii Ortodoxe și președinte al Sinodului Panortodox”. Referitor la propria-i absență, a făcut următorul comentariu: „Patriarhia Kievului este lezată de faptul că nu a fost chemat să participe sau să trimită reprezentanți la Sinod, deoarece problema recunoașterii Autocefaliei Bisericii Ucrainei de către alte Biserici locale încă trebuie să fie abordată. Cu toate acestea, Patriarhia Kievului, cu încredere și dragoste față de Biserica noastră Mamă a Constantinopolului și în același cuget cu Bisericile Ortodoxe Locale, consideră că subiectele asupra cărora s-a convenit la Sinod au o însemnătate indubitabilă pentru Biserica Ortodoxă. Poziția și răspunsul Patriarhiei Kievului față de Sfântul și Marele Sinod și hotărârile acestuia vor fi confirmate oficial la următoarea ședință a Sfântului Sinod al UOC-KP [Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului], dar vă putem asigura astăzi că atitudinea noastră în aceste privințe este una pozitivă și că acceptăm documentele care au fost aprobate”[18].

b) Într-un discurs rostit cu ocazia decernării premiului Athenagoras pentru Drepturile Omului, la 20-20-2019, pseudomitropolitul schismatic Epifanie a declarat: „Și eu am un vis: că în Constantinopol-Noua Romă va avea loc un Sinod panortodox, așa cum a fost gândit de Patriarhul Atenagora, care a lucrat în acest sens. Visul că Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a avut loc pentru prima dată în Creta, va avea o continuare și că astfel de Sinoade vor deveni o parte integrantă a vieții Bisericii”[19].

c) Conducătorul OCU, Epifanie Dumenko, într-un interviu acordat postului de televiziune Espreso TV în luna mai a anului 2019, a vorbit despre posibilitatea unirii, în viitor, cu „Biserica Catolică Ucraineană de rit grec”. Pseudomitropolitul Epifanie a declarat că „Biserica Ortodoxă” [schismatică] „din Ucraina – OCU” conlucrează îndeaproape cu Biserica Catolică Ucraineană de rit grec – UGCC „patriotică” [uniți]. În general, mulți se străduiesc și spun că aceste biserici” [schismaticii și uniții] „va trebui să se unească în viitor”, a declarat Dumenko. „Dar pentru a ne uni, trebuie să intrăm în dialog”. Potrivit acestuia, în prezent, „Biserica” schismatică „Ortodoxă din Ucraina – OCU” și Biserica Catolică Ucraineană de rit grec- UGCC ”, care este „Biserica patriotică”, sunt în strânsă cooperare, realizează împreună anumite programe și participă la evenimente comune. „În cadrul întâlnirii cu Preafericitul Sviatoslav am vorbit despre aprofundarea, pe mai departe, a cooperării noastre. În această colaborare vom intra într-un dialog și dialogul va determina dacă ne putem uni. În teorie, acest lucru este posibil în viitor. Depinde însă de modul în care vom colabora, cum vom menține aceste relații de prietenie și cum ne vom lupta pentru această unitate. În viitor, toți creștinii ortodocși va trebui să se unească într-o singură Biserică”, a declarat liderul OCU. După cum a declarat mai înainte Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși, când Epifanie l-a felicitat pe Sviatoslav Șevciuc, liderul Bisericii Catolice Ucrainene de rit grec, de ziua de naștere a acestuia, i-a mulțumit „pentru sprijinirea relațiilor amicale dintre Biserici și pentru atitudinea patriotică” și și-a exprimat speranța că relațiile dintre OCU și UGCC vor rămâne „la fel de bune și benefice” cum sunt acum[20].

d) Pseudomitropolitul Epifanie, în ziua de duminică, 13-10-2019, „a sfințit” biserica nou-construită a Preasfintei Ocrotiri în zona Varaș. În timpul slujbei de sfințire și al săvârșirii Sfintei Liturghii, schismaticul Epifanie a îngăduit prezența în rugăciune comună a pseudo-preotului catolic Vasile Platotka, care a stat în altar, îmbrăcat cu unele veșminte liturgice și în rând cu pseudoclericii pseudobisericii schismatice ucrainene[21].

e) La 8-10-2019, un pseudo-ierarh al OCU (aflat sub jurisdicția lui Epifanie) a săvârșit pe față o slujbă comună cu un pseudo-ierarh unit și cu un catolic – o slujbă de pomenire cu ocazia reînhumării victimelor care în iunie 1941 au suferit torturi din partea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Sovietice în închisoarea Dubno. Potrivit site-ului web al „Episcopiei Luțk a Bisericii Romano-Catolice”, slujba a fost oficiată de „Arhiepiscopul” de Rivne, Ilarion al OCU (aflat sub jurisdicția lui Epifanie), exarhul „Episcopiei” Unite Iosafat și „Arhiepiscopul” de Rivne al ereziei papale, p. Vladislav Chaika, precum și alți „preoți” locali[22].

f) Mitropolitul” de Pereiaslav Alexandru, care este unul dintre cei doi arhierei care au părăsit Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina și s-au alăturat noii pseudobiserici a Ucrainei, imediat după înființarea acesteia, în 2018, iar astăzi ocupă funcția de vicepreședinte al Comisiei sinodale pentru relațiile inter-creștine, a participat duminică, 12 ianuarie 2020, la „hirotonia unui episcop catolic de rit grec” (unit), în Catedrala Patriarhală din Kiev a „Bisericii” Unite din Ucraina, unde a fost săvârșită „hirotonia în episcop”a lui Stepan Stus.

La invitația „Arhiepiscopului” greco-catolic al Kievului și al Galiciei, Sviatoslav, „mitropolitul” Alexandru a rostit un cuvânt de felicitare. În cadrul discursului său, „mitropolitul” Alexandru a declarat, între altele, că Preafericitul Mitropolit al Kievului, Vladimir, a discutat cu fostul lider al catolicilor de rit grec (uniți) Liubomir Guzar planuri de unire a ortodocșilor cu catolicii de rit grec din Ucraina. „Mitropolitul” a prevăzut că această unire va avea loc în viitorul apropiat. „Înaintăm pe două căi în același timp, obiectivul nostru este unul și același, dar încă nu a sosit vremea. Dar într-o zi vom vedea că acest lucru se va întâmpla. Frați și surori, sunt sigur că vom vedea această clipă. Ceea ce nu au putut face ei, vom face noi”, a afirmat în mod sugestiv „mitropolitul” Alexandru.

De asemenea, adunarea ierarhilor uniți prezenți acolo a numit-o „plenitudine ecleziastică”, spunând că „astăzi văd o plenitudine ecleziastică, o foarte bună, mare plenitudine, care și-a pus mâinile peste ea, iar voi, împreună cu noi, vă veți asuma această povară. O povară nu de slavă, nu de cinstiri, ci de responsabilitate în fața lui Dumnezeu și în fața poporului lui Dumnezeu”.

„Mitropolitul” i-a oferit apoi noului „episcop” unit un engolpion cu Maica Domnului din bunurile personale ale fericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucrainei, al cărui secretar a fost pentru mai multă vreme.

„Permiteți-mi ca astăzi să vă ofer ceva din cele care mi-au mai rămas încă în veșmântar de la fericitul mitropolit Vladimir. Acest engolpion, care o înfățișează pe Maica Domnului. Fie ca Maica Domnului să fie ocrotitoarea slujirii dumneavoastră și însuflețitoarea dumneavoastră pe calea pe care ați fost așezat„, a subliniat domnul Alexandru[23].

Η) Chestiunea ucraineană este o problemă soteriologică, pentru că erezia și schisma, și mai ales ecumenismul și pseudosinodul din Creta, nu îl mântuiesc pe om, ci îl conduc, nu spre mântuire, ci la pierderea sufletului.

Din nefericire, Înaltpreasfinția Voastră, lucrurile sunt foarte, chiar foarte grave. Fiindcă cel care recunoaște noua pseudobiserică ucraineană schismatică și eretică nu acceptă doar schisma și lipsa hirotoniei sau autohirotonirea, ci, mult mai rău, maniera unită de unire mincinoasă a Bisericii Ortodoxe cu feluritele erezii, adică reaua unire cu uniții, cu erezia papismului și cu eresiarhul papa, prin intermediul panereziei ecumenismului și al pseudosinodului din Creta. Acest lucru este demonstrat de relațiile foarte bune pe care le au atât Patriarhul Bartolomeu, cât și Epifanie cu uniții din Ucraina și cu liderul acestora, „arhiepiscopul” Sviatoslav Șevciuc. Prin urmare, se pune problema comuniunii euharistice de tip ecumenist.

În cele din urmă, a avea comuniune ecleziastică și duhovnicească cu schismatici și chiar nehirotoniți, auto-hirotoniți, caterisiți și afurisiți, care sunt și ecumeniști, nu este o chestiune de „natură administrativă”, ci o chestiune de „credință” și de „acribie”.

Înaltpreasfinția Voastră,

Am sperat, cu îngrijorare, că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, depășind sentimentele și criteriile patriotice și etnofiletiste legate de „Patriarhul Neamului”, pe care unii ierarhi nu au ezitat să le expună prin declarații pompoase lipsite de noimă, va promova eclesiologia Trupului unic al lui Hristos, că nu va trece cu vederea cămașa sfâșiată în Biserica Locală din Ucraina, deoarece sfâșierea se va extinde în Biserica Sobornicească, la întreg trupul cel unul și că nu îl va încuraja pe Patriarhul Bartolomeu prin recunoașterea „autocefaliei”  nu doar să legifereze sfâșierea, ci să o și extindă prin persecuții ale schismaticilor împotriva Bisericii Canonice, membră a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și până și printr-o nouă schismă din cea veche, din partea „patriarhului” caterisit și anatematizat, Filaret Denisenko. Din păcate, speranțele ne-au fost dezmințite și îngrijorările ne-au fost confirmate. Biserica Greciei a recunoscut oficial noua pseudobiserică a Ucrainei și pe liderul acesteia, Epifanie. Aceasta rezultă din următoarele fapte:

a) Referatul comun (23-05-2019) al celor două comisii sinodale pentru probleme dogmatice și canonice și pentru probleme la nivel interortodox, potrivit căruia, „cercetând problema autocefaliei Bisericii Ucrainei, din punct de vedere canonic, dar și juridic, cu respect susținem că nu există niciun impediment în calea recunoașterii autocefaliei Bisericii ucrainene și a acordului absolut al Bisericii Greciei cu Patriarhul Ecumenic[24].

b) Rugăciunea comună necanonică a Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii cu pseudomitropolitul schismatic Epifanie în timpul Vecerniei mari (10/0­6/2019) la Sfânta Mănăstire „Izvorul Tămăduirii” – Balıklı, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Bartolomeu și Barnaba, oficiată de Patriarhul Bartolomeu, care își serba ziua onomastică[25].

c) Comunicatul oficial al Sinodului Permanent din 28 august 2019, prin care a recunoscut „dreptul canonic al Patriarhului Ecumenic de a acorda autocefalia, precum și prerogativa Întâistătătorului Bisericii Greciei de a trata mai departe problema recunoașterii Bisericii Ucrainei”[26].

d) Comunicatul oficial al Sinodului Ierarhiei din data de 12 octombrie 2019[27], prin care „a admis hotărârea Sinodului Permanent din 28/08/2019 și referatul Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii[28], care a susținut recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Republica independentă Ucraina de către Biserica noastră, adică a recunoscut dreptul canonic al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalia, precum și prerogativa Întâistătătorului Bisericii Greciei de a trata mai departe problema recunoașterii Bisericii Ucrainei”. Potrivit Comisiei pentru Presă, formate din trei membri, arhierei,din mitropoliții Ierotei de Nafpaktos, Dorotei de Syros și Hrisostom de Patra, „comunicatului de presă i s-a dat citire în auzul tuturor și în urma corecturilor făcute de către Arhierei, a primit forma finală și a constituit decizie a Ierarhiei”[29].

În aceeași zi (10-10-2019), într-o scrisoare a sa, pseudomitropolitul Epifanie „și-a exprimat recunoștința față de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și al întregii Grecii și față de toți ierarhii care, în Sfântul Sinod al Ierarhiei, au susținut poziția Patriarhiei Ecumenice și au urmat hotărârile canonice și istorice ale acesteia, deschizând calea unei conlucrări depline între cele două Biserici Locale Autocefale, la toate nivelurile[30].

Ziua următoare (13-10-2019), Patriarhul Bartolomeu, în predica ținută în Biserica Patriarhală, a declarat că „Sfântul Sinod al Ierarhiei Preasfintei Biserici a Greciei a luat o hotărâre istorică, potrivit căreia, pe de o parte, este recunoscut și confirmat dreptul exclusiv al Patriarhiei Ecumenice de a acorda Autocefalie acolo unde este nevoie și, pe de altă parte, în baza acestui drept al Patriarhiei noastre, Preasfânta Biserică a Greciei a recunoscut autocefalia acordată cu câteva luni mai înainte de Patriarhia noastră Bisericii Autocefale recent înființate din Ucraina. … Mulțumim pe această cale Bisericii surori a Greciei și ne exprimăm recunoștința față de PreafericitulPreședinte al Sinodului Ierarhiei, Arhiepiscopului Ieronim al Atenei și al întregii Grecii,care a luat inițiativa și a condus evoluția lucrurilor spre fericitul rezultat de ieri”[31].

e) Slujba comună la care Arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii a participat alături de Patriarhul Bartolomeu în biserica Maica Domnului Ahiropíitos din Tesalonic în ziua de 19/19/2019, unde a fost pomenit pseudomitropolitul schismatic și excomunicat Epifanie al Kievului[32].

f) Trimiterea unei Epistole Irenice (21/10/2019) de către Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii către pseudomitropolitul Epifanie[33], prin care i-a acordat sărutarea iubirii frățești și i-a întins mâna spre comuniunea bisericească.

g) Pomenirea pentru prima dată în Diptice a schismaticului Epifanie de către Arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii în timpul Sfintei Liturghii din 10/11/2019 în Catedrala din Atena[34], fapt ce are loc acum la fiecare Liturghie la care e prezent Arhiepiscopul.

h) Comunicatul oficial al Sinodului Permanent din 11/12/2019[35] al Bisericii Greciei, potrivit căruia „Biserica Greciei a hotărât în chip firesc cu privire la Ucraina” și

i) Includerea în Dipticele anului 2020 ale Bisericii Greciei a acordării Tomosului de Autocefalie ca eveniment istoric și a numelui lui Epifanie ca al cincisprezecelea „ÎNTÂISTĂTĂTOR. Mai exact, la pagina 29 și în coloana EVENIMENTE ISTORICE se scrie: „2019. (Ianuarie 2016). Tomosul patriarhal și sinodal pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”. De asemenea, la pagina 370, cu titlul „PATRIARHIILE VECHI ȘI BISERICILE AUTOCEFALE”, este trecut ca al 15-lea „Întâistătător”, „EPIFANIE al Ucrainei, Mitropolit al Kievului și a toată Ucraina”[36].

La 5/01/20, când s-a împlinit un an de la semnarea și acordarea „Tomosului de autocefalie” schismaticilor și ereticilor din Ucraina, în timpul cuvântării sale ținute în biserica „Sfântul Gheorghe” din Fanar, Patriarhul Bartolomeu și-a exprimat din nou felicitările către Patriarhul Teodor al Alexandriei și către Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și al întregii Grecii, pentru acordul lor cu decizia Patriarhiei Ecumenice și pentru înscrierea în Diptice a lui Epifanie, Mitropolitul Kievului și a toată Ucraina[37].

O consecință firească a celor de mai sus a fost refuzul Arhiepiscopului Ieronim de a merge la întâlnirea Întâistătătorilor,care a avut loc la Amman, Iordania, în data de 26/02/2020, la invitația Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului, cu justificarea nemaiîntâlnită în istoria bisericească, potrivit căreia „convocarea de întruniri și adunări ale Întâistătătorilor ortodocși este prerogativa canonică a Preasfinției Sale Patriarhul Ecumenic[38].

În sfârșit, în luna februarie sau martie a anului în curs ar fi trebuit să aibă loc vizita oficială a lui Epifanie în Biserica Greciei și comuniunea bisericească deplină în cadrul unei  slujbe la care aveau să ia parte Epifanie, Ieronim și Sfântul Sinod și pomenirea, care pentru moment a fost amânată din cauza măsurilor de siguranță impuse din pricina așa-numitei „pandemii a coronavirusului”. Într-un interviu recent din data de 6/01/2020 despre planurile sale de viitor pentru o vizită în Patriarhia Alexandriei și în Biserica Greciei, Epifanie a spus: „Se fac pregătiri pentru vizita mea. Mai întâi este vizita la Patriarhia Alexandriei, pentru că este a doua Biserică, ca loc de cinste, după Patriarhia Ecumenică. Cred că o astfel de vizită va avea loc în februarie sau în martie. Și după aceea vom vizita și Atena”[39].

Consecința celor de mai sus a fost faptul că Patriarhia Rusiei, prin decizia sa sinodală din 17 octombrie 2019, a întrerupt comuniunea de rugăciune și euharistică cu toți arhiereii Bisericii Greciei, care au acceptat sau acceptă în această comuniune reprezentanți ai comunităților schismatice necanonice ucrainene, întrerupând, de asemenea, și pomenirea în Diptice a numelui Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii[40]. În data de i noiembrie 2019 Centrul de Turism Religios al Bisericii Ruse a publicat o listă a primelor Mitropolii, care au avut comuniune cu reprezentanți ai pseudobisericii din Ucraina. Conform listei, primele Sfinte Mitropolii pe care agențiilor de turism ruse le este interzis să le viziteze, sunt Arhiepiscopia Atenei și Mitropoliile 1) Langadá, Lití și Rendíni, 2) Véria, Náusa și Kambanía, 3) Arta, 4) Trikki și Staghí, și 5) Dimitriás și Almyrós[41].

6. Opoziția dvs. declarată

Înaltpreasfinția Voastră,

Este bine cunoscut faptul că vă opuneți cu fermitate recunoașterii „autocefaliei” ucrainene, așa cum o demonstrează textele publicate de Dvs., circularele pastorale, precum și interviurile și intervențiile Dvs. publice. Nu aveți comuniune bisericească cu schismaticii și ereticii din Ucraina și nici nu l-ați pomenit pe pseudomitropolitul Kievului, Epifanie. Bine ați făcut și mai întâi ați depus la procesele verbale ale Sinodului Permanent din august 2019 și ale Sinodului Ierarhiei din octombrie 2019, dar și public, opoziția dvs. față de presupusele „hotărâri” ale acestora, și în al doilea rând v-ați distanțat public de „hotărârile” mai sus numite și ați luminat astfel credincioșii Bisericii și în al treilea rând ați semnat împreună cu alți trei arhierei o epistolă comună, care fost trimisă tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale, solicitându-le să ia inițiative pentru convocarea unui Sinod Panortodox cu privire la rezolvarea problemei ucrainene.

În ceea ce privește epistola Dumneavoastră comună, să îmi îngăduie Înaltpreasfinția Voastră să observ, cu fiască smerenie, că nu așteptăm ca cei care au avut comuniune cu schismaticii eretici ucraineni să convoace ei înșiși un sinod ca să se autocondamne. Mai degrabă se vor justifica și nici nu se pune problema să fie convocat vreodată un Sinod panortodox, pentru că știu că marea majoritate a Bisericilor Locale sunt împotriva lor. Din acest motiv, pare utopic și bizar apelul adresat Patriarhului Bartolomeu pentru convocarea unui Sinod Panortodox. Este ca și cum i-ați cere în mod naiv Patriarhului Ecumenic „să se sinucidă” ecleziastic, convocând un sinod panortodox împotriva propriei persoane! Totodată, pare și o indirectă fugă de responsabilitate din partea celorlalți Întâistătători, precum și de posibilitatea pe care o au, de a convoca sinod și fără Patriarhul Bartolomeu, pentru a rezolva problema ucraineană. În sfârșit, în epistola comună nu se face asocierea adecvată între chestiunea ucraineană și noua eclesiologie de tip papala Fanarului, ecumenism, pseudosinodul din Creta, noul primat al Constantinopolului (prim fără egali – primus sine paribus) și unirea cu Papa, cu uniții și cu alți eretici.

Desigur, permiteți-mi să subliniez în acest punct că acest efort comun și rezultatul epistolei au fost zădărnicite dintru început de unul dintre semnatarii acesteia, Mitropolitul Pireului, care, cu totul imprudent, a făcut public acest gest încă înainte ca epistola să fi fost alcătuită și expediată[42] și bineînțeles, s-a anulat pe sine însuși de vreme ce, după semnarea ei, a slujit de sărbătoarea Sfântului Spiridon (12/12/2019) în Pireu cu Mitropolitul Ioan de Langadás[43], care a slujit împreună cu pseudomitropolitul Kievului și cu cei care au fost alături de acesta și cu Arhiepiscopul Ieronim al II-lea, care a recunoscut pseudobiserica ucraineană și pe liderul acesteia, pe care l-a pomenit pentru a nu știu câta oară, în catedrala din Pireu de sărbătoarea Botezului Domnului în anul 2020[44].

7. Ce ar mai trebui să faceți?

După umila mea părere, Înaltpreasfinția Voastră, gesturile Dvs. mai sus amintite sunt lăudabile, dar ele nu sunt suficiente. Dacă ați dori ca problema să fie abordată de la rădăcină, ar mai trebui:

a) Să solicitați convocarea unui nou Sinod extraordinar al Ierarhiei Bisericii Greciei, la care să se realizeze un vot canonic și să se adopte o hotărâre canonică privitor la problema ucraineană.

b) Să faceți apel la Consiliul de Stat împotriva nerespectării procedurii legale de vot în cadrul sinodului extraordinar al Bisericii Greciei din 12/10/2019 referitor la chestiunea ucraineană.

c) Să solicitați demisia Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii din Sinodul Ierarhiei, deoarece a comis abaterile anticanonice descrise în secțiunea 5, necanonic și fără aprobarea Ierarhiei.

d) Să solicitați Sinodului Ierarhiei demisia Arhiereilor care au constituit Comisia pentru presă, pentru că, având încuviințarea Arhiepiscopului, au prezentat o hotărâre a Ierarhiei, care încă nu exista, ca fiind una pozitivă în favoarea recunoașterii pseudoautocefaliei ucrainene, comițând un puci.

e) Până când problema va fi rezolvată, să întrerupeți pomenirea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, pentru că i-a recunoscut pe schismaticii eretici din Ucraina ca Biserică și nu mai învaţă cuvântul adevărului lui Hristos, înlocuind pomenirea:„Întâi pomeneşte, Doamne, pe Sfântul nostru Sinod, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”,cu pomenirea: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.

8. Recunoașterea indirectă a schismei și ereziei din Ucraina prin pomenirea Sfântului Sinod care nu mai învaţă cuvântul adevărului

Înaltpreasfinția Voastră,

Se știe că, în calitate de Ierarh al Bisericii Autocefale a Greciei, ori de câte ori săvârșiți Sfânta Liturghie în Sfânta Mitropolie de Kýthira și Antikýthira, faceți de două ori pomenirea Sfântului Sinod, al cărui membru și sunteți. Prima dată, în timpul rugăciunii rostite pe solee, la Vohodul cel Mare, când, ținând în mâinile dvs. Sfântul Disc, spuneți: „pe Sfântul Nostru Sinod”, și a doua oară, după rugăciunea pe care o rostiți la „Mai ales …” în fața Sfintei Mese, pomeniți: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe Sfântul nostru Sinod, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.

Pomenirea aceasta este însă goală și lipsită de conținut, Înaltpreasfinția Voastră, din moment ce Sfântul Sinodal Bisericii Greciei a recunoscut în cel mai oficial mod, așa cum am arătat mai sus, pseudobiserica ucraineană schismatică și eretică și ecumenistă și pe liderul acesteia, Epifanie, și are cu aceasta comuniune ecleziastică deplină. Prin urmare, nu învaţă cuvântul adevărului lui Hristos, ci mai degrabă propovăduiește o învățătură greșită. Nu e „Sfânt”, ci mai degrabă profan. Sfântul Sinod, cu declararea schismei ca biserică, devine excomunicat, conform canonului 2 al Sinodului local din Antiohia (341 d.H.), care spune: „nu le este iertat însă să aibă comuniune cu cei excomunicați […]. Iar de se va vădi că vreunul dintre episcopi, sau preoți, sau diaconi, sau oarecare din canon (catalogul clericilor) va avea comuniune (euharistică) cu cei excomunicați, și acesta să fie excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii”[45]. Având deci Înaltpreasfinția Voastră comuniune ecleziastică cu excomunicatul Sfânt Sinod, a cărui pomenire faceți, deveniți și Dumneavoastră excomunicat, chiar dacă teoretic nu sunteți de acord cu recunoașterea schismaticilor eretici din Ucraina.

V-ați gândit, oare, Înaltpreasfinția Voastră, că, la înfricoșătorul ceas al Sfintei Liturghii și în fața Sfintei Mese, pomenind Sfântul Sinod și prezentându-l ca învățând cuvântul adevărului, deși în realitate nu face aceasta, săvârșiți, cu știință sau fără știință, păcatul minciunii în fața Însuși Sfântului Trup și a Sfântului Sânge al lui Hristos? Această minciună este rostită și o aude adunarea credincioșilor din biserică, care este astfel de acord, din neștiință, cu cele spuse. Dar cât este de corect și cu putință ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos, Care este Însuși Adevărul, să accepte o asemenea minciună, pronunțată de buze arhierești? Și cât avem noi, clerul, dreptul de a minți în fața Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, Mântuitorul și Izbăvitorul și Domnul nostru? Nu credeți, Înaltpreasfinția Voastră, că prin pomenirea Sfântului Sinod ca învățând cuvântul adevărului, propovăduiți public, cu capul descoperit, în Biserică, recunoașterea schismei ca Biserică?

Spre întărirea celor de mai sus, și pentru a nu crede că acestea sunt invenția mea și propria mea gândire și poziție, aș dori să fac cunoscute Înaltpreasfinției Voastre câteva pasaje demne de atenție din scrisoarea mărturisitoare a Părinților din Sfântul Munte, din timpul împăratului Mihailal VIII-lea Paleologul și al Patriarhului Ioan al XI-lea Vekko sal cugetătorilor de cele ale latinilor.

Sunt Cuvioșii Mucenici Părinți care au fost omorâți în Muntele Atos pentru credința sfântă și ortodoxă, de cei ce cugetau cele ale latinilor,al căror sobor se prăznuiește în Duminica a II-a după Rusalii. Aceștia sunt: a) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Zografu (22/09), b) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Vatoped (04/01), c) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Iviron (13/05), d) Cuvioșii Mucenici Părinți din Careia, și cu deosebire Protosul Sfântului Munte, Cozma (05/12), e) cei doisprezece Cuvioși Mucenici Părinți de la Mănăstirea Cutlumuș (în Duminica a II-a a lui Matei), și f) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Xenofont (în Duminica a II-a a lui Matei).

Spun deci Părinții aghioriți:Dar dacă nu ne este îngăduit nici să-l salutăm [pe papa] pe drum, dacă ni se interzice să-l aducem într-o casă obişnuită, atunci cum să-l primim nu în casă, ci în biserica lui Dumnezeu, în însăși Sfânta Sfintelor, la tainica şi înfricoşătoarea cină a preacuratului Fiu al lui Dumnezeu, astfel ca [Fiul] Cel fără de păcat să ne împace cu Tatăl şi cu Sine şi să curățească păcatele noastre cu însuși sângele Său? Ce iad va striga pomenirea celui care pe bună dreptate s-a despărţit de Duhul Sfânt, din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine şi prin asta se va face vrăjmaş al lui Dumnezeu? Căci dacă numai simplul salut ne face părtaşi la faptele cele viclene ale acestuia, atunci cu cât mai mult nu face aceasta pomenirea sa răsunătoare, mai ales în clipa când privim cu înfricoşare Dumnezieștile Taine? Iar dacă Cel Care stă înaintea noastră este Însuşi Adevărul, atunci cum e cu putință să îngăduie o atât de mare minciună – adică papa să fie socotit în rândul celorlalți patriarhi ortodocși? Oare în timpul săvârșirii Înfricoșătoarelor Taine vom juca teatru și vom prezenta ceea ce este inexistent ca existent [adică erezia ca Ortodoxie]?… Și cum să rabde acestea sufletul ortodox și să nu se depărteze îndată de comuniunea acestora care l-au pomenit și să nu-i socotească drept vânzători de cele sfinte?”[46]

Tocmai din acest motiv, Înaltpreasfinția Voastră, și în contextul lipsei comuniunii, v-am rugat călduros și în genunchi în cadrul discuției noastre, ca fiul față de tată și ca preot față de episcop, ca să întrerupeți pomenirea Sfântului Sinod, „care drept învaţă cuvântul adevărului” lui Hristos. În locul acesteia, atunci când săvârșiți Sfânta Liturghie, puteți face pomenirea astfel: „pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”. Justificarea schismei și oficializarea ei nu este învățare a cuvântului adevărului. În caz contrar, continuând pomenirea Sfântului Sinod, vă aflați, din păcate, – Doamne, ferește! – mințind și păcătuind în fața Sfintei Mese și, cel mai rău, recunoscând schisma și erezia ucraineană și fiind în comuniune în chip indirect, dar clar cu aceasta. V-am atras atenția că trebuie să vă distanțați imediat de Sfântul Sinod, prin încetarea comuniunii și să le fiți de folos și celor care intră în alcătuirea lui, pentru că se vor întreba din ce motiv ați întrerupt comuniunea și pomenirea, dar veți păzi și turma credincioșilor, ajutându-i să nu fie implicați în schismă.

La fel, Înaltpreasfinția Voastră, ori de câte ori săvârșiți Sfânta Liturghie în altă Sfântă Mitropolie, pomeniți o dată numele mitropolitului locului înainte de cântarea „Apostolului” și de două ori Sfântul Sinod, potrivit celor spuse mai sus. Însă, Înaltpreasfinția Voastră, atunci când slujiți în altă Mitropolie, cum puteți să pomeniți mitropoliți care acceptă în mod direct sau indirect pseudobiserica ucraineană?

Sâmbătă, 25-01-2020, când s-a făcut prăznuirea celui între Sfinți Părintele nostru Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului, ați slujit în biserica „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din Paleá Kokkiniá din Sfânta Mitropolie a Pireului și, potrivit rânduielii bisericești, ați pomenit numele mitropolitului locului.La fel ați făcut și duminică, 16/02/2020, când ați slujit în biserica „Sfânta Paraskeví” din Nea Kallípoli-Pireu. Dar Mitropolitul Pireului, după cum se știe, în ziua de 12/12/2019 a slujit în biserica „Sfântul Spiridon” din Pireu împreună cu Mitropolitul Ioan de Langadás, Lití și Rendíni, care acceptă formațiunea ucraineană și care a slujit împreună cu pseudomitropolitul schismatic și eretic Epifanie al Kievului. De asemenea, Mitropolitul Pireului, în ziua Botezului Domnului a anului 2020, a slujit cu Arhiepiscopul Ieronim, care, la Sfânta Liturghie, l-a pomenit încă o dată pe schismaticul Epifanie în diptice, drept al XV-lea „Întâistătător”, fără ca Mitropolitul Pireului să aibă în acel moment nicio reacție. Comunicatul Mitropoliei Pireului[47], dat pentru a justifica actele de nejustificat ale Mitropolitului, este inadmisibil, diplomatic, antipatristic, mai degrabă legalist decât teologic, dogmatic și patristic. Înaltpreasfinția Voastră cum l-ați pomenit, după toate acestea, pe Mitropolitul Pireului?

V-ați întrebat vreodată dacă, prin ambele aceste acțiuni, pomenirea Sfântului Sinod și pomenirea mitropoliților mai sus menționați ca învățând cuvântul adevărului, aveți comuniune ecleziastică cu aceștia și anulați în esență – să nu fie! – toate luptele însemnate și lăudabile pe care le-ați dus până acum împotriva problemei ucrainene?

9. Combaterea argumentelor

Înaltpreasfinția Voastră,

a) Referitor la cele de mai sus, în cadrul discuțiilor noastre, ați răspuns că nu veți întrerupe pomenirea Sfântului Sinod; pentru că nu va avea niciun efect, pentru că, odată ce veți întrerupe pomenirea, veți fi chemat să dați socoteală înaintea Sinodului și veți putea fi pedepsit, să fiți alungat din Mitropolie, să fiți îndepărtat din scaun, să fiți caterisit, iar în locul Dvs. ar putea fi ales un alt mitropolit cu cuget ecumenist. Dvs. preferați, ați spus, să fiți în Sinod ca o voce a opoziției.

Înaltpreasfinția Voastră, îngăduiți-mi, să remarc următoarele: În primul rând, până acum niciun preot al Bisericii Greciei, care a întrerupt pomenirea episcopului său, nu a fost caterisit, cu atât mai puțin un episcop, ca Dvs. În al doilea rând, ar fi o mare cinste pentru Dvs. să fiți „pedepsit”, eventual, de un astfel de „Sfânt Sinod”, care se află în comuniune ecleziastică deplină cu ecumenismul, cu Kolymbari și cu schisma din Ucraina. În al treilea rând, veți dovedi consecvență în cuvântși în faptă. În al patrulea rând, clericii și oamenii credincioși ortodocși pe Dvs. vă vor recunoaște ca episcop canonic și se vor strânge și mai mult în jurul Dvs. În al cincilea rând, veți reînvia în epoca noastră modernă cugetul ferm, luptător și mărturisitor al sfinților preacuratei noastre credinței, al Părinților aghioriți, dar și al Fericiților Înaltpreasfințiți Mitropoliți ai Bisericii Greciei, Augustin Kantiotis al Flórinei, Pavel de Paramythía și Ambrozie de Eleftherupoli, care au aplicat la vremea lor întreruperea pomenirii. În paranteză aș dori să subliniez că întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, mare ecumenist și mason, de către Sfântul Munte și de către cei trei mitropoliți mai sus menționați ai Bisericii Greciei a fost principalul motiv al amânării falsei uniri în practică între Ortodoxie și Papism, care fusese convenită la nivel teoretic deja de mai devreme, din 1964. Atâta putere a avut întreruperea comuniunii și a pomenirii, încât pseudounirea a fost amânată. În al șaselea rând și, mai presus de toate, vă veți face bineplăcut lui Dumnezeul Celui întreit în Persoane, Maicii noastre, Născătoarea de Dumnezeu, și mulțimii de Sfinți, care, văzând aplicarea acribiei canonice și patristice de către Înaltpreasfinția Voastră, se vor bucura și se vor veseli.

b) În discuțiile dintre noi ați afirmat că nu a sosit încă momentul potrivit pentru întreruperea pomenirii și că Dvs. veți face întreruperea pomenirii numai atunci când va avea loc unirea, adică atunci când Papa va sluji împreună cu Patriarhul.

Unirea dintre ortodoxie și papism a fost deja decisă prin întâlnirea papei Paul al VI-lea cu Patriarhul Atenagora de la Ierusalim în anul 1964. Era un acord clar privind „unirea în potirul comun”. Această „unire în potirul comun” s-a încercat să se facă prin „ridicarea anatemelor” dintre Vatican și Fanar, care a avut loc la sfârșitul anului 1965. Prin ridicarea anatemelor, cele două părți se refereau la ridicarea schismei și a lipsei comuniunii euharistice. Scopul este, așadar, limpede: „unirea” deplină, Potirul comun. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie urmat un anumit proces, un curs comun. Pentru Patriarhul Atenagora, „există două căi: Dialogul teologic. Și avem de ambele părți teologii care cercetează problema revenirii la cele din vechime. Și pentru că nu am prea multe speranțe de la dialogul teologic … de aceea prefer dialogul iubirii. Să ne iubim! Și ce se întâmplă astăzi? Un mare duh de iubire se răspândește deasupra creștinilor din Răsărit și din Apus. „Deja ne iubim. Papa a spus asta: «Am dobândit un frate și îi spun te iubesc!» Am spus-o și eu: Am dobândit un frate și i-am spus te iubesc! Când va veni acest lucru? Domnul știe. Nu știm. Dar ceea ce știu este că va veni. Cred că va veni. Pentru că nu este posibil să nu vină, pentru că deja vine. Pentru că deja în America împărtășiți pe mulți din Sfântul Potir și bine faceți! Și eu aici, când vin catolici sau protestanții și cer să se împărtășească, le ofer Sfântul Potir! Și la Roma la fel se întâmplă, și în Anglia, și în Franța. Deja vine de la sine. Dar nu se face să vină de la mireni și de la preoți. Trebuie să fie de acord și ierarhia, și teologia. De aceea, încercăm să avem și teologi, astfel încât să vină acest mare eveniment al pancreștinismului. Și odată cu acest mare eveniment, va deveni într-o zi realitate visul nostru, acela al panumanității[48].

În acest scop a fost elaborat un plan bine gândit al Vaticanului, care este pus în aplicare treptat în strânsă cooperare cu ecumeniștii Fanarului, până când va avea loc pseudounirea deplină dintre ortodoxiei și papism, care se va face după modelul comunităților romano-catolice din Europa de Est. Acest plan a fost dezvăluit de personalități din spațiul bisericesc care au luat parte la dialogurile intercreștine și s-au ocupat cu acestea în profunzime. Unul dintre aceștia, fericitul întru pomenire profesor Ioannis Karmiris, a remarcat: „Papa Paul al VI-lea și teologii romano-catolici din jurul său au realizat un program bine gândit și cuprinzător, al unui ecumenismcentrat pe Roma, în conformitate cu eclesiologia latină[49]. Profesorul emerit al Facultății de Teologie a Universității din Tesalonic, Preacucernicul Părinte Protoprezbiter Theodoros Zisis, confirmă aceeași realitate: Ei (cei cu cuget latin) „au proiectat și au ticluit unirea prin acorduri secrete, fără a informa toți membrii Delegației, ca să nu existe reacții, așa cum nu sunt informați astăzi credincioșii și nu realizează faptul că unirea se face deja treptat, a înaintat în mod semnificativ prin rugăciuni comune, slujbe comune și recunoaștere ecleziastică reciprocă, astfel încât Potirul comun, atunci când va veni momentul oficializării, să reprezinte doar o pecetluire și o validare a unirii deja existente[50]. Vrednicul de fericită pomenire pr. prot. Gheorghios Metallinos, în deplin acord cu cei anterior menționați, observă: „De la Patriarhul Atenagora, propovăduitor convins al acestei evoluții, prin Conferinţele Panortodoxe din Rhodos (1961 și 1963) și printr-o serie de acțiuni personale (cum ar fi întâlnirea sa cu Papa Paul al VI-lea la Ierusalim în 1964) și în ciuda reacției în principal a lui Hrisostom al II-lea al Atenei, planul realizat în conlucrare cu Vaticanul a fost promovat și impus, conducând la situația din zilele noastre[51]. Ierarhul luptător și militant, regretatul mitropolit al Flórinei, Augustin Kantiotis, remarca: „Unirea sau pseudounirea a fost decisă. S-a decis în consfătuiri secrete între Răsărit și Apus, întâlniri de ordin politic, economic și religios, al căror conducător este Papa! … Are loc o trădare profundă și amplă, pe care nu ne-o putem imagina![52] Fericitul Mitropolit Hrisostom de Peristeri  subliniază că „frații romano-catolici, indirect sau direct, lasă să se înțeleagă că Biserica Ortodoxă se poate uni cu Biserica Romano-Catolică printr-un fel de unire asemănătoare celei care există între Biserica Romano-Catolică și grupările bisericești unite”[53].

Dacă luăm în considerare ceea ce Patriarhul Atenagora a dezvăluit în august 1971: „În ’65 am ridicat schisma, la Roma și aici, cu reprezentanți ai noștri acolo și reprezentanți de dincolo aici…”[54], dar și alinierea completă a succesorilor săi, Dimitrie și Bartolomeu, cu linia pe care a trasat-o el, concluzionăm că, cel puțin pentru Fanar, schismă nu mai există și pseudounirea Bisericii Ortodoxe cu sectele a avut loc deja, dar nu este încă „desăvârșită”[55] . Unirea desăvârșită va avea loc atunci când vom ajunge la Potirul comun. Primul pas către această falsă unire a fost ridicarea anatemelor dintre Roma și Fanar, în decembrie 1965. Aceasta a fost urmată de recunoașterea ecleziastică reciprocă deplină, a Ortodoxiei și a Papismului, ca „Biserici surori”, în 1993, la Balamand. Ceea ce rămâne acum este ca, după ce se va rezolva problema spinoasă a primatului, această unire convenită să fie acceptată de către poporul credincios ai lui Dumnezeu.

Consacrarea „dialogului iubirii”, a unei lungi perioade din 1965 până în 1980, care a precedat Dialogul Teologic, face parte din planul bine gândit, care a fost elaborat de arhitecții pseudounirii, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora la întâlnirea lor de la Ierusalim în decembrie 1964[56].

Patriarhul Bartolomeu are deja potir comun cu papistașii eretici, cu uniții, cu schismaticii din Ucraina și cu cei care luptă împotriva Bisericii.

În ziua de 01/06/2002, Patriarhul Bartolomeu a oficiat Sfânta Liturghie la Basilica „SfântulApolinarie” din Ravenna, Italia, și a dat Preacinstitele Taine ereticilor papistași mireni, slujind împreună cu Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei. Au fost prezenți atunci și reprezentanți ai mai multor secte și religii[57].

În ziua de 6/02/2015, Patriarhul Bartolomeu a oficiat Sfânta Liturghie la biserica „Sfântul Vucol” din Smirna și a dat Preacuratele Taine luptătorului împotriva Bisericii Ioannis Boutaris, fost primar al Tesalonicului[58].

De Botezul Domnului în anul  2019 Patriarhul Bartolomeu l-a împărtășit cu Preacuratele Taine pe fostul președinte al Ucrainei, unitul Petro Poroșenko[59].

De Botezul Domnului în anul  2019 Patriarhul Bartolomeu a slujit și s-a împărtășit împreună cu pseudomitropolitul schismatic Epifanie al Kievului[60].

De Botezul Domnului în anul  2020 Patriarhul Bartolomeu a slujit și s-a împărtășit împreună cu pseudomitropolitul schismatic Macarie Maletici de Lviv din noua pseudobiserică ucraineană[61].

Aș dori, de asemenea, să vă reamintesc de slujbele semi-comune ale Patriarhului Bartolomeu cu eresiarhul papă. Eresiarhul Papă Benedict al XVI-lea a luat parte la Liturghia patriarhală din Fanar (noiembrie 2006), unde Patriarhul, îmbrăcat cu toate straiele arhierești, i-a oferit sărutul iubirii, iar Papa, purtând omofor, a rostit rugăciunea „Tatăl nostru” și i s-a cântat polihroniu. La fel s-a întâmplat și cu eresiarhul Papă Francisc cu prilejul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-Chemat – Sfântul patron Patriarhiei Constantinopolului (noiembrie 2014).

Permiteți-mi să vă reamintesc și de gestul Patriarhului Bartolomeu de a oferi în dar un Sfânt Potir nou-alesului (în Atena) „episcop” de Caracas, Dimitrios Salahas (mai 2008).

Este greșită concepția potrivit căreia linia roșie ar fi slujba comună și potirul comun al Papei cu Patriarhul. Linia roșie trebuia să fie dintru început rugăciunile necanonice cu ereticii, cu cei de alte religii și cu schismaticii. Nu s-a trasat acolo linia de demarcație și am făcut continuu concesii. Trebuia ca linia să fie trasă cel puțin la pseudosinodul din Creta. Nici asta nu s-a întâmplat. Am așteptat ca linia roșie să se traseze în fața recunoașterii și oficializării schismaticilor din Ucraina. Dar nici aici nu s-a făcut asta. „Dacă s-ar fi aplicat întreruperea pomenirii de la început, din cauza rugăciunilor, comune, nu am fi ajuns în acest punct. V-am  îndemnat să purcedeți la întreruperea pomenirii acum, înainte de a fi martori ai slujbei comune și ai potirului comun între Papă și Patriarh, astfel încât să se evite acest lucru, și dvs. mi-ați răspuns că veți întrerupe pomenirea și comuniunea după ce va avea loc slujba comună și potirul comun între Papă și Patriarh. Dar atunci va fi deja prea târziu și gestul dvs. nu va mai avea absolut niciun efect. Cred că până la urmă nici într-un astfel de caz nu veți întrerupe comuniunea, ci și atunci veți încerca să găsiți diverse scuze.

c) În discuțiile dintre noi ați afirmat că îngrădirea părinților din Tesalonic nu are nici un efect

Părinții din Tesalonic (părintele Theodoros Zisis, părintele Nikolaos Manolis, părintele Fotios Vezynias), prin îngrădirea lor de episcopii ecumeniști, s-au asigurat, au ridicat un zid ortodox, cetăți ale Ortodoxiei, pentru a se păzi de erezie și de eretici, de noii filolatini, de noii Vekkos și Kalekas și Varlaam, de schismatici și de filoschismatici care au pus stăpânire pe conducerea Bisericii și pentru a-i păzi și pe credincioșii care văd pericolul și cer ajutor. Ei nu s-au îngrădit de Biserică, ci de erezie și de schismă, de episcopii eretici și schismatici, aplicând Sfintele Canoane și urmând exemplul multor mari Sfinți, care au procedat la fel[62]. Nu au ieșit din Biserică. De asemenea, au făcut cunoscută în întreaga lume îngrădirea, a cărei existență a fost dată uitării și au readus-o în vremea noastră după patruzeci de ani, când a avut loc ultima îngrădire de Atenagora. Desigur, ecumeniștii nu țin cont de nimic, nici măcar de întreruperea pomenirii numelui lor. Dar credeți că este puțin lucru ca un preot să-și facă datoria în mod desăvârșit, pentru a se păzi pe el însuși și turma sa în vremuri de primejduire a credinței?

d) Cu privire la cele de mai sus, puteți opune argumentul potrivit căruia, pomenind Sfântul Sinod, nu vă referiți la majoritatea ierarhilor, care au recunoscut în diverse moduri schisma ucraineană, ci la minoritatea celor care nu au făcut-o.

Potrivit însă articolului 3 din Statutul Bisericii Greciei[63], „Sfântul Sinod al Ierarhiei este Autoritatea Ecleziastică Supremă în Biserica Greciei, alcătuit din Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecii, în calitate de Președinte, și din toți mitropoliții în funcție”. Prin urmare, atunci când pomeniți Sfântul Sinod, îl pomeniți pe Arhiepiscopul  Ieronim al II-lea, în calitate de Președinte, și pe toți Mitropoliții Bisericii Greciei.

e) De asemenea, puteți invoca și argumentul potrivit căruia Înaltpreasfinția Voastră sunteți ortodox, aveți cuget ortodox și sunteți cu totul ostil față de formațiunea schismatică din Ucraina și, prin urmare, nu există nicio problemă în acest sens.

Totuși marele Cuvios Părinte și mărturisitor, Sfântul Teodor Studitul, spune: „comuniunea prin singură pomenirea lui (eresiarhului) întinează, chiar dacă cel care pomenește ar fi ortodox” (μολυσμόν ἔχει ἡ κοινωνία ἐκ μόνου τοῦ ἀναφέρειν αὐτόν, οὐκ ἄν ὀρθόδοξος εἴη ὁ ἀναφέρων»)[64]. Adică nu este suficient ca clericul să fie ortodox și să aibă cuget drept, ci trebuie să întrerupă pomenirea și comuniunea. De asemenea, constatăm că Sfântul vorbește despre întinare, prin care se înțelege, desigur, nu o întinarea Tainelor, ci comuniunea ecleziastică ce rezultă din pomenirea numelui ereticului (a Sfântului Sinod, în acest caz).

f) Înaltpreasfinția Voastră, ați mai putea invoca argumentul că, aplicând întreruperea pomenirii Sfântului Sinod, ați fi acuzat că ați săvârșit un act de scindare a unității trupului sinodal al Bisericii Greciei.

Unitatea Bisericii Greciei a fost însă deja cu mult timp în urmă scindată, din cauza acceptării, adoptării și punerii în aplicare a panereziei ecumenismului, a pseudosinodului din Creta și a ereziei și schismei ucrainene. Prin întreruperea pomenirii Sfântului Sinod, veți ridica un zid de pază împotriva ereziei și a schismei, acest gest nefiind nicidecum o acțiune neînțeleaptă și antieclesiastică.

g) Ați mai putea spune că nu puteți suporta greutatea întreruperii pomenirii Sfântului Sinod de unul singur, ci doar în cazul în care s-ar mai găsi și alți Mitropoliți ai Bisericii Greciei, ca să puteți face acest lucru împreună. Desigur, să existe mai mulți Mitropoliți, care să înceteze pomenirea Sinodului, în ciuda dificultății împlinirii unei astfel de realități, ar fi de dorit și o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Până acum, însă, nu s-a anunțat nicio astfel de intenție sau mișcare din partea nimănui. Ar fi bine ca dumneavoastră, ca Mitropolit, să luați măsuri și inițiative pentru o astfel de înțelegere între mitropoliții tradiționali, astfel încât această dorința să ajungă la împlinire. Dar, chiar și în cazul în care răspunsul din partea celorlalți ar fi negativ, atunci și un singur Mitropolit care va purcede la întreruperea pomenirii Sinodului, este suficient, pentru că, din perspectivă ortodoxă, unul și Adevărul, Care este Hristos, alcătuiesc majoritatea.

10. Sfinții Vasile cel Mare și Atanasie cel Mare

În discuțiile pe care le-am purtat mi-ați spus că Sfinții Vasile cel Mare și Atanasie cel Mare nu au făcut îngrădire. Au fost alungați și exilați, dar au rămas în Biserică.

Desigur, Sfinții Vasile cel Mare (330-379) și Atanasie cel Mare (295-373) nu au făcut îngrădire, pentru că nu a fost necesar, deoarece în vremea lor a fost convocat Primul Sfânt Sinod Ecumenic la Niceea (325) care a condamnat arianismul, pe Arie și pe adepții lor și a interzis orice comuniune ecleziastică cu aceștia. Astfel, sfinții menționați au întrerupt orice comuniune bisericească cu arienii și cu simpatizanții lor și același lucru îi îndemnau să facă și pe ortodocșii din acea vreme.

Există, însă, și alți sfinți de mai târziu, care au întrerupt pomenirea episcopilor cu cuget latin.

11. Sfântul Marcu Eugenicul, Arhiepiscopul Efesului, un gigant al Ortodoxiei.

În discuția pe care am purtat-o, când v-am menționat atitudinea și exemplul Sfântului Marcu Eugenicul, a cărui pomenire am prăznuit-o cu câteva zile în urmă (19/01), care după pseudosinodul Ferrara-Florența a întrerupt orice comuniune bisericească cu cei care nu aveau cuget ortodox și cu Sfântul Sinod din vremea sa, mi-ați răspuns că în epoca noastră nu avem vreun sinod de tip Ferrara-Florența și nici nu a avut loc unirea.

Aș dori să vă reamintesc, Înaltpreasfinția Voastră, că important este că Sfântul Marcu nu s-a luptat doar împotriva pseudosinodului de la Ferrara-Florența, fapt cunoscut de mulți, dar s-a luptat și după semnarea acordului și după întoarcerea sa la Constantinopol. De fapt, aceste ultime lupte ale sale, care pentru cei mai mulți sunt necunoscute, au poate o mai mare importanță, pentru că am putea spune că luptele sale din timpul pseudosinodului din Ferrara-Florența nu au avut roadele dorite, atâta timp cât, în final, pseudounirea dintre Ortodoxie și erezia papistă a fost semnată, în timp ce luptele sale după încheierea pseudosinodului au avut un succes total, deoarece au fost pricina restabilirii ortodoxiei și a condamnării pseudosinodului din Florența și a ereziei papiste.

După întoarcerea de la Florența, Sfântul Marcu Eugenicul a avut un singur țel: să lupte pentru a dovedi că pseudosinodul din Florența a fost ilegal, necanonic, neortodox și invalid și la fel și falsa unire dintre  Ortodoxie și Papism, care a fost semnată de toți. Sinedriul lui Caiafa de la Florența trebuia să fie respins cu orice preț de către întregul popor ortodox. Curajosul episcop al Efesului a supus pseudosinodul din Florența și declarație „unionistă” judecății conștiinței ecleziastice a poporului ortodox, străjerul credinței ortodoxe.

De asemenea, Sfântul Marcu a întrerupt comuniunea ecleziastică cu toți cei care au semnat pseudounirea de la Florența și cu cei care le-au urmat acestora. El a refuzat să intre în contact cu noul patriarh filounionist al Constantinopolului Mitrofan și și cu susținătorii acestuia.

El însuși afirmă: „După ce m-am despărțit deci de ei (filolatinii), pentru a fi unit cu sfinții părinți și învățători, fac tuturor cunoscută opinia mea prin scrierile mele, pentru ca oricine dorește, să poată judeca dacă m-am bucurat de învățăturile sănătoase sau dacă am primit unirea care s-a făcut, cu doctrine și învățături denaturate”[65].

S. Syropoulos, referindu-se la procesul de alegere a noului Patriarh, spune că Sfântul Marcu nu a avut comuniune ecleziastică nici cu Sinodul. „Împăratul și conducătorii nu l-au pomenit deloc pe Arhiepiscopul Efesului, ca să ia parte la vot, pentru că l-au găsit despărțit de toți cei care alcătuiau Sinodul[66].

În afară de încetarea personală a comuniunii ecleziastice cu filounioniștii, Sfântul Marcu îndemna clerul și poporul ca nici ei să nu aibă comuniune bisericească cu eresiarhul „Papă” și cu greco-latinii.

El spune: „Așa că, fraților, evitați comuniunea cu cei care au ieșit din comuniunea Bisericii și pomenirea celor excomunicați. Iată, eu, păcătosul Marcu, vă spun că cel care îl pomenește pe papă ca pe un episcop ortodox, este vinovat, împlinind toate cele ale latinilor și ajungând până la a-și tăia și barba. Cel ce cugetă cele ale latinilor va fi judecat împreună cu latinii și va fi socotit drept călcător al credinței”[67]. „Așadar, fraților, evitați pe cei care introduc și care confirmă inovația latinească”[68]. „Să-i evitați deci, fraților (pe cei ce cugetă cele ale latinilor) și comuniunea cu ei. Pentru că sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, care se prefac a fi apostoli ai lui Hristos”. Și concluzionează: „Stați drepți, păstrând tradițiile scrise și nescrise pe care le-ați primit, ca să nu fiți prinși de amăgirea celor nelegiuiți și să rămâneți fără reazem”[69].

Sfântul Marcu Eugenicul are ceva unic în ceea ce privește întreruperea comuniunii bisericești, care, pe de o parte, va fi o mare pierdere dacă nu ar fi menționat, iar pe de altă parte arată certitudinea pe care a simțit-o, îndepărtându-se de reprezentanții ereziei. Această unicitate rezidă în faptul că a dorit să mențină întreruperea comuniunii bisericești, nu doar în timpul vieții, dar și după moartea sa.

Când Sfântului Marcu i s-a apropiat deci sfârșitul și lângă el se aflau susținătorii săi ortodocși, precum și mulți alții, cu funcții înalte sau oameni de rând, a dat ultimele instrucțiuni, care vorbesc despre întreruperea comuniunii sale bisericești [cu cei ce nu mărturiseau dreapta credință] după moartea sa. Acest text este un vestigiu de mărturisire, care, chiar de ar fi singurul, ne-ar descoperi cine a fost Sfântul Marcu. Arată că, deși se afla la sfârșitul vieții sale, avea o forță tinerească. Ne arată cât de bine a înțeles sfântul valoarea întreruperii comuniunii bisericești și siguranța pe care o simțea în aceasta și că, plecând din viața de aici, avea drept preaînsemnată provizie pentru întâlnirea cu Domnul credința curată și nealterată. Avea conștiința că, întrerupând comuniunea bisericească de aici, de pe pământ, îi va întâlni pe cei care au întrerupt înainte de el comuniunea bisericească, pe sfinți, pe cei prigoniți pentru credință, pe mărturisitorii adevărului și pe toți cei care au iubit curăția și integritatea credinței și pe cei care au suferit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața de aici și de aceea și după moarte voia ca ei să știe că el rămâne în această credință.

Principalele puncte ale cuvântării sunt următoarele: Cei cu care întrerupsese comuniunea ecleziastică în probleme de credință, nu a vrut să participe nici la înmormântarea sa, nici la slujba de pomenire care avea să se facă pentru el, cu atât mai puțin ca aceștia, adică Patriarhul și ierarhii lui, pasămite în cinstea lui, să poarte straiele arhierești. Nu a vrut să se creadă de către cei mulți, nici măcar ca o bănuială, că în ascuns ar fi avut comuniune bisericească cu ei. Cu latinii, cu Patriarhul și cu ierarhii nu a dorit să aibă nici o comuniune nici măcar după moarte. A spus că era convins că, cu cât mai mult se depărta de aceștia din punct de vedere bisericesc, pe atât se apropia mai mult de Dumnezeu, se unea cu adevărul și cu sfinții. Și dimpotrivă, cu cât se apropia de ei, pe atât se depărta de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorea, spune în final, nici o comuniune bisericească, pentru a nu se amesteca cu credința cele ce nu trebuie amestecate[70].

În vremea noastră, un nou sinod Ferrara-Florența a fost pseudosinodul din Creta (iunie 2016). Ar fi trebuit deci ca după Kolymbari să fi purces la întreruperea comuniunii și a pomenirii, dar nu ați făcut nimic.

12. Sfinți care s-au îngrădit

Permiteți-mi, Înaltpreasfinția Voastră, să vă amintesc care alți sfinți au recurs la îngrădire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teofliact, episcopul Nicomidiei, Sfântul Mihail, episcopul Sinadelor, Sfântul Emilian, episcopul Cizicului, Sfântul Eftimie, episcopul Sardelor, Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, starețul Mănăstirii „Locaşul cel mare”, Sfântul  Ștefan, starețul Triglei, Sfântul  Macarie, starețul Mănăstirii Pelekití, Sfântul Ioan, starețul Catarelor, Sfântul Cuvios Nichita, starețul mănăstirii din Mydíkion, Cuviosul Petru de Atróa, Sfântul Teodor Graptós și Sfântul Teofan Graptos, Sfântul Platon Studitul, Sfântul Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul Cuvios Nicolae Studitul, Sfântul Nafcratie Studitul, Sfântul Tadeu Studitul, Sfântul Cuvios Teodor Studitul.

Cei 74 de Sfinți Părinți din Sfântul Munte, din vremea Patriarhului filounionist Vekkos, au suferit moarte martirică, pentru că au mărturisit că nu doresc nici o comuniune bisericească cu patriarhul filolatin.

Sfântul Grigorie Palama, ca ieromonah, a întrerupt pomenirea patriarhului filounionist Kalekas și pentru aceasta a fost anatematizat și întemnițat.

Sfântul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea patriarhului Atenagora, mare ecumenist și mason. A fost mentorul îngrădirii în Sfântul Munte.

Sfântul Iustin Popovici a întrerupt pomenirea Patriarhului sârb Gherman și a pus capăt oricărei forme de legătură bisericească cu acesta, rămânând zăvorât în mănăstirea sa.

13. Părintele Epifanie Theodoropulos

În discuțiile noastre mi-ați spus că urmați linia părintelui Epifanie Theodoropulos, care nu s-a îngrădit  și nici nu a susținut îngrădirea și de aceea nu vă îngrădiți[71].

În primul rând, aș dori să subliniez că nu trebuie să ne bazăm – ca autoritate – pe o singură persoană ecleziastică, ci pe consensul Părinților și al canoanelor. Astfel, nu ar trebui să ne bazăm doar pe fericitul și venerabilul părinte Epifanie Theodoropulos, care încă nu este canonizat ca Sfânt al Bisericii și a cărui carte „Cele două extreme” (Τά Δύο Άκρα) a avut alt obiectiv,  constituind un răspuns la probleme ale anilor ’70, asociind totul cu marea problemă de atunci a calendarului vechi. Cartea „Cele două extreme” nu a fost scrisă pentru cei îngrădiți, ci pentru îngrădirea specifică stiliștilor și pentru cei care aderau pe atunci la aceștia.

Deși părintele Epifanie nu a recurs el însuși la îngrădire, pentru că, probabil, episcopul său era ortodox, nu a considerat totuși îngrădirea un act anti-eclesiastic, atunci când este aplicată, desigur, așa cum o prevede canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol și nu îi considera  pe cei îngrădiți schismatici și în afara Bisericii, dar se opunea celor care flirtau cu ideile Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici [numele stiliștilor în Grecia] și susținea îngrădirea corectă și conformă sfintelor canoane.

Există câteva puncte din care reiese că părintele Epifanie accepta îngrădirea. Să vedem ce scrie:

„… Iar dacă conștiința nu îi îngăduie cuiva să pomenească numele acestuia (al lui Atenagora), acesta are dreptul, făcând un pas mai departe, să oprească pomenirea aceluia, în conformitate cu canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol. Acesta este însă cel din urmă pas pe care îl poate face cineva, dacă nu dorește să se afle în schisme și răzvrătiri”[72].

Mai jos: „Sfintele canoane oferă dreptul întreruperii pomenirii episcopului sau patriarhului  care propovăduiesc învățături eretice[73].

Într-un alt punct, părintele Epifanie admite că cel care întrerupe pomenirea episcopului „înaintea condamnării sinodale” nu săvârșește o fărădelege, de aceea nici nu se supune unei epitimii, ci mai degrabă este vrednic de laudă[74].

14. Augustin Kandiotis, Mitropolitul Florinei

În discuțiile noastre, când v-am dat exemplul celor trei mitropoliți ai Bisericii Greciei (Augustin Kantiotis al Flórinei, Pavel de Paramythía și Ambrozie de Eleftherupoli), care au întrerupt pomenirea patriarhului Atenagora, ați menționat că, după cum v-a mărturisit un fiu duhovnicesc al acestuia, Mitr. Kantiotis nu se simțea chiar bine în perioada în care a făcut întreruperea pomenirii pentru că ceilalți l-au izolat.

Ceea ce susțineți, Înaltpreasfinția Voastră, nu este în niciun fel probat și nu este menționat nicăieri în scris. Vă rog să citiți mai bine următoarele rânduri ale Înaltpreasfințitului Augustin Kantiotis: a) „Canonicitatea alegerii și hirotonirii mele”[Ἡ κανονικότης τῆς ἐκλογῆς καὶ χειροτονίας μου], Atena, 1990, pp. 144-151, b) Întreruperea pomenirii… [Ἡ διακοπὴ μνημοσύνου…], revista „Χριστιανική Σπίθα”, p. 646, decembrie 2006, p. 1, c) Ortodoxie versus ecumenism [Ἡ Ὀρθοδοξία ἔναντιτοῦ οἰκουμενισμοῦ], Atena 1990, pp. 305-310. d) Părintele Augustin Kantiotis a cerut  iertare? [Ζήτησε συγγνώμη ὁ π. Αὐγουστῖνος Καντιώτης;], în „Χριστιανική Σπίθα” f. 720, septembrie 2013, pp. 1-2[75]. Dar chiar dacă presupunem că a fost așa, important este că a întrerupt pomenirea lui Atenagora.

15. Sfântul Luca, Arhiepiscopul Simferopolului și al Crimeii

În discuțiile noastre, v-am dat exemplul Sfântului nostru părinte Luca, Arhiepiscopul Crimeii și Simferopolului, medicul și mărturisitorul rus, care a întrerupt orice comuniune bisericească cu formațiunea schismatică „Biserica vie”. În 1924, Sfântul Luca a transformat apartamentul, în care a fost exilat, în orașul Eniseisk, într-o mică mănăstire, într-o parohie care avea permanent credincioși, și acolo săvârșea slujbele zilnice și Sfânta Liturghie, din cauza „Bisericii vii” schismatice, care pusese stăpânire pe biserici și la care au aderat mulți clerici[76], dar nu mi-ați dat un răspuns concret.

16. Cazul Arhim. Hrisostom Spyru

În discuțiile noastre, mi-ați spus că sunteți împotriva îngrădirii, pentru că îl aveți ca un exemplu rău de îngrădire pe fericitul arhimandrit Hrisostom Spyru, teolog și predicator al Sf. Mitropolii de Ydra și Spetses, care a săvârșit anumite nereguli. În octombrie 1983, în timpul păstoririi Mitropolitului Ierotei de Ydra, împreună cu obștea Mănăstirii „Toți Sfinți” din Spetses, s-a lepădat de Ierarhia oficială a Bisericii Greciei din motive de credință, din cauza panereziei ecumenismului. După aceea, Consistoriul sinodal, cu concursul Mitr. Ierotei al Hydrei, l-a caterisit pe pr. Hrisostom și le-a exclus-o din monahism pe stareţă și pe alte monahii din obște.

V-am răspuns că nu cunosc cazul pr. Hrisostom și că îngrădirea trebuie să se realizeze în limitele și în cadrele stabilite de Sfintele Canoane și de Sfinții Părinți. Faptul că părintele Hrisostom a acționat în acest fel nu înseamnă că este și demn de a fi imitat.

17. Acuzații nefondate împotriva mea

a) În continuare m-ați acuzat de zelotism, de schismă, de protestantism. V-am spus că nu am nicio legătură cu zelotismul-stilismul, nici cu protestantismul, împotriva cărora m-am luptat în scrierile mele, și nici nu intenționez să produc o schismă, nici să creez o altă Biserică, nici Sinod, nici să hirotonesc pe cineva.

b) M-ați acuzat de egoism, de osândire, că nu am smerenie, că sunt Mântuitorul Bisericii și judecătorul tuturor, că îmi plac publicitatea, aplauzele, views-urile și like-urile, prin care mi se înalță egoismul, că nu am tact și discernământ. M-ați sfătuit să cercetez adânc în lăuntrul meu pentru a-mi constata egoismul.

V-am răspuns că eu sunt cel mai rău dintre păcătoși și nu Mântuitorul Bisericii sau judecătorul tuturor. Mântuitorul Bisericii este doar Hristos, Care, totuși, acționează prin Sfinții Săi și așteaptă ca păcătoșii să vadă reacția noastră. Am respins acuzațiile Dvs. pe loc, spunând că, dacă mi-ar plăcea aplauzele, views-urile și like-urile și aș dori să câștig adepți, atunci nu aș scrie texte și nici nu aș ține cuvântări despre francmasonerie, sionism, ecumenism, Kolymbari, chestiunea ucraineană și îngrădire, ci aș alege subiecte mai „atrăgătoare”. V-am mai spus că în problemele de credință nu există osândire. Ceea ce se face public trebuie mustrat public. În final v-am spus să-mi arătați unde se găsesc în scrierile sau în cuvântările mele acuzațiile pe care mi le atribuiți, ca să le pot corecta. V-am întrebat dacă e un abuz să mustri devierile ecumeniste ale Patriarhului Bartolomeu.

c) Mi-ați răspuns, acuzându-mă din nou, că nu am plâns și nu m-am rugat cu durere sufletească pentru Patriarhul Bartolomeu. V-am spus că nu am atins o astfel de măsură a sfințeniei, să plâng pentru Patriarh, dar că mă rog în rugăciunea mea personală, fie ca Dumnezeu să îi dăruiască pocăință, fie să „îl ia”, pentru a nu face mai mult rău Bisericii. Oare Sfinții au plâns pentru eretici? Sfântul Nicolae nu a plâns pentru Arie, ci în mijlocul celui dintâi Sfânt Sinod Ecumenic l-a pălmuit!

d) Mi-ați răspuns că Dvs., de fiecare dată când slujiți, îl pomeniți pe Patriarhul Bartolomeu la Proscomidie, scoțând părticică pentru el. V-am spus că eu nu fac lucrul acesta.

Biserica, care este Trupul lui Hristos, avându-L  pe el drept Cap, de fiecare dată când preotul slujește Sfânta Liturghie, este înfățișată și este cu adevărat pe Sfântul Disc în timpul Proscomidiei. Cei pomeniți la Proscomidie alcătuiesc Biserica. Cine este pomenit la Proscomidie? În afară de Miel, de Maica Domnului, de cetele îngerilor și ale sfinților, mitropolitul, cei vii și cei adormiți, cu condiția ca aceștia să fie/fi fost botezați, ortodocși, să aibă/fi avut credință ortodoxă și să trăiască/fi trăit ortodox. Așa că vă întreb: Patriarhul Bartolomeu, care este principalul vinovat de promovarea panereziei ecumenismului, de organizarea pseudosinodului din Creta și de crearea unei schisme panortodoxe, din pricina recunoașterii ca Biserică a schismei pe care marele teolog și mărturisitor Nikolaos Sotiropulos pe bună dreptate l-a numit „căpetenie a ecumeniștilor și a trădătorilor Credinței”, spunând că „dintre toți ereticii până în secolul de azi, secolul XXI, nu a existat un la fel de mare eretic ca Bartolomeu”[77] are dreptul de a fi pomenit la Proscomidie? Bineînțeles că nu! Pentru că s-a făcut prin cuvânt și prin faptă dușman al lui Dumnezeu și s-a despărțit demult de Biserică. În orice caz, nu știu de vreun sfânt care să fi pomenit la Proscomidie pe cineva care a căzut din dreapta credință.

e) Totodată, m-ați acuzat că toate acestea, ceea ce spun și fac, au ca motiv interesul personal. V-am răspuns, amintindu-vă că sunt un preot căsătorit și că nu este posibil să fiu promovat Episcop, Mitropolit, Arhiepiscop sau Patriarh. De asemenea, v-am menționat că nu am motive ascunse, ci ceea ce spun și fac izvorăște din sufletul și din inima mea și constituie o poruncă a conștiinței și îmi aduce mai degrabă pagube decât beneficii.

f) În continuare, v-am întrebat ce ați face dacă eu, din motive de conștiință, aș dori să îmi intensific reacția și să urmez calea îngrădirii. Mi-ați spus că, dacă aș vrea să urmez îngrădirea, să merg într-o altă Mitropolie și să fac asta (sic), pentru că nu veți permite să se întâmple așa ceva în Mitropolia și în insula Dvs.

g) În cele din urmă, m-ați întrebat dacă voi declara public că m-am îngrădit. V-am răspuns că gândul meu inițial privitor la această eventualitate este negativ.

18. Importanța pomenirii numelui episcopului la Sfânta Liturghie. Întinarea  prin pomenire.

Înaltpreasfinția Voastră,

În acest punct consider că este de folos să vă explic din ce motiv noi, preoții, pomenim numele episcopului la Sfânta Liturghie, potrivit scrisorii mărturisitoare a Părinților din Sfântul Munte, din timpul împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul și al Patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos al cugetătorilor de cele ale latinilor. Aceasta se face nu fiindcă fără pomenirea numelui episcopului nu se săvârșește Taina, așa cum în mod eronat susțin unii ecumeniști, ci pentru a se arăta „comuniunea desăvârșită”, identitatea de credință a celui ce pomenește și a celui pomenit. Părinții Aghioriți fac referire chiar și la explicarea Sfintei Liturghii făcută de Teodor de Andida, potrivit căreia slujitorul pomenește numele episcopului pentru a arăta că face ascultare de întâistătătorul său, că are aceeași credință cu acesta și că este succesor al Sfintelor Taine. Să observăm că aici se vorbește despre întinare, prin care, desigur, nu se înțelege întinareaTainelor, ci comuniunea bisericească, care provine din pomenirea numelui ereticului.

Părinții din Sfântul Munteafirmă: „Căci Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu a socotit din vechime pomenirea numelui ierarhului în timpul sfintelor slujbe drept comuniune desăvârșită. Fiindcă s-a scris în tâlcuirea Sfintei Liturghii că slujitorul pomenește numele ierarhului pentru a arăta că se supune superiorului său, că are comuniune cu el și că prin acesta a primit credința și harul săvârșirii Tainelor. Și marele nostru părinte și mărturisitor Teodor Studitul spune cuiva, într-o cinstită epistolă a sa, următoarele: „Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observaţie prezbiterului tău să nu-l pomenească pe eresiarh. În legătură cu aceasta nu voi ezita să-ți spun următorul lucru: comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel care pomenește ar fi ortodox”. Aceasta spune părintele (Teodor Studitul). Dar și înaintea acestuia și Dumnezeu a descoperit acest lucru, spunând: „Preoţii lui calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele”[78]; În ce fel au făcut aceasta? Nefăcând deosebire între oamenii spurcați și cei cuvioși, avându-le pe toate comune cu toți. De ce alt exemplu mai clar și mai adevărat decât acesta avem nevoie?”[79].

Cele de mai sus au o legătură nemijlocită cu smerenia mea. Ca preot, aparținând Sfintei Mitropolii de Kýthira și Antikýthira, ori de câte ori am săvârșit Sfânta Liturghie și sfintele slujbe, am pomenit numele dumneavoastră, al episcopului meu, pentru a se arăta „comuniunea desăvârșită”, identitatea de credință dintre noi, ca să arăt că fac ascultare de dumneavoastră, întâistătătorul meu, și că am aceeași credință cu dumneavoastră și că sunt succesor al Sfintelor Taine. De asemenea, când am slujit cu Înaltpreasfinția Voastră, m-am aflat în postura dificilă și neplăcută de a vă auzi pomenind Sfântul Sinod ca drept învățând cuvântul adevărului lui Hristos. Apoi eu vă pomeneam pe dumneavoastră, care pomeneați și continuați să pomeniți Sfântul Sinod. Însă potrivit Părinților aghioriți, are loc întinare, prin care se înțelege comuniunea  bisericească generată de pomenirea de către dumneavoastră a Sfântului Sinod și a numelui dumneavoastră de către mine. Eu însă nu accept că Sfântul Sinod învață drept cuvântul adevărului lui Hristos fiindcă a acceptat panerezia ecumenismului, pseudosinodul din Creta și schisma din Ucraina.

19. Hotărâre

Cu tristețe și durere în suflet constat că îmbrățișați și adoptați linia păgubitoare și antipatristică urmată de Mitropolitul Pireului în privința arzătoarelor probleme bisericești menționate anterior și retorica defăimătoare a acestuia la adresa mea. Concepțiile dumneavoastră și ale mele asupra subiectelor de mai sus sunt diametral opuse. Conștiința mea se opune concepțiilor dumneavoastră și nu se odihnește în poziționările dumneavoastră.

Înțeleg foarte bine poziția dificilă și neplăcută în care va aflați, de a întrerupe pomenirea Sfântului Sinod. Știu că este cu neputință să faceți acest lucru. Nu vă acuz pentru acest lucru și cu atât mai puțin nu folosesc presiunea sau violență ca să o faceți, ci doar persuasiunea cuvântului. Întreruperea pomenirii a trebuie să fie o alegere liberă,  o chestiune de conștiință, și nu una constrângere. Smerenia mea, urmând îndatorirea pe care o am înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, mi-am exprimat firește părerea.

În urma celor de mai sus și fiindcă în niciun caz nu-mi doresc să cad în capcana batjocurii diavolului, care implică pierderea mântuirii și a sufletului meu, dar și a sufletelor credincioșilor turmei mele și dat fiind că răbdarea mea a ajuns la limită și nu mai pot aștepta, cu durere sufletească, dar și cu responsabilitate înaintea lui Dumnezeu Celui întreit Sfânt, înaintea Căruia voi da socoteală, în ziua de 27 ianuarie 2020 v-am adus la cunoștință faptul că de atunci înainte nu mai doresc să slujesc împreună cu un al Preasfinția Voastră, nici să vă pomenesc. Și fiindcă în discuțiile dintre noi mi-ați spus că nu veți permite ca în Mitropolia și în insula dumneavoastră să se întâmple așa ceva, respectându-vă dorința și neavând dispoziția să creez conflicte și tulburări, v-am înștiințat că din acel moment am încetat să mai vin în Mitropolia dumneavoastră și în continuare îmi voi petrece restul vieții în pace și pocăință în locuința mea permanentă din Pireu.

Prin această decizie a mea declar următoarele: a) Nu cred ce credeți dumneavoastră, faptul că Sfântul Sinod drept învață cuvântul adevărului lui Hristos și b) nu doresc ca înaintea Adevărului Însuși, a Sfântului Dumnezeu celui în Treime, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a tuturor sfinților și a Sfintei Mese să aud minciuni și să dau încredințare, prin pomenirea dumneavoastră, care pomeniți Sfântul Sinod, că acesta drept învață cuvântul adevărului.

Epilog

Înaltpreasfinția Voastră,

E îmi pare foarte rău pentru atitudinea definitivă, irevocabilă, dar și potrivită acribiei, pe care am luat-o față de o problemă eclesiologică și soteriologică foarte gravă apărută în Biserică. Nu m-am așteptat niciodată ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să ajungă să fie ecumenist, schismatic și să iasă din comuniunea Bisericii.

Conștiința mea preoțească și teologică mă obligă să nu mai tac. Este vremea să se ridice stavile puternice și de netrecut împotriva despotismului, a panereziei urât mirositoare, diavolească și masonică a ecumenismului sincretist intercreștin și interreligios și a planurilor acestora, împotriva ereziei și schismei ucrainene, ale căror slujitori smeriți s-au arătat a fi, din nefericire, ierarhii slabi în credința ortodoxă, ecumeniști și iubitori de schisme.

Cred că Înaltpreasfinția Voastră, cu înțelepciunea și discernământul episcopal care vă împodobesc personalitatea, veți înțelege decizia mea de mai sus, la care m-a condus conștiința.

În final aș vrea să precizez că hotărârea mea se sprijină pe fundamente pur teologice și eclesiologice și nu are nicio legătură cu neînțelegeri personale pe care le-aș avea cu dumneavoastră și prin urmare nu implică nicidecum întreruperea legăturilor personale cu Înaltpreasfinția Voastră.

Cu respectul cuvenit și rugându-vă să mă pomeniți,
Protopresb. Ánghelos Anghelakopulos


[1]   Οικουμενικός Πατριάρχης: «Ἡ πρωτοβουλία τοῦ Πατριάρχῃ Ἱεροσολύμων μὰς προκάλεσε ἀλγεινή ἐντύπωση», [Patriarhul Ecumenic: „Inițiativa Patriarhului Ierusalimului ne-a provocat o dureroasă impresie”], https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/34381-oikoumenikos-patriarxis-i-protoboulia-tou-patriarxi-ierosolumon-mas-prokalese-algeini- entuposi/

[2] Διακόπτει τήν Κοινωνία μέ τό Οικουμενικό Πατριαρχείο ή Μόσχα καί άποσύρει τούς έκπροσώπους της άπό τίς κοινές έπιτροπές [Moscova întrerupe comuniunea cu Patriarhia Ecumenică și își retrage reprezentanții din comisiile comune], 14-09¬2018, https://orthodoxia.info/news/διακόπτει-την-κοινωνία-με-το-οικουμεν/, ΕΚΤΑΚΤΗ ΈΠΙΚΑΙΡΟΤΗΤΑ: Ή Μόσχα διέκοψε πλήρως τήν Κοινωνία μέ τήν Κωνσταντινούπολη [Moscova a întrerupt complet comuniunea cu Constantinopolul], 15-10-2018, https://orthodoxia.info/news/εκτακτη-επικαιροτητα-η-μόσχα-διέκοψε/, Comunicatul Bisericii Ruse despre întreruperea comuniunii, http://orthodoxostypos.gr/ ολόκληρη-η-απόφαση-της-εκκλησίας-της-

[3] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Πηδάλιον [Pidalion], ed. Β. Rigopulos, Tesalonic 2003, p. 587.

[4] Ibidem, p. 13.

[5] Ibidem, p. 14.

[6] Ibidem, pp. 407-408.

[7] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Πηδάλιον, ed. Β. Rigopulos, Tesalonic, p. 357.

[8] Ibidem, pp. 407-408.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Εἰς Ἐφεσίους, Ὁμιλία11, 4-5,PG 62, 85-87: „Nimic nu poate să dividă Biserica mai mult ca iubirea de stăpânie! Şi nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu ca dezbinarea Bisericii! […] «Că nici sângele martiriului nu va putea şterge păcatul acesta». […] De aceea vă spun şi vă mărturisesc că a face schismă în Biserică nu este un rău mai mic decât a cădea în erezie”.

[10] Ὁ Σεβ. Κυθήρων γιά τό Οὐκρανικό καί τήν ἀποτείχιση [Înaltpreasfințitul Mitropolit de Kýthira despre chestiunea ucraineană și despre îngrădire], 14-06-2019, https://katanixi.gr/2019/06/14/ο-σεβ-κυθήρων-για-το-ουκρανικό-και-την/

[11] V. Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, „Ποτέδένἀποδέχθηκαπρότασηγιάἀναγνώρισητῆςἀνυπόστατης «Ἐκκλησίας», πούδημιουργήθηκεστήν Οὐκρανία” „Nu am acceptat niciodată o propunere de recunoaștere a „Bisericii” create în Ucraina, a cărei existență este lipsită de orice temei”], 13-10-2019, https://www.romfea.gr/katigories/10-apopseis/32274-peiraios-pote-den-apodexthika-protasi-gia-anagnorisi-tis-anupostatis- ekklisias-pou-dimiourgithike-stin-oukrania/

[12] Pr. Anastasios Gotsopulos, Μικρὴ συμβολὴ στὸ διάλογο γιὰ τὸ Οὐκρανικὸ «Αὐτοκέφαλο», ΜΕΡΟΣ Β’ [Mică contribuție la dialogul cu privire la „autocefalia” ucraineană, partea a II-a], 04-02-2019, https://mospat.ru/gr/2019/03/15/news171593/, ΟυκρανικόΑυτοκέφαλο. Συμβολήστόνδιάλογο[Αutocefalia ucraineană. Contribuție la dialog], ed. Tesalonic, 2019, pp. 97-101.

[13] ἈπάντησηΟἰκουμενικοῦΠατριάρχηστόνἈρχιεπίσκοποἈλβανίας [Răspunsul Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscopul Albaniei], 20-02-2019, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/27436-apantisi- oikoumenikou-patriarxi-ston-arxiepiskopo-albanias/

[14] Kl. Schatz, ΤόΠρωτεῖοτοῦΠάπα[Primatul Papei], trad. M. Rusos-Milidonis, ed. Roés, 2005, pp. 132-133, 264.

[15]Arhim. V. Bakoiannis: „Și ca primus, adică în calitate de autoritate supremă în Biserica Ortodoxă [nota. ed .: „primus” se poate interpreta în mod simplu ca „autoritate supremă”!!!] … Și dacă ar exista dispoziții care i-ar interzice în mod expres Patriarhului Ecumenic să intervină în problema Ucrainei, acestea ar trebui anulate! Pentru că ceea ce nu contribuie la unitatea Bisericii și la mântuirea oamenilor, nu are nicio rațiune de existență în cadrul Bisericii”, în ΠερίΟυκρανίας [Despre Ucraina…], https://www.romfea.gr/katigories/10- apopseis/26340-peri-oukranias/

[16] An. Vavúskos, „Τελοῦν ὑπὸ ἔγκρισηοἱ Πράξεις τῆς Ἱερᾶς Συνόδου τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου περὶ παραχωρήσεως αὐτοκεφάλου καθεστῶτος”; [Actele Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice legate de acordarea autocefaliei se supun validării?] https://www.romfea.gr/katigories/10-apopseis/26477-teloun-upo-egkrisi-oi-prajeis-tis-ieras-sunodou-tou-oikoumenikou-patriarxeiou- peri-paraxoriseos-autokefalou-kathestotos

[17] Dimitrios Țelenghidis, Ἐπιστολή προςὅλα τά μέλη τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος μέ θέμα: «Σχετικά μέ τήνθεσμική νομιμοποίηση τῆς Σχισματικῆς Ἐκκλησίας τῆς Οὐκρανίας» [Epistolă adresată tuturor membrilor Ierarhiei Bisericii Greciei cu tema: „Cu privire la legiferarea instituțională a Bisericii Schismatice din Ucraina], 08-09-2019, https://www.romfea.gr/katigories/10-apopseis/31424-epistoli-kathigiti-tseleggidi-pros-tous-mitropolites-gia-to-oukraniko/

[18] Ὕμνοι τοῦ σχισματικού Φιλάρετου γιά Βαρθολομαίο καί πυρά κατά Μόσχας – Ἀποδεχόμαστε τά ἔγγραφα τῆς Πανορθόδοξης [Imne ale schismaticului Filaret adresate lui Bartolomeu și rafale împotriva Moscovei – Acceptăm documentele sinodului panortodox], 6-7-2017, http://www.vimaorthodoxias.gr/patriarcheia/item/84715, V. art. nostru „Ὁ ἐκτὸς Ἐκκλησίας αἱρετικός κόσμος ἐπαινεῖ τὴν ψευδοσύνοδο τῆς Κρήτης” [„Lumea eretică din afara Bisericii elogiază pseudosinodul din Creta”], în ΘεοδρομίαΚ2 (aprilie-iunie 2018), Actele manifestării cu tema: „’Ορθοδοξία καί Κολυμπάρι. Δύο χρόνια μετά” [„Ortodoxia și Kolymbari. Doi ani mai târziu”], pp. 278-299, https://www.katanixis.gr/2018/06/blog-post_170.html/

[19] Ὁ σχισματικός μητρ. Κιέβου Ἐπιφάνιος ἐξυμνεῖτόνπατρ. Βαρθολομαῖο, τόν πατρ. Ἀθηναγόρα καί τήν ψευδοσύνοδο τῆς Κρήτης [Mitropolitul schismatic al Kievului Epifanie îl elogiază pe patr. Bartolomeu, pe patr. Atenagora și pseudosinodul din Creta], 20-10­2019, https://katanixi.gr/2019/10/25/ο-σχισματικός-μητρ-κιέβου-επιφάνιος-ε/

[20]Ἐπιφάνιος: ἩἕνωσημέτούςΟὐνίτεςεἶναιπιθανή (βίντεο) [Epifanie: Unirea cu Greco-Catolicii este posibilă] (video), 15-05-2019, https://katanixi.gr/2019/05/15/επιφάνιος-η-ένωση-με-τους-ουνίτες- είνα/

[21]  Καθολικός Ἱερέας συμμετεῖχε σέ ἐγκαίνια Ναοῦ μέ τόν Κιέβου Ἐπιφάνιο [Un preot catolic a participat la sfințirea unei biserici alături de mitropolitul Kievului Epifanie], 14-10-2019,https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/32288-katholikos-iereas-summeteixe-se-egkainia-naou-me-ton-kiebou-epifanio

[22]    Νέες συμπροσευχές σέ κοινές ἀκολουθίες τῶν σχισματικῶν τῆς Οὐκρανίας μέ Οὐνῖτες καί Παπικούς [Noi rugăciuni comune la slujbe comune ale schismaticilor din Ucraina, cu uniți și papistași], 15-10-2019, https://katanixi.gr/2019/10/15/νέα-συλλείτουργα-των-σχισματικών-της/, Αποκαλυπτικό Βίντεο γιά τό πώς προετοιμάζουν τήν ένωση άνευ όρων μέ τούς Παπικούς [Video revelator despre modul în care pregătesc unirea necondiționată cu papistașii], 29-12-2019, https://katanixi.gr/2019/12/29/αποκαλυπτικό-βίντεο-για-το-πως-προετο/

[23] Ὁ Περεγιασλάβ Ἀλέξανδρος προβλέπει ἕνωση μέ τούς Οὐνῖτες στήν Οὐκρανία [Pereiaslav Alexandru prevede unirea cu greco-catolicii din Ucraina], 12-01-2020, https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/34612-o-peregiaslab-alejandros-problepei-enosi-me-tous-ounites-stin-oukrania/,

[24]ΑΠΟΚΛΕΙΣΤΙΚΟ: Οἱεἰσηγήσεις τῶν Ἐπιτροπῶν, πούὀδήγησαν στήν ἀναγνώριση τῆς Οὐκρανίας [EXCLUSIV: Referatele Comisiilor, care au dus la recunoașterea [Bisericii] Ucrainei], https://orthodoxia.info/news/αποκλειστικο-οι-εισnγήσεις-των-επιτρ/, https://orthodoxia.info/news/wp-content/uploads/2019/10/ΥΠΟΜΝΗΜΑ- ΕΠΙΤΡΟΠΩΝ-ΠΑ-ΟΥΚΡΑΝΙΚΟ.pdf

[25] Arhiepiscopul Ieronim al Atenei: „Venim să îi urăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea puterea să continue binecuvântata sa lucrare.”, 10-6-2019, http://aktines.blogspot.com/2019/06/blog-post_63.html, ὉἈθηνῶνἹερώνυμοςκαίὁΚιέβουἘπιφάνιοςστάὀνομαστήριατοῦΟἰκουμενικοῦΠατριάρχη, (ΦΩΤΟ) [Ieronim al Atenei și Epifanie al Kievului laaniversarea zilei onomastice a Patriarhului Ecumenic], 10-6-2019, http://fanarion.blogspot.com/2019/06/blog-post_75.html, ΟἰκουμενικόςΠατριάρχηςΒαρθολομαῖοςπρόςσχισματικό „ΜητροπολίτηΚιέβου” Ἐπιφάνιο: Τόλοιπόν, «μή ταρασσέσθω ὑμῶν ἡ καρδία, μηδέ δειλιάτω» [Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către „Mitropolitul” schismatic „al Kievului”, Epifanie: Așadar: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze!”], 11-6-2019, http://aktines.blogspot.com/2019/06/blog-post_47.htm, Ὁ Ἑσπερινός τῶν ὀνομαστηρίων τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου Βαρθολομαίου [Vecernia aniversării zilei onomastice a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu], 10-6-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/29690-o-esperinos-ton-onomastirion-tou-oikoumenikou-patriarxou-bartholomaiou/

[26] ὉλοκληρώθηκανοἱἐργασίεςτῆςΔΙΣ, Ἀνακοινωθέν, 28-08-2019, https://www.romfea.gr/ekklisia-ellados/31173-oloklirothikan-oi-ergasies-tis-dis-anakoinothen, ἈρχιεπίσκοποςἹερώνυμος: Δένμπορῶνάπάρωμόνοςμουτήνευθύνη” [Arhiepiscopul Ieronim: „”Nu îmi pot asuma singur responsabilitatea.”], 28-08-2019, https://www.romfea.gr/ekklisia-ellados/31176-arxiepiskopos-ieronumos-den-mporo-na-paro-monos-mou-tin-euthuni/

[27] ΤόἐπίσημοἀνακοινωθέντῆςἹεραρχίαςγιάτήνΟὐκρανία [Comunicatul oficial al Ierarhiei despre Ucraina], 12-10-2019, https://www.romfea.gr/ekklisia-ellados/32246-to-episimo-anakoinothen-tis-ierarxias-gia-tin-oukrania/

[28] Ἡ εἰσήγηση τοῦ Ἀρχιεπισκόπου στην Ἱεραρχία γιά τό Οὐκρανικό [Comunicarea Arhiepiscopului în fața Sinodului Ierarhiei referitor la chestiunea ucraineană], 12-10-2019, https://www.romfea.gr/ekklisia-ellados/32247-i-eisigisi-tou-arxiepiskopou-stin-ierarxia-gia-to-oukraniko/

[29] ἩἹεράΣύνοδοςγιάτήνἀνακοίνωσητοῦΜητροπολίτηΚυθήρωνΣεραφείμ [Sfântul Sinod despre comunicatul Mitropolitului Serafim de Kythira], 15-10-2019, https://www.romfea.gr/ekklisia-ellados/32308-i-iera-sunodos-gia-tin-anakoinosi-tou-mitropoliti-kuthiron-serafeim/

[30] Ἐπιφάνιος: „Εὐχαριστῶ τόν Ἀρχιεπίσκοπο καί τούς Ἱεράρχες τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος’’ [Epifanie: „Mulțumesc Arhiepiscopului și ierarhilor Bisericii Greciei”], 12-10-2019, https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/32245-epifanios-euxaristo-ton-arxiepiskopo-kai-tous-ierarxes-tis-ekklisias-tis-ellados/

[31] ΟἰκουμενικόςΠατριάρχης: ”ἩἘκκλησίατῆςἙλλάδοςἔλαβεμίαἱστορικήἀπόφαση’’ [Patriarhul Ecumenic: „Biserica Greciei a luat o decizie istorică“], 13-10-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/32265-oikoumenikos-patriarxis-i-ekklisia-tis-ellados-elabe-mia-istoriki-apofasi/

[32]  ΠατριαρχικήΘείαΛειτουργίαστήνἉγιοφύλακτοπόλητῆςΘεσσαλονίκης (ΦΩΤΟ) [Sfânta Liturghie Patriarhală în cetatea ocrotită de sfinți a Tesalonicului (FOTOGRAFIE)], 19-10-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/32382-patriarxiki-theia-leitourgia-stin-agiofulakto-poli-tis-thessalonikis-foto/

[33]  ὉἈρχιεπίσκοποςἹερώνυμοςἀναγνώρισεκαίἐπίσηματήνἘκκλησίατῆςΟὐκρανίας [Arhiepiscopul Ieronim a recunoscut acum și oficial Biserica Ucrainei], 21-10-2019, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/32652-o-arxiepiskopos-ieronumos-anagnorise-kai-episima-tin-ekklisia-tis-oukranias/

[34]  ΜνημόνευσετόνσχισματικόΚιέβουἘπιφάνιοὁἈρχιεπίσκοποςἸερώνυμος[Arhiepiscopul Ieronim l-a pomenit pe schismaticul Epifanie al Kievului], 10-11-2019, https://katanixi.gr/2019/11/10/μνημόνευσε-τον-κιέβου-επιφάνιο-ο-αρχι/

[35] ΔΙΣ: «Ἡ Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος ἀποφάσισε ἀβίαστα γιά τήν Οὐκρανία» [Sinodul Permanent: „Biserica Greciei a decis în chip firesc în privința Ucrainei”], 11-12-2019, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/33705-dis-i-ekklisia-tis-ellados-apofasise-abiasta-gia-tin-oukrania/

[36]  Μπάχαλο ἤ όχι; Τά Δίπτυχα τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδας ἀναγνωρίζουν τόν Ἐπιφάνιο καί τήν ψευδοεκκλησία του! [Încurcătură sau nu? Dipticele Bisericii Greciei îl recunosc Epifanie și pseudobiserica acestuia!], 26-12-2019, https://katanixi.gr/2019/12/26/μπάχαλο-ή-όχι-τα-δίπτυχα-της-εκκλησίας/

[37]   ΟικουμενικόςΠατριάρχης· «Ή πρωτοβουλία τού Πατριάρχη Ιεροσολύμων μάς προκάλεσε άλγεινή έντύπωση» [Patriarhul Ecumenic: „Inițiativa Patriarhului Ierusalimului ne-a provocat o dureroasă impresie”], 05-01-2020, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/34381-oikoumenikos-patriarxis-i-protoboulia-tou-patriarxi-ierosolumon-mas-prokalese-algeini- entuposi/

[38] Ἀρχιεπίσκοπος: ”Δέν θά μεταβῶ στή συνάντηση τῶν Ὀρθοδόξων Προκαθημένων” (ΦΩΤΟ) [Arhiepiscopul: „Nu voi merge la întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși” (FOTOGRAFIE)], 10-01-2020, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/34521-arxiepiskopos-den-tha-metabo-sti-sunantisi-ton-orthodojon-prokathimenon-foto

[39]  Ἐπιφάνιος: «Τό 2020 θά λάβουμε ἀναγνώριση καί ἀπό ἄλλεςἘκκλησίες» [Epifanie: „În 2020 vom primi recunoaștere și de la alte Biserici], 07-01-2020, https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/34467-epifanios-to-2020-tha-laboume-anagnorisi-kai-apo-alles-ekklisies

[40]  ΕΚΤΑΚΤΟ: Ἡ ΡωσικήἘκκλησία θά διαγράψει τόν Ἀθηνῶν ἀπό τά Δίπτυχά της, ἄν μνημονεύσει Ἐπιφάνιο [EXTRAORDINAR: Biserica rusă îl va șterge pe Arhiepiscopul Atenei din dipticele sale, dacă îl va pomeni pe Epifanie], 17-10-2019, https://orthodoxia.info/news/εκτακτο-η-ρωσική-εκκλησία-θα-διαγράψε/, Ἡ δήλωση τοῦ Πατριαρχείου Μόσχας γιά τήν Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος[Declarația Patriarhiei Moscovei despre Biserica Greciei], 17-10-2019, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/32344-i-dilosi-tou-patriarxeiou-mosxas-gia-tin-ekklisia-tis-ellados

[41] Οἱ πρώτεςΜητροπόλεις, πού δέν ἔχουν εὐλογία νά ἐπισκεφθοῦνΡώσοι προσκυνητές [Primele Mitropolii pe care pelerinii ruși nu au binecuvântarea să le viziteze], 01-11-2019, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/32730-oi-protes-mitropoleis-pou-den-exoun-eulogia-na-episkefthoun-rosoi-proskunites

[42] Ραγδαίες ἐξελίξεις – Πειραιῶς Σεραφείμ στό ΒΗΜΑ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ γιά οὐκρανικό: Σέ Πανορθόδοξηἀκόμα καί χωρίς τόν Βαρθολομαῖο – Κοινή ἐπιστολή μέ Κυθήρων[Evoluții rapide – Serafim al Pireului în ΒΗΜΑ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ despre problema ucraineană: La un sinod panortodox, chiar și fără Bartolomeu – Scrisoare comună semnată împreună cu Mitropolitul de Kythira], 01-11-2019, https://www.vimaorthodoxias.gr/egrapsan-s-emas/ragdaies-exelixeis-peiraios-serafeim-sto-vima-orthodoxias-gia-oukraniko-se-panorthodoxi-akoma-kai-choris-ton-vartholomaio-koini-epistoli-me-kythiron/ 

[43] Τόν Πολιοῦχοτου Ἅγιο Σπυρίδωνα τίμησε ὁ Πειραιάς (ΦΩΤΟ) [Mitropolitul Pireului l-a cinstit pe Sfântul Spiridon, Ocrotitorul Pireului], 12-12-2019, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/33727-ton-poliouxo-tou-agio-spuridona-timise-o-peiraias-foto

[44] ΑΝΑΝΕΩΣΗ ΑΝΑΡΤΗΣΗΣ ΜΕ ΠΡΟΣΘΗΚΗ ΒΙΝΤΕΟ – Ἀντέδρασε μήπως ὁ Πειραιῶς κατά τή μνημόνευση τοῦ σχισματικοῦ Ἐπιφάνιου ἀπό τόν Ἱερώνυμο; Ναί σιγά…[Reiterarea unei postări, cu adăugarea unui material video – A avut oare vreo reacție Mitropolitul Pireului când Ieronim l-a pomenit pe schismaticul Epifaniei? Nicidecum …], 07-01-2020, https://katanixi.gr/2020/01/07/αντέδρασε-μήπως-ο-πειραιώς-κατά-τη-μνη/

[45] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Πηδάλιον [Pidalion], ed. Β. Rigopulos, Tesalonic 2003, pp. 407-408.

[46] Scrisoare trimisă de către toți monahii din Sfântul Munte împăratului Mihail Paleologul, Ἐπιστολή ἀποσταλεῖσα παρά τῶν Ἁγιορειτῶν πάντων πρός τόν βασιλέα Μιχαήλ τόν Παλαιολόγον, ὁμολογητική, σπεύδοντος τούτου ὅση δύναμις ἑνῶσαι τούς Ἰταλούς παρα λόγως μεθ’ ἡμῶν, μένοντας ἐκείνους ἀδιορθώτους πάντη τῶν σφῶν αἱρέσεων καί ἀμεταβλήτους, Lettre des Hagiorites a l’ Empereur (1275), v. 25-34, 1-8, în Archives de l’orientchretien 16, Dossier Grec de l’union de Lyon (1273-1277) par V. Laurent et J. Darrouzes, Institut Françaisd’etudesByzantines, Paris 1976, pp. 397, 399.

[47] Ἱερά Μητρόπολη Πειραιῶς ἀπαντᾶ σέ ἐπικρίσεις [Sfânta Mitropolie a Pireului răspunde criticilor], 09-01-2020, https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/34507-i-iera-mitropoli-peiraios-apanta-se-epikriseis

[48]  Prot. Gheorghios Metallinos, «Ἡ προσλαλιά τοῦ Αθηναγόρου», Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπείον  [„Alocuțiunea lui Atenagora”. Dialogurile fără mască],  [extras din revista Παρακαταθήκη], p. 5.

[49] Ioannis Karmiris, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός  [Ortodoxie și Romano-Catolicism], vol. ΙΙ, Atena, 1965, p.170.

[50] Prot. Theodoros Zisis, „Οὔτε αἵρεση οὔτε σχίσμα ὁ Παπισμός (Πιό τολμηροί οἱ νέοι λατινόφρονες)” [„Catolicismul nu e nici erezie, nici schismă (noii filolatini sunt mai îndrăzneți)”], în ΘεοδρομίαΗ3 (iulie-septembrie 2006) p. 460.

[51] Prot. GheorghiosMetallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον  [Dialogurile fără mască], p. 1.

[52] Σπίθα (mai- iunie 1980).

[53]  Î.P.S. Mitr. Hrisostom – GherasimosZafiris de Peristeri, „ὈρθοδοξίακαίΡωμαιοκαθολικισμός. Ὁ ἀρξάμενος Θεολογικός διάλογος. Γεγονότα καί σκέψεις” [„Ortodoxie și Romano-Catolicism. Dialogul teologic care a început”], Θεολογία 53 (1982), p. 77.

[54]Prot. Gheorghios Metallinos, Οἱδιάλογοιχωρίςπροσωπεῖον  [Dialogurile fără mască], p. 4.

[55] Conformeclesiologiei latine, există mai multe grade de unire a eterodocșilorcuereziapapală.

[56]   V. art. nostru „ὉμέγαςοἰκουμενιστήςΟἰκουμενικόςΠατριάρχηςκυρόςἈθηναγόρας” [„Marele ecumenist Patriarhul Ecumenic Atenagora”], 19-04-2018, https://www.katanixis.gr/2018/04/blog-post_869.html/

[57] https://www.youtube.com/watch?v=gXk_sEPRfR4&t=3434s

[58] Ἱστορική Θεία Λειτουργία στή Σμύρνη  [Sfânta Liturghie istorică în Smirna], 06-02-2015, http://www.salonicanews.com/2015/02/blog-post_358.html

[59] Ὁ Πατριάρχης Βαρθολομαῖος κοινωνεῖ Οὐνῖτες; [Patriarhul Bartolomeu împărtășește uniți?], 23-01-2019, http://orthodoxostypos.gr/ο-πατριάρχης-βαρθολομαίος-κοινωνεί-ο/

[60] https://www.dogma.gr/kosmos/megaloprepis-paradosti-tomou-aftokefalias-oukranikis-ekklisias/97775/

[61] https://www.ekirikas.com/με-κατάνυξη-τα-θεοφάνεια-στο-οικουμεν/

[62] V. Prot. Theodoros Zisis, Δὲν εἶναι σχίσμα ἡ Ἀποτείχιση. Ὀφειλόμενες ἐξηγήσεις [Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate]. Seria «ΚΑΙΡΟΣ» 24, Tesalonic 2017.

[63] Νόμος 590/1977: Περὶ τοῦ Καταστατικοῦ Χάρτου τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος [Legea 590/1977: Referitor la Statutul Bisericii Greciei], http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/history/katastatikos_xarths_ekklhsia_ths_ellados.htm

[64]Επιστολή  … [Scrisoarea …], v. 9-23 p. 399.

[65] „Raport al Preasfințitului Mitropolit al Efesului, despre modul în care a acceptat vrednicia arhieriei și declarația sinodului care a avut loc la Florența”, Patrologia Orientalis, Tome XV, Au Concile de Florence, pp. 304-308.

[66] S. Syropulos, Τάἀπομνημονεύματα  [Memorii] ΧΙΙ p. 548.

[67] Sfântul Marcu al Efesului, ἘπιστολήπρόςΘεοφάνην [Scrisoare către Teofan], P.G. 160, 1097D, 1100A.              

[68]Spyridon P. Lambru, ΠαλαιολόγειακαίΠελοποννησιακά [Paleologice și peloponesiace], vol. I, p. 26

[69] Ioannis Karmiris, ΤάΔογματικάκαίΣυμβολικάΜνημεῖατῆςὈρθοδόξουΚαθολικῆςἘκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Sobornicești Ortodoxe], vol. I, Atena, 1960 p. 429.

[70] Sfântul Marcu al Efesului, Ἀπολογία [Apologie], P.G. 160, 536CD.

[71] Σεβ. ΚυθήρωνγιάτόΟὐκρανικόκαίτήνἀποτείχιση [Î.P.S. Mitr. de Kythira despre chestiunea ucraineană și despre îngrădire], 14-06-2019, https://katanixi.gr/2019/06/14/ο-σεβ-κυθήρων-για-το-ουκρανικό-και-την/

[72] Arhim. Epifanie Theodoropulos, Τάδύοἄκρα˙ ΟἰκουμενισμόςκαίΖηλωτισμός [Cele două extreme, ecumenismul și zelotismul], ed. Sfânta Mănăstire „Născătoarea de Dumnezeu cea plină de harTrízina, Atena , 1997 p. 89.

[73] Ibidem,p. 90.

[74]Ibidem,p. 75.

[75] V. art. nostru «Ἀνακρίβειες τοῦ Χριστουπόλεως Μακαρίου περί τοῦ Ἐπισκόπου Αὐγουστίνου Καντιώτη σχετικά μέ τήν διακοπή μνημονεύσεως» [„Inexactități ale Mitropolitului Macarie de Hristopoli despre episcopul Augustin Kantiotis cu privire la întreruperea pomenirii”], 11-06-2018, http://aktines.blogspot.com/2018/06/blog-post_29.html

[76] Î.P.S. Mitr. Nectarie (Antonopulos) de Argolida, Ἀρχιεπίσκοπος Λουκᾶς. Ἕνας ἅγιος Ποιμένας καί γιατρός χειρουργός [Arhiepiscopul Luca. Un Păstor sfânt și chirurg], ed. Porfyra, Atena, iulie 2017, pp. 154-157. V. art. nostru „Ἡ στάση τοῦ Ἁγίου Λουκᾶ, Ἀρχιεπισκόπου Κριμαίας καί Συμφερουπόλεως, ἔναντι τῆς σχισματικῆς ”ΖωντανῆςἘκκλησίας” πρότυπο γιά τήν δική μας στάση ἔναντι τῆς Οὐκρανικῆς σχισματοαίρεσης” [„Atitudinea Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeei și Simferopolului, față de „Biserica vie” schismatică, pildă pentru atitudinea noastră față de schisma și erezia ucraineană],28-11-2019, https://katanixi.gr/2019/11/29/ένας-άγιος-μέσα-από-τη-γραφίδα-του-π-αγ/

[77] Nikolaos Sotiropulos: Ὁ Βαρθολομαῖος εἶναι ὁ μεγαλύτερος αἱρεσιάρχης ὅλων τῶν αἰώνων [Bartolomeu este cel mai mare eresiarh al tuturor timpurilor], 25-03-2017,https://averoph.wordpress.com/2017/04/30/νικόλαος-σωτηρόπουλος-ο-βαρθολομαίο/, https://www.youtube.com/watch?v=0W71S_0lSBw

[78] Iez. 22, 26.

[79] Ἐπιστολή… , v. 9-23 p. 399.


Nota noastră: Situația din Biserica Greciei cu privire la recunoașterea schismo-ereziei din Ucraina este nuanțată. Hotărârea Sinodului general nu a fost prin votul tuturor ierarhilor, ci a existat doar o dezbatere aprinsă, apoi a fost comunicată publicului recunoașterea autocefaliei. Chiar și autoritățile statului (Consiliul de Stat) s-au pronunțat că aceasta este o chestiune de ordine internă a Bisericii, în care puterea laică nu poate interveni. Un fapt decisiv este includerea în Dipticele Bisericii Greciei pe anul 2020 a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, după cum menționează în textul său Părintele Anghelos. Astfel, se poate spune că întregul Sinod a recunoscut autocefalia, chiar dacă într-un mod nelegiuit.

În această situație, toți episcopii sunt părtași la această eroare dogmatică și canonică în afara situației în care se dezic oficial de acest lucru. Iar singura modalitate de delimitare până acum pare a fi oprirea comuniunii sau măcar atacarea deciziei Sinodului Ierarhiei și solicitarea unui vot corect. Comunicatul celor patru Mitropoliți, dintre care unul a fost Serafim al Kithirelor, este insuficient și ineficient; nu dovedește decât o poziționare în două luntre. Așadar decizia Părintelui Anghelos pare a fi una corectă, în ciuda situației încâlcite a problemei.

Patriarhia Rusă a oprit comuniunea anul trecut doar cu ierarhii greci care au recunoscut pe schismaticii ucraineni. Dar, având în vedere trecerea oficală în diptice a acelora, atitudinea lor ar trebui ajustată și îndreptată asupra tuturor Mitropoliților greci. Întreruperea pomenirii de către Pr. Anghelos ar putea fi un semn hotărâtor. Doar în cazul în care vor exista episcopi care vor refuza explicit conslujirea cu clerici „autocefali” ucraineni, aceștia cred că ar putea fi considerați fără vină.

În orice caz, trebuie recunoscut faptul că este necesară o mărturisire mult mai energică în aceste vremuri, când apostazia înaintează vertiginos și cotropitor. Parcă dictonul „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” pare a fi mult mai concret și pragmatic decât un simplu îndemn la nivel duhovnicesc.

Ca o remarcă negativă, în textul de mai sus este exagerată puțin valoarea pomenirii ierarhului ca reprezentând identitatea de credință cu cel pomenit. După cum am arătat în alte părți și după cum o dovedește tradiția canonică și patristică a Bisericii, nu se justifică teoria vaselor comunicante. Doar conslujirea sau pomenirea unui cleric excomunicat este spre osândă. Fără a dezvolta aici acest subiect delicat, merită punctate câteva dileme. Scisoarea Părinților aghioriți din 1274 afirmă că prin pomenirea episcopului slujitorul arată „că este părtaș la credința lui [a arhiereului pomenit]” și, în continuare, este adus un citat de la Sf. Teodor Studitul care este discutabil: „comuniunea are întinare numai din menționarea lui, dacă cel ce slujește NU este ortodox” (Dossier grec de l΄union de Lyon, p. 399). Chiar dacă ambele aceste referințe sunt corecte pentru situația invocată atunci de către Părinții aghioriți (unirea de la Lyon cu catolicii excomunicați), ele sunt inexacte deoarece erminia liturgică la care fac referire are o mică diferență: „slujitorul este părtaș și el la credința lui [a arhiereului pomenit]”, iar textul Sf. Teodor Studitul era mult mai exigent și exagerat, referindu-se la contaminarea prin comuniunea cu un cleric deși ar fi ortodox, nu în cazul în care acela nu este ortodox.

Dincolo de aceste detalii cu privire la textele patristice și interpretarea lor, care ar trebui clarificate, se poate constata că nu prea există episcopi riguroși, care să lupte pentru credință precum Sf. Marcu al Efesului, spre exemplu. Mai degrabă preferă să nu fie scoși din rang și să mimeze și credința. Chiar și așa, ar trebui sprijiniți, dar fără concesii față de adevăr. În vremea de acum, când este la modă revoluția și răzvrătirea, care să schimbe ordinea, caracteristica împotrivirii celei bune ar trebui să fie delimitarea fără rupere de Biserică, doar pentru a mustra abaterile. Este o exagerare să fie anulate reacțiile bune pe motiv că nu ar fi la mijloc rugăciune cu lacrimi pentru cei ce săvârșesc abateri dogmatice. Adică nu e posibil să avem toată înțelegerea pentru cei ce greșesc, iar asupra celor care vor să apere învățătura curată să fie puse poveri nu doar imense, ci și nepotrivite.

Biserica Rusă este preocupată mai mult de scindările din Ortodoxie decât de subiectul împărtășirii în condiții de carantină

După reacția Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, presa greacă ilustrează ecourile care au fost stârnite în Rusia de Scrisorile trimise de Patriarhul Bartolomeu și Daniel către Moscova.

„Biserica Ortodoxă Rusă a primit o scrisoare de la Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului cu întrebări privitoare la practica dumnezeieștii Împărtășanii cu restricții sanitare, dar nu vorbește despre întâlniri ale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale din lume”, a declarat pentru  RIA Novosti Nicolai Balașov, Președintele suplinitor al Departamentului de relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei.

Rușii au în minte informația care a circulat după întâlnirea inter-ortodoxă care a avut loc în Iordania în 26 februarie la inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului, conform căreia Patriarhul Bartolomeu plănuiește să organizeze o întâlnire pan-ortodoxă după modelul de la Amman și să cheme pe toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe. Acum unii din Patriarhia Moscovei „văd” în epistola lui Bartolomeu o astfel de dispoziție, cu prilejul chestiunii Sfintei Împărtășanii. Totuși în epistola lui Bartolomeu nu se face nici o referire la întâlnire, ci a început o vânătoare de fantasme la Moscova.

„Dacă vorbim despre o convocare ipotetică a unei întâlniri… nu găsesc aceste informații rezonabile. Totuși o scrisoare cu întrebări referitoare la practica împărtășirii în raport cu îngrădiri sanitare a fost primită, dar nu vorbește de întâlniri”, a spus Balașov. Tot potrivit aceluiași, „în linii generale, firește, o comunicare între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, fiind inclusă dezbaterea acțiunilor cu privire la o amenințare comună pandemică, despre un schimb de experiență, este importantă și folositoare”, a spus și a informat că recent Moscova a primit o Scrisoare și de la Patriarhul Daniel al României, care se interesa, de asemenea, de poziția Bisericii Ruse cu privire la chestiunea împărtășirii în epidemie și a fost trimis un răspuns detaliat către București cu descrierea practicii.

Reprezentantul Bisericii Ruse a informat, de asemenea, că în aprilie au fost dezbătute subiecte de activitate pastorală și liturgică ale Bisericilor în decursul pandemiei de către Patriarhul Moscovei în cadrul unor convorbiri telefonice cu Patriarhul Irineu al Serbiei și cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a diasporei ruse din America, Mitropolitul Tihon. „Studiem cu atenție experiența altor Biserici Locale, ai căror reprezentanți, la rândul lor, arată interes frățesc pentru deciziile pe care le ia Patriarhia Moscovei sub restricțiile de carantină”, a declarat Balașov.

„Cât îl privește pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, cunoașteți bine motivele triste care au condus la suspendarea comuniunii bisericești cu el – printre alte prin corespondență – din partea Bisericii Ortodoxe Ruse și la pierderea practică a importanței precedente a Patriarhiei de Constantinopol ca centru de coordonare a unității lumii ortodoxe”, a accentuat delegatul Patriarhiei Moscovei.

Totuși, a adăugat, în poziționarea Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la chestiunea metodei de împărtășire, „nu există nici un secret”. Se reflectă în metoda validată de Sfântul Sinod și este publicată de surse bisericești oficiale în diferite limbi. „Mai mult, având în vedere anumite limite și cerințele regimului de carantină, cu participarea doctorilor, au fost elaborate și publicate reguli pentru împărtășirea acasă și în așezămintele medicale când sunt vizitate persoane izolate, care au legătură cu pericolul contaminării ori s-au contaminat cu infecția de coronavirus. Toți pot avea acces la aceste documente ”, a încheiat Balașov.

Observație: Patriarhia Moscovei împărtășește pe credincioși dezinfectând lingurița după fiecare credincios, după cum se vede în filmarea aceasta:

Sinodul Permanent pe luna iunie al Bisericii Greciei reiterează că subiectul Sfintei Împărtășanii nu este negociabil; se delimitează și de Yoga, Rotary și Lions

Astăzi, 3 iunie, a avut loc a doua ședință a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei. Printre subiectele avute în dezbatere a fost și cel legat de modul de administrare a Sfintei Împărtășanii. În această problemă a decis:

„A luat la cunoștință de Scrisoarea din 17-5-2020 a SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la subiectul unei căi comune în înfruntarea pastorală a modului de administrare consfințit al dumnezeieștii Împărtășanii, precum și de Scrisoarea din 19-5-2020 a PF Patriarh Daniel al României pe aceeași temă.

Sinodul Permanent a decis unanim să trimită Scrisori Sinodale corespunzătoare de răspuns, în care va fi înfățișat din nou faptul că Biserica Greciei rămâne în încredințarea dogmatică și teologică exprimată de la început că «Taina Sfântă a dumnezeieștii Euharistii rămâne de nenegociat, după cum ne-a fost predată de învățătura din Tradiția Ortodoxă și a Sfinților Părinți ai Sfintei noastre Biserici», precum și că «procedura administrării dumnezeieștii Împărtășanii credincioșilor rămâne precum este și după cum ne-a fost predată de Sfinții Părinți și de Sfânta noastră Tradiție».”

Totodată, a „decis să reamintească pliromei creștine că «[tehnica] Yoga» „reprezintă un capitol de bază al religiei hinduse și dispune de o felurime de școli, ramuri, aplicații și rânduieli și nu constituie un «fel de gimnastică»”. Cu alte cuvinte, este de evitat această practică și sincretismul în general.

Pe lângă faptul că este denunțată Uniunea Misionară Grecească ca fiind o mișcare de prozelitism neoprotestant, „a recomandat printr-o Notiță Enciclică Preasfințiților Mitropoliți și sfântului cler al Bisericii Greciei să se abțină de la orice manifestare care este organizată de organizațiile Rotary și Lions deoarece nu se limitează doar la manifestări sociale, ci se extind și la activități cu caracter religios, de vreme ce dispun de un ritual de ceremonie de admiterea noilor membri și stabilesc rugăciune care se adresează nedogmatic unui dumnezeu cu înțelesul general al termenului, și nu conform credinței noastre ortodoxe.

Sfânta Împărtășanie este următoarea victimă a Patriarhiei Ecumenice? O susține și Patriarhia Română

Mâine, 2 iunie, se întrunește Sinodul Permanent al Bisericii Greciei. Interesul nostru este stârnit de faptul că ierarhii greci au primit două scrisori cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, una trimisă de Patriarhia Ecumenică, iar alta de către Patriarhia Română.

Preocuparea aceasta nu este o informație de ultimă oră pentru noi, ci modul în care este pusă problema și cu cine se asociază episcopii români și în ce scop. Ce se înțelege este că interesul pentru a găsi o soluție magică pentru darea Sfintelor Taine în contextul coronavirusului nu este o preocupare răsărită din teritoriu, ci e dictată tot dinspre cercuri înalte. Altfel spus, nu este vizată sănătatea și credința ortodoxului de rând, ci slujirea unor interese „superioare”, fanariote.

Singurele Biserici care pun această problemă sunt cele de la Constantinopol și București, fiind vizată și Atena să fie atrasă în acest demers. Bineînțeles că Fanarul este cel care dă tonul, probabil primit și el din alte cercuri nebisericești, după cum deja ne-am obișnuit. Însă, de data aceasta, trebuia să vină inițiativa într-un mod mai mascat, luând ca aliat tocmai BOR-ul nostru.

Care este poziția Patriarhiei Ecumenice?  Aceasta a fost făcută prin comunicate oficiale, impunând și Sfântului Munte (supus ei jurisdicțional) să-și închidă porțile vizitatorilor lunile trecute și abia de astăzi să permită accesul pelerinilor în număr foarte limitat, adică fără grupuri organizate. Îndrumările fanariote, exprimate încă din marte și prezentate într-un Mesaj către pliroma Bisericii despre pandemia de coronavirus, s-ar rezuma astfel: «vă îndemn părintește să răspundeți cu strictețe și răbdare la toate măsurile dificile, dar indispensabile pe care le iau slujitorii și autoritățile sanitare». Periculoasă este, însă, insinuarea și justificarea falsă că «nu este în primejdie credința, ci credincioșii».

Dar deja a apărut și inițiativa punerii în discuție a modului de împărtășire a credincioșilor, fiind catalogat pe bună dreptate de către unii drept un atac la Sfintele Taine. Această tendință nu este nouă, ci ea vine după ecumenismul validat în Creta în 2016 cu sprijinul primordial al Fanarului și după schisma ucraineană provocată tot de acesta. După cum spunea Părintele Romanidis, „de acum înainte, problema vor fi vlădicii noștri. Ce credință au!”.

Până acum, o reacție importantă o constituie Scrisoarea credincioșilor din America pe subiectul acesta delicat al împărtășirii în contextul pandemiei actuale. Rămâne de văzut dacă reacția clerului și credincioșilor, măcar cei mai vigilenți, va fi la fel de palidă și trădătoare ca și până acum, așa cum au rămas fără atitudinea corectă la problemele anterioare.

Pentru a înțelege mai bine contextul în ce ne privește pe noi, românii, trebuie punctate câteva aspecte. Patriarhia noastră a venit cu ideea unei consultări pan-ortodoxe atunci când s-a pus problema deschiderii bisericilor de la 15 mai. A luat hotărârea de a fi lipsiți credincioșii de Sfintele Taine până se va ajunge la decizia invocată, deși există deja tradiția împărtășirii tuturor cu aceeași linguriță, practică ce a trecut deja prin proba a mai multe epidemii de câteva secole. Așadar mai degrabă arhiereii noștri (Patriarhul) nu este încă pregătit să introducă schimbări liturgice de frica credincioșilor, dar este dispus să se pună la dispoziția inițiativelor trădătoare ale Fanarului la presiunile cercurilor politice. Este vorba aici de un cumul de factori. Președintele Iohannis nu a luat în calcul deschiderea bisericilor decât atunci când a obținut o concesie din partea Bisericii de a recunoaște pericolul virusului și a se adapta prin modificări sistemice. Însă nu guvernanții țării sunt cei care iau aceste decizii, ci ele vin de mai sus, ei doar le aplică în stil românesc. De altfel, acest șablon se pare că a fost valabil pentru toate măsurile pandemice, nu doar pentru cele cu privire la Biserică. Însă schimbarea trebuie să atingă și Ortodoxia, care e silită să se alinieze sub pretextul pandemiei.

Nu pot ști care sunt toate încrengăturile, dar, din felul cum apare tabloul general, există o conducere din umbră, ocultă asupra guvernelor lumii, care au reacționat la unison cu prilejul acestei amenințări a virusului corona. Vizată este și Ortodoxia, care este vulnerabilă prin ierarhii ei mai fragili și dispuși la trădarea credinței, de oriunde ar fi ei, Rusia, Constantinopol, Grecia, România, Antiohia. Avangarda o constituie, bineînțeles, Fanarul, care este cel mai descoperit, fără credincioși și la cheremul puterilor politice din SUA sau Occident, după cum s-a dovedit în problema ucraineană. Însă nici ierarhii români sau ruși nu sunt prea departe, îndeosebi cei școliți și afiliați tendințelor ecumeniste, moderniste. Deja nu mai vorbim de teorii ale conspirației, ci de foarte multe fapte care vădesc gunoiul care dă pe afară.

Cât privește subiectul delicat al pericolului contaminării prin împărtășire, deja se conturează o dezbatere tot mai amplă. Din nefericire, unii înclină spre explicații mult prea raționaliste și mecaniciste, cu înfățișare savantă, dar depărtate de dogmele sănătoase ortodoxe și de principiile liturgice. Hristos este prezent în Sfintele Taine cu puterea sa dată de Înviere, cu lucrarea dumnezeiască, nu ca simplu om, ca o întâlnire miraculoasă în cadrul ritualului, dar o simplă întâlnire. Nu, ci e vorba de o sălășluire prin har, dându-ne și nouă viața pe care a dobândit-o prin biruința asupra morții. De aceea se și cere o pregătire pe măsură și o credință reală. A spune că putem primi viruși prin Împărtășanie stârnește multă derută și îndoială în duhul de viață oferit prin Sfintele Taine, mai presus de stricăciunea cotidiană. Căci primim viața care a biruit tocmai moartea. Lingurița, Pâine și Vinul euharistice nu mai sunt materii simple, ci transfigurate, îmbrăcate în har dătător de viață, fapt certificat de experiența Bisericii. Acest lucru îl argumentează și Ierom. Hrisostom de la Cutlumuș (Sf. Munte Athos). Ne apropiem de ele tocmai ca să primim mai mult decât o simplă hrană, dobândim nestricăciune. De aceea, nu putem permite o apropiere cu frică de boală, ci cu credință arzătoare, puternică.

Personal cred că prin Sfânta Împărtășanie nu se contaminează nimeni, deși nu ar fi imposibil să fie transmisă vreo boală molipsitoare, nu există o astfel de dogmă și standard al Bisericii. Însă experiența ne spune că nimeni nu s-a îmbolnăvit, ci chiar au existat cazuri uimitoare când nu s-a transmis nimic. De aceea este și bine că este pusă la încercare credința celor care se împărtășesc. Problema ar fi mai ales la cei care nu au credință, ci necredință, temere. Dar, în general, carantinarea rezonabilă este indicată pentru a exclude orice risc de molipsire prin atingere sau orice contact. Hristos a dăruit viață și sănătate chiar când era pe pământ, până la Cruce; de ce ar fi altfel după Înviere? De ce nu ar constitui cu mult mai mult acum viață pentru noi? De ce ar pune sub semnul întrebării acest adevăr ierarhii sub pretextul acestei epidemii?

Important este ca faptele noastre individuale și poziționarea pe aceste probleme spinoase să nu ne apese conștiința atunci când ne rugăm lui Dumnezeu și-I cerem mântuirea noastră.

Completare: Romfea.gr a publicat în exclusivitate, între timp, Epistola trimisă de către Patriarhul Ecumenic celorlalți Întâistătători de Biserici Locale pe 17 mai.
Din cuprinsul ei rezultă că, pe subiectul modului de a împărtăși pe credincioși, au ajuns la Constantinopol „lucruri noi locale și dezvoltări felurite prin intermediul unor scrisori sau sub formă de întrebări și problematizări de pretutindeni”. Patriarhul Ecumenic afirmă că el a primit săvârșirea slujbelor fără prezența credincioșilor, prima grijă fiind de a păzi credința Părinților. Deoarece s-au auzit opinii neobișnuite despre modul apropierii de Preacuratele Taine în contextul grijii pentru cei atinși de virusul covid-19, tăcerea nu este potrivită în fața unei astfel de situații. Ascultarea față de îndemnurile responsabililor sanitari a fost urmată până la punctul când este atinsă esența și centrul credinței noastre (Sfintele Taine). Deoarece explicațiile corecte cu privire la recomandările evanghelice și apostolice vin de la tradiția trăită viu în practica bisericească, Patriarhul vede că ea trăiește în lume prin Sfânta Euharistie. Înștiințându-i pe ceilalți Preafericiți Întâistătători că nu dorește să se depărteze de la „cele lăsate moștenire nouă, tuturor, de fericiții noștri Părinți”, dorește să audă de la ei cugetul și opiniile lor pentru „a merge toți împreună în abordarea pastorală a îndoielilor cu privire la modul consfințit de administrare a Sfintei Împărtășanii”.
Nu reiese clar care sunt dezvoltările și evoluțiile opiniilor cu privire la modul în care este oferită Sfânta Euharistie, însă este posibil să fi venit chiar și din partea Patriarhiei Române. În principiu, consfătuirea acesta la nivel pan-ortodox nu este un lucru greșit în sine, dar experiențele neplăcute din trecutul nu foarte îndepărtat stârnesc suspiciuni și îngrijorări cu privire la sinceritatea și responsabilitatea ierarhilor și Patriarhilor ortodocși. În mod normal, trebuie acceptat că modalitatea de împărtășire este statornicită de foarte mult timp, probată chiar și pe parcursul unor pandemii, iar ceea ce ar trebui discutat este modul de a înfrunta provocările ridicate de autoritățile de stat. Altfel spus, firesc ar fi să fie urmărită și căutată păstrarea ritualului deja statornicit și verificat, nu punerea lui în discuție.

Scrisoarea-apel a credincioșilor din America adresată episcopilor lor și de pretutindeni cu privire la Împărtășania din aceeași linguriță

Subscriem la această Scrisoare bine-venită care provine de la credincioșii din America, preluată și tradusă de la Părintele Peter Heers:

Lingurițe de unică folosință pregătite de „atac”, în contrast cu mediul sacru bisericesc. (Sursă foto: Orthodoxethos)

31 mai 2020 – Duminica Sfinților Părinți

Către dragii noștri ierarhi și clerici ai Bisericilor Ortodoxe din America și de pretutindeni:

În mai 1848, Patriarhii Răsăriteni au scris o enciclică profundă către Papa în răspuns la pretențiile lui șubrede de primat papal. Spre finalul acestei lucrări foarte importante și profunde, Sfinții Patriarhi i-au transmis Papei că, spre deosebire de modul de guvernare totalitar din „Biserica” lui, în Ortodoxie la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi.

Sfinți Părinți, suntem credincioși creștini ortodocși care își doresc să facă tocmai asta, să fie mereu conștienți de mustrarea Domnului: „Deoarece ești căldicel și nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi scuipa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Astfel, ne simțim obligați să răspundem la schimbările propuse care sunt pe cale să intervină în directivele voastre pentru Taina Sfintei Împărtășanii, precum și la informațiile teologic inexacte care sunt răspândite, din păcate, de preoți și teologi ortodocși în Biserica noastră.

În mod regretabil, în aceste zile, creștinii ortodocși care stau în apărarea credinței lor sunt etichetați drept „fundamentaliști” și „tradiționaliști” sau chiar radicali pur și simplu pentru că doresc să-și păstreze credința neamestecată și nestricată de capriciile imperativelor seculare și sociale. Doctrinele credinței ortodoxe ar trebui să nu fie la cheremul nimănui; ci mai degrabă Biserica Sfântă Ortodoxă ar trebui să rămână adevărată față de învățăturile lui Hristos, Sfinților Părinți ai Bisericii și celor șapte Sinoade Ecumenice.

Sfinți Părinți, vă cerem respectuos să ne explicați cum se poate ca Dumnezeu să întineze sau să dăuneze omului în vreun fel prin primirea Sfintei Împărtășanii dintr-o linguriță comună, când acea linguriță a venit în contact chiar cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este un foc a-toate-mistuitor, potrivit Rugăciunilor noastre de la Sfânta Împărtășanie? Biserica a folosit lingurița comună pentru darea Sfintei Împărtășanii în decursul a mii de molime și boli cu grad ridicat de transmitere de-a lungul a sute de ani și nu a fost NICIODATĂ sursă de contaminare. Totuși acum, dintr-o dată, pretindem că „oamenii sunt impacientați și înspăimântați pe drept”. După cum declară Pr. Calivas în discursul său, „coronavirusul pune pe mulți oameni pe gânduri și în dubii cu privire la uzul continuu a unei lingurițe comune pentru Sfânta Împărtășanie”. Cine pune această întrebare mai exact și de ce clerul și ierarhii noștri nu răspund la aceste frici și îndoieli cu învățături corecte despre credința noastră ortodoxă, care vor împrăștia fără tăgadă orice impacientare pe care ar putea să o aibă credincioșii? Părintele Calivas merge mai departe și scrie următoarele: „Fricile, rezervele și impacientările reale ale oamenilor ar trebui să nu fie expediate… ca și cum actul împărtășirii este gol de aprecieri omenești și de limitările ordinii create”. Dimpotrivă, tocmai contrariul este adevărat! Toate fricile pe care le-ar putea avea cineva AR TREBUI să fie respinse cu dragoste prin învățăturile corecte ale credinței noastre. Creștinii noștri ortodocși ar trebui învățați adevărurile Bisericii noastre și minunile nenumărate făcute de-a lungul istoriei bisericești, care servesc drept dovadă pentru a demonstra că actul împărtășirii AR TREBUI să fie lipsit de orice cugetări lipsite de credință. Dacă noi CREDEM cu adevărat în Taină, nu poate și nu ar trebui să fie nici o limitare fizică pusă asupra Tainei dumnezeiești a Sfintei Împărtășanii.

Nu zdruncină Părintele Calivas înțelegerea ortodoxă despre îndumnezeire prin următoarea supoziție raționalistă – anume: „Lingurița comună este un obiect material imperfect. Nu participă la nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este prezent real pentru noi prin elementele euharistice. În sine, lingurița este o simplă linguriță, o ustensilă”? Ce argument nefericit din partea unui teolog reputat, ca să vorbim pe departe!!! Lemnul pe care a fost răstignit Hristos a fost o simplă cruce de lemn… cuiele bătute în mâinile și picioarele Sale au fost pur și simplu făcute din fier… Brâul Fecioarei Maria a fost o simplă haină… moaștele Sfinților sunt simple oase… totuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu a țâșnit și țâșnește mereu prin aceste materiale, obiecte sfinte pentru că ele servesc drept dovadă a vindecării a numeroși oameni cu credință.

Sf. Simeon Noul Teolog, spre sfârșitul Rugăciunii sale pentru Sfânta Împărtășanie, se simte nedeplin ca o iarbă, dar „după ce ia parte la Focul Domnului [Sfânta Împărtășanie], devine ca rugul (tufișul) pe care l-a văzut Moise”, care, deși aprins, nu ardea. Slava dumnezeiască a lui Hristos de la Schimbarea la Față a slăvit și desăvârșit totul în jurul Lui. Da, chiar și obiectele participă la slava lui Dumnezeu! Potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, „Unde intervine Sfântul Duh al lui Dumnezeu, orice stricăciune încetează”. După cum vedem în nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, unde voiește Dumnezeu, cursul firesc al lucrurilor este biruit. Dacă banala umbră a Apostolului Petru putea vindeca deficiențele trupurilor omenești, ar putea fi vreo îndoială că Preacuratul Trup și Scumpul Sânge ale Fiului și Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu pot sfinți și desăvârși sfânta Linguriță în timpul împărtășirii din Sfintele Taine? Părintele Calivas nu ar fi rămas viu și sănătos până astăzi, după ce a consumat restul din Sfântul Potir care a venit în contact cu saliva a sute de mii de guri în decursul a  de ani de preoție activă, dacă nu ar fi fost la mijloc tocmai faptul că Taina Sfântă a Sfintei Împărtășanii a fost și este absolut, categoric și ontologic leacul nemuririi și NICIODATĂ nu va fi sursă de transmitere patogenică.

Repetăm respectuos că această formă de catehism ar trebui să fie una din principalele sarcini ale clerului și ierarhilor noștri. Li s-a spus creștinilor ortodocși dimpreună cu noi despre preotul din Creta care a vizitat și împărtășit colonia de leproși care locuia în Insula Spinalonga cel puțin zece ani? Lepra a fost o boală foarte contagioasă; totuși, acest preot credincios a fost singurul preot care a dorit să oficieze Sfânta Liturghie zilnic și să împărtășească pe acești sărmani leproși. Spre uimirea multora, el a consumat cu credință restul din Sfântul Potir după fiecare Sfântă Împărtășanie. A adormit în Domnul de bătrânețe fără să fi luat vreodată boala foarte contagioasă a leprei (boala Hansen). Am folosit exemplul Sf. Ioan Maximovici, care a împărtășit o femeie care avea turbare? După primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfântul Ioan, femeia a început să spumege la gură și apoi a scuipat Sfintele Daruri. Sfântul Ioan a cules și a pus în gură Sfintele Daruri care fuseseră vomate de femeia bolnavă! Cei care erau cu el au fost îngroziți și au exclamat: „Vlădica, ce faci? Turbarea este îngrozitor de contagioasă!”. Dar Vlădica a răspuns cu liniște: „Nu se va întâmpla nimic; acestea sunt Sfintele Daruri”. Și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic!

După cum vine știți, Sfinți Părinți, acestea nu sunt basme; totuși am ajuns să ne întrebăm și să deplângem de ce, în loc să povestească credincioșilor aceste minuni și alte adevăruri cu privire la Taina Sfintei Împărtășanii, recurgem la prelungirea fricilor și îndoielilor lor prin modificarea modului de primire a Sfintei Împărtășanii și prin implementarea unor măsuri care nu fac nimic altceva decât să falsifice și să întineze învățăturile și doctrinele credinței noastre. De ce este preocupat un teolog reputat ca Părintele Calivas de temperarea „transmiterii microbilor paraziți periculoși” sugerând eliminarea și/sau curățarea linguriței comune, când acest „obiect material imperfect” este afundat în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos după împărtășirea fiecărui creștin ortodox? Este alcoolul sau oțetul mai tămăduitor decât Vindecătorul tuturor bolilor? Nu are puterea de a curăța un obiect creat „Curățitorul tuturor” când El Însuși curăță pe credincioși de toate păcatele și fărădelegile?

Pentru motivele pe care le-am enunțat mai înainte și pentru adevărurile necontenite ale sfintei noastre credințe ortodoxe, nu poate fi adus pur și simplu nici un argument convingător pentru eliminarea linguriței comune ca o modalitate prin care credincioșii creștini ortodocși să primească Sfânta Împărtășanie. Vom afirma mai departe că, în aceste circumstanțe, o asemenea schimbare este hulitoare. Sfânta Împărtășanie este Sfânta Taină care ne este dată liber de Hristos pentru curățirea trupurilor și sufletelor și pentru unirea noastră cu El. Nu este absolut NICI O breșă pentru știință sau pentru rațiunea umană să intre necuviincios pe tărâmul sfânt al lui Dumnezeu, în Sfintele sfinților (pentru cei sfinți) ale lui Dumnezeu, în Sfintele Taine și minuni ale credinței noastre scumpe ortodoxe. Biserica noastră ar trebui să fie în afara limitelor „științei” sau oricărei ale organizații care s-ar putea strădui să înlocuiască minunile inexprimabile ale credinței noastre cu limitele empirice ale științei. Pentru un creștin ortodox, nu este loc pentru frică. Oricum, pentru a interveni această lipsă binecuvântată de frică, creștinul trebuie să înțeleagă ce a învățat și a făgăduit Hristos celui care este dispus să-„și ia crucea și să-I urmeze”. Suntem dispuși să ne luăm crucea și să-I urmăm sau este mai ușor și mai convenabil să cedăm în fața îndoielii și să urmăm orice noțiune distorsionată și eronată care ne domolește fricile?

În aceste luni din urmă, lumea a fost copleșită de frică și guvernanții noștri și mass-media au făcut o treabă ultra în a controla și pune limitări maselor prin folosirea fricii. De ce sunt bisericile noastre transformate în bastioane iluzorii ale retoricii politice seculare, când ar trebui să fie sporească în a fi locuri în care sălășluiește Trupul lui Hristos, ai Cărui reprezentanți ierarhici ar trebui să alunge fricile oamenilor prin dogmele și învățăturile dumnezeiești emise de credința în Hristos, pentru că Biserica este un loc tocmai „din afara acestei lumi”! De ce eșuează atât de mulți dintre preoții și ierarhii noștri să catehizeze pe credincioși și să-i ajute să înțeleagă Tainele dumnezeiești ale Sfintei Biserici Ortodoxe, așa încât credincioșii să se apropie liber și cu încredere să primească Sfintele Taine fără frică și ezitare? Numai când credincioșii noștri înțeleg credința lor sfântă și dezvoltă o relație cu Domnul nostru Iisus Hristos, se poate ca fricile lor să fie îndepărtate și înlocuite cu pacea care vine din cunoașterea Lui!

Noi, fiii voștri, facem apel la voi, Sfinți Părinți, să împrăștiați acest virus al fricii, idolul Thanatophobiei (fricii de moarte), prin a-i învăța pe credincioși adevărurile pe care le ținem drept sfinte (sacre) și adevărate. Adevărurile care au fost pecetluite cu sângele Sfinților și Mucenicilor Bisericii noastre. Adevărurile care trebuie să rămână neschimbate și nefalsificate acum și pururea și în vecii vecilor.

Rămânem cu respect,

Ai voștri profesori de școala de duminică, cântăreți, dirijori de cor, membri ai corului, membri ai fundațiilor de ajutorare a săracilor, membri ai Consiliilor parohiale și toți fiii voștri credincioși în Hristos.

Nota noastră: La noi slavă Domnului că nu au fost încă implementate schimbări precum cele sugerate în această scrisoare, dar situația nu este nici pe departe diferită. Există un duh anti-ortodox al schimbării care folosește orice prilej pentru a scoate capul și a mușca și învenina tot ce avem noi sfânt. Nu este greu de reperat.

Sunt știute discuțiile care tocmai din România au pornit cu privire la lingurițele de unică folosință pentru cei „mai slabi în credință”, idee pe care Patriarhia nu a abandonat-o nici o clipă. Poate chiar referințele din comunicatele oficiale ale BOR la acordul comun pan-ortodox tocmai la aceste schimbări fac referire. Această bănuială nu este neîntemeiată pentru că o normă generală există deja, nu mai este nevoie de alte dezbateri. De când a fost introdusă lingurița în uzul liturgic, au existat mai multe epidemii grozave și nu s-a schimbat nimic; deci este o datină verificată de secole. Mai degrabă avem de-a face cu un atac ocult asupra credinței dat prin elementele slabe ale Bisericii, care de cele mai multe ori sunt tocmai cei ce ar fi trebuit să fie apărătorii ei (ierarhii și clerul inferior). Din păcate, trăim vremuri în care Biserica este răsturnată cu susul în jos, credincioșii de rând fac apel (ca în această scrisoare de mai sus) la ierarhii lor să apere credința, în loc să se petreacă invers.

Merită subliniat că poziționări de genul acesta ar trebui dublate de acțiuni concrete. Petițiile și apelurile fac parte din arsenalul prin care ateii pun presiune cu ideile lor repetate până la implementare. Creștinii au ripostat mereu la același nivel, adică tot cu aceleași arme (cântece, manifestații și contracarări pe măsură), dar și prin ceva în plus, de care este nevoie în special astăzi, mărturisire. Iar acum este nevoie de așa ceva îndeosebi în fața propriilor ierarhi, culmea.

Presiunea care se pune asupra credinței nu lasă loc la inacțiune. Progresismul nu este un curent care încearcă să scoată capul, ci unul care acaparează dacă nu este contracarat. Am ajuns ca cel care îndeamnă la opoziție pasivă este frate cu hoțul. Dimpotrivă, cred cu tărie că este nevoie de cunoaștere a ortodoxiei și mărturisire a ei, fără a neglija cumpătarea și păzirea păcii în Hristos, din partea celor credincioși autentici, atâția câți sunt (și se vădesc a fi).

Mărturia unor preoți de spital din Grecia cu privire la împărtășirea bolnavilor infecțioși și valoarea credinței

Restricțiile de pandemie covid-19 impuse slujbelor bisericești și împărtășirii cu Sfintele Taine reprezintă un subiect fierbinte, o intruziune și un teren cedat de creștini la nivelul credinței și trăirii bisericești. Trei puncte fierbinți, de mare importanță, sunt atinse de această declarație a preoților greci de spitale: libertatea religioasă, rolul spiritualității în tratarea bolilor și așa-zisa contaminare prin Sfintele Taine.

Declarație comună a clericilor de așezăminte spitalicești

Cu atât mai mult acum, când suntem conduși spre o[nouă] normalitate, credem că a venit plinirea timpului să luăm poziție cu privire la un subiect extrem de serios și duhovnicesc prin excelență și noi, clericii care semnăm mai jos, care slujim în așezăminte spitalicești din Republica Elenă.

Subiectul participării bolnavilor/credincioșilor la Taina Vieții nu este drept să fie abordat de către cei ce nu sunt inițiați decât superficial; de altfel, nici o minte omenească nu este eliberată, nu privește curat și nu discerne lucrurile cu claritate dacă nu are lumina lui Hristos, oricât de mare și importantă ar fi pregătirea ei, pentru că mintea omului, când se depărtează de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, «dobitocescul devine demonic», forțează limitele ei firești și se alienează, fiind deviată de iubirea de averi, de slavă și de plăcere.

În epoca în care drepturile omului monopolizează cotidianul nostru este deplorabil să fie încălcat dreptul la libertatea religioasă, care este consfințit și constituțional. Conform cu articolul 3 și articolul 13 ale din Constituția greacă, fiecare om din Republica Elenă are dreptul de a fi religios. Mai ales că libertatea religioasă este consolidată și la nivelul reglementărilor internaționale. Articolul 9 al Convenției Europene garantează libertatea religiei. De asemenea, articolul 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene stabilește că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie.

Toți bolnavii/credincioși care simt nevoia de întărire duhovnicească și sufletească, se refugiază la comuniunea cu Dumnezeu, nu deoarece i-a forțat cineva, ci din conștiința deplină a acestei alegeri a lor și în duhul cuvântului Apostolului Pavel: „Căci noi am fost chemați la libertate”.

Abordarea de astăzi a înfruntării bolii se concentrează, după cum este cunoscut și general acceptat, pe medicina contemporană și în totalitate pe metodele ei «lumești», care doresc să pună sub administrare viața și moartea.

Cu toate acestea, dată fiind opinia care câștigă tot mai mult teren în știința modernă cu privire la proveniența psihosomatică a bolii – că sănătatea umană este în directă dependență de modul de viață și că, în cele mai multe cazuri de boală, metoda de tratament corectă ar cere pacientului să facă schimbări radicale în viața lui, poate chiar o revizuire a viziunii sale despre lume, și nu doar un tratament medical-farmaceutic – este semnalată o lipsă de cooperare atât din partea medicilor, care se tem că-și pierd caracterul științific dacă vorbesc despre credință, cât și din partea preoților, care se tem de „secularizare” dacă sunt acceptate realizările științei medicale, cei de-al doilea uitând uneori vorba vechi-testamentară: Cinstește pe medic cu prețul lui pentru serviciile lui, pentru că și pe el l-a făcut Domnul. Căci vindecarea este de la cel Preaînalt (Înț. Sir. 38:1-2).

Deci se pune, pe de o parte, chestiunea comercializării înțelesului terapiei și, pe de altă parte, întrebarea despre poziția preotului în această concepție holistă diferită despre înfruntarea bolii.

În orice caz, desigur, această abordare a înțelesului terapiei arată importanța determinantă a prezenței dumnezeiești, cât și rolul oportun al clericului alături de omul suferind.

Prezentăm în această declarație comună a noastră experiența noastră de ani de zile în slujirea noastră în așezămintele spitalicești, în acest domeniu aparte al încercărilor omenești, experiență care ne permite să întărim certitudinea cuvântului: dacă primim că experimentul se bazează pe observație, atunci informăm toți fără înconjur și cu deplina cunoaștere/conștiință a acestei poziții că niciodată nu am văzut cu ochii noștri, ba nici n-am fost informați de vreun personal medical al instituțiilor pe care le slujim că a fost o difuzare a virușilor sau a bacteriilor de la un bolnav la altul prin dumnezeiasca Împărtășanie pe care am dat-o, chiar și în cazuri de bolnavi cu boli grave sau transmisibile, fie a unor bolnavi al căror sistem imunitar se afla în blocaj (καταστολή).

Totuși nici noi înșine niciodată nu ne-am îmbolnăvit din cauza consumării pe care am săvârșit-o mereu după Sfânta Împărtășanie.

Este vremea ca medicina să vadă omul ca o entitate psiho-somatică unitară și trebuie să accepte progresiv că duhovnicia joacă un rol în boală, în îngrijire și în convalescență. Căci mereu oferim acestea cu o gură de dragul unității credinței și a restabilirii adevărului.

Clericii așezămintelor spitalicești:

Γ.Ν. Γουμένισσας Πρωτ/ρος Χρήστος Μαυραντώνης
Γ.Ν. Ημαθίας Πρωτ/ρος Διονύσιος Συρόπουλος
Γ.Ν. Θήβας Πρωτ/ρος Αναστάσιος Φούκας
Γ.Ν. Καρπενησίου Πρωτ/ρος Κωνσταντίνος Μαρκάκης
Γ.Ν. Καστοριάς Πρωτ/ρος Ηλίας Σαμαράς
Γ.Ν. Κατερίνης Αρχ/της Πορφύριος Σιδηρόπουλος
Γ.Ν. Κομοτηνής Αρχ/της Χρυσόστομος Τσιναρέλης
Γ.Ν. Λιβαδειάς Αρχ/της Θεόδωρος Μίχας
Γ.Ν. Ξάνθης Αρχ/της Ιωακείμ Μούκανος
Γ.Ν. Πέλλας Πρωτ/ρος Δημήτριος Χατζηκαλλινικίδης
Γ.Ν. Τρικάλων Αρχ/της Εφραίμ Γιαννάκος
Γ.Ν. Έδεσσας Πρωτ/ρος Ιωάννης Νικολαΐδης
Γ.Ν.Θ. ΑΧΕΠΑ Αρχ/της Μιχαήλ Σαντοριναίος
Γ.Ν.Θ. Ιπποκράτειο Αρχ/της Νικόλαος Παπαγεωργίου
Γ.Ν.Θ. Ιπποκράτειο Πρωτ/ρος Ευστάθιος Καλπακίδης
Γ.Ν.Θ. Γεννηματάς Πρωτ/ρος Μιχαήλ Κόνιας
Θεαγένειο Αρχ/της Δημήτριος Χάνδακας
Π.Γ.Ν. Διδ/τείχου Αρχ/της Νικόδημος Σκλέπας

Nota noastră: În tradiția ortodoxă nu există indicații precise cu privire la împărtășirea bolnavilor contagioși în afară de unele referințe indirecte, care pot face o ideea asupra subiectului, dar fără să-l lămurească pe deplin. Însă acum ne confruntăm cu ceva diferit, cu o abordare și cu o boală ce acționează în mod cu totul diferit față de orice s-a întâlnit până acum.

Asimptomaticii sunt un concept nou în bolile contagioase. În mod normal, cei ce au o boală molipsitoare gravă pot fi identificați ușor după semnele exterioare, după deteriorarea evidentă a sănătății, și astfel pot fi izolați relativ eficient. În cazul coronavirusului, deja avem un virus care nu mai poate fi depistat ușor, e extrem de transmisibil și chiar mortal (conform prezentării oficiale). Deși nu există informații foarte clare cu privire la mecanismul transmiterii bolii.

Așadar, pe lângă faptul că izolarea nu se aplică doar celor bolnavi cu simptome, ci tuturor, un alt aspect este acela că totuși trebuie să fie permise anumite activități și contacte între oameni inerente, cu măsuri de protecție. Care sunt și cine le stabilește? Faptul că ele fac parte din sfera drepturilor fundamentale face mai dificil procesul. Ce trebuie restrâns și ce trebuie protejat? Toată problematica este pusă la un nivel foarte complicat de niște autorități puțin cunoscute și pe principii neclare, ceea ce face ca puterea să fie concentrată în mâna celor ce iau deciziile, pe când populația rămâne fără drept de replică. Iată anormalitatea instaurată în toată splendoarea ei.

În primul rând, toate teoriile legate de virusul corona sunt foarte șubrede și pun o presiune socială imensă, dar artificială ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să moară cineva de el. În condițiile în care rata mortalității este undeva între 0,2-3% și majoritatea victimelor au avut comorbidități grave, acest imperativ este foarte nerezonabil și chiar inutil. Nu poate fi aceasta o prioritate pentru nici un om normal și mai ales la o astfel de cotă, adică să se ajungă la 0 îmbolnăviri. Dacă tot este atât de valoroasă viața, ar trebui să existe răspundere și pentru toate celelalte pagube (chiar și morți din alte cauze) provocate zadarnic de izolare.

În acest nou context de forță majoră, este și mai inexplicabil să fie atacate toate nevoile și drepturile umane, printre care și credința în Dumnezeu.

Bolnavii contagioși pot transmite boala prin Împărtășanie prin diferite moduri, printre care contactul și apropierea de preot, de cei din biserică. De aceea în trecut nu se făceau nici înmormântări, nici slujbe de frica molipsirii prin orice fel de contact cu cei bolnavi. Și existau reacții extreme de izolare din frică. Nu erau săvârșite slujbele dintr-o frică reală. Deci nu era nevoie de alte reguli și canoane care să reglementeze ceva pentru că ținea de credința, dragostea, compătimirea și bărbăția fiecăruia. Însă acum totul este diferit, e o dictatură ciudată și cumva infantilă.

În sfârșit, în aceste împrejurări ciudate, e bine să cerem și să ținem și noi cont de câteva lucruri fundamentale: libertatea (nevoia) noastră religioasă, de faptul că nu există o documentare că Împărtășania ar contamina și că realitatea socială și medicală nu poate fi gândită doar după reguli „științifice”, fizice, ci și duhovnicești. Există o demonizare care ni se impune sub diferite pretexte, pe care Părintele Paisie a surprins-o foarte bine astfel: „Uite cum stau treburile. Știi ce se întâmplă? Răul este următorul: te vor lăsa să faci ceea ce vrei, dar vor forța lucrurile. Adică îți vor zice: ,,Crede în orice vrei! dar te vor arunca la coșul lor de gunoi, te vor duce acolo unde voiesc. Tu doar să intri în coșul lor de gunoi și să crezi în tot ceea ce vrei! Eu te duc acolo unde voiesc, tu poți să crezi în ceea ce dorești! Da!da!…vezi, mai târziu acest sistem satanic va strânge șurubul!…

Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos

al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului

Binecuvântat este Dumnezeu.

Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se arată plinirea praznicelor împărăteşti. Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl. 9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer: «Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).

Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare, Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a învrednicit de viaţă veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea, a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând cerurile cele luminoase şi urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele cereşti şi depăşind pe Veliar, răsturnându-l cu putere.

Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească minunea cea uimitoare a dreptăţii lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o slavă asemănătoare, s-a înălţat la ceruri. Către aceştia ne adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg. 2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul. Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o, Părintelui Său aducând-o ca dar, spune: „Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale, a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe.            Văzându-o, deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile îndurărilor în curgerile Iordanului şi, miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.

Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit, tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit; la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar, văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut; dar, văzându-L că mănâncă şi bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga, spunând: «Toate neamurile bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător, mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la spate.

Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut să mă ascund în ape; şi, aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a biciuit. Vreau să stăpânesc şi pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată pretutindeni de ploaia cea cerească şi care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt. 13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise: «Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni; şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci propovăduitorii bunei credinţe, bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe Făcătorul cerului, gândiţi-vă la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni, că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?

Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]

Nevoia de povățuire, pagubele îndrumătorilor falși și „ascultarea fără povățuitor”

Ascultarea este o virtute de căpătâi în Ortodoxie. Îndeosebi în Pateric sunt relatate cazuri uimitoare de ascultători care au săvârșit minuni la porunca starețului lor. Unii au prins animale sălbatice, alții au sădit varză cu rădăcinile în sus și s-a prins, alții au trecut prin foc, alții au scos demoni și, în general, cei supuși sunt elogiați ca cei mai desăvârșiți nevoitori și mai curați sufletește. Însă trebuie subliniat faptul că această faptă bună trebuie făcută cu discernământ, mai ales că este foarte răspândită teoria că urmarea păstorilor Bisericii, chiar și la rău, nu produce pagube, ci este numai folositoare.

Baza supunerii față de păstorii Bisericii este Însuși Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp. 2:8). Aceasta este expresia maximă a iubirii și încredințării în voia lui Dumnezeu ca un exemplu pentru noi toți. La rândul lor, apostolii și urmașii lor moștenesc această autoritate și sarcină de la Mântuitorul nostru: „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Lc. 10:16). Așadar ascultarea de ierarhia bisericească este vitală; prin ea ne ținem de Însuși Hristos.

Însă chiar și în Noul Testament există multe avertismente legate de păzirea de învățătorii și proorocii mincinoși, care vin chiar în numele Domnului. Ba Sf. Apostol Pavel atrage atenția că vor intra lupi înșelători chiar din preoțime (Fapte 20:30), care vor sfâșia turma credincioșilor. Aceasta înseamnă că ascultarea datorată păstorilor de suflete nu este absolută, ci în strictă dependență de gradul în care aceștia reprezintă și fac voia lui Dumnezeu.

Învățăturile Sfinților Părinți despre ascultare sunt unanime. Trebuie să fie făcută față de oricine, dar nu față de orice s-ar cere. În acest sens, este elocventă dispoziția Sf. Vasile cel Mare (Reguli mici, 114): „Deosebirea celor care poruncesc nu trebuie să vatăme ascultarea celor care primesc poruncile, pentru că și Moise a ascultat de Ietro, care îl sfătuia cele bune. … Dacă ni s-ar porunci ceva care este în acord cu porunca Domnului sau contribuie la aceasta, se cuvine s-o primim cu mai multă sârguință și cu mai multă grijă. … Însă când cineva ne-ar porunci ceva care este împotriva poruncii Domnului, care o strică sau o întinează, este vremea să spunem atunci că: «Se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5:29)”.

Părinții mai apropiați de vremea noastră au atras atenția în mod deosebit asupra dispariției povățuitorilor iscusiți și asupra pericolului de a cădea pe mâna unor amăgitori care depărtează de Dumnezeu mai mult decât apropie. Sf. Paisie Velicikovski a dat ca sfat urmarea învățăturilor Sfinților Părinți din scrierile lor. La fel și Sf. Nil Sorski și foarte mulți alții. Îndeosebi Sf. Ignatie Briancianinov a scris despre ascultarea cu discernământ, formulând poate cele mai pertinente și mai complete sfaturi în această privință, cunoscute printre credincioșii mai râvnitori.

Pentru a întări cuvintele Sf. Ignatie, sunt foarte folositoare sfaturile prețioase ale unui alt Sfânt rus contemporan cu acesta, Teofan Zăvorâtul, care a scris foarte pe larg pe această temă. Accentul cade, de data aceasta, pe ascultare, nu pe fuga de povățuirile greșite și vătămătoare. Dar, în esență, este expusă aceeași convingere  În rândurile de mai jos va fi redat un fragment despre învățătura sa cu privire la viețuirea după sfat, împreună cu cei de un cuget, care poate fi consultată pe larg în cartea Viața lăuntrică.

Sf. Teofan Zăvorâtul (Imagine: Βήμα Ορξοδοξίας)

Viața trăită sub îndrumare

După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de călăuzire. … Căci, de vreme ce a pășit pe o cale cu totul nouă şi necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare şi să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început umblă ca prin ceață sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – așadar să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo şi să-l pună pe propriile lui picioare. El este bolnav; cum te poţi hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufleteşti, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obişnuiţi? Putem să ne deprindem, fără să le învăţăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuţi; artele şi meşteşugurile trebuie să le învăţăm: de pildă, învăţăm să scriem, să desenăm, să cântăm şi aşa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învăţător? Cine pro­cedează astfel, acela, chiar de la începutul drumului mântuirii, deschide porţile să pătrundă în el starea cea mai păgubitoare: încrederea în sine, nădejdea în forţele proprii. … Există situaţii când începătorul este nevoit să rămână numai în voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l ruşinează pe cel ce nădăjduieşte în El. Însă o situaţie ca aceasta trebu­ie s-o considerăm ca ieşită din comun, excepţională. A spera pentru sine minuni, în cadrul ordinii fireşti a evenimentelor înseamnă a ispiti pe Dumnezeu. Domnul, arătându-Se Apos­tolului Pavel, l-a trimis mai întâi la Anania (Fapt. 9, 6) şi de abia apoi l-a învăţat chiar El, nemijlocit (Gal. 1, 12); şi acest Apostol, învăţat de Dumnezeu, păşind pe calea propovăduirii, aleargă la sfatul celorlalţi apostoli, ca nu cumva – spune el – să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2). …

Este esențială necesitatea de a te supune conducerii altora și foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredințezi. Mulți părinți – după cum spune, în acelaşi loc, Sfântul Casian – aduc în loc de folos pagubă şi în loc de mân­gâiere disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul, şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce scrie el că nu oricine este vârstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gândurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întâl­neşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi având darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vârsta înaintată, şi-au descoperit gândurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în sta­re să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvârşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămân necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. În afară de aceasta, dreapta socotinţă este unul din darurile Sfântului Duh – daruri care sunt multe și nu se dau toate tuturor, ci cui vrea Dumnezeu. Deprinderea simţirilor cu discernerea binelui şi a răului este proprie fiecărui curăţit, dar categorisirea tuturor cazurilor, rezolvarea situaţiilor obişnuite si neobişnuite şi hotărârea a ce anume din ele poate fi acceptat, iar ce trebuie respins – aceasta o pot face numai clarvăzătorii. …

Călăuzirea, fiind, aşadar, unică în esenţa ei, în viaţa reală ea se înfăţişează sub mai multe aspecte. Primul, general, cel mai adesea utilizabil şi cel mai larg răspândit este păstorirea bisericească; al doilea este egumenia monahală, iar al treilea, patrocraţia sau stăreţia.

Păstorirea bisericească are tocmai această însuşire a îndru­mării; vedem aceasta din faptul că păstorului i se încredinţează turma spre a fi mântuită, adică [mai întâi] formată; ea ascultă de glasul păstorului, îl urmează şi merge numai pe unde-i indică el. Păstorul îşi pune sufletul pentru oi; el este paznicul, căruia I se spune: Din mâinile tale le voi cere sufletele. Unirea reciprocă şi legătura dintre păstor şi păstoriţi este exprimată de Apostol astfel: Ascultaţi pe mai-marii voştri […] fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă (Evr. 13, 17). Vedem de aici cum păstoriţii se predau păstorului şi vedem răspunderea acestuia pentru sufletele păstoriţilor. …

Se vede de la sine că egumenia mănăstirească se bucură de aceleaşi însuşiri. În aceasta constă esenţa organizării modului de viaţă mănăstiresc şi a trăirii cucernice. Cel ce intră în co­munitate este primit cu condiţia ca să nu aibă voie proprie şi nici cuget propriu, ci va trăi în supunere necondiţionată şi sub ocârmuirea părintelui-îndrumător (egumen). Cei ce vin la mănăstire spun că vor să-şi mântuiască sufletul. Egumenul este, de asemenea, persoana care poate călăuzi spre mântuire; cu această condiţie este ales de fraţi, cu această condiţie aceştia i se supun.

Stăreţia constă în predarea celui ce caută mântuirea nu egu­menului, ci altei persoane încercate, dinăuntrul sau din afara mănăstirii. Concret, astăzi, cel mai adesea aceştia sunt duhov­nicii sau, în alte lăcaşuri, stareţii (bătrânii îmbunătăţiţi), care au binecuvântarea de a asculta descoperirea gândurilor şi intre care este împărţită întreaga comunitate. Aici, legătura dintre cei doi este nevăzută, ţine de conştiinţă, dar este la fel de pu­ternică şi de roditoare. Pentru pustnici şi eremiţi este singurul mod de îndrumare, aşa cum vedem din istorie. La acest mod se referă tot ce s-a scris în paterice despre ascultare. De fapt, puterea sa lucrătoare decurge din faptul că, nefiind [o legătu­ră] publică şi oficială, prin aceasta cheamă la mai multă des­chidere şi sinceritate. De aceea, dacă astăzi există călăuzire, ea se manifestă prin acest mod.

Iar acum, întrebarea: „Cum şi unde poate fi găsit îndru­mătorul?” se rezolvă de la sine. Du-te la acela pe care ţi l-a tri­mis Dumnezeu și încredinţează-te lui, aşa cum învaţă Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Modurile de călăuzire prezenta­te îmbrăţişează întreaga viaţă creştină. Aşadar, oricine ar fi cel ce se trezeşte, el are întotdeauna deasupra sa o călăuză. Cine se trezeşte fiind în viaţa civilă şi obştească, acela va urma cârmuirea păstorului; cine se trezeşte fiind la mănăstire, acela se va încredinţa egumenului sau aceluia pe care egumenul i-l va indica. În ce rang se află fiecare, în acela să rămână şi să se folo­sească de călăuzirea pe care o găseşte la îndemână, fără să trea­că din proprie iniţiativă dintr-un loc într-altul şi dintr-o tur­mă într-alta, cu îngâmfare şi dispreţ, şi mai ales fără să-şi alea­gă, samavolnic, o cale originală spre desăvârşire. Aceasta este foarte periculos şi este una dintre uneltirile satanei, prin care omul, pocăindu-se şi simţind nevoia unui îndrumător, vrea să fuga de îndrumătorul său legitim, fără să se uite îndărăt, fără să stea să cugete şi să cerceteze. Pe când trăia în păcat, nu se gândea la mântuire; la fel gândea şi despre alţii, pe toţi îi con­sidera la nivelul său. Acum, pocăindu-se şi întorcându-se sin­gur spre Dumnezeu – căci aşa i se pare – crede că toţi au rămas acolo unde fusese el mai înainte, adică în întuneric, în păcat, şi numai el s-a înălţat, a păşit în lumina lui Dumnezeu. Când, de fapt, poate că el calcă pentru prima dată pe terenul pe care alţii – cu care, eventual, petrece zi de zi în aceleaşi cercuri – lucrează de multă vreme, deprinzând deja meşteşugul. Aici se vede vicleşugul satanei: de a-l lăsa pe om fără călăuzire, singur de capul său, ce are ca urmare inevitabilă căderea şi înşelăciunea diavolească sau mutarea dintr-un loc într-altul, care nu es­te ziditoare, ci doar amărăşte. Dacă a făcut aşa, penitentului sau râvnitorului la mântuire nu-i rămâne decât să-şi reînno­iască legătura sau legământul cu părintele care – în persoana păstorului, a egumenului sau a duhovnicului este dat de Dumnezeu pentru chivernisirea vieţii sale. Mai înainte nu se gândea la o călăuză, dar, în virtutea rânduielilor stabilite, avea totuşi un conducător, chiar dacă numai formal; acum trebuie să-şi reconsidere credinţa după semnificaţia ei adevărată şi să se unească sufletește cu acesta, în credinţă, adică să vină și să-i spună: „Mântuieşte-mă, mă încredinţez ţie, voi veni la tine cu toate greutăţile şi cu orice nelămurire” – şi apoi chiar să facă aşa. Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămâne neschimba­tă: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oameni­lor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămâne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat, şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sar­cină asupra mea”. Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un al­tul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul es­te un simplu corăbier, în locul unui cârmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să supor­tăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mântuire, pierza­nie. Un cârmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei”, şi dă şi exemple. Astfel de plângeri pot fi auzite şi întâlnite în orice vremuri. Numai cuvântul: „Trăieşte ca până acum!” sau: „Ce pui atâtea la ca­le?!” va stinge întreaga râvnă şi, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cârmuirii şi primejdia de moarte de a rămâne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemenea, obli­gaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe ur­ma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte? …

Totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar pu­tem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-odată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu, o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămânând, între timp, pre­daţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amă­gire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predându-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sunt de fo­los nimănui, decât unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui [a ucenicului] – de unde îi vine înţelepciunea? – şi este rân­duită mântuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărâtă în voia lui Dumne­zeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască. Sfântul Dorotei rezol­vă această problemă astfel. Dacă cineva nu are cui să ceară un sfat – spune sfântul – ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dum­nezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii Iui, așa cum spune Scriptura: Şi proorocul se poate amăgi […] spune cuvântul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela (învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci când vezi i limpede că duhovnicul rânduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezol­vă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte – din pri­cina lipsei de experienţă sau din neatenţie nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci cu cine-l vei schimba? Cei din ju­rul tău îţi sunt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul rugându-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rânduiască pe acesta, sau să-ți in­dice pe altul, dar în acest timp rămâi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemând pe Dumnezeu. O vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mântuire, nu-i aşa? Trebuie! Rânduiala vieţii evlavioase îţi este cunos­cută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negu­ra necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rânduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc decât să umble de colo-colo, altfel se poate întâm­pla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărâre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămâi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu re mai opreşti. Gândurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva – dar, iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dum­nezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul – dar aşteaptă şi rabdă până când va veni un semn hotărâtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie. …

Unii sfătuiesc ca, rămânând la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, ca­re ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotință: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător – şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1Tes. 5, 21), ca şi părerea general răspândită a tuturor Sfinților Părinți că cea mai înaltă între virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se câştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evla­vioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu să nu în­drăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreap­tă socotinţă, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravi­lă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie – căci nu toate le sunt bune tuturor, ci – cum spune Petru Damaschinul – tim­pul, începutul, starea, vârsta, puterea, sănătatea, educaţia şi ce­lelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar dreapta socotinţă este bună şi de lauda, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, până când nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.

Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învă­ţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup ori lumina pentru lume. Sfântul Nil Sorski ne învaţă că as­tăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranță că au slăbit văzătorii căii de mântuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfânt, ei au scris regulile de cârmui­re şi de călăuzire pe calea mântuirii. Dacă nu poţi găsi un în­drumător – spune stareţul Serafim – în stare să te călăuzeas­că spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfânta Scriptură, întrucât Însuşi Domnul ne porunceşte și învăţam din Sfânta Scriptură, spunând: Încercaţi…Trebu­ie, de asemenea, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti, pe cât posibil, după puterile tale, să împlineşti ce­ea ce te învaţă ele şi astfel, puţin câte puţin, să te ridici spre desăvârşire.

Dar iată din nou întrebarea: Cine, ce si cum să citească? Și apoi: Ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum”. Câţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încât, când aud de o boală – oricare ar fi ea –, îşi închipuie că sunt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat, şi nu după socotinţa ta. Da­că ai citit ceva, du-te și întreabă cum este cu aceasta, de ți se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.

Dar apare problema: Pe cine să întrebi? Păstorul-îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămâi în nehotărâre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, nicio­dată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă până când [situaţia] se va stabiliza, iar până atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, râvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care Îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mântuitor. De aceea, când părintele-îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să în­trebi, fa rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, Care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o re­zolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.

În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămâne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcă­tuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deo­sebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică îndeosebi vremurilor noastre. Omul, predându-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza sunt Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în pre­darea lui Dumnezeu, rugându-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. …

Aşadar în privinţa cârmuirii putem pune următoarele pra­vile: teme-te să rămâi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rân­duială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Când Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cârmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întâmpla dimpo­trivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerând semnul lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, rămânând în aceeaşi întocmire a vieţii evla­vioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui du­hovnicesc, nădăjduind. De întâlneşti pe cineva de acelaşi cu­get cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mântuire. Dar să respecţi lucrul cel mai im­portant: predarea hotărâtă lui Dumnezeu, cu rugăciune pu­ternică şi cu frângere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi să nu te conduci niciodată în nimic după propria minte şi vo­ie, ci tot ce faci, fa cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.

Arhiepiscopia Atenei cheamă la prăznuirea Învierii de odovania Praznicului (26 mai)

În contextul în care IPS Teodosie al Tomisului oferă credincioșilor posibilitatea de a participa la slujba Învierii săvârșită de odovania acestui Praznic (26 mai) pentru că nu au avut posibilitatea de a participa chiar în ziua de Paști la slujbe, iată că și Biserica Greacă face același lucru. Chiar Arhiepiscopul Ieronim va oficia slujba începând cu ora 21.

Desigur că există unele mici diferențe, care trebuie punctate. Foarte mulți l-au acuzat pe IPS Teodosie de încălcarea canoanelor și a legilor fără să aibă nici o acoperire în declarațiile lor. Singurul lucru care trebuie accentuat este că nu se face slujba Învierii, ci a odovaniei (încheierea praznicului). Este, practic, o retrăire, nu o sărbătorire a Paștilor. Tipicul bisericesc nu prevede repetarea slujbei, dar există unele recomandări mai moderne (tipice bisericești din ultimul secol) de a fi săvârșită întocmai. Acestea nu sunt normative cu adevărat pentru cultul ortodox, dar pot fi luate în considerare, îndeosebi în contextul acestui an, în care am fost văduviți de participarea la slujbe și de trăirea liturgică a Patimilor și Învierii Domnului.

Arhiepiscopia Atenei a emis următorul comunicat:

Către întregul cler și frățiile monahale din Sfânta noastră Arhiepiscopie

„Prin prezenta vă facem cunoscut că Marți, 26 mai a.c., va avea loc dumnezeiasca Liturghie de seară – de la ora 9.00 p.m. până la 1.00 a.m. – în catedrala din Atena „BUNA-VESTIRE A MAICII DOMNULUI”, în care se vor săvârși sfintele slujbe ale Vecerniei și Utreniei, precum și dumnezeiasca Liturghie pentru Odovania Praznicului Paștelui, slujind și prezidând Preafericitul Arhipăstor al nostru, Arhiepiscopul Ieronim II al Atenei și a toată Grecia.

De asemenea, vă îndemnăm să săvârșiți, unde este posibil, dumnezeieștile Liturghii pentru Odovania Praznicului Paștelui pentru ușurarea credincioșilor care lucrează.

Este de la sine înțeles că în acest mod este oferit prilejul pliromei creștine, care, din cauza epidemiei dezlănțuite, a fost lipsită de participarea la Sfintele Taine la „Praznicul Praznicelor”, să guste din unduirile (valurile sau vinul) acestei Sfinte slujbe și să retrăiască bucuria pascală.

Statul devine teolog din prea multă grijă pandemică

Ieri, 22 mai, au fost publicate în Monitorul Oficial o serie de reguli privind desfășurarea activităților religioase, dispuse prin Ordinul a două Ministere, al Sănătății și al Afacerilor Interne. Starea de alertă din cauza pandemiei de coronavirus dă prilej nejustificat Guvernului să intervină în viața religioasă a populației, dar și nouă să ne fie probată credința. Chiar și numai citind textul, care invocă tot felul de legi și propuneri cu privire la urgența sanitară a țării, dar care ignoră legea organizării cultelor, se poate observa că virusul se infiltrează peste tot, iar libertățile religioase nu mai există în ecuație.

Nu trebuie ignorat faptul că setul de reguli cu privire la culte nu este doar la nivel național, ci fac parte din regimul sincronizat internațional de controlare a pandemiei. Și în Franța au fost transmise aceleași directive, care par a fi țintite mai mult asupra Bisericii Ortodoxe.

Pe de o parte pandemia controlează democrația, dar ea nu este verificată de nimeni. Ar trebui ca mai întâi șirul de nereguli cu privire la situația reală a victimelor și efectelor asupra sănătății produse de covid-19 să fie analizate la rece și omenește și abia apoi să fie dispuse măsuri conforme cu riscurile și pericolele aferente. Dar gravitatea bolii devine un subiect intangibil, de o venerație sacră, care mai și schimbă cursul societății.

Măcar de-ar fi pandemia aceasta primul prilej folosit în încercarea de a impune un control mai intruziv asupra populației, dar nu este. Spre exemplu, lupta cu teroriștii (mulți dintre ei văzuți și reali, dar nu nemaiîntâlniți) a dus la instaurarea unui întreg sistem de control și monitorizare a populației, devenită suspectă în masă pentru totdeauna. Există un trend în acest sens.

Spre exemplu, încercarea Ministrului Sănătății de a justifica raportarea umflată a deceselor de covid-19 cu așa-zisa intenție de a prezenta toată cazuistica este jignitoare. Ar fi trebuit specificat câți sunt morți cu virus și ar fi trebuit analizat câte decese au fost provocate de el, dacă se dorea o informare corectă. Fără a folosi cifre reale și relevante nu este corect să fie impuse măsuri care pot fi disproporționate. Iar această situație se întâlnește în toate țările.

Desigur că oricine de bună credință își pune întrebări legitime. Nu și cei obedienți din ignoranță sau din alte interese. Dar orice credincios este pus în fața unei dileme serioase cu privire la participarea la cultul liturgic: să asculte de îndrumările oficiale și să renunțe la practic îndătinată a Bisericii? Chiar și omenește ar trebui să caute fiecare astfel de răspunsuri, ca să nu mai vorbim la nivelul credinței. Să refuze închinarea la icoane și împărtășirea neigienizate? Să nu mai sărute mâna preotului, ci să ia binecuvântare și să se spovedească păstrând o distanță regulamentară? Sunt chestiuni care afectează însăși relația cu Dumnezeu. Fără o edificare solidă, e riscant duhovnicește să fie ascultate directivele oficiale în detrimentul credinței.

De fapt, ne confruntăm cu o sacralizare a bolii, care impune niște comportamente chiar și la nivel sacramental-religios tuturor, nu doar celor bolnavi.

Măsurile publicate în Monitorul Oficial sunt acestea:

Patriarhia a ripostat față de Ordinul în discuție, afirmând că îndrumările date de ea sunt singurele norme ce trebuie respectate. În plus, dă o interpretare expresă a reglementărilor ei cu privire la împărtășire de a nu fi dată în cadrul Sfintei Liturghii, deși formularea inițială este interpretabilă și poate sugera păstrarea neschimbată a folosirii linguriței liturgice pentru toți credincioșii. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a precizat următoarele aspecte:

„Respectivele ‹obiecte de cult› menționate la punctul 1.) sunt acelea pe care unii credincioși le ating în semn de venerație față de Dumnezeu, față de persoanele sfinte pe care acestea le reprezintă (sfintele icoane, sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie etc), sau față de prezența sacrului în obiecte semnificante religios în spațiul credinței oamenilor din toate cultele și religiile”, a spus Vasile Bănescu.

El a amintit că Biserica Ortodoxă a transmis public „Îndrumările” sale bisericești pentru starea de alertă în data de 14 mai. „Aceste îndrumări amănunțite rămân perfect valabile și în contextul recent publicatului Ordin, precum și în deplină consonanță cu măsurile sanitare specificate de acesta”.

„Concret, obiectele de folosinţă perpetuă (Potir, disc, steluţă şi linguriţă) se curăţă (!) înainte de folosire şi după folosirea acestora”.

 „Reamintim că în practica Bisericii Ortodoxe Universale, folosirea linguriței comune, la împărtășirea euharistică, nu a fost în trecut şi nici în ultimele două luni de pandemie sursă de contaminare pentru vreun credincios ortodox”, a mai semnalat Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

„Recent, două instanțe judecătorești din Constanța și Cluj au confirmat că nu au fost identificate cazuri de infectare cu noul coronavirus care ‹să fi fost legate de oficierea slujbelor religioase›, că ‹împărtășirea mai multor persoane cu aceeași linguriță nu a condus la îmbolnăvirea vreunei persoane cu coronavirusul SARS-CoV-2› și că nici au existat suspiciuni de infectare în rândul preoților din cadrul celor două Arhiepiscopii vizate de această cercetare”.

 „Cu toate acestea, întrucât Biserica Ortodoxă a perceput realist și înțelegător frământarea, îngrijorarea unor credincioși și teama autorităților care gândesc inevitabil în termeni seculari, nu religioși, modalități de protejare a populației, Patriarhia Română a comunicat recent decizia Sfântului Sinod, aceea ca „împărtășirea comună” din timpul Sfintei Liturghii să se amâne o foarte scurtă perioadă de timp pentru consultarea cu celelalte Biserici Ortodoxe pe tema modalității împărtășirii credincioșilor în contextul unei pandemii, împărtășire care s-a făcut și se va face totdeauna ‹dintr-o singură pâine› și ‹dintr-un singur pahar al binecuvântării›”.

„Așadar, modalitatea de împărtășire cu tot ce presupune ea va fi decisă exclusiv de Biserică în spiritul comuniunii și discernământului duhovnicesc”, atenționează Vasile Bănescu.

„În același timp există permanent posibilitatea ‹împărtășirii individuale› a tuturor credincioșilor după Sfânta Liturghie sau în orice altă zi decisă de preotul duhovnic”.

Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală

Sursă imagine: VoxUkraine.org

Circumstanţele pe care le traversează societatea românească sunt astăzi într-atât de grave prin abuzul, arbitrariul şi despotismul de stat încât credem că societatea, în ansamblul său, nu mai este capabilă să ofere un răspuns coerent şocurilor ce îi sunt induse şi care provoacă urmări ireparabile în funcţionarea legitimă a statului român şi în viaţa cetăţenilor săi. Deşi suntem mici în ierarhia socială pentru a putea promova idei atât de contondente faţă de ordinea politică, considerăm că este util să punem în discuţie, în orice condiţii, nevoia creştinilor ortodocşi de a cere lustraţia politică generală şi reconstrucţia amplă a infrastructurii instituţionale a statului român.

Acest postulat decurge de la sine din tumultul de împrejurări ce devin virale şi care fac dovada unei ruinări complete a legitimităţii statului român în realizarea funcţiilor sale esenţiale. Paleta de evenimente şi incidente care consfinţesc falimentul legitimităţii acestui regim politic este într-atât de bogată încât colaţionarea acestora depăşeşte capacitatea noastră de sinteză editorială.

Însă, dintre toate, unele evenimente se diferenţiază prin capitalul simbolic şi prin forţa probatorie de nezdruncinat, care condamnă funcţionarea în ansamblu a instituţiilor de stat şi atestă imposibilitatea traiului demn şi liber.

Preluăm în cele ce urmează un articol în care este discutat cazul bătrânei Reghina din Măgura Ilvei, judeţul Bistriţa-Năsăud, care a trecut la Domnul luni, 18.05.2020, după ce a decis să nu se mai hrănească. Cazul este cunoscut publicului român fiind vorba despre bătrâna care anterior refuzase să fie internată într-o unitate sanitară, întrucât aparent era asimptomatică, iar această condiţie medicală înseamnă că, deşi internată într-o unitate sanitară, nu ar fi urmat niciun fel de tratament medical, scopul demersului fiind unul de izolare rudimentară, nu de îngrijire sau de însănătoşire.  

Deşi nu există detalii sigure despre motivele pentru care bătrâna a recurs la această atitudine, considerăm că există suficiente elemente circumstanţiale pentru a considera că refuzul de hrană a fost cauzat de presiunea psihică la care a fost supusă bătrâna în urma greşitei sale diagnosticări cu Covid19. Varianta oficială a depistării pozitive cu Covid19 pare infirmată de testele ulterioare efectuate bătrânei, cu rezultat negativ, cât şi de rezultatele negative ulterioare obţinute de casnicii acesteia.

Testarea împotriva Covid19 presupune o marjă de eroare nepermis de mare! Ea poate fi utilă pentru un diagnostic individual, acolo unde medicul poate aprecia măsurile concrete pentru însănătoşire, în funcţie de cazul particular al pacientului, coroborând acest rezultat nesigur cu alte elemente care rezultă din anamneză. Riscul pentru situaţia personală a pacientului, presupus de rezultatul fals pozitiv sau fals negativ al testului Covid19, este înlăturat în mare măsură de experienţa cadrului medical şi de procedurile medicale, iar consecinţele nefaste sunt minime.

Cu totul alta! este situaţia când rezultatul fals determină efecte străine diagnosticului şi tratamentului, atunci când un rezultat la testul Covid19 declanşează un resort birocratic ce presupune restrângerea unor drepturi cetăţeneşti, a unor libertăţi fundamentale. Cazul pacienţilor asimptomatici lipsiţi de libertate individuală şi internaţi obligatoriu în unităţi sanitare este cunoscut, fiind discutat în blogosfera ortodoxă de situl Cuvântul-Ortodox.ro.

Dacă rata de eroare în condiţii clinice de peste 30% pentru testarea Covid19 poate fi acceptabilă din punct de vedere medical, doctorul având şi alte elemente de apreciere în funcţie de care poate stabili diagnosticul şi cursul de însănătoşire, o astfel de marjă de eroare este de nepermis şi complet incompatibilă cu democraţia în cazul restrângerii drepturilor cetăţeneşti!

Mai cu seamă când este vorba despre lipsirea automată şi fără cale de recurs de libertate individuală a nefericitelor victime, de extragerea acestora din mediul familial şi internarea forţată în unităţi sanitare!

Traumele provocate de procedurile birocratice esenţialmente nelegale şi străine de orice principiu democratic de proporţionalitate şi rezonabilitate pot fi ireparabile şi pot conduce, iată, la o adevărate tragedii, la decese provocate de cinism şi umilire, la lezarea demnităţii umane într-o modalitate care murdăreşte întreaga societate şi compromite moral infrastructura instituţională a statului român.

Cazul bătrânei Reghina de la Măgura Ilvei are o componentă simbolică evidentă, subliniată de presă încă de la momentul refuzului internării urmarea unui rezultat care, ulterior, s-a dovedit fals pozitiv (testul a arătat greşit că bătrâna ar avea Covid19). Acest simbolism este cu atât mai evident în lumina împrejurărilor concrete în care a survenit decesul bătrânei.

În paranteză fiind spus, apreciem că, dacă s-a putut deschide (completamente indiferent de situaţia concretă a bătrânei) un dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor contagioase, cu atât mai mult credem că sunt elemente de notorietate publică (în raport de exact aceeaşi situaţie a bătrânei) pentru a se porni cercetarea penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 191 Codul penal, de determinare sau înlesnire a sinuciderii, fapt ce ar da prilej Ministerului Public să-şi spele din imaginea dezolantă şi complet compromisă de apărător al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.

Semnificaţia tragică a acestui deces cere acum şi în veac, de la sine, o serie de măsuri reparatorii pentru poporul român, lucru ce a fost sesizat şi speculat în interes propriu de situl Sputnik.md, pe care noi îl considerăm însă, în răspăr cu propaganda de stat, drept o sursă validă şi utilă de informare pentru publicul român.

Articolul pe care îl preluăm mai jos pledează, conform cunoscutei linii editoriale a sitului Sputnik.md, pentru demisia celor care ocupă astăzi unele funcţii politice, argumentând convingător pentru o asemenea măsură în contextul eşecului de necontestat al statului român în gestiunea situaţiei de criză pe care singur a creat-o, pe fondul apariţiei îmbolnăvirilor de Covid19.

Dar concluzia este mult prea importantă pentru a fi expediată fără discuţii doar pentru că provine de la siteul cu pricina! Şi, în orice caz, este cu mult prea puţin în raport de ceea ce societatea traversează în aceste momente şi direcţia spre care suntem orientaţi.

Aşa cum am mai spus, considerăm că ruina legitimităţii statului român (morală, civică, culturală şi politică) este într-atât de gravă încât demisiile unora sau altora sunt complet insuficiente şi că este necesară reedificarea statului şi societăţii româneşti, plecându-se de la o cultură a libertăţii care nu poate (în sensul propriu al verbului!) fi propovăduită de nimeni altcineva decât de Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de depozitară a demnităţii umane şi garantă morală a libertăţilor pentru care s-au jertfit Sfinţii Închisorilor.

Componenta educativă a Vieţii Sfinţilor trebuie reactualizată plecându-se de la experienţa celor ce au parcurs regimul totalitar comunist, s-au sfinţit şi s-au mântuit trăind în Adevăr şi Credinţă într-un mediu fundamental compromis şi ilegitim, asemănător în mult prea multe aspecte cu cel de astăzi.

Considerăm că cei care sunt credincioşi ortodocşi trebuie să ia act de politica vădit anticreştină încurajată sau cauţionată de statul român, să-şi reconsidere loialitatea datorată regimului politic actual şi să ceară netulburat să aibă loc o lustraţie politică generală şi o reconstruire a statului şi societăţii noastre pe principii de libertate şi respect pentru credinţă şi pentru demnitatea umană, astfel cum decurge din firescul existenţei româneşti pe aceste meleaguri.

Este nevoie ca cei care sunt în funcţii politice sau executive să le părăsească prin demitere, demisie şi condamnare publică (chiar individuală acolo unde este de neevitat acest lucru), răspunzând astfel pentru situaţia de înfrângere în care noi românii ne regăsim astăzi. Este, de asemenea, nevoie de măsuri de compensare morală a celor care au fost şi sunt prejudiciaţi de acţiunile acestui regim politic, pe care trebuie să-l privim în ansamblul său, distincţia între putere, opoziţie, aparat birocratic de stat şi societate civilă fiind una fără substanţă.   

Există o multitudine de posibilităţi de recuperare şi cinstire, unde este cazul, a celor angajaţi astăzi în politică sau a celor care ocupă funcţii de conducere în instituţii şi organisme publice, astfel încât să nu fie comisă o nedreptate sau o risipă ci, dimpotrivă, să poată exista o societatea civilă diversificată din punct de vedere ideologic, cu adevărat liberă, nu tutelată ostentativ de Noua Securitate. Trebuie respins caracterul vindicativ al lustraţiei şi pus accentul pe caracterul reparatoriu şi absolut necesar al măsurii.

Este însă esenţial ca cei care, generic vorbind, nu au putut împiedica ruina statului român în obiectivele asumate constituţional, să nu mai ocupe, vreodată, funcţii în organigrama statului român, iar acest lucru trebuie înţeles ca o necesitate obiectivă, lustraţia având înţeles de curăţire, purificare, însănătoşire, iar nu de răzbunare.

Vom argumenta în alte articole în sprijinul acestor convingeri ale noastre deşi sperăm că necesitatea de a pune în dezbatere ideea unei lustraţii politice generale se va impune prin firescul şi logica sa implicită şi va fi preluată atât de liderii de opinie generalişti cât, mai ales, de credincioşii cu notorietate din laicatul ortodox.

În mod voit vom întârzia publicarea altor articole pe acest subiect, întrucât nu dorim ca tema să fie compromisă prin nivelul nostru precar de formulare a argumentelor, cu atât mai mult cu cât deja există şi luări de poziţie, şi acţiuni civice şi acţiuni în justiţie care, în opinia noastră, converg spre ideea de lustraţie generală ca urmare a falimentului complet a ideii de stat drept, astfel cum noi ni l-am dori edificat în lumina învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab.

Bineînţeles că o astfel de înfăptuire politică imediată apare ca nerealistă, dat fiind că lustraţia nu s-a realizat nici în condiţii politice mai propice decât cele care există astăzi. Dar şi acest aspect pledează pentru actualitatea ideii de lustraţie generală şi pentru reconstrucţie, actualitate care anticipăm că se va reconfirma zilnic în anii ce vor veni prin mersul lămurit al lucrurilor şi care se va impune de la sine prin puterea adevărului. Cade în răspunderea noastră, a celor mulţi sau puţini care vor rezona cu aceste rânduri, să rămânem aşezaţi în lumina acestui adevăr, indiferent de circumstanţe.

În acest context, înţelegem semnificaţia trecerii la Domnul a bătrânei Reghina din Măgura Ilvei ca simbol pentru o năzuinţă ce credem că ar trebui să fie însuşită de toată suflarea ortodoxă, urmând a trece, mai apoi, şi spre publicul generalist, neangajat din punct de vedere religios.

În mod voit am făcut apel la un articol sputnik.md, întrucât considerăm că ortodoxia are ontologic capacitatea de a transforma răul în bine, de a preschimba ceea ce, lumeşte vorbind, ar putea fi considerată o agresiune simbolică, într-un prilej de punere de bun început, inclusiv din punct de vedere civic-politic.

Victoria morală asupra comunismului totalitar, condamnarea acestei ideologii criminale şi a structurilor şi practicilor sale de putere, precum şi moştenirea şi substanţa educativă a vieţilor Sfinţilor Închisorilor pot reprezenta încredinţare pentru biruinţa noastră asupra noilor totalitarisme ale timpului de acum şi a celui ce vine, în contextul mai larg al strădaniei fiecăruia pentru propria mântuire.

Articolul Sputnik.md ce ar putea lesne fi considerat agresiune simbolică şi pe care noi îl primim ca punere de bun început a civismului ortodox pentru ideea de lustraţie politică generală:


DECESUL pentru care Guvernul ar trebui să DEMISIONEZE – și să se declare DOLIU național!

Un guvern responsabil ar trebui să-și prezente demisia! Și să declare doliu național, pentru că despre asta e vorba: când moare cineva care a devenit un simbol, e motiv de doliu național!

BUCUREȘTI, 20 mai – Sputnik, Dragoș Dumitriu. Scriam acum o săptămână de cazul bătrânei de 83 de ani din Bistrița care, testată pozitiv cu coronavirus dar fără simptome, a refuzat internarea; s-a apelat la Politie, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud a înregistrat ieri un dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor.

Ei bine, o veste cumplită a venit între timp – supusă presiunilor sistemului, bătrâna a intrat în greva foamei și, după trei zile, a murit! Decesul a fost înregistrat luni.

Știrea a fost dată chiar de Agenția Națională Agerpres, sursa fiind şefa DSP Bistriţa-Năsăud, Anca Andriţoiu – iar DCS a anunțat decesul, evident fără a spune că e vorba de involuntara eroină – și în același timp o victimă a unui sistem pe care Mircea Badea îl numește „pușcărie”, în care ”există doctori pentru care să vindece bolnavi nu mai e de ajuns și se transformă încântați în gardieni de pârnaie”.

Iar de ce cazul este absolut grav pentru medici, pentru că, din comunicatul DCS rezultă și ce ”comorbidități” avea femeia de 83 de ani: ”hipertensiune arterială şi fibrilaţie arterială”.

Deci, pe un octogenar cu probleme grave cardiace l-au supus unui regim de tip… dosar penal și încercare de internare cu forța?! Mai mult, asiști cum persoana, din convingeri pe care nu le discut acum, intră în greva foamei?! Ce șanse avea o asemenea persoană să supraviețuiască?! În opinia mea – de observator, nu de medic – cred că ZERO!

De aceea mă întreb: oare credeau oamenii sistemului (sanitar) – nici măcar NU îi numesc medici! – că era mai important să ”respecte” regulamentul decât să facă tot ce pot pentru a-i salva viața bătrânei? Inclusiv să nu lase să fie ucisă psihic cu ”dosar penal” și alte demențe ale „statului de drept”?

Primarul comunei Măgura Ilvei spune că nu se știe dacă Covid-19 a contribuit la decesul acesteia, iar  ”bătrânica a fost conștientă și cooperantă până în ultima clipă”.

Să mai vedem ce scrie Agerpres: ”Femeii din Măgura Ilvei, care era imobilizată la pat, i se făcuse un nou test pentru Covid-19 vinerea trecută, care ieşise negativ, dar în ultimele zile a refuzat să mai mănânce şi i-a fost administrată o perfuzie” – sursa fiind tot DSP.

Întrebare – se putea vindeca brusc, în câteva zile, o femeie de 83 de ani, imobilizată la pat, stresată etc? Evident, NU! Decât dacă e vorba de minuni… sau de falsuri! Da, cel mai probabil testul pozitiv a fost greșit, fals!

Să mai adăugăm un detaliu, ca să înțelegem drama femeii – în aceeași zi în care a refuzat să fie dusă la spital, ”un fiu de-al ei a fost de asemenea confirmat cu Covid-19 şi a fost internat, fără a opune rezistenţă”, dar între timp, ”acesta a fost externat, după două teste cu rezultat negativ”.

Din nou întrebare – ce fel de test a fost primul, dacă după câteva zile au fost două la rând negative? Foarte probabil, un test greșit, cu rezultat fals! Dar suficient pentru ca bătrâna să știe că i-au internat fiul!

Un al doilea fiu al femeii a primit acelaşi diagnostic şi a fost spitalizat și el! Ce vom afla curând – că a fost tot un fals?!

Bătrâna a fost înmormântată ieri dimineață ”cu respectarea condiţiilor prevăzute de autorităţi”.

Într-o postare fulminantă, scriitorul Iulian Capsali scrie că ”Dictatura politico-medicală a ucis-o ieri pe bătrâna de 83 de ani din Bistrița”.

Capsali acuză autoritățile că ”mint fără rușine, testele s-au dovedit fals pozitive inițial”, dar remarcă scriitorul – ”fost trecută, în mod cinic, ca moartă din cauza infectării cu virusul covid-19!”.

Chiar așa – dacă a fost testată negativ în final, de ce apare pe lista DCS? Apropo – ce sinistru sună acronimul DCS – DeCeSe!

Iulian Capsali scrie că toți cei responsabili vor fi ”trași la răspundere pentru crimele împotriva acestui popor!”.

Până una alta, până la tragerea la răspundere – cred că moartea acestei bătrâne – devenită un simbol al opoziției față de un sistem care acționează ciudat, chiar ilogic, aberant – merită un răspuns din partea unui guvern responsabil!

Un guvern responsabil ar trebui să explice cazul – premierul să își ia răspunderea pentru drama în care și-a trăit bătrâna ultimele zile, răspunderea pentru soluția ”dosarului penal” aplicată unei imobilizate la pat! Iar președintele să se dea jos de pe soclul de la Cotroceni, să revină empatic și chiar umil la popor – pentru că din vina sistemului pe care el îl girează a murit un om din popor – o mamă și bunică devenită simbol.

Mai mult, un guvern responsabil ar trebui să-și prezente demisia de onoare pentru moartea acestei bătrâne – mamă și bunică – devenită simbol! Și să declare doliu național, pentru că despre asta e vorba; când moare cineva care a devenit un simbol, e motiv de doliu național!

Iar dacă Guvernul NU prezintă cazul și NU și-l asumă chiar prin demisie, ar trebui ca partidele de ”opoziție” să ceară socoteală! Altfel, nu sunt cu nimic mai breze! Un fel de ”a fi sau a nu fi” partid responsabil.

Și, sincer, în afara partidului lui Ponta, nu mă aștept la reacții. Victor și-a dat demisia după ”Colectiv” deși NU a avut nicio vină! Nicu Bănicioiu atrage mereu atenția asupra dramei prin care trec pacienții din spitale. Restul… e tăcere!

P.S. Știți ce înseamnă pentru un om crescut și trăit în alte vremuri sintagma ”dosar penal”? Rușinea supremă! Acum suntem obișnuiți cu ”beciul domnesc”, cu procese, cu reclamații, asta e, suntem o lume și imorală și amorală – cică am „evoluat”! Dar pentru cei crescuți înainte de nebunia ”democrației” era o rușine până și să vină mașina miliției în fața porții! Probabil că puțini tineri înțeleg asta – dar oamenii în etate știu despre ce vorbesc. Adică rușinea ”dosarului penal” era suficientă pentru a o ucide pe bătrână!

Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik. 

Comunicat de presă: Doar Episcopia Hușilor se delimitează de fostul ei Episcop, Corneliu Onilă

PS Corneliu la hirotonia ca episcop, lângă (de la dreapta la stânga) Episcopul Eftimie, Mitropolitul (pe atunci) Daniel și IPS Casian

Basilica.ro: Comunicat de presă

Întrucât au fost mai multe solicitări din partea presei privind formularea unui punct de vedere referitor la reţinerea pentru 24 de ore a fostului episcop Corneliu Onilă, Episcopia Huşilor menţionează că a luat act de această reţinere şi de natura juridico-penală a faptelor puse în sarcina acestuia, fapte de o mare gravitate, care au menirea de a tulbura pe oricine, sub toate aspectele.

Cazul, fiind de natură penală, ţine de competenţa organelor abilitate ale Statului, iar Episcopia Huşilor, neputându-se substitui acestora, aşteaptă finalizarea procesului.

După ce va fi emisă o hotărâre de necontestat în acest caz, forurile prevăzute de Statutul şi Regulamentele bisericeşti sunt abilitate să ia măsurile care se impun.

Începând cu luna august 2017, Episcopia Huşilor nu a mai avut niciun fel de legătură canonică cu fostul episcop Corneliu Onilă.

Regretăm sminteala creată de acest caz, precum şi implicaţiile morale care nu fac cinste nimănui, cu atât mai puţin cu cât acestea sunt asociate imaginii unui slujitor al Bisericii, care trebuie să fie, prin excelenţă, un exemplu de moralitate. Nicio instituţie, însă, nu poate fi confundată cu o persoană. Mecanismele de combatere a faptelor penale trebuie să funcţioneze, indiferent de persoana în cauză.

Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi credincioşii să nu lase ca acest caz, profund nefericit, să îi tulbure mai mult decât a făcut-o până în prezent.

În spiritul celor menționate, până la o decizie finală, ne rezervăm dreptul de a nu dezvolta mai mult acest subiect, în afara celor deja precizate.

Biroul de presă al Episcopiei Huşilor

Nota noastră: Cu toate că Episcopia Hușilor se disociază de fostul ei episcop, totuși nu trebuie pierdută din vedere dubla măsură a BOR, care i-a permis să demisioneze și totuși îl cinstește cu salariu, onoruri și cinstiri ca pe un episcop nevinovat și calomniat pe nedrept.

În acest sens, PS Calinic se pare că nu se dezice deloc de (încă) PS Corneliu, ci îl pomenește ca episcop deplin la slujbe. Dar nu numai el, ci și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care îi asigură toate facilitățile, și Sinodul BOR, care i-a stabilit o retribuție lunară.

Așadar situația este foarte confuză. Nu aceleași privilegii au fost acordate Părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, spre exemplu. De el Sinodul s-a dezis chiar într-un mod necanonic și neortodox, afirmând că exorcismul constă doar în citirea unor rugăciuni și stropirea cu aghiazmă, fără alte proceduri. La vremea respectivă, chiar Episcopul Corneliu a „decis excluderea celor cinci din viaţa monahală pe baza datelor preliminare obţinute de instituţiile statului”.

Având în vedere toate acestea, precum și modul tendențios în care a fost prezentată situația de la Huși de către unii jurnaliști „de investigație”, ne putem aștepta ca instanța să dea o soluție de albire a arhiereului retras și să arunce vina în cârca altuia, deși există probe evidente a vinovăției lui? Eu personal nu exclud o astfel de perspectivă.

Ca o precizare, nu contest ca greșită întreținerea ierarhului retras Corneliu la Văratic (deși este scandaloasă), ci duplicitatea care înconjoară acest caz foarte sensibil și tratarea lui de către BOR într-un mod problematic.

Comentariu ulterior: Fondul pe care vine acest comunicat este arestarea preventivă pentru 30 de zilem nu doar de 24 de ore a fostului Episcop de Huși Corneliu. I se aduce acuzația de agresiune sexuală continuată și viol. În același proces este cercetat și Sebastian Jitaru.

Măsuri cu caracter strident sanitar pentru deschiderea bisericilor în Cipru

Pe lângă faptul că în Cipru bisericile se vor deschide abia pe 1 iunie, în ciuda reacțiilor a 401 medici și a IPS Mitropolit Atanasie, măsurile de prevenție a sănătății care vor fi luate conțin elemente batjocoritoare.

Ministerul Sănătății a prezentat un set de îndrumări, care este împărțit în 9 puncte principale, ale căror explicații aici doar le-am rezumat (am citat acele pasaje care mi s-au părut mai importante). În preambul se menționează că venirea verii nu va fi suficientă pentru dispariția virusului și cetățenii trebuie să înțeleagă faptul că totul depinde de comportamentul lor. Deoarece bătrânii constituie un număr important dintre credincioșii care frecventează bisericile, aceștia sunt mai predispuși spre îmbolnăvire. Măsurile sunt acestea:

1. Păstrarea distanței sociale în biserici și în spațiile din curte.

Fiecare persoană trebuie să aibă un spațiu de 8m.p. și o distanță dintre persoane de 2 m în sfintele biserici. Credincioșii pot sta și afară, ascultând la boxe slujbele, care vor fi deschise doar în orele de slujire. Se recomandă evitarea sărutărilor, îmbrățișărilor, datul mâinii și sărutarea mâinii preotului, care poate fi înlocuită cu înclinarea în semn de respect.

2. Aplicarea regulilor de igienă și prevenție personală.

Acest punct se referă la spălatul pe mâini, purtarea măștii și strănutul în cot.

3. Curățarea și spălarea suprafețelor și spațiilor.

Mânerele și balustradele trebuie curățate adesea, iar „sărutarea sfintelor icoane și a altor odoare va putea să se facă fără atingerea fizică, ci prin înclinare”.

4. Aerisirea spațiilor închise ale sfintelor biserici.

Ușile și ferestrele să fie deschise adeseori pentru aerisirea spațiilor circulate.

5. Protejarea pe cât posibil a grupurilor sensibile din rândul populației.

Persoanele vulnerabile se recomandă să stea acasă sau să vină la biserici când este absolut necesar și în zilele cu afluență redusă. La fel și cei sensibili din cler.

6. Asigurarea spațiului pentru izolarea temporară a persoanelor.

Persoanele care prezintă eventual simptome să trebui să fie îndepărtate din spațiul bisericii și să fie izolate temporar, până la îndepărtarea lor în siguranță, fără a atinge alte persoane.

7. Continuarea activităților prin internet sau alte mijloace de comunicare.

Pot fi folosite la scară largă internetul, mijloacele de comunicare și postările pentru a transmite predici, cuvântări, tâlcuiri ale Scripturii și slujbe.

8. Agapele – Lucrarea socială a Bisericii și oferirea de mâncare populației cu lipsuri economice.

Pentru evitarea înghesuielii, mâncarea trebui să fie dată în pachete, care vor fi pregătite prin păstrarea distanței și a măsurilor de igienă.

9. Primirea anaforei.

„Vor fi date îndrumări tuturor paraclisierilor de biserici să se spele întâi pe mâini, să toarne antiseptic și mănuși de unică folosință și să pună anafora în pungi transparente. În acest timp vor fi primi binecuvântare de la preot să stea la un punct de ieșire din biserică, unde nu se va produce îmbulzeală și fiecare credincios va lua singur, păstrând distanța corespunzătoare.”

Nota noastră: Parcă ingeniozitatea corului de sanitari mondiali nu are limite. În Cipru există alte particularități față de Grecia și România. Dacă în Grecia este limitat accesul persoanelor în biserici la cel mult 50 și se recomandă slujirea de două ori pe zi, iar la noi este sugerată amânarea împărtășirii credincioșilor, în Cipru nu se regăsesc aceste restricții, dar apar alte particularități deranjante.

În primul rând, aceste îndrumări au fost emise de Ministerul Sănătății, nu de Biserică, așa cum ar fi fost normal și cum s-a procedat în alte părți. Probabil pentru că Arhiepiscopul despotic Anastasie nu le-ar fi putut impune în fața unor sinodali verticali precum Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu.

Este odioasă interferența în cultul ortodox prin interzicerea sărutării icoanelor și a mâinii preotului. Ba chiar este curioasă recomandarea ca icoanele să fie dezinfectate adesea, în condițiile în care nu sunt atinse decât prin înclinare.

Grija pentru aerisirea spațiilor, spălatul pe mâini, evacuarea celor care prezintă simptome, împărțirea anaforei cu mănuși de către paraclisier, dacă ar fi să fie luată în serios, ar stârni o panică serioasă și o atmosferă de spital, chiar în dauna rugăciunii.

Un ex-Mitropolit grec reacționează cu afurisiri față de hulele unor miniștri

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita, retras anul trecut din scaun din cauza vârstei înaintate, a uimit Grecia prin acțiunea sa temerară de a afurisi trei miniștri care au adus injurii și hule la adresa Mântuitorului Hristos. Chiar și din partea Sinodului grec a fost emisă o declarație pe această temă.

Ρομφεα: Zis și făcut din partea ex-Mitropolitului Ambrozie. A anunțat anterior acum 3 zile că, dacă până ieri nu se pocăiește Ministrul Culturii Niki Kerameos, care a spus că se transmite din salivă coronavirusul, atunci o va afurisi (după aprecierea Mitropolitului Ambrozie, ministrul înțelegea Sfânta Împărtășanie).

Astfel, astăzi, în Biserica Arătării în Eghio… a citit afurisania! Nu numai pentru ministru, ci  afurisit și pe primul-ministru Kiriako Mitsotakis, precum și pe subsecretarul Protecției civile, Niko Hardalia! Afurisania s-a făcut în absența Mitropolitului Ieronim al Kalavritei și Eghialeei, în timp ce destui credincioși au ieșit din biserică, după unele informații…, întorcând spatele lui Ambrozie. Totuși el însuși… nu a dat înapoi. A continuat să citească afurisirea lui.

Textul de mai sus este preluat din știrea aceasta video:

La scurt timp, Biroul de Presă al Sfântului Sinod din Grecia a emis un comunicat pe această temă:

În urma întrebărilor unor jurnaliști pe subiect, se face cunoscut că numai Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, adică plenul Mitropoliților ei, are capacitatea de a impune afurisirea pe seama membrilor Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Potrivit articolului 4, alineatul IX din Carta Statutară a Bisericii Greciei (legea 590/1977, ΦΕΚ Α’ 146/31.5.1977): «Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei se pronunță pe orice chestiune ce privește Biserica. Îndeosebi aceasta:… IX) Decide în privința aplicării pedepsei afurisirii după cele hotărâte de sfintele canoane».

Orice decizie de sancționare prin afurisire împotriva unui membru al Bisericii Ortodoxe a Greciei, care nu a fost emisă de Sfântul Sinod al Ierarhiei ei, este inexistentă și nevalidă.

Reacția doamnei ministru a fost următoarea la postul de televiziune ANT1: «Aș fi putut răspunde în multe feluri la subiectul în cauză. Oricine poate spune și să facă după cum socotește. Eu consider că ne-am mișcat responsabil mereu după criteriul protejarea sănătății publice și interesul public în scopul de a protejăm pe credincioșii de orice dogmă (cult). Și aceasta în ciuda dificultății deosebite a operațiunii și a neplăcerii mari din toată operațiunea. Am conștiința liniștită. Restul nu mă privesc. Totuși să nu lăsăm unele poziționări și fapte extreme să întunece climatul și toate aceste lucruri semnificative pe care le-am câștigat toți împreună uniți».

În răspuns la aceste declarații ale doamnei ministru și ale Sfântului Sinod, Mitropolitul Ambrozie a revenit, întărind cele săvârșite printr-o declarație, în care menționează și greșelile/hulele pe care le-a avut în vedere din partea primului ministru și a subsecretarului Protecției civile. În comunicatul său, reia cursul evenimentelor: a mustrat-o pe doamna ministru pe data de 1 mai pentru declarațiile dumneaei din 30 aprilie. Specialiștii care se pot pronunța pe tema Împărtășaniei nu sunt medicii, pe care i-a consultat doamna ministru, ci teologii, ierarhii și clericii. Unul dintre ei este Pr. Ștefan Daliani, preot al unui spital de boli infecțioase din Atica de Vest. Pentru că nu a existat nici o reacție din partea doamnei ministru, a scris o a doua scrisoare publică în data de 14 mai, iar în final a pronunțat afurisirea în biserică duminică, 17 mai. Deoarece nici până astăzi nu s-au pocăit cei vizați, Mitropolitul afirmă că afurisirea „s-a făcut”. Își întemeiază faptele pe cuvintele Scripturii, prin care Mântuitorul spune să fie spus Bisericii și afurisit în caz că nu se întoarce.

Nota noastră: Cu toate că Sinodul grec are dreptate în general și o afurisire nu poate fi pronunțată decât de plenul sinodalilor, gestul ex-Mitropolitului Ambrozie are semnificația și greutatea lui duhovnicească. După cum el însuși spune, urmărește măcar să trezească ceva în conștiința restului arhiereilor.

Afurisirea este pronunțată și de duhovnic, nu doar de Sinod, față de cei aflați în păcate și hule cumplite. E drept, excomunicarea oficială o pronunță doar Sinodul. În plus, Mitropolitul Ambrozie este retras din scaun pe motiv de bătrânețe și nu mai este un arhiereu activ al Bisericii Greciei; drept aceea, gestul său este unul mai mult cu putere duhovnicească.

Acest Mitropolit este cunoscut pentru dârzenia lui dintotdeauna pe teme bisericești și politice și ieșirea aceasta nu este tocmai o surpriză.

Din păcate, poziția oficialilor din Grecia, care este o țară majoritar ortodoxă, este cu adevărat anti-bisericească și hulitoare, sfidătoare. Personal, nu sunt convins că Dumnezeu lucrează în felul acesta abrupt, totuși este un fapt că Biserica ar trebui să excomunice oficial pe toți care se plasează pe poziții ateiste și să renunțe la compromisurile și complicitățile cu persoanele și instituțiile care o subminează fățiș.

Mărturisirea credinței cu jumătate de măsură nu salvează/mântuiește

Zicala: „Dai sânge și iei duh” sau aceasta: „Dai voință, iei putere” ar trebui aplicate și în viața de zi cu zi, care ar trebui să fie o înviere înainte de Judecata de Apoi. Dar măcar atunci când suntem prigoniți ar trebui să ne asumăm riscurile, moartea, asupririle, denigrările, izgonirile. Asta dacă vrem și dorim mântuirea. Nimeni nu este obligat să facă ce spune Hristos în Evanghelii sau prin vocea slujitorilor Săi.

În condițiile de astăzi, când ne sunt interzise slujbele și Biserica este urmărită, când suntem mânați spre o altă ordine socială și de mentalitate, trebuie să ne cunoaștem măcar reperele. Nu atât informarea este importantă, cât înțelegerea corectă a lucrurilor.

Ieri și alaltăieri au fost lansate atacuri asupra celor care au îndrăznit să se împărtășească și să ofere Împărtășania. IPS Teodosie a fost cel mai expus, fiind arhiereu, și cel care și-a asumat o poziție de verticalitate, cerând deschiderea bisericilor și împărtășirea credincioșilor. Pare o poziție de curaj și este în împrejurările actuale, când însăși Patriarhia a acceptat și a dispus închiderea bisericilor. Ar fi trebuit să ceară toți sinodalii funcționarea Bisericii fără restricții intruzive, ar fi fost un gest de bun simț și minimal. Dar abia unul sau doi au avut curajul să fie pe poziția cea bună. În practică, și mai puțin.

Sâmbătă IPS Teodosie a fost atacat de presă că a împărtășit mai mulți copii din aceeași linguriță și fără să păstreze distanța fizică. Aceasta nu mai reprezintă o surpriză sau știre ieșită din comun. Însă subminarea din partea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei trebuie să constituie o surpriză. Reproșul că s-a procedat cu ostentație este absurd. Nici nu se înțelege ce a fost ostentativ. Probabil că nu împărtășirea propriu-zisă, ci clamarea ei, apelul să fie deschise bisericile și permisă Împărtășania, coroborate cu slujirea de sâmbătă. Dar fără aceste reacții publice s-ar fi obținut ceva? Nu e posibil să ne asumăm poziția de a tăcea pentru că suntem asaltați. Chiar și așa, chiar nu a fost nimic de bravadă în atitudinea Arhiepiscopului din Constanța, a răspuns la întrebări legitime, și-a apărat drepturile, fără acuzații gratuite sau alte gesturi nepotrivite.

După inflamările de sâmbătă, a urmat un pas înapoi duminică, atunci când IPS Sa nu a mai împărtășit pe nimeni în față, la slujbă, ci în biserici, deoparte de ochiul „vânătorilor”, fiind conștient că „iată, au venit cei din presă să mă vadă că împărtășesc. Ați venit degeaba. S-au împărtășit copiii în biserică”.

Chiar dacă este o concesie, consider că este o mărturisire pentru că și-a asumat public acest lucru, împărtășirea. Aș fi vrut mai mult, dar trebuie să ne mulțumim cu mai puțin.

În contra-partidă, există și ierarhi care au cam dezertat de la cugetul Bisericii, de la teologia și grija ei pastorală. Închiderea bisericilor în condițiile în care acest lucru nu este impus de stat nu știu cum poate fi catalogată. La fel și apologia igienei devine ostentativ (ca să rămânem în registrul patriarhal) de suspectă. Mai ales când sunt folosite argumente absolut ridicole. Sf. Ioan Gură de Aur chiar se spăla de 3 ori pe zi? Cred că nici sportivii nu fac așa ceva, cu atât mai mult un ascet care refuza mesele împărătești și care dormea foarte puțin rezemat de frânghia clopotului ca să se trezească la dangătul lui, care se pornea să bată atunci când era biruit de somn, și să nu-și permită multă odihnă. Iar afirmația că nu este bună îmbrățișarea sau salutul amical pentru că nici Mântuitorul nu a permis mironosițelor să-L atingă după Înviere este chiar o hulă nepermisă. Nu este posibilă o astfel de interpretare josnică a gesturilor dumnezeiești ale lui Hristos. Numai dacă am pune în balanță faptul că S-a lăsat pipăit în coastă de Toma contrazice toată pledoaria. Din păcate, aceste afirmații compromit cu totul restul mesajului IPS Calinic al Argeșului, care oricum nu era strălucit în nici un punct.

Obișnuința cu concesiile

Aș fi vrut și am așteptat să dau exemple pozitive, un fel de „Așa da”. Din nefericire, nu știu decât relatări particulare că mulți preoți și mănăstiri au slujit fără derogări de la rânduiala liturgică. Aș fi dorit ca și alți ierarhi să fi avut un curaj pe măsură. Este posibil să fi fost vreunii, dar e nevoie și de mărturisire, de asumare.

Din păcate, s-a ajuns la o indolență cruntă chiar și în popor și între credincioși. Poate mai mult de atât, programată, calculată, calibrată. Nu de azi, de ieri, ci de mai multă vreme. Dar în în Biserică cel puțin de la Sinodul din Creta. Ne-am obișnuit să tot spunem că nu este nimic, că mai avem teren de unde să cedăm, încă nu este momentul să ripostăm „habotnic”, încă nu a fost trecută linia roșie. Cu toate că abateri dogmatice au fost săvârșite la Sinodul menționat, a fost invocat faptul că nu a fost schimbat cultul. Iată că s-a ajuns și aici. Dar, în contextul în care ne-am obișnuit să nu reacționăm, mai pricepem momentul?

Cu ce au fost cumințiți credincioșii ortodocși? În primul rând cu caterisirile preoților, alungarea celor care au întrerupt pomenirea, prigonirea celor ce au criticat ecumenismul cretan. Dar la aceasta s-a adăugat poziția unor voci mai credibile, care dor cel mai tare. Ce au făcut aceștia? Au folosit extremismele unora pentru a înfiera orice ripostă și au promis o reacție care s-a transformat treptat în tăcere mormântală și chiar complice.

O combatere a Sinodului și a ierarhilor semnatari ar fi trebuit să fie puternică, fermă, nu doar niște reproșuri formale, pentru că abaterea este inacceptabilă, trebuie neapărat îndreptată. Nu este doar ceva criticabil, ci ceva de neîngăduit. Dar cu ce discurs a fost liniștită conștiința multora?

Sunt scoase în față reacțiile disproporționate ale nepomenitorilor, care sunt acuzați că sfâșie cămașa lui Hristos. În parte, trebuie să recunosc că așa și fac o parte dintre ei, poate chiar majoritatea. În perioada imediat post-Creta era normal îndemnul celor de la Cuvântul Ortodox la dezbatere și chiar așteptarea ei. O critică la adresa represiunii nejustificate declanșate de ierarhie a fost bine-venită atunci. Dar acum, după atâta timp?

La fel, înfierarea ecumenismului și „anti-ecumeniștilor de profesie” a fost nimerită, însă „momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile” practic nu a fost decât o amăgire la îndemână. Nimeni nu le-a organizat, nici măcar nu le-a cerut suficient de presant și sincer. Până la urmă, mesajul Familiei ortodoxe a rămas acela că Sinodul din Creta a demonstrat faptul că „dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol”, afirmație care mi se pare profund greșită. Dimpotrivă, ortodoxia este într-un pericol real și tot mai pronunțat, la care nu putem propune soluția apatiei, chiar și prezentată drept liniștire părut isihastă.

Chiar și monahii propun o atitudine în același spirit al abdicării, în fapt, de la credință. Astfel, Părintele Amfilohie, incisiv și mărturisitor până nu demult, pune mai presus interesele geo-politice față de exigențele dogmatice ale Bisericii. Mănăstirea Sihăstria Putnei a venit și ea cu îndemnuri împăciuitoare, dar amăgitoare.

Am așteptat poziționarea Sfântului Munte, care nu s-a ridicat la nivelul dorit, fiind echivocă. Mai departe, ce trebuia să facem decât să fie cerută o dezbatere reală a ecumenismului parafat în Creta? Nu s-a cerut lucrul acesta, ci, dimpotrivă, o gravă indiferență asupra acestei chestiuni. Iar aceasta nu duce decât la implementarea lentă și sigură a indiferentismului și nepăsării, cu efecte asupra mântuirii personale.

Ar fi trebuit apărat dreptul la întreruperea pomenirii în fața ierarhilor abuzivi și, pe de altă parte, criticați opozanții care vorbesc de obligativitatea ei. În orice caz, trebuia și trebuie făcut orice este mai potrivit pentru apărarea și păstrarea intactă a credinței în formulele ei dogmatice și în spiritualitatea ei. Dar fără jumătăți de măsură.

Am făcut acest scurt excurs pentru a sublinia faptul că, în momentul de față, când deja ne-am obișnuit cu lipsa de reacție, doar cel mult cu emiterea unor critici verbale și atât, credința Bisericii este la pământ. Nu există coeziune, ierarhii nu sunt nici măcar sprijiniți suficient în demersurile lor bune, cu atât mai mult nu sunt încurajați și împinși la reacții curajoase. Că mântuirea este personală și fiecare trebuie să și-o asume, să lupte pentru ea, asta știm; dar de ce nu și împreună, ca Biserică autentică? De ce să fie subminat, în fapt, duhul mărturisitor al Ortodoxiei? A nu se înțelege că acuz pe cineva de trădare voită, dar încerc să trag un semnal de alarmă că există una inerentă, o consecință care trebuie luată în calcul în tot contextul mai larg al vieții bisericești complicate din România și din lume.

Cuvântul Ierarhului confirmă naraţiunea oficială

În postările recente publicate pe blogul nostru şi în unele comentarii s-a făcut vorbire despre modalitatea în care Biserica înţelege să comunice către publicul necredincios şi să participe la viaţa cetăţii, mai cu seamă în aceste vremuri în care, folosind pretexte de politică sanitară, neprietenii caută să sporească necazurile şi supărările credincioşilor ortodocşi. Deşi nu suntem calificaţi, avem prilejul de a formula unele observaţii concrete privitor la aceste chestiuni, în completarea susţinerilor noastre anterioare, aducând în atenţie cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei publicat astăzi pe doxologia.ro, dar şi adresa de zilele trecute a Preasfinţitului Părinte Petru, Episcop de Ungheni şi Nisporeni către Prim-ministrul Republicii Moldova.

Ambele adresări vizează situaţia concretă a păstoririi credincioşilor în contextul îmbolnăvirilor de Covid19, deşi destinatarii celor două texte sunt din categorii diferite. Preluăm cele două texte, succesiv, după care adăugăm într-o notă separată observaţiile noastre.    


Doxologia.ro: Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte – lucrare vindecătoare a Harului lui Dumnezeu

Ne aflăm încă într-o perioadă grea, cauzată de răspândirea noului coronavirus. Autoritățile statului ne-au făcut cunoscute măsurile care vor guverna starea de alertă care a început pe 15 mai. Cu responsabilitate și discernământ, se cuvine să stăruim în îndemnul de a respecta măsurile de igienă, de prevenire a infectărilor. Sunt însă și recomandări ce aduc atingere sacralității slujbelor bisericești. Or, viața liturgică, în toate aspectele ei, a fost dintotdeauna, inclusiv în perioade de prigoană, gestionată exclusiv de către cei care au responsabilități în acest sens. Așa va trebui să rămână și de acum încolo.

Mărturisirea credinței se traduce și faptic, prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, mai ales la Sfânta Liturghie, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, prin actele de milostenie trupească şi sufletească, prin cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfinților, cinstire arătată şi Sfintelor Moaşte ale acestora.

Noi credem în prezenţa reală a lui Hristos în Potirul euharistic. De aceea, Taina Sfintei Împărtăşanii, sub toate aspectele ei, nu face și nu poate să facă subiectul vreunei reglementări din partea autorităţilor statului. „Lingurița” nu este o piesă dintr-un set de tacâmuri, este un obiect sfințit. Prin ea, credinciosul primește „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sfântul Ignatie Teoforul). Desigur, dacă e să reducem totul la o perspectivă materială, raţionamentul ar părea întemeiat: oamenii primesc, unii după alţii, cu o aceeaşi linguriţă, „pâine” şi „vin”. Prin urmare, s-ar putea contamina, pe această cale, cu virusul de la un bolnav. Din perspectivă teologică însă, lucrurile stau cu totul diferit. Prin linguriţă, credincioşii mireni Îl primesc ‒ cu credință! ‒ pe Hristos Însuşi, Care Se oferă pe Sine sub chipul pâinii şi al vinului. Îl primesc, așadar, pe Cel Ce a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54). Cel care se împărtăşeşte face aceasta „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (Rugăciunile din canonul Sfintei Împărtăşiri). Așadar, nu poate fi cântărită cu argumente din domeniul material o realitate spirituală, duhovnicească. După cum nici teologia nu poate avea pretenția de a se pronunța pe probleme exclusiv de ordin medical sau epidemiologic.

În aceeaşi dimensiune a realității duhovniceşti, cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte este manifestarea credinței de nezdruncinat în binefacerile pe care Sfinții le revarsă, prin mijlocirea lor către Dumnezeu, asupra celor invocați în rugăciune. Dacă persoane din afara sau dinlăuntrul Bisericii manifestă reticență sau îndoială față de acest adevăr fundamental de credință, au libertatea să o facă. Omul se poate clătina, Dumnezeu, nu.

Întotdeauna vor fi lucruri cu anevoie de înțeles pentru cei ce reduc omul la constituția sa anatomică, tributari unei rațiuni ce exclude realitatea nevăzută și care se îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Cum le poți explica acestora că atunci când Mântuitorul „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6) nu a comis un act de impietate sanitară, mânjind orbitele goale cu noroi, ci ne-a dezvăluit nouă, tuturor, faptul că harul restaurator și vindecător al lui Dumnezeu lucrează și prin cele materiale, oricât de modestă ar fi condiția lor? Cu atât mai mult lucrează harul tămăduitor din Sfintele Icoane și din Sfintele Moaște în viața celui ce le sărută cu credință neclintită în pronia dumnezeiască!

Nădăjduim, în acest sens, că autorităţile statului vor înţelege că cele ce se petrec în slujbele Bisericii nu reprezintă simple gesturi sau manifestări omeneşti. Biserica este, dincolo de orice definiție sau etichetare, un adevărat Spital duhovnicesc. Sfinții Părinți vorbesc despre păcat ca fiind o rană, despre duhovnic ca despre un medic, despre dezlegarea din Taina Spovedaniei ca început al tămăduirii, despre canon (epitimie) ca despre un medicament sau o schemă de tratament. Sunt numeroase studii publicate de către cercetători de excepție prin care se vădește faptul că omul care se roagă, care participă la Dumnezeiasca Liturghie, care se spovedește şi se împărtăşeşte, se și vindecă mai ușor. Prezența capelelor și a preoților de caritate în spitale nu se datorează doar unei respectări a dreptului la asistență religioasă a pacienților, ci și faptului că mulţi medici au constatat, de-a lungul timpului, numeroase efecte benefice ale spiritualității creștine în procesul de vindecare al bolnavilor.

În pofida faptului că, în aceste ultime două luni, nu au mai putut participa la slujbele din biserici, credincioșii au căutat să cultive cât mai mult viața duhovnicească în limitele spațiului casnic. Sunt mărturii cum că aceia care s-au rugat mai mult, mai ales la Psaltire, care au rămas în legătură cu preoții lor prin diferite mijloace de comunicare ‒ au avut o stare sufletească mai bună, mai mult optimism, în pofida acestei crize apăsătoare. Iar cei afectați de boli au avut și mai mult curaj, punându-și nădejdea și în ajutorul lui Dumnezeu, nu doar în priceperea medicilor.

Mulțumim credincioșilor care, deși văduviți de slujbe în această perioadă, au arătat încredere, răbdare și, mai ales, au înțeles că și noi, clericii, avem nevoie să fim purtați în rugăciunile lor. Îi rugăm să ne ierte şi pentru slăbiciunile pe care şi noi, ca oameni, le avem în slujirea noastră. Mulțumim celor care au contribuit cu bani pentru aparatura medicală donată spitalelor și pentru alimentele oferite celor aflați în lipsuri.

Vă îndemn să nu încetăm rugăciunea pentru cei atinși de noua epidemie și pentru tot personalul medical, atât de jertfelnic în aceste vremuri. Să ne rugăm și pentru cei care, neînțelegând rostul și importanța credinţei în puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, se împotrivesc cererilor noastre firești.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne izbăvească din această năpastă, să ne dăruiască puterea de a răbda, de a mângâia și, mai ales, de a ne bucura întru toate!

✝ Teofan

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


Episcopia-ungheni.md: Adresarea Preasfințitului Episcop PETRU, către Prim-ministrul Republicii Moldova, Domnul Ion CHICU

La data de 17 martie Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Hotărârea privind declararea stării de urgenţă pe întreg teritoriul Republicii Moldova, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice a infecţiei COVID-19 în Republica Moldova din 17 martie-15 mai 2020.

În perioada declarării stării de urgență, Comisia pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova a emis dispoziţii în vederea punerii în executare a unor măsuri de restricționare cu referire la Biserica Ortodoxă din Moldova. Astfel, pe tot parcursul acestei perioade au fost emise dispoziții prin care enoriașii (aparatul parohial­­ + 3 enoriași), au avut dreptul de a participa la Slujbe, doar înafara lăcașelor de cult.

Conform p 9. al Dispozitiei Comisiei pentru Situații Exceptionale a RM nr. 25 din 05.05.2020: Întrunirile cu caracter religios (oficierea serviciilor divine sau altor manifestări tradiţionale religioase) se vor desfăşura strict în aer liber (curţile bisericilor, mănăstirilor, altor culte religioase), cu respectarea obligatorie a distanţei sociale de minim 2 metri şi cu purtarea obligatorie de către toţi participanţii a măştilor de protecţie. Serviciile divine nu vor fi însoţite de ritualuri religioase cu grad sporit de transmitere a infecţiei (contact direct între persoane şi/sau atingerea obiectelor).

Prim-ministrul Republicii Moldova, Ion Chicu, a declarat la data de 4 mai 2020 faptul că: „Pe data de 15 mai se va finaliza starea de urgență. Nu intenționăm să extindem această stare de urgență, respectiv, după aceasta vor reveni la serviciu în regim normal și Parlamentul și alte instituții.” El însă a precizat că ridicarea stării de urgență nu înseamnă că vor fi ridicate absolut toate restricțiile. Unele drepturi, cum ar fi cel la întruniri, vor fi restricționate în continuare. (https://ro.sputnik.md/moldova/20200504/30115683/coronavirus-moldova-starea-de-urgenta-prelungire.html)

 Legea nr. 212 din 24-06-2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război reglementează în Articolul 18. Durata stării de urgenţă (1) Starea de urgenţă poate fi instituită pe o perioadă care nu va depăşi 60 de zile. Având în vedere caracterul Comisiei pentru Situații Excepționale ca autoritate administrativă excepțională – măsurile acesteia încetează odată cu încetarea stării de urgență, deci la 15.05.2020.

În acest context, ținem să menționăm că, începând cu data de 15 mai 2020, Bisericile Ortodoxe din Republica Moldova au dreptul de a-și relua activitatea cu participarea enoriașilor la slujbe în interiorul lăcașurilor sfinte. Totodată Comisia pentru situații Excepționale nu va avea dreptul de a interzice acest fapt prin dispoziții emise, întrucât atât declarațiile prim-ministrului din 4 mai 2020, Legea nr.212 din 24-06-2004 confirmă încetarea regimului stării de urgență, dar și legislația Republicii Moldova garantează separarea Bisericii de Stat prin prevederile Constituției Republicii Moldova, cât și prin alte legi organice.

Cu referire la separarea Bisericii de Stat, ținem să menționăm că Constituţia Republicii Moldova garantează expres libertatea conştiinţei şi stipulează autonomia şi separarea de stat a cultelor religioase în articolul 31. Articolul 31. Libertatea conştiinţei (1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (2) Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (3) În relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire. (4) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.

Legea nr. 125 din 11-05-2007 privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie în Capitolul II prevede RAPORTURILE DINTRE STAT ŞI CULTELE religioase, iar în articolul 15 sunt stipulate prevederi privind Statul şi cultele religioase „(1) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat, egale în drepturi în faţa legii şi a autorităţilor publice. Discriminarea unui sau altui cult religios se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare. (2) Statul nu intervine în activitatea religioasă a cultelor.”

Separarea Bisericii de Stat potrivit acestor prevederi se raportează la faptul că Statul nu trebuie să intervină în viaţa Bisericii, în guvernarea, sau învăţătura credinţei, viaţa ei liturgică, practica duhovniciei etc. nici în general în activitatea instituţiilor bisericeşti canonice, cu excepţia acelor aspecte în care Biserica trebuie să acţioneze ca o personalitate juridică obligată să intre în anumite relaţii cu Statul, cu legislaţia şi organele puterii. Biserica aşteaptă de la Stat respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne ale ei.

Biserica Ortodoxă propovăduieşte fără greşeală Adevărul lui Hristos şi învață oamenii poruncile morale care vin de la Dumnezeu Însuşi; iar, statul nu are puterea de a schimba nimic în învăţătura sa. Biserica nu poate să tacă sau să se reţină de la propovăduirea adevărului, oricare ar fi învăţăturile prescrise sau propagate de instituţiile de Stat. În această privinţă, Biserica este cu totul liberă faţă de Stat. Pentru propovăduirea neîngrădită şi liberă a adevărului, Biserica Ortodoxă a suferit de nenumărate ori în istorie persecuţii de la cei care nu se supun lui Hristos.

Biserica Ortodoxă îşi păstrează loialitatea faţă de Stat, dar porunca lui Dumnezeu, de a săvârşi în orice condiţii şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor, este deasupra exigenţelor acestei loialităţi. Dacă puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună Statului.

Luând în considerare cele menționate mai sus, solicităm:

Odată cu finalizarea stării de urgență, la data de 15.05.2020: 

  1. oprirea restricțiilor stabilite pentru lăcașurile de cult,
  2. permiterea oficierii Slujbelor cu caracter religios în interiorul lăcașelor de cult, în regim obișnuit, cu respectarea normelor igienice recomandate de Guvern.

Cu profund respect,

+PETRU

EPISCOP DE UNGHENI ȘI NISPORENI


Observaţii: Textul ÎPS Părinte Teofan este publicat pe situl doxologia.ro la secţiunea Cuvântul Ierarhului unde, cu doar câteva zile în urmă, fusese publicată scrisoarea PS Ignatie, Episcopul Huşilor. Acesta din urmă, într-un text care este probabil să rămână unicat în rândul celor emise de ierarhii români, condamnă despotismul sanitar de care face uz statul român, împreună cu discursul secularist şi anticlerical al presei prin care Biserica este ostracizată şi delegitimată de la participarea la viaţa publică. Textul PS Ignatie punctează chestiuni extrem de dureroase pentru credincioşii ortodocşi care trebuie să fie dezvoltate pe mai departe într-o conversaţie internă în Biserică.

Din punctul nostru de vedere există o mare problemă în Biserică constând în aceea că nu există o conversaţie reală între credincioşi, între cler şi laicat, nu există o străduinţă pentru delimitarea unui cerc moral propriu, nu există poziţionare civică şi politică coerentă a credincioşilor (şi clericilor) asupra temelor de interes pentru Biserică.

În altă parte, concluzionam că ierarhii trebuie să înceteze să cultive o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei. Mai devreme decât ne-am dori putem observa un exemplu practic al acestui tip de marginalizare, devenit obicei, care este într-atât de osificat, de înrădăcinat, că trece neobservat şi considerat ca firesc, deşi consecinţele nefaste nu sunt deloc de neglijat.

Aşadar, deşi cu doar câteva zile în urmă, în acelaşi loc, era publicată prima scrisoare a unui ierarh român care verbalizează o perspectivă nealiniată asupra realităţilor pe care Biserica le tăieşte (în contextul mai larg în care nouă, credincioşilor, ne-a fost refuzată participarea la slujba de Înviere, iar acum se pretinde să ne fie refuzată, celor vrednici, Sfânta Împărtăşanie), următorul text al secţiunii Cuvântul Ierarhului ignoră într-o manieră de nepermis chestiunile totuşi cruciale care au provocat textul PS Ignatie.

Dar dacă de la episcop la episcop, în acelaşi loc şi pe acelaşi subiect, nu se poate înnoda o conversaţie, o minimă validare a terenului comun, a bazei de discuţie despre vremurile pe care le parcurgem, ce le-am putea cere preoţilor şi credincioşilor de rând! Atunci când este ignorat punctul de vedere al unui episcop din cadrul aceleiaşi Arhiepiscopii, care publică în exact în acelaşi loc, în aceeaşi secţiune a sitului oficial, când semnalul său de alarmă este trecut sub tăcere de arhiepiscopul său, fără o minimă recunoaştere, acest tip de relaţionare se multiplică şi se transmite spre nivelurile inferioare, ajungându-se la forme pervertite de segregare şi la diverse „naraţiuni oficiale” în baza cărora credincioşii se fragmentează în zeci de grupuscule fără iniţiativă sau putere.

Mai mult de atât, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei au fost anterior exprimate şi alte astfel de opinii, care au premers oarecum textului PS Ignatie. Purtătorul de cuvânt al MMB, părintele Constantin Sturzu ne spunea că nu vom uita că ne-a fost refuzată participarea la Înviere. Postările publice ale părintelui Alin Cristian Preotu, inspector bisericesc în cadrul M.M.B., sunt virale de ceva vreme, părintele însuşi denunţând repetat în termeni foarte aprigi toată mascarada care ne forţează să maimuţărim participarea la Sfânta Liturghie. Părintele Radu Preda, de asemenea găzduit pe platforma doxologia.ro cu texte de autor, a publicat pe pagina sa de facebook o succesiune de reacţii care cuprind inclusiv un îndemn adresat ierarhilor să se retragă spre mănăstirile de metanie dacă nu sunt capabili sau nu doresc să apere credinţa.

Acestea, fără a mai aminti despre punctul de vedere care este practic unanim în toată blogosfera ortodoxă, că îmbolnăvirile cu Covid19, deşi reale şi cu potenţial letal pentru o anumită categorie de pacienţi, sunt instrumentate cu rea-credinţă prin măsuri lipsite de proporţionalitate, nerezonabile şi discriminatorii. Invităm pe părinţii ierarhi să identifice în prezenţa online ortodoxă alte puncte de vedere, cum sunt ale lor, într-atât de aliniate naraţiunii oficiale a autorităţilor statului român. Or, în aceste condiţii, cui slujeşte ignorarea temerilor, grijilor, obiecţiilor şi argumentelor majorităţii absolute a credincioşilor, clerici şi mireni, achiesându-se fără rest la punctul de vedere al unui agresor batjocoritor şi neloial, aşa cum este şi se manifestă faţă de ortodoxie statul român prin instrumentele sale executive?

Tocmai această atitudine sapă şi dezbină, faptul că ne sunt înlăturate nedrept şi delegitimate grijile şi temerile de către ierarhii noştri, că şi în Biserică şi în afară ni se pune căluş şi suntem marginalizaţi, că nu ne este validată raportarea la o realitate diferită de cea impusă de naraţiunea oficială; tocmai aceste lucruri produc slăbiciune şi deznădejde, iar nu presiunea pusă din exterior de cei străini sau înstrăinaţi de Biserică.

Imposibilitatea de a ne angaja în dialog unii cu alţii reprezintă cea mai importantă neputinţă pe care o trăieşte astăzi Biserica şi este cultivată de ierarhii noştri din cauza unui mod lumesc de a înţelege relaţiile de putere şi modalităţile de conservare a autorităţii. Strângerea rândurilor astfel cum ne este cerută acum vizează de fapt o abdicare clară de la speranţa unor relaţii vii şi fireşti în Biserică, înseamnă tăcere represivă şi, finalmente, apostazie.

Şi tocmai pentru că înţelegem cât de greu se pot schimba lucrurile am adus în atenţie şi scrisoarea PS Petru către prim-ministrul Republicii Moldova, pentru a se înţelege cum poate fi facilitată participarea civică a credincioşilor prin iniţiative punctuale ale episcopilor, iniţiative care aşează terenul şi orientează direcţia demersurilor viitoare. Vedem descris cadrul juridic în temeiul căruia este emisă o adresa episcopiei, este formulată o solicitare expresă, legitimă, publică, la vedere, chiar dacă probabil că şi aici vor fi fost consultări cu Guvernul. O astfel de iniţiativă facilitează şi invită la un anumit tip de dialog şi de participare civică, fără a fi părăsit terenul de colaborare şi de parteneriat pe care Biserica şi-l doreşte de la stat pentru a-şi desfăşura activtatea în bună rânduială.

Sfintele Taine ale Bisericii, într-o pandemie suspectă de coronavirus, sunt motiv de atacuri față de și între creștini sau o nevoie duhovnicească?

Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.

1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.

Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.

În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.

În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.

Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.

2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.

Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.

Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.

O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.

Însă a apărut o situație deosebită, după cum relatează pe un ton foarte sever Ακτινες:

„Un „Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor…
V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini.
De la astfel de „păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia…
Vedeți rezultatul ecumenismului???
Acesta este „rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox.
Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”

Insinuările de mai sus sunt susținute cu detalii din activitatea ecumenistă a acestui episcop, cum ar fi: Rugăciune în comun a Episcopului Grigorie al Herțegovinei cu papistași în cadrul săptămânii ecumenice pentru unitatea creștină, Grigorie al Herțegovinei se roagă împreună la „hirotonia” unui „episcop” romano-catolic sau prezența papistașilor și musulmanilor la inaugurarea unei reședințe episcopale.

Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:

Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.

Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.

Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.

Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.

Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.

Un examen ieftin la Apocalipsă: Marcare izotopică. Tragem învățăminte?

Deși a apărut de ceva vreme (6 septembrie), un filmuleț de pe youtube în rusește, care are disponibilă și o traducere digitală aproximativă în aproape orice limbă, inclusiv în românește, este un instrument util în a deconspira cât de credincioși suntem.

Mai precis, cu aproximativ un an în urmă a apărut o filmare cu un domn care afirma că a fost marcat izotopic pe frunte cu un bar-code fără să știe, pe când a fost la bancă să-și facă un card bancar. Acum dă în vileag faptul că a fost doar o un fake, o farsă prin care nu a intenționat să-și bată joc de cineva, dar care a scos la iveală pe cei cu gândire schismatică și sectară. Sunt cei care l-au crezut și au interpretat minciuna lui drept pecetea lui Antihrist. Cei cu formare duhovnicească ortodoxă serioasă (bineînțeles că și ignoranții) nu s-au lăsat păcăliți pentru că lipseau multe elemente ca să poată fi asociat acel marcaj cu lepădarea de Hristos și închinarea la Antihrist. Din păcate, are o amară dreptate.

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să dăm atenție semnelor apropierii celui rău, ci să nu cădem pradă oricăror frici.

Este, într-o măsură utilă, această testare, dar și amară. Ne putem folosi de ea, deși nu ar fi cazul să se facă apel la astfel de metode. După cum am scris și în altă parte, trebuie să fim vigilenți să ne formăm în duhul autentic al Bisericii, cu discernământ și prețuire a mântuirii, nu cu dispoziție greșită spre o gândire superstițioasă. Măcar pe viitor. De data aceasta cel care a pus la cale totul nu a avut intenții ascunse, dar ce vom face în fața minciunilor promovate de cei cu interese oculte sau aflați de-a dreptul ei înșiși într-o amăgire?

Acesta este filmulețul, care poate fi înțeles măcar aproximativ activând o traducere automată (google) în românește sau altă limbă cunoscută:

Unitatea Bisericii stă în înviere, nu în supraviețuire. Un punct de vedere

„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură”,
nici înregimentare socială,
„ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17);
„nu este din lumea aceasta” (In. 18:36).

Biserica nu este normal să alunece într-o luptă de supraviețuire, ceea ce ar însemna o degradare inacceptabilă a menirii ei, ci spre înviere. Iar fiecare credincios are datoria să se păstreze în unitatea ei duhovnicească, nu doar în limitele formale, care nu-i asigură mântuirea. Cărămizile care constituie organismul, trupul lui Hristos, trebuie să se silească să fie vii în Duhul Lui, Care dă viața cea adevărată. Altfel, nu doar că se dărâmă șandramaua instituției ecleziastice, ci se pierde și mântuirea personală a fiecăruia. Este multă durere să se lupte cineva să fie viu pe când alții trag în jos, în moarte, fiind formal în același trup, dar despre această cruce cumplită trebuie vorbit răspicat. Nu urechilor, nici la megafoane, pe internet sau în piețe, ci „de pe acoperișuri”, cu îndrăzneala cea bună către inimi poate împietrite, poate amăgite, din conștiința noastră amorțită, dar nu cu totul adormită.

Trăim împreună asaltul care pare a fi cel de pe urmă la adresa credinței drepte. Suntem datori să știm să reacționăm cum se cuvine, fără rest, fără bravadă, fără exagerări, cu credință în Hristos și cu dragoste unul față de altul. Acestea două cred că rămân fundamentul unei bune dispoziții duhovnicești față de provocările care ne împresoară.

Dintre credincioși, de-a lungul timpului, mulți au fost trași de diferite erezii în afara corabiei mântuitoare. Nu unitatea cu aceștia este preocuparea, deși este de dorit să se întoarcă și ei, să vină pe calea cea bună, dar importantă este păstrarea unității ca integritate pe care ne-au lăsat-o moștenire Părinții și înaintașii pe temelia cea tare pusă de apostoli. Așadar, în primul rând, căutarea „unității ecumenice” nu intră nicidecum în socoteala duhovnicească.

Unitatea duhovnicească a Bisericii

Întâi de toate trebuie știut ce este unitatea Bisericii și de ce este ea importantă.

La nivelul rigid și formal dogmatic, elementele de unitate ale Ortodoxiei sunt integritatea dogmelor și comuniunea euharistică. În acest sens, Părintele Stăniloae afirmă că „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață ontologic-pnevmatică în Hristos” (TDO, vol. II). Aceasta se reflectă în slujbe, care ar trebui să fie expresia unui adevăr asumat de fiecare în viețuirea sa. Comuniunea ar trebui să vină din trăirea laolaltă a învățăturii ortodoxe, care se concretizează în Împărtășanie.

Dar, dincolo rigiditatea unor formule dogmatice necesare, cuvintele lui Hristos sunt relevante: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat… sfințește-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul. … Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In. 17: 9, 17, 21). Ceea ce uimește este că unitatea Bisericii nu constă în coeziunea dintre credincioși, ci vine din unirea fiecăruia în parte cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin împlinirea poruncilor și mărturisirea credinței; provine din strâmtorarea la care este supusă Evanghelia în lume. Avem de-a face cu o logică duhovnicească, nu pământească.

Se ivește și unirea dintre credincioși, dar ea este dată de înrudirea lor duhovnicească, de faptul că fiecare devine unitar în sine, integru și nedezbinat în conștiința sa. Iar prezența lui Dumnezeu în suflet inspiră și dragostea adevărată față de aproapele de la sine sau, mai bine zis, de la Hristos. Nu putem noi construi o înțelegere mai bună între oameni decât poate să insufle Duhul Sfânt în fiecare. Mai precis, nu se poate fără aceasta.

Desigur că se construiesc democrații, frății, societăți de într-ajutorare, care sunt bune, dar adeseori nu pot suplini ceea ce ne lipsește: împăcarea conștiinței și mângâierea duhului din noi. Sunt necesare toate cele materiale, dar, fără împlinirea lăuntrică, dispar ca fumul. Acest gol are menirea să-l împlinească Biserica prin tot ce face, prin acte caritabile, slujbe, propovăduirea ei. Doar că aceste mijloace trebuie să transmită seva: adevărul lui Dumnezeu, care eliberează din robia morții. De aceea nu poate fi trădare mai mare decât să se dezică de această misiune, rezumându-se la niște formalități, devenind parte a acestei lumi.

Loviturile contemporane la temelia unității ortodoxe

Dintotdeauna diavolul, stăpânitorul acestei lumi, prin uneltele sale, a încercat să deturneze Biserica prin prigoane, prin erezii sau prin alte păcate smintitoare. Dar ea s-a regrupat pe temelia cea tare, adică pe Hristos, și de aceea s-a numit Ortodoxie (dreaptă credință și slăvire). În aceasta s-a concentrat totul, în corectitudinea dogmelor mântuitoare. Din ele izvorăște toată virtutea pentru că nu sunt niște reguli și definiții goale, ci realități care schimbă sufletul, insuflă teama și cutremurul pocăinței, al fricii de Dumnezeu.

Însă înfricoșătoare este lupta care se dă nu doar spre a nu fi urmată viețuirea morală în Hristos, dar chiar să fie călcate în picioare cele mai de temelie învățături, care dau consistență viețuirii creștine. Acum mai perfid ca oricând. Dacă nu se poate cu lepădarea totală, măcar cu un mic compromis, cu o strângere de mână cu erezia, cu pervertirile din societate, cu orice.

La modul concret, ecumenismul, comunismul, schismele (îndeosebi cea ucraineană), cochetarea cu puterile seculare sunt ispitele de astăzi concertate. Sinodul din Creta, atacul homosexualității, dezbinarea între Bisericile Locale sunt tot atâtea forme care afectează nu doar la nivel instituțional, ci și conștiințele credincioșilor și bunul mers al lucrurilor. Dintr-o concesie în alta, se construiește un întreg asediu, căci fiecare cedare slăbește și cedează teren mai spre interior.

Putem fi indiferenți la toate acestea ca și cum nu au importanță? Cred că este evident că nu tocmai pentru că războiul este unul la nivelul conștiinței, al verticalității, nu al strângerii din dinți. Însă nu orice reacție este pe măsura Evangheliei fie mai ales prin cedări, fie prin rigorism nepotrivit.

Păstrarea adevărului de credință

Prima provocare este aceea de a nu ne abate de la adevărul dogmatic, care este unul mântuitor, cum am mai subliniat. Este cea mai scumpă comoară a Bisericii, păstrată prin eforturi uriașe, prin mărturisitori înțelepți și de neclintit.

Nimeni nu poate spune că deține adevărul. Totuși nimeni nu poate spune că nu-l poate cunoaște sau recunoaște. Aceasta pentru că el este aprofundat în taina inimii, nu doar pe buze sau în urechi. Unii l-au iubit, alții se tem de el, iar alții îl defaimă, dar este la îndemâna tuturor cu puțin efort.

Disputele dogmatice au fost întotdeauna crunte, greoaie. Adeseori ele nu au stat doar în știință, fie ea și duhovnicească, ci în impuneri și manevre politice și bisericești, dar și în reacții de mărturisire până la capăt. Lupta pentru puritatea conștiinței dogmatice, în care au stat în linia întâi Sfinții Părinți, a fost una care a fost tranșată la nivelul cuvintelor, al înțelesurilor și formulelor corecte, însă și cu jertfă și trudă multă.

Așadar este firească orice dezbatere asupra învățăturii sănătoase pentru că așa a fost mereu, firea noastră învață, se convinge. În acesta stă esența, în argumente, nu în forța brută. Cine își impune adevărul său dă dovadă că este străin de el. Iar aceasta se întâmplă nu doar prin evitarea discuțiilor, ci și prin purtarea lor nepotrivită.

În plan concret, consider că este nocivă atât atitudinea ierarhilor care-și apără abaterile lor (direct sau prin interpuși), cât și extrema formată în general din unii nepomenitori care se proclamă deținători absoluți ai adevărului și îi cataloghează drept eretici chiar și pe cei care nu susțin dogme greșite, ci doar refuză să se despartă de clericii Bisericii. Fără o decizie sinodală, ca întotdeauna, nimeni nu poate stabili propriile sale opinii și reguli, altfel este atacată tocmai unitatea Bisericii. Unii provoacă destabilizarea prin abaterile lor, iar alții o agravează prin lipsa de răbdare și înverșunare.

Însă totul pornește de la lipsa de flexibilitate a ierarhilor. Nu doar că nu-și recunosc greșelile sau nu explică limpede confuziile, ci refuză chiar și dreptul clerului inferior de a întrerupe pomenirea în caz de erezie, cum este situația cu ecumenismul semnat în Creta. Acest despotism este în stare să nege și canoanele bisericești (15 I-II, 31 apost.) și tradiția ortodoxă. Din păcate, această convingere este doar un slogan menit să discrediteze și să radicalizeze pe oponenții lor (care nu ar trebui să cadă în această capcană). Dar și mulți dintre clericii și credincioșii mai sinceri au căzut și chiar au propagat această falsă concepție. Oare nu tot dintr-o încrâncenare nepotrivită? Oare nu sunt prin aceasta vinovați în fața lui Dumnezeu pentru subminarea unor reacții corecte? Sigur că pot fi criticate exagerările, cum ar fi impunerea obligativității nepomenirii, dar nu negat acest drept canonic și, mai ales, nu caterisiți preoții care recurg la acest gest corect.

Dar, dincolo de faptul că adevărul provoacă polemici și neînțelegeri ascuțite din cauza minciunii din inimi, cel mai important este că el trebuie apărat, mărturisit. Fără compromisuri, fără lipsuri, după puterea fiecăruia. Însă principalul viciu care bântuie acum este că fiecare se crede neînsemnat și nevrednic dintr-o falsă smerenie. Dar de mântuire se simte cineva atât de nevrednic, încât să renunțe la ea sau la nădejdea ei? Ca mădulare ale Bisericii, avem datoria nestrămutată să păzim regulile și învățăturile lui Hristos dacă ne socotim parte a ei. Unul mai mult, altul mai puțin, dar în direcția cea bună, nu punând umărul la toate intoxicațiile și deraierile.

Deci ar trebui sprijinit demersul pentru lămurirea oricăror abateri, cum sunt semnăturile în Creta, și susținute cultul și morala Bisericii. Măcar prin a nu mai valida activ sau pasiv pozițiile greșite, dacă nu chiar prin combaterea lor. Nu există neutralitate în raport cu adevărul, iar cei mai mulți, din frică, oportunism sau neînțelepciune, susțin tocmai minciuna. Iar acest lucru se întoarce împotriva trupului eclezial și a propriei lor mântuiri. Este elocvent exemplul Apostolului Petru, care a trebuit să-și plângă păcatul lepădării de Hristos și să-i întărească și pe ceilalți în credință.

Toate acestea pentru că adevărul are valențe puternice morale, este apăsător, are exigențele lui asupra conștiinței și comodității. Iar mai mult, adevărul evanghelic scoate sufletul din cei fățarnici pentru că nu-l pot primi, dar și din cei smeriți până să-l slujească.

Asceza cea bună în Biserică

Strâns dependente de adevăr sunt morala și spiritualitatea ortodoxe. Nu doar că izvorăsc din credința și frica de Dumnezeu, dar acestea sunt și semne, dovezi și garanții ale prezenței lui Dumnezeu prin smerenie, dragoste, curăție, blândețe, comportament nefățarnic.

Nu se poate despărți spiritualitatea de dogmă pentru că se alunecă într-un creștinism crud (sau dimpotrivă, insipid, sentimentalist). După cum spunea Părintele Sofronie, trei lucruri sunt de neconceput: „o credință fără dogmă, un creștinism în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”. Toate sunt legate între ele și sunt un fel de a concentra unitatea în Hristos.

Nevoința ortodoxă urmărește curăția sufletului și dragostea și purtarea sarcinilor aproapelui. Este necesară pentru că, fără efort și trudă, nu poate răsări nimic bun. A dobândi virtutea din credință este o artă a artelor și un efort dumnezeiesc. Spiritualitatea Părinților trezvitori, isihaști s-a concretizat în atâtea cărți despre asceză. Tocmai pentru că este de la Dumnezeu este atât de perfectă și bine conturată. Patericul și Viețile Sfinților reprezintă aplicarea învățăturii de sus.

Legătura strânsă și tainică între strădania omenească și lucrarea harului reprezintă cheia faptelor bune adevărate, plăcute lui Dumnezeu. Străpungerea inimii, pocăința încordată, părerea de rău sunt cele care schimbă inima, dar și legătura cu aproapele. Pe dinăuntru, nu doar de fațadă.

Se poate spune că rugăciunea este cea care definește morala creștină. Nu în înțelesul restrâns, ci ca lucrare care îmbrățișează și ghidează toată trăirea ortodoxă trezvitoare. Sau, altfel spus, isihasmul (liniștirea) reprezintă modul slujirii corecte a lui Dumnezeu și de dobândire a mântuirii, pe care l-au promovat Sfinți precum Grigorie Palama și Paisie Velicicovski. Nu ca și cum doar aceștia au fost adepții trăirii ascetice, ci ei l-au repus în valoare. De fapt, toți marii Părinți din vechime, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Spiridon și toți ceilalți mucenici și cuvioși s-au nevoit în lupta cea bună, care i-a mânat să apere puritatea Ortodoxiei ca pe singurul lucru de preț.

Au existat și catolici care s-au dedicat problemelor de credință, care chiar au și murit pentru ea, ba au apărut și protestanții, care au încercat să reformeze și să „îndrepte” greșelile, dar într-un duh cu totul străin de Evanghelie. Aceste erori și oricare altele de poziționare duhovnicească trebuie evitate pentru că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1:5).

Din păcate, a cam apus vremea când păstorii cu cuget bun se luptau și izbuteau să reașeze corabia Bisericii pe calea cea dreaptă. Atunci se ridicau mulți în apărarea credinței. Astăzi sunt foarte puțini, iar masa celor care apostaziază subtil sau fățiș pune o povară grea. Comunismul a trecut cu trădările lui, iar clerul, cei vinovați, nu s-au pocăit, nu au denunțat public nimic din abaterile de la credință făcute, lăsând deoparte păcatele personale. S-a instaurat un soi de serghianism, de pactizare cu puterea statului pe mai departe. În acest sens, îmi vine în minte indignarea Părintelui Iustin față de naivitatea mea când am zis că Biserica a trecut cu bine prin comunism. Acum înțeleg mai bine. Am supraviețuit, dar am pierdut enorm din puterea învierii, din gustul vieții adevărate, am fost puși pe o altă cale, a obișnuirii cu compromisurile. Probabil o vom pava până când taina fărădelegii nu va mai avea cine să o împiedice (2Tes. 2:7).

Nu este normal să părăsim Biserica, să ne dezicem cu totul de ierarhie, cu atât mai mult a face grupări paralele. Însă este imperios necesar, după umila mea părere, să nu ne rușinăm de Hristos. Nu doar ca masă a credincioșilor, ci și fiecare în parte. Totul poate fi pierdut într-o clipă, toate cele materiale. Dar… și sufletul ni-l putem pierde tot într-o clipă și chiar clipă de clipă.

Mai bine să moară Împărtășania decât tot poporul… credincios

Încă nu a apărut o decizie oficială a Patriarhiei pe tema renunțării la împărtășire după deschiderea de pe 15 mai a bisericilor. Deocamdată există doar niște declarații ale purtătorului de cuvânt, Vasile Bănescu. Ce-i drept, cam de o vreme mai toate comunicările vin prin interpuși, prin Birouri de presă, dar nu prin sinodali, nici măcar din gura Patriarhului. Este destul de frustrantă această neasumare dusă la extrem; dar e un semn și acesta.

Ieri a fost lansată și în public vestea că se deschid slujbele afară, dar împărtășirea va fi amânată. Mesajul este acesta:

„A avut loc o consultare firească a membrilor Sfântului Sinod în legătură cu o scurtă amânare a împărtăşirii comune, până la finalizarea unei consultări inter-ortodoxe cu celelalte Biserici, confruntate şi ele în acelaşi registru liturgic cu provocarea ridicată de pandemie. În acest moment sunt clare câteva lucruri foarte importante, deşi cu un caracter temporar: slujbele cu credincioşi vor fi oficiate exclusiv afară; bisericile vor fi redeschise doar accesului pentru rugăciune individuală a credincioşilor, cu respectarea unor reguli de igienă şi protecţie; împărtăşirea comună (în timpul Liturghiei) este amânată o scurtă perioadă, până la finalizarea consultării cu celelalte Biserici Ortodoxe. A mai existat un astfel de moment dramatic al amânării împărtăşirii, timp de două luni, chiar, în 1829, şi tot din motive legate de epidemie. Nu este nimic total nou şi nimic contrar teologiei liturgice a Bisericii, care are menirea să îl ghideze pe omul credincios printr-o lume reală, confruntată uneori cu crize grave, inclusiv medicale. În anumite contexte trebuie să trecem proba realismului creştin, care ne protejează de orice formă de abordare magică a ‘celor sfinte’ şi de punerea în conflict a credinţei profunde cu raţiunea practică. Creştinismul autentic, hrănit din fidelitatea faţă de Tradiţia genuină a Evangheliei şi faţă de cea filocalică, patristică, nu pune în conflict artificial credinţa şi raţiunea, ci le cultivă cu discernământul izvorât din credinţa în Hristos, nu din aceea în propria credinţă.”

(Agerpress)

Ultimele cuvinte sunt esențiale. Oprirea împărtășirii provine din credința Bisericii sau dintr-o viziune personală, chiar și a ierarhiei? Invocarea trunchiată a unei situații când credincioșii au fost lipsiți de Sfintele Taine în vremea epidemiei din 1829 nu este suficientă pentru că există alte cazuri și rânduieli care indică tocmai contrariul. În plus, acea carantină de atunci a fost nu doar pe împărtășire, ci pe accesul la biserici, care au fost dezinfectate timp de două luni și doar în București, nu în toată țara. Fără a mai sublinia aspectul esențial că atunci era vorba de o ciumă de alte proporții. Mărturia aceasta vine dintr-o notă dintr-un studiu despre viața Mitropolitului Grigorie Dascălul, care este foarte lacunară:

Deși ar fi o exagerare a spune că Împărtășania este temelia Bisericii, totuși ea este un element esențial, la care nu se poate renunța fără o clătinare a fundamentelor ei. Hristos în integralitatea Lui reprezintă piatra pe care a fost întemeiată Biserica și orice trunchiere a învățăturilor și predaniilor Lui reprezintă o abatere de neîngăduit, cu repercusiuni grave asupra mântuirii.

Practic, discursul și poziția oficială sunt perfect fățarnice și contradictorii în ele însele. Pe de o parte se declară fidelitatea față de credința și tradiția ortodoxă a împărtășirii cu lingurița, pe de alta este amânată sine die (până la o consultare cu restul Bisericilor Ortodoxe Locale) primirea Sfintelor Taine. Oare nu din frica de contaminare prin Potirul comun?

Mulți acum îndeamnă, probabil și la rugămințile ierarhilor, la solidaritate și strângerea rândurilor și la o mărturisire în fața ateilor progresiști, dar nu și în fața sinodalilor. Dar mie aceasta îmi aduce aminte de sfatul lui Caiafa: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul” (In. 11:50). După cum a spus și Dostoievski, dacă Hristos S-ar întoarce astăzi, ar fi răstignit din nou. De data aceasta este omorâtă, anulată prezența Lui în Potir. Nu de către arhiereii iudei de odinioară. Dar de către cine?

Pe de altă parte, nu ar trebui neglijată vocea celor care-și manifestă îngrijorarea legitimă față de aceste decizii, care dovedesc că mai bate o inimă în pieptul Bisericii.


Se pare că și în Germania au fost dispuse măsuri similare cu cele anunțate de Patriarhia noastră. Mitropolitul Augustin al Germaniei, care ține de Patriarhia Ecumenică, a anunțat următoarele:
„Având în vedere deschiderea bisericilor în σtatul german, au fost date norme legale care, în afară de restul măsurilor de asigurare care au fost adoptate, ajung până la punctul de a regla și modul dumnezeieștii Împărtășanii, adică să interzică dumnezeiasca Împărtășanie din Sfântul Potir prin folosirea linguriței”, menționează în enciclica sa.
„În această privință, cu adâncă durere, vă informez că, până la ieșirea din vigoare a normelor legale, deși putem să venim toți la slujbe, nu putem totuși să ne împărtășim toți în afară numai de sfințiții slujitori”.

În Franța, s-a anunțat că slujbele religioase vor fi deschise publicului abia de pe 1 iunie.

Creștinismul social este o utopie și o manifestare a necredinței (Scrisoare a P. Serafim (Eugene) Rose către Thomas Merton)

De o mare actualitate este critica concepută de P. Serafim Rose pe când era încă mirean (Eugene) „creștinismului social”, adresată chiar unui exponent de seamă al acestuia, Thomas Merton. Este inspirațională nu doar prezentarea feței reale a creștinismului ascetic și dogmatic, ci și darea în vileag a originilor obscure și chiar de natură spirituală (milenariste) ale tendințelor sociale care se doresc a fi imprimate Bisericii. La mijloc nu este o simplă ancorare în cele pământești, ci o viziune lumească opusă celei creștine, contrară împărăției lui Dumnezeu ce va să vină. Cam cum astăzi se predică o lume în care nu mai are loc moartea și boala, care sunt prezentate ca anormale, ceea ce este o utopie. De fapt, înșelăciunea constă în încercarea nerealistă și perfidă de a „eradica” boala produsă de coronavirus, chiar dacă moartea seceră pe cei ce mor de foame sau din diferite alte cauze din plin.

Un al subiect arzător abordat este cel al Apocalipsei ca perspectivă sobră și plină de nădejde, dar și de îngrijorare bună.

O scrisoare către Thomas Merton, 1962

de Eugene [Pr. Seraphim] Rose

Sunt un tânăr american convertit la Ortodoxia rusă – nu spiritualitatea „liberală” imprecisă a prea multor „gânditor religioşi” moderni ruşi, ci Ortodoxia deplină ascetică şi contemplativă a Părinţilor şi a Sfinţilor – care am studiat de câţiva ani „criza” spirituală a timpului nostru şi scriu în prezent o carte pe această temă[1]. Pe parcursul studiului meu am avut ocazia să citesc lucrările unui mare număr de autori romano-catolici, pe unii dintre ei (aceia, spre exemplu, ca Pieper, Picard, Gilson, P. Danielou, P. de Lubac) i-am găsit chiar de ajutor şi, peste toate, nu prea distanţaţi de punctul de vedere ortodox, dar pe alţii i-am găsit chiar deranjanţi în lumina a ceea ce-mi pare mie învăţătura evidentă a Bisericii soborniceşti (universale). Am citit câteva din lucrările dumneavoastră şi în special în unele din articolele recente de-ale dumneavoastră îmi pare că găsesc semne ale uneia din tendinţele din gândirea contemporană romană (există şi în Ortodoxie, de asemenea, să fiţi sigur), care m-a tulburat cel mai mult. De vreme ce sunteţi un monah roman, mă adresez dumneavoastră ca spre cineva nimerit să clarifice neclarităţile pe care le-am găsit în această orientare de gândire. Ceea ce aş vrea să discut îndeosebi priveşte ceea ce s-ar putea numi „misiunea socială” a Bisericii.

Într-un eseu intitulat Lucrarea creştină în criza lumii[2], vă dedicaţi în special problemei „păcii”. Într-o epocă în care războiul a devenit virtual „imposibil”, aceasta este, desigur, o preocupare de căpătâi pentru orice creştin, dar remarcile dumneavoastră în particular pe această temă m-au lăsat în impas.

Care sunt, întâi de toate, adevăraţii potrivnici ai stării duhovniceşti de război ai epocii noastre? A spune „Rusia şi America” este, desigur, ceva neînsemnat; vrăjmaşul, după cum spuneţi, „este în noi toţi”. Dar spuneţi mai departe că „vrăjmaşul este războiul însuşi” şi rădăcinile lui, „ura, frica, egoismul, destrăbălarea”.

Acum aproape că pot să fiu de acord cu dumneavoastră că războiul astăzi, cel puţin „războiul total”, este nejustificat de-a binelea după orice normă creştină, pentru simplul motiv că natura lui „nelimitată” scapă oricărei măsuri de orice fel. Lucrul care mă deranjează pe mine în argumentarea dumneavoastră este declaraţia dumneavoastră că singura alternativă la un astfel de război e „pacea”.

Alternativa la „războiul total” ar părea să fie „pacea totală”; dar ce implică o asemenea „pace”? Spuneţi că „trebuie să încercăm pe cât ne stă în putere să lucrăm la înlăturarea” războiului; şi că aceea este într-adevăr ceea ce trebuie să fie „pacea totală”: înlăturarea războiului. Nu acel fel de pace pe care oamenii l-au cunoscut înainte de aceasta, ci o pace în întregime nouă şi „permanentă”.

Un asemenea scop, desigur, este chiar de înţeles pentru mentalitatea modernă; idealismul politic modern, marxist şi în mod egal „democratic”, l-a nutrit mult timp. Dar creştinismul? – şi vreau să spun creştinismul deplin fără compromisuri, nu idealismul umanist care se numeşte pe sine creştin. Nu este creştinismul cel mai mult potrivnic tuturor formelor de idealism, la orice reducere a sfârşitului său „realistic” şi a valorilor sale la idei pur şi simplu semeţe? Chiar este idealul de „înlăturare a războiului” diferit după mod de astfel de aspiraţii semeţe ca „înlăturarea” bolii, a suferinţei, a păcatului, a morţii? Toate aceste idealuri au atras entuziasmul unuia sau altui idealist modern, dar este limpede pentru un creştin că sunt secularizări şi pervertiri ale nădejdilor creştine autentice. Ele pot fi realizate doar în Hristos, doar în împărăţia Sa, care nu este din lumea aceasta; când credinţa în Hristos şi nădejdea în împărăţia Sa doresc, când se face încercarea de a împlini „idealurile” creştine în această lume – atunci este idolatrie, duhul lui Antihrist. Boala, suferinţa, păcatul şi moartea sunt părţi inevitabile ale lumii pe care o cunoaştem ca rezultat al căderii. Ele pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a naturii umane, o transformare posibilă doar în Hristos şi deplin doar după moarte.

Eu personal cred că „pacea totală” este, la bază, un ideal utopic; iar faptul în sine că pare aplicabilă astăzi ridică o întrebare profundă. Pentru că, pentru mintea mea, duşmanul cel mai profund al Bisericii astăzi nu-l formează duşmanii cei evidenţi – războiul, ura, ateismul, materialismul, toate forţele impersonalului care au dus la „colectivismul” inuman, tiranie şi mizerie – acestea au fost cu noi de la cădere, totuşi, să fie sigur, ele iau o formă extremă astăzi. Dar apostazia care a dus la această secularizare evidentă şi extremă îmi pare că nu-i decât preludiul la ceva mult mai rău; şi acesta este subiectul principal al scrisorii mele.

Speranţa de „pace” este o parte a unui context mai larg a idealismului reînnoit care a apărut după al doilea război mondial şi din tensiunile lumii de după război, un idealism care, în special în ultimii cinci ori zece ani,  a acaparat minţile oamenilor – îndeosebi tineretul – din toată lumea şi le-a insuflat un entuziasm care s-a exprimat în mod concret – şi adesea chiar egoist – în faptă. Speranţa care stă la temelia acestui idealism este speranţa că oamenii pot, până la urmă, să locuiască în pace şi frăţie într-o ordine doar socială şi că această împlinire poate fi realizată prin mijloace „non-violente” care nu sunt incompatibile cu acest sfârşit. Această năzuinţă pare la fel cu revelaţia virtuală a „lumii noi” tuturor celor sătui de mizerie şi de haosul care au marcat sfârşitul lumii „vechi”, care înghite lumea „modernă” ce pare acum să-și fi jucat în sfârşit – sau aproape – posibilităţile sale teribile; şi apare în acelaşi timp ca ceva foarte la îndemână prin mijloace morale – ceva ce nu a mai fost înainte de idealismele moderne.

Dumneavoastră înşivă vorbiţi, într-adevăr, de o posibilă „agonie de naştere a lumii noi”, de datoria creştinilor astăzi „de a-şi îndeplini sarcina răbdătoare, eroică de a construi o lume care va prospera în unitate şi pace”, ba chiar, în conexiune cu asta, de „Hristos, Domnul păcii”. Problema care mă tulbură pe mine grozav în legătură cu tot acest fapt este: este acesta într-adevăr creştinism sau este tot numai idealism? Şi poate fi de-amândouă – este posibil un „idealism creştin”?

Vorbiţi de „acţiune creştină”, „creştinul care transpune adevărul Evangheliei în acţiune socială”, „nu doar în rugăciune şi penitenţă, ci, de asemenea, în angajări politice şi toate responsabilităţile sale sociale”. Ei bine, cu siguranţă nu voi spune nimic împotriva acestui lucru; dacă adevărul creştin nu străluceşte în tot ceea ce face cineva, la această cotă cineva eşuează în a fi creştin şi, dacă cineva e chemat la o vocaţie politică, faptele sale în acest domeniu trebuie, de asemenea, să fie creştine. Dar, dacă nu greşesc, cuvintele dumneavoastră implică mai mult decât atât; literal, că acum mai mult ca niciodată avem nevoie de creştini care să lucreze în sfera socială şi politică ca să realizeze acolo adevărul Evangheliei. Dar de ce, dacă împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta? Este într-adevăr vreun „mesaj social” creştin sau acesta nu-i mai degrabă rezultatul unei activităţi creştine – care lucrează mântuirea cuiva cu sârguinţă? Eu nu pledez defel pentru un creştinism în izolare; întreg creştinismul – chiar şi a pustnicului – este un „creştinism social”, dar asta este doar ca context, nu ca finalitate. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar finalitatea Bisericii este transformarea oamenilor, nu a societăţii. Este un lucru bun dacă o societate sau un guvern practică creştinismul autentic, dacă instituţiile sale sunt inspirate de creştinism pentru că este dat un exemplu prin aceasta oamenilor care sunt o parte a acelei societăţi; dar o societate creştină nu este o finalitate în sine, ci pur şi simplu un rezultat al faptului că trăiesc oameni creştini în societate.

Nu neg, bineînţeles, că există un asemenea lucru ca „activitate socială” creştină; ceea ce pun la îndoială este natura sa. Când hrănesc pe fratele meu flămând, aceasta este o faptă creştină şi o propovăduire a împărăţiei care nu are nevoie de cuvinte; este făcută pentru motivul personal că fratele meu – cel ce stă înaintea mea în acest moment – este flămând şi este o faptă creştină pentru că fratele meu este, într-un anume fel, Hristos. Dar, dacă generalizez de la acest caz şi mă angajez într-o campanie politică de a înlătura „răul foametei”, aceasta este ceva cu totul diferit, deşi indivizii care participă la o asemenea campanie ar putea să acţioneze într-un mod perfect creştin, proiectul întreg – şi tocmai pentru că este un „proiect”, un lucru al plănuirii omeneşti – a fost acoperit cu un văl de „idealism”.

Câteva exemple în plus: eficienţa tratamentelor moderne nu adaugă nimic la porunca de a îngriji pe bolnavi; dacă sunt la dispoziţie, bine – dar nu e creştineşte a gândi că fapta noastră e mai bună pentru că e mai „eficientă” sau pentru că foloseşte mai multor oameni. Aceasta, din nou, este idealism. (Trebuie să menţionez ferm că faptul că leacurile pot deveni, într-adevăr, un înlocuitor pentru „îngrijirea” creştină când mintea făptuitorului devine prea captivată de eficienţă; şi cercetătorul care caută un „tratament pentru cancer” nu face deloc ceva deosebit „creştin”, ci ceva tehnic şi „neutru”.)

„Frăţietatea” este ceva ce se întâmplă chiar aici şi acum, în orice împrejurări mă pune Dumnezeu, între mine şi fratele meu; dar, când încep să propovăduiesc „idealul” de frăţietate şi merg în mod deliberat să-l practic, sunt în pericol să o pierd cu totul. Chiar dacă – îndeosebi dacă – mă folosesc de o „non-violenţă” părut creştină şi o „rezistenţă pasivă” în aceasta sau în orice altă sferă, daţi-mi voie, înainte să o numesc un act creştin, să mă întreb cu grijă dacă sfârşitul său este doar un ideal semeţ lumesc sau ceva mai măreţ. (Sf. Pavel, ca să iau un exemplu destul de clar, nu a spus sclavilor să se revolte „fără de violenţă”; le-a spus să nu se revolte deloc, ci să se preocupe ei înşişi cu ceva mult mai important.)

„Pacea lui Hristos”, fiind în inimă, nu aduce cu sine în chip necesar, în lumea noastră căzută, pacea şi m-aş mira dacă are vreo legătură în vreun fel cu idealul de „înlăturare a războiului”.

Diferenţa dintre „milostenia” organizată şi milostenia creştină nu are nevoie de nici un comentariu.[3].

S-ar putea să fie – n-aş fi scris scrisoarea aceasta dacă n-aş fi nădăjduit că ar fi – vreun fel de „ecumenism” adevărat, deşi, să-i spunem aşa, subteran, între creştini separaţi, în special în vremurile de persecuţie; dar nu are de departe nimic de-a face cu activităţile oricărui „Conciliu Mondial al Bisericilor”[4].

Aţi putea de la aceste exemple, nădăjduiesc, să înţelegeţi îndoielile pe care le întreţin în legătură cu renaşterea idealurilor părut „creştine” în vremea noastră. Spun „îndoieli” pentru că nu e nimic rău intrinsec în legătură cu vreuna din aceste „campanii” şi sunt implicaţi în ele creştini destul de sinceri şi înfocaţi care propovăduiesc de-adevăratelea Evanghelia; dar, cum spuneam, este un fel de văl de „idealism” care învăluie toate acestea, un văl ce pare să le tragă în slujba sa destul de independentă (fără să fie negate prin aceasta, desigur, faptele creştine înfăptuite sub auspiciile lor). Ce „slujbă” este aceasta? – împăcarea sensului modern de „idealism” prin traducerea lui interiorizată cu adevărurile creştine [transpuse] în exterior şi – în cel mai bun caz – în idealuri semi-creştine. Şi trebuie să fim suficient de realişti să vedem că efectul în mare asupra minţilor oamenilor, atât în interiorul, cât şi în exteriorul acestor mişcări, atât în interiorul, cât şi în afara Bisericii, este de a pune accentul pe realizarea idealurilor exterioare, în aşa fel încât să se facă nedesluşite adevărurile interioare; şi, de vreme ce acest accent a fost pus, calea este cu totul prea scurtă spre un fals palpabil în care „a face bine este oricum adevăratul scop al creştinismului şi singurul lucru de bază în care se pot uni creştinii, în vreme ce dogma şi Liturghia şi cele asemenea sunt pur şi simplu chestiuni care tind mai mult să separe decât să unească”. Câţi din cei ce participă într-adevăr, fie catolici, fie ortodocşi, în lumea „creştinismului social” astăzi nu cred că acesta este cu adevărat un creştinism mai „perfect” şi mai „interiorizat” decât creştinismul dogmatic, ascetic şi contemplativ, care nu aduce asemenea „rezultate” evidente?

Mi s-a reproşat, înainte de aceasta, de către catolici lipsa de interes în misiunea socială a Bisericii, că mă ţin de un creştinism unilateral „ascetic” şi „apocaliptic”; şi unii filosofi şi teologi catolici au făcut asemenea acuzaţii împotriva Bisericii Ortodoxe înseşi – însoţite uneori, dacă nu greşesc, de un fel de ton de supremaţie care pretinde că Biserica e mai degrabă „înapoiată” (retrogradă) sau „depăşită” în asemenea lucruri, că a fost totdeauna „asuprită” de stat şi s-a folosit în privirea asupra lumii de ochii cu totul prea nelumeşti ai monahului. Departe de mine să pretind că vorbesc în numele Bisericii; dar pot să vorbesc cel puţin despre câteva lucruri pe care cred că le-am învăţat de la ea.

Aţi putea în chip firesc să mă întrebaţi, dacă sunt sceptic în  privinţa „creştinismului social”, – deşi bineînţeles că nu-l doresc înlăturat sau dat diavolului, doar arăt ambivalenţa sa – ce susţin ca „acţiune creştină” în mijlocul „crizei” epocii cu alternativele sale urgente.

Prima dată şi înainte de toate eu pun la îndoială hotărât accentul pus pe „acţiune” în sine, pe „proiecte” şi pe „planificări”, pe preocuparea de „social” şi de ceea ce omul poate face pentru aceasta – tot din ceea ce lucrează în detrimentul acceptării a ceea ce este dat, a ceea ce Dumnezeu ne dă în acest moment, la fel de bine cu a permite voii Lui să fie împlinită, nu a noastră. Nu propun o retragere totală din politică şi lucrare socială de către toţi creştinii; aceasta nu o poate stabili o regulă întâmplătoare, rămâne la conştiinţa fiecăruia. Dar, în orice caz, dacă mulţi mai pot fi chemaţi la muncă pentru „dreptate”, „pace”, „unitate”, „frăţie” în lume – şi acestea toate sunt, în această formă generalizată, ideală, scopuri exterioare şi lumeşti – nu este un lucru cel puţin la fel de bun a fi chemaţi la lucrarea totală şi răspicată a împărăţiei, să lupte cu toate idealurile lumeşti şi să propovăduiască singura Evanghelie de trebuinţă: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia? Chiar dumneavoastră înşivă spuneţi chiar pe drept despre America şi Rusia că „duşmanul nu este doar de o parte sau de alta… Duşmanul este de ambele părţi”. Nu este posibil de a aprofunda această înţelegere şi a o aplica la celelalte ultime părute alternative, adică „război” şi „pace”? Este vreuna din ele cu adevărat mai la îndemână pentru un creştin decât cealaltă, dacă „pacea” este o „pace totală (idealistică)”? Şi această recunoaştere a celor două alternative ca inacceptabile nu ne duce înapoi la adevărata „a treia cale” – una care nu va fi niciodată populară pentru că nu este „nouă”, nu-i „modernă”, peste toate nu-i „idealistică” – un creştinism care nu-şi are sfârşitul nici în „pacea” lumească, nici în „război”, ci într-o împărăţie nu din lumea aceasta?

Aceasta nu este ceva „nou”, precum spuneţi, şi o lume ce se imaginează „post-creştină” este obosită de ea. E adevărat că, atunci când noi, ca creştini, vorbim fraţilor noştri, adesea se pare că suntem puşi în faţa unui zid gol lipsit chiar şi de voinţa de a asculta; şi, fiind oameni, s-ar putea să fim siliţi cumva să „ajungem la disperare” prin această lipsă de răspuns. Dar ce se poate face în această privinţă? Să renunţăm de a vorbi despre ceea ce contemporanii noştri nu vor să audă şi să ne alăturăm lor în goana după aspiraţii sociale care, de vreme ce nu sunt precis creştine, pot fi vândute prin mijloace necreştine de asemenea? Aceasta-mi pare o abdicare de la responsabilitatea noastră de creştini. Cred că nevoia de bază a timpului nostru nu este până la urmă diferită de ceea ce a fost ea de când a venit Hristos; ea nu stă în domeniul „angajărilor politice”, ci tocmai în „rugăciune şi penitenţă” şi în post şi propovăduire a adevăratei împărăţii. Singura „responsabilitate socială” a creştinului este să trăiască, oriunde şi cu oricine s-ar întâmpla să fie, viaţa credinţei pentru propria sa mântuire şi ca un exemplu pentru ceilalţi. Dacă, făcând aşa, ajutăm să se amelioreze sau să se înlăture răul social, aceasta-i un lucru bun – dar nu este scopul nostru. Dacă ajungem la disperare când viaţa noastră şi cuvintele noastre nu reuşesc să convertească pe alţii la adevărata împărăţie, aceasta vine din lipsă de credinţă. Dacă am trăi credinţa noastră mai profund, am avea nevoie să vorbim mai puţin despre ea.

Vorbiţi de necesitatea nu doar de a vorbi despre adevărul creştinismului, ci de „a întrupa adevărul creştin în faptă”. Pentru mine aceasta înseamnă tocmai viaţa pe care am descris-o, o viaţă îmbibată de credinţa în Hristos şi de nădejdea în împărăţia Sa nu din lumea aceasta. Dar viaţa pe care se pare că o descrieţi este una foarte implicată în lucrurile acestei lumi; nu mă pot abţine de a o privi doar ca pe adaptare „exterioară” a adevăratei interiorizări creştine.

Idealismul modern, care e dedicat realizării idolatrei „împărăţii a omului”, şi-a făcut simţită influenţa de mult în cercurile creştine; însă doar în anii din urmă această influenţă a început să aducă roade reale în pântecele Bisericii înseşi. Cred că nu poate fi îndoială că suntem martorii chiar ai durerilor de naştere a ceva ce, pentru adevăratul creştin, este într-adevăr înţesat cu posibilităţi înfricoşătoare: „un creştinism nou”, un creştinism care pretinde să fie „interiorizat”, dar este cu totul prea preocupat de rezultate exterioare; un creştinism care chiar nici nu poate crede cu adevărat în „pace” şi „frăţietate” afară dacă le vede aplicate generalizat şi universal, nu într-o părută „altă lume” îndepărtată, ci „aici şi acum”. Acest fel de creştinism spune că „virtutea personală” nu e de ajuns – bazându-se evident pe o înţelegere protestantizată a virtuţii, de vreme ce orice face adevăratul creştin este resimţit de întreg Trupul duhovnicesc; nimic făcut în Hristos nu e făcut pentru cineva singur – dar nu e de ajuns pentru ce? Răspunsul la aceasta, cred, este clar: pentru transformarea lumii, „realizarea” definitivă a creştinismului în ordinea socială şi politică. Şi aceasta este idolatrie. Împărăţia este nu din lumea aceasta; a gândi sau a nădăjdui că creştinismul poate fi „cu succes” în exterior în lume este o tăgăduire a tot ce Hristos şi proorocii Săi au spus despre viitorul Bisericii. Creştinismul poate fi „cu succes” cu o condiţie: aceea de a renunţa la (sau a uita în mod convenabil de) adevărata împărăţie şi a căuta să se construiască o împărăţie în lume. „Împărăţia pământească” este tocmai scopul mentalităţii moderne; construirea ei este sensul epocii moderne. Nu este creştină; ca creştini, noi ştim a cui împărăţie este ea. Şi ceea ce mă tulbură aşa de tare este că creştinii astăzi – catolici şi ortodocşi de asemenea – se alătură ei înşişi la construirea acestui nou Babilon, adesea chiar fără de cunoştinţă de cauză, adesea cu cele mai bune intenţii posibile…

Idealismul modern, care nădăjduieşte în „raiul pe pământ”, nădăjduieşte aşijderea în „transformarea” imprecisă a omului – idealul „supraomului” (în forme diferite, conştiente sau nu), care, oricum absurde, are o priză mare pentru o mentalitate care a fost educată să creadă în „evoluţie” şi „progres”. Şi să nu lăsăm disperarea contemporană să ne facă să credem că nădejdea în viitorul lumesc este moartă; şi, într-adevăr, amestecată cu disperarea contemporană, este o modalitate mare de aşteptare, o voinţă de a crede că idealul viitor poate fi realizat în vreun fel.

Puterea impersonalului şi a inumanului a condus prima parte a secolului nostru de „criză”; un spirit vag „existenţial”, semi sau pseudo-religios, idealistic şi practic în acelaşi timp (dar niciodată din altă lume), pare a fi destinat să conducă ultima parte a acestui secol. Sunt două etape ale aceleiaşi boli, „umanismul” modern, boală pricinuită de încrederea în lume şi în om, în vreme ce Hristos este ignorat – afară de a împrumuta numele Lui ca un „simbol” avantajos pentru oameni care, până la urmă, nu prea pot să-L uite, la fel de bine pentru a ademeni pe cei ce încă vor să-I slujească. Creştinismul a devenit o „campanie”, Hristos a devenit o „idee”, atât în slujba unei lumi „transformate” de tehnicile ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om în principiu „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conştiinţe”: aceasta stă înaintea noastră. Comunismul, pare limpede, se apropie de o transformare a sa, o „umanizare”, o „spiritualizare” şi în această privinţă Boris Pasternak[5] este un semn dat dinainte; nu respinge Revoluţia, el doar o vrea „umanizată”. „Democraţiile”, pe o cale diferită, tind spre acelaşi ţel. Peste tot „prooroci”, semi sau pseudo-creştini ca Berdiaev şi Tolstoi, păgâni mai vădiţi ca D. H. Lawrence, Henry Miller, Kazantzakis, la fel de bine ca şi legiunile de ocultişti, astrologi şi milenarişti – totul prevesteşte naşterea unei „noi ere”. Protestanţii şi apoi tot mai mulţi catolici şi ortodocşi sunt prinşi în acest entuziasm şi prevăd epoca lor proprie de unitate ecumenică şi armonie, unii fiind atât de îndrăzneţi – şi aşa de hulitori – încât o numesc „a treia eră” a „pogorârii Sfântului Duh” (a la D. H. Lawrence, Berdiaev şi, în sfârşit, Ioachim de Flores).

O eră de „pace” ar putea veni pentru omul împovărat, totuşi apocaliptic de nerăbdător; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de „pace”? Nu va fi pacea lui Hristos; nu e decât o fantezie să-ţi imaginezi o prefacere bruscă, universală a oamenilor la credinţa deplină creştină şi, fără o astfel de credinţă, pacea Lui nu poate veni. Şi orice „pace” omenească va fi numai preludiul izbucnirii singurului şi adevăratului „război” al erei noastre, războiul lui Hristos împotriva tuturor puterilor Satanei, războiul creştinilor care caută doar Împărăţia nu din lumea aceasta, împotriva tuturor acelora care, păgâni sau creştini mincinoşi, caută doar o Împărăţie lumească, o Împărăţie a Omului.

*                   *                    *

Abia după ce am terminat paginile dinainte am văzut articolul dumneavoastră în Commonweal, „Războiul nuclear şi responsabilitatea creştină”[6]. Acolo aduceţi tema căreia intenţionam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.

Nu este, desigur, nimic despre care să fie mai periculos să vorbeşti. Speculaţia zadarnică pe deasupra sensului literal despre evenimentele apocaliptice este o pricină doar prea evidentă a răului duhovnicesc; şi nu mai puţin decât atât, cred, este un mod uşor în care mulţi din contemporanii noştri se referă la caracterul „apocaliptic” al vremurilor şi, făcând aşa, ridică în ceilalţi spaime profunde şi nădejdi pe care propriile lor declaraţii sunt departe de a le mulţumi. Dacă un creştin merge să vorbească despre Apocalipsă în general, e destul de limpede că în această privinţă, ca în orice alta, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât de precise posibil şi în acord deplin cu învăţătura întreagă a Bisericii. În acest caz, pot vedea un motiv de ce mărturia latină şi ortodoxă ar trebui să fie substanţial diferită. Textele profetice sunt în mâna Răsăritului la fel ca a Apusului; tâlcuirile şi hotărârile Părinţilor, atât greci, cât şi latini, asupra acestor texte sunt explicite, detaliate şi în acord tacit; şi tradiţia Părinţilor a fost afirmată după schismă atât de Bisericile Ortodoxă, cât şi Latină – în ultimul timp mai autoritar, presupun, în persoana lui Toma d’Aquino[7]. Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul timpului, bazându-se aproape în întregime pe izvoare din Apus, nu este, pe cât ştiu, în discordanţă în vreun punct cu tradiţia ortodoxă. Este mai degrabă un şoc, de fapt, să citeşti la Pr. D’Arcy’s, Înţelesul şi problema istoriei că „nu toţi comentatorii creştini ar fi acceptat o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar asta înseamnă a spune nu mai mult decât că, aşa cum mulţi evrei n-au recunoscut pe Hristos din proorocii lor, tot aşa mulţi creştini vor da greş în a discerne semnele vremurilor cu privire la Antihrist şi la sfârşitul timpului. (Mulţi creştini s-au îndepărtat atât de mult de tradiţie, încât cred că Antihrist nu va fi un om real, ci numai un „duh” nelămurit, la fel de mult precum mulţi evrei moderni au transformat nădejdea lor mesianică într-o credinţă într-o autentică „era mesianică”).

Dar această abatere a multor creştini este ea însăşi o parte din proorociile privitoare la „lepădarea” chiar din interiorul Bisericii înseşi; precum spune Fericitul Ieronim: „Mulţi consideraţi ca Patriarhul vor cădea”. Pentru că Antihrist este un amăgitor şi prea puţini creştini sunt pregătiţi pentru înşelăciunile lui. Este, de aceea, periculos să vorbeşti de lucrurile „apocaliptice” fără a vorbi de Antihrist şi duhul lui. Este uşor pentru cea mai slabă înţelegere astăzi să vadă ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le deţine acum; dar puterea lumească este numai un aspect al împărăţiei lui Antihrist – uriaşa înşelăciune, atât cât să înşele, dacă se poate, chiar şi pe cei aleşi, este cealaltă şi mai puţin evidentă. Vorbiţi, ca mulţi astăzi, de o posibilă „distrugere a rasei umane”; nu este asta o expresie mai degrabă aspră pentru un creştin pentru a o folosi? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului? Nu desconsideră, peste toate, proorociile despre ceea ce trebuie să se petreacă înainte ca Dumnezeu (Care, desigur, Singur poate „distruge rasa umană” pe care a creat-o) să cheme pe oameni în împărăţia Sa?

Prin cuvinte deloc neconcludente afirmaţi, o dată în plus, că „războiul trebuie înlăturat. Un guvern mondial trebuie statornicit”. Nu este acest „trebuie” un cuvânt mai degrabă aspru? Este, într-adevăr, un semn al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluţie „practică” pentru criza de faţă – înlăturarea războiului – ar trebui să fie în acelaşi timp (precum cred) total idealistică. Unora această situaţie face să le răsară gânduri despre o „eră nouă” sau o „lume nouă”; mie îmi sugerează posibilitatea că noi suntem, de fapt, în pragul ultimelor zile, când toate mijloacele acţiunii lumeşti încep să devină imposibile.

O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care chiar şi dumneavoastră o folosiţi. În Pâinea vie chiar sugeraţi că „suntem martorii zorilor luminii care n-a fost niciodată văzută înainte. … Trăim, probabil, în pragul celei mai mari ere euharistice a lumii – era care s-ar putea foarte bine să dea mărturie de unirea finală a omenirii”. Întrebaţi, ca să fie sigur (dar fără să daţi un răspuns): „va fi această unire vizibilă una politică?” Şi chiar sugeraţi că „poate că ultima eră din toate va fi ‘euharistică’ în sensul că Biserica însăşi va da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu prin a fi pusă pe Cruce”.

Pentru creştinii care deţin cuvântul lui Hristos şi al proorocilor şi al sfinţilor Săi în privinţa ultimelor zile nu văd cum ar putea fi vreun „poate” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă ar fi ca scop politic, poate doar sfârşi în împărăţia lui Antihrist; Biserica, dincolo de orice îndoială, va fi răstignită după ce o bună parte a credincioşilor o vor fi trădat prin înşelăciunea lui Antihrist.

Eu propovăduiesc fără nici un motiv o iminentă „împărăţie a lui Antihrist” şi apocalipsa, care este posibilă, bineînţeles, şi că creştinii trebuie să fie în toată vremea pregătiţi pentru ea; dar nimeni nu ştie ceasul… Ceea ce vreau să accentuez este faptul că – o iau aşa – duhovniceşte vorbind, omul contemporan, în disperarea sa pentru prezent şi în nădejdea încă vie în viitor, confruntat cu alternative „ultime” şi cu prefaceri sociale şi ştiinţifice părut „apocaliptice” (şi cu o nădejde evoluţionistă), n-a fost niciodată mai receptiv la venirea unui Mesia fals, un desăvârşit „soluţionator de probleme” şi care insuflă un „idealism” uman luminos.

În vremuri ca acestea, cred, creştinul ar trebui să fie îngrijorat de a se implica în plasa încâlcită a activităţii politice, ca nu cumva, sârguindu-se spre prea mult, să piardă totul; rigoarea în credinţă şi în propovăduirea împărăţiei (mai presus de toate prin exemplul vieţii), să fie sigur că nu e suficient de aproape de acea zi – însă prevăzător în „planurile” lumeşti, pentru care avem un exces, chiar şi (de fapt cel mai mult) în interesul pentru „marile idealuri”.

Mai presus de toate, creştinul în lumea contemporană trebuie să arate fraţilor săi că toate „problemele epocii” nu sunt o consecinţă aparte de singura „problemă a omului”, de bază: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. În ciuda a ceea ce aţi spus despre „perimarea” creştinismului pentru omul contemporan, cred că creştinii care vorbesc despre această problemă şi arată în viaţa lor că cred de fapt toate „superstiţiile” despre „cealaltă lume” – cred că au ceva „nou” de spus omului contemporan. Am propria mea experienţă că tinerii serioşi sunt „obosiţi” de creştinism tocmai pentru că ei cred că este un „idealism” care în chip făţarnic nu trăieşte pentru „idealurile” sale; bineînţeles, ei nici nu cred în lumea cealaltă – dar tot ce ştiu e că nici „creştinii” nu cred.

Cred că creştinii au devenit în ultima vreme cu totul prea „sofisticaţi”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume prin a-şi acomoda credinţa la modele de gândire trecătoare; încât creştinii contemporani devin „existenţialişti”, vorbesc de „aici şi acum” despre credinţă şi lucrurile duhovniceşti. Ei bine, asta-i bine cât de departe merge – dar nu merge suficient de departe. Nădejdea noastră ca creştini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; credem şi nădăjduim într-o împărăţie pe care nimeni din cei vii n-a văzut-o, credinţa şi nădejdea noastră sunt imposibile în ochii lumii. Ei bine, atunci să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Am experienţa mea că oamenii contemporani vor să creadă nu puţin, ci mult; lăsând credinţa creştină, nimic nu li se pare prea deosebit pentru ei, nimic nu li se pare prea mult pentru a nădăjdui – de aici „idealismul” tineretului de azi. Pentru mine însumi credinţa mea a crescut, mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puţin „existenţial”, până la impresionanta întâlnire cu un creştin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu avea importanţă decât împărăţia lumii ce vine. Să gângurească sofisticarea contemporană despre copilăria căutării de „răsplăţi viitoare” şi tot restul – viaţa de după moarte e tot ce contează. Şi nădejdea în ea aşa aprinde pe adevăratul credincios – cel ce ştie că drumul spre ea este prin rânduiala severă a Bisericii, nu printr-un „entuziasm” banal – încât va fi mai mult în prezent (atât în sine însuşi, cât şi ca un exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.

Împărăţia viitoare n-a fost părăsită de creştinii moderni, ci a fost atât de atenuată, încât cineva se poate întreba cât de tare este credinţa creştinilor. În special toate implicările creştinilor în proiecte de idealism social îmi par un fel de a spune: „Voi, cei lumeşti, aveţi dreptate. Împărăţia noastră ‘nu din lumea aceasta’ e aşa de departe şi nu s-ar părea să putem s-o aducem la voi; aşa că ne vom alătura vouă în construirea a ceva ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos şi împărăţia Sa – o împărăţie a păcii, a dreptăţii, a frăţietăţii pe pământ”. Acesta este un „creştinism nou”, o purificare, îmi pare, a creştinismului „Marelui Închizitor” al lui Dostoievski.

Şi ce-i cu creştinismul „vechi” al „virtuţii personale”? De ce a devenit atât de perimat? Pentru că, cred eu, creştinii şi-au pierdut credinţa. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinţei. Nu este necesară mai multă implicare, ci o pătrundere mai profundă înăuntru. Nu mai puţin post, ci mai mult; nu mai multă acţiune, ci rugăciune şi penitenţă. Dacă creştinii ar fi trăit într-adevăr nădejdea creştină şi toată calea de unificare care priveşte spre împlinirea ei, în locul compromisului uşor pe care majoritatea mirenilor îl consideră astăzi suficient – şi nu le spune „noul creştinism” că a lucra pentru idealuri sociale este mai important decât să urmezi rânduiala creştină? –; dacă creştinii ar fi fost în viaţa lor zilnică aprinşi cu adevărat de dragoste pentru Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa nu din lumea aceasta – atunci altceva folositor ar fi urmat de la sine.

Abia putem nădăjdui că o astfel de viaţă se va împrăştia în vremea noastră sau chiar că, poate, exemplul ei va face multe convertiri – sigur nu la fel de multe precum va face „noua” Evanghelie; pentru că idealismul social este o parte a duhului epocii, în timp ce lumea cealaltă creştină adevărată e cel mai puţin evidentă. De asemenea, este mai dificilă şi adesea mai puţin sigură de sine – aşa-i de slabă credinţa noastră; în ansamblu, pe scurt, un scop neatrăgător pentru omul modern cu gândire de exterior. Totul este neimportant: al nostru este a trăi viaţa deplin creştină – roada ei este în mâinile lui Dumnezeu.

Ei bine, am spus ce voiam să spun. Aş fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dumneavoastră dacă credeţi că merită să răspundeţi la remarcile mele. Şi, dacă răspundeţi, nădăjduiesc că veţi fi tot atât de deschis pe cât am încercat eu să fiu. Acesta este singurul mod de „dialog” ecumenic de care sunt în stare; şi, dacă pare mai mult o provocare de „înfruntat”, sper că nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, sunt îndreptate nu spre dumneavoastră, ci la cuvintele dumneavoastră (sau spre ce-am făcut din ele).

Al dumneavoastră în Hristos, Eugene Rose


[1] Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.           

[2]  Prima dată publicată în Călugării cerşetori negri, Iunie, 1962, pp. 266-268. Republicată în Thomas Merton despre pace, McCall Publishing, 1971.

[3] Scrisoarea aceasta este partea a IV-a a unei lucrări mai mari care nu este prezentată aici.

[4] Eugene face aluzie aici la o idee articulată într-o lucrare care l-a influenţat mult la acea vreme: O scurtă istorie a lui Antihrist de Vladimir Soloviov. Cu toate că această lucrare conţine în mod evident câteva învăţături neortodoxe, este valoroasă prin aceea că prezintă un contrast strident între adevărata unitate de catacombă a creştinilor în ultimele timpuri şi falsa unitate a Bisericii „oficiale” de sub Antihrist. Pentru o discuţie mai competentă şi mai amănunţită despre ceea ce insinuează Eugene vezi Înaintea feţei lui Antihrist de Arhim. Constantin, în The Orthodox Word, no. 121.

[5] Merton scrisese recent un articol intitulat Pasternak şi oamenii cu lanţuri cu ceas (publicat în Jubilee, July, 1959). Ca răspuns la acest articol, Eugene i-a scris lui Merton:

„‘Religia’ lui Pasternak, autorul operei Dr. Zhivago, este acea ‘nouă spiritualitate’ ce vrea ceva mai mult decât pe Hristos cel ‘mic’ şi ‘limitat’ pe Care-L venerează Biserica, mai degrabă un Hristos ‘nou’ mai în legătură cu ‘spiritul omenesc liber’ al epocii. Acesta este duhul omului-dumnezeu, supraom, care nu mai e crud ca în Nietzsche, ci rafinat, spiritualizat, făcut plauzibil ca o continuare logică şi istorică, chiar succesorul mesianic al tradiţiei omeneşti falimentate: un ‘nou umanism’. Acest duh nu este un prieten al adevăratului creştinism, ci un vrăjmaş de moarte.

Limbajul pe care-l folosiţi în descrierea ‘spiritualităţii’ lui Pasternak, deşi ar putea părea să aibă scuza că se adresează unei audienţe ‘populare’, nu poate decât să pricinuiască tristeţe unui  cititor ortodox. A vorbi de un ‘caracter liturgic şi sacramental’ care are puţin sau nimic de-a face cu ‘forma rituală statornicită’ sau de ‘rutină ritualistică’, dar, în schimb, ‘neconstrânsă de rigidităţi formale sau sacramentale’; de ‘lumea umanităţii-Dumnezeu’ şi de ‘cosmosul transfigurat’ ca văzute de cineva care admiteţi că este mai degrabă ‘păgân’ şi poate ‘agnostic’ şi care este doar în cel mai vag sens ‘creştin’; de ‘o bogăţie simbolică’ apropiată de cea a Părinţilor greci, totuşi ‘fără preocupările lor dogmatice şi ascetice’; de o ‘libertate’ şi ‘viaţă’ cu totul afară de Biserică – nici una din acestea nu poate avea vreun sens pentru un ortodox drept-credincios (nici, aş crede, pentru un catolic); celui mai imprecis şi mai degrabă ‘protestant’ se împrumută pe sine prea uşor în serviciul ‘noului creştinism’, născut din Protestantism, umanism şi din idealismul natural omenesc care mătură acum prin lume. Propria mea credinţă mi-a fost hrănită tocmai de spiritualitatea ce a ieşit din focurile persecuţiei sovietice; dar această spiritualitate nu este sub nici un înţeles ‘simplă’, ‘primitivă’ şi ‘spontaneitate’ romantică pe care o găsiţi la Pasternak…

Credinţa lui Pasternak este o credinţă vagă şi neputincioasă care nu va accepta pe Hristos, care crede doar în ‘viaţă’, în lume, îmbrăcată (fără îndoială datorită unui interes estetic adevărat) în câteva zdrenţe din garderoba exterioară a Ortodoxiei şi care nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi că idealismul său poate fi realizat în lume…”

[6] Commonweal, vol. 75, Feb. 9, 1962.

[7] În notele de manuscris ale scrisorii lui Eugene către Merton s-au găsit alte comentarii în legătură cu Toma d’Aquino şi îndeosebi faţă de consecinţele filozofiei lui. Când Eugene dezbătea despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, aceasta se petrecea într-un context diferit de realismul creştin menţionat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare era partea a IV-a unei lucrări mai întinse care nu este prezentată aici]. „Filosofia tomistă şi realismul catolic în general”, scria el, „ne induce nouă [creştinilor ortodocşi – ed.] o oarecare nelinişte. De ce? Într-un cuvânt, pentru că e prea concentrată pe lucruri ale acestei lumi. Supraestimează valoarea ‘naturalului’ prin subestimarea stricăciunii odinii naturale şi a inteligenţei omeneşti prin cădere; ‘naturalul’ pe care-l ştim nu mai este natural deplin. Dar mult mai fundamental decât aceasta, năzuieşte la o înţelegere şi o ‘înţelepciune’ care sunt ‘grele’ cu toată greutatea ‘lumii’, care lucrează – pentru toate scopurile practice – ca şi cum lumea ar fi veşnică. Timpul Împărăţiei a venit: în lumina acestui adevăr, care este de bază pentru creştinism, toate preocupările lumeşti ale realismului catolic par aproape o ridiculizare. Nu spune acest ‘realism’: Să-şi împlinească omul eul său ‘natural’, să-şi caute cunoaşterea lumească şi fericirea şi îmbunătăţirea temporală şi apoi să se preocupe de cunoaşterea şi fericirea care stau îndărătul acestora, plecând de la ceea ce e mai umil şi mai accesibil spre ceea ce e mai nobil şi mai ascuns. Dar, dacă vremea Împărăţiei a venit, nu e prea târziu să ne îndeletnicim cu aceste scopuri lumeşti? Şi nu e inevitabil ca mulţi care încep cu ceea ce-i umil nu-l vor mai părăsi vreodată? Caută tu mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Porunca pentru creştini pare cu totul prea evidentă: puneţi deoparte toate lucrurile lumeşti şi căutaţi Împărăţia. Împărăţia a fost ‘amânată’; ne întoarcem noi atunci la calea noastră din început, acea înţelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie? Vai, prin ‘filosofia creştină’ şi cu cât mai mult prin ‘ştiinţa’ modernă tocmai aceasta facem. Hristos este înţelepciunea noastră, nu lumea; şi în sfârşit acestea două nu pot fi împăcate. O ‘înţelepciune naturală’ supusă adevărului creştin; o ‘ştiinţă naturală’ dedicată foloaselor creştine (urâciunea urâciunilor!) – acestea, într-o vreme ‘normală’, ar putea părea legitime. Dar faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp ieşit din comun, un timp în care preocupările ‘normale’, înţelepciunea şi cunoaşterea lumească trebuie puse deoparte şi noi de asemenea trebuie să ne răstignim şi să ne facem de sminteală şi nebunie pentru lume. Creştinismul stă în opoziţie cu lumea. Adevărat, este şi ‘lumea’ care trebuie mântuită – dar nu prin a coborî la nivelul ei. Creştinismul trebuie să înveţe arta de a picta pe Hristos, nu de a picta lumea într-un ‘duh creştin’; ştiinţa trebuie să-L pună pe Hristos în centrul universului, cu toate că ea îşi răstigneşte toate formulele ca să facă aşa (se întâmplă că, în cazul acesta, formulele, nu Hristos, sunt dorite)”.

Despre acelaşi subiect al „realismului” catolic, P. Serafim a declarat: „Nu e surprinzător că mulţi ‘realişti’ catolici moderni găsesc învăţătura îndătinată despre împărăţia lui Antihrist şocantă – prea ‘literală’ la orice nivel. Pentru că nu se poate să crezi că tot ce e ‘natural’ este bun şi în acelaşi timp să vadă o împărăţie a răului spre sfârşitul său istoric”.

Comunicat al Chinotitei Sfântului Munte despre pandemie

Sfântul Munte a luat o poziție oficială cu privire la măsurile de restrângere a slujbelor din motiv de pandemie. Demnă de luat în seamă este îndeosebi opinia exprimată cu privire la Sfintele Taine.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, cu prilejul pandemiei de coronavirus, părtașă la setea duhovnicească a tuturor acelora care au vrut să meargă la biserică, să se închine Patimilor de viață făcătoare și Învierii Domnului și să se împărtășească de Preacuratele Taine, cu pregătirea potrivită, însă au fost obligați la restrângere, simte nevoia să ia poziție și public pe această temă.

Dumnezeiasca Împărtășanie constituie izvor de sfințire, mântuire, nădejde, lumină și participare la viața Domnului și în nici un caz cauză de transmitere a unor boli molipsitoare sau a oricărui alt rău.

Acest lucru este atestat de experiența de veacuri, aceasta o învață Biserica noastră în cunoștință de cauză, acest lucru îl credem neclintit ca și creștini și membri credincioși ai ei. biserica a fost și rămâne furnizoarea de bunuri veșnice, de Sângele și Trupul lui Hristos, prin Care este posibil să ne unim cu Hristos cel răstignit și înviat, biruind [noi] moartea.

Ne exprimăm întristarea că prin poziționările publice despre evitarea dumnezeieștii Împărtășanii, accentuând că această cea mai mare Taină a Bisericii Ortodoxe este absolut indispensabilă pentru viața duhovnicească și credincioșii nu este posibil să fie supuși lipsirii de ea.

Sfânta Chinotită nu neagă măsurile de prevenție împotriva coronavirusului și respectă eforturile conducerilor de stat, ale oamenilor de știință experți și ale celor ce lucrează în așezămintele de sănătate pentru combaterea pandemiei. Lucrăm, cu Dumnezeu, pe cât este posibil omenește, și, de aceea, am luat și respectăm până astăzi cu atenție și discernământ măsuri potrivite de protecție și în Sfântul Munte.

Totuși în nici un chip pandemia aceasta și confruntarea ei nu trebuie să fie legată cu putința participării credincioșilor la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe cu rezultatul limitării libertății religioase și a cultului creștin.

În împrejurarea aceasta dificilă a bolii pandemice, există nevoia suplimentară de a scăpa la Dumnezeu, de a participa la mijloacele corecte ale Bisericii și de a invoca ajutorul dumnezeiesc și mijlocirile Sfinților prin modalități felurite, pe care le cunoaște experiența ei de viață seculară, adică săvârșirea de procesiuni cu sfintele icoane și cu cinstitele moaște, citirea unor rugăciuni speciale, săvârșirea unor slujbe speciale.

Timpul încercării va trece, măsurile restrictive vor fi ridicate gradual, însă totuși încercarea aceasta, pe care a îngăduit-o Domnul pentru păcatele noastre, să fie prilej de pocăință sinceră și întoarcere la învățătura Sfintei Evanghelii a lui Hristos cel înviat, Care este nădejdea nu numai a cuiva personal, ci a toată lumea, Același Care alungă orice frică deoarece este Biruitorul morții.

În perioada liturgică a Sfintelor Paști pe care o traversăm să ne unim cu Domnul prin pocăință, prin dragoste, prin milostenie, prin condescendență față de neputința aproapelui, prin răbdare, prin credință nedespărțit și să lăsăm «toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu».

Hristos a înviat!

Toți reprezentanții și Înainte-stătătorii adunați în Sinaxă comună din cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos.

Biserica – pusă în fața unei alegeri solomonice în privința slujbelor

Circulă pe internet o scrisoare de circulație internă a Patriarhului către ceilalți ierarhi sinodali români, cărora le adresează o întrebare cu două variante: slujbe cu credincioși fără Împărtășanie sau amânarea deschiderii bisericilor. Se subînțelege că aceste condiționări vin din partea statului. Este un subiect delicat, care amintește de regele înțelept Solomon, care avea de făcut o judecată grea: două mame, care aveau copii mici, dintre care unul a murit, pretindeau că cel în viață este al lor. Regele, în înțelepciunea sa, a decis să taie copilul în două pentru a-l împărți lor. Reacția mamei adevărate a fost să-l cedeze celeilalte numai să rămână viu, pe când cea mincinoasă a acceptat această hotărâre, vădindu-se a nu fi mama reală. Cam în aceeași situație este și BOR astăzi, când trebuie să hotărască între a-și tăia cultul și credincioșii sau a păstra totul intact.

De fapt, ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate.

Foarte bine a făcut Patriarhia că a lămurit într-un articol mai extins cadrul juridic al funcționării Bisericii în limitele respectării libertății religioase în contextul unor situații de urgență, cum este starea de urgență sau de alertă. Practic, statul nu poate interfera în probleme de ritual, ci doar să dea unele instrucțiuni generale, iar Biserica, în autonomia sa, dispune cum anume să fie aplicate în practică. Așadar provocarea a trecut cu totul pe teren ecleziastic.

Contextul pandemic actual (în special religios)

Contextul larg este următorul: avem o boală molipsitoare (coronavirus), care nu e chiar mortală într-un mod vizibil la scară largă pentru că foarte mulți sunt asimptomatici. Reacția autorităților este nu doar disproporționată, ci intruzivă, totalitară la nivelul țării, dar și în întreaga lume. Se impun măsuri care pot produce pagube mult mai mari economice, culturale și chiar medicale. În ce privește viața religioasă, s-au impus măsuri restrictive serioase, asumate chiar de Biserică pe motiv de boală. De data aceasta sunt lipsiți credincioșii de o sursă a vieții veșnice, nu doar de nevoi materiale. Cât se justifică acest lucru și cât de credincioși suntem noi, credincioșii?

În primul rând, foarte mulți contestă măsurile la nivel material. Nu e rezonabil să fie închisă toată populația, ci protejați cei vulnerabili prin politici și abordări serioase (care lipsesc). Asta o spun medici reputați, pe când oficialii vin cu perspective fanteziste, simulări pe calculator care nu au avut legătură cu realitatea.

În al doilea rând, la nivel religios, al credinței ortodoxe, suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Doar ca ritual, doar ca emoție și ca să ne meargă bine? Sau cumva ca să dobândim ceva vital, fără de care viața pământească nu are sens, pentru care putem și chiar ni se cere să renunțăm la lume? Dacă cineva nu crede în viața pe care o primește prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciuni și cultul Bisericii, ci mai mult în sănătate, are rost să lupte pentru redeschiderea slujbelor? Din păcate, cred că în această situație de îndoială cruntă se află mulți dintre clerici, nu doar dintre credincioși. De aceea vin cu discursuri șocante pentru o conștiință ortodoxă.

Dau un exemplu:

Sfânta Împărtășanie: între har și molipsire

Pe lângă faptul că Biserica ar trebui să funcționeze în ciuda pericolelor, chiar și Taina Împărtășaniei oferă suficiente garanții. Practica Bisericii de până acum demonstrează că nu au existat contaminări prin intermediul împărtășirii. Avem și situațiile recente de la Cluj și a Arhiepiscopului Pimen. Nu s-au contaminat cei ce s-au împărtășit din același Potir cu cei infectați. Pur și simplu. De ce? Pentru că acolo este Trupul lui Hristos, este o taină a vieții, nu un simbol, nu un ritual teatral.

Teologic, știm că Hristos este prezent prin har în Sfintele Taine. Nu e vorba că mâncăm carnea Lui, care s-ar consuma, ci că primim Trupul Lui întreg fiecare. De aceea se și numește în grecește σωμα (corp), nu σάρξ (cu sensul de carne). Cum? Prin har, prin puterea lui Dumnezeu. Iar acest lucru nu putem să-L negăm. Prin Împărtășanie participăm la puterea Învierii lui Hristos, la viața veșnică, nu pur și simplu la trupul Lui. De aceea se și scrie cu majusculă Trupul când e vorba de Împărtășanie, pentru că e Însuși Hristos, nu doar ceva din El.

Trebuie luat în considerare și faptul că Sfânta Liturghie urmărește apropierea, alipirea credincioșilor de Dumnezeu. Rugăciunile și ritualul ne pun în legătură cu Hristos și, în final, ne aduc la primirea Tainelor. Nu se poate apropia cineva nepregătit. Chiar credința copiilor este cel mai bun teren pentru lucrarea Domnului, dar și maturitatea celor ce au trecut prin pocăința necesară. Există și minuni, cum este cazul (nu am la îndemână cartea) unui anume Toma, un ucigaș fioros din Rusia secolului trecut, care s-a căit de toate faptele sale și a ajutat pe cei bolnavi în perioadă de epidemie cumplită. El nu s-a îmbolnăvit, deși era gata să primească orice suferință și moarte ca răsplată pentru fărădelegile lui. Nu toți suntem ca el, dar rămâne un model și o perspectivă asupra vieții.

În această lumină, este rezonabil să credem că, deoarece prin Taine primim har, nu hrană materială, deși sunt adevărată mâncare, puterea lui Dumnezeu înconjoară întregul ritual de împărtășire, adică inclusiv lingurița și procovățul utilizate. Deci nu este normală folosirea unor materiale de unică folosință, igienizate, care ar atenta tocmai la Taină și la credința noastră. Vinul și anafora de după aceea mie personal mi se pare firesc să fie administrate în pahare de unică folosință și cu alte mijloace de protecție sanitară.

Desigur că nu putem ști în ce măsură lucrează Dumnezeu, cât ne păzește și cât trebuie să ne păzim noi. Totuși acestea sunt premizele de la care se poate porni. În caz că se observă îmbolnăviri, se pot ajusta regulile (dar nu în urma unor eventuale isterii și cazuri instrumentate). Este firesc să fie protejați oamenii; sănătatea nu este de disprețuit doar pentru că ține de trupul acesta trecător. Însă deocamdată nu există motive suficiente.

Cum au reacționat creștinii în trecut la pandemii

Nu reiau aici unele detalii foarte importante legate de normele bisericești stabilite cu privire la molime. Dar este interesantă o mărturie sensibilă a vremurilor de creștinism primar, persecutat:

„În secolul al III-lea a existat o pandemie care a cuprins Italia, Africa și imperiul roman de vest. Unii cercetători cred că a fost virusul Ebola. La vârful plăgii, mureau mai mult de 5000 de oameni în fiecare zi în Roma. Unele orașe și-au pierdut populația cu mai mult de 60 la sută.

În timpul pandemiei, oamenii au intrat în panică. Mulți oameni și-au abandonat bolnavii în crăpături sau șanțuri și i-au lăsat pe morți neîngropați. Oamenii au fugit din zonele unde era boală și au abandonat persoanele în vârstă, bolnavii și persoanele cu dizabilități.

Dar a existat o clasă de oameni care a refuzat să intre în panică. Ultimul împărat necreștin a fost un bărbat pe nume Iulian. El a scris: „creșterea creștină recentă a fost cauzată de caracterul lor moral, chiar dacă, poate, este prefăcut și de bunăvoința lor față de străini și grija pentru mormintele morților”.

Într-o scrisoare către un preot idolatru (păgân), el a scris: „Galileenii nepioși (creștinii) îi sprijină nu doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru nu are ajutor de la noi”.

Creștinii în timp de pandemie, în loc să părăsească orașul, au rămas acolo cu un mare risc pentru ei înșiși. Au îngrijit săracii, bolnavii și bătrânii.

Unii istorici au spus că putem urmări ascensiunea creștinismului la cele trei mari pandemii din secolele II, III și VI. Istoricii au spus că creștinismul a crescut pentru că oamenii au privit la incredibila mărturisire a creștinilor în perioadele de criză. În loc să se panicheze, au demonstrat credință și compasiune imensă.”

Astăzi creștinii autentici se confruntă cu aceeași provocare, dar mai presantă, care vine și din partea conducătorilor bisericești: aleg compasiunea sau salvarea lor? În plus, există și presiunea socială. Dacă în vechime creștinii erau apreciați pentru curajul și jertfa lor, astăzi sunt blamați ca fiind inconștienți și pericol social. Deja nu mai e vorba de dragoste față de oameni, ci conștiință și credință.

Exemple contemporane

Poate am fi tentați să credem că nu mai există azi acea unitate și manifestare umană. Dar ne înșelăm. Spre exemplu, în Rusia există multe infestări. Chiar și în jurul marilor mănăstiri. Lavra Sf. Seghie se confruntă cu un val de îmbolnăviri. Au murit până acum trei părinți: Protosinghelul Tihon pe 6 mai, Ierodiaconul Calist pe 8 mai și Arhimandritul Elian pe 11 mai. Toți au fost înmormântați cum se cuvine, fără distanțări fricoase.

Protos. Tihon la Înviere

Acum s-au impus restricții severe de către autorități. Însă Părinții au spovedit și au primit oamenii la slujbe și sunt gata să facă acest lucru mai departe. Starețul și Rectorul Universității și-au revenit din boală. Este o realitate tragică, însă înfruntată cu credință și realism. Cei mai mulți monahi nu au suferit, au trecut cu bine peste îmbolnăvire. Dar cei în vârstă și cu sănătatea șubredă au nevoie de îngrijiri deosebite și sunt în pericol real. Totuși viața trebuie să meargă înainte cu toate precauțiile necesare, însă nu învinsă și împotmolită de boală. Cu atât mai mult viața cea adevărată.

Problematizări sau conformism apostat?

În tot acest context, ne putem încrede pe deplin în deciziile luate oficial de ierarhii noștri, mai ales că există poziționări atât de diferite la nivelul întregii Ortodoxii? Cine a prăznuit cum se cuvine Paștile și, mai ales, cine și-a modificat percepția asupra Învierii?

Avem parte de îndemnuri pacifiste sub pretextul că „faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni”. Dar oare abaterea de la credință nu lasă urme și răni? Oare Părinții din vechime doar s-au rugat și au manifestat indiferență față de deciziile greșite luate de cei din Biserică la nivel moral și dogmatic? Această tendință de a ni se induce un spirit fals de Pateric cred că este adevărata problemă teologică.

Sunt ferm împotriva datului cu părerea din zel greșit, dintr-o dispoziție de a critica cu dispreț chiar și pe ierarhi, fără argumente serioase, fără respectul cuvenit. De altfel, prefer să evit tot felul de acuzații mai mărunte, deși poate nu neimportante. Totuși nu putem ascunde abaterile grave ale episcopilor, ale oficialilor Bisericii. Chiar și în probleme atât de sensibile și clare, cum este Împărtășania.

Când am acuzat greșelile dogmatice din Creta, ni s-a răspuns că nu s-a schimbat nimic în cult și în dogme. Se pare că nu e bine să provocăm pe Dumnezeu, încât să se ajungă să fie dată în spectacol toată necredința arhiereilor care încearcă din răsputeri să mascheze putregaiul dinăuntru. Iată că se modifică și cultul și Biserica validează, apostazia merge înainte. Nu presăm pe nimeni de la spate să se trezească, ci doar îndemnăm, atragem spre un bine care nu poate fi făcut cu forța.

Tocmai pentru a nu ne cantona doar în discuții și dispute pe hârtie, cred că e nevoie să ieșim, să ne expunem, să ne apărăm credința. Poate în stradă, dar mai sigur în biserici, în rugăciuni și acțiuni curajoase. Poate se va cristaliza ceva în acest sens.

Clarificare: Miza reală este aceea că statul nu mai acționează legal, prin pârghiile firești, ci la șantaj. Practic, acum a ieșit la iveală că guvernanții nu pot impune Bisericii nimic datorită libertății religioase. Însă se folosesc de slăbiciunea ei pentru a o compromite mai departe, dând ea singură hotărâri cu abateri de la principiile ei. În felul acesta trebuie validat discursul oficial al pericolului virusului, care prevalează chiar și în fața credinței. Biserica ar fi avut toată independența să-și facă slujbele după ritualul îndătinat, doar asumându-și responsabilitatea în caz de contaminări. Dar a ales un compromis, cel mai mic, adică Liturghii fără împărtășire, ceea ce este un non-sens. Chiar dacă nu s-ar împărtăși nimeni, dar ar fi fost din cauza nevredniciei sau lipsei de pregătire și ar fi fost o conștientizare a măsurii la care trebuie să se ridice fiecare. Așa, totul devine teatru.
În ce privește compromisul acesta mai mic, fără încălcări evidente ale rânduielii liturgice, este asemănător cu cel propus unor mucenici de a mânca nu carne jertfită idolilor, ci o carne simplă, dar care era prezentată ca fiind jertfită. Ar fi mimat închinarea la idoli, dar ar fi rămas „fără pată”. Ori ei nu au acceptat acest truc prin care să-și piardă sufletul. La fel a fost cu creștinii care își cumpărau libeluri (documente că au jertfit) fără să se fi închinat în realitate zeilor. Aceștia erau canonisiți ca apostați în Biserica din vechime, adică să nu se mai împărtășească o perioadă de vreme. Ceea ce înseamnă că cei care acceptă astăzi aceste măsuri sunt despărțiți în duh de Hristos, sunt apostați și pot să-și revină doar prin pocăință și depărtare de la Sfintele Taine o perioadă sau printr-o mărturisire care să compenseze trădarea.
Deci cine o vrea să-și păstreze cugetul curat în fața lui Dumnezeu va trebui să se ferească să se facă părtaș la această hulă și să participe doar la slujbe unde este garantată împărtășirea.

Măsurile de redeschidere a slujbelor: o provocare adresată Bisericii

Conform unui comunicat de ieri al INSP (Institutul Național de Sănătate Publică), au fost făcute publice recomandările pentru perioada ce va urma relaxării din 15 mai. Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea mult pentru că există și alte propuneri de relaxare, care nu aduc nici o schimbare, fiind permis doar accesul clericilor. Însă merită o dezbatere fructuoasă pe această temă.

Deși un aspect important este baza legală, voi trece peste el în acest articol. Eu personal nu înțeleg în ce măsură este vorba de recomandări sau reglementări obligatorii și în ce cadru legal vor fi încadrate, care va fi situația după 15 mai. Având în vedere ultima decizie a CCR, situația țării pare a fi una ilegală, bazată pe interese și factori de putere, nu pe norme clare, pe legi. Există o instabilitate puternică în urma acestei pandemii și pentru că este prost gestionată.

Pentru a fi mai clar, conform teologiei ortodoxe, Biserica nu este din lumea aceasta, ci urmărește niște legi prin care să fie atinsă de credincioși viața viitoare. Asta nu înseamnă că este împotriva vieții pământești, ci că are idealuri mai înalte. În acest context, nevoia credincioșilor de a se ruga și a participa la slujbe trebuie judecată în plină pandemie de cler, nu de stat sau de alte autorități extra-bisericești. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat până acum, ba, mai mult, Patriarhia a recunoscut dreptul de intervenție al statului în oprirea accesului credincioșilor la cult chiar și în ziua de Paști. Deci măcar în ceasul acesta se impune să ne apărăm drepturile și statutul autentic de creștini, cu atât mai mult cu cât ne este recunoscut de cadrul legal existent, care prevede libertatea religioasă, ce nu trebuie anulată nici în starea de urgență.

În acest context, Biserica ar trebui să umple acest gol pentru credincioși în mod independent, să emită reglementări clare. Este remarcabilă în sensul bun reacția purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, prin prudența manifestată în privința Împărtășaniei, dar mai puțin de apreciat pentru referințele la celelalte culte în această privință, fiind cunoscute diferențele semnificative pe acest subiect dintre ortodoxie și restul confesiunilor. Acesta a afirmat, printre altele, că: „problema Sfintei Împărtășanii și a împărtășirii credincioșilor este una care aparține însă exclusiv Bisericii” și că „Biserica Ortodoxă Română se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a găsi împreună, în comuniune și în spiritul fidelității față de tradiția liturgică, cea mai bună cale referitoare la accesul credincioșilor, în contextul pandemiei, la miezul vieții creștine: Sfânta Împărtășanie”. Desigur că măsurile acestea vizează toate cultele și este firească o consultare între ele, totuși nu pe tema Împărtășaniei pentru că există diferențe chiar și de administrare, fără a mai spune despre cele de doctrină. În sfârșit, după ce Patriarhia Română s-a compromis prin declarațiile inițiale pe tema molipsirii prin Împărtășanie și a fost contrazisă de majoritatea celorlalte Biserici Locale, nu se mai avântă să ia hotărâri hazardate. E de văzut care va fi soluționarea panortodoxă, care sper să nu fie în același spirit al fricii de contaminare.

Din păcate, purtătorul de cuvânt nu a făcut nici o mențiune la restul regulilor impuse, care afectează cultul ortodox, reprezintă o intruziune a statului în probleme bisericești. În plus, există și o discriminare inacceptabilă față de măsurile recomandate frizeriilor. În comunicatul INSP este precizată o suprafață de 4mp pentru fiecare client în spații închise, pe când în biserici este cerută una de 8 mp. Oare această distanțare fizică ține de virus sau de activitatea reglementată? Ar trebui să fie cel puțin la fel. În plus, nu este precizată distanța dintre persoane în cadrul slujbelor oficiate în aer liber, dar se subînțelege că va fi tot de 8mp, ceea ce este o anomalie și mai mare. Mediul exterior presupune o contagiere mai redusă, deci un spațiu mai mic, nu mai mare. 8mp înseamnă în jur de 1,5 m distanță între oameni, pe când 4mp presupun doar 1 m. Este necesară o precizie mai mare în exprimare, dar, în primul rând, o nediscriminare și intruziune în cultul Bisericii.

Este de remarcat că Arhiepiscopia Ortodoxă a Germaniei, Austriei și Luxemburgului deja a emis unele îndrumări privitoare la săvârșirea sfintelor slujbe în locașurile de cult în perioada de relaxare a măsurilor restrictive pentru teritoriul său. Stârnesc un interes deosebit cele referitoare la împărtășire. În primul rând clericii nu se vor „împărtăși cu Sf. Sânge direct din Sf. Potir, ci luând-L, o singură dată, cu lingurița”, iar diaconii vor primi Tainele de la preotul care va purta mască. Pentru împărtășirea credincioșilor vor fi folosite măști și mănuși (la care se poate renunța prin dezinfectarea mâinilor) de către preot și lingurițe și procovețe curate pentru fiecare credincios.

Consider că este normal să fie păstrate măsuri de prevenție, dar fără să exagerăm. Având în vedere că în Rusia există multe infectări, mai ales în mănăstiri și pe lângă biserici, ba chiar unul din egumenii Lavrei Sf. Serghie din Moscova, Tihon, medicul șef al Mănăstirii, a murit de complicații cauzate de virusul corona, este de la sine înțeles că sunt necesare măsuri de protecție. Majoritatea monahilor din Lavră s-au recuperat, ceea ce înseamnă că virusul nu este atât de mortal, dar nici nu este de acceptat să se îmbolnăvească cineva.

Având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu a transmis nimănui virusul, deși s-a împărtășit din același Potir cu mulți clerici, putem afirma cu încredere că Împărtășania este o Taină și e diferită de o băutură obișnuită. Nu este de competența medicilor să dea acum un verdict general în această privință, iar Patriarhia ar trebui să permită împărtășirea fără restricții pentru cei ce au credința necesară și s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine.

Sunt discutabile și recomandările cu privire la atingerea icoanelor și primirea binecuvântării. La nivel de sugestii medicale sunt acceptabile, însă, așa cum am mai scris pe această temă la finalul unui articol mai vechi, credința în Dumnezeu ar trebui să biruiască orice pericol trupesc și amenințare la adresa sănătății în limite rezonabile.

Toată această situație paradoxală este generată de virusul care nu produce simptome foarte grave și totuși măsurile luate de prevenție sunt exagerate și fără acoperire. Însă aceasta este o subiect mai amplu, pe marginea căruia s-a scris în mare măsură și asupra căruia trebuie revenit pentru că este de o importanță capitală. Ușor-ușor, lumea poate căpăta o configurație cu totul diferită, dusă de valuri de emoții, isterii și chiar ură viscerală. Iar Biserica poate aluneca pe panta unui creștinism social dezastruos în ce privește menirea ei, care este una spirituală, nu materială.

Cenzura şi spaţiul de informare ortodoxă în vreme de COVID19. Confruntare şi facilitare

Situl Activenews publică astăzi un articol cu titlul „Clopotul lui Klaus și trăgătorii de sfori” în care este preluat un mesaj polemic prin care se reproşează autorităţilor, şi acelui domn ce locuieşte acum la Cotroceni, faptul că promovează mesaje care sporesc teama populaţiei, teamă pe care ar urmări să o speculeze, prin intervenţii paternaliste sau despotice, în folosul electoral al Partidului Naţional Liberal.

Elementul central al mesajului este reprezentat de o diagramă olografă, o reprezentare grafică intitulată „Curba lui Klaus” despre evoluţia procentului de infestare cu Covid-19 în luna aprilie. Se îmbină aşadar un text polemic, de opinie, cu o imagine simplă prin care se încearcă, de o manieră suverană, să se facă proba unei realităţi care îndreptăţeşte tonul revoltat al mesajului.

Însă date fiind împrejurările şi locul pe care Activenews îl ocupă în mediul online ortodox, considerăm că ar fi fost oportună preluarea unui material de tipul celui publicat pe situl ncase.me, pe care îl sugerăm cu titlu de exemplu în fereastra de mai jos. Acest articol, în limba engleză dar care poate fi tradus în română de cei interesaţi urmând instrucţiunile publicate pe GitHub, prezintă într-o modalitate limpede şi convingătoare, furnizând şi grafice dinamice de tip sandbox, elementele de sănătate publică avute în vedere de autorităţi şi de experţi atunci când propun măsurile pentru combaterea Covid19.

Îi îndemnăm pe cititorii de limbă engleză să acceseze situl pentru a putea verifica toate funcţionalităţile de calcul, inclusiv graficul corespunzător celui propus de Activenews.

Publicul poate înţelege astfel cu uşurinţă, fără a degrada acurateţea ştiinţifică şi rigoarea informării, toată paleta de concepte şi elemente de interes pentru a putea formula o critică susţinută, de tipul celor publicate şi preluate pe situl Contramundum.ro, atât cu privire la proporţionalitatea măsurilor luate de autorităţi, la necesitatea sau oportunitatea acestora cât şi cu privire la caracterul previzibil al efectelor acestor măsuri.

Dacă mediul ortodox ar avea astfel de surse de informare care să asigure din punnt de vedere al cunoaşterii o hrană tare, mesajele (polemice) ar avea o cu totul altfel de consistenţă şi ar educa, în mod indirect, un anumit tip de atitudine faţă de modalitatea insultătoare în care statul român îi tratează pe credincioşii ortodocşi, atât în planul libertăţilor şi drepturilor individuale dar şi a celor colective.


Respectivul articol ne dă prilej să propunem câteva observaţii despre modalitatea în care unii credincioşi ortodocşi se informează online şi despre sursele de informare. O butadă cunoscută spune că „Să informezi înseamnă să influenţezi” iar în arealul digital ortodox există unele surse de informare cu o notorietate crescută, care influenţează opinia credincioşilor prin simplul fapt al poziţionărilor anterioare pe teme de interes. Bineînţeles că notorietatea nu echivalează credibilitate, dar credibilitatea în mediul ortodox este, din păcate, deseori substituită de loialitate, mai ales în condiţiile actuale de prigonire a ortodocşilor de către cei din afara şi dinăuntrul Bisericii.  

Pentru un anumit segment al publicului ortodox, poziţionarea sitului/blogului privitor la anumite subiecte reprezintă principalul criteriu de evaluare a credibilităţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care există o aşa mare fărâmițare a publicului ortodox, la pachet cu unele loialităţi bine înrădăcinate. Se mai poate observa că diferenţele de viziune sunt asumate oarecum identitar, nu reprezintă simple opinii diferite, ci dimpotrivă, chiar şi în plan civic par esenţiale: nu au loc la aceeaşi masă ecumenişti cu ortodocşi, pomenitori cu cei care nu mai pomenesc pe ierarhi, vaccinişti cu antivaccinişti, procip-anticip, pro/neutru 5G cu anti5G, iar asta fără a menţiona afilierile sau preferinţele politice.

Totodată, avem în mediul digital ortodox surse de informare care şi-au asumat un conţinut informaţional necorelat cu mass-media consacrată, situri şi bloguri care promovează informaţii aşa-zis antisistem, nefiltrate politic sau din punctul de vedere al corectitudinii politice. De multe ori, nici măcar din punctul de vedere al corectitudinii factuale. Sunt surse care fac rabat de la o anumită aşezare a subiectelor şi modului de tratare, indiferent că vorbim de formă sau de conţinutul ideilor pe care le promovează.

În peisajul media din România, în afară de basilica.ro (exclusiv furnizor de informaţii specializate), nu există sursă ortodoxă de informare profesionistă şi credibilă, recunoscută ca atare de parteneri media consacraţi. Atunci când comunică publicului general chiar şi basilica.ro o face doar ca reacție, prin comunicat de presă sau drept la replică.

Jurnalismul independent ortodox pare că lipseşte cu desăvârşire şi nu ar avea capacitatea de a promova subiecte care să orienteze atenţia publică. Siteurile de opinie sunt reactive, nu își propun să ceară explicaţii din partea factorilor de putere, nici măcar din partea autorităţilor bisericeşti, puţine spre zero îndrăznesc să promoveze idei proprii cu deschidere către public.

Atitudinea generală este una reacţionară, fără orizont, intoxicată de produse informaţionale de (foarte) slabă calitate, fără nicio valoare acţionabilă. Apoi, grija noii securităţi de a controla atent laicatul ortodox a produs o serie de personaje publice imobile pe scena publică, vectori de influenţă a căror menire principală pare a fi să ocupe şi să consume atenţia şi energia civică ortodoxă. 

Modalitatea incorectă şi vădit părtinitoare în care media consacrată tratează teme care sunt de interes direct pentru credincioşi a educat publicul ortodox să accepte, din loialitate, produse informaţionale care nu sunt de cea mai bună calitate. Totodată, dacă la începuturile internetului românesc temele conspiraţioniste erau promovate de situri de factură ezoteric/sectar-neortodoxă, cultura antisistem promovată în ultimul deceniu a produs o consecinţă ciudată, aceea că ortodoxia sau sursele media asociate simbolic cu ortodoxia devin vectori de difuzare a unor teorii în general etichetate ca fiind de factură conspiraţionistă.

Astfel, adevăruri parţiale, teze de mare plauzibilitate, opinii care se impun cu necesitate a fi discutate, sunt catalogate ca fiind false sau controversate, aruncând în derizoriu teme civice şi politice de importanţă crucială pentru publicul ortodox. Pasivitatea clericilor ortodocşi cu privire la compromiterea şi îngroparea unor teme şi subiecte esenţiale în viaţa cetăţii educă un tip butaforic de participare civică sau animă reacţii excesive din partea mirenilor.   

Atitudinea necinstită a presei faţă de ortodoxie este mai departe multiplicată de autorităţi şi de politicieni, lucru care consolidează ethosul antisistem al informării ortodoxe din spaţiul online. În aceste condiţii, opiniile exprimate inițial ca reacție alunecă uşor spre polemică, batjocură sau tulburare, toate fără legătură cu duhul pe care ar trebui să-l cultivăm.

Or, în acest punct de auto-compromitere intervine statul prin măsuri de cenzură care, într-o formulare cunoscută, aruncă şi copilul din copaie, nu doar apa, speculând slăbiciuni pe care ni le cultivăm singuri, pe fond resentimentar. Din punctul de vedere al libertăţii de exprimare, cenzurează brutal, prin suprimarea accesului general nu doar la un material punctual, dezminţit în prealabil şi amplu motivat în susţinerea deciziei de cenzurare, ci la întreaga prezenţă şi deschidere către cititori a publicaţiilor digitale.  

Este nevoie, în acest punct, să subliniem dezgustul nostru explicit faţă de modalitatea în care autorităţile şi persoanele care ocupă funcţii relevante au înţeles să restrângă atât libertatea religioasă cât şi libertatea de expresie, (despre care recunoaştem că nu sunt absolute!) sub pretextul combaterii infecţiei cu Covid19. Opinia noastră este că măsurile de cenzură dispuse pentru siturile justitiarul.ro, ortodoxinfo.ro şi blogul https://danielvla.wordpress.com sunt lipsite de proporţionalitate, sunt insuficient şi necorespunzător motivate, nu iau în considerare temeiurile relevante care ar trebui să justifice astfel de măsuri, nu sunt fundamentate obiectiv, nu sunt necesare în contextul unei societăţi democratice, sunt inadecvate faţă de scopul pentru care au fost luate, sunt imprevizibile prin efectul retroactiv al aplicării, sunt definitive şi ireparabile prin atingerea demnităţii persoanelor cenzurate pe considerente de oportunitate a exprimării ideilor către public iar temeiul juridic folosit reprezintă, în opinia noastră, un (vădit?) abuz de drept prin interpretarea neloială a dispoziţiilor constituţionale şi a legislaţiei în vigoare.

Formulăm aceste aprecieri fiind în cunoştinţă de cauză despre fenomenul fakenews şi credem că autorităţile îl folosesc străveziu drept scuză mincinoasă pentru justificarea unor măsuri intenţionat vătămătoare faţă de care se impune angajarea unor forme de răspundere juridică. Înţelegem că în condiţii de criză şi de stare de urgenţă interesul public prevalează drepturilor şi libertăţilor individuale sau colective, dar opinia noastră este că, în fapt, cenzura operează în baza unor criterii subiective care nu par a avea la bază nicio evaluare tehnică ce ia în calcul criteriile descrise de normele de recomandare antifake. Aidoma, considerăm că restrângerea drepturilor religioase nu are la bază temeiuri obiective, cuantificabile, măsurabile, proporţionale şi credem că este vorba despre acte nelegitime de impunere despotică a voinţei administrativ birocratice a statului.    

În atare condiţii, autorul acestor rânduri se simte pe deplin îndreptăţit să îşi reconsidere loialitatea cetăţenească datorată statului şi autorităţilor care au provocat restrângerea acestor drepturi. Am în vedere faptul că, din considerente strict economice, mii de cetăţeni români au părăsit România lucrând în beneficiul altor state, fără a-şi renega dragostea de neam, ţară şi credinţă şi consider mult mai întemeiată această atitudine raportat la restrângerea arbitrară a  libertăţilor fundamentale, precum cea religioasă şi cea de liberă exprimare. Cunoaştem că doctrina juridică este unanimă în descrierea acestor drepturi ca fiind relative, la fel cum cunoaştem şi desconsiderarea pe care Sfinţii Închisorilor au avut-o faţă de statul comunist şi faţă de metodele revalorificate astăzi de a aduce şi a impune pacea socială şi binele colectiv(izat), atitudine a Sfinţilor pe care noi o primim drept model de conduită civică.

Atitudine antisistem sau de confruntare şi facilitare?

În condiţiile în care statul român manifestă o atitudine vădit antiortodoxă, prin aceea că nu este dispus să ia în considerare interesele noastre legitime şi/sau le atribuie un criteriu valoric în ordinea juridică şi civică ce nu corespunde nici stării de urgenţă, nici criteriilor statului de drept şi lămurit nici garanţiilor constituţionale, este necesară, printre altele, abandonarea de către publicul ortodox a atitudinii anti-sistem.

Antisistem înseamnă astăzi o împotrivire generică, nedeterminată, fără niciun fel de impact practic dar dăunătoare atât din punct de vedere intelectual, social, cultural cât, mai ales, duhovnicesc. Atitudinea antisistem cultivă o spiritualitate neortodoxă, vătămătoare! Atunci când se exprimă public, atitudinea antisistem apelează la elemente împrumutate din teoriile conspiraţioniste, elemente care nu permit verificare factuală, care se compromit prin asociere cu elemente false, raţionamente greşite şi aşa mai departe. Credincioşii ortodocşi sunt împinşi spre o atitudine de înfruntare a statului fără a avea vreo posibilitate de a evita marginalizarea sau ostracizarea. Asta înseamnă antisistem – este o înfruntare seacă, fără rod, fără rost, resentimentară, una care nu zideşte. Rezultă o atitudine nejustificată de frică şi de deznădejde.

Spre deosebire de înfruntare (atitudine antisitem) noi propunem o atitudine de confruntare:

CONFRUNTÁ, confrúnt, vb. I. 1. Tranz. A pune în față două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor. 2. Tranz. A pune față în față obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face față unei situații, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.

Cf. Dexonline.ro

Verificarea adevărului poate fi făcută astăzi cu mijloacele aflate la dispoziţia oricărui credincios, în măsura şi cu resursele disponibile fiecăruia. Deşi efortul pare descumpănitor la prima vedere, un demers colaborativ descentralizat este apt să infirme printr-o examinare relativ simplă cea mai mare parte din tezele vehiculate de puternicii zilei. Trăim într-un spaţiu colmatat de minciuni şi neadevăruri, foarte multe generate de sus în jos, care, totuşi, pot fi lesne demontate cu informaţiile disponibile în surse deschise, recunoscute chiar de cei care le invocă în susţinere, informaţii care ne sunt disponibile nouă.

Mai avem nevoie de iniţierea unor forme de dialog şi de un efort de chibzuire, de judecată şi de apreciere a informaţiilor care să fie vizibil şi făcut în folosul publicului.    

Atitudinea pe care o propunem mediului ortodox este aşadar este una de bună-credinţă, de a avea încredere în autorităţi doar în măsura în care nu le putem verifica din lipsă de resurse (umane, materiale sau de alt fel). Însă acolo unde este posibil (în foarte multe privinţe!) suntem datori să confruntăm „adevărurile” statului cu ceea ce ne este disponibil şi recunoscut nouă, întrucât, din punctul nostru de vedere, statul a făcut dovada că nu este demn de crezare şi nici vrednic de încredere sau de loialitatea creştinilor ortodocşi. Pentru orice alt element pe care nu îl putem verifica, propunem să facem ascultare, astfel cum este tradiţia ortodoxă de a ne supune. Este la fel de probabil să ne regăsim în situaţia de a recunoaşte temeinicia unor măsuri luate de stat sau o neputinţă justificabilă, sau alte elemente care să ne înţelepţească spre noi forme de înţelegere.

Este mare nevoie de participarea clericilor la viaţa cetăţii, fie prin forma de clericalism pe care am propus-o noi (Clericalism XVIII) fie chiar direct, astfel cum avem multiple exemple în vieţile sfinţilor. E nevoie să se înţeleagă de către părinţii ierarhi că nu mai poate fi cultivată o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei! Faptul că produse informaţionale, precum sunt unele preluate de situl ortodoxinfo.ro de pildă, stârnesc repulsia clericilor cu vizibilitate publică, nu îi absolvă pe aceştia de datoria de a prelua temele vizate şi de a le trata corespunzător, după puterea fiecăruia, însă cu inimă bună şi cu sinceritate, aşa încât să nu existe acest proces continuu de auto-ghetoizare digitală în grupuscule de factură ortodoxă.

Sunt subiecte cu un grad foarte mare de infestare, de compromitere, care au fost aruncate în mijlocul curţii noastre şi care fac parte astăzi din cultura digitală antisistem pe care o împărtăşesc mulţi ortodocşi. Dar pasivitatea clericilor de a se îngriji, de a veghea la acest câmp de cunoaştere în care se formează astăzi credincioşii, încurajează perpetuarea unor atitudini dăunătoare atât în plan lumesc cât şi în plan spiritual. Oare dacă ne preocupă soarta parohiilor mici, cu câteva zeci de credincioşi, oare nu cu atât mai mult ar trebui să ne preocupe comunităţi online de 50 000 de credincioşi sau poate mai mult?

Comunitatea ortodoxă are nevoie nu atât de lideri cât de facilitatori, persoane care să contribuie la un obiectiv comun general acceptat. La acest moment şi în împrejurările actuale, credem că este de primă utilitate orice demers de confruntare a statului şi a altor autorităţi sau organisme din aceeaşi categorie folosindu-ne de instrumentele pe care chiar aceste entităţi ni le recunosc ca fiind valabile.

Dacă nu vom şti să ne angajăm în dialog vom continua să dezvoltăm naraţiuni paralele, să trăim în lumi diferite, să perpetuăm o cultură antisistem care ne este atât de dăunătoare şi despre care noi îndrăznim să credem că este incompatibilă cu ortodoxia.

Dialogul cu statul presupune contactul cu persoanele aflate în funcţie de conducere sau execuţie, prin audienţe, petiţii, cereri, plângeri, memorii, efectuarea de stagii de practică, voluntariat etc. Trebuie să cerem iar şi iar explicaţii şi lămuriri astfel încât să înţelegem motivele avute în vedere la luarea măsurilor şi să putem pricepe logica internă a deciziilor prin care sunt implementate politicile publice.

Suntem încrezători că această activitate este accesibilă credincioşilor ortodocşi care au o cultură şi o educaţie de nivel mediu, dar care şi-au cultivat inima bună şi judecata sănătoasă şi, mai ales, care ştiu să-şi recunoască limitele şi să caute ajutor, rămânând senini şi înţelepţi. Suntem datori Bisericii să procedăm astfel, cunoscând că nu putem sluji la doi stăpâni, căci doar pe Unul îl putem iubi. În aceste zile statul a făcut proba nedreptăţii sale, dar nu avem deschisă nici calea resentimentului care ne orbeşte duhovniceşte şi nici pe cea a împotrivirii (declarative) care ne duce la deznădejde.

Cu siguranţă că vom avea necazuri, dar ştim că şi acestea au rostul lor.

Actul sinodal din 1882 prin care Biserica Ortodoxă Română și-a impus autocefalia

În contextul dezbaterilor cu privire la autocefalie iscate de schisma ucraineană, Orthodox Synaxis a scos la lumină un act din Monitorul Oficial din 1882 (p. 2974-2980). Este bine de cunoscut acest document atât pentru valoarea lui doctrinară, cât și pentru istoria noastră bisericească. Îl redăm mai jos în limba română adusă la exprimarea de astăzi.

Punând în context istoric această acțiune a Sinodului episcopilor români de a se declara o structură bisericească autocefală, este evident că ea a determinat Patriarhia de Constantinopol să-i acorde un Tomos de autocefalie trei ani mai târziu, în 1885. Toate aceste evenimente trebuie puse în contextul obținerii independenței în 1877 de sub stăpânirea turcească și, implicit, o ieșire de sub influența fanariotă.

Actul sinodal interpretează trecutul istoric într-o manieră foarte interesantă, puțin cunoscută astăzi. Până la proba contrarie, viziunea prezentată trebuie luată de bună, mai ales că este foarte plauzibilă. În orice caz, identitatea noastră națională și îndeosebi cea bisericească a fost foarte bine conturată dintotdeauna și e bine să conștientizăm acest fapt important. Acest aspect ar fi meritat să fie punctat mai pregnant cu prilejul sărbătoririi anul acesta a 135 de ani de autocefalie. Mai mult, este de observat faptul că istoria bisericească a românilor care ni se prezintă oficial astăzi omite un fapt important subliniat în textul de mai jos, anume că românii au fost autonomi în organizarea ecleziastică, preferând să se plaseze sub jurisdicția Patriarhiei de Ohrida, nu sub cea de Constantinopol.

Patriarhul Constantinopolelui Ioachim al IV-lea și Mitropolitul Primat Calinic (Sursă foto: Familia Regală a României)

Sântul Sinod al Sântei biserici autocefale ortodoxe române, ascultând epistola Sinodală a Înaltei Sale Sanctități Domnului Domn Ioakim Arhiepiscopul Constantinopolului și patriarh ecumenic, epistolă adresată „Prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlachiei, Prea cinstitului Exarh al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”, precum și „tuturor respectabililor ierarhi ai păzitei de Dumnezeu regiuni (ținut) a României (κράτει της Ρουμανίας)”, pe care îi numește frați și coliturghisitori ai Modestiei sale: s’a informat de cuprinderea ei, care este cea următoare:

1) Înalta Sa Sanctitate, Domnul Ioakim, patriarhul ecumenic spune că s’a informat din jurnale, că la 25 Martie trecut, în biserica catedrală a Mitropoliei din Bucureștii, s’a săvârșit Sfințirea Sântului Mir și că prin aceasta ierarhii români ar fi arătat deplina lor neștiință despre canonica supremație (αρχή) spirituală a tronului patriarhal, apostolic și icumenic; că această urmare ar fi împotriva regulii urmate din vechime în această regiune (κλὶματη); că ierarhii români prin această faptă, în loc de a fi păzitori ai regulii păstrate în biserică, au oferit un model (τύπον) de neorânduială (ἀταξίας), care prin această epistolă ’și atrage mustrarea meritată. Această mustrare constă din următoarele aserțiuni: a) Că orânduiala (τάξις) este din cele mai salutare, mai necesare și universale în lume și că fără dânsa și fără prevedere nu trebuie a se conserva nimica în lume; căci ce se face altfel nu este stabil și nu are condițiunile necesare la trăinicie. Citează cuvintele Apostolului, adresate Corintenilor, că toate să se facă cu bunăcuviință și după orânduială. Aceasta orânduială, care trebuie a se păzi întru toate, cu atâta mai vârtos trebuie a se păstra în cele spirituale. b) Ierarhii români, prin actul sfințirii mirului, ar fi realizat o  neorânduială, călcând rânduiala stabilită de un foarte vechi obicei bisericesc. Că ierarhii români, după cuvântul Apostolului Petru, trebuie să fie pentru turma lor pildă și model:  păstoriți turma lui Dumnezeu dintre voi, făcându-vă pildă turmei”. De asemenea cuvintele Apostolului Pavel: fugi de dorințele de inovațiuni, știind că ele produc certe”. c) Alt argument al mustrării epistola îl ia din canonul XXXIV Apostolic, care prescrie ca Episcopii fiecărei națiuni să recunoască pe cel întâii între dânșii și să’l socotească ca cap și să nu facă nimica de prisos fără opiniunea lui”. Că acest canon ar fi având acel înțeles, că ierarhii români nu trebuia să cuteze a face Sfințirea mirului, care ar fi un novism; căci trebuia să conserve vechiul obicei de a primi Sfântul Mir de la patriarhia de Constantinopol, sub a căreia jurisdicțiune bisericească este pusă România încă de Sinodul Ecumenic IV-lea, ce s’a adunat în Calcedon în ani de la Hristos 451 și carele a decis ca Episcopii din Diocezele Pontului, Asiei și Traciei precum și Episcopii diocezelor acestora, carii se află printre barbari, să depindă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Între popoarele acele barbare, de prin veacul al V-lea la care se trimiteau episcopi misionari de la Constantinopol și din alte eparhii ale imperiului roman de orient, epistola sinodală a patriarhului numără și pe România noastră și crede a întemeia pe această esplicație supremația sa bisericească. d) Că Înalta sa Sanctitate, ascultând glasul Apostolesc carele zice : Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v’a pus Episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu”, n’a trecut cu vederea a ne mustra pentru îndrăzneața faptă a sfințirii Sfântului Mir, faptă abătută de la orânduiala bisericească, și totodată exemplu rău turmei de nesupunere și neascultare.

2) Epistola patriarhală sinodală spune mai departe că s’ar fi răspândit pe acolo zgomotul că în biserica noastră s’ar fi mai introdus și alte inovațiuni precum: Stropirea și turnarea pe cap la Sfântul Botez în loc de cufundare; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme, pe care le înseamnă numai cu zicerile: „și altele asemenea”, Dar adauge că aceste din urmă le consideră ca simplu zgomot deocamdată, și cere informații lămurite despre existența unor astfel de inovațiuni în biserica românească. Epistola se încheie, invocând harul și mila lui D-zeu asupra noastră.

Epistola poartă data 10 Iulie anul 1882 și este sub-scrisă de Înalta Sa Sanctitate patriarhul Ioachim și de 11 Arhierei membri ai sinodului patriarhal.

Cetind și ascultând cu mare luare aminte această admonițiune patriarhală, am simțit în inimile noastre o plăcere duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic ne amintește mai multe cuvinte din Sânta Scriptură și din canoane, care sunt norma administrației Sfintei noastre biserici ortodoxe a Răsăritului și pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administrația spirituală a diecezelor noastre. Astfel de cuvinte le recităm și noi încă o dată cu multă plăcere: a) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din I-ia epistolă către Corinteni, Cap XIV, st. 40, unde Apostolul prescrie buna rânduială ce trebuie să domnească în templu în timpul serviciului divin, și încheie regulile sale cu aceste cuvinte: ,,toate să se facă după cuviință și rânduială”. b) Cuvintele Sfântului Apostol Petru din I-a epistola cap. V st. 1: „Păstoriți turma lui D-zeu cea dintre voi … făcându-vă exemplu turmei”. Cuvintele prin care Sfântul Petru dă povățuiri apostolice păstorilor bisericii sună în toată întregimea lor astfel: pe prezbiterii cei dintre voi îi îndemn, ca cel ce sunt împreună prezbiter și martor al suferințelor lui Hristos și părtași ai măririi celei ce va să se descopere: păstoriți turma lui cea dintre voi, priveghind asupra ei nu cu sila, ci de voie și după D-zeu, nu din interes rău, ci cu osârdie; nici așa ca cum ați domina peste ea; ci făcându-vă exemple turmei”. c) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei Episcopul Efesului: τὰς νεοτερικάς ἐπιθυμὶας φεύγε, trebuie citate iarăși în toată întregimea lor, pentru a fi pricepute și a se ținea minte cuprinsul lor cel salutar (mântuitor, n.n.). „Aceste cuvinte P II-a Timot. II. st. 22-26) glăsuiesc astfel:

„Iar de poftele tinerești fugi (τας νεωτερικας επιθυμιας γευγε) = Juvenilia autem desideria fuge), și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Iar de întrebările cele nebunești și neînțelepte te ferește, știind că naște sfezi. Și slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător, cu blândețe certând pre cei ce stau împotrivă; poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului. Și vor scăpa din cursa diavolului, prinși fiind ei de dânsul spre a lui voie”. d) Pasagiul din faptele Apostolilor, unde Sfântul Apostol Pavel adresează cele din urmă cuvinte ale sale prezbiterilor din Efes, cu cari nu avea să se mai vadă în lumea aceasta: luați aminte de voi și de toată turma întru carea Duhul Sfânt v’a pus episcopi, ca sa păstoriți biserica lui Dumnezeu, carea o a câscigat cu scump sângele său” (Fapt. XX, 28).

Noi mulțămim din inimă Înaltei Sale Sanctități patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale scripturii, ne dă ocazie să gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm în viața noastră.

Afară de aceste citațiuni din Noul Testament, epistola Sanctității Sale ne amintește încă două canoane anume: a) Canonul XXXIV al Sfinților Apostoli, din care se citează cuvintele de la început: Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a ști pe cel dintâi dintre dânșii și a’l recunoaște ca cap și nimic din cele ce trec peste autoritatea lor a nu face fără de socotința (opiniunea) lui.» Restul textului sună astfel precum urmează: ci să facă fiecare numai aceea ce se atinge de eparhia lui și de locurile ce aparțin la ea. Dar și cel dintâi (Episcop) să nu facă nimica fără de socotința tuturor, ca în acest chip să fie unire și să se slăvească Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”. Așadar sensul acestui canon este că fiecare nație sau popor creștin ortodox are Episcopii săi; între Episcopi este unul în fruntea tuturor ; fiecare administrează dioceza sa după regulile stabilite de biserică. Când se înfățișează vreun caz neprevăzut de regulile bisericești, episcopul respectiv se consultă cu cel întâi, sau Arhiepiscopul, despre modul cum se cuvine să urmeze în cazul respectiv. Dar și Arhiepiscopul sau căpitănia Episcopilor, în cazurile neprevăzute prin regulile bisericești, să nu facă nimic arbitrar, ci să consulte pe Episcopii națiunii și să facă așa precum cu toți vor decide; căci cu modul acesta se va păstra buna înțelegere și unanimitatea în disciplina bisericească. Cum că așa se înțelege acest canon vom cita aici explicația ce’i face un canonist rus, Arhimandritul Ioan, în cartea sa intitulată: „Опьыть Курса Цєрковкаго Законовчдєніѩ”, carte care servește de manual în seminariile Rusiei la studiul dreptului canonic.

În tomul 1-iu, pagina 177 a acestei opere citim următoarele asupra acestui canon: Din acest canon (XXXIV Apost.) mai înainte de toate se vede că delimitarea hotarelor locale în administrația bisericii creștine, hotare numite eparhii (dioceze), s’a început deja în timpurile Apostolilor. Canonul apostolic la fiecare popor (ἔθνος), ce compune o biserică particulară sau locală, reprezintă câțiva Episcopi, din care fiecare diriguiește o parte din turmă ( παροικία) încredințată lui și care constă din câteva orașe, sau sate (χώρα), iar toți acești Episcopi au peste dânșii un Episcop primat ca un cap, care este dintâiul între dânșii (ὁ ἐν αὐτοις πρώτος). Cu privire la veacul apostolic și la timpurile cele mai apropiate de el, episcopi primați sau cel întâi în bisericile locale fără îndoială se socoteau primii urmași apostolici, puși de înșiși apostolii, cu deosebire în locurile cele mai însemnate ale țărilor și provinciilor cunoscute atunci: Iacov în Ierusalim, Timotei la Efes, capitala de atunci a Asiei Mici, Tit în insula Creta ș.a. Însă, numind pe acești Episcopi primați Capi ai bisericilor lor, canonul apostolic da a înțelege aici nu o putere a lor nemărginită și în totală independență, ci numai o principală protie, prioritate, întâietate a votului în afacerile bisericești; căci, precum episcopilor subordonați nu li se permite a face nimic din cele ce ar avea o importanță deosebită fără știrea și socotința capului, așa și însuși episcopului capital i se inspiră a nu face nimica fără socotința și conglăsuirea comună a tuturor episcopilor. Astfel de acte, care covârșesc autoritatea parțială a fiecărui Episcop și cer votul și decizia principalilor reprezentanți ai bisericii pot fi d. e. hotărârile dogmelor credinței, compunerea canoanelor și legiuirilor pentru biserică, alegerea Episcopilor, judecata asupra lor și altele asemenea. Iar fiecare Episcop eparhial ori diecezan, după canon, are primația și autoritatea numai în cele ce privesc eparhia lui și la locurile ce aparțin ei. Canoanele tipurilor următoare au confirmat această instituțiune apostolică (Sinod. I icum. 4, 6. – Sin. II icum. 2. – Sinod. Antioh. 9. ș. a.). De asemenea, se poate observa că canoanele apostolice vorbesc numai despre o căpetenie parțială, în bisericile locale, dar nu arată nici un cap universal peste toată biserica, – și nici măcar nu’l presupun; căci nu numai diriguirea bisericilor o reprezintă despărțită, – fiecare sub capul său, ci pe fiecare astfel de cap îl mărginește prin votul comun al tuturor episcopilor locali”. tom. I. p. 177-179).

În conformitate cu acest canon apostolic este constituită biserica ortodoxă din Regatul României, ai cărei locuitori sunt de națiune română. România este împărțită în opt eparhii sau dioceze, dintre care două arhiepiscopii și Mitropolii și șase episcopii, anume: Mitropolia Ungrovlahiei sau a Munteniei, Mitropolia Moldovei ; Episcopiile Râmnicului și Noului Severin, a Romanului, a Buzăului, a Hușilor, a Argeșului și a Dunării-de-jos. Conform canonului Apostolic, Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca unul ce reșede în capitala regatului, este primul între ierarhii români și are prerogativele de precădere, pentru care, pe lângă titlul de Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei, poartă și pe acel de „Primat al României și președinte al Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române”. Așa este el considerat și titluit în regatul României și de cler și de laici. Sub acest titlu se adresează către primul ierarh român oricine are vreo afacere bisericească, relativa ori la administrația parțială a Mitropoliei Ungrovlahiei, ori la cea generala a bisericii ortodoxe române. Mai departe, tot în conformitate cu canonul apostolic în chestiune, ierarhii noștri eparhiali, în chestiunile curente ale administrației lor bisericești se conduce de regulile stabilite mai dinainte de biserică și de uzul tradițional, clironomisit de la predecesori; iar în cazurile neprevăzute de practica anterioară, cer dezlegarea Sfântului Sinod, unde se adună toți ierarhii țării: Mitropoliții, Episcopii și Arhiereii, în număr de 16, și ceea ce se decide în Sinod, aceea devine regula pentru toți, și pentru Mitropoliți, și pentru Episcopi. Sinodul se adună de două ori pe an, după hotărârea canoanelor primăvara și toamna. Așa se înțelege și așa se aplică în România canonul XXXIV apostolic, care intră în legislația țării; căci în spiritul lui și al altor canoane sinodale este făcută legea noastră organică, pentru constituirea bisericii ortodoxe române a Regatului României.

b). Epistola patriarhală citează încă un fragment din canonul XXVIII al Sinodului IV-lea ecumenic, afirmând că biserica română ar fi pusă de acel Sinod sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol. Iată cum se exprimă epistola în acest loc: „sub a căruia (a tronului patriarhicesc) jurisdicție cei 630 Sf. părinți, care au constituit al IV-lea Sf. Sinod ecumenic din Calcedon în Bitinia, au rânduit să fie supuși: Episcopii din provinciile Pontului, Asiei și Traciei, precum și Episcopii provinciilor mai sus zise (aflați) între barbari”.

Noi reproducem acest citat din canon după Pidalion: „numai Mitropoliții provinciilor Pontului, ale Asiei și ale Traciei, de asemenea și Episcopii cei de la barbarii mai sus-ziselor provincii, să se pună de către sus-numitul prea Sf. Scaun al bisericii Constantinopolitane: adică fiecare Mitropolit al provinciilor menționate, cu Episcopii provinciei, trebuie să pună pe Episcopii eparhiei, precum este prescris de dumnezeieștile canoane. Iar înșiși Mitropoliții menționatelor provincii trebuie să fie puși, precum s’a zis, de Arhiepiscopul de Constantinopol, după ce se va face prin conglăsuire, după obicei, alegerea și prezentarea lor aceluia”. Așadar canonul a hotărât ca Mitropoliții ce se vor alege în provinciile Pontului, Asiei și Traciei să se prezinte la confirmarea Patriarhului. Tot asemenea să se urmeze și cu Episcopii populațiilor barbare, ce aparțin acelor provincii. Care sunt însă acele populații barbare, la care face aluzie Sinodul icumenic din anul 451 după Hristos? La aceasta ne răspunde Pidalionul sau cartea canoanelor bisericești, publicată de patriarhia de Constantinopol la începutul veacului acestuia, și după care avem și noi o traducere în limba română, ne răspunde în comentarea acestui canon, că populațiile barbare din veacul al V-lea, pe ai căror Mitropoliți și Episcopi Sinodul de la Calcedon îi pune sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol, sunt: alanii și rușii. Prin urmare canonul XXVIII al Sinodului IV-lea icumenic nu poate privi întru nimica pe regatul României din anul mântuirii 1882.

Canonistul rus amintit mai sus, Arhimandritul Ioan, iată cum explică canonul al XXVIII-lea al Sinodului al IV-lea: Sinodul a adaos încă în canonul său că de același patriarh al Constantinopolului trebuie să se pună și Episcopii popoarelor celor de alte seminții (ce sunt afară de imperiul roman), care după diriguirea bisericească se numără la provinciile menționate în canon (ἐτι δὲ και ἓν Βαρβαροὶς Επισκοποι τῶν προειρημένων διοικησεων): adică Episcopii acelor locuri și popoare care au primit învățătura credinței și botezul din Bizanțul ortodox și tot de la dânsul au primit cei întâi Episcopi”. (tom. II p. 315- 316). Și, după această explicație, Patriarhia constantinopolitană nu are nici o supremație asupra bisericii române: căci Românii n’au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creștinătatea Românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolei. Românii au venit în Dacia cu sămânța creștinismului încă din veacul al 2-lea după Hristos. Sămânța creștinismului adusă în Dacia s’a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului, așa că în veacul al treilea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade icumenice. De aceea nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, lituani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a românilor, fiindcă ei erau deja creștini din veacurile primitive ale creștinismului. Constatăm dar din nou că nici prin canonul Sinodului al IV-lea, nici prin altul al vreunui Sinod icumenic ori local, biserica romana nu este supusă celei Constantinopolitane.

În imperiul Roman era datina  ca, precum administrația politică, așa și cea bisericească să aibă diferite centre în politiile cele mai însemnate ale imperiului. Aceste centre se determinau atât prin legi imperiale, cât și prin canoane sinodale. De la aceste centre se da direcțiunea administrativă și organizatoare în regiunile respective. Împăratul Iustinian, în veacul al VI-lea, a instalat un asemenea centru de administrație bisericească în politia sa natală, Prima-Justiniana, și, între alte provincii incorporate la acest centru a fost și Dacia, unde locuiau românii. Această lege imperială, cuprinsă în Nuvela XI a lui Iustinian, este cel dintâi act public cunoscut în istoria românilor despre jurisdicția lor bisericească. Românii în decurgere de multe secole s’au ținut de această jurisdicție. În locul Primei-Justiniane cu timpul s’a ridicat Ohrida la slavii de sud și românii au păstrat cu dânsa vechile legături ce avusese cu biserica Primei-Justiniane. În intervalul acesta, românii și cu slavii de sud formaseră un imperiu, pe care au trebuit să’l țină cu necontenite lupte și vărsări de sânge contra pretențiilor de cucerire ale imperiului bizantin, până ce imperiul româno-slav căzu pradă cuceritorilor. Ca clironomie (moștenire, n.n.) din acel timp am avut noi literatura slavă în biserica română până în veacul al XVII-lea. Românii își adunară puterile lor și, după multe lupte și vărsări de sânge, formară, în România actuală, prin veacul al XIII-lea două state române, unul în Muntenia, altul în Moldova, independente de orice supremație străină. Aceste state au păstrat încă un timp legăturile lor bisericești cu Ohrida. Aceste legături constau întru aceea că românii, la caz de trebuință, cereau de acolo povățuiri în unele chestiuni bisericești, pe care conștiința lor  religioasă le credea de o importanță deosebită.

Pe la finele veacului al XIV-lea se ivește întâia oară tendința patriarhiei de Constantinopol de a’și întinde jurisdicția sa asupra Domniatelor române. În Moldova se îndeplinise vacanțele ce avură loc în scaunele episcopale ale țării după anticul său uz.

Încă mai dinainte, cu primirea Domnilor și a boierilor, patriarhia trimisese în Muntenia doi mitropoliți, unul pentru Valahia-mare , altul pentru Valahia-mică. Tot așa voia sa facă și în Moldova; însă aici nu fu primit Mitropolitul trimis de patriarhie. Aceasta excomunică întreaga țară, care continua a se administra bisericește după uzul antic de Mitropoliții și Episcopii săi, recunoscuți de biserica Ohridei. A intervenit curtea imperială bizantină și pe căi amicale a liniștit afacerea, silind patriarhia a nu se amesteca în afacerile interioare ale bisericii Moldovei, a nu trimite acolo Mitropoliții săi, ci a recunoaște pe ai țării și a se pune în relație bisericească cu dânșii, iar pe Domnul țării, Alexandru-cel-bun, l’a înduplecat a se pune în relații bisericești cu patriarhia, care este centrul a toată ortodoxia. De aici se încep relațiile noastre bisericești cu patriarhia de Constantinopol. Ele nu au fost reglementate prin nici un canon bisericesc ori lege politică, ci au fost totdeauna relații amicale, de bună voie, niște legături morale cu centrul ortodoxiei. Această stare de lucruri nu a durat mult. După Sinodul de la Florența, unde patriarhul și împăratul Constantinopolului s’au unit cu biserica Romei în dezavantajul ortodoxiei, biserica română din amândouă țările iarăși a curmat legăturile abia strânse cu patriarhia de Constantinopol, și s’au lipit iarăși de biserica Ohridei, cu care din nou s’a pus în comunicare, ca una ce era într’un loc pașnic și retras de tulburările politice și cu care aveau simpatii tradiționale. Această stare de lucruri a continuat până pe la finele veacului al XVI-lea. Patriarhia de Constantinopol, fiind căzută sub dominația turcească, a început a căuta sprijin material, moral și politic la statele ortodoxe, la Rusia și România. S’au început vizitele prin țările Române, Muntenia și Moldova, precum și colectele bănești prin țară pentru  susținerea patriarhiei, care era în ultimul pericol. Cea dintâi vizită patriarhală în Muntenia a fost primită cu răceală, în Moldova însă a fost primită cu toată simpatia și s’a dat patriarhului Ieremia cea mai largă ospitalitate și ajutoare materiale. Biserica Ohridei, căzând sub jugul turcesc, prin aceea a căzut și bisericește sub patriarhia de Constantinopol. Iar prin aceasta bisericile din țările române, din nou , de bună voia lor și după rugămintea patriarhiei, s’au pus în relații spirituale cu dânsa, păstrându-și autocefalia lor internă. În puterea acestor relații amicale și de omodoxie (aceeași credință ortodoxă, n.n.), Domnii și boierii, precum și clerul român, respectând pe patriarhi, primeau ca bucurie povățuirile lor în materii dogmatice, morale și disciplinare, care servind spre edificarea națiunii. Domnii noștri cu influența lor politică la înalta Poartă protejând pe patriarh și afacerile bisericii ortodoxe; îl ajutau cu mijloace materiale la plata nenumăratelor lor datorii. Un patriarh persecutat de cămătarii turci, armeni și evrei, încât nu mai putea trăi în Constantinopol, a venit la ajutorul țărilor române și, tânguindu-se lui Vasilie-vodă despre trista sa postură, a scos din buzunar un ștreang și, arătându-l Domnitorului, i-a zis: Spânzură-mă Maria Ta, un Domnitor creștin, decât mă vor spânzura păgânii”! Domnul se umili de această postură disperată și îi dădu o sumă mare de bani. Mulți patriarhi detronați de Sultani și Viziri găseau adăpost în țările române până se puteau reabilita ori până la moartea lor. Aici, chiar în retragerea lor, erau stimați de toți și priviți ca martiri pentru cauza bisericii ortodoxe, persecutați de necredincioși. Stima mergea până acolo, că îi pofteau să preșeadă la divanurile țării, alăturea cu Domnitorii noștri. Nu numai patriarhul Constantinopolului, dar și cei de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria; ba și călugării de la diferite mănăstiri din Orient în veacurile XVI, XVII și XVIII, umblau prin Principatele române, implorând mila și ajutorul Domnilor , boierilor, clerului și poporului. Între alte ajutoare, mila românească a mers până acolo, că a început să dea în administrația acestor călugări ai Orientului ortodox chiar mănăstirile române cu averile lor, crezând că ei, ca oameni sfinți, vor administra așa de bine acele mănăstiri, că, după ce le-ar ține bine și în toată regula, mai bine decât călugării români, vor produce și un excedent de venituri, pe care să’l trimită ca milă mănăstirilor respective ale lor din Orientul ortodox cel nenorocit.

Însă, după ce patriarhii s’au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în biserica ortodoxă o dominație absolută. Au desființat bisericile autocefale din Bulgaria și Serbia, au zdrobit independența patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei, reducându-le la rolul de mitropolii supuse jurisdicției lor. Au încercat a face nu o dată așa și cu biserica română. Însă aici Statele române, precum și’au păstrat autonomia politică, tot așa ad știut să’și apere și autocefalia bisericească prin puterile lor proprii de orice încercări arbitrare ale patriarhiei, precum: numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a bisericii. Nu o dată s’au ținut sinoade și adunări naționale și s’au făcut proteste energice contra a orice încercări de încălcare și nesocotire a drepturilor autocefale bisericești, Aceste încălcări ale patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților. Istoricul luptelor noastre cu călugării fanarioți este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă creștinească. Pe de o parte simplitatea, devotamentul religios până la abnegație, credulitatea, durerea pentru suferințele confraților din Orient, jertfele enorme în favoarea lor, pe de alta ingratitudinea, dorința de apăsare, de dominare, de absolutism și de interes propriu particular, cu un cuvânt, exploatarea unei națiuni de milioane de credincioși nu pentru folosul ei moral, religios și material, ci pentru alte interese străine și chiar opuse acestei națiuni. Cu domnia fanarioților, s’au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de Domnii fanarioți și de influența politică a patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor române. Ei alungaseră călugării români și’i înlocuiseră cu familiile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate, lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiei lor; după ce se îmbogățeau destul, egumenii se întorceau în Orient, unde ‘și agoniseau dregătorii mari bisericești; iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățături în școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru Romania n’au făcut nimica bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici un bărbat roman cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere; ba încă au lăsat în părăsire și pe acele testamentare ctitorești. În loc de bune, ne-au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și popor, simonia, jaf în cler și popor, cât se revoltă conștiința citind în scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot adus aici de Domnii fanarioți și protejat de ei și de patriarhia de Constantinopol. În acele timpuri de tristă memorie, patriarhia, bazată pe Domnii fanarioți, făcea felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești, d. e. Domnii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori; se făcea murmurare mare, se revolta poporul, se făceau adunări mari de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până se liniștea poporul, apoi se adresau la patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de biserica romană. Alte dăți Mitropoliții țării în puterea dreptului canonic opreau unele căsătorii între rude de aproape. Cei interesați alergau la patriarhie și izbuteau a’și scoate de acolo învoire, cu înjosirea demnității ierarhiei române. Un folos însă, deși negativ, au avut românii de la călugării fanarioți și de la amestecul lor în afacerile noastre bisericești: convingerea că românii nu trebuie să aștepte pentru țara lor nimica bun de la călugării străini; căci acești străini, deși ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfârșit’o cu rău pentru țara noastră. Românii trebuie să-și facă bine lor și națiunii lor ei înșiși prin propriile lor puteri și pe tărâmul bisericesc prin propriile puteri ale bisericii naționale. Numai în ei și în Dumnezeu să conteze și nimica bun să nu aștepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în poziție de apărare din toate părțile.

Așa și fac românii acum de mult timp. De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești; atunci s’a depărtat din țara noastră cu Domnii fanarioți și clerul fanariot. Biserica noastră este biserica ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut’o biserica unui regat liber și independent, Regatul României.

Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric, a știut, împreună cu toată nația a’și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s’a făcut lumină mare, când națiunea a căreia este aceasta biserică vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.

Cu toate acestea, Patriarhia n’a încetat, din timp in timp, a manifesta sub diferite forme părerea sa de rău că n’a putut cuceri și supune această biserică a națiunii române, puternică prin credință. Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le-a combătut cu toate armele de care a crezut că poate dispune. Pentru mișcarea noastră națională de la 1848, patriarhia a destituit și argosit (făcut nelucrător, n.n.) pe mitropolitul Neofit, pentru că s’a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrijorată de existența sa politică și de aceea faptul a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s’a început mișcarea unionistă în România, patriarhia a crezut că poate amenința pe Mitropoliții români cu excomunicare, daca vor adera și ei la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă, ca și în trecut, au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național. Sub Domnitorul Cuza s’au luat  mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s’a șters ultima rămășiță a dominației fanariote, i s’a dezrobit și redat țării partea înstrăinată din moșiile și veniturile române spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarmă mai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i-ar fi făcut România; dar în realitate pentru un mare bine făcut României. Când sub același Domn, între alte legi pentru organizarea țării, s’au făcut și câteva legi privitoare la biserica română, aceste legi în adevăr n’au găsit ecou în inimile românilor, s’a impus de guvernul Domnitorului ca niște expediențe politice, cum s’a explicat lucrul pe urmă. În țară era însă murmurare pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la Domnitor; însă protestul său a fost respins. Guvernul Domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și bisericii române.

Sub Domnitorul Carol, legea organică bisericească, făcută sub Cuza-Vodă și care deșteptase mare nemulțumire în țară, s’a prefăcut, punându-i-se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară. În ea se cuprinde modul alegerii Mitropoliților și Episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile bisericești; administrația eparhiilor etc. După această lege se conduce biserica noastră acum de zece ani aproape și ea în sine nu este decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare. Patriarhia până astăzi se face a nu ști nimica despre organizarea și poziția noastră bisericească și la orice ocazie favorabilă ne întâmpină cu pretențiile sale de amestec în administrarea noastră internă bisericească și în toate scrisorile sale către Mitropolitul primat al României și președintele Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române, patriarhia întrebuințează titluri: „pre-sfințite Mitropolite al Ungro-Vlahiei, prea cinstite exarhe al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”; titluri care de cele mai multe ori n-au avut și nu au un nes sau vreo aplicare practică afară doar numai intenția de a jigni simțul nostru național, neîntrebuințând titlurile noastre legale. Cu aceasta ocazie, amintim și aceea că în prezent țara noastră nu este o simplă regiune, ținut (κράτος, κλίμα); ci „păzitul de Dumnezeu Regat al României”.

Acesta este în scurt istoricul autocefaliei bisericii române, pe de o parte avută și practicată de români neîntrerupt ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute în curgere de multe secole; pe de altă parte, combătută și îngânată de patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în favoarea sa decât poate unele cazuri regretabile din Domnia fanarioților sau reminiscențe de pe atunci; deși ea dă canoanelor sinodale un alt înțeles. punându-ne pe noi între barbarii din veacul al V-lea, care locuiau lângă Tracia și lângă Pontul Euxin. Chiar să fi fost noi între acei barbari în veacul al V-lea, tot n’ar avea patriarhia un drept să ne stăpânească astăzi bisericește. Popoarele barbare în pruncia lor devin cu timpul culte prin civilizație și-și iau locul lor cuvenit între națiunile culte și se tratează cum sunt, nu cum au fost cu sute și cu mii de ani în urmă. Pe temeiul canonului acestuia și al altora, poate că patriarhia va pretinde dominația bisericească asupra Rusiei, asupra Bulgariei, Ungariei, Serbiei și chiar Greciei actuale; căci toate acestea oarecând se administrau bisericește după dispozițiile luate de la Constantinopol. Încheind acest capitol, Sf. Sinod al bisericii ortodoxe române, pe temeiul istoriei noastre române , pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului roman și al demnității națiunii române,  declară sus și tare că biserica română ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străina nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare nimica nu ne va urni din această poziție.

Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne desparți de întregimea bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune bisericii ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcția în toate chestiunile de interes general al întregii biserici ortodoxe în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pre noi în asemenea materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al bisericii ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele slujbe, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și bisericii noastre. Dorim însă ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă.

Sfârșind acum cele ce trebuiau spuse despre autocefalia bisericii române și despre relațiile noastre cu patriarhia, revenim iarăși la epistola patriarhală, de care ne ocupăm, și anume la chestiunea Sfântului Mir.

Înalta Sa Sanctitate, patriarhul Ioakim, face mustrare Ierarhilor români pentru actul sfințirii mirului, zicând că prin acest act s’ar fi călcat supremația sa spirituală asupra bisericii ortodoxe române; că acest act ar fi contrar rânduielii urmate la noi din vechime; că prin acest act Ierarhii români ar fi oferit lumii un tip de neorânduială. Apoi urmează textele biblice și canoanele pe care le-am analizat mai sus și care, precum am văzut, nu au nici o relație, nici cu autocefalia bisericii române, nici cu actul Sfântului Mir. Să ne explicăm sincer și în cunoștință profundă a chestiunii, pe tărâmul istoric, dogmatic și canonic.

În Pidalion găsim un singur canon în care se vorbește despre actul sfințirii Mirului, poruncind a nu se face de prezbiteri: „săvârșirea Mirului… să nu o facă prezbiterul” (Sinod. Cartag. c. 6). Canonistul rus, Arhimandritul Ioan, comentând acest canon, zice: „Săvârșirea Mirului (χρὶσματος ποὶησις) în canonul acesta se înțelege cu deosebire misterioasa săvârșire, adică sfințirea mirului. Temeiul pentru care se oprește prezbiterului sfințirea mirului este pus în canoanele bisericii apostolice, unde botezul și celelalte taine se săvârșeau de prezbiteri; dar punerea mâinilor asupra celor botezați pentru a le comunica darurile Sfântului Duh aparținea înșiși apostolilor și constituia un drept al lor deosebit, după darul și autoritatea comunicata lor de Iisus Hristos (Fapt. 8. 14-17). După apostoli, aceeași punere a mâinilor în mistere s’a însușit episcopilor, prin succesiunea autorității lor de la apostoli. Așa scriitorii bisericești din veacurile primitive mărturisesc că prezbiterii, săvârșind botezul, duceau pe cei botezați la episcopi, care puneau pe ei mâinile și-i declarau vrednici de sfânta comunicătură. Pentru aceea și după ce pretutindenea s’a stabilit întrebuințarea sfântului mir și ungerea în locul punerii mâinilor în demnitatea episcopală s’a păstrat de-asemenea și dreptul de precădere al ungerii, dreptul exclusiv al săvârșirii, sau al sfințirii mirului. Dar săvârșirea tainei ungerii s’a învoit și prezbiterilor. Această din urmă lucrare biserica ortodoxă niciodată nu o a însușit exclusiv episcopilor (precum biserica Romei) și nu a oprit’o preoților. În cartea instituțiilor apostolice citim: „tu, episcope, sau tu, prezbitere, dintâi unge cu ulei, apoi botează cu apă și în fine pecetluiește cu mir” (t. II. p. 129-130). Așadar de aici rezultă că canonul oprește pe preoți a săvârși sfințirea mirului și o rezervă episcopilor. Pidalionul patriarhiei, explicând acest canon, zice că trei lucruri oprește canonul acesta a se face de preoți, anume consacrarea fecioarelor, împăcarea păcătoșilor cu biserica; iar mai cu deosebire facerea sfântului mir, care toate trebuie a se lucra de arhiereu. Apoi într-o notiță de subsol citim ceva mai mult despre facerea sfântului mir:

„Alcătuirea sfântului mir, slujbă și taină se numește de Dionisie Areopagitul în cap. al IV-lea al ierarhiei bisericești. Această taină în ziua de astăzi foarte rar, într-atâția ani, se săvârșește o dată în biserica cea mare a patriarhiei Constantinopolului: nu știm pentru care pricină. Iar în împărăția cea de Dumnezeu păzită a Rusiei auzim că se face la fiecare al doilea an, în Joia cea mare a sfintelor patimi. Însemnează însă că această lucrare nicicum nu o pot face preoții, după canon, ci numai arhiereii, care pot și îndeosebi a săvârși mir. Dar pentru buna ascultare și supunere, adunându-se la scaunele patriarhicești în biserica catedrala o săvârșesc” (Pidal. f. 320).

De aici urmează că după canoane oricare episcop ortodox poate face sfințirea mirului; dar s’a introdus uzul ca în fiecare țară cu biserică autocefală sfințirea mirului se face numai în bisericile principale, la patriarhie și mitropolii. Așa în Orient se face la patriarhia de Constantinopol, la a Ierusalimului, a Antiohiei, Alexandriei, la Creta; în Rusia la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev, în Austria la mitropoliile din Carlovăț, din Sibiu și din Cernăuți. Și cuvântul principal este ca cheltuielile ce reclamă materialele din care se compune sfântul mir nu le poate întâmpina fiecare episcop îndeosebi, ci numai bisericile principale, care reprezintă centrele de unitate bisericească în fiecare țară cu biserică autocefală.

Dacă ne întoarcem la istoria bisericii române din trecut, găsim și aici o dovadă palpabilă de autocefalia bisericii noastre, care și în privința sfântului mir a avut deplină libertate a și’l procura după buna-voința sa și după credința sa. Chestia mirului la noi niciodată n’a devenit obiect de discuție teologică sau de judisdicție canonică până în prezent; căci altminterea ea s’ar fi curmat de demult, ca multe altele, în puterea autocefaliei noastre bisericești. Din vechime sântul mir uneori se sfințea în România. Anume, Domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor patriarhilor din Orient, ai Constantinopolului, ai Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei, îi pofteau de săvârșeau sfințirea mirului împreună cu mitropoliții și episcopii țării. Bătrânii spun că în Moldova Vasele de argint pentru sfințirea mirului s’au păstrat până nu demult în Mănăstirea sf. Trei Ierarhi din Iași, de unde ele au dispărut cu alte odoare ctitorești și documente istorice când s’au retras egumenii greci din țară. Alteori patriarhii din Orient, la ocazia diferitelor lor trebuințe, trimiteau mitropoliților sf. mir ca dar; alteori mitropoliții noștri își procurau sf. mir când de la unii, când de la alții dintre patriarhii Orientului, după relațiile de apropiere amicală, ce erau între dânșii. În timpurile din urmă, sf. mir se lua când de la Constantinopol, când de la Kiev. Mirul procurat în atâtea diferite moduri mitropoliții la caz de nevoie îl adăugau cu untdelemn curat și îl sporeau ca să ajungă pe un timp mai îndelungat. Aceasta este permis de uzul bisericesc. De uzul acesta se pomenește și în Pidalion, în nota de la f. 320, la comentariul canonului ce l-am citat mai sus despre sfințirea mirului. Pe la începutul veacului al XVII-lea, patriarhul de Alexandria Meletie Pigas, trimițând sf. mir mitropolitului Moldovei Georgie Moghilă, zice în scrisoare: „Înmulțește-l cu regula știută”.

Pe lângă aceste temeiuri canonice și istorice, noi am luat în considerare și partea dogmatică a chestiunii. Sfântul mir este una din Tainele bisericii prin care se pecetluiește botezul, se pune pecetea darului sfântului duh asupra noului membru al bisericii, adică a celui botezat. Prin botez el s’a făcut fiu al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Hristos al împărăției lui Dumnezeu, s’a introdus în biserica lui Iisus Hristos; prin ungerea cu sfântul mir se pecetluiesc toate membrele lui și se declară de organe ale sfântului duh, Carele trebuie să locuiască în sufletul creștinului să conducă viața și mișcările lui, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Sămânța pusă în sufletul noului membru al bisericii prin Taina botezului și al Chrismei, sau ungerii cu sfântul mir, trebuie să se dezvolte în viața lui prin îngrijirea bisericii al căreia el a devenit membru, adică prin catehizare, prin predică, prin administrarea celorlalte sfinte Taine, a căror depozitară este biserica. Atât botezul, cât și miruirea, fără o mare îngrijire a bisericii în decurgerea vieții creștinești, ar rămane ca o sămânță aruncată pe un pământ necultivat, neroditoare. Biserica dar trebuie să fie depozitară a tuturor mijloacelor de sfințire și perfecționare a credincioșilor, trebuie să aibă la îndemână toate mijloacele spre săvârșirea și administrarea tainelor și spre perfecționarea în viața creștină. Unul din aceste mijloace fiind și sfântul mir, ca pecete a botezului, ca simbol al comunicării sfântului duh, se cere neapărat ca el să se producă în fiecare localitate, unde este organizată o biserică autocefală. A căuta acest mijloc de sfințire pe la bisericile din alte țări ar însemna că acea biserică nu posedă toată plinătatea mijloacelor de mântuire și sfințire; că, dacă ea nu poate produce sfântul mir, nu poate comunica nici duhul sfânt celor botezați de dânsa, nici al desăvârși prin catehizare și predică, ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicație cu duhul sfânt pe botezații săi. Prin urmare ar trebui, ca consecință, ca tot de acolo să se aducă și catehizatori și predicatori care să conserve și să dezvolte darurile sfântului duh cele comunicate prin mir. Așadar sfințirea sfântului mir este un atribut indispensabil pentru o biserică autocefală. Fără acest atribut, acea biserică este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire, comunicarea sfântului duh. A căuta mirul pe la bisericile altor țări înseamnă a nu avea conștiința și încrederea că duhul sfânt se pogoară de la Dumnezeu: „tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la tine, părintele luminilor”, zice sfânta biserică. Așadar și biserica noastră crede că duhul sfânt se pogoară și asupra ei precum și asupra celorlalte biserici și ea’L caută și’L cere de sus, de la părintele luminilor și dătătorul a tot darul desăvârșit.

În această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a bisericii ortodoxe și pe istoria bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în biserica catedrală a primei Mitropolii, sfințirea mirului după rânduiala stabilită întru aceasta de biserică și după cum se face și la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista biserica ortodoxa a națiunii române.

Cat privește mustrarea ce ne face pentru acest act Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic, noi o privim cu simțul blândeții cuvenită bisericii noastre, ca membru al bisericii noastre ortodoxe ecumenice, cu care dorim a fi în pace și în armonioase legături spirituale, aducându-ne aminte de cuvintele sfântului apostol Pavel către Timotei, că „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător” (II Tim. II, 24).

2) Epistola patriarhală spune că pe acolo s’ar fi răspândit zgomotul că în biserica română s’ar fi introdus oarecare inovații, precum stropirea și turnarea la botez; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme și cere a i se da informații despre niște asemenea novisme. Această îngrijire a sanctității sale despre păstrarea bunei rânduieli și a disciplinei bisericii ortodoxe ne place și o aplaudăm din inimă. Dar sf. sinod al bisericii ortodoxe române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovații, căci în biserica ortodoxă română s-au păstrat neatinse prescripțiile canoanelorrespective.

București 1882, ședința de la 23 Noiembrie.

† Președinte, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României, Calinic.
† Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei.
† Episcopul Iosif Râmnicu.
† Episcopul Romanului, Meichisedec.
† Inochentie, Buzău.
† Kallinic, Episcopul Hușilor.
† Ghenadie, Argeș.
† Calist Stratonichias, Băcăoanu.
† Arhiereul Ieremia Gălățeanul.
† Silvestru B. Piteșteanu.
† Valerian Râmniceanu.
† Innocent M. Ploieșteanu.
† Callistrat Bârlădeanu.
† Narcis Botoșăneanu.

Viaţa Cuviosului Teodosie, egumenul Mănăstirii Pecersca

Al doilea mare luminător al pământului Rusiei, după Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie al Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu nevoinţele şi cu minunile ca numărul stelelor, este preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l cunoaşte, fiind martor credincios la cer, Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a arătat din destul prin scrisori în Patericul Pecerscăi, de la care puţin mai pe scurt se scrie despre Dânsul aici.

Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost dintr-o cetate a Rusiei, ce se numeşte Vasilev sau Vasilcov, născut din părinţi binecredincioşi şi crescut în dreapta credinţă. A fost dat de părinţii săi la învăţătura dumnezeieştilor cărţi, pe care le-a învăţat repede, încât toţi se mirau de buna înţelegere a copilului. El cerceta biserica Domnului la rugăciune în toate zilele şi asculta cu toată luarea aminte ce se citea şi se cânta într-însa. Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care se jucau nu se amesteca, ci se îngreţoşa de jucăriile lor. Părinţii lui s-au mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viaţa aceasta pământească, pe calea credincioşilor celor ce trec spre răsăritul cerului şi a lăsat lângă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care, împreună cu anii, creştea şi cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veşnic. El, povăţuindu-se de Dânsul şi văzând sfârşitul vieţii celei vremelnice a tatălui său, a început mai mult a se gândi pentru veşnica sa viaţă cea nesfârşită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu şi depărtându-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorinţă, adică în ce chip s-ar putea îmbrăca întru mântuire.

În vreme aceea, s-a întâlnit cu nişte străini din Ierusalim, de la care fericitul tânăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mântuitorul lumii S-a ostenit pentru mântuirea noastră şi Şi-a vărsat sângele Său cel scump, a voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu Dânşii pe cale, în ascuns de maica sa. Ea, căutându-l trei zile cu plângere, când a aflat unde s-a dus, a alergat degrabă la Dânsul cu fiul ei cel mai tânăr şi, ajungându-l şi apucându-l foarte mânioasă, îl bătea cu asprime. Aruncându-l la pământ şi călcându-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa şi, ca pe un făcător de rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulţumire.

După aceea, maica sa, milostivindu-se spre Dânsul, l-a lăsat liber şi îl sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la Dânsa. Deci, fericitul, întorcându-se la nevoinţa sa cea dintâi, se ducea la biserica lui Dumnezeu în toate zilele. Şi, văzând că de multe ori nu se făcea în biserică dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să gătească nişte pâini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Şi a început a cumpăra grâu, a-l măcina singur cu mâinile sale, a coace prescuri şi a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deşi îi dădea cineva ceva preţ, el împărţea acel preţ la săraci.

Aşa lucrând, a petrecut doi ani şi mai mult. Dar copiii de vârsta lui îl batjocoreau pentru un lucru ca acela şi îl ocărau, îndemnându-i la aceasta vrăjmaşul cel sufletesc, care pornise şi pe maica sa asupra lui. Şi îi zicea mama sa: „Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru că aduci ocară asupra neamului tău!” Iar fericitul copil îi răspunse cu smerenie: „Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur S-a smerit pe Sine pentru noi, Dându-ne chip ca şi noi să ne smerim pentru Dânsul şi singur a prefăcut Trupul Său în pâinea cea gătită la Cina cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să găteşti nişte pâine ca aceasta, din care are să se săvârşească marea taină a prefacerii în Trupul lui Hristos”?

Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înţelepciunea copilului şi de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmaşul nu înceta de a o îndemna la oprirea copilului de la o smerenie şi osteneală ca aceea. Căci, după trecerea unui an, văzându-l maica sa făcând iar prescuri şi înnegrit de dogoarea cuptorului, a început a-l opri, uneori cu cuvinte blânde, alteori cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar fericitul tânăr, neştiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieşit în taină din casa sa şi s-a dus în altă cetate, începând a locui la un preot şi a-şi lucra după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergând în cetatea aceea şi găsindu-l în casa preotului, l-a apucat şi, bătându-l, îl ducea în cetatea sa. Aici, dregătorul cetăţii, văzându-l că este copil smerit, umblând totdeauna la biserică cu credinţă şi slujind cu osârdie, i-a dat să poarte o haină luminoasă, dar el, purtând-o puţin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a dat o altă haină şi mai bună ca cea dintâi, dar el, dezbrăcând-o şi pe aceea, a dat-o săracilor. Şi aşa a făcut de multe ori.

După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar şi i-a zis să-i facă un lănţişor de fier, cu care şi-a încins mijlocul gol, şi, umblând aşa, fierul fiind strâns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca fericitul să slujească la dregătorul cetăţii, înaintea oamenilor cinstiţi care şedeau la masă. Pe când se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui privea cu dinadinsul la el; dar, neputând a se ascunde, a văzut pe cămaşa lui sânge şi, voind mai cu adevărat să ştie de unde este acesta, a văzut fierul la mijlocul lui şi a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea, aprinzându-se cu mânie asupra lui, a rupt cămaşa de pe el şi, bătându-l, a luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca şi cum nici un rău nu i s-a făcut, s-a îmbrăcat şi, mergând, slujea cu toată liniştea înaintea dregătorului şi a celor ce erau cu Dânsul.

Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului: Cel ce iubeşte pe tată, sau pe maică, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Şi iarăşi: Maica Mea şi fraţii Mei aceştia sunt, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac. Deci, pătrunzându-se de aceste cuvinte, a ieşit din casă, tăinuindu-se de maica sa, şi s-a dus în cetatea Kievului. Ajungând aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în peşteră viaţă bisericească, şi a mers la cuviosul stareţ, pe care văzându-l, i s-a închinat lui şi l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.

Iar Cuviosul Antonie a zis către Dânsul: „O, fiule, vezi peştera aceasta mâhnicioasă şi strâmtă? Tu nu vei putea suferi strâmtoarea în locul acesta”. Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilinţă: „Să ştii, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate, m-a adus la sfinţia ta, voind ca prin tine să mă mântuiesc. De aceea, câte îmi vei porunci să fac, voi face”. Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu dragoste şi, binecuvântându-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era preot şi monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, având atunci douăzeci şi trei de ani. Şi aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.

Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie Sfânta rânduială monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu şi stareţului său, Antonie, purtătorul de Dumnezeu, Dându-se la osteneli mari, ca cel ce cu adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopţile, preamărind pe Dumnezeu şi lepădând greutatea somnului. Şi în toate zilele se obosea pe sine cu înfrânarea şi cu postul, lucrând cu mâinile sale, încât se minunau Cuviosul Antonie şi fericitul Nicon, de obiceiul cel aţât de bun în tinereţile lui, de smerenie, de priveghere şi de osteneală; şi au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar şi în cele dimprejur şi, dacă nu l-a găsit, a plâns cu amar ca după un mort. Apoi, după multă vreme, aflând că este călugărit în Kiev, la peştera Cuviosului Antonie, s-a dus acolo şi, rugându-se de cuviosul stareţ să iasă la Dânsa din peşteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrând în peşteră şi spunându-i de Dânsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se tăinuiască de maica sa. Şi abia fiind îndemnat de stareţ, l-a ascultat pe el şi a ieşit la Dânsa.

Iar maica sa, văzându-l schimbat în rânduiala monahicească şi uscat la faţă de multă înfrânare şi osteneală, a căzut pe grumajii lui şi a plâns cu amar, îndemnându-l şi zicându-i: „Vino, fiule, în casa mea şi ceea ce-ţi este de folos spre mântuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar când mă voi duce din viaţa aceasta, vei da trupul meu mormântului şi atunci te vei întoarce în această peşteră, pentru că nu pot să vieţuiesc fără să te văd”.

Atunci fericitul a zis către Dânsa: „O, maică, rămâi şi tu aici în Kiev să te călugăreşti într-o mănăstire de femei şi astfel vei putea să mă vezi, venind aici. Şi, mai bine, îţi vei câştiga mântuirea şi vei vedea faţa lui Dumnezeu în viaţa veşnică”. Iar maica sa nu voia nici să audă despre aceasta. Atunci fericitul, intrând în peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu osârdie pentru mântuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Căci, după câteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis: „Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis şi de acum nu mă voi mai întoarce înapoi, că aşa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de aici şi, tunzându-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată, din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puţină vreme!” Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul şi, mergând, i-a spus Cuviosului stareţ Antonie.

Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei sale şi, ieşind la ea, a învăţat-o mult pentru folosul sufletului şi a dus-o în mănăstirea cea de femei a Sfântului Nicolae, unde s-a tuns. Şi, vieţuind cu dumnezeiască plăcere mulţi ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie, lepădând desăvârşit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai mari osteneli în râvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareţ Antonie şi cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruinţă asupra duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul şi cu rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvântului Său: Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

Fericitul Nicon, ducându-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la osebită nevoinţă, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin voinţa Domnului şi după dorinţa Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot şi în toate zilele săvârşea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece fraţi adunaţi în peşteră pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal şi, săpându-şi peşteră, a început a vieţui acolo.

Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rânduiala preoţiei, a rămas în peştera cea dintâi cu fericitul egumen Varlaam, şi a făcut cu el deasupra peşterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraţilor la rugăciunea de obşte. El întrecea pe toţi cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea, cu trezvia şi cu lucrul mâinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea şi cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din pădure. Uneori, odihnindu-se fraţii noaptea, lua grâul împărţit lor, cel câştigat cu munca mâinilor lor, şi măcina partea fiecăruia şi o punea la locul ei. Şi astfel, în toate nopţile priveghea la rugăciune.

Uneori, fiind în acea parte tăuni şi ţânţari mulţi, ieşea noaptea deasupra peşterii şi, dezgolindu-şi trupul până la brâu, şedea torcând lână cu mâinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulţimea tăunilor şi a ţânţarilor, tot trupul lui se făcea roşu de sânge, iar el petrecea nemişcat, nesculându-se din locul acela, până ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se afla înaintea tuturor în biserică, stând la locul său nedepărtat, nici tulburându-se cu mintea; iar după ce săvârşea obişnuita rugăciune, ieşea din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toţi îl iubeau şi îl aveau ca pe un părinte, minunându-se mai ales de smerenia şi de răbdarea lui.

După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraţilor din peşteră, a fost scos de voievodul Izaslav şi pus egumen în mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voinţa şi după dorinţa tuturor fraţilor, Cuviosul Antonie, chemând pe Sfântul Teodosie, l-a binecuvântat la egumenie, fiind atunci în peşteră numai douăzeci de fraţi. Vrednicul de laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deşi luase dregătoria egumeniei, totuşi nu şi-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate dându-se pe el însuşi pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se înaintea tuturor, în biserică aflându-se înainte de toţi şi ieşind în urma tuturor. De atunci înflorea şi se înmulţea locul acela, cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce zice: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi. Acolo veniseră, pe lângă el, mulţi fraţi în peşteră, care, având sămânţa darului aruncată în pământ bun, aducea rod însutit. Şi în puţină vreme a adunat o sută de fraţi, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune şi făceau multe roade vrednice de pocăinţă.

Deci, văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraţilor creşte, că locul este strâmt, că peştera pentru viaţa liniştită şi biserica pentru rugăciune sunt mici şi neîncăpătoare, a căutat un loc frumos pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peşteră, şi a început a avea sârguinţă, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvântarea Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn Izaslav, în puţină vreme a zidit acolo, ajutându-i Dumnezeu, o biserică mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi a făcut chilii multe şi a îngrădit mănăstirea, mutându-se cu fraţii din peşteră în locul acela. Şi i-a dat lui Dumnezeu de ştia rânduiala studiţilor, pe care fericitul Efrem scopitul, cercetând atunci acele sfinte locuri, a scris-o şi a adus-o la el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa, Pecersca, a le rândui pe toate după tipicul Sfântului locaş al studiţilor. După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ţine acea desăvârşită rânduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea Pecersca şi cinstind-o pe ea cu întâietatea.

Cuviosul Teodosie, povăţuind pe ucenicii săi la adevărata pocăinţă, avea obiceiul ca în toate nopţile să cerceteze chiliile tuturor, vrând să ştie viaţa şi osârdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Când auzea pe cineva făcând rugăciune, atunci, bucurându-se, preamărea pentru Dânsul pe Dumnezeu; iar de auzea cândva vorbind doi sau trei împreună adunaţi după rugăciunea Pavecerniţei, atunci, lovind cu mâna în uşă, plecă tulburat, arătându-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia nu-i certa îndată, ci de departe îi învăţa pilde. Deci, de era cineva din fraţi smerit cu inima, acela, îndată cunoscându-şi vina sa, cerea iertare; iar de era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcându-se el curat, până ce Cuviosul îl certa şi îi dădea canon.

Astfel, pe toţi îi învăţa să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească după rugăciunea Pavecerniţei, nici să umble din chilie în chilie, ci să se roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mâinile să lucreze în toate zilele, având pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pământ oameni cu viaţa asemenea cu a îngerilor, şi Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul, în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor bune, ca unul din cei mari luminători cereşti, precum însuşi s-a arătat şi cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.

Sofronie, egumenul mănăstirii Sfântului Arhanghel Mihail, mergea odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă şi a văzut o lumină foarte strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirându-se, slăvea pe Dumnezeu, zicând: „O, cât este de mare bunătatea Ta, Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest Sfânt locaş, care îşi luminează astfel mănăstirea sa”. Aceeaşi lumină au văzut-o şi alţii, de multe ori şi o spuneau la toţi, încât au auzit voievodul şi boierii şi socoteau acea lumină, faptele vieţii celei bune a începătorului acelui Sfânt locaş.

Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav, iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ţinea scaunul în Kiev şi, adeseori mergea la el şi se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă mănăstirii, ca după mâncarea prânzului să nu deschidă poarta nimănui, ca să nu intre nimeni în mănăstire până ce va sosi vremea rugăciunii celei de seară. Această rânduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească fraţii puţin, pentru rugăciunile cele de noapte şi pentru cântarea Utreniei.

Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn, Izaslav, cu puţine slugi şi, descălecând
de pe cal, niciodată intrând călare în mănăstire, s-a apropiat de poartă şi, bătând, poruncea să-i deschidă
poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca egumenului este să nu deschidă poarta
nimănui, până ce va fi vremea de Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să ştie cine
este, zicând: „Iată, eu sunt, numai mie să-mi deschizi!” Portarul, neştiind că este voievodul, îi răspunse: „Îţi spun că am poruncă de la egumen, că măcar de ar fi şi voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi, aşteaptă puţin până ce va fi vremea de Vecernie”. Iar el i-a zis: „Eu sunt voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?

Deci, portarul, căutând să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul şi i-a spus, iar voievodul stătea înaintea porţii şi aştepta. Apoi, ieşind cuviosul şi văzând pe voievod, s-a închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: „O, părinte, cât de mare este îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni şi voievodul să nu-l lase să intre!” Iar cuviosul i-a răspuns: „Pentru aceasta s-a făcut, bunule stăpân, ca în vremea de după amiază să se odihnească fraţii puţin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sârguinţa ta mişcată de Dumnezeu către PreaSfânta Stăpână Născătoare de Dumnezeu este bună şi spre sporirea sufletului tău şi noi ne bucurăm foarte de venirea ta”.

Atunci au mers în biserică şi, făcând Cuviosul rugăciune, iubitorul de Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieşeau din gura lui şi, câştigând mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfântul, avându-l şi ascultându-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinţi părinţi. Dar Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mândrea pentru aceasta că voievodul şi boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai mult cu smerenie, spre învăţătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se, atunci mai mult se ostenea cu mâinile sale în toate zilele şi poruncea cu lucrul, iar nu cu cuvântul. Adeseori intra în pitărie şi, fiind chiar egumen, slujea cu cei ce coceau pâine, frământând aluatul şi făcând pâine, neascunzându-şi deloc talantul puterii trupeşti. Astfel îi înveselea cu duhul, mângâindu-i şi îmbărbătându-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul lor.

Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie şi a venit la Cuviosul chelarul, cu numele Teodor, spunându-i că nu este cine să aducă apă. Atunci, sculându-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puţ. Dar unul din fraţi, văzându-l ostenindu-se, s-a dus degrabă şi a spus celorlalţi, iar ei, alergând cu sârguinţă, au adus apă destulă.

Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuinţa fierturii, acelaşi chelar a venit la Cuviosul, zicându-i: „Porunceşte, părinte, cuiva din fraţii cei fără de lucru, ca, mergând, să pregătească lemne pentru trebuinţă”. Cuviosul i-a răspuns: „Iată, eu sunt fără de lucru! Voi merge eu!” Atunci era vremea prânzului. Deci, fericitul a poruncit fraţilor să meargă la masă; iar el, luând toporul, a început să taie lemne. Fraţii, ieşind după masă, au văzut pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele şi au tăiat atâtea lemne, încât le erau destule pentru multe zile.

Când fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul şi apoi se dusese din peşteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori, fericitul Nicon, cosând cărţi – căci era meşter la lucrul legătoriei -, el îi torcea sfoară pentru trebuinţa lui. Astfel era smerenia şi bunătatea acestui bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lângă acestea şi haina pe care o purta ca egumen era smerită şi simplă. Căci purta pe trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era pe el.

Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuinţă oarecare la iubitorul de Hristos domn Izaslav şi, cetatea fiind departe, a zăbovit până seara. Vrând el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în căruţă la mănăstire. Dar când mergea pe cale a văzut vizitiul că este îmbrăcat cu haină proastă şi nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis: „Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruţă”. Cuviosul, îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal şi astfel ducea pe vizitiu culcat în căruţă. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos şi când ostenea încăleca iarăşi. Luminându-se de ziuă au început boierii a merge la voievod şi, cunoscând de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai şi i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: „Iată, acum este ziuă; scoală-te şi încalecă pe calul tău!

Văzând vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimântat, cutremurându-se şi sculându-se, a încălecat pe cal. Şezând Cuviosul în căruţă, mai mult i se închinau cei ce-l întâmpinau, iar vizitiului care-l ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieşit înaintea lui toţi fraţii de i s-au închinat până la pământ. Atunci sluga şi mai mult s-a înspăimântat, gândind: „Cine este acesta, că toţi se închină lui?” Deci, Cuviosul, luându-l de mână, l-a dus în trapeză şi a poruncit să-i dea de mâncare şi de băut şi, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe urmă fraţilor singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învăţând în toate zilele pe fraţi să nu se înalţe întru nimic, că monahul trebuie să fie smerit şi să se facă mai mic decât toţi.

Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăţa pe ucenicii săi, ca în tot lucrul să ia mai întâi binecuvântare de la mai marele lor, că cel ce seamănă lucrurile sale întru binecuvântare, în dulceaţă va secera rodurile dintr-ânsele! Puterea acestei învăţături o arăta el astfel: Când veneau la Dânsul dreptcredincioşii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca învăţătură, le punea înaintea lor bucate mănăstireşti, pâine şi linte. Venind odată voievodul Izaslav şi gustând bucate de acelea a zis către cuvios: „Iată, precum ştii, părinte, casa mea este plină de toate bunătăţile lumii acesteia, dar niciodată n-am mâncat cu aşa dulceaţă ca acum, deşi sunt de multe feluri şi de preţ mare, totuşi nu sunt aşa dulci ca aceste bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceaţă în bucatele voastre?” Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns: „De voieşti, bunule stăpân, să ştii acestea, ascultă-mă şi-ţi voi spune. La noi, când fraţii vor să fiarbă bucate sau să coacă pâine, au rânduiala aceasta: mai întâi merge fratele cel ce slujeşte la egumen şi ia binecuvântare de la Dânsul. Apoi, închinându-se înaintea Sfântului Altar de trei ori până la pământ, aprinde lumânarea din Sfântul Altar şi cu ea aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, când vor să toarne apă în căldare, zice cel ce slujeşte către cel mai mare: „Binecuvintează, părinte!” Iar el răspunde: „Dumnezeu să te binecuvinteze, frate”. Şi aşa, tot lucrul lor se face cu binecuvântare; pentru aceasta se preface în dulceaţă. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cârtind, certându-se, şi pârându-se unul pe altul; ba încă de multe ori sunt bătuţi şi de cei mari, aşa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în dulceaţă”. Auzind voievodul acestea, a răspuns: „Cu adevărat, părinte, aşa este precum grăieşti”.

De se întâmpla Cuviosului cândva, să audă că în mănăstirea sa s-a făcut un lucru fără binecuvântare şi din neascultare, atunci numea lucrul acela partea vrăjmaşului şi niciodată nu dădea voie ca binecuvântata lui turmă să guste din vreo mâncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în apă, ori în foc. Astfel s-a întâmplat la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui Sfânt. Când ieşea Cuviosul cu fraţii, i-au adus lui de la nişte dreptcredincioşi pâini foarte frumoase, pe care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea fraţilor. Iar chelarul, neascultând, s-a gândit în sine că a doua zi, venind toţi fraţii, le va pune înainte aceste pâini; iar acum cei ce au rămas să mănânce pâinea mănăstirii, lucru pe care l-a şi făcut.

A doua zi, Cuviosul şi toţi fraţii, mergând la masă şi văzând acele pâini tăiate şi puse pe masă, a chemat chelarul şi l-a întrebat: „De unde sunt aceste pâini?” Iar el a răspuns: „Sunt aduse de ieri, dar nu le-am dat la masă, de vreme ce erau fraţi puţini şi m-am gândit ca astăzi să le pun înaintea tuturor”. Iar Cuviosul i-a zis: „Mai bine era să nu te îngrijeşti de ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care pururea Se îngrijeşte de noi, ne-ar fi dat cele de trebuinţă, ba şi de mai mari S-ar fi îngrijit”. Apoi a poruncit să adune acele bucăţi de pâine în coşniţă şi să le arunce în râu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu ascultase şi care făcea şi alte neascultări.

Văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru mâine şi câştigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinţei lor, învăţa cu dinadinsul pe fraţii săi la fapta bună a necâştigării, ca în singur Dumnezeu să se îmbogăţească cu credinţă şi cu nădejde, iar nu să nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla prin chilii şi de afla la cineva ceva mâncare, haine mai mult decât cele rânduite, sau ceva din averea deşartă, pe acelea le lua şi le arunca ca pe o parte a vrăjmaşului şi a neascultării.

Şi aşa îi sfătuia pe ei: „Nu se cuvine nouă, fraţilor, fiind monahi şi lepăDându-ne de cele lumeşti, să luăm avere în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu, ţinând comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Şi iarăşi: Nebunule, în această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea, fraţilor, să fim îndestulaţi cu haina noastră cea de nevoie şi cu hrana cea pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca astfel, cu toată osârdia şi cu tot gândul să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu”. Cu aceste îndemnări îi învăţa pe ei Cuviosul, cu toate blândeţile şi cu lacrimi, pentru că era milostiv, blând, nemânios şi avea milă către toţi. Şi de se slăbea cu inima cineva din necâştigătoarea lui turmă şi se ducea din mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă şi mâhnire pentru el şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărţise din turmă şi nu înceta rugăciunea până ce nu se întorcea cel dus.

Şi era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire şi când se întorcea; atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, şi zicea: „Nu-l va lăsa pe el Dumnezeu să se sfârşească afară din această mănăstire. Deşi se duce de la noi, însă el îşi va lua sfârşitul vieţii tot în această mănăstire”. Şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după multe ieşiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugând pe Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a primit ca pe o oaie care venise din rătăcire şi l-a rânduit în turma sa. Atunci fratele, aducând puţină avere pe care o câştigase lucrând, căci era lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: „De voieşti să fii monah desăvârşit, atunci vei lua aceasta şi o vei arunca în cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!” Deci, el, care se căia cu adevărat, adunându-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului şi, aruncându-le în cuptor, le-a ars. De atunci el vieţuia în mănăstire, petrecând restul zilelor sale în pocăinţă şi a adormit acolo în pace, după proorocia Cuviosului.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa şi a zidit într-însa o biserică a Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan. Acolo a poruncit să petreacă săracii, orbii, şchiopii şi neputincioşii, cărora le dădea cele de trebuinţă din mănăstire şi din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de acestea, în toate Sâmbetele trimitea un car cu pâini la cei ce erau în temniţe şi în lanţuri.

Şi nu numai spre cei nevoiaşi era milostiv Cuviosul părintele nostru Teodosie, ci şi spre cei ce făceau strâmbătate mănăstirii lui. Odată, au adus la el pe nişte tâlhari prinşi în satul mănăstiresc, care merseră să fure. Cuviosul, văzându-i pe ei legaţi şi în necaz, i s-a făcut jale şi, lăcrimând, a poruncit să-i dezlege şi să le dea să mănânce şi să bea. Apoi i-a învăţat să nu facă nimănui strâmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulaţi. Dându-le cele de trebuinţă, i-a iertat şi i-a eliberat în pace. Drept aceea, Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de jefuire tâlhărească şi de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Şi a început a lucra el însuşi şi cu fraţii, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă, mănăstirea fiind dezgrădită şi nepăzită, au venit la ei tâlharii, zicând că averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au auzit un glas care cânta înăuntru. Iar ei, socotind că fraţii fac rugăciunile Pavecerniţei, s-au dus, zăbovind puţin în pădurea cea deasă. După aceea, socotind că au sfârşit cântarea, au mers iarăşi la biserică, dar au auzit din nou acelaşi glas şi au văzut-o lumină preaminunată în biserică, din care ieşea un miros plăcut, pentru că îngerii cântau într-însa. Iar ei, socotind că fraţii săvârşeau cântarea de miezul nopţii, iarăşi s-au dus şi aşteptau până ce vor sfârşi cântarea, ca apoi, intrând în biserică, să ia toate cele ce erau într-însa. Şi astfel, venind de mai multe ori, au auzit acelaşi glas îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cântare a Utreniei, şi, după obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.

Tâlharii, auzind aceasta, s-au dus puţin în pădure şi se sfătuiau: „Ce să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum, când se vor aduna toţi în biserică, noi să mergem şi, apucându-i pe toţi de la uşă, îi vom omorî şi vom lua averea lor”. Deci, zăbovind puţin până ce fraţii s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povăţuitorul lor, şi au început a cânta psalmii Utreniei, atunci tâlharii au năvălit spre biserică. Dar, deodată au văzut o minune înfricoşătoare, că biserica a fost luată de pe pământ cu cei ce erau într-însa şi s-a suit în văzduh, încât nu le era cu putinţă a săgeta într-însa. Iar ei, văzând minunea aceea, s-au temut foarte şi, tremurând, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au făgăduit să nu mai facă tâlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul Teodosie cu alţi trei tovarăşi, s-a căit de aceea şi i-au mărturisit cele ce se făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a şi mântuit de la o moarte ca aceea. Apoi, învăţându-i pe ei pentru mântuirea sufletului, i-a eliberat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Cuviosului.

Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în mănăstirea lui pentru aceeaşi biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu din cer şi stând singură în văzduh sub acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a întâmplat unuia din boierii iubitorului de Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un cîmp, departe ca de cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, şi, deodată, a văzut de departe o biserică stând sub nori şi, spăimântându-se, a alergat cu slugile sale, vrând să ştie, care este acea biserică? Dar când a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorât şi a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătând în poartă şi deschizându-i portarul, a intrat şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi dând din averea sa pentru rânduiala mănăstirii şi pentru împodobirea bisericii celei păzite de Dumnezeu.

Şi nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci şi pentru moşiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinşi nişte tâlhari, pe care, legându-i, îi duceau în cetate la judecătorul, şi li s-a întâmplat a trece pe lângă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din cel legaţi, clătinând cu capul spre satul acela, zicea: „Într-o noapte am venit în acest sat, ca să furăm şi să apucăm toate cele ce sunt întrânsul, dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem nicidecum”. Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moşiile mănăstireşti cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre Dânsul. El în toate nopţile, făcând rugăciune, înconjura mănăstirea sa, şi cu aceea, ca şi cu un zid tare o îngrădea, cum şi toate cele stăpânite de Dânsul. Acest cuvios, ţinând egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde spre Dumnezeu şi spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea mănăstirii şi pentru înfrumuseţarea bisericii.

Un boier al voievodului Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din Sfântul Botez numit Clement, mergând cu voievodul său la război, a făgăduit: „De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al Pecerscăi doi talanţi de aur şi voi face o coroană de aur.” Sosind războiul, mulţi din amândouă părţile au căzut. Mai pe urmă vrăjmaşul a fost biruit şi acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitând ceea ce a făgăduit. După câteva zile, pe când dormea la amiază, a auzit un glas înfricoşat, chemându-l pe nume: „Clemente!” Iar el, deşteptându-se, a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era în mănăstirea Cuviosului Teodosie şi a auzit glas venind de la Dânsa: „Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă, iată, acum îţi zic să te sârguieşti a-ţi împlini făgăduinţa ta!” Şi îndată icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cât făgăduise şi de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în Mănăstirea Pecersca, Dându-le Cuviosului Teodosie.

După câteva zile, acel boier s-a gândit să dea o Evanghelie tot pentru acea mănăstire. Dar, mergând la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfânta Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrând ei să şadă, nearătând boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: „Frate Clemente, scoate mai întâi Sfânta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o ai sub haina ta, şi atunci vom şedea”. Auzind aceasta, boierul s-a înspăimântat de vederea de mai înainte a Cuviosului – căci nimeni nu-i spusese de aceasta, şi îndată, scoţând Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile Cuviosului. Atunci, şezând, s-a îndulcit de duhovniceşti vorbiri cu Dânsul şi s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.

Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu şi împlinirea lipsei în mănăstirea lui, Cuviosul Teodosie le-a încredinţat cu multe minuni, după cum a spus un monah, anume Ilarion, care în toate zilele şi nopţile a scris cărţi în chilia Cuviosului Teodosie, pe când el cânta încet Psaltirea şi cu mâinile torcea lână sau lucra altceva.

Într-o seară, pe când ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunând Cuviosului: „Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la masa fraţilor şi alte trebuinţe”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Precum vezi, acum este seară şi ziua de mâine este departe; de aceea mergi şi aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi şi ne va milui precum va voi!” Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculându-se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-şi cânte după obicei pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrând lucrul său şi, iată, a venit iarăşi iconomul, spunându-i tot aceeaşi. Iar Cuviosul i-a zis: „Nu ţi-am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineaţă, mergând în cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuinţă fraţilor. Pe urmă, Dumnezeu făcându-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios este Cel ce a zis: „Să nu vă îngrijiţi de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi Dumnezeu cu darul Său”.

Ieşind iconomul, a intrat un tânăr luminos în haină ostăşească şi, închinându-se, a pus pe masă un taler de aur şi îndată a ieşit afară, fără a zice ceva. Iar Cuviosul, sculându-se, a luat aurul şi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, mulţumindu-I. Apoi, a doua zi, chemând pe portar, l-a întrebat: „A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?” Iar portarul i-a zis: „Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am închis poarta”. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom i-a dat talerul de aur, zicându-i: „Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de trebuinţă fraţilor? Deci, ia-ţi aurul şi mergi de cumpără cele de trebuinţă”. Iconomul, cunoscând darul lui Dumnezeu, a căzut şi i s-a închinat, cerând iertare. Iar Cuviosul îl învăţa: „Frate, să nu te deznădăjduieşti niciodată, ci să te întăreşti în credinţă şi aruncă toată grija ta spre Domnul, că Acela se îngrijeşte de noi, precum voieşti. Deci, să faci astăzi fraţilor ospăţ, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, şi, când ne lipsim vreodată, Dumnezeu iarăşi se îngrijeşte de noi, precum s-a şi făcut”.

Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor, spunându-i: „Astăzi nu am ce să pun înaintea fraţilor la masă”. Răspuns-a lui Cuviosul: „Mergi de aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, că Acela Se îngrijeşte de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grâu şi, amestecându-l cu miere, vei pune fraţilor la masă. Însă să nădăjduim spre Dumnezeu, Care în pustie a dat pâine popoarelor celor nesupuse. Acela şi nouă azi este puternic să ne dea hrană”.

Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu neîncetat. Şi iată, Ioan, cel întâi între boierii voievodului Izaslav, după voinţa lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pâine, peşte, linte, grâu şi miere, trimiţându-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul, văzându-le, a preamărit pe Dumnezeu şi a zis chelarului: „Vezi, frate Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre Dânsul cu toată inima! Mergi de fă ospăţ fraţilor pentru astăzi, căci aceasta este cercetarea lui Dumnezeu”. Aşa sau veselit Cuviosul şi fraţii la masă cu veselie duhovnicească, mulţumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de minuni în locaşul lui, cu rugăciunile Cuviosului.

Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate, cerând vin spre slujirea dumnezeieştii Liturghii. Şi îndată, Cuviosul, chemând pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu vin. Iar el a răspuns: „Puţin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!” Iar Cuviosul i-a zis: „Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se va îngriji Dumnezeu!” Iconomul, ducându-se, n-a ascultat porunca Sfântului şi a turnat preotului puţin vin în vas, oprind numai pentru a doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luându-l, l-a arătat Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom, i-a zis: „Au nu ţi-am spus să-i dai tot vinul şi pentru ziua de mâine să nu te îngrijeşti? Pentru că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mâine; ci încă şi acum ne va da nouă vin destul!” Şi aşa, iconomul, mergând, a dat tot vinul preotului şi l-a eliberat pe el.

Deci, pe când era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei care cu buţi pline de vin, de la o mare jupâneasă din casa iubitorului de Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzând aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, minunându-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a zis: „Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul”, precum s-a şi întâmplat.

Acelaşi iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia. Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în biserică, s-a gândit iconomul bisericii ca din seminţele pământului să stoarcă ulei şi de acela să toarne în candele şi să le aprindă. De aceea, întrebând pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a făcut aşa, precum s-a gândit. Dar când voia să toarne uleiul acela în candele, a văzut un şoarece mort căzut în el.

Atunci, degrabă mergând, a spus Cuviosului, zicând: „Cu toate că am acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuşi nu ştiu pe unde a intrat un şoarece şi s-a înecat acolo”. Iar Cuviosul, cunoscând că cu dumnezeiasca purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: „Se cade nouă, frate, să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de trebuinţă, iar, necrezând, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi de varsă uleiul acela pe pământ şi aşteaptă puţin, rugându-ne lui Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul”. Apoi, iconomul, ascultând porunca şi Cuviosul rugându-se, când era ceasul de Vecernie, unul din cei bogaţi a adus un vas foarte mare plin cu untdelemn, pe care văzându-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că aşa degrabă a auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate şi încă a mai rămas untdelemn destul. Şi astfel, au făcut a doua zi praznic luminat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, se împlinea lipsa, a fost şi aceasta: Iubitorul de Hristos domn Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire până la vremea cântării Vecerniei. Şi, iată, deodată, Dumnezeu voind aşa, o ploaie mare a căzut. Iar Cuviosul, văzând o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul şi i-a poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis: „Părinte, nu am must de băut pentru voievod şi pentru cei ce sunt cu ei”. Iar Cuviosul i-a zis: „Oare nici cât de puţin nu ai?” Răspuns-a chelarul: „Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură, încât şi vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deşert şi l-am pus cu vana în jos”. Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu după numele său, i-a zis: „Iată, mergi după cuvântul meu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi vei afla mied în vasul acela”. Iar el, crezând, a mers după cuvântul Cuviosului şi a aflat vasul aşezat drept şi plin de mied. Văzând el aceasta şi înfricoşîndu-se, degrabă a mers şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Şi i-a zis Cuviosul: „Taci, fiule, şi nu spune nimănui de aceea, ci iute du-te şi adu voievodului şi celor cu el cât va fi de trebuinţă; încă şi fraţilor să dai dintr-acela, pentru că aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu!” După aceasta, încetând ploaia, voievodul s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atâta binecuvântare, încât multă vreme fraţii s-au îndestulat cu acea băutură.

Odată a venit la acelaşi cuvios mai-marele pitarilor şi i-a spus: „Nu am făină din care să fac pâini fraţilor”. Răspuns-a Cuviosul: „Mergi şi caută în hambar, doar vei afla în el cumva puţină făină, până ce iarăşi Dumnezeu Se va îngriji de noi”. Iar el a zis către Cuviosul: „Adevărul îţi spun, părinte, că eu singur am şters racla şi nu mai este nimic în ea, decât într-un unghi puţine tărâţe, ca trei sau patru pumni”. Cuviosul i-a zis: „Să mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu făină şi dintr-acele puţine tărâţe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei văduve, căreia i-a înmulţit făina, dintr-un pumn ce avea, încât s-a hrănit aceea cu fiul ei în vreme de foamete, până ce s-a făcut îndestulare. Pentru că acum este tot acelaşi Dumnezeu, Care este puternic şi Care asemenea poate să ne facă şi nouă din puţin mult; deci, mergi şi caută, doar va fi binecuvântarea lui Dumnezeu la locul acela”. Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a dus. Şi cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală, fiind plină de făină, încât se vărsa pe pământ pe deasupra. Şi îndată s-a înspăimântat, văzând acea preaslăvită minune şi, întorcându-se, a spus Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: „Mergi, frate, şi nu spune nimănui de aceasta şi să faci pâine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile cuvioşilor fraţilor noştri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa”.

Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeieşti, Cuviosul părintele nostru Teodosie mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, şi în toate nopţile petrecea fără de somn, plecându-şi genunchii până la pământ. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergând mai înainte de cântarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvântare, îl auzeau totdeauna rugându-se şi plângând mult şi, adeseori, bătându-se cu capul de pământ, iar când Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcându-se că doarme, până ce bătea de trei ori cel ce zicea: „Binecuvintează, părinte”. Atunci el, deşteptându-se ca din somn, răspundea: „Dumnezeu să te binecuvinteze”. Apoi, mai înainte de toţi se afla în biserică, şi aşa făcea în toate nopţile.

Afară de aceasta el se nevoia şi cu alte feluri de osteneli în vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcând pe coastele sale, şi, când voia să se odihnească pentru neputinţa trupească, după cântarea Pavecerniţei, atunci, şezând, dormea puţin şi îndată, după aceea pleca la cântarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut niciodată turnându-şi apă pe trupul său, ci îşi spăla numai mâinile şi faţa. Iar când fraţii aveau ospăţ, el mânca pâine uscată, verdeţuri fierte fără unsoare şi bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mâhnit, ci totdeauna avea faţa veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care întărea inima lui.

În toţi anii, la postul Sfintelor Paşti, se ducea Sfântul Teodosie în peşteră, unde s-a pus după aceea şi cinstitul lui trup. Acolo se închina singur, până ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei ieşea din peşteră şi venea la fraţi. De multe ori şi din peştera aceea, în care îl ştiau fraţii că se închină, se ducea noaptea, neştiut de nimeni, la un sat mănăstiresc şi petrecea acolo în altă peşteră ascunsă, rugându-se lui Dumnezeu. De acolo ieşea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi venea în peştera cea dintâi. Şi aşa ieşea la fraţi în vinerea aceea, încât toţi socoteau, că acolo a petrecut el toate zilele postului.

Multe necazuri şi năluciri îi făceau cuviosului în peşteră duhurile cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruinţa lor, încât nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peşteră aşa de întunecoasă, netemându-se de mulţimea stăpâniilor întunericului, ci stătea cu tărie ca un bun ostaş al lui Hristos. Cu rugăciunea şi cu postul i-a gonit de la sine şi nu îndrăzneau să se apropie de Dânsul, ci îi făceau năluciri numai de departe.

Odată, după cântarea Pavecerniţei, vrând să se odihnească puţin, iată, aude în peşteră glas de strigare, de la mulţimea diavolilor, ca şi cum unii mergeau în căruţe, alţii băteau în timpane, iar alţii cântau din fluiere. Şi aşa toţi chiuiau, încât se cutremura peştera. Auzind Cuviosul acestea toate, nu se temea, nici nu se înspăimânta, ci însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi sculându-se, a început să cânte Psaltirea şi îndată s-a făcut nevăzut acel cutremur şi chiot. După rugăciune se auzea iar glas de nenumăraţi diavoli. Deci, sculându-se iarăşi Cuviosul, cânta psalmi şi acel glas iar se stingea. Aşa în multe zile şi nopţi îi făceau lui supărare duhurile cele rele, nedându-i pace să se odihnească, până ce, cu darul lui Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvârşit şi a luat putere asupra lor, încât acum şi de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea Cuviosul rugăciune, ci fugeau de Dânsul, lucru care s-a adeverit prin multe minuni.

În casa unde se făcea pâinea pentru hrana fraţilor, diavolii făceau multe supărări, uneori vărsându-le făina, alteori răspândindu-le aluatul cel pus spre facerea pâinii, făcându-le şi alte rele. Atunci, mergând mai marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergând el în casa aceea şi închizând uşa după sine, a petrecut într-însa până la Utrenie, făcând rugăciuni, şi din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nu le-a mai făcut nici o supărare.

Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc, spunându-i: „În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaş de diavoli, care fac multe supărări, nelăsând dobitoacele să mănânce. De multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfinţită, dar fără de nici un folos„. Atunci Cuviosul, întrarmându-se cu rugăciunea şi cu postul, a mers în satul acela şi, fiind seară, a intrat în grajd şi închizând uşa a petrecut acolo, făcând rugăciuni până a doua zi. Din ceasul acela nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nimănui din acel sat nu i-au mai făcut supărare.

Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că vreunul din fraţi avea supărare de nălucirile diavoleşti, pe acela îl învăţa să nu umble din loc în loc, ci să se întrarmeze cu postul şi cu rugăciunea, chemând pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.

Grăia şi aceasta către Dânşii: „Asemenea mi se făcea şi mie la început. Că într-o noapte, pe când cântam în chilie psalmii obişnuiţi, un câine negru stătea înaintea mea, încât nu puteam a mă închina. Stând el mult, am vrut să-l lovesc şi s-a făcut nevăzut. Atunci aţâta frică şi cutremur m-a cuprins, încât voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi ajutat Domnul. Deşteptându-mă puţin din spaimă, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeu şi a face adeseori închinăciuni. Şi astfel a fugit de la mine acea frică, încât din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile drăceşti, deşi se arată înaintea ochilor mei.”

Unul din fraţi, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau diavolii în chilie, căci noaptea când mă culcam, venea mulţime de diavoli, care mă apucau de păr şi, călcându-mă, mă trăgeau, iar alţii, ridicându-mi peretele, ziceau: „Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele”. Şi aşa îmi făceau în toate nopţile. Eu, neputând să rabd acestea mai mult, am spus Cuviosului Teodosie şi voiam să mă duc din acel loc în altă chilie. Dar Cuviosul mi-a zis: „Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-ţi facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie în chilia ta. El, văzându-ţi răbdarea ta, îţi va da biruinţă asupra lor, încât ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine”. Iar eu iarăşi am zis către Dânsul: „Rogu-mă ţie, părinte, că de acum nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulţimea diavolilor ce locuiesc într-însa”. Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii şi mi-a zis: „Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ţi vor mai face viclenii diavoli şi nici nu-i vei mai vedea”. Eu, crezând, m-am închinat Cuviosului şi am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului Teodosie.

Pe lângă această bărbăţie împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, a adăugat Cuviosul Teodosie şi bărbăţia împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculânduse noaptea în ascuns de toţi, ieşea la evrei şi cu bărbăţie îi dovedea pentru Hristos, ocărându-i şi mustrându-i ca pe nişte lepădători de lege şi îi numea pe ei ucigaşi de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru mărturisirea credinţei cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat următor al Lui; iar mai ales de aceia, de care şi Însuşi Hristos a fost ucis.

Acest viteaz mărturisitor, pe lângă dorinţa aceasta, voia să pătimească şi pentru mărturisirea dreptăţii, precum s-a adeverit astfel: În zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmaşul cel fără de trup, domnul întunericului, între cei trei fraţi după trup, voievozi ai Rusiei, în acest mod: Cei doi fraţi, Svetoslav, voievodul Cernigovului şi Vsevolod, voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătându-l, l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, şi ei înşişi au venit la Kiev şi au trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prânz. Dar, Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: „Nu mi se cade mie a merge la masa nedreptăţii, ca la masa Izabelei!

Apoi, Vsevolod ducându-se la stăpânirea sa în Pereaslav, iar Svetoslav şezând în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu nedreptate a şezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea celor ce veneau la el la mănăstire, rugându-i pentru aceea ca să-i spună lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris aceasta: „Glasul sângelui fratelui tău celui de un pântece cu tine, strigă către Dumnezeu asupra ta, ca sângele lui Abel asupra lui Cain”. Şi i-a pomenit pe alţi mulţi din cei vechi, nedrepţi, urât ori şi de fraţi gonitori, pentru învăţarea lui.

Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a mâniat foarte, aruncând-o la pământ. Şi de atunci, Cuviosul Teodosie a fost vestit că va fi osândit la surghiun. Pentru aceasta fraţii din mănăstire, fiind în mare mâhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe voievod. Asemenea, venind şi mulţi boieri şi spunându-i de mânia voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, şi-i ziceau: „Iată, voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta”.

Iar Cuviosul, auzind că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul şi a zis: „De aceasta mă bucur, fraţilor, nimic mai fericit nu-mi este în viaţa aceasta, decât a fi izgonit, pentru dreptate, pentru care sunt gata ori la surghiun, ori la moarte”. Şi de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit. Însă, voievodul, deşi se mâniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă Cuviosului nici un rău, ştiindu-l că este drept şi Sfânt; pentru care şi mai mult duşmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca acela în stăpânirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult de fraţi şi de boieri şi înţelegând că nimic nu sporeşte asupra voievodului cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Şi de atunci s-a gândit ca prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpânirea sa fratelui său.

Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înştiinţându-se de schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat şi a trimis la el, rugându-l, oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l, voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu fraţii, ieşind din biserică, l-au întâmpinat cu cinste, închinându-se cu toţii aceluia. Iar voievodul, sărutând pe Cuviosul, i-a zis: „Iată, părinte, nu îndrăzneam să vin la tine, socotind că mâniindu-te asupra mea, nu mă vei primi în mănăstirea ta”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Şi ce sporeşte, bunule stăpân, mânia noastră asupra stăpânirii tale? Dar, se cade nouă a mustra şi a grăi cele spre mântuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe acelea”.

Apoi, intrând în biserică, a făcut rugăciuni şi, după rugăciune, începând a grăi din dumnezeieştile scripturi, îl învăţa mult pentru dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra fratelui său. Şi astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un bărbat ca acesta. Şi de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe ori însuşi Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav, aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de dragostea către fratele său.

Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod şi a văzut pe mulţi înaintea lui, cântând în diferite glasuri de muzici şi toţi veselindu-se. Iar Cuviosul, şezând aproape de voievod şi privind în jos, i-a zis: „Oare aşa va fi şi în veacul cel viitor?” Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puţin şi a poruncit ca îndată să înceteze cântările. De atunci, dacă poruncea cândva acelora să cânte şi auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cânta. De multe ori, când voievodul afla de venirea Cuviosului, ieşea înaintea uşilor casei şi îl întâmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul i-a zis cu bucurie: „Iată, părinte, îţi spun adevărul, că de mi-ar spune cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morţi, nu m-aş bucura aşa precum mă bucur de venirea ta şi nu m-aş teme de acela aşa, ca de cuviosul tău suflet”. Deci, Cuviosul i-a zis: „De este aşa precum grăieşti, apoi să împlineşti cererea mea şi să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău tată i l-a dat”. Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neştiind ce să răspundă; că atât de mult îl aprinsese vrăjmaşul cu mânie asupra fratelui, încât nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele şi nopţile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav.

La ecteniile bisericeşti a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege domn al scaunului Kievului şi frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu şezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de fraţi, a poruncit ca şi pe acesta să-l pomenească, însă mai întâi pe Izaslav, iar pe urmă pe Svetoslav. Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzând o tulburare ca aceea între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte bune şi umplându-se mănăstirea sa cea veche cu fraţi, pe care acum nu-i mai încăpea, a început a purta grijă, rugându-se lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, şi să zidească o biserică mai mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Dumnezeu arăta că este bineprimită rugăciunea lui şi locul spre mutare şi întemeierea bisericii celei mai mari de piatră şi o preamărea cu minuni ca acestea: Un om dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, pe când mergea pe deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă, iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stând înaintea bisericii cu mâinile ridicate spre cer şi rugându-se lui Dumnezeu. Privind el şi minunându-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieşind din vârful bisericii şi făcându-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vârful bisericii celei vechi, iar cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat în mănăstirea Cuviosului Teodosie.

Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un glas de nenumăraţi cântăreţi, iar ei, sculându-se din aşternuturile lor, au ieşit de prin case şi, stând la un loc înalt, priveau de unde se aude acel glas. Şi, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a Pecerscăi şi în lumina aceea au văzut ieşind din biserică o mulţime de monahi, mergând la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alţii, mergând în urmă, aveau în mâini lumânări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie. Ajungând la locul acela, au făcut cântare şi rugăciuni; după aceea, cântând, s-au întors înapoi şi au intrat în biserica cea veche. Aceasta au văzut-o şi au spus-o mulţi oameni, de vreme ce nici unul din fraţi nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe îngeri ieşind şi intrând.

Când se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru, privind cu sârguinţă şi pe cât putea ajuta şi la lucru. El, purtând haină proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din cei mai mici. Într-o zi, pe când Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica, l-a întâmpinat o văduvă năpăstuită de judecător şi l-a întrebat: „Părinte, rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?” Răspuns-a Cuviosul: „Ce trebuinţă ai cu Dânsul, că este un om păcătos”. Dar femeia i-a zis: „De este păcătos nu ştiu, numai aceasta ştiu că pe mulţi izbăveşte de necaz şi de ispită; pentru aceasta şi eu am venit, rugându-mă să-mi ajute şi mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător”. Cuviosul, înştiinţându-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale şi a zis către Dânsa: „Femeie, mergi la casa ta, iar când va veni egumenul nostru, eu îi voi spune despre tine şi el te va izbăvi de necazul tău!” Auzind femeia aceasta, s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător şi, vorbind pentru Dânsa, a izbăvit-o de tiranie şi i-a dat toate cu câte era năpăstuită de Dânsul.

Cu nişte lucruri ca acestea şi cu altele vrednice cerului a ajutat Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deşi nu a terminat-o desăvârşit, însă după moarte, cu rugăciunile sale cele către Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ştefan, care a luat egumenia după Dânsul, spre a termina lucrul lui desăvârşit.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere, a ajuns la sfârşitul vieţii. Şi, ştiindu-şi mai dinainte cea către Dumnezeu ducere a sa şi ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toţi fraţii, nu numai cei ce erau în mănăstire, ci şi cei de pe la moşii sau de la alte trebuinţe şi toţi slujitorii, pe care i-a învăţat să petreacă fiecare în slujba cea încredinţată lui cu toată osârdia şi frica de Dumnezeu şi să se silească toţi a câştiga mântuirea sufletului şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Îi mai învăţa sârguinţa şi starea cea cu frică în biserică, despre dragoste şi supunere, nu numai către cei mai bătrâni, ci şi către cei de o vârstă cu ei. Şi, zicându-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvântat şi i-a eliberat.

Apoi a venit dreptcredinciosul domn Svetoslav spre cercetarea cuviosului, iar el, deschizându-şi gura sa care vărsa dar, a început a-l învăţa despre dreapta credinţă, cum să o păzească şi să aibă grijă de sfintele biserici. Şi pe lângă acestea a zis: „Mă voi ruga Domnului Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credinţă a ta, ca să-ţi dea stăpânire paşnică şi netulburată. Şi, iată, încredinţez dreptei tale credinţe, această Sfântă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi„.

După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală şi aprinzându-se cu fierbinţeală şi fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul în care nu se culcase niciodată şi a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie şi pentru mine, aşa după cum va voi El. Şi mă rog Ţie, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întâmpine pe el vicleşugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec prin vămile cele întunecoase şi ne duc la lumina milostivirii Tale”. Zicând acestea, a tăcut. Iar fraţii erau în mare necaz şi mâhnire, neputând el să grăiască de trei zile, nici să-şi deschidă ochii, încât multora li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puţină suflare într-însul.

După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat şi, adunându-se toţi fraţii, le-a grăit: „Fraţilor şi părinţilor, iată acum vremea vieţii mele se sfârşeşte, precum mi-a arătat Domnul în peşteră în zilele de post. Deci, doresc să vă sfătuiţi între voi pe cine voiţi să vă pun egumen în locul meu”. Auzind fraţii acestea, au căzut în mare mâhnire şi plângere şi, ieşind ei afară, s-au sfătuit cu toţii, ca pe Ştefan iconomul bisericii, să-l numească egumen.

Apoi, în altă zi, chemând Cuviosul pe toţi fraţii, le-a grăit: „Ce gândiţi, fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?” Ei toţi au zis: „Ştefan este vrednic!” Atunci Cuviosul Teodosie, chemând pe Ştefan, l-a binecuvântat a fi egumen în locul său, zicându-i: „Iată, fiule, îţi dau mănăstirea s-o păzeşti cu luare aminte şi, precum am rânduit în slujbe, aşa să ţii obiceiurile mănăstireşti. Rânduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci după aşezarea şi rânduiala mănăstirească”. Iar pe fraţi i-a învăţat să i se supună lui şi aşa i-a eliberat, făcându-le cunoscută ziua morţii sale, zicând: „Sâmbătă, când va răsări soarele, sufletul meu va ieşi din trup!” După aceasta, chemând pe Ştefan singur, îl învăţa pentru păstoria sfintei turme, iar el nu se despărţea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu smerenie, căci slăbise mult de boală.

Sosind Sâmbăta şi luminându-se de ziuă, Cuviosul a trimis şi a chemat la el pe toţi fraţii şi astfel, pe rând ia sărutat pe toţi cu dragoste, plângând şi tânguindu-se de despărţirea de un păstor aşa de bun. Apoi le-a zis: „Iubiţii mei fraţi, iată cu dragoste v-am sărutat pe toţi, căci mă duc la Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri l-aţi ales. Pe acesta să-l aveţi părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultaţi şi după porunca lui toate să le faceţi cu plăcere dumnezeiască. Iar Dumnezeu, Care a făcut toate bunătăţile cu cuvântul şi cu înţelepciunea Sa, să vă binecuvinteze şi să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaş şi să păzească credinţa voastră tare şi nemişcată într-un gând şi într-o dragoste, până la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog şi vă jur, ca haina în care sunt acum, cu aceasta să mă puneţi în peşteră, unde petreceam în zilele cele de post; nici să nu spălaţi săracul meu trup şi nimeni din oamenii mireni să nu mă vadă îngropându-mă, ci numai voi singuri să îngropaţi trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.

Acestea auzindu-le fraţii din gura Sfântului Teodosie, plânsete şi lacrimi ieşeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăşi mângâindu-i, le zicea: „Iată, mă făgăduiesc vouă, fraţilor şi părinţilor, că deşi mă duc cu trupul de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi”. Apoi, după cuvintele acestea i-a trimis afară pe toţi, nelăsând pe nici unul la el. Iar unul din fraţi, care îi slujea totdeauna, făcând pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la Dânsul; şi a văzut pe Cuviosul sculându-se şi căzând cu faţa la pământ. Şi se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, dar mai ales pe PreaSfânta Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredinţa turma sa şi locul acela.

După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puţin, a căutat spre cer şi, având faţa veselă, cu mare glas a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este aşa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales, bucurându-mă, mă voi duce din lumea aceasta!” Precum este înţeles, o oarecare arătare văzând, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rânduială, întinzându-şi picioarele şi punând mâinile pe piept în chipul crucii. Aşa şi-a dat Sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi s-a adăugat în ceata Sfinţilor Părinţi, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la naşterea lui Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o Sâmbătă, precum singur a proorocit, pe când răsărea soarele.

Atunci, fraţii au făcut deasupra lui plângere mare şi, luând Sfântul lui trup, l-au dus în biserică, săvârşind obişnuitele rugăciuni şi cântări pentru cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulţime de popor a venit cu osârdie şi toţi aşteptau înaintea porţilor mănăstireşti, până ce vor duce trupul Cuviosului Teodosie la peşteră spre îngropare. Iar fraţii, încuind porţile, nu lăsau pe nimeni, aşteptând până ce se va risipi poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Şi, îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de veste cu nori şi a căzut o ploaie mare; şi astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a încetat şi soarele a strălucit iarăşi. Atunci fraţii, ducând trupul Cuviosului la peşteră, l-au pus în ea cu cinste.

În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăstirea Pecersca a văzut deasupra ei un stâlp de foc de la pământ până la cer, încât din aceea el a priceput moartea Cuviosului şi a zis către cei ce erau cu el: „Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe pământ la cer, pentru că am fost ieri la el şi l-am văzut bolnav foarte greu”. Apoi, trimiţând şi înştiinţându-se de moartea lui, a plâns mult după Dânsul. În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în mănăstirea lui belşug de toate bunătăţile, la moşiile ei a fost îndestulare, adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Fraţii, văzând acestea, şi-au adus aminte de făgăduinţa Sfântului lor părinte şi au preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învăţătorul şi povăţuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.

În acea vreme, un boier, căzând în urgia marelui voievod Svetoslav, toţi îi ziceau: „Voievodul voieşte să te trimită în surghiunie”. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu osârdie şi chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicând: „Ştiu, părinte, că eşti Sfânt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbeşte, rugând pe Stăpânul ceresc, să mă izbăvească din ea”. Şi, adormind el, i s-a arătat Cuviosul Teodosie, zicându-i: „De ce te mâhneşti aşa? Au ţi se pare că eu m-am dus de la voi? Deşi cu trupul m-am despărţit, dar cu sufletul sunt totdeauna cu voi. Deci, iată, mâine te va chema voievodul, neavând nici o mânie asupra ta şi iarăşi te va aşeza în rânduiala ta cea dintâi!” Boierul acela, deşteptându-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieşind afară pe uşă, şi i s-a împlinit lui cuvântul cu lucrul, iar el, de atunci, mai mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.

Un bărbat, vrând să se ducă pe cale, a adus un sicriaş în mănăstirea Cuviosului Teodosie, plin de argint şi l-a dat spre păstrare unui monah cunoscut al său, cu numele Conon. Şi a văzut acest lucru unul din fraţi, cu numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat şi l-a ascuns; iar Conon, intrând în chilia sa şi, căutând, n-a găsit sicriaşul acela. Atunci, fiind în mare mâhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemând pe Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de ruşinea ce va avea, de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind puţin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către Dânsul: „Lucrul de care te mâhneşti, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare diavolească, ascunzându-l în peşteră”. Şi i-a arătat locul: „Iată ce este al tău! Mergi şi nimănui să nu spui de aceasta!” Deşteptându-se el, s-a bucurat şi, aprinzând lumânări, a mers la locul arătat şi pe cel pierdut l-a aflat, Dând mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.

Unul din clericii bisericii Sfânta Sofia din Kiev era bolnav de o neputinţă aprinsă şi, venindu-şi puţin întru sine, se ruga lui Dumnezeu şi Cuviosului Teodosie pentru uşurarea bolii. Adormind el puţin, a văzut pe Cuviosul Teodosie, Dându-i toiagul său şi zicându-i: „Ia acesta şi umblă cu el”. Iar el, deşteptându-se, a simţit îndată depărtarea înfocatei aprinderi şi încetarea bolii. După ce s-a însănătoşit a mers în Mănăstirea Pecersca şi a spus fraţilor cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca acesta robului Său şi părintelui lor.

Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rânduit ca în cele patruzeci de zile ale Sfântului şi marelui post, vineri, în săptămâna dintâi, să se pună la masă părinţilor, ca celor buni nevoitori ce s-au ostenit întru înfrânare, pâine foarte curată, mai ales cu miere şi cu mac. Fericitul Nicon, luând egumenia Pecerscăi după fericitul Ştefan cel ce era pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea după rânduiala Cuviosului, în vinerea dintâi a Sfântului şi Marelui Post ce sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă şi n-a împlinit rânduiala Cuviosului Teodosie, zicând: „Nu este adevărată şi nu am făină spre a face pâini ca acelea”. Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rânduiala Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfânta Liturghie, fraţii, mergând spre trapeză, la rândul cel de post, iată, de unde nu se aşteptau, le-au adus un car de pâini ca acelea.

Lucrul acesta, văzându-l fraţii, au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la Dânşii din această viaţă, pe părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care umple de bunătăţi obştea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim şi noi a câştiga, cu darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

NECAZURILE de pe urmă. Ascuțimea și rostul lor în mijlocul apostaziei

O învățătură de căpătâi a Sf. Ignatie Briancianinov, care merită reluată și subliniată, este că partea călugărilor, dar și a creștinilor din vremea de pe urmă sunt necazurile. Deoarece nu se ridică la înălțimea trăirii celor dintâi creștini, modalitatea prin care pot compensa lipsurile duhovnicești și să-și păstreze duhul în smerenia autentică este suportarea necazurilor. Aceasta nu înseamnă pur și simplu o trudă din greu, ci o suferință a inimii în mijlocul ispitelor întețite și tot mai deznădăjduitoare prin amploarea lor, prin presiunea tot mai felurită din jur, chiar din partea celor din Biserică. Învățătura aceasta trebuie coroborată cu necesitatea călăuzirii după Evanghelie și Sfinții Părinți din cauza împuținării îndrumătorilor autentici și a nedesăvârșirii lor.

Deși în textul de mai jos sfaturile Sfântului sunt cât se poate de nimerite pentru vremurile noastre, trebuie subliniat îndeosebi un aspect important: apostazia înconjoară pe cel credincios și-l destabilizează prin intimidare. Nu doar că majoritatea ierarhilor se abat pur și simplu de la normele elementare ale Ortodoxiei (dogmatic îndeosebi prin ecumenism, dar și liturgic prin oprirea slujbelor și acceptarea folosirii unor lingurițe de unică folosință), dar și mulți teologi care au ținut linia trezviei în credință, cum ar fi Jean Claude Larchet, produc răni în conștiința multora prin viziunea lor neconsecventă în ea însăși și smintitoare. Acestea sunt cele mai dureroase necazuri, care ating sufletul, încrederea interioară, nu trupul. Acestui tip de destabilizări trebuie să facem față cu înțelepciune, fără a cădea în capcane duhovnicești.

Necazurile vor fi partea călugărilor din vremurile de pe urmă

Arhimandritul Arcadie, superiorul Mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utrenie şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul Mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?’ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era Arcadie – o pace profundă.

Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.

În cele mai multe cazuri, încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de expectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.

Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim, dar, să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi şi stă, înainte de toate, în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute pe cei ce i se dedică ei.

O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână şi aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă a stării de ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, din cauza necunoaşterii şi influenţei ce o au patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne afundăm în mare, riscând să ne înecăm.

Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, duhul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să uităm chiar că o asemenea carte există. „Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic, prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, „că a lipsit cel cuvios”. Nu mai există mentor sau povăţuitor purtător de Duh, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii şi căruia cel ce vrea mântuirea să i se încredinţeze fără de nici o grijă. „Că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care, atrasă de ele, se îndepărtează de Dumnezeu.

Suntem atât de stăpâniţi de ispite, încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.

Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri şi călătorim pe calea cea largă şi uşoară. „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios. Iată-ne pe noi (călugării) mai mici decât toate neamurile, iată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul din pricina păcatelor noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor trupeşti, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a patimilor, şi va deveni pustie (Iez. 38, 8).

Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.

Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat, a  găsit  adăpost  într-un  sat  obscur  şi  îndepărtat,  Nazaret, ascunzându-se de Irod, de cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat de către cei pe care-i loveşte şi înghite.

(extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Panica de coronavirus îi cuprinde doar pe cei cu ochii închiși. Evaluări de etapă

Panica: „Stați în casă!”

Orice boală produce frică, teamă de moarte și suferință. Este o reacție normală și înțeleaptă. Însă panica pătrunde doar în sufletele mărunte și fără Dumnezeu. Drept aceea, este nevoie mai mult ca oricând de luciditate în aprecierea situației și luarea măsurilor celor mai potrivite de protejare în fața contaminării. Și, nu în ultimul rând, de o triere a informațiilor, care curg avalanșă în aceste zile.

Deja după atâtea luni de luptă „crâncenă” cu virusul corona, apar unele evaluări și observații pe baze științifice, mai raționale și mai puțin isterice. Surpriza constă în aceea că tocmai cei ce ar fi trebuit să ia în calcul realitățile din teren, adică factorii de decizie instituționali, nu dau semne că ar face-o, ci urmează tot direcții panicarde. Însă există unii medici care au curajul să facă analize chibzuite și chiar o țară, anume Suedia, a preferat o altă abordare decât blocarea în casă. Cifrele reale spun că sunt infectați puțini, spitale goale, oameni carantinați, acesta este peisajul care domină cele ~700 de decese contorizate până acum în țară la noi, marea majoritate cauzate de alte comorbidități (boli grave). Însă nu doar la noi, unde sistemul sanitar ar fi la pământ, ci și în toate țările dezvoltate se constată aceleași elemente.

Din păcate, nici Biserica nu a dat dovadă de limpezime, ci s-a lăsat târâtă într-o frică nespecifică celor care înfruntă moartea prin definiție, prin însăși credința ortodoxă. Totuși Dumnezeu dă semne celor care mai iau aminte la El. Unul dintre acestea este situația Arhiepiscopiei din Suceava, mai exact a IPS Arhiepiscop Pimen, infectat cu virus, și a celor din jurul lui, care nu s-au contaminat.

Basilica.ro: Anchetă epidemiologică: 25 de preoţi care au intrat în contact cu IPS Pimen au rezultate negative la coronavirus

Cei 25 de preoţi din diferite parohii, identificaţi în cadrul anchetei epidemiologice efectuate de autorităţile sanitare sucevene ca fiind contacţi ai Arhiepiscopului Pimen, confirmat cu noul coronavirus, au avut rezultate negative la testarea pentru SARS-CoV-2.

În urma analizelor de laborator, directorul executiv al Direcției de Sănătate Publică (DSP) Suceava, medicul Elena Manuela Trifan, a declarat pentru presa locală, că toate testele recoltate de la cei 25 de preoţi au avut rezultat negativ pentru noul coronavirus.

Potrivit DSP Suceava citată de Crai Nou, din cele 37 de probe recoltate de la personalul mănăstirii şi al căminului „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” în cadrul anchetei epidemiologice efectuate în cazul infectării cu SARS-CoV-2 a IPS Pimen, şase au avut rezultat pozitiv, iar celelalte au fost negative.

În cursul zilei de 21 aprilie au fost recoltate 22 de probe pentru SARS-CoV-2 de la personalul Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” şi alte 15 probe de la personalul Căminului „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, unde sunt îngrijite persoane vârstnice.

Arhiepiscopul Pimen a oficiat Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine din același potir cu mai mulți clerici, potrivit tradiției ortodoxe, atât în noaptea de Înviere, cât și în ziua în care a fost confirmat pozitiv cu noul coronavirus.

Conform unor informații care au circulat pe rețelele de socializare, nu doar că cei care au slujit împreună cu IPS Pimen și s-au împărtășit din același Potir nu s-au molipsit, ci, culmea, doar cel care a participat la slujbă ca paraclisier, dar nu s-a împărtășit.

Această întâmplare ar trebui să dea curaj celor credincioși, chiar dacă există și cazuri când clerici și chiar ierarhi ortodocși au murit de coronavirus în Serbia și Rusia până acum.

Dar cel mai uimitor lucru este că anihilarea virusului s-ar face cel mai bine prin imunizarea de turmă. Acest lucru l-au susținut doi medici din SUA într-o filmare postată pe youtube, care a fost ulterior cenzurată (oare de ce?). Pentru că am apucat să urmăresc discursul lor în fața unor reporteri neîncrezători, am rămas în special cu această idee centrală, că e nevoie de formarea acestei imunități. Organismul uman rezistă mai bine la boli producând anticoropi, creându-și imunitate printr-o expunere la boli, prin călire, nu prin izolare, ceea ce l-ar face mai vulnerabil. Acest plan de turmă a fost gândit inițial de Marea Britanie, dar abandonat la insistențele unor „binevoitori” care au avansat cifre fabuloase de morți (500.000), pe care imediat le-au revizuit la 20.000, dar fără o revenire asupra deciziei adoptate. Cei doi medici de care vorbeam și-au bazat ideile lor pe cifrele colectate de ei. Din ce țin minte, în spitalul lor s-au făcut ~5.250 de teste, din care au ieșit cam 225 de pozitivi, adică aproximativ 5%. Iar cei care au murit au fost în covârșitoarea lor majoritate bătrâni și bolnavi. Iar rata mortalității este undeva în jur de 0,1%. După spusele lor, populația dobândește imunitate de turmă prin confruntarea cu virusul a celor care au sănătatea mai puternică. Aceștia îl pot transmite altora într-o formă mai ușoară și chiar le dau și anticorpi. Pur și simplu așa funcționează organismele, într-o simbioză cu bacteriile și virușii. Eu nu mă pot pronunța asupra acestor aprecieri pentru că nu am specializarea necesară, dar par a fi foarte corecte și realiste. Într-un contrast evident cu discursul oficial, care avansează tot felul de informații neconcludente și lozincarde.

Deși există mai multe voci care susțin aceleași idei, cea mai concludentă prezentare a situației acestei pandemii consider că este aceasta, detaliată la sursă cu argumentele de rigoare:

Cuvântul Ortodox: 5 FAPTE ESENȚIALE ignorate de promotorii restricțiilor…

Fapt 1: Majoritatea covârșitoare a oamenilor nu prezintă niciun risc semnificativ de a muri din cauza COVID-19

Fapt 2: Protejarea persoanelor în vârstă, cu factori de risc, elimină supraaglomerarea spitalului

Fapt 3: Imunitatea vitală a populației este împiedicată prin politicile de izolare totală, prelungind problema

Fapt 4: Oamenii mor din alte cauze, deoarece alt gen de îngrijiri medicale nu se mai oferă din cauza proiecțiilor ipotetice referitoare la pandemie

Fapt 5: Avem o categorie de populație clar definită în ceea ce privește riscul, categorie ce poate fi protejată cu măsuri personalizate

Probabil că foarte mulți dintre noi ne confruntăm destul de puternic cu aceste aspecte. Desigur că este mai greu pentru cei care gestionează lucrurile să ofere un discurs credibil decât pentru alții de a critica de pe margine. Totuși realitatea este atât de evidentă, încât este greu și tragic să nu ne punem semne de întrebare și să ne îngrijorăm în sensul cel bun.

Din păcate, peste toate aceste greutăți se mai adaugă una deosebit de provocatoare. Chiar și din domeniul credinței apar voci care susțin măsurile de izolare. Nu dintre cercurile oficiale, ci tocmai unul dintre cei care au ținut o linie sănătoasă până acum. Dacă alunecările IPS Ierotheos de până acum (pe tema primatului constantinopolitan) ar putea fi justificate ca provenind din mentalități naționaliste, reflecțiile teologului francez Jean Claude Larchet au stârnit indignare pe bună dreptate. Însă acestea par să se înscrie într-o ispită tot mai accentuată: foarte mulți dintre teologii de bună calitate capitulează și se conformează cu linia oficială, chiar dacă este fățiș contra bunului simț și a adevărului, nu mai spun a Evangheliei. Aș include aici și pe cei din Mănăstirea Essex, de altfel un reper bun și purtătoarea moștenirii Părintelui Sofronie, reprezentată îndeosebi de Părintele Zaharia, dar care îl sprijină pe Mitropolitul Zizioulas în rătăcirile lui și în alte chestiuni. Este o ispită care produce descurajare și dezorientare. Pe de altă parte, dintotdeauna au existat astfel de situații, așa că nu avem de ce ne plânge prea tare, ci să stăruim în învățătura cea mântuitoare fără cârteală și descumpănire.

Într-o societate pretins mai rațională ca în trecut, aflată pe culmile științei, se pare că ne confruntăm cu opusul, cu decizii din condei, bazate pe cu totul alte calcule decât știința și observația. Aceasta nu poate decât să atragă atenția asupra științei promovate mai ceva ca un cult, care nu este, de fapt, decât un alt soi de religie. Așa cum evoluționismul a indus o ideologie atât de falsă, dar bine ticluită, la fel sunt și măsurile de acum, dar resimțite cu mult mai intens, chiar și pe plan material.

În concluzie, nu putem ignora faptul că însuși discursul distanțării sociale este un fals. Nu de distanțare socială avem nevoie, ci fizică. Prin acest slogan se induce, de fapt, o abordare greșită, de frică și panică și chiar de ură și anarhie. Mai mult, distanțarea fizică necesară ar trebui aplicată persoanelor infectate și celor cu risc major de a nu face față bolii, adică bătrânii și cei ce au deja alte probleme serioase de sănătate. Restul populației ar trebui să se îngrijească de traiul de zi cu zi. Așadar toată această pandemie pare mai mult o manevră de control al populației (la nivel mondial) și introducere a unor măsuri legislative în această direcție decât una de prevenție și îngrijire a sănătății publice.

Oare câți se vor trezi cum se cuvine măcar la viața trupească normală, dacă nu să vadă sensul mai înalt al existenței printr-o trăire duhovnicească? Nu la nivel de grup, dar măcar individual să ne preocupăm mai bine de suflet, văzând minciuna și vremelnicia de pe pământ.

Mângâierea plânsului duhovnicesc este partea cea bună, nu distracțiile. Evitarea capcanei râvnei trupești

Un mare îndrumător duhovnicesc al vremurilor din urmă a fost Sf. Ignatie Briancianinov (†30 aprilie 1867). Alături de Sf. Teofan Zăvorâtul, contemporan cu el, a fost un Părinte care a repus temeliile corecte pentru trăirea duhovnicească. Viața monahală și-a început-o la Optina, sub călăuzirea Starețului Leonid, a ajuns Episcop de Stavropol, scaun din care s-a retras după patru ani din cauza bolii. Principala sa învățătură, pe care o subliniem și noi prin aceste fragmente de mai jos din operele sale, este discernământul, înțelegerea vieții autentice creștine, căutarea virtuților duhovnicești și evitarea înșelării, a părerii de sine. A fost și un apărător al Ortodoxiei în fața apostaziei pe care o întrevedea încă de pe atunci, dar punctul pe care a insistat mereu și pe care trebuie să-l conștientizeze orice credincios este despătimirea și dobândirea harului Duhului Sfânt prin nevoințe corecte.

Deosebirea dintre virtuțile sufletești și cele duhovnicești

Pe noi, toți oamenii, ne privește Dumnezeu Cel întru totul desăvârșit. În fața nesfârșitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârșit, că, după foarte îndreptățita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a legii lui Dumnezeu. Până și Avraam, cel atât de îmbunătățit, are laudă pentru virtuțile sale înaintea oamenilor, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credința în Cel ce acoperă neajunsurile omenești: Dumnezeu. Dumnezeu primește virtuțile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinței; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu. Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Prooroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă (potrivit versiunii slavone) (Is. 64:6). Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoiește doar către inimile smerite, pline de recunoașterea propriei păcătoșenii, care mărturisește zădărnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorința lor după binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârși cu propriile puteri virtuțile sufletești, însă virtuțile duhovnicești sunt în el ca dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc și însetează de dreptatea lui Hristos.

Fericiți sunteți voi, cei ce ați cunoscut deosebirea dintre virtuțile duhovnicești și cele sufletești, dintre virtuțile proprii doar Noului Adam și virtuțile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuțile evanghelice și virtuțile firii noastre căzute, virtuți de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii și toți ceilalți oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr!

Spuneți că dorința binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă ușurință trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi și ce căderi însoțesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuși pentru a se întoarce la bine! Și iarăși este nevoie de osteneală, și iarăși este nevoie de luptă dârză până la sânge pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruința asupra răului avem nevoie neapărată de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiți. Eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!”, dar, când Ți-ai întors fața Ta, eu m-am tulburat (Ps. 29:6-7). Când suntem biruiți, simțim atât de adânc neputința noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputință, iar când biruim, dacă experiențele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, și încă în fața unui dușman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînțeleapta pronie a rânduit în așa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf și de biruință. O asemenea stare neîncetată ar putea naște în ei o trufie cruntă: nevăzându-și niciodată din experiență înfrângerile și neputințele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul, „mângâierea și bântuirea, lumina și întunericul, războaiele și clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea și lărgimea. Și acesta este semnul că omul sporește, cu ajutorul lui Dumnezeu”. În urma acestui amestec de biruințe și înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul își cunoaște tot mai mult neputința: treptat, înaintea lui Dumnezeu crește și, în cele din urmă, devine pentru el totul, obiectul întregii sale iubiri, nădejdi și credințe. Această cale pe care îl duce pe om Însuși Dumnezeu, pe care omul este ținut într-o necontenită stare de umilință a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numește „calea pocăinței”. Pe ea au mers toți sfinții de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învățătura Sfântului Duh, ce strălucește din Sfânta Scriptură și din scrierile Părinților.

Pe calea pocăinței nu vei afla mulțumire de sine. Privind în dumneavoastră înșivă, nu veți afla nici un lucru care să vă lingușească părerea de sine: dimpotrivă, veți afla multe lucruri vrednice de tânguire și de suspine, vrednice de lacrimi amare și îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră și lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi ușurimea și libertatea conștiinței, pe care le vor aduce, pe care le vor întări și face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriți, doar cei săraci cu duhul își vor găsi odihnă, vremelnică și veșnică. Aceasta este soarta și partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovnicește, adevărat. De-a lungul vieții pământești, ei trebuie să petreacă în pocăință, străini de plăcerile și de distracțiile stricăcioase, și prin această necontenită pocăință se deosebesc aleșii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinței se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul: „De vreme ce toţi suntem păcătoși și nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele, înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii”.

În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune: „Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă”. Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinței se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea și cu inima! Începeți, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeți spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar și cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veți dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduință la neputințele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuți să fii neschimbat și fără de păcat întru totul este o cerință cu neputință de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea și nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputințele aproapelui și neputințele noastre proprii. Fugiți, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputințele de care nu puteți scăpa, în care cad fără voie gândul și inima, răbdați-le bărbătește! Dobândiți din vederea propriilor neputințe adâncul și statornicul simțământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare și puținătate de suflet! Și săvârșiți-vă calea vieții pământești umblând înaintea Domnului întru umilința duhului!

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Ed. Sophia, 2012)

Râvna firească și râvna duhovnicească

Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică ce dă aparenţa exterioară de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.

Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala bisericească, înşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).

Ce înseamnă bârna din acest citat? înseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună dreptate “om cu judecată strâmbă”.

După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui, înţelepciunea trupească, arătându-i semenului “bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.

Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. înţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru duhurile căzute.

Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi snopi.

Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât spre sfârşitul Sfintei Liturghii.

Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns: credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce trebuie s-o facă.

Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor. “Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1); şi încă: “chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).

Într-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice: Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos? Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.

Dacă și ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de sine.

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Cipru: bisericile se vor deschide de pe 1 iunie

Președintele Republicii Cipru, Nikos Anastasiadis, a anunțat că se vor deschide bisericile pentru rugăciune individuală a cel mult 10 persoane începând cu 4 mai, iar din 1 iunie se va putea participa la slujbe.

În Cipru se vor ridica gradual măsurile restrictive în două faze, care vor începe pe 4 mai și se vor încheia pe 8 iunie, acestea fiind în dependență absolută indisolubilă de evoluția epidemiei.

Președintele a declarat: «Mica noastră țară devine locul de referință pentru înfruntarea până acum a unei alte crize. Ministerul a luat o serie de decizii. Pe de o parte, vor permite întoarcerea progresivă la modurile acceptate de viață, deși, pe de altă parte, nu vor pune în primejdie toate câte le-am reușit».

Cu privire la deschiderea bisericilor, acesta a menționat că din 4 mai va fi îngăduită deplasarea în spațiile de închinare, dar nu vor fi mai mult de 10 persoane în același timp. De la 1 iunie credincioșii vor putea merge la biserică pentru slujbe.

Președintele a mulțumit Bisericii și Arhiepiscopului pentru poziția adoptată pe acest subiect critic.

Se pare că un rol important l-au jucat glasurile care s-au făcut auzite zilele acestea. Un ecou deosebit l-a avut scrisoarea a 401 de profesioniști în domeniul sănătății din Cipru. Medici, dentiști și alții din personalul medical au cerut deschiderea imediată a bisericilor.

Deși pare o victorie, totuși amânarea cu aproape o jumătate lună a deschiderii bisericilor față de Grecia (17 mai) sună mai degrabă cu o punere la colț a Bisericii Ortodoxe. De altfel, nici nu există o siguranță că nu vor apărea alte motive pentru a nu fi ținute aceste promisiuni.

Deschiderea bisericilor preconizată în Grecia, mai puțin în Moscova. Situație neclară în Cipru

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei

În situația în care întrunirile sunt îngreunate din cauza regimului de epidemie, Arhiepiscopul Atenei a trimis o scrisoare către Primul Ministru al Greciei pe tema deschiderii bisericilor. Despre aceasta purtătorul de cuvânt al Sinodului grec, Mitropolitul Ierotheos, a dat unele detalii: „Preafericitul a trimis scrisoarea miercurea trecută, adică pe 22 aprilie, și nu are legătură cu faptele care s-au ivit între timp. A fost trimisă această scrisoare către Primul Ministru și a fost comunicată către șase destinatari. Această scrisoare a fost trimisă prin mandatare și autorizare sinodală. Așteaptă răspuns de la Primul Ministru și spun aceasta pentru că s-a scurs informația că scrisoarea a fost trimisă Ministrului Educației. Da, a fost și Ministrul Educației printre destinatari, dar scrisoarea a fost trimisă către Primul Ministru”. De asemenea, Preasfințitul, cu privire la cuprinsul scrisorii, a accentuat că scrisoarea nu este aspră, ci realistă, prin ea Preafericitul este de acord cu Primul Ministru pentru lucrul pe care l-a împlinit până acum și în continuare se referă la eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a contribui la truda aceasta titanică a statului pe tema coronavirusului, pe lângă faptul că Biserica a înfruntat dificultăți interne și externe, chiar și presiuni. Și, la final, încheie că trebuie să fie deschise bisericile în scopul întoarcerii treptate la normalitate.

Pe 24 aprilie a trimis o scrisoare către guvern și Sinodul Bisericii din Creta, care este o Mitropolie organizată în cadrul Bisericii Greciei. Episcopii cretani au cerut repunerea în funcțiune a bisericilor cu stabilirea unor măsuri de prevenție contra coronavirusului.

Ca reacție la un concert mobil susținut în Atena sâmbătă, 25 aprilie, Mitropolitul Teoclit de Stagona a amenințat că va deschide bisericile în replică la acțiunea Primului Ministru de a participa la acel concert în mijlocul oamenilor.

Urmarea acestor evenimente a fost că Primul Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a anunțat ieri (28 aprilie) deschiderea treptată în curând a lăcașurilor de cult:  „Din 4 mai bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală și de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea să participe și la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, totuși mereu cu reguli stricte care vor fi convenite cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică”.

*          *          *

În același timp, în Rusia bisericile vor rămâne închise credincioșilor din Moscova și din împrejurimi, slujbele fiind săvârșite doar de clerici. Patriarhia a anunțat că această situație va mai dura pe termen nedelimitat.

Este de notat că există mai multe cazuri raportate de îmbolnăviri ale clerului din această țară. Chiar și situații în care unii Episcopi au decedat de coronavirus, cum este cazul Episcopului Veniamin de Zeleznogorsk și Logofsk. Acesta a murit sâmbătă, 25 aprilie, după o pneumonie acută. A fost tratat într-o clinică din Kursk după ce fusese testat pozitiv de covid-19. Culmea este că el este cel care se poziționase negativ pe tema coronavirusului și declarase anterior că virusul este o lucrare a diavolului și, dacă nu vrea Dumnezeu, nu va muri nimeni.

*          *          *

În Cipru, pe lângă cererea adresată de Mitropolitul Atanasie de Limassol de convocare a Sinodului pentru a fi luată în discuție situația actuală a Bisericii cu adoptarea unor hotărâri clare, Arhiepiscopul Hrisostom a făcut unele declarații interesante pe această temă către ΚΥΠΕ (Agenția Cipriotă de Știri). Printre altele, acesta a spus:

„Scopul nostru, busola și etalonul acțiunilor noastre sunt interesul înțeles bine al turmei noastre.

Biserica Ciprului are o conducere, care păstrează raporturi foarte bune cu Președintele și Guvernul și conlucrarea lor este normală.

A făcut apel ca medicii care au cerut Președintelui să deschidă imediat bisericile cu măsuri de precauție „să-și facă meseria lor”, punctând că nu este nevoie să se amestece în treburile Bisericii. „Ar fi trebuit să abordeze întâi și-întâi conducerea Bisericii, pe Arhiepiscop și să asculte intențiile lui. Și, dacă nu ar fi fost de acord cu cele ce le-ar fi spus, atunci să se ridice”. El a apreciat că Biserica are conducerea ei care vorbește cu Președintele și Guvernul, care nu se vor luat după diferite sentimente înflăcărate ale unora, nici nu va urma reguli laice.

Guvernul are consilierii săi și va decide și Biserica Ciprului, la rândul ei, va aborda pe Președinte și-și va exprima ideile ei.

Biserica nu va fi influențată de «binevoitori» care au ca scop autopromovarea, exploatând subiectele Bisericii. Scopul său este interesul înțeles bine al turmei sale și al lumii pe care o slujește Biserica.

Arhiepiscopul a transmis un mesaj clar că nu vom merge să facem orice și să fie readus coronavirusul și mâine să fie acuzată Biserica de faptul că ea a dat încredințare de reluarea activității bisericilor cu consecința că începe să apară încă o dată din nou virusul. „Și, în loc să se întoarcă poporul la lucrurile sale și la ritmul corect, să facem înmormântări în popor”, subliniind că Biserica nu dorește așa ceva.

De asemenea, a transmis mesajul că nu trebuie să fie forțat nimeni, accentuând faptul că va veni ceasul când va vizita pe Președinte și va vorbi cu el. Vom face ceea ce este în interesul poporului și Biserica nu se va comporta ca o gloată. „Ne vom comporta ca oameni responsabili pentru binele poporului nostru, care ne-a rânduit să-l slujim.”

Este de amintit că Arhiepiscopul se va întoarce mâine la Nicosia.

Deși nu ne privesc direct pe noi, totuși declarațiile de mai sus pot fi considerate o mostră de ipocrizie și aroganță prin care este disprețuită opinia credincioșilor și impusă una oficială, fără fundament real în practica Bisericii.

Chiar și așa, într-un alt interviu către Cyprus Times, Arhiepiscopul Hrisostom s-a referit și la deschiderea treptată a bisericilor. Acesta a declarat: „Gândul nostru este să poată veni un număr de credincioși pentru slujbe la biserici, avânt totuși o distanță de 10 metri păstrați unul de altul. … Într-o zi să meargă unii și în altă zi alții”.

Există intenția atât din partea Arhiepiscopului, cât și a Președintelui să aibă loc un comunicat pe tema deschiderii bisericilor.

Vedenia și sfaturile Starețului Nectarie despre Antihrist. Amăgirile lui vor fi biruite prin credință tare și dreaptă

Sfântul Stareț Nectarie a fost printre ultimii Stareți de la Optina dinainte de a fi închisă Mănăstirea de bolșevici în 1923. A murit pe 12 mai 1928, iar ziua sa de prăznuire este 29 aprilie. El a lăsat câteva învățături foarte folositoare despre vremurile apocaliptice de la sfârșitul lumii, care sunt de mare importanță pentru noi, cei de astăzi, care suntem bombardați cu tot felul de evenimente și evenimente pe care le putem numi „semnele vremurilor”. Deja pe vremea lui timpul era aproape.

Proorociile Starețului Nectarie

Chiar după revoluție, Starețul Nectarie a povestit această vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de răzmeriță. Șezând în pridvorul chiliei sale, el a văzut deodată că totul a dispărut: și casele, și copacii, și, în locul lor, până la cer, șiruri de sfinți; iar între rândul de sus și cer rămăsese un spațiu foarte mic. Și monahului i s-a descoperit că, atunci când acest spațiu se va umple, va veni sfârșitul lumii. „Iar spațiul era deja foarte mic”, a spus Starețul.

Devreme, încă din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte proorocești ale Starețului despre ceea ce văzuse în vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea”, spunea Părintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile, căci ar dura prea mult. Iată esențialul: văd o câmpie imensă, unde are loc o bătălie cumplită între nenumărate gloate de apostați și o mică oaste de creștini. Toți apostații sunt foarte bine înarmați și duc lupta după toate regulile științei războiului; creștinii sunt însă fără arme. Eu, cel puțin, nu văd la ei nici o armă. Și deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acestei lupte inegale: survine momentul biruinței totale a gloatelor de apostați, deoarece dintre creștini nu a mai rămas aproape nimeni.

Îmbrăcați sărbătorește, apostații, împreună cu soțiile și copiii lor, triumfă și deja sărbătoresc victoria… Deodată, un grup neînsemnat de creștini, printre care sunt femei și copii, execută un atac neașteptat împotriva apostaților și într-o clipă imensa câmpie de luptă se acoperă de trupurile oștii atee și toată nenumărata adunătură este nimicită și, pe deasupra, spre uimirea mea, fără ajutorul vreunei arme. Și l-am întrebat atunci pe un ostaș creștin, ce stătea lângă mine:

– Cum ați putut înfrânge această nenumărată oaste?

– Dumnezeu ne-a ajutat! a fost răspunsul.

– Dar cu ce? întreb eu. Doar nu ați avut nici un fel de arme.

– Cu ce s-a nimerit, a răspuns oșteanul. Cu aceasta s-a sfârșit visul meu”, a încheiat Starețul.

Îndrumările Starețului pentru depășirea cu bine a încercărilor ce vor veni se referă îndeosebi la păstrarea credinței ortodoxe și la formarea duhovnicească, la creșterea în Duhul lui Hristos.

Nina D., prin anii ’20, l-a întrebat pe Starețul Nectarie:

Se spune că toate semnele celei de-a doua veniri s-au împlinit…

Nu, nu toate, – a răspuns Părintele. Desigur, și cei ce au o vedere simplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovnicești li se descoperă mai înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeț. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos, ea își va păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îți spun că nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, și înțelege că așa va fi în întreaga lume.

* * *

Și Monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareț despre sfârșitul lumii. El a răspuns:

„De ce mă întrebați pe mine, cel cu mintea mărginită? Mergeți la monahii din Optina.

Sunt oameni care se ocupă de cercetarea semnelor sfârșitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor. Oamenii nu au nici un folos dacă știu timpul celei de a doua veniri. «Privegheați și vă rugați!» (Mt. 26:41), a spus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghicim evenimentele. Toate vor fi descoperite la timpul lor.

Toate acestea vor fi, dar aceasta este o mare taină. În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spus că va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocăit și, dintr-o mulțime de oameni, s-a găsit doar un singur drept cu familia lui. Așa va fi și la venirea Fiului Omului.

(Din cartea Starețul Nectarie de la Optina,Editura Doxologia, Iași, 2010)

Observațiile noastre: În general, proorociile despre venirea lui Antihrist și a unor vremuri de cernere a credinței generează reacție fie de panică și o curiozitate chițibușară, fie de negare. Dar orice creștin autentic va înfrunta cu bărbăție și luciditate orice amenințare, pregătindu-se cum se cuvine. Ba chiar va avea ochi să vadă că taina fărădelegii este în lucru, prinde tot mai mult teren. Din cuvintele proorocești ale Starețului Nectarie se desprind câteva idei și sfaturi de bază despre timpurile apocaliptice care se prefigurează.

1. Există o pregătire a terenului pentru Antihrist. Așadar pericolul este unul de natură duhovnicească. Îndeosebi vedenia pe care a avut-o Starețul subliniază faptul că există o conspirație, ca să fie numită așa, împotriva Bisericii, împotriva credincioșilor. Chiar este una foarte bine pusă la punct, după toate regulile unui război duhovnicesc de amploare. Iar creștinii sunt total neînarmați, dar vor birui „cu ce apucă” pentru că puterea diavolului este ca un foc de paie, pe când Hristos îi poate întări neașteptat pe cei ce cred în El. Nu ne putem bizui pe tactici de luptă, pe strategii sofisticate, ci pe simplitatea credinței. Lupta cu diavolul constă în a nu lua aminte la mașinațiile lui, ci la Hristos prin rugăciune și trezvie.

2. Preocuparea obsesivă de Antihrist nu este folositoare. Ca și astăzi, erau mulți și în acele vremuri, acum un secol în urmă, care se îndeletniceau cu citirea semnelor vremurilor. Totuși Starețul nu vede cu ochi buni această preocupare pentru că distrage de la grija autentică pentru suflet.

3. Vital este să fie păzită dreapta credință. Cel mai important lucru este să fie păstrată dreapta credință, ortodoxia. Este foarte posibil chiar ca Biserica la nivel oficial să nu mai conducă spre mântuire, ci să devină o ruină, o epavă cu fațadă de credință, dar pe dinăuntru plină de apostazie. Lucrul acesta îl poate constata deja oricine cu ochiul liber că este început.

Deși apostazia se lucrează, este periculos duhovnicește să ne preocupăm de ea într-un mod aventurat, adică luând aminte la perspective care se bazează pe învățături neortodoxe. Multe din teoriile conspirației se întemeiază pe idei greșite, cum ar fi pierderea liberului arbitru prin injectarea unor nano-cipuri. În felul acesta este deturnată atenția de la vigilența de a nu face concesii și a cădea în lepădări conștiente spre o preocupare nepotrivită cu inteligența artificială, 5G, vaccinuri fatale și alte subiecte de acest gen. Se creionează un Antihrist subversiv, cu totul diferit de cel descris în Evanghelii. Mântuitorul a spus limpede: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5:43). Iar în altă parte Apostolul Pavel scrie: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2Tes. 3:3-4). Este limpede că Antihristul nu va fura capacitatea intelectuală a oamenilor, ci deplina lor adeziune și închinare conștientă. Bineînțeles că prin amăgire, dar în cunoștință de cauză, nu alterând mintea. Așadar orice teorie care vorbește despre pierderea liberului arbitru prin inserarea de nano-cipuri este amăgitoare și deturnează de la înțelegerea ortodoxă a vremurilor apocaliptice.

4. Antihristul nu are puteri absolute de care să ne înfricoșăm, ci dimpotrivă, va fi biruit cu mâinile goale. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul este elocvent: „–Părinte, atunci când aud despre Antihrist simt o frică înăuntrul meu. – De ce te temi? Va fi mai înfricoșător decât diavolul? Acesta este om. Sfânta Marina l-a bătut pe diavol și Sfânta Iustina a alungat atâția. La urma urmei, noi n-am venit sa ne aranjam in aceasta lume”. Dar slăbiciunea de care profită este lipsa de credință curată și pregătire duhovnicească. Pe acestea încearcă să ni le fure prin teorii bine ticluite și preocupări false, abătute. Același Părinte Paisie a diagnosticat sugestiv și această exagerare: „Câinele, dacă e păzitor bun, latră atunci când vine hoțul. Când pleacă, tace. Dacă însă continuă să latre, atunci nu e păzitor bun”. Altfel spus, trebuie să fim vigilenți la hoț, la antihriști, nu la orice foșnet și diversiune.

Desigur că vaccinurile, cipurile, 5G și o întreagă gamă de noi tehnologii nu sunt bune, ci dăunătoare. Chiar pot fi folosite înspre descreștinarea lumii, depărtarea ei de Dumnezeu. Dar orice exagerare nu este potrivită. Trebuie să reacționăm împotriva lor, dar la nivelul și cu mijloacele nimerite, nu isteric și avântat. Sunt nocive la nivelul sănătății trupești și al ordinii sociale, nu pe plan duhovnicesc. Trebuie protejate și aceste aspecte foarte importante, dar ca atare, nu ca pe o mărturisire de credință. Altfel există riscul să fie deturnate valorile spirituale, credința însăși și devenim o pradă ușoară, destabilizată spiritual pentru amăgirea Antihristului.

Deja există destule împotriviri față de noua ordine mondială care se construiește, dar care sunt de factură ezoterică, yoghină sau cu alte conotații neortodoxe. Din acestea se inspiră și foarte mulți ortodocși, fără să vadă că au alt duh.

Este nevoie de mult discernământ. Există o lucrare a lui Antihrist evidentă, o pregătire a lumii pentru pierderea libertăților trupești și spirituale, o înrobire mentală față de valorile lumii. Totuși contracararea robiei antihristice constă în rugăciune, păzirea minții de patimi și păzirea credinței ortodoxe. Este atât de simplu și atât de dificil. Fără interpretări avântate ale Apocalipsei, fără idei deocheate despre controlul gândurilor; ci cu o abordare la nivel duhovnicesc, nu material. Însă repet, e normal să existe o luptă și pentru libertățile civice, dar aceasta este pe alt plan deocamdată. Tot ce trebuie dobândit este o întărire în rugăciune, pocăință și în harul Duhului Sfânt, care ne vor proteja la vremea potrivită. Frica cea mare este să nu ne pierdem echilibrul duhovnicesc, tăria credinței, fără a căuta obsesiv să fugim în munți, în afara sistemului, ci să dobândim puterea să ducem o viață de mărturisire a credinței la nivelul fiecăruia. Poate în condiții mai sărăcăcioase material și simplificate, dar cu dispoziția de mărturisire, de curaj, de bărbăție, nu de fugă.

Diavolul lucrează prin înfricoșare, dar această vedenie a Starețului Nectarie dă mare nădejde că puterea este în mâna noastră, doar să avem curajul să nu stăm cu mâinile în sân și să nu ne lăsăm intimidați de amploarea desfășurărilor de forțe omenești și demonice.

Ca un rezumat, este necesară vigilență față de semnele venirii lui Antihrist, să nu fim nepăsători față de un eveniment atât de important, dar să ne pregătim prin dreaptă credință și curățirea de patimi, nu fiind luați de valul multor teorii conspiraționiste rătăcite.

Cum se dobândește dezlegarea de păcate

În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.

Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.

Pocăința fiului risipitor

Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Suntem învăţaţi de dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor] care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva [Ef. 2, 9], ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi, dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: „Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” [Ps. 118, 128]; şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mântuirea lor.

Pe lângă cele pe care ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele: Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui „Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!” şi „Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori şi „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi!” şi „Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne, nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au răstignit.

Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte  de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.

(Din cartea Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole, Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)

Sf. Ioan Gură de Aur: Ce este și cum trebuie primită Sfânta Împărtășanie

În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.

În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).

Cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur despre dumnezeiasca Împărtășanie, dar și despre cât de des trebuie să se împărtășească creștinul

Dumnezeiasca Împărtășanie

Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.

Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat  ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.

Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.

Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…

Cât de des să ne împărtășim?

Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.

Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.

Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.

De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.

Despre Paști și Sfânta Împărtășanie

(partea morală din Omilia V din Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei):

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.

Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.

Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.

Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Paștile 2020: în Ucraina, Georgia și Bulgaria poporul a fost prezent în biserici; Patriarhia Sârbă a depus eforturi în același scop; grecii, rușii și românii au fost lipsiți de slujbe; Mitropolitul Atanasie deplânge situația din Cipru

Deși toate Bisericile Ortodoxe Locale s-au confruntat cu aceeași situație delicată a pandemiei de coronavirus, nu toate au reacționat la fel. Atât deciziile autorităților politice au fost diferite, cât și atitudinile Bisericilor Autocefale. Toate acestea provin din deosebirea de perspectivă asupra modului cum trebuie înfruntată creștinește o boală molipsitoare. În general, Bisericile și episcopii mai tradiționaliști au pledat pentru deschiderea bisericilor, iar cei mai secularizați s-au aliniat discursului sanitar și politic al momentului. Acolo unde poporul este mai credincios și atașat de Biserică, precum în Georgia și Ucraina, slujbele s-au ținut cu participarea mirenilor chiar în ciuda hotărârilor statului.

Ucraina: Deși în Rusia bisericile au fost închise printr-o hotărâre comunicată de Patriarhul Chiril, Biserica Ucrainei, membră a Patriarhiei Moscovei, a procedat diferit, lucru ce dovedește atât credința fermă, cât și autonomia largă de care se bucură.

Într-o adresare către credincioșii Mitropoliei de Kiev, Mitropolitul Onufrie i-a anunțat că Paștile vor fi prăznuite în biserici. Ulterior, Poliția a anunțat că slujbele au fost săvârșite în 13.658 de biserici, cu participarea a 130.000 de credincioși fără încălcarea regimului de carantină. Doar în 19 cazuri au fost constatate abateri.

Georgia. Ca în toate celelalte zile, în această țară, slujbele au fost ținute fără întrerupere cu păstrarea distanței de protecție între participanți. Deși autoritățile georgiene au dispus închiderea lăcașurilor de cult, credincioșii au făcut tot posibilul să fie prezenți și în noaptea de Paști. Mai puțini ca în ceilalți ani, ei au trebuit să ajungă până la ora 9 seara și să plece după ora 6 dimineața. unii episcopi au făcut apel ca oamenii să stea acasă, dar nu cu mult succes. Majoritatea au purtat măști de protecție. Patriarhul Ilia și cei mai mulți preoți nu i-au îndemnat pe credincioși să rămână acasă, ba chiar i-au împărtășit după ritualul normal.

Catedrală din Georgia de Paști (2020)

Bulgaria. Deși ortodocșii nu sunt chiar atât de mulți în această țară, totuși există episcopi devotați, dar până și Primul Ministru a hotărât să fie deschise bisericile.

Bulgari prăznuind Paștile de anul acesta

Serbia. După cum am menționat, Sinodul Sârb a cerut statului să facă o derogare și să permită credincioșilor să participe la slujba de Paști. Patriarhul Irineu s-a arătat înțelegător asupra faptului că nu le-a fost primită cererea din cauza „fricii mari și îndreptățite”, deși ar fi fost de dorit ca slujbele să fie oficiate cu participarea oamenilor. Într-un interviu pe temă, acesta a spus că nu este prima dată când poporul sârb sărbătorește Învierea în aceste condiții; bombardamentele germanilor și apoi ale aliaților au produs situații similare în trecut.

Din nefericire, în Rusia, Grecia, România și Antiohia, precum și în Cipru, bisericile au fost ținute închise. O surpriză o constituie Patriarhia Moscovei că a luat o astfel de decizie după ce inițial a combătut încercările primarului din Sanct Petersburg de a opri slujbele, pe când celelalte Biserici sunt cunoscute ca fiind mereu în tandem cu autoritățile civile.

Însă merită menționată poziția Mitropolitului Atanasie de Limassol, care a făcut unele declarații într-un interviu acordat Philenews. Printre altele, a răspuns criticilor pentru afirmația sa că „cei ce judecă sunt judecați”: «Sigur nu se primejduiește credința, nici Biserica nu se primejduiește, ci oamenii credincioși, care au dreptul inalienabil să-și exercite libertatea vieții lor religioase, a rugăciunii, a cultului lor. Eu îndemn lumea să facem toți ascultare de cele ce ne spun atât Întâistătătorii Bisericilor noastre, cât și Guvernul și să arătăm o dispoziție bună și spirit de conlucrare cu Statul și cu oamenii de știință ca să treacă pandemia».

«Sigur, cred că ar fi putut fi găsit un mod diferit prin care ar fi putut oamenii să vină la biserici, îndeosebi în aceste zile sfinte, luând toate măsurile indicate. … Arhiepiscopul și Sfântul Sinod au primit (măsurile statului). Noi facem ascultare de Arhiepiscopul nostru. … Trebuie să păzim cele ce ni le-a poruncit Statul pentru sănătatea publică a oamenilor și să rămânem acasă în rugăciune. … Ne aflăm aproape de schimbări mondiale. Nu vreau să spun lucruri și să bag în panică lumea. Se vor arăta lucrurile ușor-ușor. Și se vor arăta dispozițiile globalizării și a Noii Ordini și toate se vor clarifica ușor-ușor. Să avem răbdare. Ne rugăm să vină pacea în lume, să aibă oamenii pace în suflete și să nu se teamă și să se panicheze.»

Este evident că, dincolo de aceste diferențe exterioare care nu sunt de neglijat nici ele, există o deosebire de substanță, o criză în Ortodoxie, un conflict mocnit între curentul progresist și adaptat la planul lumesc și cel tradiționalist. Din păcate, noi, cei din România, nu suntem devotați credinței și dispuși la sacrificii pentru ea, cum ar fi normal, ci dimpotrivă, Biserica este gata să renunțe la credință pentru a nu deranja societatea așa-zis civilă. Probabil că mulți gândesc că vom trece și peste aceste greutăți cum am trecut și peste atâtea altele; dar este de remarcat că prin comunism am trecut și am rămas cu multe sechele. La fel, după trădările care s-au făcut în ultima vreme, lucrurile nu rămân neschimbate, ci se înrăutățesc fără să se simtă acut acest lucru, fapt ce agravează situația. Nu agitația este soluția, ci conștientizarea cu seninătate și încredere în Dumnezeu și dispoziția cea bună de a înfrunta viitorul cu credință fermă.

Deja am trăit un Paști îndepărtați de Domnul. Ce va mai urma și cât ne vom afunda în comoditate și în fricile trupești?

Hristos a înviat! Nu vă înspăimântați și nu vă temeți de Înviere!


Până și ucenicii Mântuitorului s-au înspăimântat de vestea adusă de „unele femei de ale noastre” (Lc. 24:22) că Hristos este viu. Ei au trăit clipele dramatice ale Răstignirii și batjocurii la care a fost supus și înțelegeau prea bine minunea învierii Lui atât de improbabile. Doar cei care trec prin clipe asemănătoare pot pricepe; lor li Se descoperă mai clar puterea Domnului de dincolo de lumea aceasta și de mârșăviile ei, prin care încearcă să anuleze până și mesajul minunilor vindecărilor descrise în Evanghelie și să impună doar cursul imperturbabil al vieții pământești trecătoare.

Astăzi lumea creștină trăiește momente asemănătoare la nivel global, de negare a credinței și de presiune și interdicție a valorilor duhovnicești. Nu de slujbe ducem lipsă, ci de starea lângă Hristos în biserici sau oriunde; nu ritualul ne este refuzat, ci adevărul și minunea în numele materialității. Sănătatea duhovnicească este vândută pe 30 de arginți pentru o sănătate trupească iluzorie. Dar Învierea lui Hristos ne învață că toate trec și sunt chiar păguboase, numai Duhul este cel ce dă viață, și nu de oricare, ci netrecătoare și nechinuitoare.

Cu inimi deschise și cu curaj strigăm tuturor care pot răspunde tot din adâncul lor, dar și celor ce cred, ba și celor ce nu cred:

Hristos a înviat!

Pe cei foarte mulți care nu se pot bucura de slujbele bisericești îi îndemnăm să încheie postul și pregătirea duhovnicească pentru marele praznic al Învierii cu urarea între cei ai casei: „Hristos a înviat!” și răspunsul: „Cu adevărat a înviat!”, aprinzând chiar lumânări de la candela din casă ca simbol al strălucirii îngerești și al biruirii morții. Apoi s-ar cuveni făcută o rugăciune către Dumnezeu (indicat ar fi Acatistul Învierii Domnului Iisus Hristos), cu gândul la Mântuitorul nostru, Care a înviat pentru noi, cu împăcare și înțelegere întreolaltă pentru bucuria Învierii. Abia după această ofrandă duhovnicească bine-primită înaintea Domnului, va avea gust și mâncarea de dulce, ciocnirea ouălor și dezlegarea postului care a fost ținut după puterea fiecăruia. Fără nici o îndoială, Hristos va fi cu mult mai prezent în sufletele celor „doi sau trei adunați în numele Lui”, care nu cârtesc pentru aceste condiții vitrege, chiar și fără slujbe și lumânări. Bine ar fi fost să fi luptat mai mult pentru această sărbătoare centrală a creștinătății împreună, dar măcar și individual să-L întâmpinăm cum se cuvine pe Cel ce a biruit moartea.

Paștile sunt o dată pe an, la momentul când S-a sculat Hristos din morți acum două milenii, dar bucuria Învierii o putem avea în tot cursul anului, îndeosebi la Liturghie, în Împărtășanie sau cum Se arată Domnul celor vrednici. Nimeni și nimic nu ne poate despărți de Hristos afară de delăsarea noastră; însă curajul ne va însufleți în fața oricărei primejdii din lumea aceasta și ne va păzi pe cât este cu putință din toate părțile, nu doar de boli și molime, ci ne va da și bucuria Învierii.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toți cititorii și credincioșii, cunoscuți și neștiuți, și să ne țină în turma Sa mică, dar fericită a creștinilor ortodocși!

Predicţii eronate dar totalitare. Sunt spitalele de boli infecţioase goale?

Considerăm utile şi necesare pentru buna informare a credincioşilor ortodocşi două articole care pun în discuţie problema predicţiilor mai mult decât discutabile despre evoluţia pandemiei şi care confirmă gradul scăzut de ocupare a spitalelor de boli infecţioase din România.

O chestiune care a dispărut din atenţia publică este reprezentată de criteriul de proporţionalitate a măsurilor aferente instituirii stării de urgenţă, criteriu care trebuie evaluat şi comunicat continuu către societate de Biserică, în exercitarea funcţiei sale. Limpede spus, este nevoie ca cei care vorbesc în numele ortodoxiei să o facă în proprii termeni, să se refere la ceea ce ne interesează, la ceea ce ne doare.

Considerăm complet inoportună adeziunea necondiţionată, abordarea asumată în prezent de comunicatorii Patriarhiei care subscriu fără niciun simţ critic la măsurile complet excesive şi evident ilegale care sunt dispuse de autorităţi. Reamintim, în linie cu opinia unanimă exprimată în spaţiul public, faptul că exercitarea libertăţii de conştiinţă prevăzut de art. 29 din Constituţie nu a fost restrânsă formal nici prin decretul de ieri şi nici prin legislaţia care reglementează starea de urgenţă. Deşi este de la sine înţeles, subliniem că orice restrângere a drepturilor şi libertăţilor constituţionale trebuie să fie expresă. Dar chiar şi legală dacă s-ar fi străduit să o facă, lucrurile în esenţa lor nu se schimbă pentru credincioşi.

Înţelegem momentul dificil în care se află Biserica noastră şi nevoia de solidaritate şi sprijin jertfelnic dar, totodată, ne exprimăm îngrijorarea şi prevenim că eşecul de a pune sub semnul întrebării absurditatea naraţiunii oficiale şi temeinicia măsurilor dispuse faţă de credincioşi ameninţă pe termen lung exercitarea liberă a cultului ortodox.

Lipsa de discernământ pe care o dovedesc cei îndrituiţi să apere Biserica şi concesiile pe care sunt forţaţi sau amăgiţi să le facă devin normative şi standard de reacţie la viitoare intervenţii similare în viaţa Bisericii. Deşi experienţa politică şi de negociere pe mize mici(?) nu lipsesc ierarhilor români, contextul actual vădeşte neputinţa clară a Sfântului Sinod şi a Părintelui Patriarh de a garanta libera exercitare a credinţei ortodoxe într-un moment de o importanţă deosebită.

Or, tocmai aceste neputinţe de a angaja problemele ortodocşilor în esenţa lor, de a ne raporta la realitate liber de falsa naraţiune impusă de autorităţi sau alţi parteneri sociali şi, în cele din urmă, de a putea vorbi şi spune lucrurilor pe nume, produc o amară dezamăgire şi confirmă temerile noastre că ierarhii noştri nu sunt oameni liberi. Ideea de parteneriat social între Biserică şi cei aflaţi în funcţii de autoritate în statul român este profund iluzorie, iar a persista în această linie de discurs, în pofida realităţilor acestor zile, este nu doar smintitor ci vădeşte o formă de schizofrenie colectivă de care Biserica trebuie să se izbăvească.

Cu toţii resimţim războiul de natură politică (political warfare) la care este supusă Biserica. În acest context, ierarhii noştri au o răspundere clară şi urgentă pe care nu mai sunt în măsură să o amâne sau să o nege. Tăcerea ierarhilor noştri reprezintă o continuă dezicere, o autocenzură de nepermis în vreme de grea încercare ce pare că a devenit permanentă. Credem că este nevoie să fie asumată starea de prigonire a ortodoxiei în România, pusă în discuţie, combătută prin faptă şi cuvânt. Putem înţelege până la un punct alegerea pe care Biserica o face pentru ascultare, pentru suferirea nedreptăţilor, dar nu când această atitudine concesivă atacă însăşi exercitarea cultului ortodox. Aici nu mai este loc de tăcere, vecină cu apostazierea, nu mai e loc de îndreptăţirea unor excese de nejustificat, lipsite de orice rezonabilitate sau proporţionalitate. Din păcate, de la ierarhii noştri nu avem mare nădejde pentru toate acestea, dar nu putem înceta a le cere!

Mai trebuie să ne amintim că bazele filosofice ale organizării statale presupun un contract social încheiat cu cetăţeanul om liber, o renunţare la o parte din drepturile individuale în favoarea unei instanţe supraindividuale, cu scopul de a primi de la aceasta instanţă garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale. Măsura în care această răspundere a statului este adusă la îndeplinire trebuie să fie obiectul privegherii continue a ierarhilor români, trebuie să fie o activitate cel puţin la fel de vizibilă cum este cea administrativ-bisericească, trebuie să reprezinte o preocupare neîncetată ce nu poate fi, vreodată, trecută în plan secund. Este nepermis ca întreaga Biserică să se găsească surprinsă şi imobilizată de o vicleană politică statală a paşilor mici făcuţi în direcţia unei dictaturi sanitare.

Prin urmare, sunt salutare articolele publicate de situl contramundum care, prin efortul administratorilor săi, complinesc printr-un exemplu autentic de civism lipsa de reacţie, discernere, iniţiativă şi prezenţă publică a episcopilor români, amorţiţi într-o stare de falsă priveghere, paralelă cu viaţa Bisericii. Ne cerem iertare.


CONTRAMUNDUM.RO: PREDICȚII ERONATE DAR TOTALITARE

O știre care a circulat cvasiclandestin pe canalele media oficiale a fost închiderea spitalului militar construit de armata SUA la Seattle. Motivul închiderii, după doar trei zile, a fost absența pacienților. Nu a fost tratat acolo niciun pacient, nici de coronavirus, nici suferind de vreo altă boală.

O știre care ar putea interesa jurnaliștii locali, dar pe care este puțin probabil că o veți vedea la televizor sau în altă parte, este situația spitalelor militare ridicate de armata română la Constanța și Otopeni. Au tratat vreun pacient? Mai rămân deschise? Care va fi soarta lor în perioada următoare? O altă știre de interes pentru ziariștii locali este situația spitalelor din afara focarelor de infecție.

În fine… ceea ce ar trebui să reiasă suficient de limpede până acum este că epidemia de coronavirus nu doar că nu a lovit teribil, dar nu s-a apropiat nici măcar vag, slavă Domnului, de estimările apocaliptice fluturate la posturile tv și în presa „de calitate” de către experți, vedete, politicieni și oameni de presă preocupați.

Să luăm doar câteva exemple pentru a vedea discrepanța uluitoare dintre ceea ce a fost prognozat și ceea ce s-a întâmplat în realitate. În Statele Unite ale Americii, „Doctorul Americii”  Anthony  Fauci, principalul expert în problemă și cel care a condus comitetul de urgență al țării, a avansat prima oară cifra de două milioane de victime. Două milioane de oameni erau așteptați să moară din cauza Covid 10! Apoi, pe baza acelorași modele, a susținut la 1 aprilie că dacă se iau măsuri de amploare și rigoare (cu alte cuvinte, carantină în stil totalitar chinezesc) numărul victimelor ar putea varia, în cel mai optimist scenariu, între 100.000 și 240.000 de morți. La două săptămâni după aceste declarații și după impunerea unei carantine stricte în cele mai multe dintre statele americane, numărul morților a ajuns la 23.000 de persoane (asta în condițiile în care autoritățile americane au recomandat ca în cazurile de deces unde nu este confirmată prezența virusului printr-un test, dar există circumstanțe rezonabile de a fi presupusă existența Covid-19, cauza decesului, să fie trecută infecția cu coronavirus, ceea ce, pe lângă alte probleme, mărește arbitrar numărul infecțiilor). Între timp, lucrurile par că își reintră în normal, așa că doctorul Fauci s-a văzut nevoit să avanseze o altă predicție în urmă cu doar câteva zile și anume aproximativ 65.000 de morți, asta pentru a ține cât de cât pasul cu realitatea care se încăpățânează să nu-i confirme așteptările sumbre.

Desigur, și poate că nu este nevoie să mai reamintim, nu este o situație fericită, dar suntem foarte departe de scenariile groazei propuse de marii specialiști în urmă cu doar o lună.

În cazul de față există două observații care se impun cu necesitate: spulberarea oricărei credibilități pentru experții de tipul lui Anthony Fauci, cel care și-a modificat estimările aproape de la o zi la alta; în al doilea rând, chiar dacă vorbim de un număr mare de morți  – rămâne de văzut dacă SUA se vor apropia într-adevăr de 60.000 de decese sau nu – acest număr prognozat este chiar și așa mai mic decât cel al victimelor gripei de acum doi ani din America, când conform Agenției de Sănătate a SUA (CDC)  și-au pierdut viața 80.000 de oameni. Atunci țara nu s-a oprit din activitate, ci toată lumea și-a văzut de treabă, televiziunile nu au observat ceva semnificativ, și astfel nimeni nu a băgat de seama cât de dur a lovit gripa.

Bineînțeles că obiecția standard imediată la cele de mai sus este elogiul carantinei. Avem un număr mai mic de victime (în fapt și din fericire, mult, mult, mai mic cu toate artificiile scriptice) datorită măsurilor excelente pe care autoritățile le-au luat de a băga în arest la domiciliu o populație întreagă. Argumentul însă nu are nicio forță în cazul de față deoarece modelul, cel puțin cel folosit de Fauci, presupunea că doar 240.000 de oameni vor muri în cel mai optimist scenariu, însă acel scenariu presupunea existența carantinei, un aspect subliniat de de Tucker Carlson într-un editorial despre eșecul lamentabil al modelelor epidemiologice.

Pe lângă comparația între estimările inițiale, cele ulterioare și realitate, în SUA se mai pot face totuși și comparații între state. Conform acelorași experți, în absența unor măsuri de carantină totală, oamenii ar fi fost decimați de virulența molimei. Totuși, după cum remarca Dr. Ron Paul, fost congresman american, dacă ne uităm la statele americane care nu au introdus măsuri foarte dure, ele nu se descurcă deloc rău, ba în cele mai multe cazuri au un număr de morți și infectați mai mic decât state similare care au adoptat reglementări autoritariste. Carolina de Sud, un stat cu aproximativ cinci milioane de locuitori, a avut la începutul epidemiei o politică liberală, iar numărul victimelor era, în urmă cu o săptămână, de 63 de persoane. Colorado, un stat cu aproximativ aceeași populație, dar care a luat măsuri mult mai dure avea, la aceeași dată, 190 de decese.

Arkansas, un stat care nu a impus carantina și a preferat măsurile liberale, înregistra în urmă cu două zile doar 25 de decese deși conform modelelor utilizate de experți ar fi trebuit să aibă un număr mult mai mare.

Modelul folosit pentru estimări și proiecții în SUA aparține Universității din Washington și conform unei prime estimări făcute în martie, în Arkansas urmau să moară peste 700 de oameni până la sfârșitul lui august. Doar că între timp, ca urmare a datelor din teren, această estimare a trebuit să fie și ea revizuită în jos. „Datorită succesului pe care l-am înregistrat au trebuit să schimbe previziunile”, a afirmat guvernatorul statutului Arkansas, Asa Hutchinson. 

Dakota de Nord, Dakota de Sud, Wyoming sunt alte state care nu au impus măsuri dure și care au un număr foarte redus de decese, sub 10. Fără îndoială că acestea sunt state cu o densitate foarte scăzută a populației (nu și Arkansas), dar la fel este cazul și unor state ca Alaska, Montana sau New Mexico, care au luat măsuri mult mai severe. Așadar, la o primă vedere superficială, din experiența americană nu rezultă de niciunde superioritatea modelului terapeutic bazat pe carantină și asta fără a lua măcar în calcul toate problemele economice, sociale și de sănătate care derivă din impunerea agresivă a arestului la domiciliu.

În Marea Britanie, modelul folosit pentru a estima numărul de morți și infectări a aparținut specialiștilor de la Imperial College, conduși de profesorul Neil Ferguson. Într-o primă etapă Ferguson considera că în absența unor măsuri stricte de carantină Marea Britanie s-ar confrunta cu peste 500.000 de decese. Cu anumite măsuri de auto-izolare și protejare a celor vulnerabili numărul morților ar fi de aproximativ 250.000, însă cu ajutorul unor măsuri dure numărul deceselor ar depăși cu puțin 20.000, dintre care 2/3 ar fi murit oricum, susținea Ferguson.

Modelul folosit de Imperial College, cel care a determinat în ultimă instanță schimbarea de strategie politică a guvernului Boris Johnson, care preferase inițial evitarea carantinei, a fost criticat, printre alții de o echipă de cercetători de la Universitatea Oxford. De asemenea, modelul Imperial College nu a fost publicat spre evaluare într-o revistă academică, nu a fost supus niciunei dezbateri științifice până să fie adoptat, iar codul matematic folosit pentru modelare încă nu fusese dat publicității la 1 aprilie. Cu alte cuvinte, s-a impus un model – dintre toate, cel mai pesimist și alarmant – în absența oricărei dezbateri științifice și fără niciun fel de monitorizare publică.

Pe de altă parte, după cum subliniază profesorul John Lee, echipa de la Imperial College a susținut într-o lucrare publicată pe 30 martie că „metodele noastre presupun că schimbările în numerele reproductive reprezintă un răspuns imediat la intervențiile implementate mai degrabă decât un răspuns general și gradual de comportament”. Cu alte cuvinte, după cum comentează profesorul John Lee, „dacă transmiterea virusului încetinește se presupune că acest lucru se datorează carantinei și nu (de pildă) faptului că epidemia ar fi încetinit oricum. Dar tocmai aici se află cheia problemei, cea absolut fundamentală pentru înțelegerea întregii situații?! S-ar putea să-mi scape mie din vedere ceva, dar dacă prezinți o lucrare care încearcă să dovedească de ce funcționează carantina, nu este un pic cam ciudat să începi prin a presupune că funcționează carantina?”

Discuția are implicații profunde deoarece miza ei constă în evaluarea acțiunilor guvernelor. Este clar ca lumina zilei că statistica deceselor nu se potrivește cu alarmismul oficialităților. Dar în același timp autoritățile au trecut deja la cosmetizarea carantinei pe care o prezintă drept un mare succes, avertizându-ne în același timp că ar putea urma alte episoade mai severe sau la fel de severe, condiționându-ne astfel să acceptăm măsuri de izolare socială, reglementări abuzive și pregătindu-i pe bătrâni pentru o continuare a arestului la domiciliu „spre binele lor”, deși consecințele unei asemenea măsuri pentru sănătatea fizică, psihică și emoțională a vârstnicilor sunt devastatoare.

Așadar, și din acest motiv este foarte important să ni se prezinte argumente convingătoare care să demonstreze că într-adevăr carantina a funcționat și că epidemia nu s-a stins de la sine iar măsurile luate nu au fost mai degrabă contraproductive nu doar pe plan economic (și pe cale de consecință și al sănătății) dar și al sănătății stricte din moment ce epidemia s-a răspândit mai ales prin intermediul spitalelor administrate public.

În plan secundar, ar trebui să ne punem întrebări serioase legate de tipul de societate în care trăim, dacă soarta și libertatea noastră au ajuns să atârne de anumite modelări matematice al căror arbitrar cu greu poate fi exagerat și al căror faliment a ieșit la iveală de nenumărate ori în științele sociale.

În același timp, fără cultivarea unui scepticism sănătos și informat față de predicțiile, informațiile și evaluările oficiale, șansele de a pune frână acestui totalitarism medical sunt practic nule. Toate autoritățile implicate efectiv la nivel mondial în managementul acestei epidemii s-au făcut vinovate atât în prezent, dar și în trecut de exagerări grosolane ale unor potențiale pericole epidemiologice.

Profesorul Vasile Astărăstoae mărturisea într-un interviu recent că în timpul gripei porcine autoritățile române au primit o informare de la Organizația Mondială a Sănătății care estima în varianta pesimistă un număr de trei milioane de morți în România, iar în scenariul optimist doar 400.000. Neil Ferguson, profesorul de la Imperial College, afirma în 2009 că gripa porcină ar putea infecta o treime din populația globului și deși nu ar muri trei sau patru milioane de oameni, ar muri cu toate acestea mai mulți oameni decât în timpul unei gripe obișnuite, când mor sute de mii de oameni. De prisos a mai spune că nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. În 1999, experții Uniunii Europene au avertizat că boala vacii nebune ar putea ucide 500.000 de oameni, dar în realitate nu s-a confirmat niciuna dintre toate aceste profeții catastrofale.

Poate că oamenii au memoria scurtă sau unele informații publice și documentate din surse oficiale nu ajung la ei. Dar mai există un exemplu gigantic care stă în calea dictaturii medicale, iar acesta este modelul suedez. Suedia este criticată zi și noapte pe toate canalele oficiale fiind un ghimpe uriaș în coastele autoritariștilor de pretutindeni. Asta pentru că regatul scandinav reprezintă dovada limpede că în absența unor măsuri dictatoriale lumea reușește să supraviețuiască, ba chiar se descurcă foarte bine. Și, după cum mărturisea profesorul Ansgar Lohse, directorul spitalului universitar din Hamburg, „politicile suedeze sunt cele mai raționale din lume” iar dacă suedezii vor putea rezista un an în fața presiunii publice și internaționale, se va vedea atunci pe deplin succesul măsurilor luate. (Pe 13 aprilie Suedia cu o populație de 10 milioane de locuitori înregistra 919 decese, în timp ce vecinii danezi, cu o populație de 5,8 milioane de locuitori înregistrau 273 de decese.) Sigur că numărul de morți înregistrat de Suedia este mai mare dar nu se poate vorbi sub nicio formă de vreun dezastru. Și asta fără măcar a lua în considerare impactul complet al carantinei, cu toate costurile uriașe de vieți omenești pe care îl presupune.

Din acest punct de vedere, nu este exclus ca bătălia pentru reziduurile de libertate din lumea modernă să se dea având drept protagoniști pe experții virusologi germani și pe acei suedezii care au preferat să trăiască și să moară liberi.


NATIONAL.RO: Vârful pandemiei se fâsâie. Spitalele de infecțioase sunt goale

Au trecut aproape două luni de la apariția primului caz de coronavirus în România și vârful pandemiei, prognozat și re-re-prognozat de oficiali, refuză să se arate. Spaima indusă de prorocirile cataclismului care se va abate asupra noastră când se vor umple până la refuz secțiile de ATI a cam dispărut, cel puțin în rândul cadrelor medicale. Și asta pentru că spitalele de infecțioase stau goale în așteptarea valului de cazuri grave.

Cazurile semnalate în spațiul public de bolnavi asimptomatici care erau ținuți de peste o lună în spitalele de infecțioase încep să capete acum un înțeles. Vârful pandemiei, pe care românii îl așteaptă cu groază în suflet, o groază sădită în fiecare zi de comunicatorii Guvernului, nu se mai arată. Și, pentru că informațiile și comunicările au fost în mod deliberat confuze, trebuie să precizăm că vârful pandemiei este reprezentat de un număr foarte mare de cazuri deosebit de grave, care necesită ventilație mecanică la secțiile de terapie intensivă. Iar spaima de acest vârf este legată strict de insuficiența numărului de ventilatoare în cazul în care peste 1.000 de oameni ar fi avut nevoie de ele, în același timp. Până în prezent însă, potrivit raportărilor oficiale ale MAI, la ATI sunt internați doar 245 de pacienți, iar dintre aceștia sub 200 necesită ventilație mecanică. Potrivit opiniei prof.dr.Geza Molnar, fostul președinte al Societății Române de Epidemiologice, în acest moment ne aflăm în plin vârf al pandemiei românești. Chiar și modelele matematice ale Institutului pentru Măsurători și Evaluare în domeniul Sănătății, care funcționează în cadrul University of Washington, au arătat că vârful pandemiei în România va fi atins în 13 aprilie, iar 8 mai va fi prima zi în care nu va fi înregistrat niciun deces din cauza COVID-19. Totodată, medicii acreditați de Guvern să emită previziuni s-au învârtit tot în jurul acestor date, cu rostogolirea vârfului fix în ziua Paștelui și zilele de după, cu scopul de a-i înțepeni pe români în case de Sărbători.

Totul este Covid

Sistemul de raportare a morților Covid este, în România, extrem de defectuos. Oricine a contactat virusul sau este în izolare sau în carantină și a decedat este trecut ca mort Covid. În Germania, de exemplu, care are foarte puțini morți raportați, se consideră că este mort Covid doar în cazul în care principala cauză a decesului este coronavirusul. Și este și normal să fie așa, având în vedere și faptul că cei decedați ar fi putut contacta virusul și să fie asimptomatici sau în perioada de incubație. ”Cu raportarea asta, că totul este Covid care decedează, eu zic că stăm foarte bine. La numărul foarte mare de bolnavi, de izolați și de carantinați noi nu avem cazuri grave. Astea la noi sunt foarte puține. Populație atinsă de virusul acesta avem în număr mare, pentru că s-a testat puțin, dar nu avem cazuri grave. Pe zona Clujului, avem un spital de boli contagioase care preia pacienți din cinci județe, încă mai are locuri, iar alte trei spitale pregătite doar pentru Covid sunt aproape goale. Și așteptăm să vină ăia mulți, ăia gravi despre care se tot spune. Acum au spus că vârful este așteptat în 15-20 aprilie, nu știu dacă vom vedea așa ceva”, ne-a declarat Radu Vasile, co-președinte al Federației Solidaritatea Sanitară. Și în celelalte județe ale țării spitalele stau goale, pregătite pentru vârful pandemiei, în timp ce starea bolnavilor fără Covid-19 se agravează din cauza restricțiilor la internări impuse de Guvern.

Acordul Patriarhiei cu MAI și dezacordul cu Hristos și cu tradiția liturgică ortodoxă

Patriarhia Română a semnat un acord prin care sunt stabilite reguli clare cum să fie distribuit „Paștile” și „Sfânta Lumină” cetățenilor care doresc să le primească. Vor fi angajați în acest proces atât personalul bisericesc din parohii, cât și voluntari, dar și echipaje de ordine publică. Practic, credincioșii sunt ținuți departe de biserici și serviți cu înlocuitori artificiali prin care să fie estompată credința în Înviere și transferată toată evlavia către ritualuri formale, scoase din rostul lor.

Să nu fiu greșit înțeles, este bine că se face o astfel de distribuire a celor două elemente, dar este greșit că Patriarhia nu vine cu explicații clare ce simbolizează ele și care este rostul acestor acțiuni prevăzute în Acordul cu pricina. Singurele indicii sunt definirea Paștilor drept „Pâinea binecuvântată, în formă de mici prescuri, stropită cu agheasmă şi vin, sfințită anul acesta în Joia Mare, după Sfânta Liturghie” și precizarea că Sfânta Lumină este adusă de la Ierusalim în seara zilei de sâmbătă. Totul rămâne foarte neclar, pietist și după ureche, adică mult prea profan.

Pentru a limpezi puțin lucrurile, trebuie să înțelegem ce sunt cele două și care este rostul lor. Problema aceasta liturgică a fost dezbătută mai pe larg și de alții, iar aici voi expune unele considerații minimale.

În Tipicul Sfântului Sava, care este normativ pentru toate slujbele, nu există această rânduială, ea fiind una „din popor”. Este o combinație ciudată, care a fost reglementată în Liturghierul din edițiile mai noi (de ex., cel din 2000), în care este inserată o „Rugăciune la binecuvântarea pâinii care se numește în popor «Paști», în Sfânta Duminică a Paștilor”. Ea se citește în timpul Axionului, adică atunci când ar trebui sfințită anafura, peste bucățile de pâine „tăiate ca pentru anafură”, care apoi sunt sfințite prin stropirea cu aghiazmă. Așadar este vorba de un ritual încropit, anapoda, lipsit de logică; aceste «Paști» nu sunt nici anaforă, nici pâine simplă binecuvântată, ci undeva la mijloc, dacă poate fi gândit așa ceva. Probabil că această rânduială a apărut dintr-o tradiție după ureche la noi, la români, dintr-un amestec superstițios între diferite ritualuri liturgice din slujba Învierii. Adică a fost combinată pâinea simplă luată cu vin în seara de sâmbătă cu artosul care se binecuvintează pe parcursul săptămânii luminate și cu anafora care se sfințește în mod normal la Liturghie. Încă și mai probabil Rugăciunea menționată mai sus din Liturghier s-a dorit o sistematizare a acestui obicei pentru a primi o formă cât mai corectă.

Totuși Rugăciunea în sine este bizară și incoerentă. În ea este invocat mielul de Paști jertfit de evrei la ieșirea din Egipt pentru a fi binecuvântată… pâinea. Despre ea se mai spune că „am adus-o și o sărutăm”, dând de înțeles că ar avea imprimată imaginea lui Hristos înviat, așa cum o au pecețile de artos. Iar cererea de a alunga „toată boala și neputința” este iarăși o interpolare nepotrivită, fără legătură cu menirea pâinii. Ar fi fost mai corect ca pâinea aceasta să nu fi fost amestecată cu vin și să fie o rânduială prescurtată a artosului.

Pitorescul liturgic al «Paștilor» este evident, fiind înfierat și de Mitropolitul Țării Românești Neofit Cretanul (1738-1753) astfel: „Cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciastenie [Împărtășanie], ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan [pesmet] ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciastenie [Împărtășanie] ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă, numind că este Paști” (din cartea Ioan Ică jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Sibiu 2006, p. 7).

O altă sugestie cu privire la originea acestui ritual ni-l oferă Tipicul Sf. Sava, care menționează următoarele: „Trebuie să se ştie: că atât carnea cât şi prinosul cel alb, adică brânza şi ouăle nu sunt Paştele, nici Mielul, precum zic unii oarecare care şi primesc din acestea, cu toată evlavia, ca şi cum se împărtăşesc dintr-o oarecare sfinţenie, ci sunt o aducere normală, pentru că nu se poate ca să se aducă acestea ca şi o jertfă lui Dumnezeu, ci doar ca o Binecuvântare a celor ce încep după Post să mănânce carne, brânză şi ouă, pentru că cele puse înainte se Binecuvântează de către Preot cu Rugăciunea cea pentru mâncare. Pentru că Paştele cel adevărat este însuşi Hristos, Mielul Cel ce ridică păcatele lumii, care în Sfântul Altar, întru Jertfa cea fără de sânge, întru Preacinstitele Taine ale Cinstitului Său Trup şi ale Sângelui Său celui de viaţă făcător, se aduc de către Preot, lui Dumnezeu şi Tatălui, şi dintru Acelea cei ce mănâncă se împărtăşesc cu vrednicie ( să se ştie), că Paştele cel adevărat îl mănâncă. Şi pentru aceasta prinoasele cele aduse, care nu sunt Paşte, nu se cuvine să fie puse în Sfântul Altar sau în Biserică ci afară de Biserică, sau în Pridvor pentru ca prin Rugăciune să se binecuvinteze…”. Așadar este posibil să fi existat unele tradiții greșite care au fost transferate apoi la pâine amestecată cu vin, nu la cărnuri și brânză.

Lucrurile sunt puțin mai încurcate chiar și decât în observațiile de mai sus, dar este important de reținut că această rânduială, așa cum este ea, ar trebui să fie săvârșită în noaptea de Înviere, de unde își trage numele de «Paști» și să fie distribuită tot atunci. Totuși, din Acordul dintre Patriarhie și MAI de anul acesta, aflăm că ea se va face joi, nu în duminica cea mare a Praznicului, ba chiar că va fi împărțită în zilele de vineri și sâmbătă, adică înainte de marea Sărbătoare creștină. Deci, pe lângă validarea la scară mare a unui obicei cu nuanțe superstițioase, este distrusă și corelarea corectă cu Învierea, cu așteptarea momentului liturgic măreț. Căci se naște întrebarea: Ce rost are să fie distribuit Paștile înainte de Paști?

Cât privește Sfânta Lumină, este interesant că va fi dată mai departe chiar și de organele de ordine. Oare ce simțământ sacru și de evlavie va simți cineva care va primi de la un polițist lumina de la Ierusalim? Mai ales în trafic (pct. 10).

Lumina de Paști este un simbol al Învierii lui Hristos, al ieșirii din întunericul morții și iadului. Ea este dată de preot prin chemarea „Veniți de luați lumină!”. Este foarte important momentul, anume începutul slujbei de Paști, nu pe stradă și nu în afara slujbei. Mai mult, nu e necesar să fie lumina coborâtă la Ierusalim, ci poate fi și de la o candelă din altar. Important este ca oricine să o primească de la preot sau arhiereu la slujbă. Altfel, se desacralizează și se transformă totul în superstiție, dând valoare unor lucruri secundare. Lumina care vine la Ierusalim are măreția ei că vine acolo, la rugăciunea rostită de Patriarh, în Mormântul Domnului. Ne bucurăm să o avem, dar nu o putem transforma în ceva magic, ce trebuie împărțit pe străzi în mod nefiresc, într-un cadru rupt de contextul liturgic și sfânt.

În concluzie, cine dorește să prăznuiască Paștile cu credință, nu cu ritualuri superstițioase, ar fi bine să țină cont de aceste lucruri și să evite fetișizarea Praznicului Învierii și chiar devansarea nejustificată a momentelor liturgice. Dimpotrivă, este mult mai de preț rugăciunea și evlavia sinceră, care izvorăsc din păzirea poruncilor evanghelice. Nu pot să spun că este rău ca cineva să primească lumina de la Ierusalim, totuși să o facă într-o manieră folositoare, cu o trăire lipsită de superstiții, cu gând la Învierea Domnului și la schimbarea vieții prin fapte bune. Cât despre pâinea numită Paști, mai bine este să ne mulțumim cu anafura sau să ne pregătim cum se cuvine pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine, care sunt Paștile cel adevărat.

Episcopii sârbi cer o derogare pe perioada Paștilor. O putem face și noi, credincioșii simpli

Sinodul Bisericii Sârbe cere autorităților să facă o derogare pentru ca să poată credincioșii să participe la slujba de Paști:

Serbian Orthodox Church: Comunicatul Sfântului Sinod Sârb

În sesiunea ținută astăzi, 13 aprilie a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a adresat conducerii de stat a Republicii Sârbe o propunere și o cerere de a aproba suspendarea interdicției de a ieși din casă impusă din cauza pandemiei coronavirusului – de Paști, de la ora 5 la 10 dimineața, astfel încât creștinii ortodocși care nu sunt în izolare și autoizolare să poată participa la slujba de dimineață și la Liturghie de cea mai mare zi de praznic.

În aceeași sesiune, au fost transmise Mitropolitului Amfilohie de Muntenegru și Litoral simțăminte de dragoste frățească și de nemulțumire față de acțiunile autorităților muntenegrine față de el.

O chemare de foarte bun augur, pe care o preluăm și noi, este cea de a cere fiecare dintre noi să putem merge la slujba de Înviere, exprimată de Lucian Popescu. Redăm mai jos fragmente din articolul scris de dânsul, care poate fi citit la sursă în integralitate și pe care îl recomandăm, fiind un mesaj plin de învățăminte folositoare.

Contramundum: Scrisoare către prieteni: să cerem Învierea!

A venit acum vremea, prietene, să auzim un glas care ne cheamă.[…]

Ci încă mai important este glasul despre care ţi-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham şi Avraam înaintea lui?

Pînă acum am auzit de mercedesuri comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu bărbaţi, cu seminarişti, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am auzit de colaboraţionism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de turnătorie la securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică de sincronie ortodoxă).

Acum aud că episcopii îndeamnă clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.

Prietene, nu e loc să îţi rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toţi oamenii, sîntem cei chemaţi să îi fim trup şi slujitori, între care clerul cu preoţia sacramentală, iar mirenii cu preoţia universală.

Indiferent ce se va întîmpla, nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici şi să vedem, în ciuda încîlcelii groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.

Dar pînă la deznodămînt avem, prietene, datoria să cerem.

Să cerem Învierea şi ea ni se va da!

Îţi amintesc, prietene, că ni se interzice accesul la Înviere, deşi se permite accesul în toate supermagazinele de mîncare şi de materiale de construcţii. Oare cu cît mai nocivă este apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea, mai mari ori mai mărunte?

Îţi reamintesc că în Franţa cea despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au voie să se roage deloc în biserică.

Îţi spun că în Spania şi în Franţa, ţări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbeşte deja de începerea în curînd, în mod treptat, a reluării vieţii “normale” (dacă nu cumva o fi şi început la ora la care tu citeşti această scrisoare).

Te invit să priveşti cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta şi cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut aşa poate şi ca să arate că, în condiţii asemănătoare, e posibil. Putem şi noi să ne învrednicim a sta cuminţi în curtea bisericii.

Google.

Să nu asculţi, prietene, de cei care îţi spun că românii trebuie ţinuţi mult mai din scurt, pentru că ei ar fi neascultători. Big Google ne mărturiseşte că ne-a urmărit şi pe noi, şi pe toţi purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină nemţilor, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în România către magazine, serviciu şi alte destinaţii (https://www.google.com/covid19/mobility accesat la 12 aprilie 2020).

Să nu îi asculţi, prietene, pe cei care îţi vor spune că Învierea s-a slujit “fără popor” în Bucureşti şi în vremea ciumei lui Caragea. Căci situaţia este incomparabilă: atunci au murit jumătate dintre locuitorii cetăţii.

Ci vezi că acum, deşi au trecut tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut şi în Italia, Spania ori Franţa, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noştri, la noi s-au îmbolnăvit atît de puţini încît e limpede că evoluţia epidemiei este alta şi că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karaţas, zis Vodă Caragea.

Ştiu, prietene, că în inima ta erai convins înainte de a-ţi fi scris eu.

Ştiu că ai respectat cît ai putut mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ţi-au părut exagerate.

Şi mai ştiu şi că vrei să mergi la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente şi hîrtie igienică. Ştiu că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden şi nici pentru că ai fi habotnic sau superstiţios.

Acum te chem, prietene, să ceri Învierea!

Dacă nu îl ştii, află numărul de telefon al preotului tău şi sună-l:

– Părinte, rogu-vă, cereţi ierarhilor să fim lăsaţi la Înviere.

De nu va răspunde, scrie-i. Însă doar atît.

Indiferent ce spune, cere-i iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucereşte Împărăţia.

Însă mai mult nu-l tulbura pe preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle de această rugăminte şi să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine şi oricînd.

O dată să ceri arhiereului prin preot. Nu mai mult.

Însă, apoi, în taină, să ne rugăm lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă la Paşti. Şi facă-se voia Lui, precum în cer aşa şi pre pămînt.

Prietene, lucrurile acestea nu sînt obiect de dezbatere. Raţiunile preopinenţilor, oricare ar fi ei, pot fi altele decît raţiunile credincioşiei tale.

Două săbii ne sînt de ajuns: rugămintea către episcop şi rugăciunea către Dumnezeu.

Mi-e imposibil să cred că, indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, aşa cum o vom face şi noi.

Săptămîna asta, ca în fiecare an, Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de nişte arhierei şi de nişte învăţaţi cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat din raţiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor şi legal de soldaţi.

Fi-vom oare şi noi, românii, păşitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi nişte slugi viclene, trîndave şi necredincioase? Rămîne de văzut.

Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!

Căci al Lui este glasul care ne cheamă întru Biserica Sa.

la Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, 12 aprilie 2020

O scrisoare incomodă pentru Patriarhie pe timp de epidemie

Deși a fost alcătuită și trimisă în privat, scrisoarea semnată de Pr. Ciprian Mega a ajuns să fie popularizată foarte puternic pe rețelele de socializare inițial, apoi preluată de câteva platforme online. O publicăm mai jos cu precizarea că nu a fost formulată ca o scrisoare deschisă (cum greșit a fost catalogată) și a fost făcută publică de autor abia după ce s-au grăbit alții fără acordul său. La finalul ei vom face câteva observații pe marginea impactului pe care l-a avut.

Oradea, 7 Aprilie 2020

Preafericitului Părinte DANIEL,                                                                  

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Părinte Patriarh,

Am citit, cu câteva ore în urmă, declarația purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române: Slujbele din această perioadă, inclusiv slujba de Florii și cea a Învierii, vor fi săvârșite în biserici, din nefericire, fără credincioși.

Această replică închide, în fapt, o paranteză după șase săptămâni de incertitudine. Cele două intervenții ale Preafericirii Voastre (Comunicatul din 27 februarie și amendarea Comunicatului prin Cuvântul Pastoral din 28 februarie) și înflăcărarea incoerentă a Arhiepiscopului Tomisului rezumă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române.

În urma anunțului domnului Bănescu, înțeleg că așteptarea mea a fost zadarnică. Sub presiunea momentelor grele prin care trece țara noastră, Patriarhia nu are capacitatea să articuleze un răspuns ferm, în duhul Bisericii lui Hristos.

De aceea, îndrăznesc să Vă scriu.

Nu Coronavirusul este tema scrisorii mele, ci criza bisericească fără precedent, pe care o generează presiunea mediatică din aceste vremuri.

Ca și până acum, Vă voi scrie onest. Vă rog să citiți aceste rânduri în cheia în care Vi le scriu, cea a dragostei și a grijii pentru Biserică.

Vă aflați într-o situație foarte delicată. Sub patriarhatul Preafericirii Voastre, credincioșii români – pentru prima dată în istorie! – se pare că nu vor participa la Slujba Învierii și la Dumnezeiasca Liturghie în noaptea Sfintelor Paști.

După cum știți, drama va continua inclusiv de Rusalii, în duminica cea mare a Bisericii. Probabil că doar în iulie vor reveni creștinii în bisericile noastre. Iar din toamnă, experimentul se va repeta, încât vor fi alte rânduri de lacrimi de Crăciun și de Bobotează.

Sunteți, de asemenea, cel dintâi ierarh ortodox care a declarat că Hristos Cel Înviat din morți, Dumnezeul nostru și nădejdea mântuirii noastre, poate fi împărtășit credincioșilor cu lingurița de unică folosință. Dacă, până la apariția Comunicatului din 28 februarie, discuțiile despre lingurița liturgică erau izolate, limitându-se la superficiale schimburi de replici între internauții teribiliști, nefericitul Comunicat întocmit de Preafericirea Voastră a dat naștere unei dispute fără sfârșit.

Justificarea cu cei mai slabi în credință, pe care ați încercat-o în Cuvântul Pastoral, s-a dovedit o jonglerie stupidă, care a produs și mai multă întristare.

În Biserica lui Iisus Hristos, Preafericite Părinte Patriarh, se pot împărtăși doar cei tari în credință! Oricare credincios ortodox știe că, dacă în viața lui intervin momente de confuzie sau de oarecare îndoială, până nu le depășește, nu se poate cumineca. Credința este o condiție esențială pentru a te putea împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului!

În prima duminică de după Comunicat, foarte mulți preoți s-au aflat în ipostaza stânjenitoare de a-l contrazice pe Patriarh. Au fost și persoane care s-au apropiat de Potir cu lingurița de plastic. Multe provocări au venit din partea ONG-urilor cu politică anticlericală. Iar avalanșa se pare că nu poate fi oprită.

S-au găsit suficienți teologi care să susțină atitudinea celui care, în clipa de față, dă tonul în Biserica strămoșească. În felul acesta, tot ignorantul care răsfoiește presa a putut afla de la teologii noștri open minded că lingurița a fost introdusă în secolul al XII-lea.

Ea, de fapt, a fost introdusă în cultul Bisericii mult mai devreme, înaintea celui de-al nouălea Sinod Local de la Constantinopol (861). Iar constantinopolitanii, cel mai probabil, au preluat practica de la antiohieni.

Dar nu lingurița este problema, nici originea ei. Pe cei care ridică această falsă temă îi deranjează, de fapt, Cel Care Se dăruiește pe Sine credincioșilor în căușul linguriței. Nu întâmplător am fost acuzați că folosim succesiv aceeași linguriță pentru a împărți cetățenilor „alcool”! Câtă durere provoacă această blasfemie în sufletele celor care-L iubesc pe Dumnezeu!

Sunt de acord că, în această perioadă, preotul, cu binecuvântarea episcopului său, poate împărtăși bolnavii de Coronavirus după indicațiile Sfântului Nicodim Aghioritul, așa cum apar ele în Pidalion, la tâlcuirea Canonului 28 Trulan. Dar acest pogorământ cred că se poate face doar pentru a-i împărtăși pe cei izolați în saloanele spitalului, de care preotul, datorită rigorilor impuse, nu se poate apropia prea mult.

Însă, în contextul acestei absurde presiuni mediatice, lingurița nu mai este un simplu element din instrumentarul liturgic, ci devine măsura credinței sau a apostaziei.

Noi știm că, în cadrul Liturghiei, lingurița ar putea fi eliminată doar dacă revenim la practica primară, anume ca fiecare credincios, prin îndelungată cateheză și pregătire liturgică, să poată primi în palma dreaptă Sfântul Trup, cu solemnitatea împărtășirii clericilor. Dar acest ritual presupune ca fiecare să soarbă din Potir, lucru pe care denigratorii noștri îl vor considera la fel de neigienic precum împărtășirea cu aceeași linguriță.

Tot datorită Comunicatului buclucaș din 28 februarie, profesorul de Drept canonic (!) de la Sibiu a făcut o demonstrație îngrozitoare, împărtășind credincioșii fără a folosi lingurița. I s-a părut mai igienic să-și umezească degetele în Sângele Domnului și, apoi, să le atingă de buzele fiecărui credincios. Ceea ce bietul canonist considera a fi o abordare nouă e, de fapt, ritualul de împărtășire al sirienilor iacobiți.

V-am scris câteva detalii despre lingurița liturgică pentru că, așa cum intuim cu toții, Preafericite Părinte Patriarh, când vom reveni la împărtășirea credincioșilor în cadrul Liturghiei, ni se va impune să renunțăm la linguriță.

Criza în care ne aflăm e accentuată și de bagajul de antipatie, care Vă urmărește de multă vreme, datorită altor momente delicate pe care nu le-ați putut gestiona.

De primul dintre ele nu sunteți în niciun fel vinovat. Mă refer la tragicul eveniment de la Colectiv, când, fără să fi greșit ceva, toată ura celor cărora presa progresistă le dirijează emoțiile s-a îndreptat către Preafericirea Voastră.

A venit, apoi, cea mai mare rușine de pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române, cazul pedofilului de la Huși. Preoții din întreaga țară trăiesc durerea că, din pensiile mizerabile ale bieților credincioși, din bănuții văduvelor și ai orfanilor, demonizatul pe care l-ați poreclit episcop retras trăiește retras ca un pașă, în condiții pe care le cunoașteți foarte bine.

E cazul să ne amintim despre Referendumul pentru familie, o inițiativă neoprotestantă, în care Patriarhia nu avea voie să se implice. Înainte de a face acest pas, se cuvenea să solicitați sondaje, să vă asigurați că proiectul ar avea succesul dorit și, abia apoi, să susțineți inițierea lui.

După acel episod, Biserica a ieșit cu imaginea șifonată, iar lupta pentru o societate normală a fost definitiv pierdută.

Pe rețelele de socializare, cele mai multe vizualizări le au clipurile în care Preafericirea Voastră și alți câțiva ierarhi ați elogiat anumiți politicieni pe care poporul îi urăște.

Oare ce sentimente se-nfiripă în sufletele credincioșilor care-L caută pe Dumnezeu, când văd că, înaintea lor, lângă Potirul Împărăției, Patriarhul țării sau unul dintre ierarhi îi îndeamnă pe bieții preoți să-i cânte Vrednic este! unui politician corupt și imoral, pe care, nu departe de altar, îl așteaptă amanta pentru care și-a părăsit familia?

Cât pot îndura bătrânicile noastre evlavioase, cu obrajii subțiați de post? Cum să le explicăm acele imagini mamelor care se trezesc în miez de noapte, când le adorm copiii, să-și completeze șirul de metanii? Ce credibilitate mai avem înaintea tinerilor care-și iau viețuirea creștină în serios?

De drama aceasta, pe care o trăim ca neam în mijlocul unei isterii mondiale, nu sunteți singurul vinovat. Cumplita prăpastie duhovnicească ni se datorează nouă, tuturor slujitorilor Altarului, că nu ne-am ridicat la misiunea pe care ne-a încredințat-o Domnul și nici n-am știut răspunde încrederii pe care acest popor ne-a dăruit-o.

Am observat, Părinte Patriarh, cum oamenii din proximitatea Preafericirii Voastre caută oarecare complicitate în rândul intelectualilor care, în general, au avut o atitudine favorabilă Bisericii. Teologi cu ținută academică, acompaniați de intelighenția dâmbovițeană, își justifică lamentabil frica și, în cele din urmă, îndepărtarea de logica după care, de veacuri, a funcționat Biserica lui Hristos pe pământ.

Poziționarea aceasta este penibilă. Noi nu avem astăzi o intelectualitate cu conștiință bisericească. Cei mai mulți dintre intelectualii vizibili nu sunt creștini asumați, ci au doar o identitate culturală, construită pe valori general-creștine. Această situație nu văd cum poate fi schimbată de o generație de ierarhi și preoți fără conștiință eclezială și în mijlocul unui popor ortodox fără conștiință euharistică.

V-am scris aceste lucruri pentru a Vă conștientiza că suntem responsabili de drama unui popor de oameni hăituiți și depresivi. Nu avem voie, ca Biserică, să îngăduim acestui regim antihristic să lovească în comuniunea poporului român cu Hristos!

Am citit și ascultat opiniile unor ierarhi și preoți că lucrurile acestea se întâmplă pentru păcatele noastre și că e o binevenită vreme de izolare și de pocăință. E cuviincios să gândim așa până la un punct.

Observ că fiecare popă a preluat lozinca mitropolitului HierotheosVlachos, anume să facem din fiecare casă o biserică. Dar lucrul acesta trebuie să-l facem întotdeauna, nu doar în vreme de epidemie! Biserica mică de acasă (familia) nu poate înlocui niciodată comunitatea parohială, biserica mare, euharistică, Împărăția lui Dumnezeu în realitatea seculară.

Îndemnul la smerită ascultare, la tăcere, la ajunare de Liturghie poate fi înțeles în cheia Păresimilor. Am făcut, deja, un prea mare compromis, îndepărtând credincioșii de Liturghia acestor duminici, când Biserica dezvoltă un discurs teologic esențial pentru echilibrul duhovnicesc al creștinului.

Dar în fața Praznicului Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Biruitorul morții, trebuie să construim o altă abordare!

Dacă românii vor întâmpina Paștile izolați în casele lor, cuprinși de frică, fără nădejde, însemnă, Preafericite, că noi i-am trădat pe cei care și-au pus nădejdea în noi.

Și nu doar pe ei, ci, mai ales, pe Cel Care l-a strigat pe Lazăr, al cărui trup deja putrezise. E cazul să vă amintesc cum mortul, cu trupul bandajat, cu picioarele și mâinile acoperite de fâșii de pânză, cu chipul acoperit de mahrama mortuară, a ieșit afară din mormântul care duhnea a hoit. Lazăr cel mort de patru zile, Părinte Patriarh!

Cât de minunat este Dumnezeul nostru, de Care ne ascundem de frica unei răceli!

Trăim o panică generală pentru că ne vom îmbolnăvi și vom muri. Dar, oare, abia acum am aflat că vom muri? Nu știam noi asta? Nu propovăduim noi că, înainte de a fi înviați de Hristos Domnul, vom muri?

Eu știam că tema vieții noastre nu e că vom muri, ci cum vom muri!

Ați scris undeva, nu rețin unde anume, că spiritualitatea ortodoxă este în comuniune de gândire diacronică cu Sfinții Apostoli și cu Părinții Bisericii. E momentul să Vă amintiți acest adevăr și să acționați în duhul Părinților, oricât de greu Vi s-ar părea!

Biserica are o îndelungată experiență în depășirea epidemiilor. Amintiți-Vă că, în vechime, persecuțiile porneau adesea în vreme de molimă. Păgânii credeau că zeii se răzbună fiindcă nu li se închină creștinii. Dar Părinții Bisericii, cei care, asemenea Preafericirii Voastre, purtau peste umeri omoforul responsabilității pastorale, nu opreau slujirea Liturghiei, ci întețeau rugăciunea.

Legitimând astăzi, ca Biserică, măsurile care ne interzic prezența de la slujba Învierii, legitimăm, de fapt, fiara care devorează sănătatea spirituală a poporului român. Legitimăm inclusiv legea care impune educația sexuală în școli, act normativ promulgat în plină pandemie. Și, nu peste mult timp, căsătoriile între persoane de același sex!

Îndrăznesc să Vă propun, Părinte Patriarh, un program pentru a depăși această criză:

1.) Mai întâi de toate, Vă rog să dispuneți o măsură igienică: încetarea transmisiunii slujbelor online! Știți bine că, la nivelul Patriarhiei Române, nu se respectă o rânduială unitară. Au circulat, zilele trecute, înregistrări cu preoți care au săvârșit Liturghia Darurilor Înaintesfințite la Praznicul Bunei-Vestiri. Alții au transmis, în zilele de rând ale Postului, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Abundă internetul de secvențe înfiorătoare cu preoți îmbrăcați în veșminte, lălăind cântări pietiste și pricesne cu versuri eretice. Nu știu de unde au apărut atâția călugărași pe care nu-i mai încape darul profeției. Am văzut chiar Sfântul Antimis deschis pe masa de bucătărie, cu storcătorul de fructe și fierbătorul în fundal. Cui folosește toată dezordinea aceasta? Incoerența în slujirea liturgică, iconografie și cântare dezvelește haosul pe care, în scurt timp, nu-l vom mai putea gestiona. Aveți deja o măsură de compromis pentru cei care au de gând să vizioneze slujbele online. Nu e nevoie de alte canale decât Trinitas! Știm bine că harul Dumnezeieștii Liturghii nu se transmite în felul acesta, ci e doar o formă de dulceagă amăgire.

2.) Pentru a contracara acțiunile potrivnicilor noștri, Vă sugerez să formați un comitet din medici onești (nu neapărat credincioși, ci oameni cu ținută academică și probitate profesională!), virusologi și microbiologi, care să întocmească, la solicitarea Patriarhiei Române, un raport amănunțit din care să reiasă condițiile de siguranță sanitară care ar trebui respectate pentru a fi oficiată Slujba Învierii, cu participarea credincioșilor.

3.) Pe baza raportului Comitetului medical, un alt comitet, format din preoți de parohie cu experiență pastorală, sociologi și psihologi să întocmească un regulament strict, care să asigure desfășurarea slujbei în vreme de epidemie.

Aceste condiții să le prezentați autorităților de Stat, afirmând cu fermitate că Slujba din noaptea Sfintelor Paști, sub nicio formă, nu poate fi oficiată fără credincioși.

Sunt foarte multe fabrici în care, în această perioadă, sute de angajați muncesc umăr la umăr. Acei oameni călătoresc cu mijloacele de transport în comun și sunt incomparabil mai expuși virusului decât credincioșii care vor veni la slujbele Bisericii.

Ne vom lua angajamentul de a asigura un climat adecvat desfășurării slujbelor în siguranță sanitară. Vom spune cu insistență credincioșilor care prezintă minime simptome gripale să nu vină la biserică. Putem chiar să le recomandăm celor care se consideră vulnerabili să rămână în casele lor anul acesta, de Înviere.

Slujba va fi săvârșită în aer liber, iar credincioșii vor respecta normele de distanțare socială.

4.) Să Vă asumați crucea de a fi patriarh în aceste vremuri! Aveți minunatul exemplu al Patriarhului Ilia al II-lea al Georgiei.

Cu credință în Dumnezeu, să anunțați poporul că, în aceste vremuri de cumplită încercare, Biserica este alături de popor, pentru popor, în dragostea lui Hristos. De aceea, oricât de greu vor înțelege cei străini de Biserică, vom fi cu toții, cler și credincioși, la slujba Învierii lui Hristos!

Noi știm, Părinte Patriarh, că, dacă vom fi lăsați să ne rugăm nestingheriți, Domnul ne va asculta rugăciunea și va opri mustrarea Lui cea dreaptă care s-a pornit asupra noastră.

Și mai știu că eu, ca preot, mă pot îmbolnăvi. Sunt atât de păcătos și de nevrednic de lucrarea lui Dumnezeu, încât nu îndrăznesc să-I cer ca boala să mă ocolească, ci pot doar să mă încred în mila Lui. Dar mai știu bine, Preafericirea Voastră, că Dumnezeu mă ascultă de fiecare dată când mă rog pentru credincioșii pe care îi păstoresc.

Suntem oameni ai Bisericii și avem datoria de a gândi în duhul Bisericii.

Revenirea la slujirea firească va alunga epidemia!

Și acest lucru nu înseamnă, cum penibil s-a argumentat, să-L ispitești pe Dumnezeu. Ci presupune să te încrezi cu toată ființa ta iubirii Sale milostive.

Părinte Patriarh,

Una din calitățile incontestabile ale Preafericirii Voastre este că ați găsit, întotdeauna, o cale de eficientă comunicare cu politicienii și cu oamenii însetați de putere și măcinați de lăcomie și de gânduri meschine. Pe aceștia ați știut, multă vreme, cum să-i aliniați pentru a Vă susține interesele imediate.

Astăzi, Dumnezeu Vă oferă șansa de a fi deasupra clipei grele care s-a abătut peste noi.

Folosindu-Vă de autoritatea pe care ați avut-o cândva, cumpănind lucrurile cu luciditate, dacă veți oferi poporului român bucuria pascală, veți îngropa toate neajunsurile și greșelile de până azi și veți fi considerat, cu adevărat, un patriarh providențial.

Altfel, fără curajul mărturisirii, ne veți arunca pe toți în groapa cu lei.

Hristos a înviat!

Preot Ciprian Mega


Reacții importante: Cu toate că argumentele și problemele aduse de Părintele Ciprian sunt imbatabile, reacția Patriarhiei la general, prin interpuși, a fost una de a critica și refuza adevărul. Astfel, Pr. Patriciu Vlaicu a făcut o înregistrare video sub egida „Doxologia” prin care încearcă fără succes să justifice subordonarea față de ordonanțele statului. La fel au procedat și alte voci, dar cea mai interesantă și mai virulentă combatere vine din partea domnului academician Ilie Bădescu, unul dintre cei mai importanți sociologi români. Intervenția domniei sale merită câteva observații, deși se pare că nu a avut o priză atât de mare la public.

Cea mai vizibilă acuzație este aceea de pietism, trecută chiar în titlu. Din păcate, nici urmă de pietism în rândurile scrisorii. Reproșurile sunt cât se poate de cerebrale și concrete, punctuale și nu îndeamnă nicidecum la un sentimentalism sau spiritualitate deocheată, ci doar la respectarea normelor duhovnicești autentice ale Bisericii. Nu are nici o legătură cu occidentalul Savonarola decât dacă dorește cineva cu tot dinadinsul să o vadă în această cheie.

Ar fi binevenită intervenția unui teolog sau chiar a Sfântului Sinod sau a Patriarhiei pe această temă, după cum sugerează domnul academician. Probabil se va umple de penibil fără măcar să fie nevoie de a fi combătut, pentru că lucrurile sunt prea clare; ar fi o luptă contra luminii zilei.

Comparația cu catolicii (care nu s-au opus măsurilor de închidere a bisericilor) este una hilară și nepotrivită. Există o diferență extremă între cele două spiritualități, ceea ce face ca orice paralelă să fie nu doar inutilă, ci chiar denigratoare la adresa ortodocșilor. Chiar și numai din faptul că în catolicism nu a existat aproape nici o împotrivire, pe când în țări ortodoxe au fost ținute biserici deschise și o sumedenie de voci au clamat acest drept se poate deduce diferența enormă dintre cele două culte.

Preafericitul nu este pus pe „crucea fariseilor” ca un nevinovat, ci ca unul care pur și simplu nu a apărat dreptul ortodocșilor de a participa la slujbe, deși era cel mai îndatorat să facă aceasta. Atunci când conducătorul suprem trădează turma sa și luptă împotriva ei, cum poate fi calificat acest gest? Cât despre un proces echitabil, nu acuzatorii îl refuză, ci tocmai Patriarhia ocolește explicațiile concrete. Deci nici vorbă de „asasinat” la adresa Patriarhului, cu atât mai puțin comparabil cu trădarea lui Iuda de acum două milenii.

Acuzațiile de „akedie” (ce o fi însemnând aceasta în contextul de față?) sunt mai mult simple bănuieli. Fără a cunoaște persoana, nu poți spune ce a determinat-o să procedeze astfel. Chiar dacă este exprimată doar la nivel de observație, nu ca un lucru cert, domnul academician ar fi putut să ia aminte la un aspect important: din scrisoare rezultă că nu este prima de acest fel, deci nu este o reacție ca a lui Alioșa Karamazov, una de moment, ci o atitudine constantă. Doar de data aceasta a ajuns publică, după ce probabil că cele anterioare au rămas fără ecou. Cu o ierarhie surdă se dovedește că nu are rost un dialog particular pentru că va îngropa totul și va merge mai departe spre mai rău și atât. Poate măcar de rușinea societății va reacționa în vreun fel.

Părintele nu aduce acuzații tagmei intelectualilor, ci doar afirmă că mulți dintre ei nu au o conștiință bisericească, nu sunt ortodocși asumați. Nu toți, ci majoritatea, lucru foarte adevărat și adeseori criticat din diferite părți. Și nici măcar intelectualii nu sunt luați în vizor, ci asocierea Patriarhiei cu ei într-un mod trădător, pentru imagine publică și interese proprii.

Până la puritatea canonică, Patriarhia este acuzată de Părintele Ciprian că sfidează bunul simț creștin. Până la capăt. Declararea linguriței de unică folosință drept utilizabilă de către cei mai „slabi în credință” neagă cele mai elementare norme din Biserică. Iar adresarea direct către Patriarh, și nu către episcopul propriu, de care depinde, este justificată, cred eu. Cel care a impus aceste norme de „igienă” este fix Patriarhul, nu episcopul local. Și ele afectează și pe cei din alte eparhii din țară. În plus, însuși Patriarhul este cel care a centralizat foarte mult BOR; ar trebui să suporte și consecințele. Fără a mai vorbi de inutilitatea unui apel la propriul ierarh, lucru ce ar îngreuna și face tardiv orice demers. Cu alte cuvinte, este de evitat, într-o astfel de situație, apelul la propriul arhiereu pentru a nu înfunda iremediabil în stufărișul birocratic bisericesc o acțiune ce se dorește a fi una de la conștiință la conștiință.

În ce privește Referendumul pentru familie, da, Părintele s-a pripit să-l catalogheze drept protestant. Totuși reproșurile la adresa organizării sunt viabile. Patriarhia ar fi trebuit să studieze mai bine problema înainte de a se angaja într-un astfel de demers, lucru care nu s-a întâmplat.

În rezumat, criticile exprimate de domnul profesor Ilie Bădescu, deși se vor foarte bisericești, par a fi mai degrabă de inspirație bisericească, adică la sugestiile altora. În orice caz, observațiile domniei sale sunt inconsistente și scot la iveală un conflict real între ierarhia „fariseică” și credincioșii drept slăvitori, atâția câți au mai rămas în Biserica noastră. Ar fi de dorit un răspuns din partea Patriarhiei, dar tare mă tem că va veni după Paști, eventual nu în public, și ar fi tot la fel de puțin argumentat ca și celelalte măsuri pe care le-a întreprins în ultima vreme. Adică cei ce au șezut pe „scaunul lui Moise”, ierarhii, se pare că sunt doar niște prooroci și învățători mincinoși, vădiți de comportamentul și învățăturile lor.

Îmi doresc ca domnul profesor să se documenteze mai bine pe această chestiune și, eventual, și pe alte dispute între ierarhie și credincioși pentru a ajunge la concluzii nepărtinitoare, pentru că sesizez în domnia sa o pornire sinceră, care ar putea să-l conducă la o atitudine echilibrată și documentată .

O altă observație dureroasă este aceea că interviul este unul în exclusivitate al portalului „Activenews”, care părea a fi unul tradiționalist și conservator în fibra lui. Din păcate, se vădește că nu are principii foarte clare și ferme, ci preferă să caute la față și să apere fariseismul ierarhiei cu orice preț, chiar și cu cel al credinței. Bune ingrediente (informații), proastă combinație, lipsită de fierbințeala specifică Ortodoxiei.

Biserica rămâne, în această pandemie, într-o criză a trupului și a sufletului (potrivit Pr. Peter Heers). Și ar trebui să fim alături de Părintele Ciprian prin rugăciune, printr-un gând bun sau chiar prin sprijinirea sa de aproape (cei care îl cunosc).

Adaos: Un aspect foarte important pe care l-am ratat: Nu este vorba de un atac la adresa Patriarhului, ci de o apărare a credinței și Bisericii, o cerere ca Patriarhul să-și respecte îndatoririle de ierarh. În acest sens, scrisoarea Părintelui Ciprian reprezintă cugetul întregii Ortodoxii, pe când poziția cel puțin de până acum a Patriarhiei este condamnabilă și trădătoare.

Săptămâna Mare: rânduieli și adaptări la pandemie

Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.

În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.

În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.

Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.

Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii.
Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.

Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.

Fibra frântă a ierarhilor români: Sinodul din Creta

După cum menționam într-un articol precedent, situația dramatică și apostată din Biserica Ortodoxă, în special din cea Română, pornește îndeosebi de la trădările dogmatice semnate la Sinodul din Creta cu privire la ecumenism, dar și de la alte subiecte. Însă nimeni nu îndrăznește să abordeze serios această chestiune. O poziționare interesantă, dar nemulțumitoare a arătat IPS Teodosie de la Constanța în contextul discuțiilor aprinse cu privire la închiderea bisericilor de Paști pe motiv de coronavirus.

Într-o emisiune la postul de Radio local al Arhiepiscopiei Tomisului, IPS Teodosie dovedește un spirit mărturisitor cu privire la problemele provocate de coronavirus, dar și pe alte subiecte sensibile. Neagă validitatea Tainelor la catolici, nu recunoaște căsătoriile mixte și alte practici greșite, îndeamnă stăruitor la respectarea Postului Mare și multe alte poziționări foarte bune. Totuși face câteva afirmații interesante cu privire la subiectul Creta, pe care îl consideră o simplă adunare, o conferință cu care nu dorește să fie asociat, dar de care nu se poate dezice, fiind într-o postură ingrată. Rămâne în continuare un subiect încins, un șarpe pe care nu s-a găsit nimeni cu mâna căruia să fie scos din groapă:

Transcriere 1:19.57 – 1:22.15

Pr. Eugen Tănăsescu: Ce ne puteţi spune despre Sinodul din Creta (râzând)?
ÎPS Teodosie: Sinodul din Creta… (zâmbind) a fost o adunare, aşa-zis pan-ortodoxă, dar nu chiar pan-ortodoxă.. dacă Rusia nu a participat, care are cea mai numeroasă ortodoxie.. dar nu discutăm asta.
Pr. Eugen Tănăsescu: Da…
ÎPS Teodosie: Pot să spun că sinodul din Creta nu a adus învăţături noi, atât pot să spun, n-a schimbat nimic. Eu, personal, ce pot să spun? Că se tot vehiculează că ni s-au impus de la sinodul din Creta nişte învăţături noi. Nu s-a impus nimic, absolut nimic. S-a făcut o dare de seamă, n-am semnat niciun document că aderăm la sinodul din Creta, deci Sinodul din Creta…
Pr. Eugen Tănăsescu: A fost doar o trecere în revistă…
ÎPS Teodosie: A fost un eveniment, care a trecut…
Pr. Eugen Tănăsescu: Un fel de congres, aşa, să-i zicem mai mare?
ÎPS Teodosie: Sigur… a produs nişte răni, din neînţelegere; au ieşit unii din Biserică, de sub ierarhii canonici absolut nejustificat, au intrat în schismă! Aceia nu-s preoţi adevăraţi. Preoţii care n-au ierarh nu sunt preoţi! Pentru că ei nu mai au preoţi! Şi, trebuie să spun, că la Sfântul nostru Sinod, după sinodul din Creta, ni s-a dat o autonomie eparhială parcă mai clară. De aceea, iată, după sinodul din Creta era un obicei, rămas de pe timpul regimului comunist: să facem cununii mixte, să facem mirungerea la eterodocşi dacă au botezul. Eu nu fac nici cununii mixte şi nici doar mirungere la un catolic sau un protestant. Eu fac botezul din nou, după cum spun Sfintele Canoane! Şi nimeni nu mă opreşte, pentru că aşa este învăţătura canonică!

Există câteva inadvertențe importante care ar trebui explicate de către IPS Sa sau de către tot Sinodul Bisericii Române:

1. IPS-ul afirmă că nu au fost aduse învățături noi, că nu ni s-a impus nimic. Totuși nu au fost date răspunsuri convingătoare la criticile care au fost aduse, ci doar la un nivel precar, de manipulare a credincioșilor care nu stăpânesc subiectul și pot fi lesne amăgiți.

2. Deși există hotărâri publice ale Sinodului BOR prin care deciziile luate în Creta sunt receptate, IPS Teodosie afirmă în răspăr că „s-a făcut o dare de seamă, nu am semnat nici un document că aderăm la Sinodul din Creta…”. Este foarte posibil să aibă dreptate, să nu fi fost semnate de sinodali deciziile cu privire la recunoașterea lui, ci să fi fost redactate de Biroul de presă. Această variantă ar fi plauzibilă pentru că, în mod surprinzător, în data de 29.10.2016 au existat două hotărâri ale Sinodului BOR în loc de una, cea cu privire la adunarea din Creta fiind separată. Totuși nici așa nu se explică tăcerea complice a ierarhilor, care validează prin atitudinea lor tot ce s-a parafat în Colimbari.

3. „Au ieșit unii de sub ierarhii canonici dintr-o neînțelegere. Aceia nu sunt preoți adevărați pentru că nu au episcop.” Da, există și unii care au procedat astfel, dar nu e corect să fie arătați doar ei cu degetul, ignorând problema reală. Pentru că sunt și Părinți care au întrerupt pomenirea prin respectarea canonului 15 I-II. Aceștia nu au părăsit Biserica și nu sunt fără episcop, ci doar contestă pe ierarhul locului prin atitudinea lor; nu-l consideră caterisit sau că nu ar fi episcopul lor, ci doar că nu merită să fie pomenit la slujbe din cauza abaterilor săvârșite, semnalând prin aceasta că există o problemă gravă provocată de arhiereu, care trebuie remediată pentru ca și Biserica să nu-și piardă unitatea și integritatea ei. Gestul acesta nu este dintr-o neînțelegere, ci dimpotrivă, din conștientizarea exactă a situației. Scoaterea în evidență a unor derapaje nu acoperă greșelile de netolerat ale ierarhiei superioare.

4. După Sinodul din Creta nu a fost dată o autonomie mai mare episcopiilor de a proceda corect cu privire la botezarea ereticilor și refuzarea cununiilor mixte, ci hotărârile lui prevăd tocmai contrariul. Că IPS Sa aplică în practică altfel (corect) la nivel declarativ, acest lucru nu este meritul deciziilor din Creta. În plus, nu putem ignora alte declarații publice contrare, prin care valida tocmai căsătoriile mixte discutate în contextul acestui Sinod.

Cu astfel de abordări imprecise și manipulatorii nu ne putem aștepta ca Biserica să fie condusă bine pe calea adevărului, ci să fie lăsată în derivă și bântuită de tot felul de învățături mincinoase. O temă de o așa importanță nu este permis să fie tratată în derâdere. Dacă în emisiune mai există inadvertențe minore, acelea pot fi înțelese și tolerate, dar nu și acest subiect capital. Spre exemplu, mențiunea că lingurița pentru Împărtășanie a fost simbolizată într-o vedenie a unui prooroc care a văzut cum Maica Domnului a fost curățită de un cărbune de foc luat de un clește ce preînchipuia lingurița nu este o eroare atât de gravă. De fapt, Proorocul Isaia a primit de la un înger un cărbune luat cu un clește prin care a fost curățit el de păcate. Într-un discurs liber, sunt admise astfel de scăpări, dar cele dogmatice nu-și au locul.

Ar fi de așteptat ca subiectul Sinodului din Creta, care iată că rămâne în continuare actual și nerezolvat, să fie tratat cum se cuvine, cu rigoarea și seriozitatea maximă sau să ne lămurim odată pentru totdeauna că ierarhii noștri joacă la cacialma și sunt niște impostori demni de evitat. Din păcate, prima variantă, cea dorită, se lasă așteptată dincolo de orice limită admisibilă și provoacă vulnerabilități pe mai departe, cum vedem cu ochiul liber.

Dumnezeu să limpezească lucrurile prin cei mandatați să facă aceasta!

Recomandări indiferente și desacralizante ale Patriarhiei pentru slujba de Paști

Îmfățișarea de miel și glasul de balaur (Apoc. 13:11) cred că sunt cele mai înfricoșătoare și perfide asocieri.

Nu merită să fie expuse și descusute reglementările enunțate oficial de Patriarhia Română pentru săvârșirea slujbei de Înviere de anul acesta. Mă voi rezuma la câteva observații de esență, nu asupra formei.

Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.

Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este!
Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.

Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.

Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.

Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.

Rânduieli creștine pe timp de molimă

Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20. El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile.
Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.

Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.

Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):

1 – Canonului către  Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),

2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,

3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.

Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.

Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:

«În luciul nemărginit al neputinţelor ne aflăm şi valurile de durere ale ciumei ne învăluie. Ocârmuitorule Doamne, tinde-mi mână de ajutor acum şi ne mântuieşte» (prima strofă din cântarea a 6-a, text preluat din „Molitfelnicul necenzurat” și puțin îndreptat după textul grecesc, p. 394).

«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).

«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).

Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:

«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».

«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.

«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».

«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».

«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.

În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:

«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».

«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».

«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».

Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.

Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.

Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.

Martorii Învierii și ușile pecetluite ale bisericilor pe motiv de coronavirus

Tendința mai-marilor Bisericii este de a se rușina de Hristos, pe Care ar fi trebuit să-L mărturisească deschis. Din păcate, acest lucru devine tot mai evident odată cu problema acută care se pune odată cu modalitatea sărbătoririi Paștelui anul acesta: în case, cel mult la o slujbă transmisă în direct, sau participând la biserică în noaptea Învierii? Când nimeni nu înțelege de ce am sta acasă, de să se țină slujba de Înviere de preotul singur, e nevoie de argumente. Și acestea dau pe față ce este în inimile multora pe de o parte, iar pe de alta ar trebui să ne protejăm de confuzia strecurată în ele pentru a ne bucura sincer și deplin de lumina Celui ce a înviat pentru noi.

Există și motive de bucurie și apreciere la adresa celor care-și țin neabătut credința în acest context înviforat, cum sunt bulgarii și georgienii îndeosebi. Nu doar ierarhii bulgari, ci chiar și primul-ministru și-a declarat credința și a luat măsuri bune în favoarea trăirii ei firești în aceste zile. Aceste oaze de echilibru și credincioșie dau încredere și sunt foarte necesare tuturor, alături de exemplul Mitropoliților Atanasie și Neofit din Cipru, pentru a cunoaște linia cea bună în norul de panică stârnit și îmbrățișat la nivel general sau, mai bine zis, de apostazie tot mai groasă.

Intenția noastră nu este de a ține pasul cu evenimentele și știrile de moment, ci de a reuși să păstrăm un echilibru și să ținem o linie cât mai sănătoasă. Deja sunt atât de multe lucruri greșite, încât ar fi și greu să fie criticate fără a ne umple de un venin nefolositor.

Mă opresc doar asupra a două mesaje importante care mi-au lăsat un gust amar și care ilustrează elocvent direcția greșită înspre care se dorește să fim conduși. E vorba de decizia Sinodului Permanent al Bisericii Greciei de a săvârși slujbele din Săptămâna Mare și de Paști cu ușile închise și declarațiile Părintelui Necula promovate prompt de Patriarhia noastră. După Sinodul din Creta, schisma ucraineană, acum renunțarea la slujbe și contestarea Sfintei Împărtășanii pun capac sau, mai bine spus, dau de gol apostazia chiar de la vârful Bisericii. Este tot mai evidentă, dar și ochii multora tot mai orbiți și acomodați cu negura amăgirii. Ajungem într-o situație anormală, ca cei de jos să apere Ortodoxia în fața trădărilor tot mai numeroase ale mai-marilor lor. Cât se poate merge în felul acesta?

În ce privește hotărârea grecilor, deja există combateri fără drept de apel, care arată că atitudinea Bisericii în fața molimelor nu a fost una de izolare și renunțare la slujbe. Totuși, dincolo de acceptarea fără rest a deciziei statului elen de a permite „cu generozitate” săvârșirea în perioada Săptămânii Mari și de Paști doar a slujbelor ținute de clerici cu ușile închise (în momentul de față sunt interzise cu desăvârșire), stârnește uimire modul cum este argumentată aceasta. Cea mai tragică expresie este, după opinia mea, îndemnul: „Faceți-vă altar, jertfind cu smerenie (cu deșertare, chenoză) și cu dragoste prezența voastră în sfânta biserică și apropierea voastră de dumnezeiasca Euharistie de dragul tuturor fraților voștri, care constituie altare însuflețite ale lui Dumnezeu”. Cred că este de prisos a spune că aceasta este tocmai inversul jertfirii, al sacrificării de sine.

Sinodul aduce două citate din Sf. Ioan Gură de Aur, dintre care unul fără trimitere, care sună astfel: „Poate omul, care din vreo necesitate nu merge la biserică, să se facă pe sine altar prin faptul că se roagă”. Această referință provine, de fapt, de la Cuviosul Efrem Catunachiotul, care este citat și el cu afirmația că cine nu poate merge la Liturghie „se poate face pe sine în acel ceas altar spunând rugăciunea”. Dar oare aceste cuvinte e normal să fie aplicate la situația virusului de astăzi? Altfel spus, este absentarea de la Înviere și în general de la toate slujbele din această perioadă una fortuită? Fără a mai spune că e foarte îndoielnic faptul că Părintele Efrem s-ar fi referit chiar la slujba de Paști și mai ales pentru toată Biserica. În cel mai rău caz, ar fi o situație pe care pur și simplu trebuie să o acceptăm, nu să o luăm ca și cum ar fi un act de mărinimie din partea noastră. Deja devine ridicol totul.

Este evident că cei bolnavi sau vulnerabili au binecuvântare să stea acasă, dar nu se poate aplica această măsură tuturor. Nu este un motiv întemeiat ca ei să renunțe la Liturghie. Cu atât mai puțin este oportună interzicerea formulării oricărei opinii separate sau obiecții, lucru ce arată caracterul despotic și nepastoral al deciziei sinodale în cauză.

Însă aceste simptome nu se manifestă doar în Grecia, ci și noi, românii, parcă ne pregătim să îmbrățișăm aceeași linie cu „avânt pionieresc”. Prin mai multe articole Patriarhia argumentează ascultarea mai degrabă de autorități decât de Hristos, ba chiar într-un mod „teologic”. Părintele Necula, care a pus cireașa pe colivă, chiar afirmă că Învierea de acasă „nu e un Paște fracturat. E un Paște în care suntem împreună. Cine nu vede așa lucrurile nu știe teologie”.

El justifică frica de a participa la slujba de Înviere printr-o analogie cu ucenicii Mântuitorului, care s-au închis în casă de frică și totuși Hristos a venit la ei. Doar femeile mironosițe au mers la mormânt, iar apostolii au stat închiși și Iisus a veni în mijlocul lor și i-a binecuvântat. Oare așa să fie? Aceasta spune Evanghelia? Oare a fost aceasta o faptă vrednică de urmat?

Însuși Hristos a prevenit pe ucenici înainte de patima Sa: „Toţi vă veţi sminti, că scris este: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”” (Marcu 14:27). Iar lepădarea lui Petru este arhicunoscută și rămâne lepădare, nu exemplu de urmat. Dar oare Hristos a lăudat această purtare a ucenicilor Săi? Nu scrie Evanghelistul Marcu: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (16:14)? Pe cine a mustrat? Pe toți? Evident că nu, ci doar pe aceia care nu crezuseră, pentru că Ioan și Petru au mers într-un suflet la mormânt, sfidând orice primejdie. Și pe Petru l-a îndreptat prin întreita întrebare: „Mă iubești?”. Hristos i-a mustrat, dar i-a și înțeles pentru că nu știau ce este Învierea, că El putea să învieze. Dar atunci era o altă situație față de cea în care suntem noi azi, la două milenii de când o prăznuim. Ei aveau o justificare. Însă cum este posibil să ne comparăm cu apostolii în situația lor dinainte de primirea Duhului Sfânt și de întemeierea Bisericii? Astfel de teologie ajungem să facem?

Dimpotrivă, ar trebui să folosim aceste momente trebuie, spre întărirea noastră, spre a dobândi curaj. Înțelegem mai bine din experiența de acum în ce fel i-a însuflețit Duhul Sfânt pe apostoli să nu se teamă, ci să meargă la templu, chiar dacă au primit bătăi din partea iudeilor. Ba chiar se bucurau că s-au învrednicit să sufere ocară pentru Hristos (Fapte 5:41).

Oare credem noi în viața veșnică mai mult decât în aceasta trecătoare? Prin ce dovedim credința noastră în fața amenințărilor de astăzi? Prin ce ne-o cultivăm în noi?

Că există astăzi amenințări este lucru vădit. Dar nu e vorba de virusul covid decât într-o mică măsură și pentru puțini. Cum am spus, cei bolnavi sau foarte vulnerabili sunt îndreptățiți să se ferească de contactul cu alții chiar și la slujbe. Dar există pericole mai mari, anume amenda și interdicția oficialităților. Un preot vrednic, Andrei Roșca, a sfidat-o cu modestie și bun simț, cerând în numele tuturor românilor ortodocși să fie lăsați să participe măcar la slujba de Înviere. Încă este așteptat un răspuns favorabil, în care nădăjduim. La fel a făcut și un arhiereu, lucru mare, anume IPS Teodosie, care își exprimă speranța că autoritățile vor permite să fie deschise bisericile. Depinde și de vocea noastră tăcută, de strigarea noastră înăbușită către Dumnezeu, dar mai ales de credința în El că poate să înmoaie inimile celor care ne pun la izolare. Nu e suficientă o scrisoare, un singur preot și un arhiereu, deși sunt absolut necesare și lăudabile inițiativa părintelui și mesajul Arhiepiscopului. Mai e nevoie și de sprijinul fiecăruia dintre noi. Poate fiecare îndoială cântărește în balanța lui Dumnezeu acum și pe mai târziu. Poate că Învierea aceasta este mai altfel ca oricare alta, una mai tulburătoare și mai aproape de vibrația ei autentică. Vom răspunde pe aceeași frecvență?

Sunt puse în joc principii, nu mâncare, care sunt apărate mai greu. Foarte ușor renunțăm la ele pentru confortul de moment pentru ca să ajungem să regretăm amarnic mai târziu, când conștientizăm sau plătim pentru greșelile făcute. Suntem conduși să acționăm așa, limitat și fricos, fără orizont, fără gândire critică, fără curaj. Și ajungem lipsiți e principii.

Oare boala virusului de acum este atât de gravă sau ne-o reprezentăm noi astfel, la instigarea unor factori precum mass-media și deciziile guvernului, la auzul unor știri tendențioase? Facem tot felul de planuri să scăpăm de un virus fără a mai lua în calcul alte pericole, poate chiar mai mari. Oare este posibil să stea în casă o lume întreagă și să trăiască bine fără să muncească, fără să se îngrijească de nevoile de zi cu zi? Viața se poate reduce la boală? Măcar de-ar fi atât de periculoasă! Măcar de-ar exista un plan viabil, de încredere, care să stârnească speranță și perspective reale, nu de închidere pe termen nelimitat!

Mare lucru că mai există voci care să pună informațiile în context, să le analizeze corect, să dea o imagine rațională, nu isterică și exagerat sinistră. Pentru că există multe știri care duc în eroare. Panica pierde războiul. Ar fi multe de spus pe acest subiect, dar nu e cazul să fie dezvoltat aici mai mult. Doar că e posibil ca, de pe urma acestei pandemii, să încerce să profite unii. Dincolo de boală, este și multă manipulare, după cum spune frumos și vibrant vlădica Longhin.

Dar măcar de-ar fi frica cea care paralizează Biserica! De n-ar fi necredința și secularizarea, adaptarea la lumesc în locul năzuinței la cele cerești! Nu doar episcopii, ci și oamenii de rând, chiar și monahii, toți suntem slabi și ezitanți, ne supunem mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu. Dar până când? Până la moarte deplină?

Nu este departe Învierea, Paștile Domnului. Mai este vreme să postim, să ne rugăm, să strigăm, să lucrăm pentru Hristos, pentru veșnicie, pentru sufletul nostru. Încercarea aceasta nu este mare, ci una mică față de altele care probabil că vor urma. Cât este să biruim frica pentru viață, pentru Dumnezeu? Și nici nu este un pericol mare boala aceasta. Dumnezeu ne poate păzi de ea, ne poate da minte și sănătate să o depășim dacă avem curaj și nu o tratăm doar cu frică. Cine nu este în stare să înfrunte moartea nu merită nici viața.

O mână de apostoli a biruit și a cucerit toată lumea cu cuvântul. Pentru că era cuvânt de sus, de la Dumnezeu. Să nu ne lăsăm împotmoliți în învățături stricate, șubrede și falimentare! Fiecare om contează, fiecare conștiință, mai ales dacă lucrează să fie transfigurată de puterea Duhului.

Îmi permit să închei cu un îndemn simplu celor care citesc, dar cu nădejde multă că nu e în gol: Hristos nu a murit în zadar, ci pentru cei striviți de împietrirea acestei lumi și este alături de ei. Să iubim și să prețuim mai mult Învierea decât pe cei ce o calcă în picioare prin idei ciudate, chiar dacă sunt tocmai cei ce ar trebui să o transmită, să o învețe și să o prezinte luminat! Să nu judecăm pe nimeni, dar nici să ne lăsăm întunecați de teorii teologice și mesaje distorsionate cu logică lumească!

Aplicaţii mobile pentru urmărirea infectărilor cu Covid-19

Preluăm în finalul notei noastre, compusă din traducerea unor surse externe şi din opinii personale, un articol comentariu din ziarul Bursa despre mijloacele tehnologice digitale ale Uniunii Europene pentru combaterea pandemiei Covid-19.

Articolul este relevant întrucât majoritatea surselor externe pe care noi le consultăm vorbesc despre Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing („PEPP-PT”) în termenii unor decizii deja luate şi unor măsuri deja implementate, fără rezerve.

Potrivit unor surse media, un consorțiu al UE, condus de Fraunhofer Heinrich Hertz Institute for Telecoms (HHI), va lansa în curând codul software care poate fi folosit pentru a crea aplicații care vor ajuta la urmărirea traseului de infectare cu COVID-19. Proiectul Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing („PEPP-PT”) cuprinde peste 130 de membri din opt țări europene, inclusiv oameni de știință, tehnologi și experți.

Proiectul PEPP-PT a publicat un document manifest care explică obiectivul de a crea „tehnologii bine testate pentru detectarea proximităţii” pe care autoritățile naționale le pot utiliza pentru a crea propriile aplicații pentru dispozitive mobile împotriva COVID-19. Conform manifestului, aceste tehnologii asigură „anonimizarea securizată a datelor” și „interoperabilitatea transfrontalieră”. Aplicațiile respective vor informa utilizatorii, pe baza semnalului Bluetooth al telefonului, dacă au fost în apropierea unei persoane care a fost testată pozitiv pentru COVID-19.

Autoritățile publice naționale care dezvoltă aplicații pe baza acestui software au libertatea să decidă cum să informeze persoanele care au fost în contact cu cineva care s-a dovedit pozitiv. Site-ul PEPP-PT precizează că agențiile naționale de securitate cibernetică și agențiile naționale de protecție a datelor vor evalua aplicațiile create cu ajutorul codului lansat de PEPP-PT. Comisarul UE Thierry Breton a arătat că Comisia Europeană investighează dacă aplicațiile care utilizează software-ul PEPP-PT sunt conforme cu „valorile UE”, reflectând astfel preocupările vizând confidențialitatea asociate cu astfel de aplicații pentru dispozitivele mobile.

Mai multe state membre au analizat oportunitatea utilizării aplicațiilor mobile în lupta împotriva COVID-19 (de exemplu, Irlanda și Germania). De pildă, autoritățile poloneze au dezvoltat o aplicație pe care persoanele care sunt infectate cu COVID-19 și care sunt în carantină o pot folosi voluntar pentru a demonstra că rămân în carantină (adică, trimiţând autorităţilor selfie-uri cu geolocația activată), ca o alternativă la verificarea la domiciliu de către poliție.

De la începutul crizei COVID-19 din Europa, instituţii publice și private au început să lanseze aplicații COVID-19 iar unele autorități de supraveghere ale UE au emis declarații cu privire la astfel de aplicații:

– Autoritatea de Supraveghere din Belgia a emis îndrumări succinte dezvoltatorilor de aplicații (și site-uri web) COVID-19. Aceasta clarifică standardul preconizat de anonimat și, în special, afirmă că adresele IP ar trebui întotdeauna considerate date cu caracter personal. De asemenea, se face distincţie clară între aplicațiile oferite de furnizorii de servicii medicale și alte aplicații de sănătate. În final, se arată că aplicațiile ar trebui să ofere în momentul configurării și înainte de colectarea sau partajarea datelor personale, toate informațiile cerute de articolul 13 din GDPR. Potrivit declarației, „la sfârșitul utilizării aplicației”, toate datele personale ar trebui șterse.

– Autoritatea italiană de supraveghere afirmă că „nu ar avea nicio obiecție” faţă de o aplicație administrată de autoritățile publice care urmărește persoanele care sunt pozitive cu COVID-19 și persoanele care au intrat în contact cu acestea, cu condiția ca aplicația să respecte legea privind protecția datelor cu caracter personal.

– Autoritatea germană de supraveghere din Renania-Palatinat aratîă că o aplicație care urmărește transmiterea COVID-19 folosind tehnologia Bluetooth „este permisibilă”, cu condiția să respecte legislația privind protecția datelor. Declarația prezintă diverse criterii care, în opinia autorității, sunt esenţiale pentru respectarea legislației privind protecția datelor. În special, autoritatea arată că utilizarea aplicației ar trebui să fie voluntară, scopul prelucrării datelor să fie limitat, că tehnicile de pseudonimizare sunt aplicate datelor și că datele sunt șterse dacă nu mai există riscul de infecție.

– Autoritatea slovenă de supraveghere a emis o declarație despre site-ul web https://covid-19-stats.si/, care permite persoanelor fizice să raporteze și să înregistreze simptomele COVID-19, să furnizeze informații despre simptome, să indice numărul membrilor familiei din gospodăria individului, data apariţiei simptomelor, precum și numărul de telefon și informațiile rezidențiale ale individului. În ciuda susținerii că a colectat doar date anonimizate, ancheta autorității a arătat că datele au fost doar criptate și nu anonimizate și, prin urmare, nu respectau GDPR. Drept urmare, site-ul web a anunțat că și-a șters baza de date și caută cum să furnizeze acest serviciu într-un mod conform GDPR. Aceeași autoritate a emis o declarație cu privire la utilizarea datelor de geolocalizare pentru combaterea COVID-19, care afirmă că acest lucru este posibil numai în circumstanțe excepționale și dacă există garanții adecvate.

– Autoritatea spaniolă de supraveghere afirmă că numai autoritățile publice au autoritatea de a prelucra date cu caracter personal pentru a controla epidemia. Aceasta include colectarea datelor pentru a oferi instrumente de autoevaluare și colectarea datelor de geolocalizare pentru crearea hărților din zone cu risc ridicat / scăzut sau pentru a controla dacă persoanele care au testat pozitiv respectă restricțiile de carantină. Entitățile private pot prelucra datele cu caracter personal numai în conformitate cu instrucțiunile autorităților de sănătate publică.

În general, declarațiile publicate până în prezent de autoritățile de supraveghere ale UE sugerează că utilizarea aplicațiilor sau site-urilor web de către autoritățile publice pentru a urmări răspândirea COVID-19 va fi permisă, cu condiția să respecte principiile cuprinse în legile UE privind protecția datelor cu caracter personal. În schimb, autoritățile de reglementare par a fi circumspecte că organisme din sectorul privat ar trebui să implementeze și să utilizeze astfel de aplicații sau site-uri web.  

Ştirea este importantă întrucât funcţionalitatea de urmărire a contactului social şi detectarea proximităţilor este inspirată de măsurile operative de combatere a terorismului, reprezintă o atingere deosebit de gravă a libertăţilor civile, atentează la însăşi substanţa dreptului la liberă întrunire şi a dreptului la viaţă privată şi, finalmente, reprezintă un caz concret de degradare a regimului civic ca urmare a măsurilor luate împotriva pandemiei Covid-19.

Sursă imagine: Bursa.ro

Bursa.ro: Marea urmărire cu ajutorul telefoanelor inteligente

Coronavirusul a reuşit să restrângă drepturile fundamentale ale oamenilor în majoritatea ţărilor democratice. Acesta a fost un prim pas. Acum se face următorul, o urmărire generalizată cu ajutorul telefoanelor inteligente. Scopul, evident, este unul nobil, menit să protejeze, dar semnele de întrebare se ridică precum o pădure. Încă se vorbeşte de protecţia datelor, dar realitatea ultimilor ani a arătat cum stă treaba cu datele personale şi „pierderea” lor chiar şi la cel mai înalt nivel.

Un grup de experţi europeni au anunţat că vor lansa în curând o tehnologie destinată smartphone-urilor pentru identificarea persoanelor care au intrat în contact cu oameni infectaţi cu coronavirus, ceea ce va ajuta autorităţile medicale să acţioneze rapid pentru a stopa răspândirea acestuia, transmite Reuters. Iniţiativa propune păstrarea unei evidenţe a momentului în care un smartphone intră în raza de acţiune a altui dispozitiv, astfel încât, în cazul în care o persoană este testată pozitiv, oamenii din jurul său cu risc de infecţie să poată fi identificaţi rapid.

Capacitatea de a urmări mai precis persoanele cu risc de infecţie ar putea face posibilă ridicarea restricţiilor la nivel naţional, care au dus la oprirea activităţilor economice în multe ţări. Iniţiativa europeană, denumită Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing, survine utilizării cu succes a telefoanelor inteligente în unele ţări din Asia pentru a urmări răspândirea virusului şi a aplica ordinele de carantină, deşi metodele lor încalcă normele europene stricte de protecţie a datelor. PEPP-PT, care reuneşte 130 de cercetători din opt ţări, îşi propune să-şi lanseze platforma până în 7 aprilie, a declarat Hans-Christian Boos, fondatorul companiei germane start-tech Arago şi membru al comisiei de consultanţă în domeniul digital al cancelarului Angela Merkel. „Bineînţeles, aş fi pregătită să o folosesc şi eu pentru a ajuta alte persoane”, a spus Merkel. Epidemiologii spun că urmărirea contactelor unei persoane va deveni o armă vitală în prevenirea unor epidemii viitoare de COVID-19, boala asemănătoare gripei provocată de coronavirus, după ce restricţiile adoptate la nivel naţional vor reuţi să să încetinească răspândirea rapidă a virusului.

Noua platformă ar folosi în mod anonim tehnologia Bluetooth, cu respectarea Regulamentului general de protecţie a datelor (GDPR) al Uniunii Europene şi nu ar necesita urmărirea intruzivă a datelor despre locaţie. Ar înregistra conexiunile făcute între telefoanele inteligente pe un dispozitiv, şi nu pe un server central, timp de două săptămâni, folosind o criptare puternică. Doar autorităţile locale de sănătate, considerate persoane „de încredere”, ar putea descărca datele, astfel încât să poată anunţa persoanele cu risc de infecţie şi să le spună să se izoleze. Un studiu realizat de cercetători ai Big Data Institute al Universităţii Oxford au declarat că, pentru ca sistemul să fie eficient, ar trebui să fie folosit de 60% din populaţia unei ţări. La această platformă tehnologică au lucrat Institutul german de cercetare Fraunhofer Heinrich Hertz împreună cu Vodafone şi alte companii. În acest scop au fost recrutaţi voluntari din armata germană, pentru a măsura modul în care diferitele mărci de smartphone comunică între ele. Proiectul PEPP-PT este similar cu aplicaţia TraceTogether din Singapore, dar diferă în anumite privinţe: folosind codurile de ţară poate funcţiona peste graniţe, a declarat Thomas Wiegand, şeful Fraunhofer HHI. Separat, un grup de startup-uri din Berlin a anunţat că intenţionează să lanseze propria sa aplicaţie de urmărire a contactelor, numită Healthy Together, săptămâna viitoare.

Scepticii susţin că Iadul este în continuare pavat cu bune intenţii.

Vreme caldă, vreme rece

Cald și Rece în jurul Lumii, ed. Signatura 2019

Eu nu sunt un tălmaci al teologiei. Nu sunt nici un vorbitor iscusit pentru a filozofa cu înțelepciune în astfel de vremuri. Nu sunt la curent cu grozava realitate în care ne aflăm nici pe departe ca un bun jurnalist. Nu sunt vreun bun lider vizionar peste curentul care ne îngenunchiază acum supraviețuirea. Nu sunt nici o persoană politică, socială, educațională de vreo mare importanță în societate.

Eu sunt doar un povestitor pentru copii și un artist. Înțelepciunea mea de viață cu care cunoașterea mă poate învrednici este Frumusețea. De aceea, nu vă voi scrie aceste cuvinte decât ca un simplu creator de povești.  Dar îndrăznesc a vă scrie deoarece îmi este greu a tăcea. Așa cum un preot sau un cunoscător al Lui Dumnezeu va dori să vă vorbească din canoane și scripturi pentru a vă îndrepta și încuraja în această perioadă grea în care ne aflăm, așa cum un medic va avea reacția de a vă trata de răni sau boli, așa cum un profesor va dori să vă descopere științe de tot felul pentru a vă înțelepți, așa cum un bun judecător va dori să vă facă dreptate când sunteți nedreptățiți, așa cum un bun reporter va dori să vă aducă informațiile cele mai corecte, așa, ca mulți alții cu care putem interacționa, și un artist are reacția lui de a umple inimile celor din jur cu frumusețe. E un instinct, la fel precum instinctele celorlalți menționați mai sus. Și se dorește a fi dăruită și ea, frumusețea, atunci când începe a lipsi mai mult și oriunde va simți sufletul celui înzestrat că e nevoie.

Dar cu ce ne poate ajuta o poveste acum?

Iată cu ce: nu este oare viața fiecăruia dintre noi ca o poveste în mâinile Marelui Scriitor al veacurilor? Nu este oare Dumnezeu Cel care știe cum a fost începutul existenței noastre a fiecăruia și nu ne cunoaște El fiecare clipă pe care am traversat-o de atunci? Să nu ne mai cunoască El acum? De ce să ne fie teamă?

Nu există niciun erou al vreunei povești care să nu fi trebuit să treacă prin apă și prin foc pentru a câștiga în lupta în care s-a pornit.

Această perioadă care urmează va fi ca un cuptor de încercări și pentru noi. Suntem fiecare dintre noi personajul principal al unei povești personale și, totodată, suntem personaje secundare, episodice, colective, într-o poveste a unui erou comun pentru noi toți – Iisus Hristos.

Care erou să se fi plâns oare și să fi vrut să nu aibă parte de cuptorul lui de încercări?

Eu am adunat mult fân, multă paie și multă trestie în inima mea. Acum, deci, în fața acestui viitor care se arată, nu pot să am altă stare decât de bucurie. Va fi absurd, va fi nebunesc. Dar numai bucurie pot să am. Câtă pleavă va găsi Domnul meu să scuture de pe haina mea de Nuntă! Vom suferi finaciar, vom suporta vremuri de sărăcie atât personală cât și la nivel de comunitate, de popor, de umanitate. Dar câte cămări ale sufletului meu nu se vor fi pustiit de har în toată vremea bună a vieții mele iar acum cum ar sta ele gata să fie umplute din plin în mai plin cu bogății cerești – cu dragoste de frați, cu rugăciune înlăcrimată, cu răbdare și îndelungă răbdare, cu nădejde, cu blândețe, cu smerenie, cu mulțumire bucuroasă pentru toate, cu înfrânare, cu hărnicie, cu dăruirea de sine – cu toate acestea și altele ca ele.

Cuptorul este cel care nu numai că arde ce este de ars în inima noastră dar îndrăznesc să cred că poate să și transforme fânul în aur. Ceea ce pănă ieri era lenevie în inima noastră, mâine va putea fi hărnicie, ceea ce ieri era egoism, mâine va fi dăruire, ceea ce este mândrie, poate deveni cea mai gingașă smerenie, ceea ce astăzi este întristare, mâine poate ajunge fericire. Aceasta este puterea cuptorului. Și aceasta putem învăța de la o poveste. Ne dăruim astăzi cu toată ființa noastră deschisă în fața încercării care dogorește înaintea noastră și, dacă ne lăsăm tot sufletul, toată dorirea inimii noastre și toata gălăgia gândurilor noastre în mâna lui Hristos – care nu este în altă parte decât acolo, în fața noastră, în mijlocul arzător al cuptorului, El, primul înaintea noastră – atunci nu se poate să nu ieșim apoi mai curați, mai curajoși, mai frumoși si mai eroi ca oricând. La final de această usturătoare perioadă, dacă o privim din perspectiva Scriitorului de Sus, vom putea vedea apoi viața cu alți ochi, mai buni, mai blânzi, mai smeriți, mai înțelepți și mult, mult mai sfințiți. Nu se poate altfel să vedem o altă față a lui Hristos decât dacă nu trecem biruitori printr-un cuptor care ne va învrednici pentru asta.

Cum deci, să ne întristăm acum?

Eu aceasta pot spune: să ne armăm, precum un luptător dornic de biruință, cu toate armele Duhului Sfânt, să ni le dorim, să alergăm către ele, și, în loc să alungăm din gândul nostru temători perioada care va urma, mai bine să ne grăbim să o traversăm ca o apă plină de bogății și de har în adâncurile ei, pregătită înaintea noastră de către nimeni altul decât de Hristos.

Poveștile pe care le-am scris și deprinderea cu această frumusețe a unei minunate narațiuni dumnezeiești la care se supune viața fiecăruia dintre noi le-am cules din propriile experiențe. Am avut bucuria de a trece printr-un prim cuptor, și-apoi printr-un altul, până am ajuns să înțeleg cum toate lucrurile se înlănțuiesc într-un fir de aur țesut de mâna Celui Bun, Celui atât de Înțelept și atât de Iscusit în a ne dărui fiecăruia cel mai frumos și bogat și potrivit final pe care îl putem primi, pentru fiecare capitol prin care trecem fiecare. Cum oare acum, când am intrat cu toții în acest episod mai îngreunat care tinde să ne tulbure pacea, să nu spun ce poate numai un povestitor să spună – dacă Însuși Dumnezeu e scriitorul, iar El e Bun, nespus de Bun, de ce să ne fie teamă?

Cald și Rece în jurul Lumii

Cald și Rece în jurul Lumii, ed. Signatura 2019

Prima mea carte se numește Cald și Rece în jurul Lumii. Primul contrast pe care l-am concretizat este cel al culorilor calde aflate în opoziție cu culorile reci. Culorile calde sunt culorile clasice ale focului: roșu, oranj, galben (și derivatele acestora). Culorile reci sunt celelalte rămase: albastru, verde, violet (și derivatele acestora). În artă, ca și în frumusețea naturală, aceste culori se armonizează prin alăturare, printr-o proporție compozițională echilibrată și prin potrivirea intensității fiecăreia astfel încât să se creeze o senzație continuă că partea caldă o susține și o introduce pe cea rece în scenă și vicerversa. Privirea ochilor trebuie să creeze un cerc continuu. Niciun detaliu din tablou să nu distrugă pe altul care urmează a fi observat, ci toate să premeargă armonios unul celuilalt și să își facă apoi loc în atenția noastră oculară într-o continuitate constantă. Și apoi, pentru că noi suntem niște privitori subiectivi, cu viață și cuget personal și intrinsec, ceea ce privim și este armonios își continuă mișcarea circulară, generatoare  și regeneratoare în gândirea noastră. Și pentru că informația din fața noastră este de ordin senzorial, ceea ce primim se va duce mai repede în starea noastră subconștientă, în starea afectivă. Iată cât de importantă și puternică este arta. E ca un murmur al creației pe care rațiunea și știința nu îl poate cuprinde cu ușurință, dar prin simțuri și prin înțelegerea inimii ajungem la el. Și cuprinzându-l cu inima deschisă, descoperim acea Față blândă a lui Dumnezeu, în care Adevărul Lui nu ne mai pare greu sau dur, ci plin de un sens unficator a toate și ușor precum adierea unui vânt într-o zi dogoritoare de vară.

Această primă carte a fost un exercițiu și un experiment chiar nou, editorial și educațional vorbind. Imaginea primează iar textul a rămas pe plan secundar, fiind susținător al unei narațiuni vizuale. Importante sunt jocurile de opoziție din ilustrații. Ca să prezint o armonie cromatică prin care culorile calde reușesc să se armonizeze cu cele reci, am redat opoziții pe care le găsim în mod firesc în natură: ziua și noaptea, muntele și câmpia, apa și focul, Polul Pământului și Ecuatorul, starea de sus cu cea de jos, starea de aproape cu cea de departe și tot așa. Le-am asociat pe fiecare cu cromatica necesară pentru a le reda senzația autentică: câmpia e mai caldă decât muntele, deci e redată în culori calde iar muntele e ilustrat în culori reci, noaptea e mai rece decât ziua, și am evidențiat aceasta prin albastrul nopții, albul ghețarilor de la Poli emană o senzație mai albăstruie în comparație cu cremurile, oranjurile și galbenul ecuatorial, lucrurile îndepărtate tind să se piardă într-un albastru al orizontului în comparație cu cele apropiate care își pot păstra o tentă cromatică puternică și caldă, lucrurile care au o ușurătate materială se pot pierde în înaltul cerului și, astfel,  tind să preia culoarea acestuia, ș.a.m.d. Cu fiecare nouă pagină, o nouă opoziție de stări este surprinsă. Însă ce au în comun este faptul că toate elementele, deși sunt opuse între ele dacă le alăturăm, sunt necesare pentru o bună supraviețuire a omului pe pământ. Textul, la rândul lui, ne oferă concluzia că trebuie să găsim o putere în noi să acceptăm ceea ce pe moment pare atât de diferit nouă înșine. Dacă acea opoziție nu este totuși împotriva firii și împotriva voii lui Dumnezeu, atunci se prea poate ca, chiar prin firile noastre opozante, să putem conlucra și să generăm lucruri frumoase împreună. Eu sunt tare și rece ca un munte, tu ești blând și deschis ca o câmpie. Eu sunt tăcut ca apa, tu ești vesel ca focul. Astăzi suntem aproape unul de celălalt, dar și despărțirea  nu este chiar atât de evitabilă. Este un moment de pace, cum este și un moment de cernere. Și lista de interpretări ale stărilor de opoziție poate continua, și fiecare cititor va putea oferi interpretările lui. Ce este important de reținut din acest mic exercițiu literar și vizual este concluzia că trebuie să permitem și să acceptăm stările atât de diferite din viața noastră, pentru că toate, fie ele cât de opuse și chiar deranjante pe moment, totuși sunt pentru o maturizare sănătoasă și rodnică a noastră, atât fizică, cât și sufletească. Exact cum este această perioadă pe care o traversăm acum.

Deci, scrie, Doamne, voia Ta, căci robul Tău ascultă!

Vigoarea credinței în fața pustiirii iscate de virusul corona

Cât de ușor paralizează totul în ziua de astăzi! Dar cât de mare e și amorțeala duhovnicească a creștinilor din Biserică!

După cum deja se știe și resimțim acest lucru, participarea credincioșilor la slujbele bisericești a fost sistată în foarte multe țări ortodoxe, precum și în majoritatea celor din Occident. Însă această stare nu este generalizată, ci există Biserici precum cea a Georgiei, Serbiei, Rusiei și Ucrainei, care nu au dispus implementarea acestor măsuri. Dar nici pericolul contaminării cu noul virus nu este foarte uniform prezentat și apar voci care susțin că închiderea oamenilor în casă este contraindicată. Deși ar trebui să existe niște îndrumări de încredere din partea ierarhiei, confuziile pe plan ecleziastic și medical cer lămuriri în plus pentru a ști cum să înfruntăm mai bine pericolul bolii, dar și cum să ne trăim credința în aceste condiții.

Aspectele bisericești

Deși toate Bisericile au exprimat destul de ferm ideea că nu se transmite vreo infecție prin Împărtășanie în comunicate oficiale, totuși există diferențe în ce privește primirea credincioșilor la slujbe în aceste zile. Patriarhia Română a subliniat corect, într-un articol foarte bun cu informații documentate științific, că Sfintele Taine nu sunt sursă de molipsire în mod paradoxal, iar foarte mulți alți episcopi au susținut intens același lucru, cu referințe la preoți care au îngrijit pe cei îmbolnăviți cu infecții contagioase și nu au pățit nimic, deși s-au împărtășit din același Potir.

Însă aceste poziționări declarative nu înseamnă nimic atunci când nu sunt transpuse în practică, atunci când oamenilor li se interzice participarea la slujbe. Și nu doar atât, ci mai ales atunci când li se permite și sunt îndemnați, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, chiar și după atâtea discuții, să folosească lingurițe de unică folosință dacă le este frică să se împărtășească împreună cu ceilalți. Cine va mai pune bază pe cuvintele oficialilor Bisericii Române când faptele lor dovedesc tocmai contrariul, adică necredință, frică, conformism cu normele profanatoare ale lumii? Cine va urma cu încredere îndrumările emise de biroul Patriarhiei? În nici un caz cineva care caută răspunsuri mântuitoare, ci doar cei care se mulțumesc cu normele acestei lumi.

În contrast, pe lângă faptul că Patriarhia Georgiei și cea a Rusiei nu au oprit pe credincioși să participe la slujbe, precum nici Biserica Ucrainei canonică, la fel procedează și Biserica Serbiei, al cărei Sinod a anunțat că «Biserica nu se pune problema să întrerupă săvârșirea Sfintei Liturghii și nu va înceta să ofere dumnezeiasca Împărtășanie credincioșilor. Acestea sunt subiecte de nenegociat pentru că ele constituie baza credinței noastre în Dumnezeu». Dar chiar și Biserica Greciei a făcut o cerere către oficialități să se revină asupra deciziei de a fi oprit accesul credincioșilor la slujbe. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare oficială semnată de către Secretarul Sfântului Sinod, în care se cere să fie îngăduită participarea la slujbe a credincioșilor și mersul la cimitire (care sunt locuri deschise).

O situație interesantă este cea din St. Petersburg, unde primarul a încercat să închidă bisericile, dar răspunsul Patriarhiei Ruse a fost că acest lucru nu intră în atribuțiile autorităților locale, ci poate avea loc doar printr-o lege federală.

Există și unele atitudini exagerate în sensul opus ale unora care consideră că spațiul liturgic este lipsit de orice pericol de contaminare. Personal nu împărtășesc acest punct de vedere pentru că s-au constatat multe îmbolnăviri de la frigul din biserică sau de molipsire cu răceli de la ceilalți credincioși, încât ar fi greu de negat această evidență. Cu toate acestea, cred că ar trebui să biruiască credința că Dumnezeu ne păzește de boală și când ne închinăm la icoanele publice și sărutăm mâna preotului.

Pericolul medical reprezentat de coronavirus

Dar, dincolo de poziționările strict teologice teoretice și practice, pentru a ști cum să reacționăm trebuie să avem în vedere natura pericolului cu care ne confruntăm. Pe acest subiect există diferite opinii în ce privește abordarea epidemiei, a gravității bolii și a comparației cu celelalte gripe la care nu a existat o asemenea mobilizare. Nu putem să luăm atitudine coerentă decât față de lucruri despre care avem o imagine cât mai bine conturată.

Așadar este cert că există contaminare reală și victime numeroase în China și Italia îndeosebi, dar țările afectate încep să fie din ce în ce mai multe, cum ar fi Spania, Iran și Franța la un nivel ridicat. Este o problemă unificarea statisticilor pentru a avea o imagine reală asupra răspândirii virusului și a face comparații pertinente. Dacă în Italia este asociată pe criterii mai relaxate orice moarte cu coronavirusul, alte țări nu procedează la fel și apar discrepanțe și confuzii, ba chiar și panică. Multe țări cu sistemul medical deficitar raportează foarte puține cazuri. În acest context, avem de-a face mai mult cu o problemă a monitorizării decât a bolii în sine. În unele țări cifrele produc panică, iar în altele pot fi lacunare. Statistica pune pe masă un tablou neconcludent și manipulator.

O prezentare mai echilibrată a situației o face un virolog reputat german, doamna Karin Mölling. Printre ideile cele mai importante, se numără opinia că statul în casă nu este benefic, ci dăunător sănătății: „Interioarele sunt mult mai contagioase decât aerul proaspăt de afară. Carantina în fapt poate avea un impact negativ. … Avem nevoie de aer și soare, aerul diluează virușii iar soarele cu razele ultraviolete îi ucide. Dar nu carantină! Nu te infectezi pe străzi!”. Asta mai ales în zonele nepoluate. Deocamdată situația nu depășește, cel puțin în Germania, cifrele de îmbolnăviri cu gripă normală de acum 2 ani. „Este important să-i izolăm și să-i protejăm pe bătrâni. Apoi cât mai mult aer proaspăt și raze ultraviolete.  Mai mult, deschideți grădinițele și școlile în loc de a arunca familiile în haos. Școlile sunt cele mai bune locuri de a-i aduna și de unde afli cum se transmite lanțul infecțios. Poți controla asta și poți reacționa.”

Ce-i drept, totul este în evoluție și există premizele pentru o agravare deosebită. Dar apar și suspiciuni multe cu privire la modul contorizării deceselor. Dacă cei mai mulți au murit cei în vârstă, de unde putem ști că nu au fost alte cauze ale morții? Graba de a le număra la cele cauzate de virus nu este de bun augur. Pentru a se decreta stare de urgență și de pandemie este nevoie de ceva mai mult, altfel e contraproductiv să fie oprită activitatea întregii societăți. La amenințarea reală a bolii se adaugă, astfel, efectele dezastruoase ale crizei economice și lipsurilor generate prin oprirea activității. Reacția aceasta de a bloca circulația este una panicoasă, nu chibzuită. Ea generează isterie și dezorientare, mai ales sau în ciuda faptului că este proclamată pe un ton foarte sigur. Lipsa informațiilor concludente duce la neîncredere și suspiciune, dar și la o stare de conflict social între oameni, care se bănuiesc și se feresc unii de alții.

Orice oprire a activităților sociale nu poate fi justificată decât de o rată foarte mare a mortalității, care paralizează totul. Fără a fi cinici, trebuie să recunoaștem că decesele oamenilor dintre noi, chiar dacă ar fi multe, nu pot face ca totul să se blocheze. Este irațional. Chiar și blocarea spitalelor nu e un motiv suficient. Trebuie luate unele măsuri de precauție, dar această supradimensionare exagerată dovedește lipsa de gândire sau un calcul malefic. Practic, sănătatea ajunge să îmbolnăvească la alt nivel.

Înfruntarea duhovnicească la nivel individual

Două pericole majore ne pândesc: al bolii, la nivelul trupului, și al izolării, la nivelul sufletului.

Boala ne pune în fața morții. Orice creștin ar trebui să fie familiar cu gândul la moarte. Acum este doar mai prezent, mai amenințător. În nici un caz disperarea nu este un răspuns potrivit, ci curajul, mărimea de suflet. Trebuie să ne protejăm sănătatea, mai ales cei în vârstă, dar și cei mai tineri. Trebuie să păstrăm o prevenție, o izolare a virusului încât să nu se infecteze mulți oameni, asta e clar. Măsurile de igienă individuală, dar și cele colective de distanțare în magazine sau în alte locuri aglomerate sunt nimerite și necesare. Totuși acestea nu trebuie făcute cu disperare, într-un mod riguros și inuman, instituțional, panicos.

Această amenințare ne amintește mai puternic că vom muri cândva, dar nu e nici o tragedie, nu se schimbă nimic în mod dramatic. Cei sănătoși au șanse foarte mari să nu pățească nimic mai mult decât o răceală, iar cei bolnavi grav și vârstnicii oricum au în față sfârșitul și nu este ceva nou. Ar trebui să fie folosită această situație pentru a crește în credință. Orice primejdie ne face să ne rugăm mai intens, să ne gândim mai atent la soarta noastră. Trebuie doar să o folosim conștient, să existe mobilizare duhovnicească. Panica este un semn al necredinței sau al lipsei de formare creștină.

Dar cei mai mulți se confruntă nu cu virusul, ci cu restricțiile de circulație și activitate. Apare lipsa de bani, alimente, diverse nevoi umane, care se agravează într-o societate blocată în casă. Unii părinți și duhovnici au comparat această conjunctură cu retragerea în liniște a călugărilor, de pe care ar trebui să beneficieze și să o folosească în avantajul lor toți astăzi. La prima vedere, așa este. Totuși aceste impresii nu arată decât lipsa de iscusință în lupta duhovnicească. Doar în aparență pustia este echivalentă cu închiderea de acum. În esență, există deosebiri importante. Prima este făcută de bună voie, pe când a doua în mod forțat; una este din credință, cealaltă din cauza impunerii statului; izolarea în singurătate este diferită de cea în casă, împreună cu familia și cu toți cunoscuții; dar cea mai importantă diferență este aceea dată de experiența duhovnicească a fiecăruia. Practic, este vorba de o diferență între pustiire și pustie. O retragere corectă la mănăstire sau la pustie vine dintr-un parcurs firesc, dintr-o înaintare în virtute, altfel este periculoasă. Adeseori Părinții Patericului avertizau asupra lipsei de discernământ a celor care plecau în pustie dintr-o abordare incorectă a luptei cu patimile. Cam același lucru se întâmplă acum. Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți duhovnicește (dar nici trupește) pentru această izolare și le este vătămătoare, trezește mai multă încordare și probleme. Dacă pustnicii adevărați se retrăgeau pentru a lepăda grijile pământești, oamenii izolați de acum nu pot renunța la ele, ci chiar se amplifică. Așadar este absurdă recomandarea la o mai mare introspecție în aceste zile ca și cum am fi cu toții la liniște și retragere. Dimpotrivă, este nevoie de o preocupare mai mare de problemele materiale care se măresc în aceste clipe. Este mai degrabă o situație asemănătoare cu a mucenicilor care așteptau cu rugăciune și pregătire ziua în care vor fi chinuiți pentru mărturisirea credinței.

Atenția trebuie îndreptată spre a fi depășită această situație de închidere și molimă într-un mod duhovnicesc, uman, înțelept, cu credință, nădejde, într-ajutorare, nu cu metode instituționale reci, care nu iau în calcul pe Dumnezeu, ci doar știința și care tratează pe oameni ca pe niște indivizi fără suflet, dotați doar cu trup supus bolii. Tocmai această abordare care se generalizează acum prin autoritățile statului ne lipsește de slujbe, de interacțiune, luptă mai degrabă să controleze populația decât virusul. Sub pretextul izolării bolii în cei contaminați, oamenii sunt puși la restricții, dar fără o noimă clară. Statul prinde puteri tot mai mari și mai înspăimântătoare prin care poate domina și anula libertățile individuale. În loc să trăim sub cerul liber, ajungem să ne desfășurăm viața sub umbrela instituțiilor omenești. Se naște întrebarea care este foarte pertinentă: Oare nu se va ajunge la restricționarea permanentă a libertăților după această epidemie, așa cum s-a procedat cu lupta inventată cu terorismul, în urma căreia acum toți suntem monitorizați prin pașapoarte, buletine biometrice și camere de supraveghere?

Pur și simplu autoritățile nu dau o dovadă clară că prin abordarea lor „științifică și medicală” stăpânesc situația, că iau în calcul toate aspectele vieții sociale, nu doar amenințarea virusului. Dar nici boala nu pare a fi dimensionată corect, lucid și folositor. Asta nu înseamnă că trebuie să ne revoltăm împotriva statului și să ne lăsăm pradă teoriilor conspiraționiste foarte răspândite acum; dimpotrivă. Ci doar să conștientizăm care este realitatea și să o înfruntăm duhovnicește. Nu ne putem împotrivi decât în mică măsură, prin rugăciune și trăire cât mai autentic creștină. Dumnezeu lucrează mai mult decât orice activism, fără să însemne că noi nu trebuie să facem nimic, ci să acționăm în duh de rugăciune și smerenie, să fim un soi de Lot care nu s-a amestecat cu obiceiurile celor din Sodoma sau ca o sare a pământului care nu și-a pierdut gustul, adică nu s-a adaptat la comportamentul imoral și necredincios al societății din jur.

În aceste zile, când a fost interzis practic cultul Bisericii, nu e normal să acceptăm pasiv acest lucru. Este o dovadă că lumea merge în contra lui Dumnezeu. Erezia ecumenistă de multă vreme și schisma ucraineană mai recent sunt răbufniri ale apostaziei care macină pe interior și care provoacă mai multă descreștinare. Nimeni sau foarte puțini au reacționat la aceste fenomene, la fel se întâmplă și cu interzicerea slujbelor. Mulți au spus că vor reacționa când vor vedea schimbări la biserică, dar nu s-au gândit că vor fi mascate și că vor fi păcăliți mereu din cădere în cădere. Desigur, vom atinge noi trepte ale lepădării de Dumnezeu și tot cei care apără credința vor fi prezentați ca fiind vinovați. Oare dintr-o gândire duhovnicească?

Acum nu sunt necesare rugăciuni formale, magice, deznădăjduite sau apatice, care să fie făcute cu scopul de a fi scăpați doar de boală, ci se cere o stare de prezență din care să rodească o rugăciune vie, intensă, curată, izvorâtă din credință puternică și lucidă. Trebuie să cerem ca oamenii de la conducere, dar și cei de rând să primească luminare de la Dumnezeu, să aibă pace în suflet, discernământ, răbdare și nădejde, să abordeze corect problemele cu care ne confruntăm, să ne pocăim de starea în care am ajuns din cauza păcatelor. În felul acesta va interveni rezolvarea. Bineînțeles că în primul rând ne rugăm să dobândim noi înșine pace lăuntrică în mijlocul acestei frământări. După cum recomanda Mitropolitul Neofit, citirea Vieților Sfinților și a cărților duhovnicești este de mare folos. Rugăciunea și apropierea de Dumnezeu nu poate interveni fără o cugetare și o viziune formate corect pentru că din gândul la El vine frica, dragostea, căutarea, preocuparea cea bună și întoarcerea spre  Hristos.

Însuși Hristos a spus să nu se tulbure cei ai Săi când vor auzi de războaie și de molime și alte calamități (Mt. 24:6-7). Frica cea mare și îngrijorarea presantă este cum vom da răspuns pentru faptele noastre în fața lui Dumnezeu, cum așteptăm și ne pregătim pentru ziua cea mare a întâlnirii cu El la dreapta judecată. Această preocupare ne va ține în mâinile Lui și ne va păzi cu bine de toate primejdiile vieții și pericolele acestei tulburări care a cuprins lumea la un asemenea nivel.

Îndrumările Mitropolitului Neofit de Morfu în situația opririi slujbelor bisericești

Recomandările Mitropolitului cipriot Neofit de Morfu către cei din episcopia sa sunt o sursă foarte bună de inspirație pentru toți ortodocșii din toate țările, care trăiesc în condiții asemănătoare, impuse de restricționările provocate de coronavirus. Desigur că nu sunt aplicabile întru totul, dar ar putea constitui o inspirație și pentru parohii, cum să se organizeze pentru a aduce pe cât posibil pe Dumnezeu în sufletele tuturor. Rămân probleme serioase nerezolvate, legate de spovedirea și împărtășirea eventual a credincioșilor care nu sunt bolnavi, dar care au nevoie acută în acest Post Mare de dezlegările duhovnicilor și puterea Tainelor. În situația de acum, când panica bântuie mai mult decât boala, trezvia și rugăciunea sunt necesare pentru a rămâne lucizi, sănătoși și nezdruncinați de tulburări sufletești.

COMUNICARE a Mitropolitului de Morfu după Decretul prezidențial din 23 martie 2020

Către pliroma creștină a Sfintei noastre Mitropolii din Morfu

Copii iubiți în Domnul,

Conform cu noile date care s-au ivit prin Decretul prezidențial din 23 martie 2020, cu prilejul epidemiei maladive de coronavirus, vă adresăm părintește următoarele: Pe baza prevederilor Decretului prezidențial de mai sus, avem putința săvârșirii slujbelor și îndeosebi a dumnezeieștii Liturghii în biserici, dar cu prezența celor necesari la extrem pentru aceasta. Deci slujbele noastre, în perioada cât sunt în vigoare prevederile acestui decret, se vor săvârși toate în biserici de către cei ce au permisiune pentru aceasta, adică preoți, ierodiaconi, cântăreți și paraclisieri.

Bisericile vor rămâne închise de-a lungul slujbelor în intervalul acesta. Credincioșii care doresc pot să comunice telefonic sau prin mesaje cu preoții, ierodiaconii, cântăreții sau paraclisierii parohiei lor și să le ceară să primească «cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste» și acasă dumnezeiasca Împărtășanie sau ulei de la Sf. Maslu, aghiazmă mică (care va fi săvârșită și în duminica următoare și în Sâmbăta lui Lazăr) și anafură. De praznice se vor trimite acasă colivă și părticele, după rânduiala Bisericii Ciprului. Pentru pomeniri și sărbători, preoții fiecărei comunități vor pregăti o farfurie de colivă festivă (dacă au sărbători) și una pentru morți (dacă este pomenire). Aceasta va constitui responsabilitatea fiecărui preot de la noi. Mai departe, cei care doresc pot să-l informeze pe preotul lor și să ofere de acasă una în dar.

Cât privește săvârșirea pomenirilor, sărbătorilor sau paracliselor în acest interval, credincioșii să comunice cu preotul sau cu epitropul parohiei lor ca să fie scrise numele lor corespunzătoare. La finalul acestui text vom pune telefoanele preoților Mitropoliei noastre din comunitate.

Copii iubiți în Domnul,

În această împrejurare, pe care a îngăduit-o Dumnezeu pentru păcatele noastre, să avem în minte faptul că morțile, necazurile, durerea nu sunt pedepse, ci prilejuri de pocăință. Dacă nu vom urmări să valorificăm duhovnicește acest prilej, ne chinuim singuri cu frică, panică, nesiguranță. Și, cum spun cei de odinioară cu multă înțelepciune, «frica poartă munca (pedeapsa)». Și noi înșine ne provocăm teama, nu Dumnezeul dragostei și al dreptății.

În afară de cele de mai sus, ca să agonisim darul dragostei desăvârșite, care «scoate afară frica», după Evanghelistul Ioan Teologul, recomandăm părintește, în acest interval, când veți fi circumscriși în casă, să fiți și rugători. Ajută mult ca să deschidem în ceasurile dificile frecvențele cerului. Deci vă recomandăm să citiți zilnic Psaltirea (Psalmii lui David), să citiți Viețile Sfinților, mai ales ale Sfinților contemporani din secolul 20, a căror viață este mai aproape de viața noastră. Viețile Sfinților Paisie, Porfirie, Iacov, Antim cel din Hios, Nichifor cel lepros, Eumenie, Gheorghe Carslidis, Gherman al Stavrovuniei ș.a. De asemenea, ajută mult să citiți sau să ascultați de pe internet acatiste sau paraclise ale Maicii Domnului și ale Cinstitei Cruci.

Deoarece oamenii contemporani au aflat cele scurte și fără multă osteneală, mai recomandăm din experiența noastră și următoarele rugăciuni scurte:

«Mare este numele Sfintei Treimi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne!»

«Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!»

«Cruce a lui Hristos preasfântă, mântuiește-ne cu puterea ta!»

«Mare Arhanghele al Domnului Mihaile, acoperă-ne pe noi!»

«Mare Arhanghele al Domnului Gavriile, luminează-ne pe noi!»

«Sfinte al lui Dumnezeu Nichifor, mijlocește pentru noi!»

În locul Sfântului Nichifor puteți invoca orice Sfânt doriți. De asemenea, să vă rugați pentru ceilalți semeni ai noștri din toată lumea. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe robii Tăi și spunem prenumele și continuăm cu Doamne Iisuse Hristoase miluiește pe robii Tăi. De asemenea, spunem Doamne Iisuse Hristoase, miluiește toată lumea Ta. Și la final pentru cei adormiți să ne rugăm Biruitorului morții: Doamne Iisuse Hristoase, odihnește pe robii Tăi spunem prenumele celor adormiți ai noștri la început și repetăm rugăciunea pentru odihna lor.

Iubiții mei, încercarea aceasta este mare prilej pentru noi toți. Să deschidem inima noastră și sufletul nostru spre pocăință și rugăciune! Și Dumnezeul nostru Treimic ne va curăța în acest mod de microbii duhovnicești și trupești. Și va săvârși ceva încântător. După cum mi-a spus un om al lui Dumnezeu, este bună pentru înălțarea sufletească și această zăvorâre fără de voie, care îi conduce poate pe unii la necaz și mâhnire, spun că este bine, împreună cu rugăciunile pe care le-am menționat înainte, să ascultați și un cântec tradițional sau chiar și laic. Este și acest un medicament sufletesc pentru identitatea noastră grecească.

Și nu uitați rugăciunea pe care am menționat-o și altă dată: «Hristoase al meu, dă-mi răbdarea și credința Sfinților!». Astfel, fiecare familie poate să arate casa ei drept o «biserică de acasă», pentru că nici o inconveniență nu poate și nu trebuie să ne despartă de Hristos, cu harul și puterea Lui.

În încheiere, problema cea mai mare nu este în prezent transmiterea bolii, ci frica, panica și uitatul la televizor. Frica și tele-mania nu pleacă prin decrete prezidențiale, nici prin scrisori arhierești. Acestea se diminuează la început și apoi pleacă atunci când începem să ne pocăim pentru patimile și greșelile noastre personale și să cerem de la Duhul Sfânt cu durerea inimii: DUHULE SFINTE, DUHUL ADEVĂRULUI, CURĂȚEȘTE-NE DE TOATĂ ÎNTINĂCIUNEA!

Cu multe rugăciuni și dragoste în Hristos,

MITROPOLITUL
+ NEOFIT DE MORFU

Reședința episcopală, 24.03.2020

Pentru a întregi puțin tabloul, pentru cititorii români, amintim că Mitropolitul Neofit nu a oprit săvârșirea slujbelor în biserici, deși s-a dat această directivă de la centru, de la Arhiepiscopul Hrisostom. Acum, când statul a impus încetarea lor, respectă această restricție. La noi s-a întâmplat cumva invers: deși ordonanța militară nr. 2 nu prevedea interdicția săvârșirii slujbelor afară, Patriarhia s-a „autosesizat” și a „interpretat” intenția din spate și s-a conformat unei legi nescrise. Practic, Biserica a oprit slujbele cu de la sine putere și cu acordul tacit al statului. Este nevoie de rugăciune trează ca Dumnezeu să ne păzească de vrăjmașii dinafară și dinăuntru.

Bisericile Locale reacționează diferit la coronavirus. Care model este corect?

1. În primul rând, Patriarhia Română a priceput cel mai „bine” ordinul militar nr. 2, detectând o interdicție a slujbelor săvârșite afară chiar și acolo unde nu o sesizează nimeni. Cu toate că a susținut în mod corect săvârșirea lor în duminica ce tocmai a trecut printr-un Comunicat oportun, dar care insinua posibilitatea încetării lor, apoi s-a dovedit mai zeloasă chiar și decât autoritățile în oprirea lor în mod paradoxal. Apoi a urmat un alt Comunicat, care nici nu merită să fie redat, în care se spune nu foarte explicit că slujbele nu se mai pot săvârși afară, așa cum este prevăzut în ordonanțele actuale. Practic, Patriarhia este cea care interzice accesul credincioșilor, nu statul. Oare mai miră pe cineva?

Aceasta în contextul în care unele asociații și site-uri deja afirmau documentat că nu sunt interzise slujbele în aer liber. Practic, Patriarhia ia decizii de o așa importanță în ciuda credincioșilor și mai abitir decât statul fără să aibă măcar girul Sinodului. Nu se poate spune decât că, într-un anume fel, chiar ierarhii noștri tăgăduiesc Învierea, preferând viața de aici.

2. În Grecia, în schimb, deși autoritățile sunt mult mai drastice decât la noi, se găsesc ierarhi curajoși care să ceară revenirea asupra deciziilor și permiterea săvârșirii slujbelor. Un astfel de arhiereu este Nicolae de Mesogheia, care a afirmat, în plus, într-o Enciclică adresată clericilor din eparhia sa, că Sinodul Bisericii Greciei a depus o cerere de modificare a situației actuale de interdicție a slujbelor cu participarea poporului. La aceasta se adaugă și protestul Sfântului Munte, după cum am menționat într-un articol anterior. Lăudabile aceste inițiative, deși situația per ansamblu nu este nici pe departe una mărturisitoare nici la greci.

3. În fine, o atitudine lăudabilă se înregistrează la georgieni. Nu doar că Sinodul lor a permis săvârșirea neschimbată a tipicului bisericesc chiar și în condițiile de epidemie actuală, dar și credincioșii s-au conformat și au venit la Liturghie, respectând păstrarea unei distanțe de protecție între ei, după cum se poate vedea în pozele de mai jos, atât în interiorul, cât și în exteriorul bisericii. Se pot găsi soluții unde există voință spre bine. Desigur că același lucru se poate spune, din păcate, și când există voință spre rău.

7Răspunsul la întrebarea din titlu cred că este evident: cea mai corectă abordare este cea din Georgia pentru că omenia se arată în comuniunea dintre oameni și cu Dumnezeu, nu în izolare.

Textul Deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Georgiene cu privire de coronavirus

Traducere preluată de pe Cultura Duhului:

Sfântul Sinod Episcopal al Bisericii Ortodoxe Georgiene

După salutare, Sanctitatea Sa a vorbit de problema pandemiei COVID-19 răspândită în toată lumea. El a spus că fără Dumnezeu nimic nu se întâmplă. Conducerea țării a adoptat, în situația creată, toate măsurile necesare pentru a preveni răspândirea rapidă a virusului. Noi avem responsabilitate mare  pentru a lua o decizie corectă. Patriarhul a cerut întregului cler să participe în mod activ la discutarea problemei actuale.

Mitropoliții au citit raporturile pregătite. După citirea textelor, la discuție au luat parte toți mitropoliții, unde a fost confirmat ca omenirea se confrunta cu multiple probleme.

Noul virus a pus omenirea în fața unei mari sarcini, care necesită un răspuns.

În primul rând, noi trebuie să înțelegem cauzele duhovnicești ale problemei.

Marea cauză a problemei este îndepărtarea omenirii de Dumnezeu. Încercarea nu este întâmplătoare, ci este îngăduită de Domnul. Este dată ca omul să conștientizeze mai bine și, cu ajutorul Bisericii, recunoscând toată firea păcatului în sine, care distruge și sufletul, și trupul, să se întoarcă la pocăință.

Noi, slujitorii Bisericii, nu fugim de încercări și nu ne temem de ele, ci le primim cu smerenie și căutăm căile de a le rezolva.

În astfel de situații, dar îndeosebi în timpul Postului Mare,  credincioșii se dedică mai profund postului și rugăciunii.

La cazul dat, în societate au apărut întrebări: în ce măsură poate să prezinte un pericol adunarea oamenilor la biserici în timpul slujbelor?

TOATE TAINELE BISERICII SUNT PREZENȚA SFÂNTULUI DUH!
LOCUL PREZENȚEI SFÂNTULUI DUH ESTE BISERICA!
EUHARISTIA ESTE COMPONENTA PRINCIPALĂ A VIEȚII CREȘTINEȘTI!

Prin Euharistie ne unim cu Hristos și unul cu celălalt. Sfânta Împărtășanie este sănătatea trupului și sufletului pentru cei ce se împărtășesc cu credință.

Sanctitatea Sa, Ilia al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Georgiene

Tocmai din acest motiv, chiar pentru slujitorii Bisericii, orice îndoială în Taina Euharistiei, cum ar fi refuzul linguriței la împărtășire ca o posibilă sursă a infectării, este absolut inacceptabilă.

În situația dată, Sfântul Sinod consideră justificate următoarele recomandări: în toate bisericile și mănăstirile, toate slujbele se vor săvârși după Tipicul Postului și după toate canoanele bisericești. Este de dorit ca pe biserici sa fie instalate boxe pentru ca enoriașii să aibă posibilitatea de a participa la slujbe în curte.

Pentru primirea căldurii după Împărtășanie pot fi folosite diferite vase, cum ar fi paharele de plastic.

Pentru persoanele mai vulnerabile, cum ar fi oamenii în vârstă, oamenii cu imunitatea scăzută sau cu boli cronice sau cei care se află deja în carantină ori auto-izolare sau cei care au fost deja confirmați că sunt infectați, la cerere, preoții le vor oficia slujbe la domiciliu. Pentru aceasta clerul va primi recomandări suplimentare.

Trebuie să apreciem munca tuturor unităților guvernamentale și în mod special a lucrătorilor din domeniul sănătății, pentru eforturile făcute cu profesionalism calificat.

Sfântul Sinod îndeamnă pe toți credincioșii să ia în considerare recomandărilor medicilor și ale Guvernului.

Să ne protejăm unii pe alții și să fim grijulii față de sănătatea celor din jur. Un rol deosebit în această situație îl joacă bunătatea și susținerea reciprocă. Acestea vor servi drept indicator al credinței și demnității.

Pentru situația complicată din țară, citiți în fiecare zi un capitol din Evanghelie și rugăciunile: „Tatăl nostru…”, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucura-te…” și „Ușa milostivirii deschide-o nouă…”, cu o rugăciune comună adresată Domnului pentru Georgia și pentru întreaga lume.

De asemenea, centrele medicale ale Patriarhiei sunt pregătite să acorde ajutorul necesar în caz de necesitate.

De-a lungul secolelor, am trecut prin multe încercări: războaie, dezastre naturale, epidemii.

Credem profund în mila lui Dumnezeu și în mijlocirea Preasfintei Fecioarei Maria că vom trece peste aceste încercări și cu dragoste reciprocă vom întâmpina Praznicul luminat al Învierii Domnului.


„Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa”?( Psalmul 26)

Fie ca binecuvântarea Domnului să fie peste Georgia și peste toată lumea!

Mitropolitul de Kithire persecutat pentru că se roagă în biserică. Sfântul Munte și un alt Mitropolit critică închiderea bisericilor. Fanarul transmite nădejde în puterea Crucii, dar fără închinare la ea

COMUNICAT DIN 21 MARTIE 2020
AL SFINTEI MITROPOLII DE KITHIRE ȘI ANTIKITHIRE

Dată fiind zarva nejustificată, nedreaptă și artificială de ieri atât în mass-media, cât și pe internet pe seama clericilor Sfintei noastre Mitropolii și în principal a Episcopului nostru, facem cunoscut poporului kithirean că de astăzi, cu cea mai adâncă durere, bisericile noastre încetează orice slujire sacră. Cu toate că acest lucru este potrivnic Tradiției noastre Ortodoxe de multe veacuri, care a recomandat rugăciuni întinse de toată noaptea, procesiuni și sfinte Liturghii.

La ceasurile sfintelor Liturghii și ale sfintelor slujbe va fi prezent numai preotul care se roagă, în timp ce ușile bisericilor vor rămâne deschise.

Deoarece am fost acuzați de neascultarea și încălcarea legii și de indiferență și nepăsare față de frații noștri care se primejduiesc de coronavirus și ca scăpare de smintirea conștiinței pliromei creștine, declarăm că nu am încetat nici o clipă să ne rugăm și să fim de partea semenilor noștri afectați cu precădere în activitatea slujitoare sporită.

Îndeosebi pentru măsurile de prevenție ale pandemiei neașteptate care s-a ivit, Biserica noastră locală a luat foarte devreme măsurile indicate pentru evitarea aglomerației: suspendarea catehezelor, închiderea ședințelor Școlii Părinților, suspendarea sinaxelor eparhiale de studiu al Sfintei Scripturi, limitarea slujbelor bisericești secundare șamd. Oare la fel de devreme au fost păzite normele de control al celor ce intră pe insula noastră din Italia și din alte țări? Numai Biserica Locală va fi vinovată pentru un eventual caz?

Judecăm drept indispensabil pentru cea mai bună informare a voastră să semnalăm, de asemenea, înverșunarea diverșilor acuzatori ai noștri care a ajuns până la punctul de a fi contestată chiar și grija și dragostea noastră pentru frații noștri aflați în dificultate (de ex., funcționarea cu succes de 18 ani a Grupării de îngrijiri sociale a voluntarilor și a Trezoreriei Generale Caritabile ale Sfintei noastre Mitropolii).

Ne dorim să avem putere bună în această luptă a noastră duhovnicească neprevăzută și ieșire grabnică împreună cu Dumnezeu din această criză!

* * *

Pentru a înțelege acest comunicat, trebuie precizat că Mitropolitul Serafim a fost arestat de Poliție zilele trecute pe motiv că a slujit Acatistul în biserică în prezența credincioșilor. Se pare că a fost eliberat, între timp.

În contextul interzicerii participării oamenilor la cultul Bisericii în Grecia, încep să apară și mai multe voci care critică această decizie. Astfel, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, după ce-și manifestă solidaritatea cu poporul, cu guvernul și cu toți care se luptă zilnic cu virusul, „exprimă necazul Părinților Aghioriți față de interdicția nediscriminatorie generală a cultului creștin ortodox și mai ales într-o perioadă în care poporul are nevoie mai mult ca niciodată să alerge la Dumnezeu”.

De asemenea, Mitropolitul Nicolae de Mesogheia a afirmat: „Faptul că guvernul a împiedicat cultul în toiul a toată situația dificilă, totuși a dat din fericire unele ieșiri ca să poată fi săvârșită Sfânta Liturghie, este ceva ce trebuie câte puțin să fie îndreptat și cumva să fie modificat. Sănătatea publică este un bun foarte prețios, dar și comuniunea cu Dumnezeu și mulțumirea lui Dumnezeu, care se împlinește în bisericile noastre prin Sfânta Liturghie, este un lucru necesar”. Mitropolitul mai precizează că este utilă transmisia în direct a slujbelor, dar nu este suficientă. Musulmanii au înlocuit pe hogea cu o casetă, însă „la noi Liturghia nu poate fi înlocuită cu o casetă”.

În acest context, în care bisericile sunt închise fără precedent, inclusiv accesul în Sfântul Munte la dispoziția Fanarului, Patriarhul Bartolomeu adresează mesaje de încurajare și încredințarea în puterea Crucii, care este cinstită astăzi în a treia Duminică din Postul Mare. Totuși aceste urări sună foarte ciudat în contextul în care domină și dictează teama de a se aduna poporul laolaltă pentru a se închina Crucii. Oare ce pretenții putem avea de la Dumnezeu când nu arătăm nici măcar cel mai mic gest de cinstire și de curaj? Ce-i drept, Patriarhul Bartolomeu a transmis o urare simplă după Sfânta Liturghie slujită astăzi cu ușile închise: „Dumnezeu să protejeze, cu puterea și cu harul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, pe toți oamenii, în toată lumea de pericolul pandemiei de coronavirus, care stă deasupra”. În plus, Patriarhul a trimis o scrisoare de compasiune „frățească” Papei și Președintelui Italiei pentru situația tragică a țării. Cu o astfel de preocupare mai mare față de catolici și frică de permite cinstirea Crucii în această Duminică special dedicată ei, semnalul nu pare a fi unul foarte plin de credință în Dumnezeu, ci mai degrabă de eschivare, de amabilitate seacă și calcule lumești.

Este preferabilă atitudinea curajoasă a Mitropolitului Serafim decât diplomația fariseică a înhăitării cu lumea ateistă contemporană.

Update|Poziție mărturisitoare a Bisericii Georgiene, în contextul virusului corona, cu privire la săvârșirea slujbelor și a autorității Constantinopolului

Actualizare, 21 martie cu traducerea în întregime a articolului din rusește. Mulțumiri Părintelui Nectarie pt osteneală.

Эхо Кавказа: Biserica Georgiei nu crede în coronavirus

Biserica Ortodoxă Georgiei a decis să nu urmeze indicațiile medicilor și ale reprezentanților altor religii.

După o discuție de șapte ore în spatele ușilor închise, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis să nu facă modificări la slujbele și ritualurile bisericii. Pandemia coronavirusului, în opinia iararhilor, nu este o bază suficientă pentru schimbarea tradițiilor vechi de secole și cu atât mai mult pentru oprirea prezenței la slujbe. Poziția Patriarhiei a fost exprimată de secretarul de presă al Întâistătătorului BOG Andrei Dzhagmaidze.

Mai mult, în ceea ce privește decizia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu privind încetarea temporară a serviciilor divine, potrivit unui membru al Sfântului Sinod, Mitropolitul de Ahalkalak și Kumuroy Nikolos (Pachuashvili), Biserica Ortodoxă a Georgiei nu este obligată să urmeze alte decizii decât cele proprii. Acesta este principiul autocefaliei, a menționat episcopul Nikolos :

„Biserica Ortodoxă Georgiană este o biserică locală și suntem toți membri ai unei singure Familii Ortodoxe. Autocefalia înseamnă însă că, în interiorul Bisericii noastre, adică pe teritoriul nostru, luăm toate deciziile în mod independent. Prin urmare, nu vom comenta acțiunile altor biserici, deoarece acest lucru se aplică teritoriilor lor. Ele sunt acceptate pe baza situației specifice, la fața locului și nu vom fi de acord cu nimeni în prealabil. Așa am decis. ”

Decizia a fost luată în ciuda faptului că șeful Centrului pentru controlul bolilor, Amiran Gamkrelidze, s-a întâlnit cu membrii Sinodului cu o zi înainte . Potrivit acestuia, el a adus ierarhilor Bisericii informații despre situația ivită, odată cu răspândirea coronavirusului și a precizat că adunarea unui număr mare de oameni în interior este extrem de periculoasă:

„Ieri, am participat personal la o întâlnire pe această temă cu membrii Sinodului, cu Sanctitatea Sa. Și am împărtășit recomandările noastre cu privire la sănătatea cetățenilor noștri. Aceasta este, în primul rând, igiena și menținerea distanței – acestea sunt principalele noastre arme în lupta împotriva virusului. Patriarhia și-a exprimat intenția de a urma cât mai mult recomandările medicilor. ”

Cu toate acestea, Mitropolitul Nikolas consideră că spațiul din catedrale este suficient pentru ca enoriașii să se simtă în siguranță:

„Nu există nici un dezacord în Sinod sau vreun dubiu cu privire la faptul că infecția poate fi transmisă prin lingurița de comuniune. Despre așa ceva nici nu poate fi vorba! Prin urmare, indiferent de ce se întâmplă, nu poate exista nicio schimbare. În ceea ce privește problema cultului, recomandările noastre sunt să urmăm recomandările Ministerului Sănătății. Dar nu putem interzice credincioșilor să asiste la slujbe. Chiar dacă am fi spus acest lucru, credincioșii adevărați nu l-ar fi acceptat niciodată. Există suficient spațiu în catedrale pentru ca oamenii să-și păstreze distanța; și încă ceva ce este legat de anumite sume de bani: s-a propus instalarea sistemelor audio în toate parohiile, ceea ce le-ar permite enoriașilor să asculte serviciile în aer liber. „

În timp ce Biserica Ortodoxă a Georgiei insistă că, credința va proteja turma mult mai bine decât urmând recomandările medicilor, Consiliul musulman al Georgiei, dimpotrivă, a decis să urmeze sfaturile epidemiologilor.

Începând de astăzi, slujbele publice în moschei au fost întrerupte în toată țara. În special, rugăciunile tradiționale de vineri au fost anulate.

„Îi îndemnăm pe musulmanii care trăiesc în Georgia să rămână calmi, optimiști și să nu intre în panică, să respecte pe deplin recomandările date de autoritățile sanitare și să creadă în Atotputernicul Dumnezeu”, se arată în declarația oficială a Oficiului Musulmanilor din Georgia.

În același timp, moscheile rămân deschise celor care intenționează să facă rugăciuni individuale.

Muftiul din Georgia de Est Yasin Aliyev a menționat că enoriașii au reacționat calm la decizie:

„Celor care vin, le spunem că este închis din cauza virusului . Spunem să se întoarcă acasă și să se roage acasă. ”

În comunitatea de experți, decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene nu a fost o surprinză. După cum a menționat teologul Gocha Mirtskhulava , judecând după faptul că în cursul discuțiilor de astăzi, niciunul dintre ierarhii Bisericii, nici măcar nu intenționa să ridice problema efectuării unor modificări temporare ale practicii liturgice, așteptarea oricăror concesii serioase din partea BOG nu e reală.

Unii observatori subliniază faptul că: prin decizia de astăzi, Patriarhia Georgiei a pus în pericol sănătatea și viața enoriașilor săi, deoarece majoritatea credincioșilor din Georgia au încredere în preoți mai mult decât în medici.

Această decizie are și efecte în popor, după cum atestă unele mărturii:

La întoarcerea de la plimbare, în Lavră am întâlnit-o pe maica Elena din Georgia. A privit spre mine și s-a apropiat să ia binecuvântare. După care am întrebat-o:
– Maica Elena, luați binecuvântare nu vă temeți de corona?
– Nu, așa ceva, nuu… Acum a fost întâlnirea Sinodului la noi în Georgia și toți episcopii au hotărât ca la noi să nu se schimbe nimic…
– Ce înseamnă că nu se schimbă nimic?
– A rămas totul cum a și fost: Sfânta Împărtășanie ca și până acum, slujbele Bisericii la fel…
A fost interzis doar traficul, mergem pe jos până la biserică.

Slujbele și credința Bisericii pe timp de epidemie

Molima care bântuie acum ne pune într-o postură delicată. Boala este încă necunoscută, reacțiile statului, dar și ale populației sunt în lipsă de informații complete, iar credința noastră se scaldă adesea în această mare a confuziilor. Este foarte important să fie clarificate întâi efectele bolii și modul ei de acțiune, dar, în orice caz, cele ce țin de credință ar trebui să fie mai presus de instabilitățile pământești. Fiecare caută lămuriri încă, dar deocamdată trebuie să ne ținem de ce știm cel mai sigur: pentru orice creștin există viață veșnică dincolo de aceasta trecătoare și ne luptăm să o dobândim pe aceea.

Care este situația cu care ne confruntăm

Mai întâi trebuie să știm că boala este reală, creează victime din rândul tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ferit. Nici vârsta, nici imunitatea bună, nici păzirea de contaminare (care nu poate fi totală) nu ne pot apăra cu certitudine. Pe de altă parte, avem de-a face cu o viroză la care rata de însănătoșire este foarte mare. Așadar pericolul nu este imens, dar există. În fața lui autoritățile încearcă să drămuiască lucrurile, adică să gestioneze cât mai bine situația încât să nu se aglomereze spitalele, ci infectarea măcar să nu fie în masă și concomitentă pentru că ar îngreuna îngrijirea bolnavilor într-un număr foarte mare.

Este bine intenționată această abordare și nu o putem contesta, totuși mai există destule necunoscute. Cât timp putem susține economic, cultural, educațional, religios o astfel de stare de urgență ? Dacă e vorba de un răstimp scurt, de maxim o lună-două, putem face acest efort. Dar se sugerează că perioada va fi mult mai mare, cu termen încă neștiut. Trebuie avute în vedere și pierderile de altă natură decât cele cauzate de boală.

Rolul și locul Bisericii

La aceste întrebări de mai sus așteptăm să ne dumirim ce răspuns vom da. Până atunci, frământarea noastră este dacă putem pune credința pe pauză. Nu doar mersul la biserică este o problemă spinoasă, deja reglementat de normele stării de urgență, ci și alte aspecte, cum sunt îndeosebi cele legate de împărtășire, mai ales că suntem în Postul Mare.

Acum adunările în spații închise sunt interzise, inclusiv slujbele religioase. Iar cele din aer liber trebuie să se desfășoare cu o distanță de cel puțin un metru între participanți. Este evident că slujbele nu vor putea fi ținute respectând riguros aceste reglementări. Ar însemna că oamenii să stea afară într-un pătrat de 9/9 m aproximativ în cel mai bun caz. Dar se poate încerca și acest lucru, care presupune și o probă a credinței celor ce participă.

Desigur că oricine se poate molipsi atunci când vine la biserică, nu-l protejează Dumnezeu de boală în spațiul liturgic. Iar aceasta poate duce la moarte trupească. Dar trebuie pus în balanță folosul și paguba. Putem pierde sănătatea sau chiar și viața, dar ne putem păstra și zidi sufletul în aceste condiții. Fiecare alege în funcție de ce prețuiește mai mult; acolo îi va fi și inima lui: la Dumnezeu în cadrul slujbei sau la lucrurile și fricile trupului. În plus de asta, apare și obstacolul autorităților, care este posibil să intervină și să facă șicane.

Condițiile acestea dificile vor aduce diferite abordări. Deja există voci care îndeamnă la acceptarea opririi slujbelor, după cum se întâmplă în Grecia. Și nu doar cei necredincioși fac asta, ci și arhiereii, dar și unii duhovnici cu renume. Așadar, opreliștile de mai sus fac problematică organizarea efectivă a slujbelor de către cler, nu doar participarea credincioșilor.

Cert este că renunțarea la rugăciune, fie ea și doar sub aspect cultic, este o tăgăduire a lui Dumnezeu, a credinței noastre. Slujbele nu pot fi înlocuite cu rugăciunile de acasă. Acest lucru este știut și a fost afirmat adeseori. Ele sunt mai mult decât rugăciune, sunt forma noastră de mărturisire și apropiere de Hristos. Chiar dacă există situații când putem renunța la mersul la biserică, totuși trebuie să existe motive întemeiate pentru aceasta. Cei bolnavi sau foarte vulnerabili, cum sunt bătrânii, au o justificare (dar și o cunună mai mare dacă fac o jertfă să vină la slujbă), dar ceilalți nu au nici o justificare validă. Pentru că singurul motiv de a veni la biserică (și pe timp de pace și sănătate) este viața veșnică, grija de suflet, frica de Dumnezeu și pregătirea pentru viața viitoare. Pe timp de boală aceste principii sunt neschimbate sau chiar mai stringente.

Faptul că statul interzice slujbele este o dovadă că este ateu, fără de Dumnezeu. Dar nici nu putem cere prea mult, ci doar conștientizăm o dată în plus că nu îi datorăm totul, ci doar limita pusă de Hristos: „Dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Poate că uităm că suntem datori să participăm la viața socială cu măsură. Pusă problema mai matematic, avem obligația să sprijinim activitatea din sistemul de sănătate și să nu-l aglomerăm, ținând sub control, pe cât posibil, evoluția contaminărilor. Totuși avem datoria de a da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, adică sufletul, duhul și inima noastră, precum și trupul, adică prezența la biserică și lucrarea mântuirii.

Nu suntem animale, ca să ne preocupăm doar de trup, ci avem și suflet. Iar dovada credinței noastre este grija de suflet mai mult decât de trup. Aceasta nu înseamnă a neglija sănătatea, ci a nu pune în primejdie mântuirea sufletului, pentru că acesta primează. De multe ori, este necesară jertfirea sănătății și chiar a vieții trupului, cum au făcut-o în cazuri extreme mucenicii.

Comunicate oficiale

Sinoadele mai multor Biserici Locale au dat îndrumări speciale cu privire la situația creată de virus. Nu doar Grecia și Cipru au dispus oprirea slujbelor oficiate cu participarea credincioșilor, ci și Constantinopolul. Justificarea constă în aplicarea măsurilor trasate de organele statului și combaterea împrăștierii virusului.

Chiar dacă Sinodul Bisericii Ruse a luat hotărârea ca slujbele să nu fie oprite, totuși a dat unele recomandări de prevenție care sfidează credința în Sfânta Împărtășanie. Astfel, lingurița trebuie ștearsă după fiecare om și dezinfectată în spirt (deși nu se știe cât de eficientă este această manevră pentru îndepărtarea virusului), iar anafura să fie împărțită cu mănuși igienice. Aceste proceduri sunt echivalentul folosirii mai multor lingurițe și tot nu garantează evitarea contaminării. Practic, împărtășirea ar trebui să țină de suflet și de credință, nu de igienă aseptică. Deși se face referire la o specificație din Pidalion a Sf. Nicodim Aghioritul cu privire la împărtășirea în caz de ciumă, ea nu este riguroasă. Într-o notă de subsol, Sfântul scrie că nu este permisă darea Sfintei Pâini pusă în struguri, ci în vase sfințite din care să fie luată de bolnavi sau de ciocli cu o linguriță. Acestea sunt spălate apoi în oțet. Existența cioclilor (persoane imune la boală) presupune o carantină deosebită și imposibilitatea de a se apropia preoții. Chiar și în aceste condiții, nu este corectă împărtășirea decât din vase sfințite, care sunt curățate cu oțet după aceea. Dar acest procedeu este urmat pentru cei deja bolnavi, nu pentru toată lumea.

Dar notabilă este recomandarea Sinodului Bisericii Ucrainene de a fi continuate slujbele în aer liber dacă depășesc 10 persoane, conform dispozițiilor organelor de stat. Trebuie păstrată igiena în biserici, dar ritualul de împărtășire rămâne neschimbat, afară de băutura de după primirea Tainelor, care trebuie primită în pahare de unică folosință.

Sinodul Bisericii Sârbe a emis un comunicat în care își exprimă sprijinul pentru cei care luptă contra bolii și condoleanțe familiilor, rudelor și prietenilor celor decedați și reafirmă că „oferă credincioșilor ei unicul remediu pentru nemurire, Sfânta Împărtășanie, precum și binecuvântarea Sfintelor ei Taine și a întregii comori sacramentale”.

În România rămân în vigoare dispozițiile pentru cei slabi în credință?

Pentru credincioșii români, Patriarhia noastră a luat act de restricțiile impuse pe perioada de stare de urgență și a dispus săvârșirea slujbelor în aer liber.

Din păcate, subiectul lingurițelor de unică folosință nu a fost rezolvat cum se cuvine. Conform intervenției purtătorului de cuvânt al Patriarhiei (în emisiunea Universul Credinței), recomandările inițiale ale Patriarhiei Române au fost date pentru cei „slabi în credință”, deci ele rămân în vigoare pentru a fi aplicate în cazul unor astfel de oameni. Mai mult, sunt aduse acuzații și persiflări la adresa celor „tari în credință”, care pot ajunge la „rigori vecine cu idolatrizarea linguriței și chiar a Sfintei Împărtășanii”. Aceste concepții sfidează credința că Împărtășania este o Taină care nu funcționează ca o simplă mâncare, ci este Însuși Trupul lui Hristos, de la care nu s-a molipsit nimeni până acum de boli. De aceea se și impune o examinare a celor care se apropie de Potir pentru a se împărtăși cu credința în viața veșnică, cu pregătirea cuvenită, nu pentru vreo utilitate pământească. Este un subiect dureros, care nu merită tratat mai mult acum, dar care vădește alte îngrijorări ce încă nu sunt rezolvate cu privire la păstrarea nealterată a credinței de către sinodali.

Există diferite atacuri la adresa împărtășirii din linguriță din partea opiniei publice de la noi și din străinătate (pentru diaspora). Dar oare poate Biserica să se adapteze la pretențiile lor fără să fie afectată puterea credinței? Parcă prea ne-am obișnuit cu lumea și legile ei și se uită ușor faptul că Evanghelia chiar nu este din lumea aceasta și insuflă în om viața și lumina harului, ceva palpabil și real, chiar dacă nevăzut. Putem rămâne la forme moarte din conformism și frică de oprobiul societății?

Îmbărbătări duhovnicești

Nu poate fi trecută cu vederea suferința multora, care sunt bolnavi sau care au apropiați ce au murit. Frica de a participa la slujbele Bisericii este justificată; de multe ori ne împinge să ne rugăm chiar mai mult. Evident că cei îmbolnăviți vor trebui să evite contactul cu ceilalți, chiar și în lăcașurile de cult. Rugăciunea de acasă este necesară și ancorarea în ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu este stringent. Panica și isteria nu aduc nici un folos, cu atât mai puțin difuzarea a tot felul de știri neverificate, care se înmulțesc acum.

Un cuvânt de mare folos duhovnicesc a fost adresat de către IPS Mitropolit Atanasie de Limassol, în care îndeamnă la credință puternică și conștientizarea condiției noastre muritoare și totodată nemuritoare. Cel mai mare sprijin vine din slujbele săvârșite de Biserică, inclusiv Sfântul Maslu. Parcă o astfel de abordare insuflă mai multă încredere din bărbăția unor astfel de ierarhi.

Este de remarcat că există poziții diferite în cadrul Ortodoxiei, chiar antagonice, dar cumva consecvente. Cei care au aprobat ecumenismul în Creta și pretențiile papiste ale Fanarului îndeamnă și acum la respectarea mai mult a Cezarului decât a lui Dumnezeu, pe când cei drept credincioși se încred mai degrabă în respectarea neabătută a rânduielii liturgice consacrate pe lângă mijloacele de prevenție umană. Altfel spus, ereziile ascund necredință, care se vădește și chiar crește cu timpul. Oare ce ne poate trezi din somnul necredinței?

Cu înțelegere, dar și cu responsabilitate, consider că trebuie să ne asumăm cu cutremur viața, moartea, dar și viața veșnică. Poate chiar în văzul dezaprobator al lumii.

Coronavirusul va fi combătut cu cătuşe?

Prefacerea societăţii româneşti are loc în ritm alert: ieri dimineaţă a fost sugerată majorarea pedepselor penale pentru zădărnicirea combaterii bolilor infectocontagioase, ieri noapte a fost adoptată.

Majorarea este substanţială: de la o limită de 2 ani am ajuns la o pedepasă maximă de 15 ani de închisoare!

Sporirea pragului sancţionator la limita de 5 ani aduce această infracţiune în categoria celor pentru care pot fi dispuse măsuri preventive. Este de aşteptat să explodeze numărul dosarelor penale în care se dispune arestul la domiciliu şi arestul preventiv în centre speciale de detenţie. Ceea ce era previzibil la data instituirii stării de urgenţă devine posibil prin efectul modificărilor de lege penală care au fost adoptate ieri noapte.

Coronavirusul va fi combătut cu cătuşe?

Schimbarea normelor penale şi operaţionalizarea acestora pe seama măsurilor preventive modifică substanţial regimul civic din societatea românească, sporeşte capitalul autoritar al statului care poate sancţiona în modalitatea cea mai dură posibil pe orice persoană care nu respectă dispoziţiile emise de un factor de autoritate. Aceasta în condiţiile în care măsurile preventive se adoptă fără a fi cercetat fondul acuzaţiei, ci numai „dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă” (art. 223 alin.(2) Codul de procedură penală).

Oare împărtăşirea credincioşilor cu o singură linguriţă este suspiciune rezonabilă pentru săvârşirea infracţiunii de zădărnicirea combaterii bolilor infectocontagioase, prevăzută de art. 352 Codul penal? Dar organizarea serviciului religios cu nerespectarea distanţierii la un metru? Dar desfăşurarea slujbelor pentru 101 credincioşi?

Toate acestea au loc în condiţiile în care statul nu a făcut proba eficacităţii demersurilor sale, a caracterului rezonabil şi proporţional al intervenţiei sale şi a viabilităţii politicilor pe care doreşte să le adopte. Ceea ce este cert este că regimul drepturilor cetăţeneşti a fost drastic alterat pe fondul de panică generalizată, aceasta fiind singura certitudine pe care o avem deocamdată.

Preluăm un articol din G4media, care pretinde că informaţia publicată este confirmată de surse multiple, cu menţiunea că noile dispoziţii penale nu au fost încă publicate în Monitorul Oficial şi că vom actualiza acest articol de îndată ce va fi posibil.

Sursă imagine: G4Media.ro

SURSE: Guvernul a adoptat miercuri noapte înăsprirea semnificativă a pedepselor pentru infracțiunile de zădărnicire în combaterea bolilor și fals în declarații: Închisoare de până la 5 ani pentru ascunderea bolii și până la 15 ani dacă cineva moare ca urmare a infectării

UPDATE: Guvernul a modificat în noaptea de miercuri spre joi Codul penal prin Ordonanță de urgență, înăsprind semnificativ pedepsele pentru zădărnicirea combaterii bolilor, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale.

Potrivit noilor prevederi, pedepsele cu închisoarea cresc astfel:

  • de la 1 la 5 ani pentru nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase dacă a pus în pericol sănătatea, integritatea sau viața uneia sau mai multor persoane sau a creat un pericol cu privire la răspândirea unei boli infectocontagioase:
  • de la 1 la 5 ani pentru misiunea de a divulga autorităților competente în prevenirea, combaterea și tratarea bolilor infectocontagioase a unor informații esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană suspectă sau confirmată ca fiind infectată cu o boală infectocontagioasă, precum și orice alte informații necesare efectuării anchetelor epidemiologice
  • de la 5 la 15 ani dacă faptele prevăzute mai sus au avut drept rezultat moartea victimei.

Știrea inițială:

Guvernul a discutat, miercuri noapte, majorarea pedepselor, printr-o modificare adusă prin OUG Codului Penal, în cazul infracțiunilor de zădărnicire a combaterii bolilor și fals în declarații, dar nu este clar dacă măsura a fost adoptată sau nu, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale.

Măsura a fost luată după ce s-au înregistrat mai multe cazuri de fugă din spital a unor persoane infectate cu coronavirus, de persoane care nu au respectat măsurile de izolare sau care nu au declarat la intrarea în țară că vin din zonele roșii.

Ministerul Justiției a propus înăsprirea pedepselor, astfel că dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani. Dacă s-a produs vătămarea corporală pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani iar dacă fapta este săvârșită prin cultă fapta se pedepsește de la 6  luni la 3 ani cu amendă.

Guvernul a anunțat înaintea ședinței de mieruri că are pe ordinea de zi un proiect de ordonanță de urgență pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, dar nu este clar până la momentul difuzării acestei știri dacă propunerile au fost adoptate, însă ele au fost discutată în timpul ședinței care s-a prelungit mult după miezul nopții, potrivit surselor G4Media.ro

Ce prevede textul vechi

Articolul 352 din Codul Penal:

(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.

În ce privește falsul în declarații, articolul 326 din Codul Penal prevede în prezent doar închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Și în acest caz pedeapsa s-a majorat la închisoare de la 6 luni la doi ani sau amendă și s-a întrodus, suplimentar, un alineat care prevede că dacă se ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală contagioasă, falsul în declarații se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau amendă.

Amintim că trei senatori liberali au preluat initiațiva asociației procurorilor (AMASP), care a propus înăsprirea pedepselor în cazul infracțiunilor de zădărnicire în combaterea bolilor.

Informații medicale și nu numai despre coronavirus (de la dr. Olga Simionescu și Adriana Pistol)

În condițiile în care noul virus este unul nou, ale cărui simptome și patologii nu sunt cunoscute și generează o imensă panică, o serie de informații cât mai bine documentate sunt necesare pentru a ști cum să reacționăm cât mai eficient sanitar, dar și psihologic. O sursă de informare serioasă este doamna dr. Olga Simionescu. Redăm mai jos un interviu realizat de Marius Tucă în data de 16 martie, cu câteva idei spicuite pe scurt. Acestea sunt dezvoltări ale unui articol de prezentare, pe care îl preluăm la final.

Pe lângă problemele sanitare, foarte importante sunt și cele economice, culturale, religioase, educaționale, care nu trebuie neglijate, cum vedem că se întâmplă deocamdată. Nu putem trata boala ca și cum am fi niște animale, ci în toată complexitatea factorilor sociali umani. Așteptăm o abordare mai serioasă din partea guvernului nostru și chiar la nivel mondial. În acest sens, metoda adoptată de englezi nu pare deloc falimentară.

Rezumat:

– virusul corona nu este unul necunoscut în rândul medicilor; este știut încă din 1960. Se transmite de la animale și păsări și a fost celebru în anii 2002 și 2012;

– însă virusul descoperit în Wuhan la sfârșitul lui 2019 este unul diferit, care a făcut inițial 131 de victime mortale cu pneumonii mortale;

– s-au îndeplinit criteriile de declarare a pandemiei, adică peste 100.000 de cazuri în peste 100 de țări;

– ce nu se știe este de ce unii oameni fac forme ușoare asimptomatice, iar alții forme severe;

– panica este dăunătoare, fiind generalizată nu doar la noi în țară;

– cum se transmite: de la persoane infectate prin picături Pfluge (nazale), aerosoli (particule aflate în aer), pe suprafețe;

– virusul este caracterizat de o diseminare extraordinară, fapt ce alimentează teoria că este unul de laborator;

– nu trebuie să atingem fața, pentru că ochii, gura și nasul sunt căile de infectare și este necesară igiena, spălatul pe mâini;

– și masca simplă protejează dacă nu stăm în apropierea persoanelor cu simptome de infecții respiratorii. E mai mult decât nimic;

– distanța de protecție față de persoane este de 90 de cm;

– este bine ca mâncarea să fie prelucrată termic pentru că virusul nu iubește căldura;

– există diverse teorii despre mutațiile virusului, care-l fac mai slab sau să aibă anumite particularități. Mai există și alți factori care influențează forma agresivă (L) sau slabă (S), cum ar fi vârsta și comorbiditățile, probleme de apărare imunitară și teoria receptorului de ECA2 (min. 14-16);

– în România se pare că a ajuns virusul mai slab;

– în Italia este posibil să fie o populație îmbătrânită și zona Lombardia nu a fost izolată rapid;

– există diferite teorii ale conspirației cum a apărut virusul, dar acum trebuie să vedem cum să scăpăm de el;

– există foarte multe implicații negative economice serioase;

– există două metode de abordare: prin carantină și cel englez mai detașat. Se spune că serviciul imunolog englez este unul dintre cele mai bune. Bătrânii de peste 70 de ani sunt sfătuiți să stea în casă. Se permite circulația mai mult pentru a se evita panica decât pentru a se imuniza oamenii;

– există suficiente teste? Sunt știri că vor fi implicate și companii private care vor sprijini în acest sens. Testele trebuie făcute doar în medii autorizate;

– preconizări: vârful va fi în aprilie, vor fi și decese; în câteva luni lucrurile se vor liniști;

– teoria S și L este a chinezilor și este controversată;

– pentru dezinfectare este nevoie de biocid, nu este suficient spirtul/alcoolul;

– să ne rugăm pentru că nu totul ține de om;

– spălarea fructelor și alimentelor care nu pot fi încălzite scade riscul contaminării;

– teoretic se poate transmite prin intermediul banilor;

– teorii ale conspirației, că a fost totul pregătit (min. 34);

– un îndemn la rațiune și la calm.

Activenews: Profesor Universitar Doctor Olga Simionescu, precizări importante în contextul epidemiei de coronavirus

Ce cred eu despre Corona virus (răspuns la telefoane):

1. Este un virus cu ARN, din familia virusurilor Corona cunoscute încă din 1960, la oameni și animale (păsări, mamifere). Se numește „noul corona” fiindcă au mai fost infecții cunoscute în 2002 (SARS-CoV) și în 2012 (MERS-CoV). Noul Corona Virus are simbolul SARS-CoV-2 și determină boala COVID-19. El a început în Wuhan în 2019, decembrie și s-a răspândit în întreaga lume.
2. Fiind virus cu ARN (beta corona virus), face mutații, parte naturală a ciclului celular, astfel că există două serotipuri principale: L agresiv, cu diseminare rapidă și S mai blând, cel clasic. Deși virusul poate afecta orice populație, se pare că în Wuhan (de unde a pornit) și în Italia a fost serotipul L, iar în România serotipul S. Aceasta este legată de susceptibilitatea genetică a populației, virusul nou corona intrând în celulă omului prin receptorul ACE2 (enzima de conversie a angiotensinei). Există contestatari ai teoriei mutationale, inclusiv o voce de la Yale, pe motiv că din lanțul lung de nucleotide (30000) doar câteva ar fi afectate. Însă eu cred că formele diferite de boală nu țîn doar de imunitatea individului, ci și de aceste două tulpini.
3. OMS a declarat deja pandemie, adică o epidemie întinsă pe multe țări. Asta nu trebuie să însemne panică a populației, ci doar atenție și măsuri sporite de protecție și protocoale de testare, transport, măsuri epidemiologice și tratament.
4. Noul corona virus se transmite prin picături Pfluge, particule virale, aerosoli, contact cu suprafețe infectate. Alcoolul sanitar nu este suficient și nici clorhexidină. Sunt necesare substanțe biocide, pe baza de alcool. Trebuie evitate aglomerările, mijloacele de transport în comun, strangerile de mâna
5. Masca protejează și este imperativ să ne spălăm pe mâini cu apă și săpun minimum 20 de secunde odată, de mai multe ori.
6. Mâncarea trebuie prelucrată termic.
7. Există formă ușoare, medii, severe ale bolii, în funcție de serotip și de răspunsul imun al pacientului infectat. Sunt mai grav interesați vârstnicii și mai puțin interesați copiii.
8. Transmiterea mult mai rapidă decât a virusului gripal a alimentat teoria că noul coronavirus este fabricat în laborator în scopuri de armă biologică și că a fost scăpat de sub control.
9. Există consecințe economice semnificative (linii aeriene au dat faliment, a scăzut bitcoin-ul, turismul în multe țări a fost lichidat, bursele s-au prăbușit), iar lipsa de la serviciu a oamenilor, chiar și cu home working, va avea urmări.
10. S-a instituit panică în populații din numeroase țări, întreținută de TV în principal, dar și de altele din media (emisiunile au înfulecat hulpav din subiect), precum și de frica oamenilor de boli.
11. Mulți „oameni de bine” vor intermedia teste, vor propune vindecări, vor specula prețul la măști și consumabile.
12. Un vaccin va fi disponibil în cel mai devreme un an, restul este fantezie pură.
13. În România, medicii priviți sunt acum priviți ambivalent (pe de o parte sunt toți corupți, fără afect, autosuficienți, dar și necesari, iată, în perioade de restriște); personalul medical instruit rămâne „umărul principal” în tratarea bolii. Și generalizarea referitoare la corupție și la celelalte face parte din preconcepțiile unora care cu siguranță n-ar fi stat vreodată să învețe toată viață, însă se uită cu jind/ invidie la alții care muncesc până cad.
14. Medicii de la Matei Balș sunt excepționali. Spitalul „Colentina” este lipit de „Matei Balș” și am lucrat împreună mult. Geniali.
15. Testarea se face doar la cei veniți din ariile de incidența crescută, precum și la pacienții simptomatici. Simptomele (tușe, febra, astenie, dureri musculare) nu diferă mult de cele ale gripei sau rhinovirusurilor.
16. ISU merge perfect, de multă vreme. DSP s-a profesionalizat. Interviul nereușit de la Timiș nu se pune.
17. Pentru cei care am trăit în comunism o perioada, calmul este un element dobândit (nu ne facem acum provizii, căci stăteam la coadă la carnea de porc de 37 lei 50 cu orele și o dramuiam). Este multă manipulare și histrionismul dâmbovițean înflorește. La ele se adaugă și sindromul ipohondriac accentuat mai ales la bărbații români.
18. Învățatul de al distanță (e-learning) când școlile sunt închise pare să fie singură soluție că să nu se înghețe anul școlar/ universitar. It’s more than nothing.
19. Totul se va scumpi după. Avioanele, vacanțele, alimentele. Lumea se va urgisi.
20. Sunt sigură că noi vom trece cu fruntea sus și nu trebuie să ne speriem. Cel mai rău scenariu poate fi să ne infectăm, însă cu siguranță vom scăpa”, a scris Olga Simionescu pe contul său de Facebook.

Un alt interviu interesant, util și cu greutatea unui medic de specialitate este cel de mai jos, realizat cu dr. Adriana Pistol, în care se spune, printre altele, că starea de carantină nu trebuie să dureze foarte mult și că metoda englezilor este posibil să fie mai bună. Și, lucru foarte important, atrage atenția asupra riscurilor economice și de altă natură foarte mari, care nu trebuie neglijate:

Previziuni sumbre despre mersul economiei

Măsurile dispuse pentru limitarea îmbolnăvirilor cu coronavirus produc efecte dramatice în economie, şocul fiind deja resimţit la nivel local. Modalitatea în care autorităţile intervin în viaţa socială, economică şi religioasă a românilor stârneşte îngrijorări legitime întrucât, deşi măsurile par moderate, efectele acestora sunt percepute ca nerezonabile şi disproporţionate. De asemenea, pare că nu sunt luate în calcul consecinţele imediate ale izolării sociale iar percepţia că întreaga societate este orientată către un colaps devine din ce în ce mai întemeiată.

În acest context, preluăm un comentariu din ZiarulFinanciar care surprinde o imagine pesimistă asupra viitorului nostru economic, pesimistă dar realistă. Este previzibil că intrăm într-o perioadă de declin economic, statul român neavând capacitatea administrativă sau instrumentele financiare necesare să gestioneze şocul economic creat de măsurile luate pentru protejarea sănătăţii publice. Cele mai multe proiecţii realizate vorbesc despre cel puţin doi ani de criză de sănătate publică, cu efecte prelungite şi preschimbări economice ireversibile şi prevestesc o digitalizare forţată a spaţiului public şi a interacţiunilor sociale.

Pare că şocul economic sperie mai rău decât boala Covid-19 iar mijloacele de contra-reacţie la care pot apela cei credincioşi sunt limitate. Deocamdată ni se pretinde ascultare şi supunere, dar drumul pe care l-am apucat nu prevesteşte nimic bun.


ZiarulFinanciar.ro: Dacă Guvernul, BNR şi băncile nu acţionează financiar acum, se vor trezi în stradă cu 1 milion de şomeri şi zeci de mii de businessuri închise: avem nevoie de lichidităţi, de linii de credite, de garanţii, nu de amânarea taxelor sau a creditelor, pe care oricum nu aveam de unde să le plătim

Nimeni nu ştie de câţi bani este nevoie pentru a opri dominoul crizei economice adus de coronavirus. Dar marile economii ştiu că trebuie să pompeze atâţia bani cât este nevoie, pentru că altfel va fi un măcel politic, social şi demografic cum nu a mai fost niciodată.

Preşedintele american Donald Trump le-a promis americanilor că Trezoreria, adică Ministerul de Finanţe, le va trimite cecurile acasă, adică le va plăti salariile.

O bună parte din America se închide din cauza extinderii crizei coronavirus, iar oamenii au nevoie de bani pentru a supravieţui. În Franţa, preşedintele Macron a promis 300 de miliarde de euro.

În Uniunea Europeană nu se va mai ţine cont de deficitul bugetar, pentru că toate statele trebuie să injecteze zeci şi sute de miliarde de euro pentru a trece peste această criză. Dar cel mai important lucru este ca cineva să te împrumute, iar întrebarea tuturor este „Cine”?

În România, de marţi seară, 300-400 de mii de angajaţi din HoReCa nu vor mai avea un loc de muncă, în urma deciziei autorităţilor de a închide barurile, restaurantele, cafenelele.

Ford Craiova, care teoretic nu avea nicio treabă cu criza coronavirus, nu era un hotel, un restaurant, o cafenea, a anunţat că îi trimite în şomaj tehnic pe cei 6.000 de angajaţi, cu plata unui venit de 78% din salariu. Ford Craiova este în situaţia fericită că are bani.

În HoReCa poate doar McDonald’s are bani pentru a-şi susţine salariaţii care nu mai pot să vină la muncă în această perioadă.

Închiderea aceastei industrii, din motive de evitare a răspândirii şi mai mult a virusului, va însemna un gol şi pentru bugetul de stat.

Nu ştiu dacă ministrul Finanţelor a calculat bine cât va fi gaura pe care o va înregistra bugetul în urma apariţiei crizei coronavirus: primele estimări indică un minus de 20%, dar este o sumă optimistă.

Pentru că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile, şi companiile care au bani să-şi plătească taxele şi impozitele vor prefera să le amâne, pentru că nu se ştie când ai nevoie de cash.

În mod cert, companiile româneşti care mai aveau nişte bani în conturi sigur nu se gândesc acum la bugetul de stat.

Nu cred că bancherii realizează ce impact va avea acest domino şi cum vor fi afectaţi toţi clienţii, indiferent că sunt persoane fizice sau juridice, şi indiferent dacă au legătură sau nu cu primele sectoare direct afectate.

Amânarea plăţii ratelor cu 3 luni pentru persoanele fizice cred că este doar o primă măsură, până când BNR va schimba regulamentele.

Amânarea pe 6 luni a plăţii creditelor pentru companiile direct afectate nu înseamnă nimic.

Nici în 3 luni şi nici în 6 luni nu se termină această nebunie, şi oricum, cine crede că piaţa va reveni la nivelul de dinainte, este extraoptimist. Panica care se instaurează în mintea tuturor va atinge cote maxime atunci când va fi vârful de cazuri infectate cu coronavirus în România.

La emisiunea Marius Tucă Show de pe Mediafax, Cătălin Apostolescu, medic primar boli infecţioase, a spus: Ne aşteptăm ca vârful să fie în jurul Paştelui. Simulările matematice dau cifre între 10.000 şi 20.000 de cazuri.

Dacă Ford nu a avut ce face şi a trebuit să închidă temporar fabrica de la Craiova, vă daţi seama cum este în alte companii, în special cele româneşti, slab capitalizate şi fără un business puternic în piaţă.

Guvernul Orban a promis că vine cu un pachet de măsuri pentru susţinerea companiilor şi a salariaţilor afectaţi de criza coronavirus.

Florin Cîţu, ministrul Finanţelor, vorbeşte de 2% din PIB, care în bani înseamnă aproape 5 miliarde de euro.

Nu va fi de ajuns.

Oricum, dacă pachetul care va fi prezentat miercuri nu va avea o componentă financiară, de lichiditate, nu va rezolva mare lucru.

Matei Ionescu, proprietarul restaurantului Gargantua din Bucureşti, spune: Noi avem nevoie de credite, de linii de finanţare, de garanţii, nu avem nevoie de amânarea plăţii taxelor şi impozitelor sau de stoparea controalelor. Unde să mai vină controalele, ce să mai controleze, restaurante închise?

BNR, guvernul şi băncile trebuie să facă front comun pentru că sunt singurele instituţii care au bani, pot printa bani şi să-i multiplice.

Banca Centrală a Ungariei a promis că va prelua toate creditele performante ale băncilor în garanţie, pentru asigurarea de lichidităţi, dar în schimb cere băncilor să ofere companiilor un moratoriu, adică să nu mai plătească creditele o perioadă de timp.

Într-un fel sau altul, aşa se va ajunge şi la noi. România are nevoie de cel puţin 100 de miliarde de lei, adică peste 20 de miliarde de euro, ca să treacă de această criză, şi are nevoie ca oamenii, deja furioşi pentru că au fost obligaţi să se autoizoleze în casă, să nu iasă în stradă.

Intern, România nu are aceşti bani, de aceea trebuie să se ducă către FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială.

Cât mai repede.

Prima luna va trece cum va trece, dar la un moment dat cineva trebuie să fie de vină pentru tot ce li se întâmplă: şi atunci toţi îşi vor îndrepta furia către guvern, bănci şi BNR.

Iar România nu are nevoie de asta.

Armonia – un nume al Lui Dumnezeu

Ilustrație pentru cartea ”Bobul de Lumină și Pământul”, editura Signatura, 2020.

A plâns mult Adam pentru ceea ce a pierdut. Apoi, nemaiajungându-i plânsul, a început să cânte. Și alinându-se cântând, a început să Îl revadă pe Dumnezeu în toată natura ce îl înconjura. Și văzând toată frumusețea lui Dumnezeu rămasă în natură, a dorit să o laude. A cuvântat ce-a cuvântat până ce cuvintele i s-au terminat. Dar frumusețe mai era. Nemaiavând deci cuvinte, a început apoi, neputincios, dar plin de nădejde, a o imita prin lucrul mâinilor.

Trebuia să Îi arate lui Dumnezeu că, dincolo de toată vinovăția de care s-a umplut, el încă Îl mai iubea.

Eu asta cred că este Arta: tot dorul lui Adam pentru Dumnezeu. Căci atunci când ne e dor de cel drag nouă, în lipsa lui, ne pornim a imita lumea în care el s-ar fi aflat. Poate-poate, apoi, va apărea. Acesta era dorul lui Adam. Și așa cred că își alina toate ceasurile de trudă grea pentru pământ –  în cântare, în necuvântata culoare și în rugătoarea speranță. 

Ca ilustrator al acestui site, am fost invitată să spun câteva cuvinte și despre cărțile ilustrate de mine care au fost publicate și voi face, deci, o scurtă prezentare a acestora.

În primăvara anului 2018, am fost solicitată de casa editorială Signatura să creez o serie de cărți pentru copii prin care să concretizez niște teorii de bază ale artei cu scopul ca, descoperind publicul astfel mecanismul de formare al unei opere de artă, să poată înțelege arta ca din interiorul ei și să o valorifice apoi cu mai mult sens pentru viață.

M-am întristat, de-a lungul timpului, să văd cum o mare parte dintre creștini, cei care ar trebui să fie poate cei mai sensibili la lumea irațională și, trecând prin toate greutățile fiecărei vremi, să găsească o alinare într-o lume a spiritului, a lucrurilor depășite de știința logică a gândirii și a cuvântului, s-au arătat distanți și nepăsători față de știința cea care le oferea această înțelegere – arta. Ne putem aminti de creștinii din închisorile comuniste care, paradoxal realității fizice la care au fost supuși, ei și-au umplut sufletul și mintea cu poezii și cântări. Din cele mai grele suferinți scoteau la suprafață un lucru atât de absurd pentru omul firesc: arta. Poate și acum va părea, pentru unii dintre noi, nepotrivit să încep a vorbi despre artă când ne întâmpină vremea în care trăim acum cu vești din ce în ce mai îngrijorătoare. Dar arta cea din Dumnezeu nu a fost niciodată un lux rezervat pentru oamenii bogați și fericiți ai acestei lumi, ci cred că trebuie să fie o bogăție a inimii pentru oamenii sărmani și veșnic căutători de Dumnezeu.

În dorința sa de a înțelege cât mai mult frumusețea naturii, omul a descoperit existența unor legi prin care toată materia, cea neafectată de păcat, creează o Armonie absolută și aceea este cea care dovedește încă din esența materiei, frumusețea chipului lui Dumnezeu. O matematică absolută, un echilibru absolut, o viață absolută în interiorul vieții exterioare relative. Nicio frunză nu se confundă cu alta, nicio floare nu a mai fost în același fel mai înainte, niciun om nu s-a mai repetat în timp, și totuși, în crearea lor este o lege la care toate frunzele se supun la fel, toate florile la fel, toți oamenii la fel.  Aceste legi, pentru a se repeta zi după zi, an după an, mereu cu un nou început după un vechi final, trebuie să respecte un echilibru prin care circularitatea creației să aibă loc necontenit.

Aceste legi, artiștii le-au numit Armonii ale creației.

Seria mea de Armonii vizuale se referă în două cărți la culoarea frumosului și în alte două cărți la compoziția frumosului.

Dar pentru că aș îndrăzni să intru în mai mute detalii la fiecare, am să vă vorbesc despre câte un titlu în parte în separate articole care urmează. Cred că ne este și nouă, creștinilor acestor veacuri, precum lui Adam din începuturi, necesar să ne mângâiem ceasurile grele de căutare a Adevărului dumnezeiesc cu bucurii date și de Frumusețea dumnezeiască.

Și, ca să vă încurajez în a mă urmări mai departe, reproduc aceste versuri răsărite din experiența temnițelor comuniste:

„Cântările noastre cântate plângând

lua-și-vor odată aripile-albastre

și-n soare pluti-vor curate, arzând

de para iubirii, cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas

luci-vor pe ceruri ghirlande de stele,

iar îngerii Slavei, cu tremur în glas,

cântând, învăța-vor să plângă din ele.

(…)

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos,

sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,

sunt tot ce pământul Îi dă mai frumos

Acelui din ceruri mai vrednic de slavă. ”

Traian Dorz, n.1914 – d.1989

În Grecia s-a luat decizia închiderii bisericilor. Sfântul Sinod hotărâse anterior participarea restrânsă la slujbe

La puțin timp după decizia Sinodului extraordinar al Bisericii Greciei cu privire la virusul corona, guvernul a decis suspendarea slujbelor.

Primul Ministru Kiriakos Mițotakis a scris pe Twitter: „Prin decizia guvernului, sunt suspendate slujirile în toate locurile de venerare religioasă de orice dogmă sau religie. Bisericile rămân deschise numai pentru rugăciune individuală. Protejarea sănătății publice impune decizii clare.
— Prime Minister GR (@PrimeministerGR) March 16, 2020

Romfea.gr menționează declarația unui ierarh care-și păstrează anonimatul: „Tăgăduim pe Hristos Însuși prin această decizie! Din păcate, țara va rămâne fără Liturghie pentru trei săptămâni”.

Totuși cel puțin doi Mitropoliți au făcut deja declarații publice pe marginea acestei decizii. Pe de o parte, Mitropolitul Serafim de Pireu a declarat în esență că «se creează un necaz uriaș, dar, cât timp este o măsură despre care statul consideră că va proteja societatea întreagă, Biserica se smerește întotdeauna». Pe de altă parte, Mitropolitul Serafim de Kithire a trimis scrisori adresate Președintelui țării și membrilor Sinodului de a se reveni asupra acestor decizii. Motivarea este aceea că, în vremuri de restriște, oamenii au nevoie de slujbe, de Liturghie îndeosebi, așa cum au nevoie de pâinea materială. Nici slujbele, nici Împărtășania nu sunt surse de îmbolnăvire, iar cultul religios este liber și neforțat. Cei care pot participa cu credință la slujbă ar trebui să aibă această posibilitate. Măsurile luate sunt o depășire a atribuțiilor statului.

Tot ieri se întrunise în mod extraordinar Sinodul Bisericii Greciei, care a luat unele decizii cu privire la situația ivită. Acestea au fost structurate pe 8 puncte. În mare, a fost decis ca bisericile să rămână deschise, dar să se oficieze doar Sfânta Liturghie în zilele de duminică și sărbători (Buna-Vestire) de la 7 la 8. Înmormântările să fie oficiate în biserici cu participarea restrânsă doar a rudelor, iar mănăstirile să continue programul liturgic, dar fără participarea mirenilor. Nunțile și botezurile ar fi trebuit amânate. În plus, a fost exprimat un îndemn a rugăciune comună pentru depășirea bolii între orele 10-10:15 în fiecare seară.

Nota noastră: După cum observă și Mitropolitul Serafim de Kithire, Biserica nu este o instituție a statului și activitatea ei nu poate fi normată de acesta. Această situația provine din faptul că ea operează cu Tainele lui Hristos, care nu pot fi privite prin ochii guvernului, ci cu credință. mai ales că în aceste momente de pericol real de contaminare avem nevoie tot mai mult de ajutorul lui Dumnezeu. Desigur că mulți vor sta acasă, ferindu-se de a intra în contact cu virusul sau să-l transmită altora. Totuși există destui creștini care sunt gata să-și manifeste credința prin intermediul cultului religios. Așa cum magazinele trebuie să fie deschise pentru procurarea celor de folos, la fel și în biserici trebuie să se desfășoare slujbele spre mângâierea și ajutorarea poporului, în cel mai rău caz cu anumite restricții.

Între profilaxie față de coronavirus și manifestarea credinței. Exemplul Bisericii Ciprului

Mitropolitul Atanasie de Limassol

În Arhiepiscopia autocefală a Ciprului întâlnim atitudini contrastante ca reacție în fața epidemiei de coronavirus. Le-am putea cataloga drept profilaxie vs. credință, adică abținerea de a veni la slujbe și a le asculta la radio-TV sau a participa mai departe. Decizii în acest sens au fost luate la nivelul mai multor episcopii.

În primul rând, Arhiepiscopia a transmis un comunicat care pare a viza toată jurisdicția. În acesta, după ce se prezintă succint situația tristă provocată de epidemie și sunt lăudați chinezii pentru măsurile drastice luate de ei, sunt chemați toți credincioșii să înalțe rugăciuni către Doctorul sufletelor și al trupurilor ca să fie oprită boala.

Cât privește măsurile efective ce ar trebui luate, textul menționează: „Cu toate că Tipicul Bisericii noastre rânduiește în perioada pe care o parcurgem acum a Marelui Post o mulțime de slujbe de umilință (Pavecernița Mare, Acatistul Maicii Domnului, Dumnezeiasca Liturghie a Darurilor înainte sfințite șamd), facem apel la toată pliroma creștină să se abțină pe intervalul a trei săptămâni (până la 10 aprilie) de la slujbe cu scopul de a ajuta la oprirea pe mai departe a răspândirii bolii.

Abținerea în intervalul a trei săptămâni de la sfintele slujbe și de la Taina dumnezeieștii Împărtășanii să nu provoace disconfort în conștiința turmei noastre credincioase pentru că folosul care se va ivi prin trecerea acestei încercări va fi cu mult mai mare.

Să imităm exemplul fraților noștri din China și să fugim de greșelile și luarea întârziată de măsuri drastice din țările unite din Europa.”

În contrapondere, cel puțin în două Mitropolii programul liturgic va continua neabătut.

Astfel, Mitropolia de Limassol (a Mitr. Atanasie) a emis un comunicat în care se anunță, printre altele: „Sfintele slujbe ale Bisericii noastre care se săvârșesc pe parcursul Marelui Post vor continua să fie cântate normal în toate bisericile”. Vor fi anulate cuvântările săptămânale ale Mitropolitului și ale celorlalți preoți, programate în această perioadă.

La fel, și Mitropolitul Neofit de Morfu a luat o decizie similară în eparhia sa. „După predania patristică, în clipele grele, în necazuri și boli, credincioșii Bisericii aleargă la dumnezeieștile Liturghii, unde, după cântarea «Trupul lui Hristos primiți, din izvorul cel fără de moarte gustați».

Prin urmare, nu putem noi singuri, din pricina pandemiei prezente de coronavirus să învinovățim Trupul și Sângele lui Hristos ca izvor al morții, să nu fie o astfel de hulă!

Și, mai departe, locurile sfinte ale bisericilor, paracliselor și altarelor exterioare, sfintele icoane, sfintele moaște și Cinstita Cruce, la care ne vom închina cu ajutorul lui Dumnezeu duminica viitoare spre întărirea noastră, sunt izvoare de sfințire și lucrare dumnezeiască, ce alungă orice contaminare a sufletului și a trupului.

Duminica viitoare ce slujbă închinată Crucii vom săvârși fără închinare la Cruce?

Deci vă rugăm părintește și cu sobrietate ca cei ce se găsesc în granițele Mitropoliei de Morfu să continuăm fără întrerupere programul bisericesc al slujbelor și al dumnezeieștilor Liturghii ale Maicii noastre Biserica și noi, cei smeriți și puțini, să purtăm «greutatea și zăduful zilei» și pentru credincioși, și pentru cei puțin-credincioși.

Însuși Domnul nostru ne-a zis: «Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt în mijlocul lor». Unde este Hristos, acolo este viață, pentru că El este biruitorul morții, al păcatului și al diavolului.

Vă rog să aveți urările mele de bine, să vă rugați astfel: «Hristoase al meu, dă-mi răbdarea și credința sfinților!».

«Această credință a întărit lumea.» Și «unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii».

O altă Mitropolie, de Constanția, va săvârși slujbele până la 10 aprilie fără prezența credincioșilor.

Nota noastră: Se naște întrebarea: Cum de au fost luate decizii contradictorii pe teritoriul aceleiași țări?

În primul rând, din ce se poate observa, decizia Arhiepiscopiei nu este luată în consens cu toți episcopii, ci este unilaterală, dar prezentată ca fiind pentru tot cuprinsul țării. Ca și în alte cazuri din trecut, Arhiepiscopul Hrisostom se dovedește un dictator care-și permite să ia decizii contra conștiinței Bisericii. Mai demult, chiar a semnat în locul Mitropoliților săi deciziile eretice din Creta și din Sinodul cipriot. De data aceasta, încearcă să impună o linie de abordare peste capul tuturor. Am putea numi acest fenomen sinodalitate șchioapă, cu care suntem deja obișnuiți.

Se mai poate observa că cei doi Mitropoliți care au luat decizia să fie continuate slujbele sunt cunoscuți ca mărturisitori și trăitori ai credinței și dovedesc acest lucru o dată în plus, în contrast cu necredința Arhiepiscopului cipriot.

Nu se precizează vreo limitare a participanților la slujbe, lucru ce ține probabil de autoritățile statului. Ar fi de văzut care va fi reacția în caz că vor fi adoptate măsuri oficiale de carantină, dacă vor fi respectate în eventualitatea interzicerii slujbelor.

Subiectul coronavirusului este unul delicat și aflat în plină desfășurare, cu implicații puternice asupra vieții bisericești și a credinței multora, asupra căruia sperăm să revenim cu alte detalii. Deocamdată recomandăm să urmăm exemplul celor doi Mitropoliți din articol, să avem credință puternică, fără panică, dar cu vigilență asupra sănătății noastre și asupra manipulărilor la care putem fi supuși din partea autorităților și diferitelor informații panicarde sau nedocumentate. Să participăm la slujbe cu credință, conștienți că mai importantă este viața sufletului decât a trupului și cu încredere în Dumnezeu, dar nu fără a ignora posibilitatea contaminării de la cei prezenți. În orice caz, Sfânta Împărtășanie (pentru cei vrednici) nu este sursă de contaminare, și nici închinarea la icoane.

Descinderi ale poliţiei şi jandarmeriei în biserici

Preluăm de la Ştiripesurse o relatare pe care noi o considerăm de o mare gravitate, pentru care nu sunt disponibile surse de verificare și care, prin urmare, trebuie primită cu oarecare circumspecție.

Știrea vorbește despre descinderi ale poliției și jandarmeriei în biserici, care ar fi avut loc în duminica aceasta, în timpul Sfintei Liturghii, când ofițerii de poliție au întrerupt sau perturbat slujba. Subliniem că aceste fapte nu reprezintă un abuz administrativ oarecare, ci sunt calificate de legiuitor ca fiind extrem de grave, sunt sancționate de art. 381 din Codul penal cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Considerăm că, în contextul declarării stării de urgență și al limitării drepturilor civile, autoritățile bisericești trebuie să rămână extrem de vigilente să nu fie tolerate atingerile aduse libertății religioase și să combată predispoziţia spre abuz de care dau dovadă autorităţile.

Faţă de cele arătate, îndemnăm să fie formulate plângeri prealabile pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 381 Codul penal, tocmai pentru a preveni proliferarea unor astfel de măsuri complet inadecvate şi inoportune, care vin totuşi pe fondul unei pasivităţi şi indiferenţe faţă de cele sfinte, din partea autorităţilor.

Înţelegem interesul Bisericii de a colabora în toate cele de folos cu statul, de a întări autoritatea dispoziţiilor administrative pentru combaterea infecţiei cu coronavirus, însă considerăm că înainte de toate Biserica rămâne primordial obligată să asigure desfăşurarea serviciilor religioase în condiţii fireşti, cu respectarea demnităţii credincioşilor şi a cultului ortodox.

Aşa cum starea de urgenţă nu permite statului să deposedeze arbitrar pe cetăţeni de bunuri, ci acestea, dacă sunt necesare, trebuie rechiziţionate cu respectarea unor condiţii legale clare şi previzibile, întocmai este nevoie ca limitarea accesului la servicii religioase sau desfăşurarea slujbelor religioase să fie clar precizată şi delimitată, pentru a fi expres înlăturată reiterarea acestor forme de abuz!

Prin urmare, credem că este absolut necesar să fie completate îndrumările pe care Patriarhia le-a adresat clerului şi credincioşilor în contextul crizei epidemice Covid-19, cu un punct suplimentar care să facă vorbire despre supravegherea măsurilor dispuse de autorităţi şi a modului concret de aducere la îndeplinire a acestora, în raport de necesităţile şi specificul cultului ortodox. În caz contrar, ortodocşii riscă să fie mai vătămaţi prin acţiunea autorităţilor de stat decât prin consecinţele îmbolnăvirilor cu coronavirus.  


ŞTIRIPESURSE.RO: Poliția a luat mascații și s-a dus peste preoți, în timpul slujbelor

După ce mai mulți politicieni au cerut închiderea bisericilor, iar Guvernul Ludovic Orban a decis că slujbele nu pot fi ținute cu mai mult de 50 de credincioși în interior, poliția a descins, duminică, în timpul Sfintei Liturghii, să vadă dacă preoții respectă ordinul guvernamental.

Însă, ceea ce s-a întâmplat în unele biserici din Gorj depășește orice imaginație. STIRIPESURSE.RO a discutat cu câțiva preoți care au relatat scene desprinse parcă din perioada primară a creștinismului.

”Au intrat doi polițiști și un mascat, peste noi, în timpul Sfintei Liturghii”, își începe povestea unul dintre slujitorii altarelor, sub protecția anonimatului. ”Au început să numere oamenii care erau în biserică. Eram doar vreo 15. Credioncioșii s-au și speriat, când i-au văzut. Pe mine m-au întrerupt din timpul slujbei, lucru de neimaginat și de nepermis. Un abuz de prigonitori.”, a continuat același preot, din municipiul Târgu-Jiu.

Un altul ne-a spus că și peste el au intrat ”mascații” și polițiștii în biserică. ”Nu mi-a venit să cred când am văzut. Chiar în timpul slujbei? Nu puteau fi mai discreți?. Eram vreo 35 de oameni, cu tot cu preoți și cântăreți.”, s-a plâns parohul.

Însă, ceea ce a urmat este de-a dreptul scandalos și revoltător. Polițiștii, cu de la sine putere, au întrebat cu ce sunt dezinfectate icoanele. ”Cu spirt, cu ce să le dezinfectăm? Ne-au spus că spirtul nu este bun, deși el este pe lista oficială a Ministerului Sănătății ca dezinfectant.”, a declarat, revoltat, unul dintre preoți. După ”lecțiile” de epidemiologi ale polițiștilor, deveniți, peste noapte, specialiști în virusologie, comițând un mare abuz, au urmat un episod extrem de grav.

Când au venit, slujba era pe final. Trebuia să miruim credincioșii din biserică. Însă, poliția nu ne-a lăsat, că să nu se răspândească virusul. Asta, deși la noi, în Gorj, nu mai este niciun caz. Ei nu au niciun drept să se implice în ceea ce facem noi. Este o durere foarte mare, în ce situație ne-au pus.”, a spus, aproape în lacrimi, un alt părinte.

Poliția nu are nicio bază legală să oprească miruirea credincioșilor, iar Guvernul României nu a emis nicio lege în acest sens. Ceea ce s-a petrecut, duminică, în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, în anumite biserici din Târgu-Jiu, reprezintă un grav abuz al statului împotriva bisericii, precum și o presiune suplimentară pusă pe preoți.

Primatul constantinopolitan, printre ereziile anatematizate la Pireu anul acesta în Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei

Dreapta credință este atacată în vremurile noastre prin mai multe erezii, chiar dacă au fost condamnate. Multe dintre acestea sunt organizate ca „Biserici” și împrăștie multă rătăcire. Drept aceea, înnoirea anatematizării lor solemne în cadrul Sinodiconului Ortodoxiei este o lucrare necesară de contracarare a influenței lor în sânul Bisericii Ortodoxe.

Însă, pe lângă ereziile vechi și vădite, există și altele care apar de-a lungul timpului și tulbură conștiința Bisericii. În acest sens, este de bun augur delimitarea și înfierarea lor pentru a atrage atenția poporului credincios asupra pericolelor reprezentate de ele. Așa a procedat Sinodul Bisericii Ruse din Afara Granițelor (ROCOR), care a formulate o anatemă asupra ecumenismului. Aceeași practică de a introduce noi anateme s-a răspândit ca modalitate de exprimare a cugetului ortodox și la nivel mai mic, în parohii și episcopii individuale, fără a avea o valoare mai mare decât un semnal de alarmă care să trezească atenția și să îndemne la reacții pe măsură din partea unor foruri mai înalte asupra învățăturilor greșite semnalate.

O astfel de listă detaliată a rătăcirilor din trecut și actuale a fost alcătuită și citită în cadrul liturgic de Părintele Protoprezbiter Matei Vulcănescu în parohia sa din cadrul Episcopiei de Pireu, Grecia. Ca notă distinctivă, este de remarcat respingerea ecumenismului sub diferite forme, dar și a concepției eretice cu privire la primatul de factură papală, promovată îndeosebi de Patriarhia Ecumenică și cu aplicarea concretă în apariția formațiunii schismatico-eretice a așa-zisei Biserici din Ucraina.

Mărturisirea părintelui a fost remarcată și în Ucraina și apreciată de către cei drept credincioși.

Ortodoxia Catholică: Anatema pseudo sinodului din Creta și lui Epifanie Dumenko. Anateme ce se rostesc în Duminica Ortodoxiei în Biserica Panaghia Odighitria, Pireu, 8-03-2020

1. Lui Arie, primul luptător împotriva lui Dumnezeu: Anatema!

2. Lui Wulfila semiarianul, lui Nestorie, lui Macedonie care spun că Sfânta Treime a suferit şi Ualentin: Anatema!

3. Lui Petru Gnafens, cel ce spunea : «Sfinte fără de moarte cel ce te-ai răstignit pentru noi»: Anatema!

4. Lui Pavel al Samosatei şi Teodotion: Anatema!

5. Lui Petros Dileos numit şi Liko Petru, lui Eutihie şi lui Sabelie: Anatema!

6. Lui Iacob Armeanul, lui Dioscor al Alexandriei şi lui Sever, lui Serghie, Pavel şi Pir, împreună cu Serghie, ucenicul lui Liko Petru: Anatema!

7. Origeniştilor şi celor dimpreună cu ei: Anatema!

8. Căzuţilor şi anticanonicilor patriarhi ce neagă Sinodul al IV-lea Ecumenic,  Karekin al II-lea al Armeniei,  Theodoros al II-lea al Egiptului, patriarhul Copţilor,  Pavel al Etiopiei, Ignatius Efrem al II-lea al siroiacobitilor,  Baselios Toma al malabarienilor – indieni, care în mod greşit se numesc pe sine «ortodocşi» şi celor ce sunt în comuniune cu ei: Anatema!

9. Celor ce neagă Sfintele Sinoade Ecumenice, al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monoenergiștilor: Anatema!

10. Eutihianiștilor, Iacobiţilor şi Argivuriții: Anatema!

11. Adunării înfricoşătoare împotriva cinstitelor icoane: Anatema!

12. Celor ce neagă Sfântul al VII-lea Sinod Ecumenic, celor ce nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos, în icoana descrisă după firea omenească: Anatema!

13. Lui Varlaam de Calabria, Grigorie Achindin, Prohor al Kidoniei, Nikifor Grigoras, Gherghios Lapithis şi urmaşilor lor: Anatema!

14. Cei ce învaţă erezia neo-varlaamistă: Anatema!

15. Hulitorului de Hristos, Francisc de Assisi  împreună cu toţi minciuno-sfinţii papistaşi: Anatema!

16. Cel după Canoane căzut şi fără temelie ereziarh Papa al Romei celei Vechi, Francisc I şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

17. Celor ce învaţa că Biserica Ortodoxă ar fi «Biserica Soră» cu adunarea romano-catholică şi cu alte erezii: Anatema!

18. Lui Martin Luther, Jean Calvin, Urlich Zwigli, Henric al VIII-lea, lipsitului de evlavie împărat, şi celor adunaţi împreună cu ei şi tuturor ramurilor protestante: Anatema!

19. Ereziarhului adunării religioase a Anglicanismului,  Justin Welby,  şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

20. Celor care neagă şi defăimează pe Maica Domnului, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, rabini ai iudaismului, islamişti şi membrii societăţii ”Turnul de Veghe” a pseudo Martorilor lui Yehova: Anatema!

21. Celor care defăimează Sfintele Taine ale Bisericii, baptişti, adventişti şi penticostali şi tuturor ramurilor neoprotestante: Anatema!

22. Celor care predică şi învaţă panerezia ecumenistă intercreștină şi interreligioasă: Anatema!

23. Celor care predică şi învaţă erezia postpatristică şi post-canonică, cum că învăţăturile Sfinţilor Părinţi ar fi perimate: Anatema!

24. Celor care neagă Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice, de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama, papo-filioqviștilor: Anatema!

25. Aşa zisului „Consiliu Mondial al Bisericilor” (al ereziilor) ce învaţă că fiecare ramură protestantă este o parte din Biserica lui Hristos şi celor ce participă la rugăciuni în comun la blasfemica şi călcătoarea de canoane, aşa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru unitatea creștinilor din Ianuarie” considerându-i pe eretici „fraţi în Hristos”: Anatema!

26. Declaraţiei de la Toronto (1950), Acordurilor de la Balamand(1993) şi Chambesy (1994) în care anticalcedonienii în mod mincinos sunt recunoscuţi ca ortodocşi, textelor de la Porto Alegre (1997) şi Busan (2013): Anatema!

27. Celor ce învaţă că Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea numindu-le „biserici nedepline” şi celor care spun că există Sfinte Taine, Har mântuitor şi sfinţenie înafara Bisericii Ortodoxe, celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti: Anatema!

28. Celor care învaţă că patriarhul ecumenic este «primus sine paribus», adică primul fără de egal: Anatema!

29. Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit «Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe» şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:
       – consfinţesc aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;
       – consfinţesc Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;
      -consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte;
     -consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;
     -consfințesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre «persoana umană»:
Anatema!

30.   Teosofilor, mormonilor, masonilor, rosicrucienilor, scientologilor, serghianistilor, gnosticilor, neo-marxistilor:  Anatema!

31.  Ereziei primatului papal și oricărei forme de papism sau semi-papism introdus în sistemul colegialității sinodale ortodoxe (care își are originea în modul în care apostolii s-au adunat frățește în Sinodul de la Ierusalim), erezie proliferată astăzi în special de Patriarhia de Constantinopol,  Anatema!

32. Teologiei eretice  „Primus sine paribus„  exprimate în anticanonicul „Tomos de Autocefalie” acordat de către Patriarhia Constantinopolului constructului ucrainean schismatic a lui Epifanie Dumenko și pseudo-sinodului lui, Anatema!  Tomosului de Autocefalie, Anatema! Lui Epifanie Dumenko si pseudo-sinodului lui, Anatema!

32. Tuturor ereticilor: Anatema!

ICNIRP: Nu au fost descoperite riscuri pentru sănătate asociate tehnologiilor 5G

Euractiv anunţă actualizarea ghidurilor internaționale de siguranță pentru expunerea la câmpul electromagnetic (EMF) de pe smartphone-uri, dispozitive mobile și antene de rețea:

EURACTIV.COM: 5G given the all-clear by international watchdog

Nu există nicio dovadă că rețelele mobile 5G reprezintă o amenințare pentru sănătatea umană, a constatat o nouă cercetare a Comisiei Internaționale pentru Protecția împotriva radiațiilor neionizante (ICNIRP).

Ieri, o comisie independentă de experți a actualizat ghidurile internaționale de siguranță pentru expunerea la câmpul electromagnetic (EMF) de pe smartphone-uri, dispozitive mobile și antene de rețea. ICNIRP a finalizat o revizuire largă a celor șapte ani de cercetare, constatând că nu există dovezi pentru riscuri pentru sănătate asociate cu utilizarea rețelelor 5G.

Președintele ICNIRP, dr. Eric van Rongen, a spus că speră că noile rezultate vor ajuta la diminuarea temerilor asupra riscurilor pentru sănătate asociate cu 5G. „Știm că anumite părți ale comunității sunt îngrijorate de siguranța 5G și sperăm că ghidurile actualizate vor ajuta oamenii să se simtă în largul lor”, a spus el.

Orientările au fost elaborate după o revizuire detaliată a tuturor studiilor științifice relevante, a atelierelor științifice și a unui amplu proces de consultare publică. Acestea oferă protecție împotriva tuturor efectelor adverse fundamentate științific asupra sănătății datorită expunerii la FEM în intervalul 100 kHz până la 300 GHz.

La Bruxelles, tema potențialelor riscuri pentru sănătate asociate cu 5G a fost în atenţia deputaților de ceva timp. Europarlamentarul bulgar Ivo Hristov a declarat că, în decembrie, a criticat Comisia pentru că nu a efectuat un raport de evaluare a impactului asupra sănătății despre 5G.


Nota utzu: În contradictoriu cu opinia general împărtăşită în blogosfera ortodoxă, mă poziţionez în minoritate în privinţa temerilor pentru sănătatea umană privind tehnologia 5G, fără a considera opinia mea ca fiind definitivă sau obligatoriu corectă. Cu privire la acest subiect am urmărit o singură sursă de informare, Scientific American, un portal consacrat, care a publicat articole atât pro dar şi contra acestei tehnologii. De la articolele acolo publicate am consultat şi alte referinţe, însă nu aprofundat, iar atât cât am putut să-mi formez o părere, consider că temerile care există privitor la impactul asupra sănătăţii umane sunt nejustificate şi exagerate.

Consider că tehnologia 5G este cu mult mai periculoasă prin prisma posibilităţilor de supraveghere şi control social pe care le presupune, atât la nivel colectiv cât şi la nivel individual şi, tocmai din acest motiv, speculez că temerile cu privire la sănătatea utilizatorilor au reprezentat o capcană care ne-a orbit şi care a scos din atenţie chestiuni deosebit de importante despre impactul pe care realizarea reţelelor mobile 5G îl va avea în viaţa cetăţii.

Victor Orban reconfirmă interesul Ungariei pentru Republica Moldova

Victor Orban, premierul Ungariei, se află în vizită la Chişinău pentru a „marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic” iar această ştire este ignorată atât de presa noastră cât şi de formatorii de opinie care se pronunţă în mod obişnuit cu privire la politica Republicii Moldova. Preluăm un articol Sputnik, la care vom adăuga câteva precizări proprii, pentru contextualizare, urmând ca ulterior să actualizăm postarea noastră cu Declaraţia comună privind parteneriatul strategic încheiat între cele două ţări.

Sursă imagine: Miroslav Rotari / Sputnik

Sputnik.md: Prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, își începe vizita la Chișinău

Orban este însoțit la Chișinău de un număr important de agenți economici care sunt dispuși să investească în țara noastră.

CHIȘINĂU, 12 mart – Sputnik. Prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, se află joi într-o vizită la Chișinău. Anterior, șeful statului, Igor Dodon, a subliniat că este vorba de o vizită importantă, care va marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic între țările noastre.

În timpul vizitei premierului de la Budapesta este preconizată semnarea unui acord privind parteneriatul strategic între Republica Moldova și Ungaria.

”Un eveniment important al acestei vizite este aspectul economic și aici vreau să menționez că Dumnealui va veni cu un număr destul de mare de agenți economici care sunt gata să investească în Republica Moldova”, a declarat Igor Dodon anterior.

Mai mult, pentru suportul deschiderii noilor afaceri, Ungaria va oferi Chișinăului un credit de 100 de milioane de euro pentru agenții economici care vor să dezvolte afaceri aici, în Republica Moldova, mai precizase șeful statului.

Ultima dată Viktor Orban a fost la Chișinău în luna octombrie a anului 2010, atunci când premier al Republicii Moldova era Vlad Filat.

În contextul vizitei oficiale în Republica Moldova a premierului Ungariei, Viktor Orban, joi, 12 martie, circulația este restricționată pe mai artere din centrul Capitalei.


Nota noastră: Deşi România este preocupată momentan de alte subiecte, considerăm că nu trebuie ignorate ştirile care confirmă evoluţiile geopolitice nefavorabile intereselor noastre. Am semnalat anterior rezultatul alegerilor locale din Republica Moldova în urma cărora primăria Chişinăului a intrat în sfera de putere a socialiştilor. Mai departe, preşedintele Igor Dodon a reuşit să-şi impună un guvern format din foşti consilieri prezidenţiali, numindu-l pe Ion Chicu, un fost ministru democrat al finanţelor, în calitate de prim-ministru. Niciodată partida pro-rusă de la Chişinău nu a deţinut mai multă putere, evoluţia politicii basarabene transformând România în simplă spectatoare la jocurile politice de peste Prut.

În acest context, vizita prim-ministrului maghiar, din a cărui delegaţie fac parte ministrul de externe precum şi numeroşi afacerişti, semnalează o ofensivă maghiară în zona zero de interes geopolitic a României.

Trebuie menţionat că interesul maghiar pentru Republica Moldova este unul de tradiţie, Ungaria dovedindu-şi în mod repetat influenţa pe care o are în politica basarabeană în momente foarte sensibile pentru relaţiile româno-moldoveneşti.

Un astfel de moment a avut loc recent, la sfârşitul lunii ianuarie 2020, când prim-ministrul României Ludovic Orban, aflat în vizită la Bruxelles, a declarat următoarele:

Premierul României, Ludovic Orban, a discutat cu oficialii europeni, la Bruxelles, despre situația din Republica Moldova și a transmis că ceea ce s-a întâmplat acolo „reprezintă o involuție”.

Ludovic Orban a fost întrebat, marți seară, într-o declarație de presă la Bruxelles, ce mesaj a transmis oficialilor europeni cu care s-a întâlnit referitor la Republica Moldova.

Am transmis un mesaj care este foarte bine cunoscut. După moțiunea de cenzură depusă de PSRM care a adus la căderea Guvernului Maia Sandu, iar ulterior la formarea unui guvern PSRM fără singura forță politică clar pro-europeană și care avea girul nostru și nu numai al nostru și ne conferă garanția unui parcurs european pentru Republica Moldova, tot ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova reprezintă o involuție care ne creează îngrijorare și din punctul nostru de vedere, nu putem să considerăm un partener serios actualul Guvern”, a declarat premierul.

De asemenea, premierul a cerut oficialilor europeni „maximă circumspecție” și „maximă exigență” în legătură cu ce se întâmplă în Republica Moldova.

În ceea ce privește poziția pe care am exprimat-o, atât comisarului pentru Extindere cât și altor social-europeni a fost aceea de a privi cu maximă circumspecție și cu maximă exigență tot ceea ce se întâmplă în Republica Moldova și, practic, dacă nu se respectă angajamentele care au fost luate în ceea ce privește parcursul european, Uniunea Europeană, Comisia Europeană să acționeze în consecință”, a mai adăugat sursa.

Momentul nu a fost ratat de Budapesta care, la doar câteva zile distanţă, a numit doi diplomaţi la Chişinău pentru a consolida relaţiile Republicii Moldova cu Urniunea Europeană, subliniid în mesajul emis faptul că ”De la noi nu o să auziți ceva care să sune a învățătură de minte”:

Republica Moldova și Ungaria au semnat două memorandumuri, unul în sectorul cooperării diplomatice și altul în domeniul educației, în cadrul vizitei pe care ministrul ungar al afacerilor externe Peter Szijjarto o efectuează marți la Chișinău. Cu acest prilej, șeful diplomației de la Budapesta a spus că doi diplomați maghiari vor fi delegați la Chișinău pentru acordarea asistenței și expertizei pe dimensiunea integrării europene și a afirmat că Republica Moldova nu va auzi niciodată din partea Ungariei ceva care ”să sune a învățătură de minte”. Vizita lui Szijjarto la Chișinău are loc cu o zi înaintea prezentării a unui nou plan și metodologii ale Comisiei Europene privind extinderea Uniunii Europene, document ce va fi lansat public miercuri de comisarul european pentru vecinătate și extindere, Olivér Várhelyi, fostul ambasador al Ungariei la UE.

Ministrul de externe al Ungariei, Peter Szijjarto, declarat la conferința de presă comună cu omologul său de la Chișinău că Republica Moldova trebuie să-și dezvolte relațiile cu UE, lansând însă și o afirmație contondentă.

Când vorbim despre Parteneriatul Estic, cuvântul parteneriat îl înțelegem în sensul strict al cuvântului. De aceea, de la noi niciodată nu o să auziți ceva care o să sune a învățătură de minte sau care să fie un fel de intervenție în treburile interne. Niciodată nu o să pronunțăm o părere despre problemele de politică internă, fiindcă acestea nu sunt de competența noastră. Însă avem marea plăcere să ajutăm. De aceea, ne-am înțeles că doi diplomați din Ungaria vor fi delegați în Republica Moldova ca să fie de ajutor cu experiența lor în treburile pe care le efectuează Republica Moldova în ce privește integrarea europeană”, a precizat șeful diplomației ungare, a cărei țară este criticată în interiorul UE pentru bunele relații cu Rusia.

”Intenția noastră nu este doar să dezvoltăm relațiile bilaterale, ne-ar place foarte mult ca relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană să devină și mai strânse. Uniunea Europeană are nevoie de istorii de succes și una poate deveni Parteneriatul Estic în care Republica Moldova are un rol foarte important”, a spus Peter Szijjarto.

Șeful diplomației de la Budapesta a reamintit că grupul financiar OTP din Ungaria a cumpărat o bancă în Republica Moldova, o altă companie farmaceutică deține o cotă de 10 la sută pe piața noastră, iar Banca Maghiară de Export a deschis un fond de 100 de milioane de dolari destinat oamenilor de afaceri.

Este evident că statul maghiar nu a luat prea în serios apelul României pentru „maximă circumspecţie” şi pentru „maximă exigenţă” faţă de Guvernul Chicu, dimpotrivă, a considerat că se impune aprofundarea parteneriatului strategic încheiat între cele două state. Prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, ajuns la Chișinău, a fost întâmpinat de către premierul Republicii Moldova, Ion Chicu, în fața Casei Guvernului, în cadrul unei ceremonii oficiale. Ceremonia a avut loc în fața clădirii Guvernului. Ulterior, la ora 11.00, delegația Ungariei și cea a Republicii Moldova se vor întâlni în format extins.

Amintim că anul acesta în Republica Moldova se vor desfăşura alegeri prezidenţiale şi că la Chişinău este aşteptată vizita lui Vladimir Putin.

Guvernul infirmă zvonurile despre izolarea Bucureştiului sau a marilor oraşe

Grupul de Comunicare Strategică (GCS) constituit în cadrul Guvernului României infirmă zvonurile care circulă pe reţelele de socializare, care fac vorbire despre intrarea în carantină a capitalei şi a marilor oraşe. Preluăm comunicatul integral al GCS, la care adăugăm o notă finală succintă.


PRECIZARE din partea Grupului de Comunicare Strategică:

Infirmăm în mod categoric informațiile vehiculate prin intermediul rețelelor sociale, folosindu-se inclusiv canale de comunicare privată, pentru diseminarea ipotezei „închiderii/carantinării” municipiului București.

NU există nicio discuție despre „închiderea/carantinarea” Capitalei sau a vreunui oraș din România!*

Avertizăm asupra faptului că în ultima perioadă, în mod sistematic, sunt transmise informații false, fie prin intermediul rețelelor sociale, fie în unele cazuri prin intermediul anumitor publicații.

Constatăm că acest fenomen este unul programatic, alimentat de intenții ostile ordinii sociale și de o agendă contrară interesului public. Această situație devine cu atât mai gravă în contextul acțiunilor de prevenire a răspândirii pe teritoriul României a noului coronavirus (COVID-19), întrucât determină comportamente sociale nejustificate.

Grupul de Comunicare Strategică a luat în discuție evoluția situației din ultimele zile și gravitatea vehiculării de informații false de natură să determine panică în rândul cetățenilor.

În acest context, Inspectoratul General al Poliției Române s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de “comunicarea de informații false”, faptă prevazută de art 404 Cod Penal și pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Facem apel la responsabilitate către toate instituțiile de presă să NU dea publicității informații care nu sunt verificate din surse oficiale.

Totodată, facem un apel public la cetățeni să nu răspândească pe rețelele de socializare, sau pe alte canale, informații care nu provin din surse oficiale.

Grupul de Comunicare Strategică

Nota noastră: Restrângerea drepturilor cetăţeneşti este asociată, formal, cu decretarea stării de urgenţă. Dar din conţinutul comunicatului pe care l-am preluat se poate desprinde concluzia firească a limitării unor drepturi, care fac parte din normalitatea civică, chiar şi înainte de adoptarea formală a cadrului legislativ necesar. Din perspectivă juridică este extrem de discutabilă încadrarea juridică la art. 404 Codul penal a difuzării de informaţii neverificate, sub imperiul unor stări de temere, informaţii care pot reprezenta un simplu exerciţiu de gândire inductivă, de asociere factuală cu ceea ce ştim că se întâmplă în Italia sau aiurea.

Este chiar probabil ca prezentul comunicat să reprezinte modalitatea de aducere în atenţie publică a unei astfel de demers potenţial, care să devină necesar în zilele următoare, în funcţie de evoluţia situaţiei pandemice. În mod sigur, ne aflăm în faţa unei descurajări directe de a participa la potenţarea stării de temere publică, autorităţile alegând să acuze imprecis, sub ameninţarea unei încadrări de drept penal, manifestări care sunt totuşi protejate de drepturile cetăţeneşti, încă în vigoare.

Înţelegem grija de a nu potenţa starea de tulburare indusă în rândul populaţiei, dar modalitatea disproporţionată în care se pun sub acelaşi semn al întrebării, pe de o parte, comportamente şi atitudini fireşti pentru astfel de situaţii, iar pe de alta, „intenții ostile ordinii sociale și de o agendă contrară interesului public” despre care se arată că sunt comunicate „inclusiv prin canale de comunicare privată„, care sunt marginale şi (încă) nedovedite, validează îngrijorările celor circumspecţi şi nu prevestesc nimic bun.

Nădăjduim că Dumnezeu va lumina cu înţelepciune minţile celor aflaţi în conducerea ţării astfel încât să parcurgem cu bine această perioadă de încercare. Considerăm că, în aceste clipe, creştinii ortodocşi au ocazia de a proba buna lor judecată, buna chibzuinţă şi încrederea în purtarea de grijă a Domnului, compensând astfel îngrijorările celor mai puţin credincioşi şi a celor slabi de înger.

Educaţia sexuală devine obligatorie în şcoli

Portalul Ziare.com anunţă adoptarea proiectului de lege Pl-x nr.119/2019 prin care este introdusă obligativitatea organizării de programe de educaţie pentru viaţă şi pentru sănătate, inclusiv educaţie sexuală pentru copii.

Considerăm că această ştire se încadrează pe deplin în seria înfrângerilor civice pe care ortodoxia le înregistrează în ultimii ani în spaţiul public, aflându-ne astăzi nu doar în incapacitatea de a ne promova valorile şi principiile, ci în situaţia unei marginalizări publice entuziaste, lipsind orice cost politic sau de imagine pentru cei care promovează şi susţin demersuri împotriva credinţei şi a credincioşilor. Chiar dimpotrivă!

Suntem incapabili să ne angajăm în dialog, să trăim ortodoxia şi în afara sferei private sau a celei individuale, participarea ortodocşilor la viaţa publică fiind descurajată sau sabotată de lipsă de pricepere, de coeziune, de înţelepciune.

Revenind la subiect, proiectul de lege presupune demersuri şi programe minimale, care punctual s-ar putea dovedi utile sau care ar putea fi configurate astfel încât să nu lezeze convingerile religioase. Însă, din punctul de vedere al protejării civice a moravurilor creştine este un picior în prag obţinut de cei care se străduiesc de ani de zile să modifice curriculum şcolar orientându-l spre azimuturi progresiste care sunt, în mod esenţial, anticreştine.

Educaţia pentru sănătate în şcoli este obligatorie şi nu există clauze pentru a permite părinţilor să îşi retragă copiii de la lecţii. Şcolile sunt obligate să informeze părinţii despre conţinutul materiei, unde elevii învaţă despre contraceptive şi proceduri biologice (abortive?), dar şi despre emoţii şi aspectele unei relaţii. Expunerea de motive redactată de iniţiatori poate fi consultată aici, iar rezultatul votului poate fi accesat aici. Au votat împotrivă deputaţii: Matei Adrian Dobrovie şi Andrei Daniel Gheorghe, s-au abţinut Kelemen Hunor, Márton Árpád-Francisc, Tudor Rareş Pop şi Robert-Ionatan Sighiartău. Au votat „Da” ceilalţi 266 de deputaţi prezenţi.

În plan civic şi politic, vorbim despre o înfrângere semnificativă a laicatului ortodox şi a prezenţei Bisericii în societate.

ZIARE.COM: Educatia sexuala devine obligatorie. Ce a mai decis Parlamentul ca trebuie sa faca scolile

Camera Deputaţilor a adoptat, marţi, un proiect de lege care prevede obligativitatea organizării în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, a unor programe de educaţie pentru viaţă şi pentru sănătate, inclusiv educaţie sexuală pentru copii.

Propunerea legislativă modifică şi completează Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în sensul stabilirii în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi a oricăror instituţii publice sau private cu atribuţii în domeniul educaţiei a obligaţiei de a derula în unităţile şcolare, cel putin o dată pe semestru, programe de educaţie pentru viaţă şi pentru sănătate.

„Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi orice alte instituţii publice sau private cu atribuţii în domeniul sănătăţii şi în domeniul educaţiei sunt obligate să adopte, în condiţiile legii, toate măsurile necesare pentru: derularea sistematică în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor; derularea sistematică în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, de programe de educaţie pentru sănătate, inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor psiho-emoţionale, a competenţelor sociale şi interpersonale”, se arată în proiectul de lege.

Proiectul mai prevede şi facilitarea accesului la programe de educaţie pentru sănătate pentru toţi elevii înscrişi în învăţământul preuniversitar.

Camera Deputaţilor este for decizional.

RoExit. Green Deal şi mărul otrăvit

Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:

Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.

Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.

Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.

Vă îndemnăm să consultaţi pagina dedicată pentru o prezentare generală a iniţiativei.

Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.

Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.

Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.

Pe acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt pro-europeni convinşi.

Din punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind extrem de largă.

Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.  

RoExit-ul, pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.

Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.  

În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).

Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.   


Sursă imagine: G4media.ro

Green Deal. României i se întinde un măr otrăvit, dar frica paralizează la Bucureşti orice reacţie de bun-simţ

Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.

„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.

Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!

Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de  strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.

Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!”  Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.

Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?

Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.

Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.

Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.

Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…

Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.

Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât  soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.

Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.

Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?

Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.

Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.

Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.

Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?

Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?

Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?

Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.

Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.

Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.

României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.

Continuarea editorialului poate fi citită pe situl Ziarul Financiar

Postirea din prima săptămână a Postului Mare și importanța ei (Sf. Paisie Aghioritul)

Post ușor și cele trei zile la fel de ușoare să vă fie! Nădăjduiesc ca în acest Post să nu aveți multe treburi ca Să participați sufletește la Patima Domnului, ca să lucrați mai mult duhovnicește. Din clipa în care începe Triodul, trebuie ca fiecare să înceapă să călătorească spre Golgota. Și, dacă va pune în valoare duhovnicește această perioadă, când va muri, sufletul lui va călători spre cele cerești fără să fie împiedicat de vămi.

În fiecare an vin aceste zile, dar, odată cu fiecare an, mai pierdem un an; și aici este problema. L-am pus în valoare duhovnicește sau l-am risipit în cele materiale?

Odată cu toate celelalte prefaceri lumești ale vremii noastre, s-a pierdut și sensul celor trei zile, pentru că în fiecare săptămână mirenii au trei zile – vineri, sâmbătă și duminică – pe care le petrec lumește. Din fericire, în mănăstiri și în puține familii creștine din lume se mai păstrează adevăratul sens duhovnicesc al celor trei zile și astfel se mai ține lumea. Rugăciunea multă și postul care se fac în fiecare an în aceste trei zile de la începutul Postului Mare frânează lumea de la multe derapaje duhovnicești, care, de obicei, se fac în cele trei zile petrecute lumește.

– Gheronda, care este noima celor trei zile?

– Cele trei zile de la începutul Postului Mare au mai mult sensul de a-l obișnui pe creștin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază), va considera aceasta prăznuire. În viața de obște, după cele trei zile mâncam o supă la ora 4 după amiază și consideram aceasta mare binecuvântare. După cele trei zile, ce mare binecuvântare era să mâncăm în fiecare zi!

Cele trei zile de la început au rolul de a ne ajuta să postim tot postul. Dacă cineva nu poate ține cele trei zile, să mănânce puțin posmag seara sau să mănânce la ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruțe puțin pentru că, dacă îl ia amețeala și nu poate să mai facă nimic din cele duhovnicești, ce câștig duhovnicesc va avea după aceea? Într-o marți din prima săptămână a Postului Mare, bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinților Varlaam și Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuți de-ai lui. Bate la ușă. Nimic. Deschide și-i găsește pe amândoi întinși pe pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteți bolnavi?” „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia sculați-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceți un ceai, puneți două linguri de zahăr, mâncați și vreun posmag, ca să puteți rosti o rugăciune, să faceți un șirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câștig aveți din el?”

– Gheronda, cum voi putea să mă nevoiesc mai mult cu înfrânarea în Postul Mare?

– Acum, în Postul Mare, mirenii sunt mai cu luare aminte la înfrânare, însă noi, monahii, totdeauna trebuie să fim atenți la ea. Însă lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face. Un mirean a mers odată la o mănăstire la începutul Postului Mare și un monah s-a purtat cu el cu asprime. Sărmanul mirean a pus gândul cel bun și l-a îndreptățit. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Nu l-am judecat, Părinte. Era așa din pricina celor trei zile”. Dacă, însă, ar fi petrecut duhovnicește cele trei zile, ar fi avut o dulceață duhovnicească și i-ar fi vorbit aceluia cu puțină bunătate. Însă el s-a zorit în chip egoist pe sine ca să țină cele trei zile și de aceea toate îl deranjau.

– Gheronda, ce să cuget în Postul Mare?

– La Patimă, la Jertfa lui Hristos să cugeți. Cu toate ca noi, monahii, trebuie să trăim în orice clipă Patima lui Hristos, pentru că la aceasta ne ajută diferitele tropare și slujbele din fiecare zi.

În Postul Mare ni se dă cea mai mare ocazie să ne nevoim și să participăm intens la Patima mântuitoare a Domnului nostru, cu pocăință și metanii, cu tăierea patimilor, prin împuținarea mâncării, din dragoste pentru Hristos.

Să punem în valoare, pe cât putem, acest stadiu duhovnicesc cu multele lui condiții și posibilități pe care ni le dă, ca să ne apropiem cât mai mult de Hristos cel Răstignit, ca să fim ajutați de El și să ne bucurăm de Sfânta Înviere preschimbați duhovnicește, de vreme ce am trăit mai duhovnicește Sfântul și Mrele Post.

Vă doresc să aveți putere multă în Postul Mare, ca să urcați pe Golgota lângă Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu ocrotitorul vostru, Sfântul Ioan Teologul, și să vă faceți părtașe la înfricoșătoarea Patimă a Domnului nostru! Amin.


Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – VI, Despre rugăciune.

Vaccinarea obligatorie adoptată în Comisia de Sănătate

Preluăm un articol AgerPres care informează despre adoptarea în unanimitate în şedinţa Comisiei pentru Sănătate a proiectului de lege vizând vaccinarea obligatorie, la care adăugăm o singură precizare finală, urmând ca, în măsura în care vom găsi răgaz, să completăm opiniile noastre în secţiunea de comentarii:


Buicu (PSD): De astăzi mergem pe obligativitatea vaccinării copiilor/ Consimţământul trebuie obţinut

Vaccinarea copiilor ar putea deveni obligatorie, după ce deputaţii din Comisia pentru sănătate au votat, luni, în unanimitate, introducerea acestui amendament în proiectul legii vaccinării.

Proiectul de lege trebuie să primească votul plenului Camerei Deputaţilor – care este decizională.

„Încă nu am terminat raportul, am terminat şedinţa comisiei în care am dezbătut Legea vaccinării. Dacă până acum mergeam pe acest concept unanim, al obligativităţii informării, de astăzi putem vorbi şi despre o obligativitate a vaccinării. Dar nu vorbim despre un consimţământ prezumat, aşa cum el era trecut iniţial în proiectul de lege, acest punct a fost scos din lege, celelalte obligaţii rămânând incluse în lege, începând de la nivelul medicilor, la nivelul Ministerului Sănătăţii, Caselor de asigurări şi aşa mai departe. Consimţământul prezumat ar fi însemnat că de la naştere oricine ar fi considerat că îşi dă consimţământul pentru a fi vaccinat. Nu, acest consimţământ trebuie obţinut”, a explicat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor, Florin Buicu.

El a precizat că sancţiunile, în principiu, au rămas aceleaşi, pornind de la avertisment într-o primă fază, ulterior fiind prevăzute amenzi.

„Cea mai mare amendă este, din câte ştiu eu, de până la 10.000 de lei. Părinţii care nu vor să vaccineze un copil pot să aibă un motiv. Dacă există un motiv de nevaccinare, şi anume o contraindicaţie definitivă sau temporară, ei au posibilitatea, fără niciun fel de problemă, să refuze vaccinarea. Există nişte mecanisme prin care odată la 3-4 luni li se va prezenta părinţilor care este situaţia, se va discuta cu ei, li se va spune despre toate beneficiile legate de vaccinare”, a adăugat Buicu.

Referindu-se la un protest organizat luni în faţa Palatului Parlamentului împotriva vaccinării obligatorii, Florin Buicu a susţinut că noua lege „introduce mecanisme protective pentru părinţi”, adică Ministerul Sănătăţii sau producătorii vor fi responsabili pentru apariţia unor eventuale probleme secundare sau accidente.

„Am încercat prin modificările rezultate în urma discuţiilor de astăzi din comisie să introducem nişte mecanisme protective pentru părinţi, astfel încât, în cazurile în care, de exemplu, apar probleme legate de efecte secundare sau de acest tip, Ministerul Sănătăţii să fie cel care să plătească contravaloarea acestor probleme care apar. Pe de altă parte, producătorii vor fi responsabili de eventualele accidente care apar. (…) Vaccinarea obligatorie este pentru copii, în schimb există anumite situaţii în care şi vaccinarea adultului poate fi obligatorie. Vorbim de angajaţi din anumite instituţii a căror activitate poate avea impact în sănătatea publică”, a afirmat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor.

Întrebat de ce nu s-a venit mai devreme cu o decizie, în contextul în care proiectul de lege este din 2017 în Parlament, Buicu a recunoscut că apariţia riscului epidemiei de coronavirus a grăbit dezbaterile comisiei.

Buicu a mai susţinut că a primit numeroase mesaje şi de la cei pro şi de la cei anti-vaccinare, alături de toţi deputaţii din Comisia pentru sănătate, care au votat însă în favoarea obligativităţii.

„Nu apare această lege doar de dragul de a amenda părinţii. Scopul legii vaccinării este în primul rând de a stabili obligaţiile către Ministerul Sănătăţii, Casa de Asigurări de Sănătate, (…) responsabilităţile DSP-urilor, asigurarea finanţării necesare pentru aşa ceva, de unde se plătesc banii şi abia pe urmă ajungem la aceste obligaţii pe care le vor avea părinţii. (…) Legea se aplică doar de la momentul aplicării ei în Monitorul Oficial. Costurile cu aceste vaccinuri sunt determinate de costurile de achiziţie, pe de o parte, a vaccinărilor, dar, şi aici este un „dar”, se decontează corect, inclusiv consultaţiile pe care le fac medicii de familie, inclusiv campaniile de informare care vor fi derulate vor putea fi decontate din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii”, a explicat Buicu.

Parlamentarul a mai spus că, pentru angajatorii care achiziţionează vaccinurile, cheltuielile sunt deductibile fiscal.

„Sunt şapte vaccinuri prevăzute în lege. (…) Erau anumite prevederi, ca în proiectul iniţial, erau la nivel de ordin de ministru, toate sau majoritatea dintre ele au fost ridicate la nivel de hotărâre de guvern. În situaţii speciale, Guvernul, prin HG, poate stabili şi alte lucruri, dar în situaţii speciale. Acestea nu sunt aşa de capul Guvernului, ci vin de fapt într-un context mult mai larg, la recomandarea instituţiilor europene, respectiv OMS”, a detaliat deputatul PSD.

AGERPRES/(A – autor: Cătălina Matei, editor: Florin Marin, editor online: Ady Ivaşcu)

Nota noastră: Deşi cosmetizată cu felurite argumente care vizează responsabilităţile autorităţilor sau ale furnizorilor de vaccinuri, legea ţinteşte în mod evident, în primul rând, în dreptul părinţilor de a veghea la starea de sănătate a propriilor copii.

Mecanismul de informare despre care face vorbire legea reprezintă o menghină birocratică destinată să înfrângă voinţa părinţilor circumspecţi, smulgându-le sub ameninţare, printr-o formă explicită de violenţă, un consimţământ viciat, nedemn şi imoral.

Pentru a fi perpetuat discursul paralel şi abuzul de putere iniţiat de autorităţi se refuză angajarea în dialog şi se urmăreşte dispersarea costurilor politice ale acestei iniţiative către întreaga clasă politică. Totodată, cei care se opun acestui proiect legislativ sunt desfiinţaţi moral atât de adversari cât şi de falşi-aliaţi.

Legea nu este încă adoptată, dar nici mult nu mai este până acolo.

Concluzionăm arătând că, deşi opiniile noastre în privinţa vaccinării sunt oarecum nuanţate, suntem ferm împotriva oricărei forme de obligativitate. Avem în vedere atât obligativitatea vaccinării cât şi obligativitatea „informării despre beneficiile vaccinării”, termen care ascunde forme directe de presiune, pe care le considerăm absolut incompatibile cu liberul arbitru, cu autonomia personală şi cu demnitatea umană. Regăsim în această modalitate perfidă de introducere a „costurilor de frecare birocratică” (engl. friction costs) corespondentul în realitate al prorociilor Sfântului Paisie Aghioritul care vorbea despre „politeţea europeană” care nu va obliga, nu va pedepsi, dar omul nu va mai putea trăi dacă nu se supune. Dat fiind faptul că deja există nenumărate modalităţi şi chiar cazuri concrete în care autorităţile sau medicii de familie condiţionează actul medical ori condiţiile în care acesta este exercitat, de efectuarea integrală a vaccinurilor prescrise, considerăm că discuţia despre efectele benefice ale vaccinurilor nu face decât să mascheze turnura nepermisă a statului român către despotism biopolitic.

Facem un apel inedit către cititorii noştri, să nu aducă în discuţie subiectul „utilităţii vaccinurilor”, indiferent de modul de formulare/camuflare, întrucât nu această temă ne interesează. Ortodoxia nu recunoaşte instituţia „binelui făcut cu forţa” aşa încât orice trimitere la acest argument va fi înlăturată. Iertaţi-ne!

Postul Mare cu folos și pace și cu lupta cea bună!

Urăm tuturor cititorilor și credincioșilor ortodocși un Post cu folos și cu nevoință bună, roditoare în Duhul lui Dumnezeu! Și cerem iertare pentru toate multele noastre sminteli și greșeli!

În primul rând, pacea și buna înțelegere sunt de absolută trebuință ca temelie a înfrânării trupești, ca să nu alergăm în zadar și să zidim „paie, lemne și fân”, care nu pot substitui frica și credința în Dumnezeu. După acestea, vine și înfrânarea de la mâncăruri și desfătări cu tragere de inimă și fără cruțare a trupului. Iar peste toate să adumbrească adevărul și lumina Duhului Sfânt.

Ca în orice Post Mare, care este pregătirea noastră pentru praznicul Învierii, dar și împreună-pătimirea cu Hristos, prima și ultima săptămână sunt mai aspre. Cine poate va posti negru până miercuri, când se mănâncă fără ulei, apoi iarăși joi post negru și vineri mâncare uscată. Sâmbăta și duminica este dezlegare la ulei. Doar de Buna Vestire și de Florii este dezlegare la pește în Postul Mare.

Această rânduială este îndeosebi pentru cei din mănăstiri, dar pt cei cu familie și cu obligații nu se poate pune o asemenea greutate. Mai ales că postul este pentru cei care și-au înnoit haina sufletului și-l pot duce mai ușor. Așadar fiecare e bine să postească mai aspru după putere; cel puțin ziua de luni post negru și apoi mâncare uscată restul săptămânii sau o masă simplă mai pe seară.

Această înfrânare aspră în primele zile are rostul să slăbească trupul și să-l supună sufletului pentru ca să poată gusta mai ușor din roadele și din rostul călătoriei Postului Mare. La fel și Săptămâna Mare este o pregătire duhovnicească pentru Înviere.

Bineînțeles că un loc important îl ocupă spovedania și împărtășirea (pentru cei care nu au impedimente).

Nu în ultimul rând, participarea la slujbe este necesară, la Canonul cel Mare îndeosebi, dar și la Liturghia Darurilor înainte-sfințite. Amintim că Sf. Andrei Criteanul a scris acest Canon ca expresie a pocăinței sale pentru faptul că a căzut în erezia monotelită, semnând documentele unui Sinod tâlhăresc la presiunea împăratului din acea vreme.

Ca o încununare a celor spuse, adăugăm și cuvintele de îndrumare cu privire la post ale Parintelui Iustin:

TUTUROR POST CU FOLOS ȘI CU RÂVNĂ BUNĂ!

Sf. Vasile cel Mare, OMILIE DESPRE RAI

Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a plăsmuit (Fc. 2:7).

Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu. Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine din pământ.

2. Căci zice: Şi a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea, neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea, strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul, unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină, nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa, prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât veselie.

3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?

4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui, ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.

5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele, cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele, împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât frumuseţea este utilitatea.

6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare. Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.

7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite. Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ, apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea înţelegătoare[1].

8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase? Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2], gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească, dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta? Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3]. Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles, aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.

Deci a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci Eden se tălmăceşte desfătare.

8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură, care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.

9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare, vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4] Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale” (Ps. 36:4).

10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci spre răsărituri. Căci fiecare din plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps. 35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5]. Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc. 2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6], l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.

11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos, îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps. 91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps. 89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini, unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7]. Şi, măcar[8] de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită, nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.

12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută. Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare! Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Deci sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material, faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.

[2] Prin minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza izolării ei în cele materiale.

[3] Raiul este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.

[4] Pentru că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie, având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh, pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.

[5] În rai trupul primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură şi înviorează sufletul.

[6] Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin abdicarea de la grija de suflet.

[7] Este obiceiul Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti. Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează mintea prin răsărituri.

[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.

Această omilie este preluată din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai.

Taina Trupului și Sângelui lui Hristos; importanța dreptei credințe

Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:

„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire.
Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile.
Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)

„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)

* * *

De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.

PF Părinte Patriarh mai îndulcește din e(o)rorile liturgice. Uneori poporul credincios poate pune presiune benefică

„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”

După greșeala monumentală din Comunicatul de ieri al Patriarhiei, astăzi apare și corectura din condeiul PF Părinte Patriarh Daniel. Poate par cam pretențios, dar afirm de la început că nu mă încălzește foarte mult această rectificare, care este totuși bine-venită și apreciată ca atare.

Basilica: Cuvânt pastoral pentru întărirea în credinţă şi în comuniune euharistică – Patriarhul Daniel

Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 27 februarie 2020 a apărut în contextul unei mediatizări excesive a epidemiei provocate de Coronavirus (Covid – 19) şi al unor solicitări din partea unor instituţii de stat ca Biserica să ia măsuri pentru prevenirea răspândirii virusului respectiv şi pentru diminuarea temerii populaţiei în faţa acestui fenomen.

Din acest motiv, comunicatul respectiv avea în vedere mai ales pe cei care se tem prea mult de îmbolnăvire când sărută sfintele icoane sau când se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir euharistic, preotul folosind o linguriţă comună.

Această atenţie acordată îndeosebi celor „mai slabi în credinţă” (cf. Romani 14, 1) a produs însă teamă în altă parte, mai precis în rândul unor clerici şi credincioşi care consideră că o măsură excepţională şi temporară (iconomie), în favoarea celor mai fricoşi şi mai slabi în credinţă, se poate transforma într-o nouă regulă liturgică de împărtăşire euharistică a tuturor credincioşilor.

Pentru a depăşi polarizări şi polemici care slăbesc unitatea ortodoxă, trebuie evitate judecăţile pripite şi trebuie să reafirmăm cu tărie credinţa ortodoxă că Sfânta Euharistie nu este şi nu poate fi niciodată izvor de îmbolnăvire şi de moarte, ci izvor de viaţă nouă în Hristos, de iertare a păcatelor, de vindecare a sufletului şi a trupului.

De aceea, la strană se cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

Prin urmare, regula împărtăşirii clericilor şi credincioşilor din acelaşi Sfânt Potir rămâne neschimbată, iar preoţii vor explica tuturor credincioşilor că această împărtăşire nu a fost vreodată pentru cineva şi nici pentru ei nu va fi un pericol.

Iar credincioşii, care au totuşi teamă de a se împărtăşi din acelaşi Sfânt Potir cu aceeaşi linguriţă, vor cere sfatul preotului duhovnic spre a se întări în credinţă şi a spori în comuniune bisericească.

De asemenea, în cazul sărutării sfintelor icoane, credincioşii care au o credinţă vie şi puternică nu se tem că se vor îmbolnăvi, ci se bucură de rugăciunea şi binecuvântarea Sfinţilor zugrăviţi pe icoane.

Întrucât credinţa uneşte libertatea cu iubirea, prin credinţă se exprimă în mod liber iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfinţii Lui.

Din acest motiv, credincioşii ortodocşi sărută sfintele icoane şi se împărtăşesc din Sfântul Potir în mod liber, nu pentru că ar fi obligaţi de cineva să facă aceasta.

Prin urmare, slujitorii Sfintelor Altare vor îndemna pe toţi credincioşii să se întărească în credinţă şi să cultive comuniunea euharistică în Biserică, pentru a dobândi mântuirea, prin unirea cu Hristos-Domnul, Izvorul vieţii veşnice (cf. Ioan 11, 25).

Dorim tuturor slujitorilor Sfintelor Altare şi tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române sănătate şi mântuire, precum şi mult ajutor de la Dumnezeu în timpul Postului Sfintelor Paşti, ca înaintare spre lumina şi bucuria Învierii!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*          *          *

Nota noastră: După cum recomandam anterior și probabil că au sfătuit și alții și însăși situația cerea acest lucru, este bine că a apărut această repoziționare. Indicațiile oferite de această dată sunt cu totul contrare celor de ieri. Și e foarte bine. Probabil că un rol important a avut și reacția unui episcop, PS Ignatie al Hușilor, care a criticat indirect recomandările patriarhale, numind Euharistia „medicament al nemuririi, nu al muririi”.

Însă factorul cel mai important cred că a fost reacția credincioșilor și preoților de rând. Bineînțeles, pe fondul reglementărilor băbiste de ieri care erau mai mult decât criticabile. Nu țineau nici măcar de norme liturgice elementare, ci mai mult de tradiții și obiceiuri marginale. Din toate acestea a menținut, din păcate, ideea unui posibil pogorământ făcut celor mai slabi în credință, care nu se susține nici acesta (later edit).

Însă ceea ce remarcăm este că mai există credință în popor. Dar la un nivel infim. Apar reacții doar la lucrurile stridente și chiar contondente, care sar în ochi, sfidează bunul simț, nu doar credința. Dar atitudini măcar la fel de curajoase din partea clericilor și credincioșilor pe teme care sunt cel puțin la fel de importante când vor apărea? Cât va mai profita Patriarhia de indolența românilor în materie de credință? Până se va eroda de tot? Poate vor spune unii că nu pot lua poziție pe probleme mai delicate. Dar pot să tacă vinovat atunci când știu bine și văd că este asaltată și trădată credința ortodoxă? Adică nedumeririle dogmatice și apropierea greșită de eretici ne putem face că nu o vedem?

Nu mă aștept la o schimbare adevărată în bine de acum încolo fără o dârzenie și o tragere la rost a ierarhilor noștri și pe alte probleme presante. Patriarhia nu se va opri din cinism; spun asta cu mâhnire și cu o doză de curaj pe care l-aș dori și din partea mult mai multora. Măcar atât.

Covid-19 devine turnesolul care dă pe față necredința din BOR?

În mod normal, în situații de criză, Biserica ajută îndeosebi cu rugăciuni și ajutorarea populației. Dacă virusul covid-19 ia amploare, este normal să reacționăm de la vlădică la opincă. Însă este discutabil ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de acum, când nu există încă date concrete de îmbolnăviri, ci mai mult o panică nejustificată pe de-a-ntregul. În acest context, Patriarhia Română a dat un Comunicat discutabil, care sună astfel:

„În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apă și săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).

În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:

  • Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii, pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de Radio Trinitas și TRINITAS TV;
  • Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi, care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
  • Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate. Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria casă;
  • Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.

Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în situaţie de epidemie.

Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Așadar, pe fundalul este acela al „îngrijorării”, nu al „riscului” real „de contaminare”, Patriarhia face recomandări care în mod vădit vin de la presiunea unor necredincioși declarați. Este vorba de Traian Berbeceanu și Andrei Caramitru, care au cerut impetuos și lingușitor să fie închise bisericile, să nu mai fie sărutate icoanele și să fie folosită linguriță de unică folosință pentru administrarea „vinului sfințit”.

Revenind la comunicatul Patriarhiei, acesta face recomandări care ridiculizează cultul ortodox de-a dreptul și-l reduce la un ritual oarecare.

1. Participarea la slujbe nu poate fi înlocuită de ascultarea sau vizionarea ei la TV. Liturghia este rugăciune și nu poate fi făcută decât prin participare, prin implicare. Pe când la radio sau televizor nu există fix ceea ce contează, anume împărtășirea de Taină, de rugăciune. Este bună ascultarea predicii, este benefică difuzarea slujbelor pentru cei bolnavi pentru familiarizare cât de cât, dar nu înlocuiește. Cu atât mai mult cu cât pare și o reclamă la posturile Trinitas, ceea ce nu cadrează cu un comunicat bisericesc pentru o situație care se presupune că este de criză.

2. Se îngăduie celor care au „teamă de îmbolnăvire” să folosească lingurițe de unică folosință „în mode excepțional, în orice moment al zilei”, dar se pune o presiune prea mare pe preoți de a administra Sfânta Împărtășanie astfel, la discreția unor credincioși mai puțin credincioși. Însă cel mai important aspect este acela că nu se justifică o astfel de recomandare. Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele lui Hristos și sunt luate cu această credință, nu din ritual sec. Pe lângă aceasta, trebuie adăugat faptul că ele necesită o pregătire duhovnicească anume. Sigur, pentru copii se presupune aceeași credință, nu un simplu obicei care trebuie bifat.

Există nenumărate situații similare care se întâmplă curent cu Sfânta Împărtășanie. Sunt împărtășiți foarte mulți bolnavi și preotul folosește și el aceeași linguriță. Eu însumi am împărtășit oameni de genul acesta și am consumat și eu Sfintele Taine după aceea. Ele sunt date tocmai pentru sănătatea duhovnicească și sufletească pentru că au o putere dumnezeiască, nu una firească, medicamentoasă. Câți oameni se împărtășesc curent cu aceeași linguriță și nu pățesc nimic chiar și în condiții normale, când totuși ar putea fi transmise diferite infecții! Dar Hristos nu infectează.

În acest sens există și o relatare despre Sf. Ioan Maximovici că a consumat el ceea ce a vărsat pe treptele bisericii cineva care se împărtășise și care era infectat cu turbare. Desigur, el a fost un om deosebit, dar invită la reflecție și credință în Sfintele Taine.

Așadar Patriarhia cedează în materie de credință atunci când este atacată, când ierarhii ar fi trebuit să fie primii care să cinstească Împărtășania și să dea dovadă de fidelitate și mărturisire. Dar ajungem zile când de ierarhii români trebuie mai mult să ne păzim decât să-i urmăm pentru că urmăresc mai mult să nu cadă în ochii publicului desacralizat și modern decât în ochii lui Dumnezeu.

3. Nu este nevoie să fie date sfaturi generale cum să fie cinstite icoanele în caz de epidemie, mai ales că nu a întrebat cineva dintre credincioși în mod deosebit. Este greu să se facă o igienizare „totală” a icoanelor încât să fim protejați de viruși. Oare cum s-ar putea face asta? Totuși credința ne dictează că preferăm să le cinstim decât să ne temem de îmbolnăvire. Sigur, nu este exclusă cu totul evitarea sărutării icoanelor; fiecare are un nivel de sănătate diferit, dar cea mai indicată este sănătatea dată de credință.

4. Împărtășania este slujită curat, dar nu igienic. Ca orice mâncare, ca orice pâine (deși nu e simplă pâine). Cu atât mai mult putem vorbi de igienă „totală”. Este prea tare înclinată balanța în favoarea igienei în detrimentul credinței. Ca și cum normele acestei lumi sunt în stare să răstoarne pe cele ale credinței.

5. Se poate observa ușor că este urmată o linie adoptată și de Biserica Catolică în contextul de astăzi, deși aceea este mai drastică, recomandând să fie evitată chiar și stropirea cu aghiazmă și mersul la biserică. Nu e normal să fie urmat catolicismul în direcția lui de desacralizare.

6. Mai există un aspect important: în situații de îmbolnăviri grave pacienții tocmai că sunt împărtășiți pentru a se vindeca, pentru a fi ajutați. Există superstiții pline de necredință că Împărtășanie este spre moarte și mulți o evită. Dar ea este spre viață și sănătate și nu e normal să fie refuzată sau administrată igienic pentru că ea este tocmai un remediu al bolilor prin puterea harului lui Hristos.

În plus de toate, a fost declarată situație de urgență pentru epidemie? Se justifică astfel de măsuri fără a se cunoaște informații elementare despre covid-19? Nu se încadrează aceste dispoziții tocmai pe linia sporirii neîntemeiate a isteriei în locul unor măsuri raționale?

Trebuie luat mai întâi în calcul modul în care să fie gestionată situația din punct de vedere medical, unde chiar măsurile de carantină exagerate sunt criticate că pot duce la un despotism dăunător social. Iar Biserica nu este o instituție care să se implice la nivel sanitar, ci al credinței, ceea ce tocmai asta nu reușește să facă Patriarhia secularizată.

Ierarhia reacționează cât se poate de prost și, cel mai rău, fără credință. Se naște întrebarea: Cum mai pot să ghideze credința poporului? Ce pildă dau în aceste condiții? Este mai importantă imaginea decât substanța Bisericii? Cum vom depăși presiunile tot mai crescânde și mai intruzive ale indiferentismului religios având de înfruntat chiar smintelile din interior?

Consider că Patriarhia ar putea reveni cu precizări și chiar rectificări în privința recomandărilor făcute în caz că dorește să aibă o atitudine pastorală autentică față de credincioșii ei, nu una supusă mofturilor celor care o atacă. Nu suntem niște nespălați, dar nici nu putem să ne lepădăm de Hristos nici în fața unei epidemii sau pericol real, cu atât mai mult în fața unei isterii fără „igienă”.

Comunicatul Sinaxei de la Amman. Semnificațiile lui

Basilica: Comunicat de presă la încheierea întâlnirii fraterne de la Amman, Iordania

În data de 26 februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul comuniunii noastre ortodoxe.

La întâlnire au participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.

Participanții și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel internațional.

Participanții au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității, menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală, bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.

Delegațiile au afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a existat discordie.

În atmosfera de dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.

În ceea ce privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare și reconciliere.

În chestiunea referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu sprijin panortodox.

În ceea ce privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra proprietății, inclusiv cel al Bisericii.

Delegațiile au convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și dialog.

Participanții speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu frații săi întâistătători.

Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.

*          *          *

Nota noastră: Este puțin ciudat faptul că acest Comunicat a apărut inițial pe o sursă de informare partizană Patriarhiei Ecumenice, în timp ce alți jurnaliști erau informați că va fi emis mâine. A fost redactat în engleză, limbă de circulație internațională și neutră din perspectiva participanților. Poate fi consultat în varianta originală pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.

Patriarhia Română a fost promptă cu traducerea și publicarea lui.

Ideile din Comunicat sunt transparente spre o soluție sobornicească, nicidecum prin hotărâri unilaterale ale Fanarului. Este practic exprimată încrederea că dezbaterea onestă a subiectului va duce la decizii corecte și care să aducă pace și unitate. Această direcție este una corectă, pentru că tot chinul din Biserica Ortodoxă de astăzi vine în urma unor hotărâri luate sub presiuni ale unor factori externi, fără o deliberare degajată asupra subiectelor.

Singura intervenție concretă este apelul făcut autorităților din Muntenegru de a respecta statutul Bisericii Ortodoxe Locale, condusă de IPS Mitropolit Amfilohie.

Simplul fapt că s-au adunat și au discutat problemele stringente actuale fără coordonarea și împotriva piedicilor puse de Patriarhul Bartolomeu este un mesaj de îmbărbătare și îmbucurător că deciziile nu trebuie luate sub influența nimănui.

Sunt așteptate de acum reacțiile Bisericilor neparticipante, îndeosebi ale Antiohiei, Bulgariei și Georgiei, dar și a unor ierarhi individuali.

Ba chiar trebuie privită cu interes reacția Patriarhiei Ecumenice, căreia i s-a aruncat mănușa. până acum, ea a fost cea care a presat lucrurile, dând impresia că acționează pașnic și condamnând acțiunile Bisericii Ruse de a opri comuniunea cu ea ca pe unele ce și cum ar semăna dezbinare și ar veni din aroganță. Oare cum va suferi sfidarea la adresa pretențiilor sale de întâietate de putere? Cum va răspunde la chemarea la dialog, pace și unitate în cuget?

Deocamdată a trimis astăzi o Scrisoare de mustrare Patriarhului Ierusalimului, prezentată pe scurt de către OrthodoxTimes, în care afișează o atitudine de reproș și mimează bunăvoință, dar trece cu vederea că această întrunire de la Amman a fost convocată tocmai pentru că el însuși a refuzat repetat și categoric să discute deschis problema ucraineană.

update│Întâlnirea de la Amman s-a încheiat; Comunicatul oficial deja redactat, deși a fost anunțat pentru mâine

Reprezentanții Bisericilor (de la stânga la dreapta) Poloneză, Ucraineană, Ceho-Slovacă, Rusă, a Ierusalimului, Sârbă și Română

Discuțiile din cadrul întâlnirii Bisericilor Ortodoxe Locale la Amman s-au încheiat, iar Comunicatul oficial va fi făcut cunoscut mâine dimineață, joi, 27 februarie.

După cum s-a preconizat, au fost prezente 6 Biserici Locale reprezentate prin Întâistătătorii lor, cum au fost Patriarhiile Ierusalimului, Rusiei, Serbiei și Biserica Cehiei și Slovaciei sau prin delegații desemnate, ca în cazul românilor și sârbilor. Acest lucru este atestat de fotografia participanților, de mai sus.

A fost prezent și Mitropolitul Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, deși aceasta nu este autocefală. Acesta a declarat că decizia finală „încă nu a fost elaborată, va urma puțin mai târziu, dar faptul că ne-am întâlnit, ne-am uitat unii la alții, am discutat toate problemele este un pas important spre un rezultat bun”.

Informațiile deocamdată sunt puține pe marginea dezbaterilor, care s-au purtat cu ușile închise. Deși este un aspect criticat, este firesc să se deruleze astfel, rezultatele fiind făcute cunoscute la final. Pentru a împiedica accesul intruziv al presei, discuțiile au avut loc în diferite locații și etaje ale hotelului gazdă, chiar cu ședințe paralele, după câte se pare.

Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut unele remarci în adresarea sa către participanții la întâlnire. „Arma eficientă a Bisericii împotriva înrobirii ei față de lume și disoluția seculară este dragostea noastră frățească și unitatea, rugăciunea noastră comună și luarea liberă a unor decizii în comun prin chibzuința sinodală a Bisericii.” El a reafirmat intenția de a se ține mai multe întruniri de acest fel pentru a se ajunge la o soluționare finală.

Mitropolitul sârb Irineu de Bačka a făcut unele declarații interesante pe marginea întâlnirii într-un interviu acordat site-ului „Ortodoxia rusă în Marea Britanie și Europa Occidentală”. Acesta a spus, printre altele, că „este bine cunoscut faptul că cele mai serioase chestiuni de dezbinare din prezent sunt rezultatul acțiunilor Patriarhiei de Constantinopol, care au dus relația lor cu restul lumii ortodoxe într-o stare delicată și care relații clar nu pot continua într-o manieră deplină fără ca acele comportamente și acțiuni să fie abordate. Așa că da, astfel de chestiuni vor fi în centrul discuțiilor de la Amman”. Pe de altă parte este important de știut că, „în vreme ce este adevărat că, la origini, situația prezentă a relației Patriarhiei de Constantinopol cu restul lumii ortodoxe a început de la realități teritoriale de incursiune jurisdicțională și o folosire greșită a autorității și puterii, ea a escaladat direct pe tărâmul dogmei – al Tainelor, al naturii Bisericii”.

După cum am mai remarcat, deși Bisericile participante (6) sunt în minoritate ca pondere din totalul celor 14, totuși ele reprezintă aproximativ 80% din credincioșii ortodocși din lume. Ca să nu mai punem la socoteală că este posibil ca unele Biserici Locale, cum sunt cele din Bulgaria, Antiohia și Cipru, să nu fie chiar potrivnice din principiu acestei întâlniri și viziunii sobornicești în antiteză cu viziunea primațială-papistă promovată de Constantinopol.

Update: Conform agenției Ορθοδοξία.news, Comunicatul participanților a fost deja formulat în engleză și textul său a fost tradus neoficial și în greacă. În rezumat, sunt enumerate cele 6 Biserici participante și reprezentanții lor, sunt aduse mulțumiri Patriarhului Teofil pentru inițiativa de a găzdui aceste discuții și regelui Abdullah al Iordaniei pentru primire. Sunt menționate ca puncte de discuție problema ucraineană, precum și cele două similare din Macedonia și Muntenegru. Deși nu sunt stabilite soluții clare, s-a hotărât că rezolvarea acestor chestiuni se poate face doar prin dialog pan-ortodox, la care este așteptat și Patriarhul Ecumenic. Sunt adresate îndemnuri autorităților din Muntenegru să respecte drepturile la proprietate, inclusiv ale Bisericii. Problemele jurisdicționale din Muntenegru și Macedonia trebuie rezolvate de către Biserica Sârbă, în cadrul căreia sunt localizate, dar cu asistență pan-ortodoxă. Viitoarea întrunire este preconizată până la sfârșitul acestui an și trebuie să se desfășoare într-o atmosferă frățească. La final, este îndemnat și desemnat Patriarhul Teofil să înalțe către Hristos o rugăciune pentru unitatea Bisericii de la Sfântul Mormânt, din care a înviat.

Decizia Bisericii Bulgare de a nu participa la întâlnirea de la Amman – un indiciu al crizei bisericești actuale?

Orthochristian.com: Sinodul bulgar nu a discutat niciodată despre trimiterea unei delegații la întâlnirea frățească din Iordania—Mitr. Gabriel de Lovech

În timp ce anunțul că Biserica Bulgară nu va trimite reprezentanți la întâlnirea frățească de astăzi din Amman a fost emisă “din partea cancelariei Sfântului Sinod” al Bisericii Bulgare, nu a existat, de fapt, nici o discutare a problemei de către Sfântul Sinod, a dezvăluit ieri Înaltpreasfințitul Mitropolit Gabriel de Loveci într-un interviu acordat Postului de Radio Național bulgar.

Potrivit Mitr. Gabriel, cele două scrisori de invitare trimise de Preafericitul Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Patriarh Neofit al Bulgariei nu au fost nici măcar puse în atenția membrilor Sfântului Sinod, ci au fost trimise mai departe imediat Comisiei sinodale stabilite în toamna anului 2018 pentru a examina chestiunea ucraineană. Astfel, ierarhii Bisericii Bulgare au aflat doar din presă despre data întâlnirii de la Amman.

Deși Comisia, condusă de Mitropolitul Ciprian de Stara Zagora, a fost creată cu aproape un an și jumătate în urmă, nu a existat nici o declarație din partea Sinodului Bulgar pe problema ucraineană și nu este clar dacă chestiunea a fost măcar discutată de Sinod în vreo măsură. În iunie anul trecut, Mitr. Gabriel a dezvăluit că problema nu a fost luată încă în discuție în profunzime de Sinod.

Mitr. Gabriel a remarcat, de asemenea, în interviul de ieri că un grup de patru Mitropoliți au încercat să obțină punerea pe agenda Sfântului sinod a chestiunii participării unei delegații bulgare la întâlnirea frățească, dar aceasta nu a avut loc nicidecum.

Doar cu câteva zile înainte de întâlnirea de astăzi, când ar fi fost oricum dificil fizic să se întâlnească toți membrii Sinodului pe o astfel de notificare târzie, biroul Sinodului a vorbit cu episcopii la telefon, cei mai mulți dintre ei spunând că nu consideră că este necesar să trimită o delegație în Iordania. Astfel, problema nu a fost discutată sinodal și nu a existat nici o decizie a Sfântului Sinod conformă cu statutul Bisericii Ortodoxe Bulgare.

Mitr. Gabriel însuși a susținut inițiativa întâlnirii de la Amman, citând cuvintele Domnului: Pentru că unde sunt doi sau trei adunați laolaltă în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. (Mt. 18:20). În opinia sa, rămâne o posibilitate ca Bisericile Locale care nu participă la întâlnirea de astăzi să se alăture procesului de discutare a chestiunii ucrainene în viitor. […]

Împreună cu Mitropoliții Ioan de Varna și Daniil de Vidin, Mitr. Gabriel a presat Sinodul să convoace un Sinod Pan-ortodox la sesiunea din octombrie 2018, deși moțiunea nu a trecut. Cei trei ierarhi au emis o declarație câteva zile mai târziu, explicând considerațiile lor. […]

*        *        *

Nota noastră: Mitr. Gabriel face aceste dezvăluiri în contextul în care sinodalitatea nu a funcționat corect între episcopii bulgari cu o tentă vizibilă de a favoriza anumită decizie de neparticipare la întâlnirea de la Amman. Aceasta indică un conflict între ierarhia superioară din țara vecină, care nu poate fi gestionat decât prin manevre de culise, deși majoritari sunt episcopii care nu au fost de acord cu participarea la întrunirea de la Amman. Aceasta indică faptul că cei 4 minoritari au argumente mult mai solide și ar fi întors rezultatul unei dezbateri oneste în favoarea opțiunilor lor. Adică decizia nu este una conformă cu normele bisericești, ci se bazează pe nepregătirea, dezinteresul și trădarea majorității sinodalilor bulgari. Bineînțeles că pot fi bănuite diferite alte pârghii de influență.

După cum remarcam și în altă parte, decizia bulgarilor este surprinzătoare în lumina poziționărilor de până acum. Însă această considerare a lucrurilor este înșelătoare. Deoarece abia acum iese la lumină adevărata stare a lucrurilor.

Mitropolitul Gabriel a fost unul din cei care au pledat activ și viguros împotriva participării la Sinodul din Creta și la înfierarea deciziilor luate acolo. Dar se pare că linia promovată de Patriarhul Neofit și de majoritatea ierarhilor nu este aceasta, ci sunt mai deschiși spre o viziune diferită. Și, pentru a nu risca să apară noi hotărâri incomode promovate de Mitr. Gabriel și de ceilalți episcopi mărturisitori, cineva a avut grijă să dirijeze lucrurile încât să fie evitată opinia lor.

Cert este că avem nevoie de astfel de arhierei mărturisitori și înțelepți, cu curaj și dedicați credinței și intereselor bisericești, nu străine.

Nu putem să nu remarcăm încă o dată că un lucru similar s-a petrecut în Cipru, unde nu a fost convocat un Sinod care să discute problema întâlnirii de la Amman și practic Arhiepiscopul Hrisostom și-a impus părerea proprie într-o chestiune care ar fi fost de competența Sinodului reunit. Mai ales că există câțiva Mitropoliți mărturisitori, cum ar fi Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, dar probabil că și Isaia de Tamassos, care ar fi incomodat cel puțin și ar fi făcut de râs tirania Arhiepiscopului cipriot, care a semnat în mai multe situații în locul unor ierarhi din subordine (cum a fost cazul în Creta și la unele sesiuni ale Sinodului Cipriot).

Cine se teme de adevăr și de o confruntare pe față a lucrurilor?

UE pregăteşte o reţea pan-europeană a datelor de recunoaştere facială

Sursă imagine: TheIntercept

Potrivit documentelor interne ale Uniunii Europene, care au fost scurse către presă, în curând UE ar urma să creeze o rețea de baze de date naționale, de recunoaștere facială, pentru uzul poliției. Un raport întocmit de forțele de poliție naționale din 10 state membre ale UE, conduse de Austria, solicită introducerea legislației UE pentru interconectarea acestor baze de date, în fiecare stat membru al uniunii. Raportul, pe care The Intercept l-a obținut de la un oficial european care este preocupat de subiectul dezvoltării rețelei, a fost difuzat printre oficialii UE și naționali în luna noiembrie 2019. Dacă acordurile anterioare de schimb de date sunt un ghid, noua rețea de recunoaștere facială va fi probabil conectată la baze de date similare din SUA, creând ceea ce cercetătorii în domeniul confidențialităţii informatice denumesc „o consolidare transatlantică masivă” de date biometrice.

Raportul a fost întocmit ca rezultat al discuțiilor privind extinderea sistemului Prüm, o inițiativă la nivelul UE care conectează baze de date ADN, amprentă digitală și înregistrare a vehiculelor pentru căutări reciproce. Există un sistem similar între SUA și orice țară care face parte din programul Visa Waiver, care include majoritatea țărilor UE; Acordurile bilaterale permit agențiilor americane și europene să acceseze reciproc bazele de date conţinând amprentele digitale și ADN.

Deși noua legislație preconizată în urma recomandării raportului nu este încă lansată, lucrările pregătitoare sunt în desfășurare. Informațiile furnizate de Comisia Europeană Parlamentului European în noiembrie trecut arată că aproape 700.000 de euro (aproximativ 750.000 de dolari) urmează să fie alocaţi pentru efectuarea unui studiu, realizat de firma de consultanță Deloitte, cu privire la posibile modificări ale sistemului Prüm, în raport de lucrările despre tehnologia recunoașterii faciale. De asemenea, Comisia Europeană a plătit în mod distinct alte 500.000 de euro unui consorțiu de agenții publice, condus de Institutul de Științe Juridice din Estonia, pentru „a stabili situația actuală a tehnologiei recunoașterii faciale în investigaţiile penale, în toate statele membre ale UE”, cu scopul de a se orienta „spre schimbul posibil de date faciale”, astfel cum rezultă din cuprinsul unei prezentări a proiectului trimis reprezentanților naționali de la Bruxelles.

În ultimii ani, UE a făcut pași mari pentru a conecta o serie de baze de date referitoare la migrație și securitate. Noua legislație adoptată în aprilie, anul trecut, a instituit o bază de date care va conține amprentele digitale, imaginile faciale și alte date cu caracter personal aferenteunui număr de până la 300 de milioane de resortisanți non-UE, care bază de date care fuzionează informaţii din cinci sisteme separate. Potrivit raportului a 10 forțe de poliție, consultanții Deloitte au propus să facă același lucru cu imagini faciale ale poliției, dar ideea a fost respinsă în unanimitate de forțele de ordine.

Cu toate acestea, raportul recomandă conectarea tuturor bazelor de date faciale ale statelor membre ale UE, ceea ce pare conducă spre acelaşi efect practic. Într-un alt raport intern al poliției din UE – acesta dintr-un grup de lucru de la Prüm care a analizat schimbul de date privind permisele de conducere – poliția constată că „o rețea de registre naționale interconectate poate fi considerată un registru european virtual”.

Pentru poliție, avantajele bazelor de date de recunoaștere facială interconectate sunt clare. Raportul propus de Austria consideră tehnologia recunoaşterii faciale ca pe un instrument biometric „extrem de adecvat” pentru identificarea suspecților necunoscuți și sugerează crearea și conectarea bazelor de date „cât mai repede posibil”. Recunoaște, de asemenea, necesitatea unor garanții de protecție a datelor, cum ar fi verificarea umană a oricărei potriviri automate, însă experții în confidențialitate susțin faptul că o creare a oricărui astfel de sistem este primul pas către o mai mare partajare și conectare a datelor, caz în care aceste mijloace de control devin inadecvate.

Cei interesaţi să parcurgă întregul articol publicat de The Intercept, o pot face în limba engleză, la următoarea adresă online.

Nota noastră: Există într-adevăr mai multe baze de date care sunt interconectate la nivel european, cea mai cunoscută dintre acestea fiind sistemul SIS. Ştirea este însă importantă întrucât are în vedere o categorie de date biometrice extrem de sensibile, a imaginilor faciale, categorie care poate fi oricând extinsă în sensul noilor evoluţii tehnologice de prelucrare a datelor personale. De pildă, o ştire recentă informează dezvoltarea unor modalităţi de recunoaştere pe baza bătăilor inimii persoanelor.

Este, prin urmare, lesne de înţeles că odată acceptată unificarea pan-europeană a datelor rezultate din recunoaşterea facială, celelalte date biometrice care pot vizea greutatea corpului, ţinuta corporală în timpul mişcării, alte elemente rezultate din monitorizarea indicatorilor de sănătate, pot fi agregate fără mari obstacole. Motivarea ar fi previzibilă: pentru identitate de raţiune juridică, pentru îndeplinirea adecvată a aceloraşi activităţi şi în urmărirea aceloraşi scopuri, se impune dezvoltarea capabilităţilor informatice de agregare a bazelor de date care indexează informaţii biometrice.

Sosirea delegațiilor Bisericilor Locale la Amman. Toate sunt pregătite pentru Sinaxă

Hotelul Fermont, locația întâlnirii inter-ortodoxe de la Amman

Conform informațiilor agenției Romfea, întâlnirea delegațiilor Bisericilor Ortodoxe va avea loc cu ușile închise pentru presă. Dezbaterile vor fi găzduite în sala de ședințe a hotelului Fermont. Se pare că vor fi două sesiuni, dimineață până la amiază și după-masă. Între cele două părți este programată o întrevedere cu regele Iordaniei, Abdulah II. Seara, după încheierea celei de-a doua runde de discuții, va fi emis un Comunicat oficial corespunzător.

„Merită menționat că Sinaxa se desfășoară în mare secret, cu măsuri de securitate care sunt draconice.”

După cum s-a anunțat anterior, astăzi au sosit la Amman delegațiile Bisericilor Ortodoxe Locale. Există câteva relatări de presă cu privire la prezența reprezentanților Bisericii Serbiei, Cehiei și Slovaciei, României și Poloniei. Toate au fost întâmpinate de către Arhiepiscopul Hristofor, epitropul patriarhal al Ierusalimului la Amman.

Biserica Sârbă a trimis o delegație condusă de Patriarhul Irineu, din care face parte și Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru și Irineu de Bačka și David de Kruševac.

Delegația sârbă

Mitropolitul și Întâistătătorul Rostislav conduce delegația Bisericii Cehiei și Slovaciei, însoțit de câțiva clerici.

Delegația ceho-slovacă

Biserica Română este reprezentată de Mitropolitul Nifon, episcopul desemnat dintre sinodalii noștri pentru a se ocupa de relațiile externe, dimpreună cu alți clerici români.

Delegația română

Deși au existat speculații și știri false emise de către site-uri afiliate Patriarhiei Ecumenice că Biserica Poloneză este absentă, conform unor informații exclusive oferite de agenția Romfea, aceasta a sosit astăzi în Ierusalim și va ajunge mâine în Iordania. Ea este condusă de Arhiepiscopul Abel de Lublin.

Lista celor 6 Biserici este completată de Patriarhia Ierusalimului, gazda evenimentului, și Biserica Rusă, cea mai interesată de aceste discuții, care cuprinde în componența sa și Mitropolia Ucrainei, al cărei cap este Mitropolitul Onufrie.

Se pare că doar canalul de televiziune de stat iordanian va avea dreptul exclusiv de a relata asupra desfășurării întâlnirii. Unele grupuri de jurnaliști au fost scoase afară din hotel, chiar și două din Rusia. Cele din urmă au încercat să filmeze de pe acoperișul unei clădiri din partea opusă, dar au fost contracarate de către poliție.

Programul va debuta cu o rugăciune de început și o sesiune de dezbateri. Între orele 13 și 16 va avea lor o întâlnire cu regele Abdullah II al Iordaniei, urmată de a doua parte a discuțiilor până spre ora 20:30, când va fi pregătit un Comunicat de presă.

*        *        *

Deși este un Sinod la nivel înalt și inter-ortodox, putem contata preferința de a fi numit întâlnire și se evită să fie numit oficial Sinaxă. Bisericile organizatoare aleg o comunicare corectă, care să nu atingă orgolii, cu menajamente. Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, reprezentantul relațiilor externe al Bisericii Ruse, a declarat că astfel de întruniri ar trebui să fie mai dese și că întâlnirea de la Amman să fie un început. De parcă asemenea consfătuiri au ajuns ceva ieșit din comun și bizare. Ca și cum nu este normal să existe discuții și dialoguri inter-ortodoxe și ele ar leza orgolii, nu ar stabili legături mai strânse. Cam aceasta a ajuns starea lumii ortodoxe al nivel oficial, dar și de rând.

În special Constantinopolul a contestat vehement dreptul altor Biserici Locale de a convoca întruniri inter sau pan-ortodoxe, dar istoria dovedește contrariul, după cum am mai arătat acest lucru. Totuși este în firea Bisericii Ortodoxe sobornicitatea sau universalitatea (catolicitatea) ca opusul primatului papal și al centralizării conducerii. De fapt, probabil că în jurul acestor puncte se învârt disputele pe această temă.

Așadar întâlnirile și dezbaterea problemelor presante este și ar trebui acceptat ca un lucru firesc, dincolo de contrele și disensiunile actuale din Ortodoxie între Biserici. Lipsa dialogului ar însemna un dezastru vădit. De aceea, participarea Bisericii Române nu poate fi considerată drept un pas sau calcul greșit.

În plus, nădăjduim și ne rugăm să apară propuneri și abordări cu adevărat în favoarea bunului mers al credinței ortodoxe. Bineînțeles, un alt aspect important este ca și Bisericile neparticipante să recunoască și să se implice activ la ducerea mai departe a propunerilor care vor fi emise mâine (în caz că vor fi de bun augur).

Forumul de la Davos şi cronica ideilor globaliste

Aducem în atenţie, cu oarecare întârziere, unul dintre puţinele articole publicate în presa noastră despre ideile puse în dezbatere la Forumul de la Davos.

Întâlnirea anuală de la sfârşitul lunii ianuarie reprezintă evenimentul de referinţă al fundaţiei elveţiene Forumul Economic Mondial (WEF). Prima reuniune a avut loc în 1971, sub numele Forumul European de Management (European Management Forum). Iniţial, profesorul Klaus Schwab, fondatorul acestui forum, a avut în vedere modalităţile prin care companiile europene ar fi putut să se adapteze practicilor de management americane. În timp, Forumul a devenit principala platformă de gândire şi acţiune a elitelor globale, un prilej de cunoaştere reciprocă a celor aflaţi în vârful societăţilor cărora le aparţin şi un mijloc de sincronizare a acţiunilor politice, economice, culturale şi ideologice.

Preluăm aşadar, în cele ce urmează, articolul publicat de domnul Ambrus Bela în Q Magazine, cu menţiunea că ideile puse în circulaţie la aceste întâlniri sunt mult mai numeroase, mult mai bine fundamentate şi mult mai aproape de realitate decât lasă să se întrevadă articolul. Subliniem că nu suntem de acord cu tonul dispreţuitor şi expeditiv în care autorul prezintă ideile discutate la Davos, care trebuie tratate cu toată seriozitatea intelectuală de care suntem capabili, întrucât vorbim de curentele intelectuale dominante, care ne afectează vieţuirea într-un mod pe care ne vine greu să-l acceptăm.

Prin urmare, vă îndemnăm cu stăruinţă să nu fiţi perturbaţi de divagaţiile şi de modalitatea de formulare pe care a ales-o autorul articolului, să cântăriţi cu moderaţie toate cele relatate în continuare, cu menţiunea că nu sunt atinse decât foarte superficial unele dintre elementele de sprijin pentru ideologia promovată de elita mondială. Din nefericire, efortul şi priceperea pe care le presupune realizarea unei adevărate cronici de idei ne împiedică să tratăm în detaliu obiectivele propuse de participanţii la acest Forum dar, în măsura în care vom găsi răgazul necesar, vom completa informaţiile importante în secţiunea de comentarii.

O precizare finală pe care o considerăm necesară vizează prejudecata larg răspândită în mediul ortodox că „oculta” ar acţiona, bine-înţeles.. ocult, în ascuns, în baza unor deziderate secrete. Or, din studiul ideilor promovate în mod deschis de acest gen de organizaţii şi platforme intelectuale putem constata faptul că mare parte din eşafodajul intelectual care orientează evoluţia trendurilor, deopotrivă locale şi globale, este disponibilă în mod public, este bine documentat şi formulat din punct de vedere ştiinţific, este întemeiat pe fond, neutru din punct de vedere ideologic sau, în orice caz, în marja libertăţii auctoriale, este scris cu bună credinţă şi este animat de scopuri morale generoase. Doar Hristos lipseşte!

Celor care se împotrivesc curentelor globaliste le este foarte greu să conteste aceste idei în spaţiul adecvat de dezbatere iar tratarea în ton zeflemitor a unor produse intelectuale şi ştiinţifice de înaltă calitate compromit orice opoziţie de bună credinţă. Concluzionăm cu îngrijorare că nici inteligenţa şi nici profesionalismul individual nu sunt, singure, în măsură să fundamenteze intelectual o atitudine de împotrivire faţă de mersul lucrurilor.

Q Magazine: Miliardarii de la Davos vor un „capitalism mai bun”

Așa-zisul Forum Economic Mondial (WEF) de la Davos, cunoscut și ca „Guvernul Mondial” a ajuns locul unde se croiesc planurile miliardarilor planetei, nealeși de nimeni, privind modul în care milionarii trebuie să gestioneze soarta clasei de mijloc, fără ca cineva să le fi cerut asta.

O PLUTOCRAȚIE MEREU „ÎNGRIJORATĂ”

Nu mai puțin de 119 miliardari au participat la reuniunea din acest an din Elveția. Dar aceștia reprezintă abia 5% dintre invitați. Pentru că fără invitație nu intră nimeni. La baza aeriană de la Duebendorf au aterizat 309 jet-uri private, transformând peisajul pistei de aterizare într-unul similar parcărilor de la mall-uri.

Doar statutul de membru costă 672.000 de dolari, iar intrarea, separat, alți 28.000 de dolari pentru orice reprezentant al unei companii. Asta ar fi nivelul bazic. La nivele superioare, în funcție de posibilitatea de a accede la diverse paneluri, costurile de participare ajung până la 620.000 de dolari!

Nu mai punem la socoteală cât costă taxele aeroportuare, nu mai vorbim despre cele peste 8 milioane de dolari cât costă cheltuielile de securitate!

Forumul Economic de la Davos devoalează programul ideologic și planul de acțiune al „Guvernului Mondial”. Propriu-zis, urmărind forumul, avem șansa să aflăm ce ne-au pregătit miliardarii planetei să îndurăm. Nu coboară chiar ei în arenă, dar își trimit purtătorii de cuvânt: șefii corporațiilor multinaționale, Pepsi, IBM, Microsoft, Aramco, Goldman Sachs, Mastercard etc. Aceștia reprezintă marea masă a celor prezenți. Șefii de state par doar un briz-briz pe aici.

Dacă anul trecut s-a pus în discuție – mai în șoaptă – ideea că lumea ar trebui să fie condusă de corporații, anul acesta miliardarii planetei au venit deja cu un plan bine făcut privind desființarea statelor, guvernelor, împărțirea resurselor, finanțelor, proprietăților, scotând din joc nu doar statele naționale ci și cetățenii.

Potrivit globaliștilor, resursele, mijloacele de producție și beneficiile ar trebui să fie ale corporațiilor, acestea urmând să se îngrijească de bunăstarea populației deposedată de bunuri de pe „feudele” lor. O monstruoasă mașinărie de activiști, așa-ziși intelectuali, politicieni și corporatiști muncesc deja cu zel ca acest lucru să se întâmple.

Lăsând la o parte distracțiile bulevardiere pe care le prezintă presa, Greta, Soros, Harari, Trump, prințul Charles, falșii activiști și tot circul aferent întâlnirilor anuale din Elveția, trebuie să remarcăm că esticii sunt cei care au venit cu idei de afaceri și cu proiecte demne de a fi luate în calcul. Restul a fost doar ideologie globalistă și enorm de multă gargară inutilă.

MANIFESTUL DAVOS 2020

Nu putem însă trece peste planurile pe care și le face așa-zisa elită în privința aservirii planetei. Să începem cu Manifestul Davos 2020, privind scopurile companiilor (deși corect ar fi: al corporațiilor) în a patra revoluție industrială.

Textul îi aparține lui Klaus Schwab, nimeni altul decât fondatorul WEF și reprezinta schița unui „capitalism mai bun”. În primul rând, Manifestul susține faptul că o companie servește în primul rând clientul, consumatorul final, în timp ce acceptă competiția cinstită cu alte companii, are toleranță zero față de corupție (dacă vă era dor de tema aceasta), menține nivelul de încredere al ecosistemul digital în care operează, aduce la cunoștința consumatorilor implicațiile adverse sau negative ale produselor.

Companiile tratează clienții cu respect, onorând diversitatea și condițiile de muncă îmbunătățite în cadrul companiei, precum se apleacă și asupra bunăstării angajatului, favorizează angajările, dar și perfecționarea și recalificarea celor angajați.

Compania își consideră furnizorii drept parteneri, oferă o șansă corectă noilor intrați pe piață, în general integrează respectul pentru drepturile omului în întregul lanț de aprovizionare.

La fel, compania slujește comunitatea și o susține prin plata taxelor, se preocupă de mediu și protejează în mod conștient biosfera și economia circulară regenerativă.

O companie este mai mult decât o unitate economică generatoare de avere, mai spune Manifestul. Îndeplinește aspirațiile umane și societale ca parte a sistemului social mai larg. Performanța trebuie măsurată nu numai prin beneficiile acționarilor, ci și prin modul în care își atinge obiectivele de mediu, sociale și de bună guvernare. Pentru că, nu-i așa, acestea ar fi atribuții ale corporației.

O companie care are un domeniu de activitate multinațional trebuie să depună eforturi de colaborare cu alte companii și părți interesate pentru îmbunătățirea stării lumii.

La o primă citire, nu pare nimic ieșit din comun! La o citire mai atentă, observăm că Manifestul vorbește despre companie sau corporație ca o entitate cu atribuții sociale, care par să primeze celor economice, suprimând atribuțiile unei clase politice care ar trebui să se ocupe de guvernare, de bunăstarea cetățenilor, chestiunile de mediu, recalificarea șomerilor etc.

Mai mult, vedem că se luptă și cu corupția! Peste asta, vine grămada de „drepturi” ce încătușează, de fapt, angajatul. Observăm că înainte de a se discuta despre aptitudini, abilități, calificări, talente, se vorbește despre toleranță, integrarea așa-ziselor genuri și orientări sexuale ale globaliștilor, diversele etnii minoritare, migranți economici sau climatici etc.

Toată producția se face „integrat”, nu-i așa, luptând cu ceea ce nu se mai cheamă „schimbări climatice”, ci „catastrofă climatică”, cu ochii pe „buna guvernare” și pe „îmunătățirea stării lumii”. Aceasta ar fi noua etică a mai bunului capitalism.

Păsăreasca de Davos acoperă cu abilitate teme mult mai grave, mergând până la a stabili desființarea guvernelor și statelor, împărțind lumea pe domenii păstorite de corporații, aidoma domeniilor senioriale din Evul Mediu, fiecare corporație fiind „responsabilă” și de bunăstarea noilor iobagi de pe teritoriul ocupat.

Ca atare, orice corporație va avea nevoie de date. „Vor fi create și colectate mai multe date ca niciodată”, sună avertismentele de la Davos, ceea ce face să existe o nevoie tot mai pronunțată de securitate pe online.

INSTRUMENTELE DE LUCRU

Guvernanța de mediu, socială și corporativă (ESG – Environmental, Social and Corporate Governance) a devenit peste noapte cheia pentru orice investiție „serioasă”. Cică, se referă la cei trei factori centrali în măsurarea durabilității și a impactului societal al unei investiții într-o companie sau o afacere. Aceste criterii ajută la mai buna determinare a performanțelor financiare viitoare ale companiilor.

Brian Moynihan – CEO Bank of America – susține că interesul pentru ESG e în continuă creștere. Iar cei care cred că așa ceva nu este posibil, să se ridice de pe scaun și să iasă în stradă și vor vedea că este perfect posibil!

Cum și „Gretele” activiste își au rolul lor pe lumea asta, în cele din urmă, schimbările climatice și agendele ESG s-au contopit, iar investitorii „votează” de acum înainte cu portofelele lor, afirmând public că nu vor mai aloca bani dacă nu există o strategie de bază reală, detaliată și angajată ESG. Pentru mulți investitori, această cerință este de pe acum inclusă în procesele de aprobare ale comitetelor de investiții.

Cum majoritatea banilor planetei se află în buzunarele proprietarilor băncilor și corporațiilor, este lesne de înțeles că o astfel de schimbare a paradigmei nu va întâmpina nici un fel de obstacol. Deci, de acum înainte, se va face o gargară enormă privind responsabilitatea față de mediu, responsabilitatea socială, rolul femeilor, integrarea genurilor, combaterea schimbărilor climatice.

Farsa cu criza climatică (de fapt, care criză climatică?) este menită doar pentru a scoate și mai mulți bani din buzunarele cetățeanului și a îmbogății miliardarii planetei. Reducerea emisiilor de carbon va duce la ce? La o lipsă de carbon pentru plante? Și ce rezolvă asta? Un hectar de pădure – adică cca. 600 de arbori – consumă 220-280 kg de dioxid de carbon pe zi! Totuși, se defrișează 20.000 de hectare pe zi la nivel planetar, și nu de către cetățeni, ci de către corporații.

Bine de știut, niște participanți la forumul de la Davos au meditat, îndrumați de un guru indian, exact pentru arbori. În timp ce, așa cum vă spuneam, 309 miliardari și milionari au venit în Elveția singuri în avionul personal. Ceilalți, care au aterizat la Zurich, au apelat ulterior la elicoptere ca să ajungă la Davos. Despre ce poluare vorbim?

ȘI UITE AȘA S-A AJUNS LA CEVA INCREDIBIL: CAPITALISMUL CLIMATIC

Aprovizionarea cu energie electrică regenerabilă printr-un Acord de cumpărare de energie corporativă (CPPA – Corporate Power Purchase Agreement) „a crescut în popularitate”, aflăm din discuțiile de la Davos. Un astfel de acord este de obicei un contract pe termen lung în baza căruia o companie acceptă să cumpere electricitate direct de la un generator / dezvoltator de energie. De la o corporație.

Creșterea volumelor globale de PPA corporative este un indiciu clar că sectorul privat se mobilizează într-un mod inedit, înlocuind rolul de sprijin al guvernelor în ceea ce privește acumularea globală semnificativă a capacității regenerabile în următorul deceniu. Dar mai înseamnă ceva: că cei care fac jocurile pe piața energetică sunt corporațiile și ele stabilesc ce fel de energie au chef să achiziționeze și ce energie nu.

Există și o motivație: cică, se reduc „riscurile”. Deoarece corporațiile reprezintă aproximativ două treimi din consumul de energie electrică finală din lume, acestea pot și vor juca un rol esențial în „decarbonizarea” economiilor globale până în 2050.

Și acum să traducem! Se elimină guvernele din schemă, rolul guvernelor fiind luat de corporații, care se vor ocupa în mod „responsabil” de furnizarea de energie și de binele planetei. Avem, așadar, un dublu rol al corporațiilor: pe de o parte sunt principalele producătoare de energie, dar în același timp rămân și principalele consumatoare. În situația dată, în mod evident, intermedierea pe care o fac guvernele, deranjează corporațiile care ar putea să acceadă la resursele de energie mult mai ieftin, dar ar putea să și comercializeze aceste resurse mult mai scump.

Avem, desigur, o mică problemă aici! Când anume au fost aceste corporații interesate de bunăstarea cetățeanului în detrimentul propriului beneficiu? „Integrarea” cetățeanului, mai apoi, înseamnă practic asumarea de către corporație a înplinirii bunăstării lui. Astfel, dacă ești minoritar, ai acces la job, funcție etc., chiar dacă prin calitatea ta precară sau lipsită de competențe aduci propriu-zis deservicii corporației, dar ești „integrat”.

Oricum, nu contează ce ești și cum ești, ce culoare are pielea ta și ce orientări sexuale ai, pentru că singurul lucru pe care angajatul trebuie să-l facă este să execute sarcinile primite. Angajații sunt perfect interșanjabili.

Cealaltă versiune ar fi cea actuală, în care, deficient fiind, nu ești integrat decât în serviciile de asistență socială ale statului, care îți furnizează cele necesare. Este greu de crezut că vreo corporație cu care te-ai procopsit la ușă din cauză că localitatea în care locuiești se află aproape de cine știe ce resurse, se va da peste cap să îți facă viața comodă.

Să ne amintim doar de propunerile celor de la USR – Plus, care de pe acum au vise corporatiste și prevăd viitorul oamenilor trăind în colectivități, întrucât traiul în familie este un lux și o risipă de resurse.

Casa în sine, „smart”, plină de gadgeturi controlabile prin telefonul mobil, „verde” și cum mai vreți, va fi deținută tot de corporații. La fel și toate bunurile din casă. La fel și automobilul. Deci, trăind într-o aservire totală, cetățeanul va avea în final un singur drept: să muncească pentru corporație până când crapă.

Dacă tot vorbeam despre miliardarii „implicați”, iată că Marc Benioff – Președintele și co-CEO Salesforce introduce noțiunea de „Stakeholder capitalism”, adică un fel de capitalism al părților interesate. Potrivit lui Benioff, consumatorii au solicitat din ce în ce mai mult ca întreprinderile să joace un rol mai mare în abordarea problemelor sociale. „Companiile trebuie să servească angajații, clienții, comunitățile – chiar și persoanele fără adăpost”, spune miliardarul.

„Integrarea clădirilor inteligente într-un mediu urban dinamic, electrificarea transportului public și privat și desfășurarea infrastructurii de încărcare a vehiculelor electrice vor fi esențiale pentru reducerea temperaturilor cu 1,5 °C și reducerea poluării în orașe”. Ce să-i faci, unii au rămas calați pe „încălzirea globală”.

„Astfel, decarbonizarea orașelor și clădirilor ar trebui să fie cea mai mare prioritate pentru sectoarele publice și private. Trebuie făcută la scară, trebuie făcută în ritm susținut și trebuie făcută printr-o abordare integrată și digitalizată”, spun înțelepții Davosului.

Dar ce înseamnă clădirile cu zero emisii de carbon? În primul rând, o afacere veroasă pentru corporații, care nu doar construiesc, dar cu un drum și preiau proprietățile imobiliare „perimate”. Toate clădirile trebuie să fie aduse la zero emisie de carbon până în 2050. De dragul schimbărilor climatice, ca nu cumva casa cetățeanului să deranjeze mediul și planeta, fiind poluantă.

În primul rând, clădirile trebuie să devină ultra-eficiente energetic. Intensitatea energetică medie să fie de 150 kWh / m2 / an. În al doilea rând, clădirile trebuie să devină complet electrice. Încălzirea pe bază de electricitate este mult mai eficientă decât încălzirea cu sistemele tradiționale bazate pe combustibili fosili și este competitivă economic în majoritatea regiunilor lumii, în special atunci când este asociată cu aerul condiționat.

În al treilea rând, casele cu zero emisii de carbon vor trebui să se bazeze pe surse de energie locală (regenerabilă), conectate la rețele moderne și digitalizate, pentru a crește elasticitatea globală a sistemului.

Dacă ar fi vorba despre planetă și ecologie, pe de altă parte, n-am asista la încăierări pe viață și pe moarte (la propriu) pe resursele de petrol și de gaze naturale.

CĂTRE ORAȘE-STAT, PENTRU A ELIMINA „RISCURILE”

Termenul de orașe-stat este forțat aici, dar ideea cam asta este. Un document interesant de la Davos a fost „Global Risks Report” care vorbește deschis despre abandonarea ideii de state naționale întrucât unele state își permit să pună sub semnul întrebării valorile multilateralismului în beneficiul retrograd al intereselor naționale. Și, iată, zice „Guvernul Mondial”: din această cauză sunt cetățenii nemulțumiți și se răscoală împotriva liderilor politici actuali. Cât umor negru!

Problema aici o reprezintă însă faptul că The Global Risks Report 2020 scapă din vedere un „amănunt”. Anume că, nu sistemul social, statal, național, exacerbează inegalitățile, ci sistemul economic corporatist, globalist.

Ceea ce este absolut remarcabil este felul în care dezaprobarea (ca să nu zicem ura) față de miliardari a fost translatată încet dar sigur față de parlamente, guverne, state, lideri politici. Dacă până în prezent nu exista întâlnire la Davos fără proteste, anul acesta până și protestatarii erau falși, urlând în stradă ceea ce discutau bogații înăuntru!

Și, explică raportul, „Spre deosebire de statele națiuni, orașele și primarii fac pași hotărâți către provocările globale ale secolului XXI. Un număr tot mai mare de lideri din marile orașe iau măsuri pentru a reduce amprentele lor de carbon, pentru a îmbunătăți soluțiile de energie regenerabilă, pentru a valorifica economia digitală, pentru a absorbi și pentru a proteja migranții și pentru a reduce inegalitatea”.

„Orașele concentrează majoritatea investițiilor străine directe și sunt motoarele inovației și productivității. Drept urmare, orașele rivalizează cu statele națiuni – din punct de vedere economic, influență diplomatică și conectivitate internațională”.

Ca să înțelegem exact cum stă treaba cu „orașele magnet”, cu câte un Emil Boc la conducere, dispus să integreze migranți, dispus să distrugă afacerile locale și capitalul autohton, dispus să aloce toate resursele orașului corporațiilor străine.

Unul dintre motivele pentru care orașele sunt atât de importante este faptul că sunt puteri economice în sine și generează o proporție din ce în ce mai semnificativă din PIB-urile naționale. Se dă și un exemplu în raport: zona metropolitană a New York-ului a generat singură mai multă producție economică decât Canada, Chicago a produs mai mult decât Elveția etc.

Importantă rămâne aici și capacitatea de schimbare în fața noului, adaptarea la ceea ce vine din sfera globală. Orașul poate să își modifice capacitățile de digerare a acestor schimbări mult mai rapid decât un stat, neavând de cele mai multe ori decât un primar și un consiliu local care trebuie să adopte o hotărâre sau alta, fără a mai recurge la greoiul corp birocratic sau legislativ al statului.

COREEA DE SUD: 3 ORAȘE ALIMENTATE EXCLUSIV CU HIDROGEN PÂNĂ ÎN 2022

Coreea de Sud vrea să câștige cursa privind crearea primei societăți alimentată cu hidrogen. Coreenii vor să construiască nu mai puțin de trei orașe alimentate exclusiv cu hidrogen până în 2022. În doi ani!

Planul prevede utilizarea de hidrogen ca și combustibil pentru răcire, încălzire, electricitate și transport. Atât pentru transportul public, cât și pentru cel individual. Stațiile de încărcare a hidrogenului vor fi disponibile în stațiile de autobuz și în locurile de parcare.

De altfel, implementarea tehnologiei pe bază de hidrogen a fost una din temele abordate anul trecut la întâlnirea G20 de la Osaka, dar subiectul a rămas la marginalii din cauza prestidigitațiilor lui Trump și a disperării celorlalți participanți de a-i scurtcircuita planurile.

Strategia Coreei este de a alimenta 30 la sută din țară cu hidrogen până în 2040. Țări precum Germania, Japonia și China se pregătesc, de asemenea, pentru o viitoare societate a hidrogenului, un număr de producători de mașini din Asia, inclusiv Hyundai, Toyota și Honda, au alocat deja resurse pentru a crea noua mașină cu hidrogen. Nu mai deschidem subiectul impactului asupra industriei auto germane și a recesiunii pe care o prăbușire a industriei ar genera-o nu doar în Germania, ci în toată Uniunea Europeană.

Noile vehiculele pe bază de celule de combustibil – sau FCV – oferă un timp de alimentare mai scurt decât cel necesar vehiculelor electrice, astfel că, există mari șanse să asistăm atât la finalul mașinilor electrice, cât și a celor pe benzină sau motorină.

Reziduurile de la mașinile pe bază de hidrogen sunt cu siguranță curate – acestea produc doar apă ca și produs secundar, însă problema constă în producerea hidrogenului în sine, care rămâne deocamdată un proces consumator de energie, nu neapărat din surse regenerabile. O altă problemă nerezolvată încă este natura explozivă a hidrogenului, care cauzează în continuare probleme de siguranță.

La nivel mondial, guvernele investesc în jur de 850 de milioane de dolari anual în tehnologiile cu hidrogen, se arată în raportul firmei de consultanță McKinsey din 2017, dar este nevoie de investiții mult mai mari pentru a se putea ajunge la tehnologii satisfăcătoare la costuri decente.

Dar, prima mașină propulsată de hidrogen a ajuns la Davos! Christian Klein de la compania SAP a călătorit de la Heidelberg din Germania până la Davos și a constatat că există încă dificultăți pentru acest gen de transport.

BIOTEHNOLOGII, SECURITATE CIBERNETICĂ ETC.

Maculatura celor de la Davos mai include zeci de mii de rapoarte din zona biotech sau cybertech, ce descriu în amănunt câtă grijă vor avea corporațiile de banii cetățeanului, de sănătatea lui etc. N-ar merita o ceapă degerată toate elucubrațiile acestea într-o lume în care corporațiile din industria alimentară lucrează mână în mână cu corporațiile din domeniul farmaceutic și cu corporațiile din media și divertisment, adică cei care îl otrăvesc cu așa-zisa lor mâncare pe cetățean, îi oferă drept divertisment reclame TV despre medicamentele pe care tot ei le produc, ca să vindece bolile generate.

Sigur că se învârt miliarde pe acest segment, dar șansele ca vreun miliardar cu capacitățile cognitive alterate din cauza vârstei să se gândească la bunăstarea omului de rând sunt comparabile doar cu aserțiunea că vreo corporație se gândește la binele cetățeanului înainte de a se gândi la propriul profit.

Doar 6 Biserici Locale din 14 vor participa la întâlnirea de la Amman; Patriarhia Antiohiei este absența de ultima oră

Patriarhul Ioan X al Antiohiei

Romfea.gr: Patriarhia Antiohiei nu va participa la Amman

Comunicatul Patriarhiei din Antiohia din 22 februarie:

„La invitația amabilă pe care a primit-o anterior Preafericitul Patriarh Ioan X din partea Preafericitului Patriarh Teofil III al Ierusalimului de a participa la întâlnirea de consfătuire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Amman – Iordania pe 25 a lunii curente, Biserica Antiohiei declară că nu va participa la întâlnirea în cauză.

Biserica Antiohiei percepe îngrijorarea Întâistătătorilor de Biserici și inițiativele lor la orice ar putea contribui la găsirea de soluții pentru criza gravă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă astăzi. În orice caz, a decis să nu participe la această întâlnire pe baza informațiilor care au fost furnizate și a atenției ei de a evita orice crește divergența dintre frați și izolarea lor. Poziția ei nu înseamnă că nu este dispusă să aplice grabnic soluțiile necesare pentru motivele care au condus la întreruperea comuniunii dintre Biserica Antiohiei și Biserica Ierusalimului, chiar și după ce Biserica Antiohiei a arătat disponibilitate pentru orice facilitează aceste soluții.

Cu acest prilej, Biserica Antiohiei reia poziția ei fermă că «consensul unanim» dintre Biserici, întemeiat pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, este norma de bază în Biserica Ortodoxă în ce privește deciziile generale la nivel universal, precum și la soluționarea chestiunilor ieșite din comun. Își afirmă, de asemenea, efortul ei, prin comunicarea continuă cu Bisericile, în ceea ce produce o atmosferă de dragoste și o întoarcere la consultări reciproe, astfel încât să fie astfel fidelă mesajului de bucurie, pace și unitate, pe care Domnul nostru îl dorește de la Biserica Lui.

Biserica Antiohiei cheamă pe toți fiii ei să se alăture la rugăciune și lucru pentru pacea în Biserică și în toată lumea.”

*        *        *

Nota theodosie.ro: Din cele spuse se înțelege că motivul real al absentării Bisericii de Antiohia este conflictul cu Patriarhia Sionului. Probabil că mesajul împăciuitor al Patriarhului Teofil al Ierusalimului nu oferă suficiente garanții. Promisiunile exprimate pot ascunde, de fapt, amânări ce duc la nerezolvarea disputei asupra Qatarului. Este un conflict care durează de ceva vreme și provoacă indignări care, iată, duc la blocarea cooperării pe alte probleme stringente. De asemenea, reiese că sprijină demersurile Bisericii Ruse, deși nu va fi prezentă la discuțiile de la Amman.

Așa se face că Bisericile Ortodoxe Locale participante vor fi în număr de 6: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Sârbă, Română, Poloneză și a Cehiei și Slovaciei. Dar, ca și pondere a credincioșilor, acestea reprezintă o mare majoritate. O serie de 5 Biserici de factură greacă au făcut bloc comun în a boicota întâlnirea: Patriarhia Ecumenică, principala vinovată pentru conflictul care se dorește discutat la Amman, Biserica Greciei, a Albaniei, a Ciprului și Patriarhia Alexandriei. La acestea se adaugă Patriarhia Georgiei, care probabil că nu dorește să se alieze cu Moscova din cauza disputelor jurisdicționale, Antiohiei și a Bulgariei. Dintre toate acestea, absența bulgarilor este destul de surprinzătoare pentru că au afinitate cu slavii (ruși și ucraineni) și sunt mai tradiționaliști, nu urmează linia ecumenistă feroce a Constantinopolului.

Detalii organizatorice ale întâlnirii de la Amman; Antiohia duce tratative; Biserica Bulgară nu va participa

Patriarhul Teofil al Ierusalimului a trimis o a doua scrisoare de invitație Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale, în care sunt specificate și câteva detalii cu privire la programul întâlnirii de la Amman.

Unele din lucrurile punctate în scrisoare este faptul că întrunirea de la Amman nu va fi o Sinaxă oficială, ci „o întâlnire frățească ce va înnoi dialogul despre provocările pe care le întâmpină comunitatea ortodoxă în această epocă critică”. Scopul avut în vedere este „să fie cercetată metodologia pentru atingerea scopului comun al dialogului și împăcării cu scopul de a fi păzită unitatea comunității noastre ortodoxe și, chiar dacă această întrunire va conduce la dezbateri pe mai departe în viitor, această întrunire va putea să compună de una singură o bază de lucru pregătitoare”. Cei prezenți nu vor sluji împreună, ci vor participa în duh de frățietate la o conlucrare și rugăciune în comun. Invitații vor fi întâmpinați la Amman pe 25, vor participa la întrunire pe 26 și vor pleca pe 27 februarie. Patriarhia Ierusalimului îi va găzdui pe invitați la hotelul Fairmont pe toată durata șederii lor. Va avea loc și o întâlnire cu Majestatea Sa, regele Abdulah II al Iordaniei.

ΒήμαΟρθοδοξίας: IERUSALIM: Ce a spus Teofil în Sfântul Sinod – «Alianța» cu Patriarhul Antiohiei

În Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, care a fost întrunit astăzi, vineri, 21 februarie, de către Preafericitul Patriarh al Ierusalimului, kir Teofil, au fost dezbătute diferite chestiuni, fiind cuprins și subiectul aflat în suspensie cu Patriarhia Antiohiei cu privire la Qatar. A fost menționat faptul că, de când cei doi Întâistătători s-au întâlnit la mijlocul anului trecut în Cipru, se derulează un dialog între cele două Patriarhii cu referire la subiect.

Patriarhul Teofil a informat pe membrii Sinodului că în ultimele săptămâni s-a reușit formularea câtorva perspective comune cu Antiohia pentru rezolvarea chestiunii, în timp ce a fost exprimată speranța că vor exista dezbateri mai departe și că se vor încheia cu o soluționare finală.

Preafericitul a spus că Patriarhia Ierusalimului privește la întâlnirea iminentă a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de săptămâna viitoare la Amman, în Iordania, cu aspirația că dialogul va fi continuat în scopul unității frățești. Este demn de remarcat că, după cum a ajuns în mediile de informare, anumite Biserici vor trimite delegați la întâlnirea în cauză.

UOJ: Sinodul Bisericii Bulgare refuză să participe la Sinaxa Întâistătătorilor

Pe 21 februarie 2020, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a publicat pe pagina sa de internet un refuz oficial de a participa la Sinaxa Întâistătătorilor din Iordania.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare anunță că se abține de a veni la întâlnirea de mai sus și, în consecință, nu va trimite reprezentanți la Amman, capitala Iordaniei”, sună mesajul Sinodului. „Sfântul Sinod își exprimă dragostea frățească pentru Preafericitul Patriarh Teofil III al Ierusalimului și respectul său adânc față de Patriarhia Ierusalimului, apărătorul de milenii al Mormântului Domnului”.

*        *        *

Așadar se preconizează că vor participa jumătate din Bisericile Locale: Ierusalim, Moscova, Serbia, România, Cehia și Slovacia, Polonia, iar Antiohia cu probabilitate. Vor fi absente cu siguranță Bisericile de Constantinopol, de Alexandria, Georgiană, Greacă, Bulgară, a Ciprului și Albaneză. Această situație ilustrează criza prin care trece astăzi chiar și la nivel oficial Ortodoxia, încât nici măcar dialog pe temele de maximă importanță nu se poate purta cu ușurință. Totuși nădăjduim și ne rugăm să apară și roade bune și să existe mai degrabă o abordare frontală și fără compromisuri de credință decât o pace lipsită de Duhul lui Hristos.

Principalele modificări ale statutului BOR

Preluăm, fără comentarii de fond, un articol publicat de Basilica.ro în care sunt prezentate principalele modificări (în viziunea oficială) ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române. Considerăm că subiectul trebuie să fie de interes pentru creştinii ortodocşi, prin el însuşi, indiferent de intenţii sau de direcţia în care pot fi interpretate modificările actului statutar prezentate mai jos.

Sursă imagine: Basilica.ro

Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române cu toate modificările și completările adoptate de Sfântul Sinod în perioada 2011-2019 a fost publicat în Monitorul Oficial luni, 10 februarie 2020.

Statutul aduce noutăți și reglementări în mai multe arii ale Bisericii Ortodoxe Române. Am selectat 6 aspecte substanțiale din statutul republicat.

  • Alegerea patriarhului

Modificările în ceea ce privește alegerea Patriarhului României se referă la criteriul vechimii și la numărul candidaților. Modificările statutare prevăd că pot candida mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii având o vechime de cel puțin 7 ani de slujire ca ierarh eparhiot. (Art. 127, Alin. 1). De asemenea, numărul candidaților stabiliți de Sfântul Sinod prin consultare a fost redus de la 3 (sau 5, în mod excepțional) la 2 (sau cel mult 3).

  • Consistoriul arhieresc

Organismelor centrale deliberative, executive și administrative ale Bisericii li s-au adăugat în noul statut structuri centrale de judecată:

a) Consistoriul Arhieresc Prim, ca instanță de judecare în fond a cauzelor ierarhilor;
b) Consistoriul Arhieresc Ultim, ca instanță de judecare în apel a cauzelor ierarhilor;
c) Consistoriul Superior Bisericesc, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor clericilor de mir sancționați cu caterisirea;
d) Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor monahilor clerici sancționați cu caterisirea.

Ultima variantă a statutului (2008) prevedea existența consistoriilor doar la nivel de protopopiate și eparhii. Odată cu introducerea organismelor centrale de judecată au fost create consistoriile arhierești pentru cauzele de judecată ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod este desemnat ca autoritate canonică disciplinară și de judecată centrală a membrilor săi în ultimă instanță. Disciplina clerului este tratată pe larg în Capitolul IV din Statut.

  • Instituțiile Media

Tot ca noutate, textul statutului aduce față de varianta din 2008 reglementări la nivel de înființare sau desființare a instituțiilor media ale Bisericii.

„În scopul păstrării, promovării și apărării unității de credință, a unității vieții bisericești și pentru coordonarea misiunii ortodoxe românești, precum și pentru a evita dublarea cheltuielilor prin acțiuni care se suprapun în același teritoriu, înființarea și desființarea de noi instituții media scrise (reviste, ziare și periodice oficiale) și audiovizuale (radio, televiziune și altele) ale Patriarhiei Române și ale centrelor eparhiale se fac cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea temeinic motivată a Patriarhului României sau a chiriarhilor eparhiilor din țară și din afara granițelor țării, pe baza unui studiu bine fundamentat misionar și economic”. (Art. 169, Alin. 2).

  • Asociațiile și fundațiile ortodoxe

Modificări sunt aduse și în ceea ce privește asociațiile și fundațiile ortodoxe cu caracter național, dar și „altele decât cele bisericești, care au fondator unic sau membri asociați unități de cult, având conducere proprie formată din creștini ortodocși, și care contribuie la opera misionară, socială, culturală, educativă din Patriarhia Română”. Acestea au obligația de a prezenta Cancelariei Sfântului Sinod, de două ori pe an (primăvara și toamna), rapoarte privind activitatea desfășurată și, o dată pe an, raportul privind situația financiară. Patriarhia Română, poate verifica situația financiară și patrimonială a acestor asociații și adopta măsuri pentru remedierea deficiențelor sau lipsurilor.

„Nu intră în atribuțiile Sfântului Sinod să devină, în fața autorităților de stat, garantul sau reprezentantul organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri), chiar dacă unele dintre acestea funcționează cu aprobarea Bisericii; acestea se vor adresa direct instituțiilor de resort în nume propriu, ca fiind dedicate unor activități specifice”. (Art. 16, Alin. 3).

  • Sfintele Moaște

Statutul intrat recent în vigoare prevede că Patriarhul României „aprobă aducerea moaștelor unor sfinți din afara țării, pentru pelerinaj sau în dar, în Biserica Ortodoxă Română”, „aprobă solicitările adresate eparhiilor ortodoxe române pentru pelerinaj cu moaște ale unor sfinți în afara României” și „acordă binecuvântarea (aprobarea scrisă) pentru trecerea moaștelor de la o eparhie ortodoxă română la alta, pentru pelerinaj sau în dar”, cu informarea Sfântului Sinod. Vechiul statut nu conținea norme în această privință.

  • Monahii

Noul statut precizează faptul că „monahii care doresc să plece din diferite eparhii ortodoxe române din țară și din afara granițelor țării pentru a se stabili în Muntele Athos sau în mănăstiri aparținând altei Biserici Ortodoxe trebuie să obțină, în prealabil, aprobarea scrisă a chiriarhului ortodox român de care depind canonic, precum și acordul Patriarhului României, la solicitarea ierarhului aparținând unei alte Biserici Ortodoxe surori”, dar și că „monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, nu pot să compară în fața instanțelor judecătorești fără aprobarea prealabilă scrisă a Chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal”.

Statutul BOR aduce noi prevederi și referitor la retragerea clericilor (Articolul 134), la echivalarea gradelor didactice ca grade profesionale în preoție (Articolul 121). De asemenea, statutul interzice clericilor și călugărilor să înființeze sau să facă parte din organizații de tip sindical (s.n. theodosie.ro).

Prezentul  statut  pentru  organizarea  și  funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat de Sfântul Sinod în data de 16 decembrie 2019.

update – Acţiunile Guvernului determină declanşarea procedurii de deficit bugetar excesiv

Update: Actualizăm prezentul material cu articolul domnului profesor Cristian Socol, în care acesta explică mecanismele prin care putea fi evitată intrarea în procedura de deficit bugetar excesiv. Constatăm totodată că opiniile acestuia, potrivit cărora deficitul bugetar excesiv este un simplu pretext pentru austeritate, opinii pe care noi le-am preluat într-un articol anterior, au fost pe deplin confirmate de realitatea acestor zile.

Articolul iniţial:

Publicăm, împreună cu câteva precizări proprii, scrisoarea deschisă semnată de domnul Bogdan Iuliu Hossu, Președinte CNS „Cartel ALFA”, în care atrage atenţia privitor la consecinţele nefaste ale politicilor economice adoptate de Guvernul PNL. Scrisoarea survine în contextul în care Comisia Europeană a declanşat procedura de deficit bugetar excesiv cu privire la România, consemnând în raportul publicat faptul că :

„Deficitul preconizat pentru 2019 este peste şi nu apropiat de valoarea de referinţă de 3% din PIB prevăzută în Tratat. Depăşirea nu este considerată a fi nici excepţională şi nici temporară”, se arată în raportul executivului comunitar.

Etapa imediat următoare în această procedură este formularea de către Comitetul Economic şi Financiar a unui aviz cu privire la raport, în următoarele două săptămâni. În esenţă, procedura de deficit excesiv implică o serie de măsuri de supraveghere şi control ale Comisiei Europene privind întregul spectru de politici economice ale Guvernului, după cum reiese din descrierea de mai jos:

PROCEDURA APLICABILĂ DEFICITELOR EXCESIVE (PDE)

Pactul de stabilitate și creștere (PSC) al UE este un ansamblu de norme care reglementează coordonarea politicilor fiscale ale țărilor UE. Obiectivul acestuia este de a proteja soliditatea finanțelor publice și are două componente. Componenta preventivă asigură că politica fiscală a țărilor UE se desfășoară într-o manieră durabilă. Componenta corectivă prevede măsurile pe care ar trebui să le ia țările în cazul în care se consideră că au o datorie publică sau un deficit de buget excesiv. Procedura de deficit excesiv (PDE) este reglementată de articolul 126 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceasta stă la baza componentei corective din SGP.

Țările UE trebuie să facă dovada unor finanțe publice sănătoase și să întrunească două criterii:

– deficitul lor de buget nu poate depăși 3 % din produsul intern brut (PIB);

– datoria publică (datoria guvernului și a agențiilor publice) nu poate depăși 60 % din PIB.

Un program de stabilitate sau de convergență trebuie să includă obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) al țării respective, precum și informații privind modul în care va fi realizat acesta. De asemenea, acesta conține o analiză a efectelor pe care le-ar putea avea asupra poziției fiscale a țării modificările ipotezelor economice principale aflate la baza programului. Programele sunt examinate de Comisie. Dacă nu sunt întrunite criteriile, Consiliul inițiază oprocedură aplicabilă deficitelor excesive (PDE) pe baza recomandărilor Comisiei.

PDE impune țării în cauză să prezinte un plan cu măsurile și politicile corective pe care le va aplica, precum și termenele pentru realizarea acestora. Țările din zona euro care nu respectă recomandările pot fi amendate.

Faţă de aceste împrejurări, considerăm că este salutară scrisoarea Preşedintelui Confederaţiei Naţionale Sindicale „Cartel ALFA”, în care sunt indicate concret câteva dintre iniţiativele discutabile care au fost adoptate de Guvernul PNL, fără consultarea partenerilor sociali.

Sursă imagine: Cartel-alfa.ro

Către: Guvernul României

Domnului Prim ministru, Ludovic Orban,

Ref: Declanșarea procedurii de deficit bugetar excesiv 

 Domnule Prim ministru,

Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” își exprimă public îngrijorarea față de politica iresponsabilă a guvernului, respectiv guvernelor pe care partidul dumneavoastră și-a asumat să le formeze.

În urma acțiunilor întreprinse în timpul mandatului dumneavoastră, de către unii miniștri, precum Ministrul Finanțelor Publice, fără consultare și dezbatere cu partenerii sociali, România intră nejustificat în procedura de deficit bugetar excesiv.

Această situație este creată cu scopuri politice și nu se justifică în niciun fel prin situația economică a țării, care este în creștere accelerată în ultimii ani. Deficitul a fost împins în sus prin cheltuieli risipitoare sau inoportune (spre exemplu, avansul pentru achiziția de rachete, rambursarea de TVA fără verificare, decontări de plăți pentru PNDL, tot fără o verificare temeinică, plata despăgubirilor pentru frații Micula etc.), în același timp cu lipsa completă a acțiunilor de creștere a colectării și încasării veniturilor la bugetul de stat sau a schimbării politicii fiscale.

Conform Raportului privind situația macroeconomică, care stă la baza bugetului de stat, proiecția veniturilor bugetare pe anul 2020 și pe anii următori este menținută la nivelul de 31% din PIB[1], ceea ce indică faptul că guvernul nici măcar nu își propune să adune mai mulți bani, astfel încât să se ajungă la o proiecție a încasărilor apropiată de media țărilor UE. Pe lângă faptul că nu își propune să atragă mai mulți bani la buget, statul nu reușește să adune nici ceea ce are de colectat în baza legislației fiscale actuale. Încasările la buget din taxe în țara noastră reprezintă numai 27% din PIB, în timp ce în Franța acestea se ridică la 48% sau în Polonia la 31%[2]. (Sursa Eurostat)

Având în vedere că România are o foarte bună performanță în ceea ce privește creșterea reală a PIB, a exportului și a consumului din perioada 2000-2018, veniturile fiscale ar trebui să fie mai mari, nu mai mici.

Insistența pentru menținerea cotei unice, în condițiile în care aceasta și-a dovedit limitele, și care în realitate nu mai este demult “unică” (cu dividentele impozitate 5%, spre exemplu), menține statul în precaritate fiscală, încapabil să asigure finanțarea bunurilor publice de interes general, precum educația sau sănătatea.

Rolul distributiv al statului social, așa cum este prevăzut acesta de Constituția României, nu este realizat. În România, cheltuielile de protecție socială (care includ pensiile) se ridică la doar 11.7% din PIB în timp ce media europeană este de 18,8% din PIB. Deși pensiile reprezintă cea mai mare parte din această cheltuială, totuși în România, ea este mai mică (8,8% din PIB) decât media europeană (10,1% din PIB)[3]Sursa Eurostat

Finanțarea sistemelor publice de protecție socială a fost erodată constant. Spre exemplu, la sistemul de pensii, în ultimele două decenii, cota de contribuții, a fost scăzută cu 10 puncte procentuale (de la 35%, la 25%), din care o parte semnificativă este acum direcționată către sistemul de pensii administrat privat (pilonul II). Guvernul liberal dorește să direcționeze și mai mulți bani în pilonul II, din nou fără un studiu de impact și fără nicio consultare, erodând și mai mult sistemul public de pensii. 

Faptul că nici în al doilea program de guvernare nu apare obiectivul elaborării legii care stabilește mecanismul de plată al pensiilor administrate privat – după toate sesizările noastre privind lipsa de finalizare a construcției legislative a pilonului II – arată că nu interesul cetățeanului este în atenția guvernului, ci doar alimentarea business-ului privat, din contribuții publice.

În concluzie, considerăm că deficitul bugetar creat artificial și politicile publice ale guvernului liberal urmăresc strict scopuri politice și populiste și nu interesul cetățeanului.

In acest sens, solicităm guvernului să înainteze de urgență parlamentului corecții la bugetul de stat pentru a se încadra în limitele impuse de regulile Uniunii Europene, pentru o repartizare rațională a cheltuielilor  publice, precum și măsuri concrete și urgente pentru îmbunătățirea colectării si schimbarii politicii fiscale.


Bogdan Iuliu Hossu

Președinte CNS „Cartel ALFA”

Cristian Socol: Lecţia de macroeconomie. Cum putea evita România intrarea în Procedura de Deficit Excesiv?

În prima parte vom analiza pe scurt ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv, iar în ultima parte vom vedea ce se poate face pentru a minimiza costurile unui astfel de proces. În ipoteza în care raţiunea economică învingea raţiunea politică – strict electorală – România putea evita intrarea în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv în anul 2020. Voi demonstra acest lucru în partea a doua a analizei.Partea întâi – să înţelegem ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv

 Uniunea Europeană reprezintă o formă de integrare avansată a mai multor state eterogene. Pentru a evita problema „pasagerului clandestin” – situaţia în care una dintre ţări ar derapa fiscal bugetar încercând să-şi creeze beneficii aruncând asupra celorlalte ţări costurile, Uniunea Europeană vrea disciplină bugetară. De aceea a inventat Pactul de Stabilitate şi Creştere – un sistem de reguli incluse în două componente – una preventivă şi una corectivă. În partea corectivă, atunci când o anumită ţară membră iese din cadrul regulilor stabilite – de exemplu deficit bugetar efectiv > 3% din PIB şi/sau datorie guvernamentală > 60% din PIB, intră în vigoare Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Se încearcă corecţia abaterii de la regulile fiscal bugetare convenite.   

Etapele sunt simple. Pentru statul membru care nu îndeplineşte regulile, Comisia Europeană fundamentează un Raport de Evaluare privind lansarea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv, trimiţând o Notificare ţării în cauză dar şi Consiliului European, instituţie care trebuie să decidă cu majoritate calificată dacă se lansează sau nu Procedura. Se formulează recomandări statului membru şi se solicită ca în termen de şase luni să se prezinte măsuri concrete de reducere a abaterii de la regulile bugetare. Urmează ulterior un ping pong între Consiliu şi statul membru, primul trimite notificări periodice, statul membru răspunde cu raport de evaluare a efectelor măsurilor luate. Dacă statul membru nu ia măsurile convenite pot exista sancţiuni.

O mică paranteză. Trebuie spus că această Procedură de Deficit Bugetar Excesiv a fost iniţiată şi aplicată mai ales Statelor din Zona Euro pentru că acolo se pot manifesta mai puternic efectul de contagiune, problema pasagerului clandestin, externalizarea costurilor s.a.m.d Pentru ţările non euro din UE, Procedura se aplică prin extensie – adică dacă tot eşti în club şi pe termen mediu vrei să intri în Zona Euro trebuie să respecţi disciplina!

Să revenim. Dacă nu se reduce deficitul într-o perioadă de 1 până la 3 ani, sunt propuse Sancţiuni pentru statul membru. Pentru ţările din zona euro, aceste sancţiuni se impun gradual: garantie – în prima etapă se obligă statul membru să depună un depozit purtător de dobândă de 0,2% din PIB; în a doua etapă, se obligă statul membru la efectuarea unui depozit cu dobândă zero, de 0,2% din PIB. În ultima etapă, acest depozit este convertit într-o amendă ce poate ajunge la maximum 0,5% din PIB. În ultima perioadă, s-a mai propus o sancţiune – suspendarea unei părţi din fondurile structurale şi de coeziune europene.

De la iniţierea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv şi până în prezent, doar pentru două state membre nu a fost iniţiată o astfel de Procedură – Estonia şi Suedia. În rest toate celelalte state membre au încălcat regulile fiscale şi pentru fiecare dintre acestea a fost deschisă şi închisă ulterior Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Detalii aici. 

Din informaţiile publice, nu a fost cazul să se ajungă până la amendarea efectivă a vreunei ţări sau la suspendarea efectivă a fondurilor europene, deşi în cazul unor ţări procesul a fost destul de aproape. Încă ceva, sancţiunile dure din PDE trebuie luate cu unanimitate. România a avut PDE declansată în 2009 si închisă în 2013. Ultima ţară pentru care a fost închisă PDE este Spania, în iunie 2019. Mai adaug că în 2019 disciplina fiscal-bugetară suferă în UE. O singură ţară – Cipru – nu îndeplinea criteriul de deficit bugetar efectiv de 3% din PIB, 13 ţări din UE28 nu îndeplineau criteriul datoriei guvernamentale mai mici de 60% din PIB, 14 ţări din UE28 nu îndeplinesc regula fiscală privind deficitul structural în anii 2018 si 2019 cumulativ, 6 ţări nu îndeplineau criteriul reducerii datoriei guvernamentale spre ţinta de 60% din PIB (7 state membre au beneficiat de o perioadă de tranziţie de 3 ani) şi 16 ţări din UE 28 nu îndeplineau MTO în 2018 şi 2019 cumulativ, adică angajamentul făcut în faţa CE privind atingerea unor deficite bugetare pe termen mediu. Am scris aici. Partea a doua – cum a fost gonflat deficitul şi cum se putea evita depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB

Comisia Europeană evaluează deficitul bugetar pe metodologie ESA – compatibilă şi comparabilă la nivelul statelor UE. În dezbaterea publică internă însă, discuţiile se poartă mai ales asupra deficitului bugetar pe metodologie cash, irelevant dar convenabilă de multe ori din perspectiva comunicării politice. Iată un motiv care arată de ce după deficitul bugetar lăsat de guvernarea anterioară la 2,8% din PIB s-a ajuns la un deficit stabilit la 4,1%, 4,4% şi respectiv 4,6% din PIB – încă o dată, pe metodologie cash. Ce este mai comod din punctul de vedere al comunicării politice decât să împingi în sus deficitul prin risipă majoră pe cheltuieli şi zero acţiuni pe încasarea veniturilor la bugetul de stat şi ulterior să dai vina pe greaua moştenire? Mai ales că trebuia dus puternic în sus deficitul pentru ca în anul următor să dovedeşti „responsabilitatea” reducerii acestuia.

În sfârşit, să plecăm de la datele oficiale – deficitul bugetar pe metodologie cash în anul 2019 a ajuns la 4,6% din PIB. Estimarea privind deficitul bugetar pe metodologie ESA – în funcţie de care ne judecă Comisia Europeană – este de 4% din PIB în aceste condiţii, peste 3% din PIB cât prevede regula bugetară.

Cum putea fi ţinut deficitul bugetar sub 3% din PIB? Ce cheltuieli inoportune / excesive / nejustificate s-au făcut în ultimele 2 luni ale anului 2019? Ce măsuri puteau fi luate pentru colectarea veniturilor la bugetul de stat astfel încât să nu se depăşească deficitul bugetar de 3% din PIB atât pe cash cât şi pe ESA?

Pornim de la Deficit bugetar cash de 4,6% din PIB.

Pe partea de Cheltuieli bugetare scădem 9,5 miliarde lei adică 0,9% din PIB, cheltuieli efectuate în ultimele două luni ale anului 2019 şi care puteau fi raţionalizate / gradualizate / amânate: 1,5 miliarde de lei la capitolul Bunuri şi servicii (din cele 4,3 miliarde lei în plus dintre Rectificarea II şi Execuţia bugetară la 31 dec 2019, în doar două luni); 2 miliarde lei avans rachete (suma putea fi alocată şi în primele 2 luni din 2020); 0,9 miliarde lei despăgubiri proces fraţii Micula (suma putea fi acordată până la sfârşitul lunii februarie 2020); 1 miliard lei despăgubiri ANRP şi creşterea Fondului de Rezervă; 1,6 miliarde lei plăţi pentru PNDL neverificate integral (din totalul de 2,4 miliarde lei plăţi făcute în noiembrie si decembrie pentru acest program – aici chiar Ministrul Dezvoltării a afirmat public că au fost sesizate organele competente pentru plăţi efectuate pentru lucrări inexistente sau exagerate; aici fiecare plată trebuia făcută doar după verificarea drastică a lucrărilor efective); 2,5 miliarde lei din TVA rambursat (din cele 3,5 miliarde lei sume de TVA rambursate în nov si dec 2019 – din nou nu trebuia rambursat TVA fără verificare completă, mai ales în condiţiile în care România este campioană în UE la frauda la TVA).

Pe partea de Venituri Bugetare discutăm despre venituri neîncasate la bugetul de stat în sumă de 7 miliarde lei, adică 0,7% din PIB. Suma de 4,6 miliarde lei reprezintă diferenţa dintre Veniturile bugetare prognozate în data de 28 noiembrie 2019 (a doua Rectificare) şi execuţia bugetară efectivă din decembrie 2019. Mai mult, tot la venituri neîncasate vorbim despre cele din Licitatia 5G – unde conform datelor Consiliului Fiscal discutăm despre o sumă de 2,4 miliarde lei. Nu mai vorbim aici de acţiuni consistente de îmbunătăţire a colectării, reducerea evaziunii fiscale s.a.

Din 4,6% din PIB deficit scădem cheltuieli ce puteau fi amânate de 0,9% din PIB şi venituri neîncasate de 0,7% din PIB şi observăm că deficitul se putea menţine la / sub 3% din PIB.

Încă ceva. Argumentul „Am vrut să plătim toate facturile de la stat către mediul concurenţial” este valid atâta timp cât şi „Mediul concurenţial păteşte datoriile pe care le are la stat”. Ori aici vorbim de asimetrie crasă atâta timp cât arieratele de recuperat la bugetul de stat / BASS / Buget Sănătate / Bugetul de Somaj, de la mediul concurential erau de 20 miliarde lei (2% din PIB) – sunt ultimele cifre statistice publicate de ANAF în Raportul pe semestrul I 2019

Partea a treia – Ce este de făcut?

Problema există deja. Costurile economice si sociale se manifestă. Scăderea perspectivei de rating, împrumuturi pe bandă rulantă, probleme de lichiditate în Trezorerie, incertitudine şi neîncredere. Ne aşteaptă costuri suprapuse cu cele cauzate de criza politică. Încetinirea creşterii economice, potenţiala depreciere a leului, creşterea costurilor de finanţare şi blocarea administraţiei publice pot conduce la pierderi de venituri la bugetul de stat de minimum 10 miliarde lei în anul 2020.

Cum se poate stopa cercul vicios în care s-a intrat ?

La intern, finalizarea ping pong ului politic care aduce efecte negative consistente în economie, un plan de rationalizare a cheltuielilor publice şi măsuri rapide şi consistente de creştere a veniturilor la bugetul de stat.

În plan extern, România trebuie să invoce două lucruri. Primul, accesarea de către România a Clauzei de flexibilitate privind reformele structurale – conform Regulamentului 1466 / 1997 updatat statele membre care transferă de la buget sume către sisteme de pensii private (Pilonul 2 în România) pot beneficia de scoaterea acestor sume din calculul deficitului ESA, în anumite condiţii. României i-ar putea fi redus astfel deficitul ESA pentru 2019 de la 4% din PIB (care corespunde la 4,6% din PIB pe cash) la 3,2-3,5% din PIB. (începând din 2015, patru state membre au optat să facă apel la clauza privind reformele structurale: Italia, Letonia, Lituania şi Finlanda. Şi România a cerut activarea ei în anul 2016).

În plus, decidenţii români ar trebui să propună în cadrul instituţiilor europene următoarele teme de dezbatere: Cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Granita de Est a UE ar trebui exceptate de la calculul deficitului si considerate într-un regim separat? Cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea ar trebuie scoase din calculul îndeplinirii anumitor reguli fiscale? Ar trebui stabilite reguli fiscale separate pentru ţările dezvoltate şi pentru cele în dezvoltare din UE astfel încât să se flexibilizeze marja de investiţii pentru cele din urmă?

Am mai scris. Poate ar trebui implementată şi o reformă a regulilor fiscal-bugetare în UE (aşa cum au cerut cei 8 miniştri de finanţe din Zona Euro). Ar trebui gândită eliminarea actualului sistem de reguli şi introducerea unei noi reguli fiscale – rata de creştere a cheltuielilor primare nominale nu trebuie să depăşească rata de creştere a PIB nominal pe termen lung. Regula privind datoria publică la 60% din PIB şi reducerea ei până la acest procent trebuie să rămână. Rata de creştere a cheltuielilor trebuie să excludă, în afară de dobânzi şi clauza de investiţii, cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea, cele cu sistemele de pensii private dar şi cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Graniţa de Est a UE. Trebuie promovate Consilii Fiscale cu independente, care să colaboreze cu Comisiile de Buget Finanţe din Parlamentele Naţionale, aşa cum prevăd principiile OECD.

Concluzie. Cu un minimum de efort se putea evita intrarea României în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Repararea daunelor va presupune un efort mai mare, cu costuri mai ridicate. Dar se poate face.

Valeriu Gafencu: Cum se dobândesc pacea și libertatea autentice

Despre pace

– Valeriu, ce este pacea?

Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.

– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?

– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.

– Poate exista o falsă pace lăuntrică?

– Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-1 îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu.

– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?

– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte pacea.

– Ce este de fapt războiul nevăzut?

– Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!

– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?

– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.

– Ce este pacea lăuntrică în Hristos?

– Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.

– Mi se pare greu de delimitat binele de rău.

– De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie sfinţi.

– Pacea e în Lege ori în Har?

– În Har!

– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul instabilă!

– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.

– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?

– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.

– Valeriu, pacea e luptă?

– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.

– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?

– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfa. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

– Pacea trebuie apărată?

– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.

– Care sunt metodele de luptă creştine?

– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.

– Suntem pentru pace ori pentru război?

– Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o urmăresc ele şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.

– Auzim mereu vorbindu-se despre pace!

– Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie.

– Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?

– În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile creştinilor.

– Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?

– Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară, din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru, ci suntem trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul. Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.

Despre libertate

– Este libertatea o emanaţie a răului?

– Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). În Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui, cu conştiinţă liberă. Răul începe cu orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.

– Respectă Dumnezeu libertatea omului?

– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.

– Satana respectă libertatea omului?

– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.

– Omul respectă libertatea omului?

– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.

– Ce este eliberarea omului?

– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.

– Dar robia ce este?

– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.

– Se poate acorda libertate răului?

– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat din lume.

– Poate exista o falsă libertate?

– Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.

– Care e raportul între libertate şi autoritate?

– În lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai în Dumnezeu sunt absolute.

– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?

– În primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în context.

– Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii?

– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în comunitatea universală.

– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii (desăvârşirii) omului?

– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil (desăvârşit) prin certitudinea personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate (desăvârşire). Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.

– Ce este deci libertatea omului?

– E mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai este justificarea omului-împărat (care deosebeşte duhurile).

– Care e deosebirea între libertate şi libertăţi?

– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.

– Care este condiţia universului în raport cu omul?

– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului.

– Este un echilibru uimitor între forţe multiple. Universul material al omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc pe om la Dumnezeu.

– Poate omul să-şi determine singur destinul?

– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului (teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.

– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?

– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu mai are sfinţenie în sine.

– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate, dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.

– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi folositor. În afara Lui, totul este dezastru.

– Cum îşi poate afla omul împlinirea?

– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.

– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?

– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.

Rămas-bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.
(lipsește ultima strofă)

Fragmente din cartea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, subcap. „Dialoguri cu Valeriu” și „Un om în care via Hristos – Valeriu Gafencu”.

Patriarhia Georgiei refuză să participe la întrunirea de la Amman

Încă din data de 7 februarie Patriarhul Ilia al Georgiei a trimis o scrisoare Patriarhului Teofil al Ierusalimului, prin care îl înștiințează că nu va da curs invitației Sale la întrunirea de la Amman din 25-27 februarie.

Orthodoxia.info: „Nu” și din partea Georgiei la sinaxa Întâistătătorilor de la Amman

Preafericitului Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine,

Teofil III

Preafericirea Voastră,

Vă salutăm cu dragoste frățească în Hristos și vă informăm că am primit cele două scrisori (nr. 1202 din 12.12.2019 și nr. 53 din 04.02.2020) din partea Voastră, în care ne-ați scris despre invitația ierarhilor întâistătători și a reprezentanților lor la Amman, Iordania, pentru o convocare în legătură cu problemele care s-au iscat între Biserici.

Înțelegem foarte bine că toate eforturile Voastre sunt condiționate de grija Voastră pentru unitate în Biserică și de dorința Voastră de a ajuta să fie vindecate rănile. Se simte din scrisorile Voastre și faptul că nu ați precupețit de a strânge acordul din partea Patriarhului Ecumenic de a participa. În orice caz, de vreme ce el și unii dintre Întâistătătorii de Biserici nu au răspuns pozitiv la invitația aceasta, obiectivul Vostru, care este și dorința noastră, a tuturor, ar putea întâmpina impedimente pe calea realizării lui.

Vă împărtășim poziția și, potrivit cu seriozitatea circumstanțelor prezente și în legătură cu chestiunile problematice, considerăm că o convocare și o discuție reciprocă este foarte necesară. Oricum, deoarece căutăm atingerea rezultatului dorit, ar trebui să aibă loc cu participarea fiecărei Biserici; dar, dacă acest consimțământ nu poate fi atins, ne vom abține să venim la întâlnire.

Trebuie să remarcăm faptul că am fi bucuroși să participăm la orice eveniment organizat în cadrul festivităților religioase sau conferințelor internaționale, după cum am făcut mereu.

Sperăm ca sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să fie întrunită și chestiunile, care fac rău unității noastre, să fie evaluate potrivit normelor canonice ale Bisericii. De asemenea, ar trebui să adăugăm aici faptul că ar fi cel mai bine pentru noi toți dacă scopul ar fi fost atins de mult timp.

Ne rugăm pentru voi, pentru pacea Bisericii și unitatea în Hristos.

Fie ca Dumnezeu să vă dea pace și realizări continue în slujirea Voastră înaltă.

Semnează, Catolicos-Patriarh a toată Georgia

*        *        *

În felul acesta, deocamdată și-au anunțat participarea 6 Biserici și tot 6 au refuzat invitația. Patriarhia Antiohiei s-a arătat printre primele dispuse să vină la Amman, ceea ce ar putea ridica numărul celor prezenți la 7 în mod normal. Rămâne încă să fie anunțată public decizia Patriarhiei Bulgare în această privință.

Desigur că organizatorii din spate nedeclarați, dar vădiți sunt rușii. Așadar Patriarhia Moscovei e posibil să fi stârnit reacții de opoziție din partea georgienilor, cu care au conflicte teritoriale. Păcat că interesele ce țin de credință și binele Ortodoxiei nu primează în fața celor particulare.

În orice caz, se pare că problematica autocefaliei ucrainene nu poate fi pusă doar în termeni pro-ruși sau pro-greci, dar nici în termeni foarte principiali. Cu alte cuvinte, credința în esența ei este destul de slabă și certurile pământești joacă un rol mult mai important în gestionarea problemelor bisericești care apar.

Sinodul din Amman. Până acum oficial: 7 Biserici prezente și 5 absente

La invitația Patriarhului de Ierusalim pentru întrunirea de la Amman de la sfârșitul acestei luni și-au anunțat oficial prezența Bisericile Rusă, a Cehiei și Slovaciei, a Antiohiei și a României. Patriarhia Ecumenică, alături de Bisericile Greciei, Alexandriei, Ciprului și Albaniei, formează un bloc separat prin respingerea participării. Pe lângă acestea, se pare că vor participa și Bisericile Sârbă și Poloneză, ceea ce face ca numărul delegațiilor prezente să fie de șapte. Rămâne de văzut ce vor face bulgarii și georgienii. Deocamdată și-au anunțat prezența jumătate din Bisericile Locale.

UOJ: Biserica Ortodoxă Poloneză Church urmează să ia parte la Sinodul Întâistătătorilor din Iordania

Delegația Bisericii Ortodoxe Poloneze va fi condusă de Arhiepiscopul Abel de Lublin și Chełm.

Biserica Ortodoxă Poloneză va participa la întâlnirea pan-ortodoxă ce va fi ținută în capitala Iordaniei pe 25 februarie 2020. UJO a aflat despre acest lucru de la propriile sale surse din Biserica Poloneză.

Din păcate, Întâistătătorul BOP, Preafericitul Mitropolit Sawa, nu va putea ajunge personal la Sinaxă din motive de sănătate, drept aceea a binecuvântat pe Arhiepiscopul Abel de Lublin-Chelm să reprezinte Biserica Poloneză.

Orthochristian: Bisericile Română, Sârbă, Poloneză urmează să participe la Sinodul Ierusalimului din Iordania

[…] În plus, Preasfințitul Episcop Victor de Baryșevka din Biserica Ortodoxă Ucraineană a confirmat astăzi pe canalul său Telegram că Patriarhul Irineu va participa la Sinodul de la Amman, după cum a informat însuși Întâsistătătorul o delegație ucraineană aflată în vizită pe 30 ianuarie.

„Astăzi s-a ținut Sfântul Sinod al Episcopilor din Biserica Ortodoxă Sârbă. Am discutat din nou și am decis să participăm la întâlnirea frățească a Întâistătătorilor Bisericilor Locale în Iordania, care a fost inițiată de Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Sper să-l văd/întâlnesc la Amman pe Mitropolitul vostru de Ucraina, Preafericitul Onufrie”, a spus Patriarhul sârb.

* * *

Mai trebuie menționat că Antiohia nu și-a anunțat oficial prezența, ci doar disponibilitatea de a participa.

Așadar se preconizează o întrunire care nu va decide nimic, dar la care se vor trasa foarte probabil direcțiile pe viitor. Deci importanța ei este mare și așteptările pe măsură.

Viziunea corectă a relației istorice oficiale dintre Biserică și stat exprimată de Biserica Rusiei. „Noua Romă” și „A treia Romă” au încetat să mai fie actuale în esența lor

Într-un articol exploziv (Patriarhul Ieremia II a acordat în mod onorific Rusiei denumirea de A treia Romă) pentru actuala stare de conflict dintre lumea bisericească rusă și cea greacă, agenția grecească Romfea dă dovadă de o echidistanță lăudabilă. Publică materiale care dovedesc că nu este o pretenție neortodoxă rusă folosirea conceptului de „A treia Romă”. În plus, sunt vădite reacțiile nestăpânite ale unui ierarh fanariot, Meliton de Filadelfia, care primește un răspuns scris de toată lauda din partea unui episcop rus. Deși materialul de pe Romfea conține și atacul exprimat în scrisoarea Mitropolitului fanariot, precum și alte detalii, redăm mai jos doar răspunsul din partea ierarhului rus, care rezumă chintesența problemei.

Patriarhul Ieremia Tranos al Constantinopolului, care a numit oficial Biserica Rusiei drept „A treia Romă”.

Mitropolitul Chiril de Smolensk și Kaliningrad a trimis ca răspuns scrisoarea cu nr. 4136 cu data de 23 decembrie 2004, al cărei text complet este prezentat mai jos:

«Răspunzând scrisorii Voastre din 27 mai 2004, care se referă la anumite cuvântări care au fost rostite la a 8-a Reuniunea Laică Rusă Mondială, sunt dator mai întâi să exprim nedumerirea mea cu privire la etosul epistolei pe care am primit-o.

Au fost folosite în ea expresii pe care le considerăm nepotrivite pentru o corespondență frățească, d.ex. «aiureli», sunt formulate acuze de fixare într-un «duh anti-creștin», de «aspirații nechibzuite», sunt cuprinse referiri la «concursul duhurilor rele», precum și pretenții controversate «încetați… să semănați vânt» șamd.

Cu frățească dragoste, dar și cu durere adâncă mă simt nevoit să vă informez că în continuare nu vom putea să răspundem la scrisori care utilizează astfel de expresii.

În scrisoarea Preasfinției Voastre s-au strecurat și un întreg șir de greșeli factuale, care evident că se datorează unei informări insuficiente despre cursul Reuniunii.

De exemplu, Protoiereul Milan Gerkas nu este delegat al Mitropolitului de Odiseu și Izmail, după cum menționează scrisoarea Preasfinției Voastre, ci cleric al eparhiei Presof al Bisericii Ortodoxe a Cehiei și Slovaciei.

De asemenea, faceți pomenire de un domn Tupin. Rămâne numai să ghicim că se face vorbire probabil de Domnul A.B. Supin, membru al Prezidiului Comitetului Organizator al Societății istoricilor din Rusia.

Scrisoarea abundă și în alte greșeli, despre care se va face vorbire mai jos.

Vreau să amintesc Preasfinției Voastre anumite date, pe care evident nu le-ați avut în vedere. Reuniunea Rusească Laică Mondială concentrează la ședințele ei delegați din diferite straturi ale societății. Sunt îndreptățiți să-și exprime propriile păreri, care nu coincid mereu cu poziția oficială a Bisericii. Este un forum liber și democratic, de aceea nici Biserica, dar nici statul nu pot să impună vorbitorilor unele sau alte opinii, nici să cenzureze intervențiile.

De aceea, dacă cineva dintre cei care au vorbit a trecut la declarații controversate, corect ar fi fost să ridicați revendicările Voastre împotriva vorbitorului în cauză. La vremea ședințelor Reuniunii, delegații Bisericii Constantinopolului au avut prilejul lor să exprime opiniile lor pe temele în dezbatere, după cum și ceilalți participanți.

Cu toate acestea, Preasfințitul Mitropolit Emanuel de Franța la toastul său de la prânz, care a fost oferit în onoarea delegaților Bisericilor Ortodoxe Locale, a închinat în cinstea intervențiilor și incidental a accentuat în prezența multor martori că, în ciuda faptului că în cursul ședințelor au fost exprimate opinii diferite, chiar și controversate, a fost folositor pentru el să cunoască o gamă largă de opinii, care sunt reprezentate în societatea rusă.

În scrisoarea Voastră ridicați revendicări nu numai împotriva intervențiilor vorbitorilor antici invocați de Reuniunea Laică Rusească, ci și împotriva cuvântului de întâmpinare al Sanctității sale, Patriarhul Alexei. Ca să declanșeze cineva astfel de acuzații, ar trebui să aibă probe serioase, care lipsesc din scrisoarea Voastră. Astfel, scrieți că Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei chipurile «a subliniat locul conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse ca „Centru al Bisericii Ortodoxe Mondiale”», precum și că a arătat «voința Bisericii Ruse să-și asume lucrarea de unitate a Ortodoxiei mondiale». La acestea nu se face absolut nici un cuvânt la cuvântarea Patriarhului Alexei despre acest fapt!

Sanctitatea Sa a arătat faptul istoric necontestat că «Moscova s-a remarcat ca unul din centrele lumii ortodoxe». În ce privește slujirea tratarea unității Bisericii, a arătat că «Biserica Rusă… dorește să slujească cauza unității și a progresului comun al popoarelor ortodoxe», fără să afirme că ar vrea să ocupe un rol conducător în acea remediere. Este caracteristic faptul că Sanctitatea Sa a înfierat orice politică de conducere și stăpânire asupra celorlalte popoare. În paralel, cu deosebită recunoștință, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei a accentuat contribuția Bisericilor grecești și slave de sud la instaurarea creștinismului în Rusia. Primii păstori ai poporului nostru au fost ierarhi din Bizanțul ortodox. Întemeietorul monahismului rusesc, Cuviosul Antonie al Peșterilor, a fost tuns monah la Sfântul Munte. Crucea, analavul și schima monahală pe care le-a dat Cuviosului Serghie de Radonej Patriarhul Filothei Kokkinos al Constantinopolului dovedesc relațiile vii și neîntrerupte între Biserica Rusă și Răsăritul ortodox. Lucrurile sfinte și cuvioase din Sfântul Munte, din Ierusalim, din Constantinopol au fost locuri de închinare iubite de ruși».

Prin urmare, nici o urmă de trecere cu vederea împotriva fraților din Bisericile Locale nu se găsește în intervenția Preasfințitului Patriarh. Dimpotrivă, este recunoscut rolul determinant pentru progresul creștinismului în Rusia.

Chiar și intervenția mea proprie la Reuniune a fost prezentată răstălmăcit. Nu am spus niciodată cele pe care mi le atribuiți: «Biserica Ortodoxă Rusă ocupă de facto un loc conducător între Bisericile Ortodoxe pe motivul mărimii, spiritualității, principiilor morale, tradiției și influenței ei politice». S-a făcut vorbire de faptul incontestabil pe care, Preasfințite, consider că nu-l puneți la îndoială, că «numărul creștinilor ortodocși se ridică la aproape 300 de milioane, din care jumătate și mai mult aparțin de Biserica Rusă». În acestea nicăieri în intervenția mea nu a existat referire la faptul că Biserica Ortodoxă a Rusiei chipurile «exercită influență asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe din Balcani, precum și asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe care sunt minoritare în alte țări».

Dimpotrivă, s-a făcut vorbire despre faptul că «toate Bisericile Autocefale Locale sunt egale, indiferent de numărul membrilor lor, fie că reprezintă Biserica majoritară, fie minoritară, fie locuiesc în mediu eterodox sau diferit religios». Cuvântarea a subliniat faptul că «exemplul relațiilor reciproce dintre popoare și state în lumea ortodoxă a fost și rămâne idealul slujirii reciproce și nu al dominării unui neam asupra altuia». După cum cunoașteți și Preasfinția Voastră, Biserica Rusă a urmărit mereu în relațiile ei cu celelalte Biserici Locale să aibă drept regulă idealurile dragostei creștine și ale slujirii evanghelice jertfitoare. Tocmai aceste simțăminte au impulsionat pe strămoșii noștri să furnizeze tot sprijinul moral și material fraților de o credință încercați din Răsărit. Mișcați de la sine, rușii săraci au oferit ultimul lor bănuț pentru Sfintele Mănăstiri ortodoxe nevoiașe din Răsărit.

Din aceleași motive, este imperioasă asumarea de către statul rus din nou a poverii greu de purtat de apărare a popoarelor ortodoxe, îndeosebi a celor asuprite de jugul stăpânirii turcești cu mulți ostași ruși care să-și verse sângele pentru eliberarea fraților lor de o credință în Hristos. Toate acele vitejii nu au avut drept imbold dorința de stăpânire, ci simțământul dragostei și compătimirii creștine.

Ne provoacă uimire neplăcerea pe care ați exprimat-o din cauza frazei că rușii sunt «moștenitori ai spiritualității Bizanțului». Dacă expunem mai precis locul acela, cuvântul a fost despre faptul că «noi, rușii, suntem moștenitori ai culturii care menține și promovează cele mai bune idei duhovnicești, filozofice, statale și legislative din Grecia, Rusia, Bizanț».

Deși expresia în cauză subliniază pur și simplu faptul că rușii sunt datori față de culturile menționate, care au exercitat concret o mare influență asupra formării culturii ruse înseși, Preasfinția Voastră invocați din nou în scrisoarea Voastră ideea Moscovei ca a treia Romă. Incidental, ar trebui să cunoașteți cel mai bine poziția noastră pe temă și această poziție niciodată nu a găsit opoziție în Preasfânta Biserică de Constantinopol. Nu constituie o dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse ideea de Moscova a treia Romă. Este demn de menționat că ea există în Carta-Regulament de înființare a Tronului Patriarhal în Rusia, care a fost semnat în 1589 de către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ieremia al Constantinopolului.

Cel din urmă, conform Cartei, a dat certificat atribuirea Bisericii Ruse a vredniciei patriarhale în următorul mod: «Deoarece Vechea Romă a căzut din cauza ereziei lui Apolinarie, a doua Romă, care este Constantinopolul, din cauza urmașilor lui Agar, este sub stăpânirea turcilor atei. Propria Voastră mare împărăție a Rusiei, a treia Romă, evlaviosule împărat, a depășit pe toți în evlavia ei și toate împărățiile bine-credincioase s-au unit în a Ta și Tu singur te numești sub cer creștin în lume și între toți împărații creștini». Prin urmare, Preasfințite, primul pe care ar trebui să-l acuzați pentru susținerea ideii de a treia Romă este Patriarhul Ieremia al Constantinopolului.

Totuși considerăm că toate teoriile asemănătoare se datorează poziției politice a Rusiei și Constantinopolului. Aceeași argumentare au demonstrat-o deja Părinții de la Sinoadele II și IV Ecumenice, care au ridicat poziția Bisericii de Constantinopol până la poziția Bisericii Romei: «Tronului Vechii Rome, pentru că acea cetate era împărătească, pe bună dreptate i-au dat Părinții prerogativele. Și, fiind mișcați de același scop, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au acordat aceleași prerogative preasfântului tron al Noii Rome, judecând în mod corect că cetatea cinstită cu împărăția și cu senatul să se bucure și de privilegii egale cu Vechea Romă împărătească și în cele bisericești, ca aceea să se mărească în faptă, fiind a doua după aceea» (canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic).

Prima Romă și-a păstrat întâietatea chiar și după acordarea egalității Constantinopolului pentru că acolo erau stabilite organele administrației statale în frunte cu însuși împăratul și sfatul, care au jucat un rol determinant în viața cetății până la sfârșitul sec. al VII-lea și nu au rămas numai «cetățenii de grad inferior, săracii, cerșetorii, prostituatele, fanaticii idolatriei, cei condamnați și unii din poporul de rând», după cum susțineți Preasfinția Voastră din vreun motiv oarecare.

Credincioșia față de canoanele Bisericii implică atașamentul de literă, ci și de duhul lor. Nu putem să uităm argumentarea Părinților de la Sinoadele Ecumenice pentru poziția Bisericii Romei sau a Constantinopolului. Considerăm că teoriile despre «Noua Romă» sau «A treia Romă», care au fost s-au ivit în trecut, au încetat să mai fie actuale în esența lor din cauza transformării radicale a situației politice la nivel mondial. În plus, suntem datori, de asemenea, să ne amintim că toată așteptarea creștinilor nu este cetatea pământească, ci Ierusalimul de sus, „care este maica noastră, a tuturor” (Gal. 4. 26).

Având aceasta în minte, Biserica Ortodoxă a Rusiei își construiește relațiile ei cu statul în mod analog, lucru ce și-a găsit expresia în principiile dogmei ei sociale. Astfel, pornim de la principiul încadrării Bisericii în istoria omenească și, de aici, de la legătura și influența mutuală cu statul. În același timp, privim modelul ideal al relațiilor Bisericii și statului în simfoniei, care a fost elaborată în Bizanț.

Acest lucru s-a străduit să-l exprime în trecerea a multe veacuri și Biserica Constantinopolitană în relațiile ei reciproce cu statul roman (v. Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III 4). În ce privește realitatea subordonată, primim faptul că «Biserica poate să conlucreze cu statul în chestiuni care servesc binele Bisericii înseși, al persoanei și al societății» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 8).

În paralel, suntem încredințați puternic că «statul nu trebuie să se amestece în viața Bisericii, în administrarea ei, în viața liturgică, în paternitatea ei duhovnicească șamd, după cum și, în general, în funcționarea instituțiilor bisericești canonice» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 3). Experiența istorică atât a Bisericii de Constantinopol, cât și a Romei arată că oricând statul poate să uneltească asupra libertății interne a Bisericii, intervenind în spațiul din afara competenței lui.

Respingem răspicat astfel de complotări și chemăm creștinii «să evite absolutizarea stăpânirii, nerecunoașterea limitelor ei valorii lui curat pământești, temporare și tradiționale, care se datorează prezenței păcatului în lume și nevoii de temperare a lui» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 2).

Preasfințite, ne este greu să răspundem în continuare la acuzațiile care se sprijină pe simțiri și răstălmăcirea cuvintelor și faptelor. În consecință, Vă anexăm textele publicate cu mult timp în urmă în mass media ale cuvântului de întâmpinare al Sanctității Sale, Patriarhul Alexei, la a 8-a Reuniune Rusească Mondială și cuvântarea mea, cu scopul să puteți să le studiați mai bine.

Doresc Preasfinției Voastre tot binele trainic de la Hristos, Dătătorul lor.»

Nota noastră: Suntem conștienți că multe din afirmațiile din acest text sunt adevărate, dar mai puțin cu referire la noi, românii. Textul în sine este valoros mai mult ca reper pentru viitor, dar îndeosebi pentru mărturia legată de atributul onorabil de „A treia Romă” oferit Moscovei.

Patriarhia Română tratează întrunirea viitoare de la Amman ca pe un Sinod legitim, trimițând doar delegați

Deși inițiativa și invitația Patriarhului Ierusalimului au fost spre o convocare a unei Sinaxe a Întâistătătorilor, aceasta se transformă într-un veritabil Sinod Local, la care vor fi discutate problemele arzătoare ale Ortodoxiei de astăzi, în principal schisma ucraineană. Biserica Ortodoxă Română a decis, în ședința de astăzi a Sfântului Sinod, să trimită delegați care să participe la această întrunire, evitând prezența PF Părinte Patriarh Daniel, lucru ce conferă o echidistanță corectă, dar care sperăm să fie, totuși, rodnică duhovnicește, nu doar politicește.

Foto: Basilica.ro

Basilica: Primele decizii luate de Sfântul Sinod în acest an: Comunicat

[…]În legătură cu invitația Preafericitului Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a participa, în perioada 25-27 februarie 2020, la întâlnirea fraternă de la Amman, Iordania, „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reiterat hotărârea sa nr. 3668, reluată în hotărârile nr. 9156/2018 și nr. 180/2019, și anume ca Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să reia dialogul pentru a ajunge, cât mai curând posibil, la o soluție, în problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, pentru a nu se adânci polarizarea celor două tabere adverse: una a Bisericilor Ortodoxe pro-Constantinopol și cealaltă a Bisericilor Ortodoxe pro-Moscova.

De asemenea, Sfântul Sinod a precizat că este de acord cu acordarea autocefaliei întregii Biserici Ortodoxe din Ucraina (nu doar a unei părți), însă aceasta se poate realiza numai prin înțelegerea dintre Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei și prin consens panortodox.

Iar, pentru a nu se interpreta că întâlnirea de la Amman, inițiată de Patriarhia Ierusalimului, ar fi o Sinaxă a întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe, la respectiva întâlnire fraternă la care se vor discuta modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori, Sfântul Sinod a hotărât ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie reprezentată de Patriarhul României, ci de o delegație a Patriarhiei Române.

Această participare a Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea fraternă de la Amman este motivată de faptul că toate Bisericile Ortodoxe autocefale au responsabilitatea de a conlucra pentru menținerea, apărarea și promovarea unității dogmatice, canonice și euharistice ortodoxe, potrivit Evangheliei lui Hristos și Sfintelor Canoane Ortodoxe”.

* * *

Comunicatul de mai sus poate fi interpretat ca fiind unul de bun augur, deși în el se găsesc unele sugestii contradictorii. Nu se înțelege de ce se evită interpretarea întâlnirii de la Amman ca fiind o Sinaxă a Întâistătătorilor Bisericilor Locale. Prezența Patriarhului sau a unei delegații oricum va responsabiliza întreaga Biserică Ortodoxă Română față de viitoarele decizii. În felul acesta, se conferă, de fapt, o greutate mai mare întrunirii de la Amman, care nu va fi doar o întrunire a Întâistătătorilor, ci un Sinod Local în toată regula, ca multe altele care au avut loc în vechime.

Scopul declarat în subsidiar al participării române anunțate este de a „discuta modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori”. Acestea nu pot fi altele decât Biserica Rusă față de Bisericile de Constantinopol, Alexandria și Grecia. Altfel spus, partea română dorește împăcarea, nu vreo adâncire a rupturii, care totuși nu pare exclusă pe termen mediu.

Partea îmbucurătoare este reprezentată de ultimul aliniat, în care este menționată „responsabilitatea de a conlucra pentru menținerea, apărarea și promovarea unității dogmatice, canonice și euharistice ortodoxe”. Deși formularea este cam prea birocratică, totuși ea exprimă o datorie pastorală esențială și de care duce mare lipsă Ortodoxia contemporană. Așadar, prin această expresie, este exclusă, în mod normal, orice preconcepție și obligă la respectarea „Evangheliei lui Hristos și a Sfintelor Canoane Ortodoxe”.

Prin urmare întrunirea de la Amman ar fi un pas important, de la care sperăm o revitalizare mult dorită a Bisericii Ortodoxe și o ridicare atât din schisma ucraineană, care a atins mai multe Biserici Locale, cât și din erezia ecumenistă, care este o plagă cu mult mai puternică. Altfel este posibil să asistăm la un Sinod în care sunt urmărite simple interese naționaliste, nu puritatea credinței ortodoxe, de care fac caz în special rușii în ultima vreme.

Nu în ultimul rând, pentru că ne considerăm mădulare mărunte ale Bisericii, dar vii, îndemnăm la rugăciune ca Dumnezeu să întoarcă lucrurile înspre cer în ciuda tuturor piedicilor pământești sau demonice.

Este confirmată neoficial întrunirea panortodoxă preconizată la Aman. Sinodul cipriot o ignoră. Ce decizie va lua Sinodul BOR?

Romfea.gr: În mod normal, întrunirea panortodoxă va avea loc în Iordania

În Iordania se vor afla Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale după convocarea Patriarhului Teofil al Ierusalimului la întâlnirea panortodoxă.

Cu toate că inițiativa Patriarhului Ierusalimului nu a găsit multe acceptări pozitive, există Întâistătători care s-au arătat dispuși să călătorească în final la Aman.

Este de menționat că Întâistătătorul Bisericii Sionului, prin această inițiativă, accentuează faptul că exprimă îngrijorarea lui pentru păstrarea unității.

Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, vorbind astăzi reporterilor la Roma, a menționat că Patriarhul Chiril al Moscovei se va deplasa în mod normal în Iordania. De asemenea, Președintele Relațiilor Externe din Patriarhia Moscovei, a declarat că Patriarhul Ierusalimului a trimis și a doua scrisoare prin care cheamă din nou pe Întâistătători să participe. Comentând refuzul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru întâlnirea în discuție, Preasfințitul a subliniat: „Patriarhul Bartolomeu nu arată nici o dorință să soluționeze problema pe care el însuși a creat-o, în vreme ce se străduiește să convingă Bisericile să recunoască fărădelegea lui”.

Conform unor informații ale Romfea.gr, data probabilă al întâlnirii panortodoxe se pare că a fost hotărâtă 25 februarie.

În final, în ce privește informațiile care se referă la incomodările Ministerului de Externe al Greciei cu referire la inițiativa Patriarhului Teofil, unii demnitari accentuează faptul că așa ceva nu se poate, de vreme ce Min. de Ext. ține distanță de chestiunile bisericești (probabil acest ultim paragraf se referă la sfaturile adresate de Președintele Greciei Patriarhului Ierusalimului într-o întâlnire recentă din luna ianuarie în Israel, n.tr.).

Precizăm că informațiile din articolul de mai sus sunt credibile pentru că în general astfel de informații pe surse date de agenția Romfea s-au adeverit.

Pe de altă parte, astăzi, 12 februarie, s-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului sub președinția Arhiepiscopului Hrisostom. S-au discutat doar două puncte: 1. o dare de seamă și o discuție asupra dialogurilor inter-ortodoxe, inter-creștine și inter-religioase care au avut loc și 2. subiecte economice. Așadar, în mod curios, nu a fost luată în discuție participarea la Sinodul preconizat să aibă loc la Aman la chemarea Patriarhului Ierusalimului.

Făcând un bilanț, doar Biserica Rusiei și a Cehiei și Slovaciei și-au anunțat până acum oficial participarea după hotărâri în Sinoadele lor interne, iar Patriarhul Antiohiei s-a arătat deschis în această direcție. Patriarhia Ecumenică, a Alexandriei, Biserica Greciei, Albaniei și a Ciprului au refuzat public participarea, iar celelalte Biserici Locale nu s-au pronunțat încă.

În ce ne privește pe noi, românii, suntem interesați, după cum formulează și cei de la Activenews, ce răspuns va da Sinodul BOR la invitația Patriarhiei Ierusalimului. „Sinodul BOR va trebui să dea și el un răspuns, care va fi a doua luare de poziție a BOR în această problemă, după recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică a autocefalilor. … Roadele actului Patriarhiei Ecumenice nu sunt cele ale unității, ci cele ale dezbinării. … BOR mai are un motiv pentru care nu se poate ralia poziției Patriarhiei Constantinopolului”, anume atitudinea românilor din partea de Bucovina din teritoriul actual ucrainean. „De asemenea, recunoașterea autocefalilor ar duce la ruperea comuniunii cu o foarte mare parte a românilor din Republica Moldova, care țin, juridic, de Patriarhia Moscovei. A participa la întâlnirea din Iordania ar fi un act de mare curaj al BOR, în condițiile în care Patriarhia Constantinopolului este sprijinită în implicarea din Ucraina de către SUA, iar Washingtonul este direcția în care politicienii români privesc cu teamă și jind ca spre Bruxelles. Probabil că, din prudență, având în vedere situația din țară, dar și pentru menajarea Patriarhiei Ecumenice, acest lucru nu se va face. Însă un nou apel la întâlnirea panortodoxă este necesar.”

Desigur că există la mijloc multe calcule de politică (bisericească), dar în toate ar trebui să primeze conștiința în fața lui Dumnezeu, adică urmarea regulilor autentice ale Bisericii, nu eschivarea corectă politic de la asumarea unei responsabilități imense în fața lui Hristos. Doar mărturisitorii sunt scriși în cartea vieții, iar de cei care se rușinează de Evanghelie de dragul unor calcule sau frici lumești se va lepăda și Însuși Hristos. Desigur că decizia este a sinodalilor, dar noi așteptăm și avem curajul să așteptăm ca ea să fie una care să țină cont de legile și necesitățile duhovnicești, nu de cele pământești. Avem în vedere situația de schismă care tulbură în principal Ucraina, dar care are implicații la nivel panortodox, generând o rană foarte puternică în trupul Bisericii. Suntem conștienți de implicațiile și intruziunile puternice politice, dar acestea ar trebui privite pe planul doi, în urma diviziunilor de natură bisericească și duhovnicească.

Arhiepiscopul Albaniei refuză participarea la Sinodul viitor convocat la Aman

Cu toate că Arhiepiscopul Anastasie a fost mereu în favoarea convocării unui Sinod care să soluționeze problema ucraineană, totuși nu este de acord ca acesta să fie convocat de altcineva decât de Patriarhia Ecumenică. Prin această poziție a sa surprinzătoare, se conturează o diversitate și antagonism tot mai mari în Ortodoxie. Deși a avut curajul să-l înfrunte pe Patriarhul Bartolomeu prin scrisori deschise, nu acceptă să facă pasul spre o rezolvare sinodală. Rămâne pe mai departe confuzia cine și în ce condiții poate convoca un Sinod Ecumenic în Biserică: doar Patriarhul de Constantinopol sau și oricare altă Biserică autocefală?

Scrisoarea Arhiepiscopului Albaniei către Patriarhul Ierusalimului

Tirana, 8 ianuarie 2020

Preafericite și dumnezeiesc Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și a toată Palestina, foarte iubite și dorite frate și împreună-slujitor în Hristos Dumnezeu Teofile, salutăm cu deosebită plăcere pe Preafericirea Voastră dumnezeiască, îmbrățișându-vă în Domnul.

[Noi] am studiat cu atenție Scrisoarea Preafericirii Voastre dumnezeiești din 12 decembrie 2019 prin care chemați pe Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale la o «întâlnire frățească în iubire» în Iordania la sfârșitul lui februarie a.c. Nu încetăm că cugetăm, după cum am stipulat în scris public de la începutul anului trecut, că: «Aliniindu-ne la duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod, Biserica Ortodoxă Autocefală din Albania adresează o caldă chemare ca Patriarhia Ecumenică, care valorifică prerogativa prin excelență de coordonare a Bisericilor Ortodoxe, să convoace cât mai curând posibil o Sinaxă sau un Sinod Panortodox, cu scopul de a fi prevenit pericolul evident al creării unei schisme dureroase, care amenință credibilitatea Ortodoxiei și mărturia ei credincioasă în lumea contemporană» (Scrisoare către SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, 14 ianuarie 2019).

Și, de asemenea, în «Apelul-implorare pentru depășirea polarizării bisericești», care a fost trimis pe 20 noiembrie 2019 către toți Întâistătătorii, am reluat: «Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare».

Totuși propunerea Voastră pentru întâlnirea în Iordania, după cum este evident, în loc să contribuie la îmbunătățirea unității, va complica și mai mult procesul tămăduitor care se impune.

De aceea nu putem să participăm la întâlnirea propusă.

Dorind ca «Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a arătat» să conducă pe cei ce au o răspundere deosebită în Biserica Lui, «pe care a câștigat-o prin Sângele său» la căile împăcării și păcii, semnăm cu toată cinstea și dragostea adâncă în Hristos Dumnezeu, Care S-a arătat și a luminat lumea.

Al Preafericirii Voastre dumnezeiești
iubit frate în El,
† Anastasie
Arhiepiscop de Tirana, Dirahio și a toată Albania

Nota noastră: Remarcăm că în spatele acestor reacții este invocat „duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod”, duh care se pare că duce la diviziuni cel puțin în Ucraina, dar și la nivel panortodox. După cum bine a fost remarcat, ipocrizia este maximă în privința întâlnirii la nivel ecumenic: Sinodul din Creta a putut fi ținut fără să existe împăcare și comuniune între Ierusalim și Antiohia pe subiectul regiunii Qatar, dar întrunirea din Iordania este considerată de Patriarhul Bartolomeu imposibilă fix pentru același motiv al dezbinării prezente.

Oare către ce fel de sinodalitate conduce Sinodul din Creta? O fi una de durată sau temporară, care să facă locul la ceva și mai rău? Putem accepta un soi de pace a Bisericii în care nu se caută rezolvarea problemelor care apar?

De asemenea, Arhiepiscopul Albaniei declară că întrunirea preconizată în Iordania va complica în mod evident situația. Totuși este limpede că pentru organizatori nu este atât de clar acest lucru. Și cred că nici pentru credincioșii imparțiali.

Un om cât o Biserică și cât o nație. 101 ani de la nașterea Părintelui Iustin

Moartea Părintelui Iustin, acum aproape 7 ani, a lăsat un gol, dar și o prețuire mai mare pentru ce a însemnat trăirea lui sfântă și contribuția la viețuirea creștină a altora. Chiar și simpla lui existență a fost și am resimțit-o și eu ca o stabilitate, încredere și reper. Toate acestea s-au dus odată cu plecarea sa, dar au rămas un chip și o scânteie de curaj și încredere, o credință în veșnicie molipsită de la cel care a trăit și absorbit în sine suferința la cel mai înalt nivel și a transmis mai departe învierea și dragostea pentru Dumnezeu și patrie.

Amintirea sa este cu atât mai vie cu cât ea nu ține de istorie, ci de veșnicie și de sfințenie. Prin Dumnezeu suntem încă alături, dar mai ales el de noi. Avem conștiința că Părintele este viu dincolo și prezent aici, că nu și-a uitat patria sa pământească și Biserica ce se află încă în lupta pentru mântuire, dar și responsabilitatea de a duce mai departe testamentul său nescris, dar mai răsunător decât un clopot în conștiințele noastre.

Să avem toți parte de binecuvântarea și rugăciunile lui și folos din cuvintele insuflate care izvorăsc din sufletul său măreț și din experiența neprețuită ca duhovnic al românilor de toate categoriile!

Încercăm să evocăm mai jos chipul său prin câteva filmări cu sfaturi și relatări de la și despre Părintele Iustin spre zidire și folos duhovnicesc. După cum se spune la un moment dat în primul video, îi putem ura și acum LA MULȚI ANI! în ziua în care s-a născut și să se păstreze ca o amintire vie și rodnică în sufletele noastre și să ne pomenească și pe noi în împărăția luminii neînserate!

https://www.youtube.com/watch?v=2UpQEXD196E
https://www.youtube.com/watch?v=NfwfvFOeImE

Mitropolia de Pireu critică ecumenismul și ultimele acțiuni ale Patriarhului Teodor al Alexandriei

O critică remarcabilă a declarațiilor recente ale Patriarhului Teodor al Alexandriei a fost emisă de Biroul Antieretic al Mitropoliei de Pireu. Aceasta a fost remarcată doar de către un site rusesc, anume Orthochristian. Este de apreciat, printre altele, și prezentarea corectă a situației actuale a Ortodoxiei, măcinată din interior de erezia ecumenistă mai distrugător decât orice altă erezie din istorie.
Redăm mai jos traducerea Comunicatului emis de Mitropolia de Pireu.

Mitropolia de Pireu: «Două noi derapaje serioase ale Patriarhului de Alexandria»

După cum am accentuat și altădată, panerezia ecumenismului avansează irezistibil, fără să apară până în prezent vreo nădejde de reprimare și condamnare sinodală a ei.

Această erezie a ereziilor, panerezie, după cum a numit-o Sfântul luminat de Dumnezeu Iustin Popovici, ultimul înaintemergător al spurcatului Antihrist, după cum a numit-o pururea-pomenitul Părinte Atanasie Mitilineos cel cu viețuire cuvioasă, vine să anuleze singurul adevăr mântuitor al Bisericii lui Hristos și amenință să o elimine în creuzetul demonic al sincretismului religios al ereziilor și religiilor lumii.

Metodic și progresiv, erodează conștiințele și reușește să domnească în marea și zdrobitoarea majoritate a ierarhiei bisericești, a monahismului și a Teologiei academice sub pretextul iubirii, al păcii și al reconcilierii. Scopul mai îndepărtat al său este reconstruirea și consolidarea, în toate religiile contemporane, a dogmei de bază a «Noii Ere a Vărsătorului», conform căreia putem să credem orice vrem, ajunge să nu absolutizăm credința noastră, adică să nu revendicăm adevărul absolut, care se găsește în toate credințele religioase.

Diavolul cel urâtor al binelui și al omului, cel „ucigaș de oameni de la început” (In. 8:42), a reușit, în zilele noastre tragice și eshatologice, să insufle conducătorilor bisericești contemporani, dar și tuturor conducătorilor de religii, această amăgire înfricoșătoare cu scopul de a lovi la țanc Sfânta noastră Biserică și să anuleze, după cum crede cu naivitate, în întregime lucrarea ei izbăvitoare.

Amăgirile și ereziile au fost și sunt marea problemă în Biserica noastră. Încă din timpurile apostolice a început erodarea din interior a ei din partea amăgitorilor și ereticilor. Însuși Domnul a avertizat pe ucenicii Săi în legătură cu acest pericol: „Vedeți, nu vă amăgiți! căci mulți vor veni spunând că eu sunt Hristos; și pe mulți vor amăgi” (Lc. 21:8).

„Luați aminte la voi înșivă din partea proorocilor mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; din roadele lor îi veți recunoaște… Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul putred să facă roade bune” (Mt. 7:15-18). Amăgitorii și ereticii sunt „furi și tâlhari” (cf. In. 10:1). Sunt „străinii” pe care oile sunt chemate să nu-i urmeze, ci să fugă de ei (cf. In. 10:5). Sunt aceia pentru care este valabil cuvântul înfricoșător al Său: „Vai vouă, că încuiați împărăția cerurilor; căci voi nu intrați, nici pe cei ce intră nu-i lăsați să intre” (Mt. 23:14).

În chip asemănător, și Sfinții Apostoli, călcând pe urmele Domnului, ne-au avertizat despre acest pericol înfricoșător. Apostolul Pavel, vorbind către preoții Bisericii din Efes, spune: „Căci eu știu aceasta, că vor intra între voi, după plecarea mea, lupi grei, care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați care vor grăi lucruri răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte  20:29-30). La fel, și Apostolul Petru avertizează: „Aceasta cunoscând mai întâi, că vor veni în zilele de pe urmă batjocoritori și unii care vor merge după propriile lor pofte” (2Pt. 3:3), ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.

Semnalează într-un mod dramatic că „…între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura erezii pierzătoare și se vor lepăda de Stăpânul Care i-a cumpărat, adăugându-și grabnică pierzanie… pentru care judecata de odinioară nu zăbovește și pierzania lor nu dormitează” (2Pt. 2:1-3). Aici Apostolul, luminat de Sfântul Duh, clarifică motivul pentru pierderea mântuirii din cauza amăgirilor și ereziilor, ceea ce adepții de astăzi ecumenismului neagă și nu consideră erezia drept cauză a catastrofei și pierderii mântuirii și cel mai rău: consideră și învață provocator că erezia nu este ceva groaznic, ci «o abordare diferită a adevărului», «o tradiție diferită»! mântuirea nu este «monopolul Bisericii Ortodoxe», ci orice om poate să se mântuiască și în ereziile pe care le-au recunoscut ca «Biserici»!

Cu uimire, dar și cu durere a sufletului, încă o dată am fost informați de pe internet despre două noi derapaje ale Preafericitului Patriarh Teodor al Alexandriei. Este vorba despre două noi declarații recente antiortodoxe și proclamații ale sale, pentru care am considerat nimerit în cazul de față să nu tăcem. Și aceasta pentru că proclamațiile în cauză nu se referă la subiecte de altă natură, ci la subiecte de credință, despre care suntem toți responsabili, de vreme ce comoara prețioasă a credinței nu este o proprietate personală a episcopilor și a Întâistătătorilor, pe care pot să o mânuiască după cum vor, ci o proprietate comună a noastră, a tuturor.

Prima se referă la întâlnirea sa cu ereticul «patriarh» al copților Tawadros II la Cairo, de sărbătoarea Teofaniei, (pe calendarul vechi). După cum s-a comunicat, declarația Întâistătătorului pe tron al celei de-a doua Patriarhii în ordine a provocat o mânie puternică și reacție din partea unei mari părți a corpului bisericesc. Conform știrii de presă: «Nici măcar pretextele nu le mai țin unii care administrează Ortodoxia! Ceea ce s-a spus ieri de către Patriarhul Alexandriei este practic de neconceput. Adresându-se Patriarhului copt, i-a spus că «suntem O Biserică».

Este a doua absurditate serioasă a Patriarhului Teodor după recunoașterea samavolnică a noii biserici ucrainene, care adâncește criza în Ortodoxia mondială. Concret, pe 20 ianuarie, Teodor II, Papa și Patriarhul Alexandriei și a toată Africa, a vizitat pe Patriarhul copților din Egipt, Tawadros II, cu scopul de a-i face urări de sărbătoarea Teofaniei după calendarul iulian. Întâlnirea oficială a avut loc la reședința Patriarhiei Copte din Alexandria, în prezența Epitropului Patriarhal, Mitropolitul de Navkratia, Episcopul Gherman de Tamiateos, și a unor clerici ai curții patriarhale.

Întâistătătorul alexandrin, Teodor, s-a referit la acțiunea de misiune a Patriarhiei Alexandriei în Africa, accentuând lucrarea importantă și dificilă pe care o îndeplinește pe marele continent încercat african. ‘Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos. Grecia împreună cu Egiptul se luptă pentru pacea Libiei și cunoaște că voi vă rugați, pentru că aveți o turmă acolo și țărâna este adăpată cu sângele mucenicilor Bisericii Copte și acest sânge strigă după libertate și pace’» (Pagina Πενταπόσταγμα).

Ne-am ocupat de PF Patriarh Teodor și în trecut în comunicatul nostru mai vechi cu titlul «Referire la declarațiile Preafericitului Patriarh și Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea». În comunicatul nostru, am comentat declarațiile sale la Întâlnirea inter-creștină și inter-religioasă pe care a organizat-o «Comunitatea Sfântului Egidios» cu titlul: «Curajul speranței», care a avut loc în BasilicadiSantaMariainTrastevere de la Roma (30.9.2013). Proclamațiile și  declarațiile pe care le-a făcut la vizita aceea Preafericitul, atât în alocuțiunea sa către «Papa» Francisc I, cât și după aceea și în fața celor prezenți la conciliabulul eretic și panreligios de la Roma, au fost, fără îndoială, dincolo de orice limită străine de învățătura și predania Bisericii Ortodoxe Catolice (sobornicești). La întâlnirea recentă a sa cu Patriarhul Copt, ne-a întristat încă o dată, pentru că, prin cele ce le-a proclamat, se pare că ignoră învățăturile dogmatice de bază ale Bisericii noastre și deciziile fundamentale și insuflate de Dumnezeu, cu valoare diacronică, ale Sinoadelor Ecumenice.

Copții, această comunitate religioasă din Egipt și din alte țări învecinate, de altfel decentă, nobilă și iubitoare de liniște, a fost tăiată din trupul unitar și indivizibil al Bisericii pe la mijlocul sec. al V-lea d.H., când au adoptat înfricoșătoarea erezie a monofizitismului, respingând deciziile Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea de la Calcedon (451), care a condamnat monofizitismul, a excomunicat pe cei care l-au inspirat și a definit dogma ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos. Monofizitismul, în opoziție cu nestorianismul, care neagă firea dumnezeiască a lui Hristos, a ajuns la negarea în esență a firii Lui omenești.

Patriarhul Dioscor al Alexandriei a adoptat credința rea a lui Eutihie, susținând că firea dumnezeiască a lui Hristos absorbit pe cea omenească, așa încât Hristos poartă numai o fire. Desigur că aceasta are consecințe foarte serioase și distrugătoare pentru mântuirea omului. Dacă Hristos nu a luat firea omenească și nu a unit-o ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, «fără amestecare, fără mutare, nedespărțit și neîmpărțit», atunci nu este posibilă mântuirea omului, pentru că, după cum accentuează Sfinții Părinți, «ceea ce nu a fost asumat [este] și netămăduit». Conform cu definiția credinței de la Sinodul IV Ecumenic: «Urmând, așadar, Sfinților Părinți, învățăm să mărturisim că Fiul și Domnul nostru Iisus Hristos este Unul și Același în toate… în două firi… nefiind nicidecum desființată diferența firilor pentru unire, ci fiind salvată mai degrabă proprietatea fiecărei firi…». Drept consecință, afirmația PF Patriarh Teodor că așa-zicând «Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos» este dincolo de orice învățătură greșită pentru că anulează în practică deciziile Sinodului IV, dar și ale Sinoadelor Ecumenice următoare.

Pentru mai bine de 16 secole, în ciuda eforturilor Bisericii noastre să readucă pe monofiziți la Ortodoxie, ei persistă să rămână, din păcate, tăiați de ea, considerând că noi suntem «eretici». În ciuda întâlnirilor și dialogurilor teologice din ultimii ani, adunarea coptă rămâne nepocăită și neclintită în credințele ei rele. Aceasta demonstrează foarte clar, între altele și din declarațiile Patriarhului copt Șenuda III la Conferința a II-a a Comisiei mixte de la Anba Bishoy din Nitria, la 20 iunie 1989: «Credem că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos… a unit dumnezeirea Lui cu omenitatea Lui neamestecat, fără mutare și neîmpărțit și nu vorbim de două firi după unitatea aceasta tainică a Domnului nostru… ci vorbim despre acea fire una, ceea ce înseamnă, după înțelegerea noastră, firea Cuvântului întrupat» (revista Επίσκεψις. nr. 422, 1-7-1989, p. 9-10). Același Șenuda III, în fața Comisiei Inter-creștine de odinioară de la Chambesy, a declarat: «Cât privește Sinoadele Ecumenice, acceptăm pe primele trei dintre ele… Negăm Sinodul de la Calcedon… Pot să spun complet deschis că toate Bisericile Orientale nu pot să accepte Sinodul de la Calcedon… Aveți șapte Sinoade Ecumenice. Dacă vă lipsește unul, nu aveți de pierdut multe lucruri»(Mitr. Hrisostom Constantinidu de Mironos. Dialog…, în revista «Θεολογία», Atena, 1980 vol. 51, p. 229)» (pagina de net Κατάνυξη)!

Ne întrebăm, PF Patriarh Teodor, care trăiește de aproape comunitatea coptă, nu a studiat învățătura dogmatică a Bisericii noastre și deciziile Sinoadelor Ecumenice? Oare nu a avut obligația, având în vedere blestemele înfricoșătoare de la hirotonia lui, dar și calitatea sa de Patriarh, să cheme pe «patriarhul» copt eretic să abandoneze rătăcirea lui și să se înroleze în sânul Bisericii? Dacă el crede că «Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos», atunci de ce nu trece la Potirul comun și nu cedează locul său unui tron patriarhal de Alexandria?

Totuși PF Teodor nu s-a mulțumit doar cu cele ce le-a proclamat în mod greșit la întâlnirea de mai sus. A trecut, din nefericire, și la altă declarație, chiar mai rea. După cum am fost informați de pe internet, în ziua marii sărbători de Nașterea Domnului, în biserica Sf. Nicolae din comunitatea grecească de la Cairo, a declarat oficial că «Și în sfintele geamii este slujit Dumnezeu din Coran»! (v. pagina de internet Κατάνυξις, unde există și video respectiv). Vine să ne amintească declarațiile predecesorului său, Preafericitul Partenie, care considera că Mahomed este «profet adevărat al unuia Dumnezeu» și Coranul este «sacru (ιερό)». Poate să ne spună sincer, există o relație între Allah idolatru și Dumnezeu cel treimic descoperit prin Hristos?

Poate fi identificată pe «dumnezeul» cel însetat de sânge al Islamului cu Dumnezeul dragostei din Evanghelie? Este posibil să fie considerat Coranul, care batjocorește pe Hristos drept un «noroi» și pe Dumnezeul cel treimic drept «inexistent», cartea prin excelență a urii și a dezastrului, drept text insuflat de Dumnezeu din descoperirea și slujirea adevăratului Dumnezeu? Nu a citit niciodată cuvântul insuflat al Scripturii că «mântuirea nu stă în nimeni altcineva; căci nici nu este alt nume sub cer dat oamenilor prin care trebuie să ne mântuim» (Fapte 4:12). Există descoperire dumnezeiască în afara lui Hristos? Numai groaza, decepția și neliniștea poate să ne provoace astfel de declarații inacceptabile!

Încheind comentariul nostru, accentuăm încă o dată robia catastrofală a multor persoane bisericești de frunte (Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi, Profesori de tologie șamd) în declinul ecumenist care îi va conduce, fără îndoială, dacă nu se pocăiesc, cu precizie matematică, la pierzanie veșnică. Ne întrebăm: Nu s-a găsit nici un conducător bisericesc să-l mustre public? Oare Sfinții noștri Părinți au apelat la diplomații și iconomii pe teme de credință ca să împace cele de neîmpăcat sau nu cumva s-au luptat cu consecvență și statornicie, până la moarte, pentru mărturisirea de credință? Oare s-au silit să fie consecvenți și cu Ortodoxia, dar, în același timp, să «se aibă bine» și cu ereticii?

Conducătorii de astăzi, care cred că pot să «joace la două capete», nu se gândesc la marea sminteală pe care o provoacă în Biserică? Să sperăm că acest comunicat smerit al nostru va ajuta pe iubitul de altfel și foarte cumsecade PF Patriarh Teodor să combată cele pe care le-a spus și le-a făcut nepotrivit și neortodox până astăzi.

Din partea Biroului Ereziilor și al Sectelor

Principiile corecte ale întreruperii pomenirii

Textul de mai jos a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează) și pentru că am făcut în alte articole trimitere la el, dar nu mai este disponibil. Este la fel de valabil și în prezent.

Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului
~ întreruperea pomenirii și evitarea schismei ~

«De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început,
veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl» (1Ioan 2,24)

Rămânând fermi pe poziția pe care am avut-o dintru început, continuăm pe toate căile să tragem un semnal de alarmă celor ce încă mai au o sensibilitate față de adevăr. În timp ce depunem eforturi pentru a păstra aprinsă candela dreptei credințe, care deja fumegă îngrijorător, ne întristăm de faptul că cele două direcții (erezia și schisma), care sfâșie unitatea Bisericii, se accentuează tot mai mult în lucrarea lor de a o stinge.

Deși era de datoria lor să păstreze intactă Ortodoxia la Sinodul din Creta, ierarhii din Biserica noastră nu suportă nici o mustrare de conștiință pentru greșeala făcută, își mențin linia amăgitoare a ecumenismului, ba, mai mult, încearcă să ne compromită prin acuze nefondate la adresa celor care luptă fățiș împotriva ecumenismului. Pe de altă parte, cei care ar trebui să se lupte la unison pentru apărarea Ortodoxiei se învrăjbesc tot mai mult între ei, derutând în fel și chip poporul lui Dumnezeu, având tendințe zelotiste, rupând comuniunea cu pliroma Bisericii, lucru ce va putea duce către schismă.

Reacția noastră imunitară împotriva ereziei ecumenismului, față de erorile dogmatice care sunt strecurate în trupul Bisericii, constă în:

– mărturisirea permanentă și cu tărie a adevărului de credință care spune: „Un Domn, o credință, un botez” (Ef. 4, 5), „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul);

– osândirea ecumenismului ca erezie ecleziologică ce desființează granițele și identitatea Bisericii prin recunoașterea ereticilor ca membri ai ei, deschizând calea spre o panerezie (erezie generală);

– solicitarea adresată ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română de a părăsi Consiliul Mondial al Bisericilor și mișcarea ecumenică în general;

– condamnarea evenimentului din Creta ca Sinod tâlhăresc;

– oprirea pomenirii episcopilor care au semnat în Creta documente ce conțin erezii.

Câteva din elementele ce demonstrează că acțiunea de oprire a pomenirii nu poate fi etichetată ca schismă sunt următoarele:

pomenirea ierarhului nu înseamnă părtășie la credința lui personală, ci la cea primită de la Sfânta Biserică, pe care el a jurat la hirotonie să o păzească și să o propovăduiască. Acest lucru se evidențiază chiar în explicarea Sfintei Liturghii: Întâi pomenește, Doamne, pe arhiepiscopul nostru. Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este părtaș la credința și la predania acestui arhiereu pomenit și succesor al Tainelor, iar nu un inițiator nou sau născocitor al simbolurilor aduse/slujite de el (Patrologia Graeca 140, 460-461). Doar pomenirea unui episcop eretic (precum Papa) sau schismatic constituie adoptarea unor credințe și predanii străine;

întreruperea pomenirii ierarhului nu constituie schismă, adică rupere de Sfânta Biserică, ci vizează tocmai consolidarea Bisericii în jurul lui Hristos, piatra ei de temelie, de pe care nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18);

– practica întreruperii pomenirii este veche în tradiția bisericească și este consemnată indirect de Canoanele 31 Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Acestea nu prevăd obligativitatea opririi pomenirii ierarhului ce are abateri dogmatice, ci doar atestă faptul că această măsură nu poate fi sancționată canonic, ba este chiar lăudată;

oprirea pomenirii nu este o rupere a comuniunii cu Sfânta Biserică, cu clericii, monahii și mirenii care au gândire ortodoxă și osândesc ecumenismul, chiar dacă n-au oprit pomenirea. Ea este o încercare de trezire a conștiinței episcopului, clerului și poporului. Clericii și credincioșii care au întrerupt pomenirea izolează erezia și se delimitează doar de cei cu cuget eretic, în schimb au comuniune liturgică cu aceia care, indiferent dacă pomenesc sau nu pe episcopul lor, nu primesc ecumenismul și Sinodul din Creta;

afirmăm că doar un Sfânt Sinod are autoritatea să se pronunțe asupra situației de criză în care se află astăzi Sfânta Biserică. Doar un asemenea Sinod are competența să îi judece pe ierarhii care au semnat în Creta;

nu-i catalogăm drept eretici la propriu (excomunicați) pe adepții ecumenismului (ierarhii semnatari în Creta și alți simpatizanți), ci doar ca propovăduitori în public și cu capul descoperit ai unei erezii;

recunoaștem că sunt valide Sfintele Taine săvârșite în Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii nefiind condamnați sinodal, Tainele săvârșite de ei sunt valide. Recomandăm însă poporului drept credincios să dea dovadă de discernământ duhovnicesc, să lupte împotriva ecumenismului și să participe la sfintele slujbe săvârșite de clericii care mărturisesc ortodox și nu impun erezia ecumenismului, chiar dacă au oprit sau nu pomenirea;

nu pomenim alt ierarh, nu creăm structuri separate și nu înființăm biserici paralele, rămânând fii ai Bisericii Ortodoxe Române.

Considerăm că toată această situație ar fi fost evitată dacă ierarhii noștri ar fi avut o deschidere sinceră față de cei care le-au transmis din timp neliniștile lor față de documentele propuse dezbaterii și aprobate ulterior în Creta. Credem că nu este târziu nici acum ca sinodalii să se dezică de învățăturile greșite promovate prin Sinodul tâlhăresc din Creta printr-o mărturisire publică de credință, din care să fie clar pentru toți, clerici și mireni, că sunt în dreapta credință. Astfel ar da dovadă de maximă responsabilitate față de mântuirea păstoriților lor atât de tulburați de evenimentele care au zguduit Sfânta noastră Biserică.

Atragem atenția că cei care privesc cu indiferență la amploarea pe care o ia erezia ecumenismului prin adoptarea ei la Sinodul din Creta sau consideră drept schismă întreruperea pomenirii, cât și cei care se folosesc de această măsură într-un mod ce conduce la schismă se abat de la duhul Ortodoxiei, aflându-se luptători împotriva Duhului Sfânt. Ne rugăm ca Dumnezeu să izbăvească Biserica Sa din ghearele ereziei, de aceea considerăm că este fundamental ca toți cei cu cuget ortodox să păstrăm și să trăim adevărul de credință întru legătura păcii, folosindu-ne de oprirea pomenirii sau de alte mijloace de mărturisire.

Data: 10.12.2017

Ierom. Macarie Banu
Ierom. Atanasie Parfeni
Ierom. Lavrentie Carp
Ierom. Eftimie Mitra

Ezoterismul – o amăgire periculoasă, cu priză printre creștini

Materialismul societății moderne este amestecat, în mod paradoxal, dar nu inexplicabil, cu o tendință spre explicații superstițioase. Omul modern, după ce-și pierde credința și reperele spirituale, constată că are nevoie de ajutor spiritual în necazurile pe care le întâmpină și în dilemele pe care le întâlnește în viață. În confuzia și neștiința sa în acest domeniu, este predispus să cadă pradă înșelărilor și înșelătorilor. Ezoterismul este, astfel, o capcană foarte periculoasă pentru societate, cu consecințe nefaste sufletești, dar chiar și trupești, fiind afectată în primul rând sănătatea mentală a celor prinși de acest curent.

Există destui „inițiați” chiar și în România care fac ravagii. MISA este doar fenomenul cel mai cunoscut, dar nu singular. Mulți alți „maeștri” speculează acest teren și predispozițiile oamenilor. De aceea este nevoie de o abordare mai serioasă a acestei chestiuni. Deocamdată redăm câteva sfaturi de bază și observații făcute din experiența sa ca duhovnic de Părintele Eftimie Mitra, pe care îl apreciem în mod deosebit. Ar trebui ca măcar toți credincioșii să cunoască cele expuse de Părintele pentru a nu-și pierde în mod tragic credința și sufletul.

Subiectele abordate cel puțin în părțile 2-4 sunt importante: autenticitatea textului Bibliei, reîncarnarea, invocarea manipulatoare a unor mari duhovnici, dacism „ezoteric”, superstiții, energii, sexualitatea exacerbată, „iubirea pozitivă”…

Lecturi recomandate: Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie și Ortodoxia și religia viitorului, ultima scrisă de Părintele Serafim Rose.

Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului

Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).

Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul:
Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești?
Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care
ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)

Unii dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe Același Hristos lucrând prin sluji­torii Lui de acum, dincolo de scăderile lor. Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea dreptei credințe.

După Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme impor­tante: acrivie-icono­mie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință prin pome­nirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr. Teodor Zisis.

Cuvintele din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că, prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași la eventu­alele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor. 3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultiva­torului, ci a stăpânului ţarinei”[1]. Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini, ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale păstorilor noștri.

Ce credință mărturisim prin pomenirea unui episcop sau prin conslujire

Nu este firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această ordine.

În Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit, adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii. Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit. Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice părere a lui parti­culară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.

Înainte de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.

Subiectul comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr: „Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi”. De aceea, conclu­zionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2]. Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale, ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.

În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3]. Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.

În ce privește pomenirea episcopului la toate slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă, în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4]. Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone. Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.

Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele: „pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele Epifanie Teodoropulos[5].

Pe de altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404). Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf. Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul 550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca eretic prin Judicatum-ul proclamat la presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.

Din toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.

Obligativitatea întreruperii pomenirii

Având în vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.

Din cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii concrete:

– Arienii abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de erezie;

– Sinodul II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel, el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp, prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;

– Sinodul III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf. Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic”[9]. Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;

– Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să fie primiți la Ortodoxie;

– în 691 s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;

– în fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane. „În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost caterisiți.

Odată condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți, scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10 apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.

Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comu­niune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguță­tori de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhie­reului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcu­irea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce accep­tă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.

La fel au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»”[15]. În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii, pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.

Ca o dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea, el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei de erezia nestoriană.

Dreptul întreruperii pomenirii episcopului

În ciuda faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil. Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și aderenți la Sinodul din Colimbari.

Documentul intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.

Modul autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.

Părinții Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama, Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul, și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci, Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.

Pentru a stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii patristice referitoare la această temă.

Limitele canonului 15

Temeiul cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:

Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.

Deși nu este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a pomenirii episco­pului prin impunerea unor bariere:

a) Fiind încununarea canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus, noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.

b) Dreptul de sancționare a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică. În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri, ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie, aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.

c) Scopul urmărit prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări. Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o izbăvi de derapaje.

d) Întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare (κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudi­nea de nepomenire. Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era „vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade, dar necondamnată încă solemn.

e) Un lucru mai puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor (PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Deci cele rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept schismă.

Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.

Linia severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.

În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis 35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).

Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de „ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două aspecte ies în evidență:

– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor „adulterini” și a celor aflați în comu­ni­une cu ei. El afirmă explicit: „Cât timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit] la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17]. Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea, și nu trup al lui Hristos)”[18].

– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.

Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hiro­toniilor ereticilor necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult, chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19], a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu acesta singular.

Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal, este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.

Jertfa Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe

Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie prezentat corect.

Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20]. După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial (Ekthesis) care impunea dogma despre o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare, Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în anul 646[21]. Pe lângă operele personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647). Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian (657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin, apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.

La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.

Recapitulând, putem observa că el nu a rupt comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.

Observații finale legate de situația nepomenirii

Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17). Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.

Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie, totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată. Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22] în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate. Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.

Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o atitudine echilibrată și credi­bilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea sub­tilă și definitivă a ereziei în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu dispropor­ționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă a ecumenismului și „toleran­ței”. O atitudine viscerală și nefondată corect canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea relativismului dogmatic și moral!

Catalogarea disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive binecuvântate.

Rezumând, scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.

În încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr: trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 107.

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-a, cap. XIII.

[3] Liturghier, p. 255-256, ed. 2012.

[4] Robert Taft, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.

[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 49.

[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.

[7] Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 40.

[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007, p. 266.

[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola 49 în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.

[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.

[11] Străjerii Ortodoxiei, p. 349. Text adaptat la final după originalul: https://www.impantokratoros.gr/66219A13.el.aspx.

[12] http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-aghioriti-din-sec-xiii/.

[13] Teodor al Andidelor, Considerație preliminară pe capitole despre simbolurile și tainele care se petrec la dumnezeiasca Liturghie, 32, PG 140, 460-461: «Εἶτα ἡ ἐκφώνησις· Ἐν πρώτοις μνήσθητι Κύριε τοῦ ἀρχιεπισκόπου ἡμῶν· ἀφ᾽ ἧς δείκνυται ὑποταγὴ ἡ πρὸς τὸ ὑπερέχον καὶ ὅτι τούτου μνημονευομένου τοῦ ἀρχιερέως κοινωνός ἐστι καὶ ὁ προσφέρων τῆς πίστεως καὶ τῆς παραδόσεως τῶν μυστηρίων διάδοχος, ἀλλ᾽ οὐχὶ καινὸς τις μύστης ἢ εὑρετὴς τῶν παρ᾽ αὐτοῦ προσφερομένων συμβόλων».

[14] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[15] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 444-455.

[16] ΠΗΔΑΛΙΟΝ, Εκδοσεις Παπαδημητριου, απο το 1896, Atena, 2003, p. 352.

[17] Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți…, Epistola 40, p. 52.

[18] Ibidem, p. 155.

[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie dintre arieni prin a nu le cere o mărtu­risire exactă, ci moderată. Prin aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia, urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[21] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi…, p. 41, 56-57.

[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică este bună și poate constitui o dezvinovățire.

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103

Translate page >>