Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20. El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile. Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.
Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.
Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):
1 – Canonului către Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),
2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,
3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.
Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.
Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:
«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).
«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).
Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:
«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».
«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.
«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».
«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».
«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.
În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:
«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».
«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».
«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».
Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.
Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.
Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.
Tendința mai-marilor Bisericii este de a se rușina de Hristos, pe Care ar fi trebuit să-L mărturisească deschis. Din păcate, acest lucru devine tot mai evident odată cu problema acută care se pune odată cu modalitatea sărbătoririi Paștelui anul acesta: în case, cel mult la o slujbă transmisă în direct, sau participând la biserică în noaptea Învierii? Când nimeni nu înțelege de ce am sta acasă, de să se țină slujba de Înviere de preotul singur, e nevoie de argumente. Și acestea dau pe față ce este în inimile multora pe de o parte, iar pe de alta ar trebui să ne protejăm de confuzia strecurată în ele pentru a ne bucura sincer și deplin de lumina Celui ce a înviat pentru noi.
Există și motive de bucurie și apreciere la adresa celor care-și țin neabătut credința în acest context înviforat, cum sunt bulgarii și georgienii îndeosebi. Nu doar ierarhii bulgari, ci chiar și primul-ministru și-a declarat credința și a luat măsuri bune în favoarea trăirii ei firești în aceste zile. Aceste oaze de echilibru și credincioșie dau încredere și sunt foarte necesare tuturor, alături de exemplul Mitropoliților Atanasie și Neofit din Cipru, pentru a cunoaște linia cea bună în norul de panică stârnit și îmbrățișat la nivel general sau, mai bine zis, de apostazie tot mai groasă.
Intenția noastră nu este de a ține pasul cu evenimentele și știrile de moment, ci de a reuși să păstrăm un echilibru și să ținem o linie cât mai sănătoasă. Deja sunt atât de multe lucruri greșite, încât ar fi și greu să fie criticate fără a ne umple de un venin nefolositor.
Mă opresc doar asupra a două mesaje importante care mi-au lăsat un gust amar și care ilustrează elocvent direcția greșită înspre care se dorește să fim conduși. E vorba de decizia Sinodului Permanent al Bisericii Greciei de a săvârși slujbele din Săptămâna Mare și de Paști cu ușile închise și declarațiile Părintelui Necula promovate prompt de Patriarhia noastră. După Sinodul din Creta, schisma ucraineană, acum renunțarea la slujbe și contestarea Sfintei Împărtășanii pun capac sau, mai bine spus, dau de gol apostazia chiar de la vârful Bisericii. Este tot mai evidentă, dar și ochii multora tot mai orbiți și acomodați cu negura amăgirii. Ajungem într-o situație anormală, ca cei de jos să apere Ortodoxia în fața trădărilor tot mai numeroase ale mai-marilor lor. Cât se poate merge în felul acesta?
În ce privește hotărârea grecilor, deja există combateri fără drept de apel, care arată că atitudinea Bisericii în fața molimelor nu a fost una de izolare și renunțare la slujbe. Totuși, dincolo de acceptarea fără rest a deciziei statului elen de a permite „cu generozitate” săvârșirea în perioada Săptămânii Mari și de Paști doar a slujbelor ținute de clerici cu ușile închise (în momentul de față sunt interzise cu desăvârșire), stârnește uimire modul cum este argumentată aceasta. Cea mai tragică expresie este, după opinia mea, îndemnul: „Faceți-vă altar, jertfind cu smerenie (cu deșertare, chenoză) și cu dragoste prezența voastră în sfânta biserică și apropierea voastră de dumnezeiasca Euharistie de dragul tuturor fraților voștri, care constituie altare însuflețite ale lui Dumnezeu”. Cred că este de prisos a spune că aceasta este tocmai inversul jertfirii, al sacrificării de sine.
Sinodul aduce două citate din Sf. Ioan Gură de Aur, dintre care unul fără trimitere, care sună astfel: „Poate omul, care din vreo necesitate nu merge la biserică, să se facă pe sine altar prin faptul că se roagă”. Această referință provine, de fapt, de la Cuviosul Efrem Catunachiotul, care este citat și el cu afirmația că cine nu poate merge la Liturghie „se poate face pe sine în acel ceas altar spunând rugăciunea”. Dar oare aceste cuvinte e normal să fie aplicate la situația virusului de astăzi? Altfel spus, este absentarea de la Înviere și în general de la toate slujbele din această perioadă una fortuită? Fără a mai spune că e foarte îndoielnic faptul că Părintele Efrem s-ar fi referit chiar la slujba de Paști și mai ales pentru toată Biserica. În cel mai rău caz, ar fi o situație pe care pur și simplu trebuie să o acceptăm, nu să o luăm ca și cum ar fi un act de mărinimie din partea noastră. Deja devine ridicol totul.
Este evident că cei bolnavi sau vulnerabili au binecuvântare să stea acasă, dar nu se poate aplica această măsură tuturor. Nu este un motiv întemeiat ca ei să renunțe la Liturghie. Cu atât mai puțin este oportună interzicerea formulării oricărei opinii separate sau obiecții, lucru ce arată caracterul despotic și nepastoral al deciziei sinodale în cauză.
Însă aceste simptome nu se manifestă doar în Grecia, ci și noi, românii, parcă ne pregătim să îmbrățișăm aceeași linie cu „avânt pionieresc”. Prin mai multe articole Patriarhia argumentează ascultarea mai degrabă de autorități decât de Hristos, ba chiar într-un mod „teologic”. Părintele Necula, care a pus cireașa pe colivă, chiar afirmă că Învierea de acasă „nu e un Paște fracturat. E un Paște în care suntem împreună. Cine nu vede așa lucrurile nu știe teologie”.
El justifică frica de a participa la slujba de Înviere printr-o analogie cu ucenicii Mântuitorului, care s-au închis în casă de frică și totuși Hristos a venit la ei. Doar femeile mironosițe au mers la mormânt, iar apostolii au stat închiși și Iisus a veni în mijlocul lor și i-a binecuvântat. Oare așa să fie? Aceasta spune Evanghelia? Oare a fost aceasta o faptă vrednică de urmat?
Însuși Hristos a prevenit pe ucenici înainte de patima Sa: „Toţi vă veţi sminti, că scris este: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”” (Marcu 14:27). Iar lepădarea lui Petru este arhicunoscută și rămâne lepădare, nu exemplu de urmat. Dar oare Hristos a lăudat această purtare a ucenicilor Săi? Nu scrie Evanghelistul Marcu: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (16:14)? Pe cine a mustrat? Pe toți? Evident că nu, ci doar pe aceia care nu crezuseră, pentru că Ioan și Petru au mers într-un suflet la mormânt, sfidând orice primejdie. Și pe Petru l-a îndreptat prin întreita întrebare: „Mă iubești?”. Hristos i-a mustrat, dar i-a și înțeles pentru că nu știau ce este Învierea, că El putea să învieze. Dar atunci era o altă situație față de cea în care suntem noi azi, la două milenii de când o prăznuim. Ei aveau o justificare. Însă cum este posibil să ne comparăm cu apostolii în situația lor dinainte de primirea Duhului Sfânt și de întemeierea Bisericii? Astfel de teologie ajungem să facem?
Dimpotrivă, ar trebui să folosim aceste momente trebuie, spre întărirea noastră, spre a dobândi curaj. Înțelegem mai bine din experiența de acum în ce fel i-a însuflețit Duhul Sfânt pe apostoli să nu se teamă, ci să meargă la templu, chiar dacă au primit bătăi din partea iudeilor. Ba chiar se bucurau că s-au învrednicit să sufere ocară pentru Hristos (Fapte 5:41).
Oare credem noi în viața veșnică mai mult decât în aceasta trecătoare? Prin ce dovedim credința noastră în fața amenințărilor de astăzi? Prin ce ne-o cultivăm în noi?
Că există astăzi amenințări este lucru vădit. Dar nu e vorba de virusul covid decât într-o mică măsură și pentru puțini. Cum am spus, cei bolnavi sau foarte vulnerabili sunt îndreptățiți să se ferească de contactul cu alții chiar și la slujbe. Dar există pericole mai mari, anume amenda și interdicția oficialităților. Un preot vrednic, Andrei Roșca, a sfidat-o cu modestie și bun simț, cerând în numele tuturor românilor ortodocși să fie lăsați să participe măcar la slujba de Înviere. Încă este așteptat un răspuns favorabil, în care nădăjduim. La fel a făcut și un arhiereu, lucru mare, anume IPS Teodosie, care își exprimă speranța că autoritățile vor permite să fie deschise bisericile. Depinde și de vocea noastră tăcută, de strigarea noastră înăbușită către Dumnezeu, dar mai ales de credința în El că poate să înmoaie inimile celor care ne pun la izolare. Nu e suficientă o scrisoare, un singur preot și un arhiereu, deși sunt absolut necesare și lăudabile inițiativa părintelui și mesajul Arhiepiscopului. Mai e nevoie și de sprijinul fiecăruia dintre noi. Poate fiecare îndoială cântărește în balanța lui Dumnezeu acum și pe mai târziu. Poate că Învierea aceasta este mai altfel ca oricare alta, una mai tulburătoare și mai aproape de vibrația ei autentică. Vom răspunde pe aceeași frecvență?
Sunt puse în joc principii, nu mâncare, care sunt apărate mai greu. Foarte ușor renunțăm la ele pentru confortul de moment pentru ca să ajungem să regretăm amarnic mai târziu, când conștientizăm sau plătim pentru greșelile făcute. Suntem conduși să acționăm așa, limitat și fricos, fără orizont, fără gândire critică, fără curaj. Și ajungem lipsiți e principii.
Oare boala virusului de acum este atât de gravă sau ne-o reprezentăm noi astfel, la instigarea unor factori precum mass-media și deciziile guvernului, la auzul unor știri tendențioase? Facem tot felul de planuri să scăpăm de un virus fără a mai lua în calcul alte pericole, poate chiar mai mari. Oare este posibil să stea în casă o lume întreagă și să trăiască bine fără să muncească, fără să se îngrijească de nevoile de zi cu zi? Viața se poate reduce la boală? Măcar de-ar fi atât de periculoasă! Măcar de-ar exista un plan viabil, de încredere, care să stârnească speranță și perspective reale, nu de închidere pe termen nelimitat!
Mare lucru că mai există voci care să pună informațiile în context, să le analizeze corect, să dea o imagine rațională, nu isterică și exagerat sinistră. Pentru că există multe știri care duc în eroare. Panica pierde războiul. Ar fi multe de spus pe acest subiect, dar nu e cazul să fie dezvoltat aici mai mult. Doar că e posibil ca, de pe urma acestei pandemii, să încerce să profite unii. Dincolo de boală, este și multă manipulare, după cum spune frumos și vibrant vlădica Longhin.
Dar măcar de-ar fi frica cea care paralizează Biserica! De n-ar fi necredința și secularizarea, adaptarea la lumesc în locul năzuinței la cele cerești! Nu doar episcopii, ci și oamenii de rând, chiar și monahii, toți suntem slabi și ezitanți, ne supunem mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu. Dar până când? Până la moarte deplină?
Nu este departe Învierea, Paștile Domnului. Mai este vreme să postim, să ne rugăm, să strigăm, să lucrăm pentru Hristos, pentru veșnicie, pentru sufletul nostru. Încercarea aceasta nu este mare, ci una mică față de altele care probabil că vor urma. Cât este să biruim frica pentru viață, pentru Dumnezeu? Și nici nu este un pericol mare boala aceasta. Dumnezeu ne poate păzi de ea, ne poate da minte și sănătate să o depășim dacă avem curaj și nu o tratăm doar cu frică. Cine nu este în stare să înfrunte moartea nu merită nici viața.
O mână de apostoli a biruit și a cucerit toată lumea cu cuvântul. Pentru că era cuvânt de sus, de la Dumnezeu. Să nu ne lăsăm împotmoliți în învățături stricate, șubrede și falimentare! Fiecare om contează, fiecare conștiință, mai ales dacă lucrează să fie transfigurată de puterea Duhului.
Îmi permit să închei cu un îndemn simplu celor care citesc, dar cu nădejde multă că nu e în gol: Hristos nu a murit în zadar, ci pentru cei striviți de împietrirea acestei lumi și este alături de ei. Să iubim și să prețuim mai mult Învierea decât pe cei ce o calcă în picioare prin idei ciudate, chiar dacă sunt tocmai cei ce ar trebui să o transmită, să o învețe și să o prezinte luminat! Să nu judecăm pe nimeni, dar nici să ne lăsăm întunecați de teorii teologice și mesaje distorsionate cu logică lumească!
Preluăm în finalul notei noastre, compusă din traducerea
unor surse externe şi din opinii personale, un articol
comentariu din ziarul Bursa despre mijloacele tehnologice digitale ale
Uniunii Europene pentru combaterea pandemiei Covid-19.
Articolul este relevant întrucât majoritatea surselor externe pe care noi le consultăm vorbesc despre Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing („PEPP-PT”) în termenii unor decizii deja luate şi unor măsuri deja implementate, fără rezerve.
Potrivit unor surse media, un consorțiu al UE, condus de Fraunhofer Heinrich Hertz Institute for Telecoms (HHI), va lansa în curând codul software care poate fi folosit pentru a crea aplicații care vor ajuta la urmărirea traseului de infectare cu COVID-19. Proiectul Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing („PEPP-PT”) cuprinde peste 130 de membri din opt țări europene, inclusiv oameni de știință, tehnologi și experți.
Proiectul PEPP-PT a publicat un document manifest care explică obiectivul de a crea „tehnologii bine testate pentru detectarea proximităţii” pe care autoritățile naționale le pot utiliza pentru a crea propriile aplicații pentru dispozitive mobile împotriva COVID-19. Conform manifestului, aceste tehnologii asigură „anonimizarea securizată a datelor” și „interoperabilitatea transfrontalieră”. Aplicațiile respective vor informa utilizatorii, pe baza semnalului Bluetooth al telefonului, dacă au fost în apropierea unei persoane care a fost testată pozitiv pentru COVID-19.
Autoritățile publice naționale care dezvoltă aplicații pe baza acestui software au libertatea să decidă cum să informeze persoanele care au fost în contact cu cineva care s-a dovedit pozitiv. Site-ul PEPP-PT precizează că agențiile naționale de securitate cibernetică și agențiile naționale de protecție a datelor vor evalua aplicațiile create cu ajutorul codului lansat de PEPP-PT. Comisarul UE Thierry Breton a arătat că Comisia Europeană investighează dacă aplicațiile care utilizează software-ul PEPP-PT sunt conforme cu „valorile UE”, reflectând astfel preocupările vizând confidențialitatea asociate cu astfel de aplicații pentru dispozitivele mobile.
Mai multe state membre au analizat oportunitatea utilizării aplicațiilor mobile în lupta împotriva COVID-19 (de exemplu, Irlanda și Germania). De pildă, autoritățile poloneze au dezvoltat o aplicație pe care persoanele care sunt infectate cu COVID-19 și care sunt în carantină o pot folosi voluntar pentru a demonstra că rămân în carantină (adică, trimiţând autorităţilor selfie-uri cu geolocația activată), ca o alternativă la verificarea la domiciliu de către poliție.
De la începutul crizei COVID-19 din Europa, instituţii publice și private au început să lanseze aplicații COVID-19 iar unele autorități de supraveghere ale UE au emis declarații cu privire la astfel de aplicații:
– Autoritatea de Supraveghere din Belgia a emis îndrumări succinte dezvoltatorilor de aplicații (și site-uri web) COVID-19. Aceasta clarifică standardul preconizat de anonimat și, în special, afirmă că adresele IP ar trebui întotdeauna considerate date cu caracter personal. De asemenea, se face distincţie clară între aplicațiile oferite de furnizorii de servicii medicale și alte aplicații de sănătate. În final, se arată că aplicațiile ar trebui să ofere în momentul configurării și înainte de colectarea sau partajarea datelor personale, toate informațiile cerute de articolul 13 din GDPR. Potrivit declarației, „la sfârșitul utilizării aplicației”, toate datele personale ar trebui șterse.
– Autoritatea italiană de supraveghere afirmă că „nu ar avea nicio obiecție” faţă de o aplicație administrată de autoritățile publice care urmărește persoanele care sunt pozitive cu COVID-19 și persoanele care au intrat în contact cu acestea, cu condiția ca aplicația să respecte legea privind protecția datelor cu caracter personal.
– Autoritatea germană de supraveghere din Renania-Palatinat aratîă că o aplicație care urmărește transmiterea COVID-19 folosind tehnologia Bluetooth „este permisibilă”, cu condiția să respecte legislația privind protecția datelor. Declarația prezintă diverse criterii care, în opinia autorității, sunt esenţiale pentru respectarea legislației privind protecția datelor. În special, autoritatea arată că utilizarea aplicației ar trebui să fie voluntară, scopul prelucrării datelor să fie limitat, că tehnicile de pseudonimizare sunt aplicate datelor și că datele sunt șterse dacă nu mai există riscul de infecție.
– Autoritatea slovenă de supraveghere a emis o declarație despre site-ul web https://covid-19-stats.si/, care permite persoanelor fizice să raporteze și să înregistreze simptomele COVID-19, să furnizeze informații despre simptome, să indice numărul membrilor familiei din gospodăria individului, data apariţiei simptomelor, precum și numărul de telefon și informațiile rezidențiale ale individului. În ciuda susținerii că a colectat doar date anonimizate, ancheta autorității a arătat că datele au fost doar criptate și nu anonimizate și, prin urmare, nu respectau GDPR. Drept urmare, site-ul web a anunțat că și-a șters baza de date și caută cum să furnizeze acest serviciu într-un mod conform GDPR. Aceeași autoritate a emis o declarație cu privire la utilizarea datelor de geolocalizare pentru combaterea COVID-19, care afirmă că acest lucru este posibil numai în circumstanțe excepționale și dacă există garanții adecvate.
– Autoritatea spaniolă de
supraveghere afirmă că numai autoritățile publice au autoritatea de a prelucra
date cu caracter personal pentru a controla epidemia. Aceasta include
colectarea datelor pentru a oferi instrumente de autoevaluare și colectarea
datelor de geolocalizare pentru crearea hărților din zone cu risc ridicat /
scăzut sau pentru a controla dacă persoanele care au testat pozitiv respectă restricțiile
de carantină. Entitățile private pot prelucra datele cu caracter personal numai
în conformitate cu instrucțiunile autorităților de sănătate publică.
În general, declarațiile publicate până în prezent de autoritățile de supraveghere ale UE sugerează că utilizarea aplicațiilor sau site-urilor web de către autoritățile publice pentru a urmări răspândirea COVID-19 va fi permisă, cu condiția să respecte principiile cuprinse în legile UE privind protecția datelor cu caracter personal. În schimb, autoritățile de reglementare par a fi circumspecte că organisme din sectorul privat ar trebui să implementeze și să utilizeze astfel de aplicații sau site-uri web.
Ştirea este importantă întrucât funcţionalitatea de urmărire a contactului social şi detectarea proximităţilor este inspirată de măsurile operative de combatere a terorismului, reprezintă o atingere deosebit de gravă a libertăţilor civile, atentează la însăşi substanţa dreptului la liberă întrunire şi a dreptului la viaţă privată şi, finalmente, reprezintă un caz concret de degradare a regimului civic ca urmare a măsurilor luate împotriva pandemiei Covid-19.
Coronavirusul a reuşit să restrângă drepturile fundamentale ale oamenilor în majoritatea ţărilor democratice. Acesta a fost un prim pas. Acum se face următorul, o urmărire generalizată cu ajutorul telefoanelor inteligente. Scopul, evident, este unul nobil, menit să protejeze, dar semnele de întrebare se ridică precum o pădure. Încă se vorbeşte de protecţia datelor, dar realitatea ultimilor ani a arătat cum stă treaba cu datele personale şi „pierderea” lor chiar şi la cel mai înalt nivel.
Un grup de experţi europeni au anunţat că vor lansa în curând o tehnologie destinată smartphone-urilor pentru identificarea persoanelor care au intrat în contact cu oameni infectaţi cu coronavirus, ceea ce va ajuta autorităţile medicale să acţioneze rapid pentru a stopa răspândirea acestuia, transmite Reuters. Iniţiativa propune păstrarea unei evidenţe a momentului în care un smartphone intră în raza de acţiune a altui dispozitiv, astfel încât, în cazul în care o persoană este testată pozitiv, oamenii din jurul său cu risc de infecţie să poată fi identificaţi rapid.
Capacitatea de a urmări mai precis persoanele cu risc de infecţie ar putea face posibilă ridicarea restricţiilor la nivel naţional, care au dus la oprirea activităţilor economice în multe ţări. Iniţiativa europeană, denumită Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing, survine utilizării cu succes a telefoanelor inteligente în unele ţări din Asia pentru a urmări răspândirea virusului şi a aplica ordinele de carantină, deşi metodele lor încalcă normele europene stricte de protecţie a datelor. PEPP-PT, care reuneşte 130 de cercetători din opt ţări, îşi propune să-şi lanseze platforma până în 7 aprilie, a declarat Hans-Christian Boos, fondatorul companiei germane start-tech Arago şi membru al comisiei de consultanţă în domeniul digital al cancelarului Angela Merkel. „Bineînţeles, aş fi pregătită să o folosesc şi eu pentru a ajuta alte persoane”, a spus Merkel. Epidemiologii spun că urmărirea contactelor unei persoane va deveni o armă vitală în prevenirea unor epidemii viitoare de COVID-19, boala asemănătoare gripei provocată de coronavirus, după ce restricţiile adoptate la nivel naţional vor reuţi să să încetinească răspândirea rapidă a virusului.
Noua platformă ar folosi în mod anonim tehnologia Bluetooth, cu respectarea Regulamentului general de protecţie a datelor (GDPR) al Uniunii Europene şi nu ar necesita urmărirea intruzivă a datelor despre locaţie. Ar înregistra conexiunile făcute între telefoanele inteligente pe un dispozitiv, şi nu pe un server central, timp de două săptămâni, folosind o criptare puternică. Doar autorităţile locale de sănătate, considerate persoane „de încredere”, ar putea descărca datele, astfel încât să poată anunţa persoanele cu risc de infecţie şi să le spună să se izoleze. Un studiu realizat de cercetători ai Big Data Institute al Universităţii Oxford au declarat că, pentru ca sistemul să fie eficient, ar trebui să fie folosit de 60% din populaţia unei ţări. La această platformă tehnologică au lucrat Institutul german de cercetare Fraunhofer Heinrich Hertz împreună cu Vodafone şi alte companii. În acest scop au fost recrutaţi voluntari din armata germană, pentru a măsura modul în care diferitele mărci de smartphone comunică între ele. Proiectul PEPP-PT este similar cu aplicaţia TraceTogether din Singapore, dar diferă în anumite privinţe: folosind codurile de ţară poate funcţiona peste graniţe, a declarat Thomas Wiegand, şeful Fraunhofer HHI. Separat, un grup de startup-uri din Berlin a anunţat că intenţionează să lanseze propria sa aplicaţie de urmărire a contactelor, numită Healthy Together, săptămâna viitoare.
Scepticii susţin că Iadul este în continuare pavat cu bune intenţii.
Eu nu sunt un tălmaci al teologiei. Nu sunt nici un vorbitor iscusit pentru a filozofa cu înțelepciune în astfel de vremuri. Nu sunt la curent cu grozava realitate în care ne aflăm nici pe departe ca un bun jurnalist. Nu sunt vreun bun lider vizionar peste curentul care ne îngenunchiază acum supraviețuirea. Nu sunt nici o persoană politică, socială, educațională de vreo mare importanță în societate.
Eu sunt doar un povestitor pentru copii și un artist. Înțelepciunea mea de viață cu care cunoașterea mă poate învrednici este Frumusețea. De aceea, nu vă voi scrie aceste cuvinte decât ca un simplu creator de povești. Dar îndrăznesc a vă scrie deoarece îmi este greu a tăcea. Așa cum un preot sau un cunoscător al Lui Dumnezeu va dori să vă vorbească din canoane și scripturi pentru a vă îndrepta și încuraja în această perioadă grea în care ne aflăm, așa cum un medic va avea reacția de a vă trata de răni sau boli, așa cum un profesor va dori să vă descopere științe de tot felul pentru a vă înțelepți, așa cum un bun judecător va dori să vă facă dreptate când sunteți nedreptățiți, așa cum un bun reporter va dori să vă aducă informațiile cele mai corecte, așa, ca mulți alții cu care putem interacționa, și un artist are reacția lui de a umple inimile celor din jur cu frumusețe. E un instinct, la fel precum instinctele celorlalți menționați mai sus. Și se dorește a fi dăruită și ea, frumusețea, atunci când începe a lipsi mai mult și oriunde va simți sufletul celui înzestrat că e nevoie.
Dar cu ce ne poate ajuta o poveste acum?
Iată cu ce: nu este oare viața fiecăruia dintre noi ca o poveste în mâinile Marelui Scriitor al veacurilor? Nu este oare Dumnezeu Cel care știe cum a fost începutul existenței noastre a fiecăruia și nu ne cunoaște El fiecare clipă pe care am traversat-o de atunci? Să nu ne mai cunoască El acum? De ce să ne fie teamă?
Nu există niciun erou al vreunei povești care să nu fi trebuit să treacă prin apă și prin foc pentru a câștiga în lupta în care s-a pornit.
Această perioadă care urmează va fi ca un cuptor de încercări și pentru noi. Suntem fiecare dintre noi personajul principal al unei povești personale și, totodată, suntem personaje secundare, episodice, colective, într-o poveste a unui erou comun pentru noi toți – Iisus Hristos.
Care erou să se fi plâns oare și să fi
vrut să nu aibă parte de cuptorul lui de încercări?
Eu am adunat mult fân, multă paie și multă trestie în inima mea. Acum, deci, în fața acestui viitor care se arată, nu pot să am altă stare decât de bucurie. Va fi absurd, va fi nebunesc. Dar numai bucurie pot să am. Câtă pleavă va găsi Domnul meu să scuture de pe haina mea de Nuntă! Vom suferi finaciar, vom suporta vremuri de sărăcie atât personală cât și la nivel de comunitate, de popor, de umanitate. Dar câte cămări ale sufletului meu nu se vor fi pustiit de har în toată vremea bună a vieții mele iar acum cum ar sta ele gata să fie umplute din plin în mai plin cu bogății cerești – cu dragoste de frați, cu rugăciune înlăcrimată, cu răbdare și îndelungă răbdare, cu nădejde, cu blândețe, cu smerenie, cu mulțumire bucuroasă pentru toate, cu înfrânare, cu hărnicie, cu dăruirea de sine – cu toate acestea și altele ca ele.
Cuptorul este cel care nu numai că arde ce este de ars în inima noastră dar îndrăznesc să cred că poate să și transforme fânul în aur. Ceea ce pănă ieri era lenevie în inima noastră, mâine va putea fi hărnicie, ceea ce ieri era egoism, mâine va fi dăruire, ceea ce este mândrie, poate deveni cea mai gingașă smerenie, ceea ce astăzi este întristare, mâine poate ajunge fericire. Aceasta este puterea cuptorului. Și aceasta putem învăța de la o poveste. Ne dăruim astăzi cu toată ființa noastră deschisă în fața încercării care dogorește înaintea noastră și, dacă ne lăsăm tot sufletul, toată dorirea inimii noastre și toata gălăgia gândurilor noastre în mâna lui Hristos – care nu este în altă parte decât acolo, în fața noastră, în mijlocul arzător al cuptorului, El, primul înaintea noastră – atunci nu se poate să nu ieșim apoi mai curați, mai curajoși, mai frumoși si mai eroi ca oricând. La final de această usturătoare perioadă, dacă o privim din perspectiva Scriitorului de Sus, vom putea vedea apoi viața cu alți ochi, mai buni, mai blânzi, mai smeriți, mai înțelepți și mult, mult mai sfințiți. Nu se poate altfel să vedem o altă față a lui Hristos decât dacă nu trecem biruitori printr-un cuptor care ne va învrednici pentru asta.
Cum deci, să ne întristăm acum?
Eu aceasta pot spune: să ne armăm, precum un luptător dornic de biruință, cu toate armele Duhului Sfânt, să ni le dorim, să alergăm către ele, și, în loc să alungăm din gândul nostru temători perioada care va urma, mai bine să ne grăbim să o traversăm ca o apă plină de bogății și de har în adâncurile ei, pregătită înaintea noastră de către nimeni altul decât de Hristos.
Poveștile pe care le-am scris și deprinderea cu această frumusețe a unei minunate narațiuni dumnezeiești la care se supune viața fiecăruia dintre noi le-am cules din propriile experiențe. Am avut bucuria de a trece printr-un prim cuptor, și-apoi printr-un altul, până am ajuns să înțeleg cum toate lucrurile se înlănțuiesc într-un fir de aur țesut de mâna Celui Bun, Celui atât de Înțelept și atât de Iscusit în a ne dărui fiecăruia cel mai frumos și bogat și potrivit final pe care îl putem primi, pentru fiecare capitol prin care trecem fiecare. Cum oare acum, când am intrat cu toții în acest episod mai îngreunat care tinde să ne tulbure pacea, să nu spun ce poate numai un povestitor să spună – dacă Însuși Dumnezeu e scriitorul, iar El e Bun, nespus de Bun, de ce să ne fie teamă?
Cald și Rece în jurul Lumii
Cald și Rece în jurul Lumii, ed. Signatura 2019
Prima mea carte se numește Cald și Rece în jurul Lumii. Primul contrast pe care l-am concretizat este cel al culorilor calde aflate în opoziție cu culorile reci. Culorile calde sunt culorile clasice ale focului: roșu, oranj, galben (și derivatele acestora). Culorile reci sunt celelalte rămase: albastru, verde, violet (și derivatele acestora). În artă, ca și în frumusețea naturală, aceste culori se armonizează prin alăturare, printr-o proporție compozițională echilibrată și prin potrivirea intensității fiecăreia astfel încât să se creeze o senzație continuă că partea caldă o susține și o introduce pe cea rece în scenă și vicerversa. Privirea ochilor trebuie să creeze un cerc continuu. Niciun detaliu din tablou să nu distrugă pe altul care urmează a fi observat, ci toate să premeargă armonios unul celuilalt și să își facă apoi loc în atenția noastră oculară într-o continuitate constantă. Și apoi, pentru că noi suntem niște privitori subiectivi, cu viață și cuget personal și intrinsec, ceea ce privim și este armonios își continuă mișcarea circulară, generatoare și regeneratoare în gândirea noastră. Și pentru că informația din fața noastră este de ordin senzorial, ceea ce primim se va duce mai repede în starea noastră subconștientă, în starea afectivă. Iată cât de importantă și puternică este arta. E ca un murmur al creației pe care rațiunea și știința nu îl poate cuprinde cu ușurință, dar prin simțuri și prin înțelegerea inimii ajungem la el. Și cuprinzându-l cu inima deschisă, descoperim acea Față blândă a lui Dumnezeu, în care Adevărul Lui nu ne mai pare greu sau dur, ci plin de un sens unficator a toate și ușor precum adierea unui vânt într-o zi dogoritoare de vară.
Această primă carte a fost un exercițiu și un experiment chiar nou, editorial și educațional vorbind. Imaginea primează iar textul a rămas pe plan secundar, fiind susținător al unei narațiuni vizuale. Importante sunt jocurile de opoziție din ilustrații. Ca să prezint o armonie cromatică prin care culorile calde reușesc să se armonizeze cu cele reci, am redat opoziții pe care le găsim în mod firesc în natură: ziua și noaptea, muntele și câmpia, apa și focul, Polul Pământului și Ecuatorul, starea de sus cu cea de jos, starea de aproape cu cea de departe și tot așa. Le-am asociat pe fiecare cu cromatica necesară pentru a le reda senzația autentică: câmpia e mai caldă decât muntele, deci e redată în culori calde iar muntele e ilustrat în culori reci, noaptea e mai rece decât ziua, și am evidențiat aceasta prin albastrul nopții, albul ghețarilor de la Poli emană o senzație mai albăstruie în comparație cu cremurile, oranjurile și galbenul ecuatorial, lucrurile îndepărtate tind să se piardă într-un albastru al orizontului în comparație cu cele apropiate care își pot păstra o tentă cromatică puternică și caldă, lucrurile care au o ușurătate materială se pot pierde în înaltul cerului și, astfel, tind să preia culoarea acestuia, ș.a.m.d. Cu fiecare nouă pagină, o nouă opoziție de stări este surprinsă. Însă ce au în comun este faptul că toate elementele, deși sunt opuse între ele dacă le alăturăm, sunt necesare pentru o bună supraviețuire a omului pe pământ. Textul, la rândul lui, ne oferă concluzia că trebuie să găsim o putere în noi să acceptăm ceea ce pe moment pare atât de diferit nouă înșine. Dacă acea opoziție nu este totuși împotriva firii și împotriva voii lui Dumnezeu, atunci se prea poate ca, chiar prin firile noastre opozante, să putem conlucra și să generăm lucruri frumoase împreună. Eu sunt tare și rece ca un munte, tu ești blând și deschis ca o câmpie. Eu sunt tăcut ca apa, tu ești vesel ca focul. Astăzi suntem aproape unul de celălalt, dar și despărțirea nu este chiar atât de evitabilă. Este un moment de pace, cum este și un moment de cernere. Și lista de interpretări ale stărilor de opoziție poate continua, și fiecare cititor va putea oferi interpretările lui. Ce este important de reținut din acest mic exercițiu literar și vizual este concluzia că trebuie să permitem și să acceptăm stările atât de diferite din viața noastră, pentru că toate, fie ele cât de opuse și chiar deranjante pe moment, totuși sunt pentru o maturizare sănătoasă și rodnică a noastră, atât fizică, cât și sufletească. Exact cum este această perioadă pe care o traversăm acum.
Deci, scrie, Doamne, voia Ta, căci robul Tău ascultă!
Cât de ușor paralizează totul în ziua de astăzi! Dar cât de mare e și amorțeala duhovnicească a creștinilor din Biserică!
După cum deja se știe și resimțim acest lucru, participarea credincioșilor la slujbele bisericești a fost sistată în foarte multe țări ortodoxe, precum și în majoritatea celor din Occident. Însă această stare nu este generalizată, ci există Biserici precum cea a Georgiei, Serbiei, Rusiei și Ucrainei, care nu au dispus implementarea acestor măsuri. Dar nici pericolul contaminării cu noul virus nu este foarte uniform prezentat și apar voci care susțin că închiderea oamenilor în casă este contraindicată. Deși ar trebui să existe niște îndrumări de încredere din partea ierarhiei, confuziile pe plan ecleziastic și medical cer lămuriri în plus pentru a ști cum să înfruntăm mai bine pericolul bolii, dar și cum să ne trăim credința în aceste condiții.
Aspectele bisericești
Deși toate Bisericile au exprimat destul de ferm ideea că nu se transmite vreo infecție prin Împărtășanie în comunicate oficiale, totuși există diferențe în ce privește primirea credincioșilor la slujbe în aceste zile. Patriarhia Română a subliniat corect, într-un articol foarte bun cu informații documentate științific, că Sfintele Taine nu sunt sursă de molipsire în mod paradoxal, iar foarte mulți alți episcopi au susținut intens același lucru, cu referințe la preoți care au îngrijit pe cei îmbolnăviți cu infecții contagioase și nu au pățit nimic, deși s-au împărtășit din același Potir.
Însă aceste poziționări declarative nu înseamnă nimic atunci când nu sunt transpuse în practică, atunci când oamenilor li se interzice participarea la slujbe. Și nu doar atât, ci mai ales atunci când li se permite și sunt îndemnați, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, chiar și după atâtea discuții, să folosească lingurițe de unică folosință dacă le este frică să se împărtășească împreună cu ceilalți. Cine va mai pune bază pe cuvintele oficialilor Bisericii Române când faptele lor dovedesc tocmai contrariul, adică necredință, frică, conformism cu normele profanatoare ale lumii? Cine va urma cu încredere îndrumările emise de biroul Patriarhiei? În nici un caz cineva care caută răspunsuri mântuitoare, ci doar cei care se mulțumesc cu normele acestei lumi.
În contrast, pe lângă faptul că Patriarhia Georgiei și cea a Rusiei nu au oprit pe credincioși să participe la slujbe, precum nici Biserica Ucrainei canonică, la fel procedează și Biserica Serbiei, al cărei Sinod a anunțat că «Biserica nu se pune problema să întrerupă săvârșirea Sfintei Liturghii și nu va înceta să ofere dumnezeiasca Împărtășanie credincioșilor. Acestea sunt subiecte de nenegociat pentru că ele constituie baza credinței noastre în Dumnezeu». Dar chiar și Biserica Greciei a făcut o cerere către oficialități să se revină asupra deciziei de a fi oprit accesul credincioșilor la slujbe. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare oficială semnată de către Secretarul Sfântului Sinod, în care se cere să fie îngăduită participarea la slujbe a credincioșilor și mersul la cimitire (care sunt locuri deschise).
O situație interesantă este cea din St. Petersburg, unde primarul a încercat să închidă bisericile, dar răspunsul Patriarhiei Ruse a fost că acest lucru nu intră în atribuțiile autorităților locale, ci poate avea loc doar printr-o lege federală.
Există și unele atitudini exagerate în sensul opus ale unora care consideră că spațiul liturgic este lipsit de orice pericol de contaminare. Personal nu împărtășesc acest punct de vedere pentru că s-au constatat multe îmbolnăviri de la frigul din biserică sau de molipsire cu răceli de la ceilalți credincioși, încât ar fi greu de negat această evidență. Cu toate acestea, cred că ar trebui să biruiască credința că Dumnezeu ne păzește de boală și când ne închinăm la icoanele publice și sărutăm mâna preotului.
Pericolul medical
reprezentat de coronavirus
Dar, dincolo de poziționările strict teologice teoretice și practice, pentru a ști cum să reacționăm trebuie să avem în vedere natura pericolului cu care ne confruntăm. Pe acest subiect există diferite opinii în ce privește abordarea epidemiei, a gravității bolii și a comparației cu celelalte gripe la care nu a existat o asemenea mobilizare. Nu putem să luăm atitudine coerentă decât față de lucruri despre care avem o imagine cât mai bine conturată.
Așadar este cert că există contaminare reală și victime numeroase în China și Italia îndeosebi, dar țările afectate încep să fie din ce în ce mai multe, cum ar fi Spania, Iran și Franța la un nivel ridicat. Este o problemă unificarea statisticilor pentru a avea o imagine reală asupra răspândirii virusului și a face comparații pertinente. Dacă în Italia este asociată pe criterii mai relaxate orice moarte cu coronavirusul, alte țări nu procedează la fel și apar discrepanțe și confuzii, ba chiar și panică. Multe țări cu sistemul medical deficitar raportează foarte puține cazuri. În acest context, avem de-a face mai mult cu o problemă a monitorizării decât a bolii în sine. În unele țări cifrele produc panică, iar în altele pot fi lacunare. Statistica pune pe masă un tablou neconcludent și manipulator.
O prezentare mai echilibrată a situației o face un virolog reputat german, doamna Karin Mölling. Printre ideile cele mai importante, se numără opinia că statul în casă nu este benefic, ci dăunător sănătății: „Interioarele sunt mult mai contagioase decât aerul proaspăt de afară. Carantina în fapt poate avea un impact negativ. … Avem nevoie de aer și soare, aerul diluează virușii iar soarele cu razele ultraviolete îi ucide. Dar nu carantină! Nu te infectezi pe străzi!”. Asta mai ales în zonele nepoluate. Deocamdată situația nu depășește, cel puțin în Germania, cifrele de îmbolnăviri cu gripă normală de acum 2 ani. „Este important să-i izolăm și să-i protejăm pe bătrâni. Apoi cât mai mult aer proaspăt și raze ultraviolete. Mai mult, deschideți grădinițele și școlile în loc de a arunca familiile în haos. Școlile sunt cele mai bune locuri de a-i aduna și de unde afli cum se transmite lanțul infecțios. Poți controla asta și poți reacționa.”
Ce-i drept, totul este în evoluție și există premizele pentru o agravare deosebită. Dar apar și suspiciuni multe cu privire la modul contorizării deceselor. Dacă cei mai mulți au murit cei în vârstă, de unde putem ști că nu au fost alte cauze ale morții? Graba de a le număra la cele cauzate de virus nu este de bun augur. Pentru a se decreta stare de urgență și de pandemie este nevoie de ceva mai mult, altfel e contraproductiv să fie oprită activitatea întregii societăți. La amenințarea reală a bolii se adaugă, astfel, efectele dezastruoase ale crizei economice și lipsurilor generate prin oprirea activității. Reacția aceasta de a bloca circulația este una panicoasă, nu chibzuită. Ea generează isterie și dezorientare, mai ales sau în ciuda faptului că este proclamată pe un ton foarte sigur. Lipsa informațiilor concludente duce la neîncredere și suspiciune, dar și la o stare de conflict social între oameni, care se bănuiesc și se feresc unii de alții.
Orice oprire a activităților sociale nu poate fi justificată decât de o rată foarte mare a mortalității, care paralizează totul. Fără a fi cinici, trebuie să recunoaștem că decesele oamenilor dintre noi, chiar dacă ar fi multe, nu pot face ca totul să se blocheze. Este irațional. Chiar și blocarea spitalelor nu e un motiv suficient. Trebuie luate unele măsuri de precauție, dar această supradimensionare exagerată dovedește lipsa de gândire sau un calcul malefic. Practic, sănătatea ajunge să îmbolnăvească la alt nivel.
Înfruntarea duhovnicească la nivel individual
Două pericole
majore ne pândesc: al bolii, la nivelul trupului, și al izolării, la nivelul
sufletului.
Boala ne pune în fața morții. Orice creștin ar trebui să fie familiar cu gândul la moarte. Acum este doar mai prezent, mai amenințător. În nici un caz disperarea nu este un răspuns potrivit, ci curajul, mărimea de suflet. Trebuie să ne protejăm sănătatea, mai ales cei în vârstă, dar și cei mai tineri. Trebuie să păstrăm o prevenție, o izolare a virusului încât să nu se infecteze mulți oameni, asta e clar. Măsurile de igienă individuală, dar și cele colective de distanțare în magazine sau în alte locuri aglomerate sunt nimerite și necesare. Totuși acestea nu trebuie făcute cu disperare, într-un mod riguros și inuman, instituțional, panicos.
Această amenințare ne amintește mai puternic că vom muri cândva, dar nu e nici o tragedie, nu se schimbă nimic în mod dramatic. Cei sănătoși au șanse foarte mari să nu pățească nimic mai mult decât o răceală, iar cei bolnavi grav și vârstnicii oricum au în față sfârșitul și nu este ceva nou. Ar trebui să fie folosită această situație pentru a crește în credință. Orice primejdie ne face să ne rugăm mai intens, să ne gândim mai atent la soarta noastră. Trebuie doar să o folosim conștient, să existe mobilizare duhovnicească. Panica este un semn al necredinței sau al lipsei de formare creștină.
Dar cei mai mulți se confruntă nu cu virusul, ci cu restricțiile de circulație și activitate. Apare lipsa de bani, alimente, diverse nevoi umane, care se agravează într-o societate blocată în casă. Unii părinți și duhovnici au comparat această conjunctură cu retragerea în liniște a călugărilor, de pe care ar trebui să beneficieze și să o folosească în avantajul lor toți astăzi. La prima vedere, așa este. Totuși aceste impresii nu arată decât lipsa de iscusință în lupta duhovnicească. Doar în aparență pustia este echivalentă cu închiderea de acum. În esență, există deosebiri importante. Prima este făcută de bună voie, pe când a doua în mod forțat; una este din credință, cealaltă din cauza impunerii statului; izolarea în singurătate este diferită de cea în casă, împreună cu familia și cu toți cunoscuții; dar cea mai importantă diferență este aceea dată de experiența duhovnicească a fiecăruia. Practic, este vorba de o diferență între pustiire și pustie. O retragere corectă la mănăstire sau la pustie vine dintr-un parcurs firesc, dintr-o înaintare în virtute, altfel este periculoasă. Adeseori Părinții Patericului avertizau asupra lipsei de discernământ a celor care plecau în pustie dintr-o abordare incorectă a luptei cu patimile. Cam același lucru se întâmplă acum. Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți duhovnicește (dar nici trupește) pentru această izolare și le este vătămătoare, trezește mai multă încordare și probleme. Dacă pustnicii adevărați se retrăgeau pentru a lepăda grijile pământești, oamenii izolați de acum nu pot renunța la ele, ci chiar se amplifică. Așadar este absurdă recomandarea la o mai mare introspecție în aceste zile ca și cum am fi cu toții la liniște și retragere. Dimpotrivă, este nevoie de o preocupare mai mare de problemele materiale care se măresc în aceste clipe. Este mai degrabă o situație asemănătoare cu a mucenicilor care așteptau cu rugăciune și pregătire ziua în care vor fi chinuiți pentru mărturisirea credinței.
Atenția trebuie îndreptată spre a fi depășită această situație de închidere și molimă într-un mod duhovnicesc, uman, înțelept, cu credință, nădejde, într-ajutorare, nu cu metode instituționale reci, care nu iau în calcul pe Dumnezeu, ci doar știința și care tratează pe oameni ca pe niște indivizi fără suflet, dotați doar cu trup supus bolii. Tocmai această abordare care se generalizează acum prin autoritățile statului ne lipsește de slujbe, de interacțiune, luptă mai degrabă să controleze populația decât virusul. Sub pretextul izolării bolii în cei contaminați, oamenii sunt puși la restricții, dar fără o noimă clară. Statul prinde puteri tot mai mari și mai înspăimântătoare prin care poate domina și anula libertățile individuale. În loc să trăim sub cerul liber, ajungem să ne desfășurăm viața sub umbrela instituțiilor omenești. Se naște întrebarea care este foarte pertinentă: Oare nu se va ajunge la restricționarea permanentă a libertăților după această epidemie, așa cum s-a procedat cu lupta inventată cu terorismul, în urma căreia acum toți suntem monitorizați prin pașapoarte, buletine biometrice și camere de supraveghere?
Pur și simplu autoritățile nu dau o dovadă clară că prin abordarea lor „științifică și medicală” stăpânesc situația, că iau în calcul toate aspectele vieții sociale, nu doar amenințarea virusului. Dar nici boala nu pare a fi dimensionată corect, lucid și folositor. Asta nu înseamnă că trebuie să ne revoltăm împotriva statului și să ne lăsăm pradă teoriilor conspiraționiste foarte răspândite acum; dimpotrivă. Ci doar să conștientizăm care este realitatea și să o înfruntăm duhovnicește. Nu ne putem împotrivi decât în mică măsură, prin rugăciune și trăire cât mai autentic creștină. Dumnezeu lucrează mai mult decât orice activism, fără să însemne că noi nu trebuie să facem nimic, ci să acționăm în duh de rugăciune și smerenie, să fim un soi de Lot care nu s-a amestecat cu obiceiurile celor din Sodoma sau ca o sare a pământului care nu și-a pierdut gustul, adică nu s-a adaptat la comportamentul imoral și necredincios al societății din jur.
În aceste zile, când a fost interzis practic cultul Bisericii, nu e normal să acceptăm pasiv acest lucru. Este o dovadă că lumea merge în contra lui Dumnezeu. Erezia ecumenistă de multă vreme și schisma ucraineană mai recent sunt răbufniri ale apostaziei care macină pe interior și care provoacă mai multă descreștinare. Nimeni sau foarte puțini au reacționat la aceste fenomene, la fel se întâmplă și cu interzicerea slujbelor. Mulți au spus că vor reacționa când vor vedea schimbări la biserică, dar nu s-au gândit că vor fi mascate și că vor fi păcăliți mereu din cădere în cădere. Desigur, vom atinge noi trepte ale lepădării de Dumnezeu și tot cei care apără credința vor fi prezentați ca fiind vinovați. Oare dintr-o gândire duhovnicească?
Acum nu sunt necesare rugăciuni formale, magice, deznădăjduite sau apatice, care să fie făcute cu scopul de a fi scăpați doar de boală, ci se cere o stare de prezență din care să rodească o rugăciune vie, intensă, curată, izvorâtă din credință puternică și lucidă. Trebuie să cerem ca oamenii de la conducere, dar și cei de rând să primească luminare de la Dumnezeu, să aibă pace în suflet, discernământ, răbdare și nădejde, să abordeze corect problemele cu care ne confruntăm, să ne pocăim de starea în care am ajuns din cauza păcatelor. În felul acesta va interveni rezolvarea. Bineînțeles că în primul rând ne rugăm să dobândim noi înșine pace lăuntrică în mijlocul acestei frământări. După cum recomanda Mitropolitul Neofit, citirea Vieților Sfinților și a cărților duhovnicești este de mare folos. Rugăciunea și apropierea de Dumnezeu nu poate interveni fără o cugetare și o viziune formate corect pentru că din gândul la El vine frica, dragostea, căutarea, preocuparea cea bună și întoarcerea spre Hristos.
Însuși Hristos a spus să nu se tulbure cei ai Săi când vor auzi de războaie și de molime și alte calamități (Mt. 24:6-7). Frica cea mare și îngrijorarea presantă este cum vom da răspuns pentru faptele noastre în fața lui Dumnezeu, cum așteptăm și ne pregătim pentru ziua cea mare a întâlnirii cu El la dreapta judecată. Această preocupare ne va ține în mâinile Lui și ne va păzi cu bine de toate primejdiile vieții și pericolele acestei tulburări care a cuprins lumea la un asemenea nivel.
Recomandările Mitropolitului cipriot Neofit de Morfu către cei din episcopia sa sunt o sursă foarte bună de inspirație pentru toți ortodocșii din toate țările, care trăiesc în condiții asemănătoare, impuse de restricționările provocate de coronavirus. Desigur că nu sunt aplicabile întru totul, dar ar putea constitui o inspirație și pentru parohii, cum să se organizeze pentru a aduce pe cât posibil pe Dumnezeu în sufletele tuturor. Rămân probleme serioase nerezolvate, legate de spovedirea și împărtășirea eventual a credincioșilor care nu sunt bolnavi, dar care au nevoie acută în acest Post Mare de dezlegările duhovnicilor și puterea Tainelor. În situația de acum, când panica bântuie mai mult decât boala, trezvia și rugăciunea sunt necesare pentru a rămâne lucizi, sănătoși și nezdruncinați de tulburări sufletești.
Către pliroma creștină a Sfintei noastre Mitropolii din
Morfu
Copii iubiți în Domnul,
Conform cu noile date care s-au ivit prin Decretul prezidențial din 23 martie 2020, cu prilejul epidemiei maladive de coronavirus, vă adresăm părintește următoarele: Pe baza prevederilor Decretului prezidențial de mai sus, avem putința săvârșirii slujbelor și îndeosebi a dumnezeieștii Liturghii în biserici, dar cu prezența celor necesari la extrem pentru aceasta. Deci slujbele noastre, în perioada cât sunt în vigoare prevederile acestui decret, se vor săvârși toate în biserici de către cei ce au permisiune pentru aceasta, adică preoți, ierodiaconi, cântăreți și paraclisieri.
Bisericile vor rămâne închise de-a lungul slujbelor în intervalul acesta. Credincioșii care doresc pot să comunice telefonic sau prin mesaje cu preoții, ierodiaconii, cântăreții sau paraclisierii parohiei lor și să le ceară să primească «cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste» și acasă dumnezeiasca Împărtășanie sau ulei de la Sf. Maslu, aghiazmă mică (care va fi săvârșită și în duminica următoare și în Sâmbăta lui Lazăr) și anafură. De praznice se vor trimite acasă colivă și părticele, după rânduiala Bisericii Ciprului. Pentru pomeniri și sărbători, preoții fiecărei comunități vor pregăti o farfurie de colivă festivă (dacă au sărbători) și una pentru morți (dacă este pomenire). Aceasta va constitui responsabilitatea fiecărui preot de la noi. Mai departe, cei care doresc pot să-l informeze pe preotul lor și să ofere de acasă una în dar.
Cât privește săvârșirea pomenirilor, sărbătorilor sau paracliselor în acest interval, credincioșii să comunice cu preotul sau cu epitropul parohiei lor ca să fie scrise numele lor corespunzătoare. La finalul acestui text vom pune telefoanele preoților Mitropoliei noastre din comunitate.
Copii iubiți în Domnul,
În această împrejurare, pe care a îngăduit-o Dumnezeu pentru păcatele noastre, să avem în minte faptul că morțile, necazurile, durerea nu sunt pedepse, ci prilejuri de pocăință. Dacă nu vom urmări să valorificăm duhovnicește acest prilej, ne chinuim singuri cu frică, panică, nesiguranță. Și, cum spun cei de odinioară cu multă înțelepciune, «frica poartă munca (pedeapsa)». Și noi înșine ne provocăm teama, nu Dumnezeul dragostei și al dreptății.
În afară de cele de mai sus, ca să agonisim darul dragostei desăvârșite, care «scoate afară frica», după Evanghelistul Ioan Teologul, recomandăm părintește, în acest interval, când veți fi circumscriși în casă, să fiți și rugători. Ajută mult ca să deschidem în ceasurile dificile frecvențele cerului. Deci vă recomandăm să citiți zilnic Psaltirea (Psalmii lui David), să citiți Viețile Sfinților, mai ales ale Sfinților contemporani din secolul 20, a căror viață este mai aproape de viața noastră. Viețile Sfinților Paisie, Porfirie, Iacov, Antim cel din Hios, Nichifor cel lepros, Eumenie, Gheorghe Carslidis, Gherman al Stavrovuniei ș.a. De asemenea, ajută mult să citiți sau să ascultați de pe internet acatiste sau paraclise ale Maicii Domnului și ale Cinstitei Cruci.
Deoarece oamenii contemporani au aflat cele scurte și fără multă osteneală, mai recomandăm din experiența noastră și următoarele rugăciuni scurte:
«Mare este numele Sfintei Treimi. Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, acoperă-ne!»
«Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!»
«Cruce a lui Hristos preasfântă, mântuiește-ne cu puterea
ta!»
«Mare Arhanghele al Domnului Mihaile, acoperă-ne pe noi!»
«Mare Arhanghele al Domnului Gavriile, luminează-ne pe
noi!»
«Sfinte al lui Dumnezeu Nichifor, mijlocește pentru noi!»
În locul Sfântului Nichifor puteți invoca orice Sfânt doriți. De asemenea, să vă rugați pentru ceilalți semeni ai noștri din toată lumea. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe robii Tăi și spunem prenumele și continuăm cu Doamne Iisuse Hristoase miluiește pe robii Tăi. De asemenea, spunem Doamne Iisuse Hristoase, miluiește toată lumea Ta. Și la final pentru cei adormiți să ne rugăm Biruitorului morții: Doamne Iisuse Hristoase, odihnește pe robii Tăi spunem prenumele celor adormiți ai noștri la început și repetăm rugăciunea pentru odihna lor.
Iubiții mei, încercarea aceasta este mare prilej pentru noi toți. Să deschidem inima noastră și sufletul nostru spre pocăință și rugăciune! Și Dumnezeul nostru Treimic ne va curăța în acest mod de microbii duhovnicești și trupești. Și va săvârși ceva încântător. După cum mi-a spus un om al lui Dumnezeu, este bună pentru înălțarea sufletească și această zăvorâre fără de voie, care îi conduce poate pe unii la necaz și mâhnire, spun că este bine, împreună cu rugăciunile pe care le-am menționat înainte, să ascultați și un cântec tradițional sau chiar și laic. Este și acest un medicament sufletesc pentru identitatea noastră grecească.
Și nu uitați rugăciunea pe care am menționat-o și altă dată: «Hristoase al meu, dă-mi răbdarea și credința Sfinților!». Astfel, fiecare familie poate să arate casa ei drept o «biserică de acasă», pentru că nici o inconveniență nu poate și nu trebuie să ne despartă de Hristos, cu harul și puterea Lui.
În încheiere, problema cea mai mare nu este în prezent transmiterea bolii, ci frica, panica și uitatul la televizor. Frica și tele-mania nu pleacă prin decrete prezidențiale, nici prin scrisori arhierești. Acestea se diminuează la început și apoi pleacă atunci când începem să ne pocăim pentru patimile și greșelile noastre personale și să cerem de la Duhul Sfânt cu durerea inimii: DUHULE SFINTE, DUHUL ADEVĂRULUI, CURĂȚEȘTE-NE DE TOATĂ ÎNTINĂCIUNEA!
Cu multe rugăciuni și dragoste în Hristos,
MITROPOLITUL + NEOFIT DE MORFU
Reședința episcopală, 24.03.2020
Pentru a întregi puțin tabloul, pentru cititorii români, amintim că Mitropolitul Neofit nu a oprit săvârșirea slujbelor în biserici, deși s-a dat această directivă de la centru, de la Arhiepiscopul Hrisostom. Acum, când statul a impus încetarea lor, respectă această restricție. La noi s-a întâmplat cumva invers: deși ordonanța militară nr. 2 nu prevedea interdicția săvârșirii slujbelor afară, Patriarhia s-a „autosesizat” și a „interpretat” intenția din spate și s-a conformat unei legi nescrise. Practic, Biserica a oprit slujbele cu de la sine putere și cu acordul tacit al statului. Este nevoie de rugăciune trează ca Dumnezeu să ne păzească de vrăjmașii dinafară și dinăuntru.
1. În primul rând, Patriarhia Română a priceput cel mai „bine” ordinul militar nr. 2, detectând o interdicție a slujbelor săvârșite afară chiar și acolo unde nu o sesizează nimeni. Cu toate că a susținut în mod corect săvârșirea lor în duminica ce tocmai a trecut printr-un Comunicat oportun, dar care insinua posibilitatea încetării lor, apoi s-a dovedit mai zeloasă chiar și decât autoritățile în oprirea lor în mod paradoxal. Apoi a urmat un alt Comunicat, care nici nu merită să fie redat, în care se spune nu foarte explicit că slujbele nu se mai pot săvârși afară, așa cum este prevăzut în ordonanțele actuale. Practic, Patriarhia este cea care interzice accesul credincioșilor, nu statul. Oare mai miră pe cineva?
Aceasta în contextul în care unele asociații și site-uri deja afirmau documentat că nu sunt interzise slujbele în aer liber. Practic, Patriarhia ia decizii de o așa importanță în ciuda credincioșilor și mai abitir decât statul fără să aibă măcar girul Sinodului. Nu se poate spune decât că, într-un anume fel, chiar ierarhii noștri tăgăduiesc Învierea, preferând viața de aici.
2. În Grecia, în schimb, deși autoritățile sunt mult mai drastice decât la noi, se găsesc ierarhi curajoși care să ceară revenirea asupra deciziilor și permiterea săvârșirii slujbelor. Un astfel de arhiereu este Nicolae de Mesogheia, care a afirmat, în plus, într-o Enciclică adresată clericilor din eparhia sa, că Sinodul Bisericii Greciei a depus o cerere de modificare a situației actuale de interdicție a slujbelor cu participarea poporului. La aceasta se adaugă și protestul Sfântului Munte, după cum am menționat într-un articol anterior. Lăudabile aceste inițiative, deși situația per ansamblu nu este nici pe departe una mărturisitoare nici la greci.
3. În fine, o atitudine lăudabilă se înregistrează la georgieni. Nu doar că Sinodul lor a permis săvârșirea neschimbată a tipicului bisericesc chiar și în condițiile de epidemie actuală, dar și credincioșii s-au conformat și au venit la Liturghie, respectând păstrarea unei distanțe de protecție între ei, după cum se poate vedea în pozele de mai jos, atât în interiorul, cât și în exteriorul bisericii. Se pot găsi soluții unde există voință spre bine. Desigur că același lucru se poate spune, din păcate, și când există voință spre rău.
Sfântul Sinod Episcopal al Bisericii Ortodoxe Georgiene
După salutare, Sanctitatea Sa a vorbit de problema pandemiei COVID-19 răspândită în toată lumea. El a spus că fără Dumnezeu nimic nu se întâmplă. Conducerea țării a adoptat, în situația creată, toate măsurile necesare pentru a preveni răspândirea rapidă a virusului. Noi avem responsabilitate mare pentru a lua o decizie corectă. Patriarhul a cerut întregului cler să participe în mod activ la discutarea problemei actuale.
Mitropoliții au citit raporturile pregătite. După citirea textelor, la discuție au luat parte toți mitropoliții, unde a fost confirmat ca omenirea se confrunta cu multiple probleme.
Noul virus a pus omenirea în fața unei mari sarcini, care necesită un răspuns.
În primul rând, noi trebuie să înțelegem cauzele duhovnicești ale problemei.
Marea cauză a problemei este îndepărtarea omenirii de Dumnezeu. Încercarea nu este întâmplătoare, ci este îngăduită de Domnul. Este dată ca omul să conștientizeze mai bine și, cu ajutorul Bisericii, recunoscând toată firea păcatului în sine, care distruge și sufletul, și trupul, să se întoarcă la pocăință.
Noi, slujitorii Bisericii, nu fugim de încercări și nu ne temem de ele, ci le primim cu smerenie și căutăm căile de a le rezolva.
În astfel de situații, dar îndeosebi în timpul Postului Mare, credincioșii se dedică mai profund postului și rugăciunii.
La cazul dat, în societate au apărut întrebări: în ce măsură poate să prezinte un pericol adunarea oamenilor la biserici în timpul slujbelor?
TOATE TAINELE BISERICII SUNT PREZENȚA SFÂNTULUI DUH! LOCUL PREZENȚEI SFÂNTULUI DUH ESTE BISERICA! EUHARISTIA ESTE COMPONENTA PRINCIPALĂ A VIEȚII CREȘTINEȘTI!
Prin Euharistie
ne unim cu Hristos și unul cu celălalt. Sfânta Împărtășanie este sănătatea
trupului și sufletului pentru cei ce se împărtășesc cu credință.
Sanctitatea Sa, Ilia al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Georgiene
Tocmai din acest motiv, chiar pentru slujitorii Bisericii, orice îndoială în Taina Euharistiei, cum ar fi refuzul linguriței la împărtășire ca o posibilă sursă a infectării, este absolut inacceptabilă.
În situația dată, Sfântul Sinod consideră justificate următoarele recomandări: în toate bisericile și mănăstirile, toate slujbele se vor săvârși după Tipicul Postului și după toate canoanele bisericești. Este de dorit ca pe biserici sa fie instalate boxe pentru ca enoriașii să aibă posibilitatea de a participa la slujbe în curte.
Pentru primirea căldurii după Împărtășanie pot fi folosite diferite vase, cum ar fi paharele de plastic.
Pentru persoanele mai vulnerabile, cum ar fi oamenii în vârstă, oamenii cu imunitatea scăzută sau cu boli cronice sau cei care se află deja în carantină ori auto-izolare sau cei care au fost deja confirmați că sunt infectați, la cerere, preoții le vor oficia slujbe la domiciliu. Pentru aceasta clerul va primi recomandări suplimentare.
Trebuie să apreciem munca tuturor unităților guvernamentale și în mod special a lucrătorilor din domeniul sănătății, pentru eforturile făcute cu profesionalism calificat.
Sfântul Sinod îndeamnă pe toți credincioșii să ia în considerare recomandărilor medicilor și ale Guvernului.
Să ne protejăm unii pe alții și să fim grijulii față de sănătatea celor din jur. Un rol deosebit în această situație îl joacă bunătatea și susținerea reciprocă. Acestea vor servi drept indicator al credinței și demnității.
Pentru situația complicată din țară, citiți în fiecare zi un capitol din Evanghelie și rugăciunile: „Tatăl nostru…”, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucura-te…” și „Ușa milostivirii deschide-o nouă…”, cu o rugăciune comună adresată Domnului pentru Georgia și pentru întreaga lume.
De asemenea, centrele medicale ale Patriarhiei sunt pregătite să acorde ajutorul necesar în caz de necesitate.
De-a lungul secolelor, am trecut prin multe încercări: războaie, dezastre naturale, epidemii.
Credem profund în mila lui Dumnezeu și în mijlocirea Preasfintei Fecioarei Maria că vom trece peste aceste încercări și cu dragoste reciprocă vom întâmpina Praznicul luminat al Învierii Domnului.
„Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa”?( Psalmul 26)
Fie ca
binecuvântarea Domnului să fie peste Georgia și peste toată lumea!
Dată fiind zarva nejustificată, nedreaptă și artificială de ieri atât în
mass-media, cât și pe internet pe seama clericilor Sfintei noastre Mitropolii
și în principal a Episcopului nostru, facem cunoscut poporului kithirean că de
astăzi, cu cea mai adâncă durere, bisericile noastre încetează orice slujire
sacră. Cu toate că acest lucru este potrivnic Tradiției noastre Ortodoxe de
multe veacuri, care a recomandat rugăciuni întinse de toată noaptea, procesiuni
și sfinte Liturghii.
La ceasurile sfintelor Liturghii și ale sfintelor slujbe
va fi prezent numai preotul care se roagă, în timp ce ușile bisericilor vor
rămâne deschise.
Deoarece am fost acuzați de neascultarea și încălcarea legii și de
indiferență și nepăsare față de frații noștri care se primejduiesc de
coronavirus și ca scăpare de smintirea conștiinței pliromei creștine, declarăm
că nu am încetat nici o clipă să ne rugăm și să fim de partea semenilor noștri afectați
cu precădere în activitatea slujitoare sporită.
Îndeosebi pentru măsurile de prevenție ale pandemiei neașteptate care s-a
ivit, Biserica noastră locală a luat foarte devreme măsurile indicate pentru evitarea
aglomerației: suspendarea catehezelor, închiderea ședințelor Școlii Părinților,
suspendarea sinaxelor eparhiale de studiu al Sfintei Scripturi, limitarea
slujbelor bisericești secundare șamd. Oare la fel de devreme au fost păzite
normele de control al celor ce intră pe insula noastră din Italia și din alte
țări? Numai Biserica Locală va fi vinovată pentru un eventual caz?
Judecăm drept indispensabil pentru cea mai bună informare a voastră să
semnalăm, de asemenea, înverșunarea diverșilor acuzatori ai noștri care a ajuns
până la punctul de a fi contestată chiar și grija și dragostea noastră pentru
frații noștri aflați în
dificultate (de ex., funcționarea cu succes de 18 ani a Grupării de îngrijiri sociale a
voluntarilor și a Trezoreriei Generale Caritabile ale Sfintei noastre
Mitropolii).
Ne dorim să avem putere bună în această luptă a noastră duhovnicească neprevăzută și ieșire grabnică împreună cu Dumnezeu din această criză!
* * *
Pentru a înțelege acest comunicat, trebuie precizat că Mitropolitul
Serafim a fost arestat de Poliție zilele trecute pe motiv că a slujit
Acatistul în biserică în prezența credincioșilor. Se pare că a fost eliberat,
între timp.
În contextul
interzicerii participării oamenilor la cultul Bisericii în Grecia, încep să
apară și mai multe voci care critică această decizie. Astfel, Sfânta
Chinotită a Sfântului Munte, după ce-și manifestă solidaritatea cu poporul,
cu guvernul și cu toți care se luptă zilnic cu virusul, „exprimă necazul
Părinților Aghioriți față de interdicția nediscriminatorie generală a cultului
creștin ortodox și mai ales într-o perioadă în care poporul are nevoie mai mult
ca niciodată să alerge la Dumnezeu”.
De asemenea, Mitropolitul
Nicolae de Mesogheia a afirmat: „Faptul că guvernul a împiedicat cultul în
toiul a toată situația dificilă, totuși a dat din fericire unele ieșiri ca să
poată fi săvârșită Sfânta Liturghie, este ceva ce trebuie câte puțin să fie îndreptat
și cumva să fie modificat. Sănătatea publică este un bun foarte prețios, dar și
comuniunea cu Dumnezeu și mulțumirea lui Dumnezeu, care se împlinește în
bisericile noastre prin Sfânta Liturghie, este un lucru necesar”. Mitropolitul mai
precizează că este utilă transmisia în direct a slujbelor, dar nu este
suficientă. Musulmanii au înlocuit pe hogea cu o casetă, însă „la noi Liturghia
nu poate fi înlocuită cu o casetă”.
În acest context, în care bisericile sunt închise fără precedent, inclusiv accesul în Sfântul Munte la dispoziția Fanarului, Patriarhul Bartolomeu adresează mesaje de încurajare și încredințarea în puterea Crucii, care este cinstită astăzi în a treia Duminică din Postul Mare. Totuși aceste urări sună foarte ciudat în contextul în care domină și dictează teama de a se aduna poporul laolaltă pentru a se închina Crucii. Oare ce pretenții putem avea de la Dumnezeu când nu arătăm nici măcar cel mai mic gest de cinstire și de curaj? Ce-i drept, Patriarhul Bartolomeu a transmis o urare simplă după Sfânta Liturghie slujită astăzi cu ușile închise: „Dumnezeu să protejeze, cu puterea și cu harul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, pe toți oamenii, în toată lumea de pericolul pandemiei de coronavirus, care stă deasupra”. În plus, Patriarhul a trimis o scrisoare de compasiune „frățească” Papei și Președintelui Italiei pentru situația tragică a țării. Cu o astfel de preocupare mai mare față de catolici și frică de permite cinstirea Crucii în această Duminică special dedicată ei, semnalul nu pare a fi unul foarte plin de credință în Dumnezeu, ci mai degrabă de eschivare, de amabilitate seacă și calcule lumești.
Este preferabilă atitudinea curajoasă a Mitropolitului Serafim decât diplomația fariseică a înhăitării cu lumea ateistă contemporană.
Biserica Ortodoxă Georgiei a decis să nu urmeze indicațiile medicilor și ale reprezentanților altor religii.
După o discuție de șapte ore în spatele ușilor închise, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis să nu facă modificări la slujbele și ritualurile bisericii. Pandemia coronavirusului, în opinia iararhilor, nu este o bază suficientă pentru schimbarea tradițiilor vechi de secole și cu atât mai mult pentru oprirea prezenței la slujbe. Poziția Patriarhiei a fost exprimată de secretarul de presă al Întâistătătorului BOG Andrei Dzhagmaidze.
Mai mult, în ceea ce privește decizia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu privind încetarea temporară a serviciilor divine, potrivit unui membru al Sfântului Sinod, Mitropolitul de Ahalkalak și Kumuroy Nikolos (Pachuashvili), Biserica Ortodoxă a Georgiei nu este obligată să urmeze alte decizii decât cele proprii. Acesta este principiul autocefaliei, a menționat episcopul Nikolos :
„Biserica Ortodoxă Georgiană este o biserică locală și suntem toți membri ai unei singure Familii Ortodoxe. Autocefalia înseamnă însă că, în interiorul Bisericii noastre, adică pe teritoriul nostru, luăm toate deciziile în mod independent. Prin urmare, nu vom comenta acțiunile altor biserici, deoarece acest lucru se aplică teritoriilor lor. Ele sunt acceptate pe baza situației specifice, la fața locului și nu vom fi de acord cu nimeni în prealabil. Așa am decis. ”
Decizia a fost luată în ciuda faptului că șeful Centrului pentru controlul bolilor, Amiran Gamkrelidze, s-a întâlnit cu membrii Sinodului cu o zi înainte . Potrivit acestuia, el a adus ierarhilor Bisericii informații despre situația ivită, odată cu răspândirea coronavirusului și a precizat că adunarea unui număr mare de oameni în interior este extrem de periculoasă:
„Ieri, am participat personal la o întâlnire pe această temă cu membrii Sinodului, cu Sanctitatea Sa. Și am împărtășit recomandările noastre cu privire la sănătatea cetățenilor noștri. Aceasta este, în primul rând, igiena și menținerea distanței – acestea sunt principalele noastre arme în lupta împotriva virusului. Patriarhia și-a exprimat intenția de a urma cât mai mult recomandările medicilor. ”
Cu toate acestea, Mitropolitul Nikolas consideră că spațiul din catedrale este suficient pentru ca enoriașii să se simtă în siguranță:
„Nu există nici un dezacord în Sinod sau vreun dubiu cu privire la faptul că infecția poate fi transmisă prin lingurița de comuniune. Despre așa ceva nici nu poate fi vorba! Prin urmare, indiferent de ce se întâmplă, nu poate exista nicio schimbare. În ceea ce privește problema cultului, recomandările noastre sunt să urmăm recomandările Ministerului Sănătății. Dar nu putem interzice credincioșilor să asiste la slujbe. Chiar dacă am fi spus acest lucru, credincioșii adevărați nu l-ar fi acceptat niciodată. Există suficient spațiu în catedrale pentru ca oamenii să-și păstreze distanța; și încă ceva ce este legat de anumite sume de bani: s-a propus instalarea sistemelor audio în toate parohiile, ceea ce le-ar permite enoriașilor să asculte serviciile în aer liber. „
În timp ce Biserica Ortodoxă a Georgiei insistă că, credința va proteja turma mult mai bine decât urmând recomandările medicilor, Consiliul musulman al Georgiei, dimpotrivă, a decis să urmeze sfaturile epidemiologilor.
Începând de astăzi, slujbele publice în moschei au fost întrerupte în toată țara. În special, rugăciunile tradiționale de vineri au fost anulate.
„Îi îndemnăm pe musulmanii care trăiesc în Georgia să rămână calmi, optimiști și să nu intre în panică, să respecte pe deplin recomandările date de autoritățile sanitare și să creadă în Atotputernicul Dumnezeu”, se arată în declarația oficială a Oficiului Musulmanilor din Georgia.
În același timp, moscheile rămân deschise celor care intenționează să facă rugăciuni individuale.
Muftiul din Georgia de Est Yasin Aliyev a menționat că enoriașii au reacționat calm la decizie:
„Celor care vin, le spunem că este închis din cauza virusului . Spunem să se întoarcă acasă și să se roage acasă. ”
În comunitatea de experți, decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene nu a fost o surprinză. După cum a menționat teologul Gocha Mirtskhulava , judecând după faptul că în cursul discuțiilor de astăzi, niciunul dintre ierarhii Bisericii, nici măcar nu intenționa să ridice problema efectuării unor modificări temporare ale practicii liturgice, așteptarea oricăror concesii serioase din partea BOG nu e reală.
Unii observatori subliniază faptul că: prin decizia de astăzi, Patriarhia Georgiei a pus în pericol sănătatea și viața enoriașilor săi, deoarece majoritatea credincioșilor din Georgia au încredere în preoți mai mult decât în medici.
La întoarcerea de la plimbare, în Lavră am întâlnit-o pe maica Elena din Georgia. A privit spre mine și s-a apropiat să ia binecuvântare. După care am întrebat-o: – Maica Elena, luați binecuvântare nu vă temeți de corona? – Nu, așa ceva, nuu… Acum a fost întâlnirea Sinodului la noi în Georgia și toți episcopii au hotărât ca la noi să nu se schimbe nimic… – Ce înseamnă că nu se schimbă nimic? – A rămas totul cum a și fost: Sfânta Împărtășanie ca și până acum, slujbele Bisericii la fel… A fost interzis doar traficul, mergem pe jos până la biserică.
Molima care bântuie acum ne pune într-o postură delicată. Boala este încă necunoscută, reacțiile statului, dar și ale populației sunt în lipsă de informații complete, iar credința noastră se scaldă adesea în această mare a confuziilor. Este foarte important să fie clarificate întâi efectele bolii și modul ei de acțiune, dar, în orice caz, cele ce țin de credință ar trebui să fie mai presus de instabilitățile pământești. Fiecare caută lămuriri încă, dar deocamdată trebuie să ne ținem de ce știm cel mai sigur: pentru orice creștin există viață veșnică dincolo de aceasta trecătoare și ne luptăm să o dobândim pe aceea.
Care este situația cu care
ne confruntăm
Mai întâi trebuie să știm că boala este reală, creează victime din rândul
tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ferit. Nici vârsta, nici imunitatea
bună, nici păzirea de contaminare (care nu poate fi totală) nu ne pot apăra cu
certitudine. Pe de altă parte, avem de-a face cu o viroză la care rata de
însănătoșire este foarte mare. Așadar pericolul nu este imens, dar există. În fața
lui autoritățile încearcă să drămuiască lucrurile, adică să gestioneze cât mai
bine situația încât să nu se aglomereze spitalele, ci infectarea măcar să nu
fie în masă și concomitentă pentru că ar îngreuna îngrijirea bolnavilor într-un
număr foarte mare.
Este bine intenționată această abordare și nu o putem contesta, totuși mai există destule necunoscute. Cât timp putem susține economic, cultural, educațional, religios o astfel de stare de urgență ? Dacă e vorba de un răstimp scurt, de maxim o lună-două, putem face acest efort. Dar se sugerează că perioada va fi mult mai mare, cu termen încă neștiut. Trebuie avute în vedere și pierderile de altă natură decât cele cauzate de boală.
Rolul și locul Bisericii
La aceste întrebări de mai sus așteptăm să ne dumirim ce răspuns vom da. Până atunci, frământarea noastră este dacă putem pune credința pe pauză. Nu doar mersul la biserică este o problemă spinoasă, deja reglementat de normele stării de urgență, ci și alte aspecte, cum sunt îndeosebi cele legate de împărtășire, mai ales că suntem în Postul Mare.
Acum adunările în spații închise sunt interzise, inclusiv slujbele religioase.
Iar cele din aer liber trebuie să se desfășoare cu o distanță de cel puțin un
metru între participanți. Este evident că slujbele nu vor putea fi ținute
respectând riguros aceste reglementări. Ar însemna că oamenii să stea afară
într-un pătrat de 9/9 m aproximativ în cel mai bun caz. Dar se poate încerca și
acest lucru, care presupune și o probă a credinței celor ce participă.
Desigur că oricine se poate molipsi atunci când vine la biserică, nu-l protejează Dumnezeu de boală în spațiul liturgic. Iar aceasta poate duce la moarte trupească. Dar trebuie pus în balanță folosul și paguba. Putem pierde sănătatea sau chiar și viața, dar ne putem păstra și zidi sufletul în aceste condiții. Fiecare alege în funcție de ce prețuiește mai mult; acolo îi va fi și inima lui: la Dumnezeu în cadrul slujbei sau la lucrurile și fricile trupului. În plus de asta, apare și obstacolul autorităților, care este posibil să intervină și să facă șicane.
Condițiile acestea dificile vor aduce diferite abordări. Deja există voci care îndeamnă la acceptarea opririi slujbelor, după cum se întâmplă în Grecia. Și nu doar cei necredincioși fac asta, ci și arhiereii, dar și unii duhovnici cu renume. Așadar, opreliștile de mai sus fac problematică organizarea efectivă a slujbelor de către cler, nu doar participarea credincioșilor.
Cert este că renunțarea la rugăciune, fie ea și doar sub aspect cultic, este o tăgăduire a lui Dumnezeu, a credinței noastre. Slujbele nu pot fi înlocuite cu rugăciunile de acasă. Acest lucru este știut și a fost afirmat adeseori. Ele sunt mai mult decât rugăciune, sunt forma noastră de mărturisire și apropiere de Hristos. Chiar dacă există situații când putem renunța la mersul la biserică, totuși trebuie să existe motive întemeiate pentru aceasta. Cei bolnavi sau foarte vulnerabili, cum sunt bătrânii, au o justificare (dar și o cunună mai mare dacă fac o jertfă să vină la slujbă), dar ceilalți nu au nici o justificare validă. Pentru că singurul motiv de a veni la biserică (și pe timp de pace și sănătate) este viața veșnică, grija de suflet, frica de Dumnezeu și pregătirea pentru viața viitoare. Pe timp de boală aceste principii sunt neschimbate sau chiar mai stringente.
Faptul că statul interzice slujbele este o dovadă că este ateu, fără de Dumnezeu. Dar nici nu putem cere prea mult, ci doar conștientizăm o dată în plus că nu îi datorăm totul, ci doar limita pusă de Hristos: „Dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Poate că uităm că suntem datori să participăm la viața socială cu măsură. Pusă problema mai matematic, avem obligația să sprijinim activitatea din sistemul de sănătate și să nu-l aglomerăm, ținând sub control, pe cât posibil, evoluția contaminărilor. Totuși avem datoria de a da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, adică sufletul, duhul și inima noastră, precum și trupul, adică prezența la biserică și lucrarea mântuirii.
Nu suntem animale, ca să ne preocupăm doar de trup, ci avem și suflet. Iar dovada credinței noastre este grija de suflet mai mult decât de trup. Aceasta nu înseamnă a neglija sănătatea, ci a nu pune în primejdie mântuirea sufletului, pentru că acesta primează. De multe ori, este necesară jertfirea sănătății și chiar a vieții trupului, cum au făcut-o în cazuri extreme mucenicii.
Comunicate oficiale
Sinoadele mai multor Biserici Locale au dat îndrumări speciale cu privire la situația creată de virus. Nu doar Grecia și Cipru au dispus oprirea slujbelor oficiate cu participarea credincioșilor, ci și Constantinopolul. Justificarea constă în aplicarea măsurilor trasate de organele statului și combaterea împrăștierii virusului.
Chiar dacă Sinodul
Bisericii Ruse a luat hotărârea ca slujbele să nu fie oprite, totuși a dat
unele recomandări de prevenție care sfidează credința în Sfânta Împărtășanie. Astfel,
lingurița trebuie ștearsă după fiecare om și dezinfectată în spirt (deși nu se
știe cât de eficientă este această manevră pentru îndepărtarea virusului), iar
anafura să fie împărțită cu mănuși igienice. Aceste proceduri sunt echivalentul
folosirii mai multor lingurițe și tot nu garantează evitarea contaminării. Practic,
împărtășirea ar trebui să țină de suflet și de credință, nu de igienă aseptică.
Deși se face referire la o specificație din Pidalion a Sf. Nicodim Aghioritul
cu privire la împărtășirea în caz de ciumă, ea nu este riguroasă. Într-o notă
de subsol, Sfântul scrie că nu este permisă darea Sfintei Pâini pusă în
struguri, ci în vase sfințite din care să fie luată de bolnavi sau de ciocli cu
o linguriță. Acestea sunt spălate apoi în oțet. Existența cioclilor (persoane
imune la boală) presupune o carantină deosebită și imposibilitatea de a se
apropia preoții. Chiar și în aceste condiții, nu este corectă împărtășirea
decât din vase sfințite, care sunt curățate cu oțet după aceea. Dar acest
procedeu este urmat pentru cei deja bolnavi, nu pentru toată lumea.
Dar notabilă este recomandarea
Sinodului Bisericii Ucrainene de a fi continuate slujbele în aer liber dacă
depășesc 10 persoane, conform dispozițiilor organelor de stat. Trebuie păstrată
igiena în biserici, dar ritualul de împărtășire rămâne neschimbat, afară de
băutura de după primirea Tainelor, care trebuie primită în pahare de unică
folosință.
Sinodul Bisericii Sârbe a emis un comunicat în care își exprimă sprijinul pentru cei care luptă contra bolii și condoleanțe familiilor, rudelor și prietenilor celor decedați și reafirmă că „oferă credincioșilor ei unicul remediu pentru nemurire, Sfânta Împărtășanie, precum și binecuvântarea Sfintelor ei Taine și a întregii comori sacramentale”.
În România rămân în vigoare
dispozițiile pentru cei slabi în credință?
Din păcate, subiectul lingurițelor de unică folosință nu a fost rezolvat cum se cuvine. Conform intervenției purtătorului de cuvânt al Patriarhiei (în emisiunea Universul Credinței), recomandările inițiale ale Patriarhiei Române au fost date pentru cei „slabi în credință”, deci ele rămân în vigoare pentru a fi aplicate în cazul unor astfel de oameni. Mai mult, sunt aduse acuzații și persiflări la adresa celor „tari în credință”, care pot ajunge la „rigori vecine cu idolatrizarea linguriței și chiar a Sfintei Împărtășanii”. Aceste concepții sfidează credința că Împărtășania este o Taină care nu funcționează ca o simplă mâncare, ci este Însuși Trupul lui Hristos, de la care nu s-a molipsit nimeni până acum de boli. De aceea se și impune o examinare a celor care se apropie de Potir pentru a se împărtăși cu credința în viața veșnică, cu pregătirea cuvenită, nu pentru vreo utilitate pământească. Este un subiect dureros, care nu merită tratat mai mult acum, dar care vădește alte îngrijorări ce încă nu sunt rezolvate cu privire la păstrarea nealterată a credinței de către sinodali.
Există diferite atacuri la adresa împărtășirii din linguriță din partea opiniei publice de la noi și din străinătate (pentru diaspora). Dar oare poate Biserica să se adapteze la pretențiile lor fără să fie afectată puterea credinței? Parcă prea ne-am obișnuit cu lumea și legile ei și se uită ușor faptul că Evanghelia chiar nu este din lumea aceasta și insuflă în om viața și lumina harului, ceva palpabil și real, chiar dacă nevăzut. Putem rămâne la forme moarte din conformism și frică de oprobiul societății?
Îmbărbătări duhovnicești
Nu poate fi trecută cu vederea suferința multora, care sunt bolnavi sau care au apropiați ce au murit. Frica de a participa la slujbele Bisericii este justificată; de multe ori ne împinge să ne rugăm chiar mai mult. Evident că cei îmbolnăviți vor trebui să evite contactul cu ceilalți, chiar și în lăcașurile de cult. Rugăciunea de acasă este necesară și ancorarea în ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu este stringent. Panica și isteria nu aduc nici un folos, cu atât mai puțin difuzarea a tot felul de știri neverificate, care se înmulțesc acum.
Un cuvânt de mare folos duhovnicesc a fost adresat de către IPS Mitropolit Atanasie de Limassol, în care îndeamnă la credință puternică și conștientizarea condiției noastre muritoare și totodată nemuritoare. Cel mai mare sprijin vine din slujbele săvârșite de Biserică, inclusiv Sfântul Maslu. Parcă o astfel de abordare insuflă mai multă încredere din bărbăția unor astfel de ierarhi.
Este de remarcat că există poziții diferite în cadrul Ortodoxiei, chiar antagonice, dar cumva consecvente. Cei care au aprobat ecumenismul în Creta și pretențiile papiste ale Fanarului îndeamnă și acum la respectarea mai mult a Cezarului decât a lui Dumnezeu, pe când cei drept credincioși se încred mai degrabă în respectarea neabătută a rânduielii liturgice consacrate pe lângă mijloacele de prevenție umană. Altfel spus, ereziile ascund necredință, care se vădește și chiar crește cu timpul. Oare ce ne poate trezi din somnul necredinței?
Cu înțelegere, dar și cu responsabilitate, consider că trebuie să ne asumăm
cu cutremur viața, moartea, dar și viața veșnică. Poate chiar în văzul
dezaprobator al lumii.
Prefacerea societăţii româneşti are loc în ritm alert: ieri dimineaţă a fost sugerată majorarea pedepselor penale pentru zădărnicirea combaterii bolilor infectocontagioase, ieri noapte a fost adoptată.
Majorarea este substanţială: de la o limită de 2 ani am ajuns la o pedepasă maximă de 15 ani de închisoare!
Sporirea pragului sancţionator la limita de 5 ani aduce această infracţiune în categoria celor pentru care pot fi dispuse măsuri preventive. Este de aşteptat să explodeze numărul dosarelor penale în care se dispune arestul la domiciliu şi arestul preventiv în centre speciale de detenţie. Ceea ce era previzibil la data instituirii stării de urgenţă devine posibil prin efectul modificărilor de lege penală care au fost adoptate ieri noapte.
Coronavirusul va fi
combătut cu cătuşe?
Schimbarea normelor penale şi operaţionalizarea acestora pe
seama măsurilor preventive modifică substanţial regimul civic din societatea
românească, sporeşte capitalul autoritar al statului care poate sancţiona în
modalitatea cea mai dură posibil pe orice persoană care nu respectă
dispoziţiile emise de un factor de autoritate. Aceasta în condiţiile în care
măsurile preventive se adoptă fără a fi cercetat fondul acuzaţiei, ci numai „dacă din probe rezultă suspiciunea
rezonabilă” (art. 223
alin.(2) Codul de procedură penală).
Oare împărtăşirea credincioşilor cu o singură linguriţă este suspiciune rezonabilă pentru săvârşirea infracţiunii de zădărnicirea combaterii bolilor infectocontagioase, prevăzută de art. 352 Codul penal? Dar organizarea serviciului religios cu nerespectarea distanţierii la un metru? Dar desfăşurarea slujbelor pentru 101 credincioşi?
Toate acestea au loc în condiţiile în care statul nu a făcut
proba eficacităţii demersurilor sale, a caracterului rezonabil şi proporţional
al intervenţiei sale şi a viabilităţii politicilor pe care doreşte să le adopte.
Ceea ce este cert este că regimul
drepturilor cetăţeneşti a fost drastic alterat pe fondul de panică generalizată,
aceasta fiind singura certitudine pe care o avem deocamdată.
Preluăm un articol din G4media, care pretinde că informaţia publicată este confirmată de surse multiple, cu menţiunea că noile dispoziţii penale nu au fost încă publicate în Monitorul Oficial şi că vom actualiza acest articol de îndată ce va fi posibil.
UPDATE: Guvernul a modificat în noaptea de miercuri spre joi Codul penal prin Ordonanță de urgență, înăsprind semnificativ pedepsele pentru zădărnicirea combaterii bolilor, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale.
Potrivit noilor prevederi, pedepsele cu închisoarea cresc astfel:
de la 1 la 5 ani pentru nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase dacă a pus în pericol sănătatea, integritatea sau viața uneia sau mai multor persoane sau a creat un pericol cu privire la răspândirea unei boli infectocontagioase:
de la 1 la 5 ani pentru misiunea de a divulga autorităților competente în prevenirea, combaterea și tratarea bolilor infectocontagioase a unor informații esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană suspectă sau confirmată ca fiind infectată cu o boală infectocontagioasă, precum și orice alte informații necesare efectuării anchetelor epidemiologice
de la 5 la 15 ani dacă faptele prevăzute mai sus au avut drept rezultat moartea victimei.
Știrea inițială:
Guvernul a discutat, miercuri noapte, majorarea pedepselor, printr-o modificare adusă prin OUG Codului Penal, în cazul infracțiunilor de zădărnicire a combaterii bolilor și fals în declarații, dar nu este clar dacă măsura a fost adoptată sau nu, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale.
Măsura a fost luată după ce s-au înregistrat mai multe cazuri de fugă din spital a unor persoane infectate cu coronavirus, de persoane care nu au respectat măsurile de izolare sau care nu au declarat la intrarea în țară că vin din zonele roșii.
Ministerul Justiției a propus înăsprirea pedepselor, astfel că dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani. Dacă s-a produs vătămarea corporală pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani iar dacă fapta este săvârșită prin cultă fapta se pedepsește de la 6 luni la 3 ani cu amendă.
Guvernul a anunțat înaintea ședinței de mieruri că are pe ordinea de zi un proiect de ordonanță de urgență pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, dar nu este clar până la momentul difuzării acestei știri dacă propunerile au fost adoptate, însă ele au fost discutată în timpul ședinței care s-a prelungit mult după miezul nopții, potrivit surselor G4Media.ro
Ce prevede textul vechi
Articolul 352 din Codul Penal:
(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.
În ce privește falsul în declarații, articolul 326 din Codul Penal prevede în prezent doar închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Și în acest caz pedeapsa s-a majorat la închisoare de la 6 luni la doi ani sau amendă și s-a întrodus, suplimentar, un alineat care prevede că dacă se ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală contagioasă, falsul în declarații se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau amendă.
Amintim că trei senatori liberali au preluat initiațiva asociației procurorilor (AMASP), care a propus înăsprirea pedepselor în cazul infracțiunilor de zădărnicire în combaterea bolilor.
În condițiile în care noul virus este unul nou, ale cărui simptome și patologii nu sunt cunoscute și generează o imensă panică, o serie de informații cât mai bine documentate sunt necesare pentru a ști cum să reacționăm cât mai eficient sanitar, dar și psihologic. O sursă de informare serioasă este doamna dr. Olga Simionescu. Redăm mai jos un interviu realizat de Marius Tucă în data de 16 martie, cu câteva idei spicuite pe scurt. Acestea sunt dezvoltări ale unui articol de prezentare, pe care îl preluăm la final.
Pe lângă problemele sanitare, foarte importante sunt și cele economice, culturale, religioase, educaționale, care nu trebuie neglijate, cum vedem că se întâmplă deocamdată. Nu putem trata boala ca și cum am fi niște animale, ci în toată complexitatea factorilor sociali umani. Așteptăm o abordare mai serioasă din partea guvernului nostru și chiar la nivel mondial. În acest sens, metoda adoptată de englezi nu pare deloc falimentară.
Rezumat:
– virusul corona nu este unul necunoscut în rândul medicilor; este știut încă din 1960. Se transmite de la animale și păsări și a fost celebru în anii 2002 și 2012;
– însă virusul
descoperit în Wuhan la sfârșitul lui 2019 este unul diferit, care a făcut
inițial 131 de victime mortale cu pneumonii mortale;
– s-au îndeplinit
criteriile de declarare a pandemiei, adică peste 100.000 de cazuri în peste 100
de țări;
– ce nu se știe
este de ce unii oameni fac forme ușoare asimptomatice, iar alții forme severe;
– panica este
dăunătoare, fiind generalizată nu doar la noi în țară;
– cum se
transmite: de la persoane infectate prin picături Pfluge (nazale), aerosoli
(particule aflate în aer), pe suprafețe;
– virusul este
caracterizat de o diseminare extraordinară, fapt ce alimentează teoria că este
unul de laborator;
– nu trebuie să
atingem fața, pentru că ochii, gura și nasul sunt căile de infectare și este
necesară igiena, spălatul pe mâini;
– și masca simplă
protejează dacă nu stăm în apropierea persoanelor cu simptome de infecții
respiratorii. E mai mult decât nimic;
– distanța de
protecție față de persoane este de 90 de cm;
– este bine ca
mâncarea să fie prelucrată termic pentru că virusul nu iubește căldura;
– există diverse
teorii despre mutațiile virusului, care-l fac mai slab sau să aibă anumite
particularități. Mai există și alți factori care influențează forma agresivă
(L) sau slabă (S), cum ar fi vârsta și comorbiditățile, probleme de apărare imunitară
și teoria receptorului de ECA2 (min. 14-16);
– în România se
pare că a ajuns virusul mai slab;
– în Italia este
posibil să fie o populație îmbătrânită și zona Lombardia nu a fost izolată
rapid;
– există diferite
teorii ale conspirației cum a apărut virusul, dar acum trebuie să vedem cum să
scăpăm de el;
– există foarte
multe implicații negative economice serioase;
– există două
metode de abordare: prin carantină și cel englez mai detașat. Se spune că
serviciul imunolog englez este unul dintre cele mai bune. Bătrânii de peste 70
de ani sunt sfătuiți să stea în casă. Se permite circulația mai mult pentru a
se evita panica decât pentru a se imuniza oamenii;
– există
suficiente teste? Sunt știri că vor fi implicate și companii private care vor
sprijini în acest sens. Testele trebuie făcute doar în medii autorizate;
– preconizări:
vârful va fi în aprilie, vor fi și decese; în câteva luni lucrurile se vor
liniști;
– teoria S și L
este a chinezilor și este controversată;
– pentru
dezinfectare este nevoie de biocid, nu este suficient spirtul/alcoolul;
– să ne rugăm
pentru că nu totul ține de om;
– spălarea
fructelor și alimentelor care nu pot fi încălzite scade riscul contaminării;
– teoretic se
poate transmite prin intermediul banilor;
– teorii ale
conspirației, că a fost totul pregătit (min. 34);
Ce cred eu despre Corona virus (răspuns la telefoane):
1. Este un virus cu ARN, din familia virusurilor Corona cunoscute încă din 1960, la oameni și animale (păsări, mamifere). Se numește „noul corona” fiindcă au mai fost infecții cunoscute în 2002 (SARS-CoV) și în 2012 (MERS-CoV). Noul Corona Virus are simbolul SARS-CoV-2 și determină boala COVID-19. El a început în Wuhan în 2019, decembrie și s-a răspândit în întreaga lume. 2. Fiind virus cu ARN (beta corona virus), face mutații, parte naturală a ciclului celular, astfel că există două serotipuri principale: L agresiv, cu diseminare rapidă și S mai blând, cel clasic. Deși virusul poate afecta orice populație, se pare că în Wuhan (de unde a pornit) și în Italia a fost serotipul L, iar în România serotipul S. Aceasta este legată de susceptibilitatea genetică a populației, virusul nou corona intrând în celulă omului prin receptorul ACE2 (enzima de conversie a angiotensinei). Există contestatari ai teoriei mutationale, inclusiv o voce de la Yale, pe motiv că din lanțul lung de nucleotide (30000) doar câteva ar fi afectate. Însă eu cred că formele diferite de boală nu țîn doar de imunitatea individului, ci și de aceste două tulpini. 3. OMS a declarat deja pandemie, adică o epidemie întinsă pe multe țări. Asta nu trebuie să însemne panică a populației, ci doar atenție și măsuri sporite de protecție și protocoale de testare, transport, măsuri epidemiologice și tratament. 4. Noul corona virus se transmite prin picături Pfluge, particule virale, aerosoli, contact cu suprafețe infectate. Alcoolul sanitar nu este suficient și nici clorhexidină. Sunt necesare substanțe biocide, pe baza de alcool. Trebuie evitate aglomerările, mijloacele de transport în comun, strangerile de mâna 5. Masca protejează și este imperativ să ne spălăm pe mâini cu apă și săpun minimum 20 de secunde odată, de mai multe ori. 6. Mâncarea trebuie prelucrată termic. 7. Există formă ușoare, medii, severe ale bolii, în funcție de serotip și de răspunsul imun al pacientului infectat. Sunt mai grav interesați vârstnicii și mai puțin interesați copiii. 8. Transmiterea mult mai rapidă decât a virusului gripal a alimentat teoria că noul coronavirus este fabricat în laborator în scopuri de armă biologică și că a fost scăpat de sub control. 9. Există consecințe economice semnificative (linii aeriene au dat faliment, a scăzut bitcoin-ul, turismul în multe țări a fost lichidat, bursele s-au prăbușit), iar lipsa de la serviciu a oamenilor, chiar și cu home working, va avea urmări. 10. S-a instituit panică în populații din numeroase țări, întreținută de TV în principal, dar și de altele din media (emisiunile au înfulecat hulpav din subiect), precum și de frica oamenilor de boli. 11. Mulți „oameni de bine” vor intermedia teste, vor propune vindecări, vor specula prețul la măști și consumabile. 12. Un vaccin va fi disponibil în cel mai devreme un an, restul este fantezie pură. 13. În România, medicii priviți sunt acum priviți ambivalent (pe de o parte sunt toți corupți, fără afect, autosuficienți, dar și necesari, iată, în perioade de restriște); personalul medical instruit rămâne „umărul principal” în tratarea bolii. Și generalizarea referitoare la corupție și la celelalte face parte din preconcepțiile unora care cu siguranță n-ar fi stat vreodată să învețe toată viață, însă se uită cu jind/ invidie la alții care muncesc până cad. 14. Medicii de la Matei Balș sunt excepționali. Spitalul „Colentina” este lipit de „Matei Balș” și am lucrat împreună mult. Geniali. 15. Testarea se face doar la cei veniți din ariile de incidența crescută, precum și la pacienții simptomatici. Simptomele (tușe, febra, astenie, dureri musculare) nu diferă mult de cele ale gripei sau rhinovirusurilor. 16. ISU merge perfect, de multă vreme. DSP s-a profesionalizat. Interviul nereușit de la Timiș nu se pune. 17. Pentru cei care am trăit în comunism o perioada, calmul este un element dobândit (nu ne facem acum provizii, căci stăteam la coadă la carnea de porc de 37 lei 50 cu orele și o dramuiam). Este multă manipulare și histrionismul dâmbovițean înflorește. La ele se adaugă și sindromul ipohondriac accentuat mai ales la bărbații români. 18. Învățatul de al distanță (e-learning) când școlile sunt închise pare să fie singură soluție că să nu se înghețe anul școlar/ universitar. It’s more than nothing. 19. Totul se va scumpi după. Avioanele, vacanțele, alimentele. Lumea se va urgisi. 20. Sunt sigură că noi vom trece cu fruntea sus și nu trebuie să ne speriem. Cel mai rău scenariu poate fi să ne infectăm, însă cu siguranță vom scăpa”, a scris Olga Simionescu pe contul său de Facebook.
Un alt interviu interesant, util și cu greutatea unui medic de specialitate este cel de mai jos, realizat cu dr. Adriana Pistol, în care se spune, printre altele, că starea de carantină nu trebuie să dureze foarte mult și că metoda englezilor este posibil să fie mai bună. Și, lucru foarte important, atrage atenția asupra riscurilor economice și de altă natură foarte mari, care nu trebuie neglijate:
Măsurile dispuse pentru limitarea îmbolnăvirilor cu coronavirus produc efecte dramatice în economie, şocul fiind deja resimţit la nivel local. Modalitatea în care autorităţile intervin în viaţa socială, economică şi religioasă a românilor stârneşte îngrijorări legitime întrucât, deşi măsurile par moderate, efectele acestora sunt percepute ca nerezonabile şi disproporţionate. De asemenea, pare că nu sunt luate în calcul consecinţele imediate ale izolării sociale iar percepţia că întreaga societate este orientată către un colaps devine din ce în ce mai întemeiată.
În acest context, preluăm un comentariu din ZiarulFinanciar care surprinde o imagine pesimistă asupra viitorului nostru economic, pesimistă dar realistă. Este previzibil că intrăm într-o perioadă de declin economic, statul român neavând capacitatea administrativă sau instrumentele financiare necesare să gestioneze şocul economic creat de măsurile luate pentru protejarea sănătăţii publice. Cele mai multe proiecţii realizate vorbesc despre cel puţin doi ani de criză de sănătate publică, cu efecte prelungite şi preschimbări economice ireversibile şi prevestesc o digitalizare forţată a spaţiului public şi a interacţiunilor sociale.
Pare că şocul economic sperie mai rău decât boala Covid-19 iar mijloacele de contra-reacţie la care pot apela cei credincioşi sunt limitate. Deocamdată ni se pretinde ascultare şi supunere, dar drumul pe care l-am apucat nu prevesteşte nimic bun.
Nimeni nu ştie de câţi bani este nevoie pentru a opri dominoul crizei economice adus de coronavirus. Dar marile economii ştiu că trebuie să pompeze atâţia bani cât este nevoie, pentru că altfel va fi un măcel politic, social şi demografic cum nu a mai fost niciodată.
Preşedintele american Donald Trump le-a promis americanilor că Trezoreria, adică Ministerul de Finanţe, le va trimite cecurile acasă, adică le va plăti salariile.
O bună parte din America se închide din cauza extinderii crizei coronavirus, iar oamenii au nevoie de bani pentru a supravieţui. În Franţa, preşedintele Macron a promis 300 de miliarde de euro.
În Uniunea Europeană nu se va mai ţine cont de deficitul bugetar, pentru că toate statele trebuie să injecteze zeci şi sute de miliarde de euro pentru a trece peste această criză. Dar cel mai important lucru este ca cineva să te împrumute, iar întrebarea tuturor este „Cine”?
În România, de marţi seară, 300-400 de mii de angajaţi din HoReCa nu vor mai avea un loc de muncă, în urma deciziei autorităţilor de a închide barurile, restaurantele, cafenelele.
Ford Craiova, care teoretic nu avea nicio treabă cu criza coronavirus, nu era un hotel, un restaurant, o cafenea, a anunţat că îi trimite în şomaj tehnic pe cei 6.000 de angajaţi, cu plata unui venit de 78% din salariu. Ford Craiova este în situaţia fericită că are bani.
În HoReCa poate doar McDonald’s are bani pentru a-şi susţine salariaţii care nu mai pot să vină la muncă în această perioadă.
Închiderea aceastei industrii, din motive de evitare a răspândirii şi mai mult a virusului, va însemna un gol şi pentru bugetul de stat.
Nu ştiu dacă ministrul Finanţelor a calculat bine cât va fi gaura pe care o va înregistra bugetul în urma apariţiei crizei coronavirus: primele estimări indică un minus de 20%, dar este o sumă optimistă.
Pentru că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile, şi companiile care au bani să-şi plătească taxele şi impozitele vor prefera să le amâne, pentru că nu se ştie când ai nevoie de cash.
În mod cert, companiile româneşti care mai aveau nişte bani în conturi sigur nu se gândesc acum la bugetul de stat.
Nu cred că bancherii realizează ce impact va avea acest domino şi cum vor fi afectaţi toţi clienţii, indiferent că sunt persoane fizice sau juridice, şi indiferent dacă au legătură sau nu cu primele sectoare direct afectate.
Amânarea plăţii ratelor cu 3 luni pentru persoanele fizice cred că este doar o primă măsură, până când BNR va schimba regulamentele.
Amânarea pe 6 luni a plăţii creditelor pentru companiile direct afectate nu înseamnă nimic.
Nici în 3 luni şi nici în 6 luni nu se termină această nebunie, şi oricum, cine crede că piaţa va reveni la nivelul de dinainte, este extraoptimist. Panica care se instaurează în mintea tuturor va atinge cote maxime atunci când va fi vârful de cazuri infectate cu coronavirus în România.
La emisiunea Marius Tucă Show de pe Mediafax, Cătălin Apostolescu, medic primar boli infecţioase, a spus: Ne aşteptăm ca vârful să fie în jurul Paştelui. Simulările matematice dau cifre între 10.000 şi 20.000 de cazuri.
Dacă Ford nu a avut ce face şi a trebuit să închidă temporar fabrica de la Craiova, vă daţi seama cum este în alte companii, în special cele româneşti, slab capitalizate şi fără un business puternic în piaţă.
Guvernul Orban a promis că vine cu un pachet de măsuri pentru susţinerea companiilor şi a salariaţilor afectaţi de criza coronavirus.
Florin Cîţu, ministrul Finanţelor, vorbeşte de 2% din PIB, care în bani înseamnă aproape 5 miliarde de euro.
Nu va fi de ajuns.
Oricum, dacă pachetul care va fi prezentat miercuri nu va avea o componentă financiară, de lichiditate, nu va rezolva mare lucru.
Matei Ionescu, proprietarul restaurantului Gargantua din Bucureşti, spune: Noi avem nevoie de credite, de linii de finanţare, de garanţii, nu avem nevoie de amânarea plăţii taxelor şi impozitelor sau de stoparea controalelor. Unde să mai vină controalele, ce să mai controleze, restaurante închise?
BNR, guvernul şi băncile trebuie să facă front comun pentru că sunt singurele instituţii care au bani, pot printa bani şi să-i multiplice.
Banca Centrală a Ungariei a promis că va prelua toate creditele performante ale băncilor în garanţie, pentru asigurarea de lichidităţi, dar în schimb cere băncilor să ofere companiilor un moratoriu, adică să nu mai plătească creditele o perioadă de timp.
Într-un fel sau altul, aşa se va ajunge şi la noi. România are nevoie de cel puţin 100 de miliarde de lei, adică peste 20 de miliarde de euro, ca să treacă de această criză, şi are nevoie ca oamenii, deja furioşi pentru că au fost obligaţi să se autoizoleze în casă, să nu iasă în stradă.
Intern, România nu are aceşti bani, de aceea trebuie să se ducă către FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială.
Cât mai repede.
Prima luna va trece cum va trece, dar la un moment dat cineva trebuie să fie de vină pentru tot ce li se întâmplă: şi atunci toţi îşi vor îndrepta furia către guvern, bănci şi BNR.
Ilustrație pentru cartea ”Bobul de Lumină și Pământul”, editura Signatura, 2020.
A plâns mult Adam pentru ceea ce a pierdut. Apoi, nemaiajungându-i plânsul, a început să cânte. Și alinându-se cântând, a început să Îl revadă pe Dumnezeu în toată natura ce îl înconjura. Și văzând toată frumusețea lui Dumnezeu rămasă în natură, a dorit să o laude. A cuvântat ce-a cuvântat până ce cuvintele i s-au terminat. Dar frumusețe mai era. Nemaiavând deci cuvinte, a început apoi, neputincios, dar plin de nădejde, a o imita prin lucrul mâinilor.
Trebuia să Îi arate lui Dumnezeu că, dincolo de toată vinovăția de care s-a umplut, el încă Îl mai iubea.
Eu asta cred că
este Arta: tot dorul lui Adam pentru Dumnezeu. Căci atunci când ne e dor de cel
drag nouă, în lipsa lui, ne pornim a imita lumea în care el s-ar fi aflat.
Poate-poate, apoi, va apărea. Acesta era dorul lui Adam. Și așa cred că își
alina toate ceasurile de trudă grea pentru pământ – în cântare, în necuvântata culoare și în rugătoarea
speranță.
Ca ilustrator al
acestui site, am fost invitată să spun câteva cuvinte și despre cărțile
ilustrate de mine care au fost publicate și voi face, deci, o scurtă prezentare
a acestora.
În primăvara anului 2018, am fost solicitată de casa editorială Signatura să creez o serie de cărți pentru copii prin care să concretizez niște teorii de bază ale artei cu scopul ca, descoperind publicul astfel mecanismul de formare al unei opere de artă, să poată înțelege arta ca din interiorul ei și să o valorifice apoi cu mai mult sens pentru viață.
M-am întristat, de-a lungul timpului, să văd cum o mare parte dintre creștini, cei care ar trebui să fie poate cei mai sensibili la lumea irațională și, trecând prin toate greutățile fiecărei vremi, să găsească o alinare într-o lume a spiritului, a lucrurilor depășite de știința logică a gândirii și a cuvântului, s-au arătat distanți și nepăsători față de știința cea care le oferea această înțelegere – arta. Ne putem aminti de creștinii din închisorile comuniste care, paradoxal realității fizice la care au fost supuși, ei și-au umplut sufletul și mintea cu poezii și cântări. Din cele mai grele suferinți scoteau la suprafață un lucru atât de absurd pentru omul firesc: arta. Poate și acum va părea, pentru unii dintre noi, nepotrivit să încep a vorbi despre artă când ne întâmpină vremea în care trăim acum cu vești din ce în ce mai îngrijorătoare. Dar arta cea din Dumnezeu nu a fost niciodată un lux rezervat pentru oamenii bogați și fericiți ai acestei lumi, ci cred că trebuie să fie o bogăție a inimii pentru oamenii sărmani și veșnic căutători de Dumnezeu.
În dorința sa de a înțelege cât mai mult frumusețea naturii, omul a descoperit existența unor legi prin care toată materia, cea neafectată de păcat, creează o Armonie absolută și aceea este cea care dovedește încă din esența materiei, frumusețea chipului lui Dumnezeu. O matematică absolută, un echilibru absolut, o viață absolută în interiorul vieții exterioare relative. Nicio frunză nu se confundă cu alta, nicio floare nu a mai fost în același fel mai înainte, niciun om nu s-a mai repetat în timp, și totuși, în crearea lor este o lege la care toate frunzele se supun la fel, toate florile la fel, toți oamenii la fel. Aceste legi, pentru a se repeta zi după zi, an după an, mereu cu un nou început după un vechi final, trebuie să respecte un echilibru prin care circularitatea creației să aibă loc necontenit.
Aceste legi,
artiștii le-au numit Armonii ale creației.
Seria mea de
Armonii vizuale se referă în două cărți la culoarea frumosului și în alte două
cărți la compoziția frumosului.
Dar pentru că aș îndrăzni să intru în mai mute detalii la fiecare, am să vă vorbesc despre câte un titlu în parte în separate articole care urmează. Cred că ne este și nouă, creștinilor acestor veacuri, precum lui Adam din începuturi, necesar să ne mângâiem ceasurile grele de căutare a Adevărului dumnezeiesc cu bucurii date și de Frumusețea dumnezeiască.
Și, ca să vă încurajez în a mă urmări mai departe, reproduc aceste versuri răsărite din experiența temnițelor comuniste:
La puțin timp după decizia
Sinodului extraordinar al Bisericii Greciei cu privire la virusul corona,
guvernul a decis suspendarea slujbelor.
Primul Ministru Kiriakos Mițotakis a scris pe Twitter: „Prin decizia guvernului, sunt suspendate slujirile în toate locurile de venerare religioasă de orice dogmă sau religie. Bisericile rămân deschise numai pentru rugăciune individuală. Protejarea sănătății publice impune decizii clare. — Prime Minister GR (@PrimeministerGR) March 16, 2020”
Romfea.gr
menționează declarația unui ierarh care-și păstrează anonimatul: „Tăgăduim
pe Hristos Însuși prin această decizie! Din păcate, țara va rămâne fără Liturghie
pentru trei săptămâni”.
Totuși cel puțin
doi Mitropoliți au făcut deja declarații publice pe marginea acestei decizii. Pe
de o parte, Mitropolitul
Serafim de Pireu a declarat în esență că «se creează un necaz uriaș, dar,
cât timp este o măsură despre care statul consideră că va proteja societatea
întreagă, Biserica se smerește întotdeauna». Pe de altă parte, Mitropolitul Serafim
de Kithire a trimis scrisori adresate Președintelui țării și membrilor
Sinodului de a se reveni asupra acestor decizii. Motivarea este aceea că,
în vremuri de restriște, oamenii au nevoie de slujbe, de Liturghie îndeosebi,
așa cum au nevoie de pâinea materială. Nici slujbele, nici Împărtășania nu sunt
surse de îmbolnăvire, iar cultul religios este liber și neforțat. Cei care pot
participa cu credință la slujbă ar trebui să aibă această posibilitate. Măsurile
luate sunt o depășire a atribuțiilor statului.
Tot ieri se
întrunise în mod extraordinar Sinodul
Bisericii Greciei, care a luat unele decizii cu privire la situația ivită. Acestea
au fost structurate pe 8 puncte. În mare, a fost decis ca bisericile să rămână
deschise, dar să se oficieze doar Sfânta Liturghie în zilele de duminică și
sărbători (Buna-Vestire) de la 7 la 8. Înmormântările să fie oficiate în
biserici cu participarea restrânsă doar a rudelor, iar mănăstirile să continue
programul liturgic, dar fără participarea mirenilor. Nunțile și botezurile ar
fi trebuit amânate. În plus, a fost exprimat un îndemn a rugăciune comună
pentru depășirea bolii între orele 10-10:15 în fiecare seară.
Nota noastră: După cum observă și Mitropolitul Serafim de
Kithire, Biserica nu este o instituție a statului și activitatea ei nu poate fi
normată de acesta. Această situația provine din faptul că ea operează cu
Tainele lui Hristos, care nu pot fi privite prin ochii guvernului, ci cu
credință. mai ales că în aceste momente de pericol real de contaminare avem
nevoie tot mai mult de ajutorul lui Dumnezeu. Desigur că mulți vor sta acasă,
ferindu-se de a intra în contact cu virusul sau să-l transmită altora. Totuși
există destui creștini care sunt gata să-și manifeste credința prin intermediul
cultului religios. Așa cum magazinele trebuie să fie deschise pentru procurarea
celor de folos, la fel și în biserici trebuie să se desfășoare slujbele spre
mângâierea și ajutorarea poporului, în cel mai rău caz cu anumite restricții.
În Arhiepiscopia autocefală a Ciprului întâlnim atitudini contrastante ca reacție în fața epidemiei de coronavirus. Le-am putea cataloga drept profilaxie vs. credință, adică abținerea de a veni la slujbe și a le asculta la radio-TV sau a participa mai departe. Decizii în acest sens au fost luate la nivelul mai multor episcopii.
În primul rând, Arhiepiscopia
a transmis un comunicat care pare a viza toată jurisdicția. În acesta, după
ce se prezintă succint situația tristă provocată de epidemie și sunt lăudați
chinezii pentru măsurile drastice luate de ei, sunt chemați toți credincioșii
să înalțe rugăciuni către Doctorul sufletelor și al trupurilor ca să fie oprită
boala.
Cât privește măsurile efective ce
ar trebui luate, textul menționează: „Cu toate că Tipicul Bisericii noastre rânduiește
în perioada pe care o parcurgem acum a Marelui Post o mulțime de slujbe de
umilință (Pavecernița Mare, Acatistul Maicii Domnului, Dumnezeiasca Liturghie a
Darurilor înainte sfințite șamd), facem apel la toată pliroma creștină să se
abțină pe intervalul a trei săptămâni (până la 10 aprilie) de la slujbe cu
scopul de a ajuta la oprirea pe mai departe a răspândirii bolii.
Abținerea în intervalul a trei
săptămâni de la sfintele slujbe și de la Taina dumnezeieștii Împărtășanii să nu
provoace disconfort în conștiința turmei noastre credincioase pentru că folosul
care se va ivi prin trecerea acestei încercări va fi cu mult mai mare.
Să imităm exemplul
fraților noștri din China și să fugim de greșelile și luarea întârziată de
măsuri drastice din țările unite din Europa.”
În contrapondere, cel puțin în două Mitropolii programul
liturgic va continua neabătut.
Astfel, Mitropolia
de Limassol (a Mitr. Atanasie) a emis un comunicat în care se anunță,
printre altele: „Sfintele slujbe ale Bisericii noastre care se săvârșesc pe
parcursul Marelui Post vor continua să fie cântate normal în toate bisericile”.
Vor fi anulate cuvântările săptămânale ale Mitropolitului și ale celorlalți
preoți, programate în această perioadă.
La fel, și Mitropolitul
Neofit de Morfu a luat o decizie similară în eparhia sa. „După predania
patristică, în clipele grele, în necazuri și boli, credincioșii Bisericii
aleargă la dumnezeieștile Liturghii, unde, după cântarea «Trupul lui Hristos primiți,
din izvorul cel fără de moarte gustați».
Prin urmare, nu putem noi
singuri, din pricina pandemiei prezente de coronavirus să învinovățim Trupul și
Sângele lui Hristos ca izvor al morții, să nu fie o astfel de hulă!
Și, mai departe,
locurile sfinte ale bisericilor, paracliselor și altarelor exterioare, sfintele
icoane, sfintele moaște și Cinstita Cruce, la care ne vom închina cu ajutorul
lui Dumnezeu duminica viitoare spre întărirea noastră, sunt izvoare de sfințire
și lucrare dumnezeiască, ce alungă orice contaminare a sufletului și a trupului.
Duminica viitoare ce slujbă
închinată Crucii vom săvârși fără închinare la Cruce?
Deci vă rugăm
părintește și cu sobrietate ca cei ce se găsesc în granițele Mitropoliei de
Morfu să continuăm fără întrerupere programul bisericesc al slujbelor și al
dumnezeieștilor Liturghii ale Maicii noastre Biserica și noi, cei smeriți și
puțini, să purtăm «greutatea și zăduful zilei» și pentru credincioși, și pentru
cei puțin-credincioși.
Însuși Domnul nostru
ne-a zis: «Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt în mijlocul
lor». Unde este Hristos, acolo este viață, pentru că El este biruitorul morții,
al păcatului și al diavolului.
Vă rog să aveți urările
mele de bine, să vă rugați astfel: «Hristoase al meu, dă-mi răbdarea și
credința sfinților!».
«Această credință a
întărit lumea.» Și «unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii».
Nota noastră: Se naște întrebarea: Cum de au fost luate decizii contradictorii pe teritoriul aceleiași țări?
În primul rând, din
ce se poate observa, decizia Arhiepiscopiei nu este luată în consens cu toți
episcopii, ci este unilaterală, dar prezentată ca fiind pentru tot cuprinsul
țării. Ca și în alte cazuri din trecut, Arhiepiscopul Hrisostom se dovedește un
dictator care-și permite să ia decizii contra conștiinței Bisericii. Mai demult,
chiar a semnat în locul Mitropoliților săi deciziile eretice din Creta și din
Sinodul cipriot. De data aceasta, încearcă să impună o linie de abordare peste
capul tuturor. Am putea numi acest fenomen sinodalitate șchioapă, cu care
suntem deja obișnuiți.
Se mai poate observa
că cei doi Mitropoliți care au luat decizia să fie continuate slujbele sunt
cunoscuți ca mărturisitori și trăitori ai credinței și dovedesc acest lucru o
dată în plus, în contrast cu necredința Arhiepiscopului cipriot.
Nu se precizează vreo
limitare a participanților la slujbe, lucru ce ține probabil de autoritățile
statului. Ar fi de văzut care va fi reacția în caz că vor fi adoptate măsuri
oficiale de carantină, dacă vor fi respectate în eventualitatea interzicerii
slujbelor.
Subiectul coronavirusului este unul delicat și aflat în plină desfășurare, cu implicații puternice asupra vieții bisericești și a credinței multora, asupra căruia sperăm să revenim cu alte detalii. Deocamdată recomandăm să urmăm exemplul celor doi Mitropoliți din articol, să avem credință puternică, fără panică, dar cu vigilență asupra sănătății noastre și asupra manipulărilor la care putem fi supuși din partea autorităților și diferitelor informații panicarde sau nedocumentate. Să participăm la slujbe cu credință, conștienți că mai importantă este viața sufletului decât a trupului și cu încredere în Dumnezeu, dar nu fără a ignora posibilitatea contaminării de la cei prezenți. În orice caz, Sfânta Împărtășanie (pentru cei vrednici) nu este sursă de contaminare, și nici închinarea la icoane.
Preluăm de la Ştiripesurse o relatare pe care noi o considerăm de o mare gravitate, pentru care nu sunt disponibile surse de verificare și care, prin urmare, trebuie primită cu oarecare circumspecție.
Știrea vorbește despre descinderi ale poliției și
jandarmeriei în biserici, care ar fi avut loc în duminica aceasta, în timpul
Sfintei Liturghii, când ofițerii de poliție au întrerupt sau perturbat slujba. Subliniem
că aceste fapte nu reprezintă un abuz administrativ oarecare, ci sunt calificate
de legiuitor ca fiind extrem de grave, sunt sancționate de art. 381 din Codul
penal cu pedeapsa închisorii de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Considerăm că, în contextul declarării stării de urgență și
al limitării drepturilor civile, autoritățile bisericești trebuie să rămână
extrem de vigilente să nu fie tolerate atingerile aduse libertății religioase
și să combată predispoziţia spre abuz de care dau dovadă autorităţile.
Faţă de cele arătate, îndemnăm să fie formulate plângeri
prealabile pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 381 Codul penal, tocmai
pentru a preveni proliferarea unor astfel de măsuri complet inadecvate şi
inoportune, care vin totuşi pe fondul unei pasivităţi şi indiferenţe faţă de
cele sfinte, din partea autorităţilor.
Înţelegem interesul Bisericii de a colabora în toate cele de
folos cu statul, de a întări autoritatea dispoziţiilor administrative pentru
combaterea infecţiei cu coronavirus, însă considerăm că înainte de toate
Biserica rămâne primordial obligată să asigure desfăşurarea serviciilor
religioase în condiţii fireşti, cu respectarea demnităţii credincioşilor şi a
cultului ortodox.
Aşa cum starea de urgenţă nu permite statului să deposedeze
arbitrar pe cetăţeni de bunuri, ci acestea, dacă sunt necesare, trebuie
rechiziţionate cu respectarea unor condiţii legale clare şi previzibile,
întocmai este nevoie ca limitarea accesului la servicii religioase sau
desfăşurarea slujbelor religioase să fie clar precizată şi delimitată, pentru a
fi expres înlăturată reiterarea acestor forme de abuz!
După ce mai mulți politicieni au cerut închiderea bisericilor, iar Guvernul Ludovic Orban a decis că slujbele nu pot fi ținute cu mai mult de 50 de credincioși în interior, poliția a descins, duminică, în timpul Sfintei Liturghii, să vadă dacă preoții respectă ordinul guvernamental.
Însă, ceea ce s-a întâmplat în unele biserici din Gorj depășește orice imaginație. STIRIPESURSE.RO a discutat cu câțiva preoți care au relatat scene desprinse parcă din perioada primară a creștinismului.
”Au intrat doi polițiști și un mascat, peste noi, în timpul Sfintei Liturghii”, își începe povestea unul dintre slujitorii altarelor, sub protecția anonimatului. ”Au început să numere oamenii care erau în biserică. Eram doar vreo 15. Credioncioșii s-au și speriat, când i-au văzut. Pe mine m-au întrerupt din timpul slujbei, lucru de neimaginat și de nepermis. Un abuz de prigonitori.”, a continuat același preot, din municipiul Târgu-Jiu.
Un altul ne-a spus că și peste el au intrat ”mascații” și polițiștii în biserică. ”Nu mi-a venit să cred când am văzut. Chiar în timpul slujbei? Nu puteau fi mai discreți?. Eram vreo 35 de oameni, cu tot cu preoți și cântăreți.”, s-a plâns parohul.
Însă, ceea ce a urmat este de-a dreptul scandalos și revoltător. Polițiștii, cu de la sine putere, au întrebat cu ce sunt dezinfectate icoanele. ”Cu spirt, cu ce să le dezinfectăm? Ne-au spus că spirtul nu este bun, deși el este pe lista oficială a Ministerului Sănătății ca dezinfectant.”, a declarat, revoltat, unul dintre preoți. După ”lecțiile” de epidemiologi ale polițiștilor, deveniți, peste noapte, specialiști în virusologie, comițând un mare abuz, au urmat un episod extrem de grav.
”Când au venit, slujba era pe final. Trebuia să miruim credincioșii din biserică. Însă, poliția nu ne-a lăsat, că să nu se răspândească virusul. Asta, deși la noi, în Gorj, nu mai este niciun caz. Ei nu au niciun drept să se implice în ceea ce facem noi. Este o durere foarte mare, în ce situație ne-au pus.”, a spus, aproape în lacrimi, un alt părinte.
Poliția nu are nicio bază legală să oprească miruirea credincioșilor, iar Guvernul României nu a emis nicio lege în acest sens. Ceea ce s-a petrecut, duminică, în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, în anumite biserici din Târgu-Jiu, reprezintă un grav abuz al statului împotriva bisericii, precum și o presiune suplimentară pusă pe preoți.
Dreapta credință este atacată în vremurile noastre prin mai multe erezii, chiar dacă au fost condamnate. Multe dintre acestea sunt organizate ca „Biserici” și împrăștie multă rătăcire. Drept aceea, înnoirea anatematizării lor solemne în cadrul Sinodiconului Ortodoxiei este o lucrare necesară de contracarare a influenței lor în sânul Bisericii Ortodoxe.
Însă, pe lângă
ereziile vechi și vădite, există și altele care apar de-a lungul timpului și
tulbură conștiința Bisericii. În acest sens, este de bun augur delimitarea și
înfierarea lor pentru a atrage atenția poporului credincios asupra pericolelor
reprezentate de ele. Așa a procedat Sinodul Bisericii Ruse din Afara Granițelor
(ROCOR), care a formulate o anatemă asupra ecumenismului. Aceeași practică de a
introduce noi anateme s-a răspândit ca modalitate de exprimare a cugetului
ortodox și la nivel mai mic, în parohii și episcopii individuale, fără a avea o
valoare mai mare decât un semnal de alarmă care să trezească atenția și să
îndemne la reacții pe măsură din partea unor foruri mai înalte asupra
învățăturilor greșite semnalate.
O astfel de listă
detaliată a rătăcirilor din trecut și actuale a fost alcătuită și citită în
cadrul liturgic de Părintele Protoprezbiter Matei Vulcănescu în parohia sa din
cadrul Episcopiei de Pireu, Grecia. Ca notă distinctivă, este de remarcat
respingerea ecumenismului sub diferite forme, dar și a concepției eretice cu
privire la primatul de factură papală, promovată îndeosebi de Patriarhia
Ecumenică și cu aplicarea concretă în apariția formațiunii schismatico-eretice
a așa-zisei Biserici din Ucraina.
1. Lui Arie, primul luptător împotriva lui
Dumnezeu: Anatema!
2. Lui Wulfila semiarianul, lui Nestorie, lui
Macedonie care spun că Sfânta Treime a suferit şi Ualentin: Anatema!
3. Lui Petru Gnafens, cel ce spunea : «Sfinte fără
de moarte cel ce te-ai răstignit pentru noi»: Anatema!
4. Lui Pavel al Samosatei şi Teodotion: Anatema!
5. Lui Petros Dileos numit şi Liko Petru, lui
Eutihie şi lui Sabelie: Anatema!
6. Lui Iacob Armeanul, lui Dioscor al Alexandriei şi
lui Sever, lui Serghie, Pavel şi Pir, împreună cu Serghie, ucenicul lui Liko
Petru: Anatema!
7. Origeniştilor şi celor dimpreună cu ei: Anatema!
8. Căzuţilor şi anticanonicilor patriarhi ce neagă
Sinodul al IV-lea Ecumenic, Karekin al II-lea al
Armeniei, Theodoros al II-lea al Egiptului, patriarhul Copţilor,
Pavel al Etiopiei, Ignatius Efrem al II-lea al siroiacobitilor,
Baselios Toma al malabarienilor – indieni, care în mod greşit se numesc pe sine «ortodocşi» şi celor ce sunt în
comuniune cu ei: Anatema!
9. Celor ce neagă Sfintele Sinoade Ecumenice, al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monoenergiștilor: Anatema!
10. Eutihianiștilor, Iacobiţilor şi Argivuriții: Anatema!
11. Adunării înfricoşătoare împotriva cinstitelor
icoane: Anatema!
12. Celor ce neagă Sfântul al VII-lea Sinod
Ecumenic, celor ce nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos, în icoana
descrisă după firea omenească: Anatema!
13. Lui Varlaam de Calabria, Grigorie Achindin, Prohor al Kidoniei, Nikifor Grigoras, Gherghios Lapithis şi urmaşilor lor: Anatema!
14. Cei ce învaţă erezia neo-varlaamistă: Anatema!
15. Hulitorului de Hristos, Francisc de Assisi
împreună cu toţi minciuno-sfinţii papistaşi: Anatema!
16. Cel după Canoane căzut şi fără temelie ereziarh
Papa al Romei celei Vechi, Francisc I şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!
17. Celor ce învaţa că Biserica Ortodoxă ar fi
«Biserica Soră» cu adunarea romano-catholică şi cu alte erezii: Anatema!
18. Lui Martin Luther, Jean Calvin, Urlich Zwigli,
Henric al VIII-lea, lipsitului de evlavie împărat, şi celor adunaţi împreună cu
ei şi tuturor ramurilor protestante: Anatema!
19. Ereziarhului adunării religioase a
Anglicanismului, Justin Welby,
şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!
20. Celor care neagă şi defăimează pe Maica Domnului, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, rabini ai iudaismului, islamişti şi membrii societăţii ”Turnul de Veghe” a pseudo Martorilor lui Yehova: Anatema!
21. Celor care defăimează Sfintele Taine ale
Bisericii, baptişti, adventişti şi penticostali şi tuturor ramurilor
neoprotestante: Anatema!
22. Celor care predică şi învaţă panerezia ecumenistă intercreștină şi interreligioasă: Anatema!
23. Celor care predică şi învaţă erezia
postpatristică şi post-canonică, cum că învăţăturile Sfinţilor Părinţi ar fi
perimate: Anatema!
24. Celor care neagă Sinoadele al VIII-lea şi al
IX-lea Ecumenice, de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie
Palama, papo-filioqviștilor: Anatema!
25. Aşa zisului „Consiliu Mondial al Bisericilor” (al ereziilor) ce învaţă că fiecare ramură protestantă este o parte din Biserica lui Hristos şi celor ce participă la rugăciuni în comun la blasfemica şi călcătoarea de canoane, aşa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru unitatea creștinilor din Ianuarie” considerându-i pe eretici „fraţi în Hristos”: Anatema!
26. Declaraţiei de la Toronto (1950), Acordurilor de la Balamand(1993) şi Chambesy (1994) în care anticalcedonienii în mod mincinos sunt recunoscuţi ca ortodocşi, textelor de la Porto Alegre (1997) şi Busan (2013): Anatema!
27. Celor ce învaţă că
Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea numindu-le „biserici
nedepline” şi
celor care spun că există Sfinte Taine, Har mântuitor şi sfinţenie înafara
Bisericii Ortodoxe, celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti: Anatema!
28. Celor care învaţă că
patriarhul ecumenic este «primus sine paribus», adică primul fără de
egal: Anatema!
29. Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit «Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe» şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care: – consfinţesc aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de biserici pentru eretici; – consfinţesc Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic; -consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte; -consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie; -consfințesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre «persoana umană»: Anatema!
31. Ereziei
primatului papal și oricărei forme de papism sau semi-papism introdus în
sistemul colegialității sinodale ortodoxe (care își are originea în modul în
care apostolii s-au adunat frățește în Sinodul de la Ierusalim), erezie
proliferată astăzi în special de Patriarhia de Constantinopol, Anatema!
32. Teologiei eretice
„Primus sine paribus„ exprimate în anticanonicul „Tomos de
Autocefalie” acordat de către Patriarhia Constantinopolului constructului
ucrainean schismatic a lui Epifanie Dumenko și pseudo-sinodului lui, Anatema!
Tomosului de Autocefalie, Anatema! Lui Epifanie Dumenko si
pseudo-sinodului lui, Anatema!
Ieri, o comisie independentă de experți a actualizat ghidurile internaționale de siguranță pentru expunerea la câmpul electromagnetic (EMF) de pe smartphone-uri, dispozitive mobile și antene de rețea. ICNIRP a finalizat o revizuire largă a celor șapte ani de cercetare, constatând că nu există dovezi pentru riscuri pentru sănătate asociate cu utilizarea rețelelor 5G.
Președintele ICNIRP, dr. Eric van Rongen, a spus că speră că noile rezultate vor ajuta la diminuarea temerilor asupra riscurilor pentru sănătate asociate cu 5G. „Știm că anumite părți ale comunității sunt îngrijorate de siguranța 5G și sperăm că ghidurile actualizate vor ajuta oamenii să se simtă în largul lor”, a spus el.
„Orientările au fost elaborate după o revizuire detaliată a tuturor studiilor științifice relevante, a atelierelor științifice și a unui amplu proces de consultare publică. Acestea oferă protecție împotriva tuturor efectelor adverse fundamentate științific asupra sănătății datorită expunerii la FEM în intervalul 100 kHz până la 300 GHz.„
La Bruxelles, tema potențialelor riscuri pentru sănătate asociate cu 5G a fost în atenţia deputaților de ceva timp. Europarlamentarul bulgar Ivo Hristov a declarat că, în decembrie, a criticat Comisia pentru că nu a efectuat un raport de evaluare a impactului asupra sănătății despre 5G.
Nota utzu: În contradictoriu cu opinia general împărtăşită în blogosfera ortodoxă, mă poziţionez în minoritate în privinţa temerilor pentru sănătatea umană privind tehnologia 5G, fără a considera opinia mea ca fiind definitivă sau obligatoriu corectă. Cu privire la acest subiect am urmărit o singură sursă de informare, Scientific American, un portal consacrat, care a publicat articole atât pro dar şi contra acestei tehnologii. De la articolele acolo publicate am consultat şi alte referinţe, însă nu aprofundat, iar atât cât am putut să-mi formez o părere, consider că temerile care există privitor la impactul asupra sănătăţii umane sunt nejustificate şi exagerate.
Consider că tehnologia 5G este cu mult mai periculoasă prin prisma posibilităţilor de supraveghere şi control social pe care le presupune, atât la nivel colectiv cât şi la nivel individual şi, tocmai din acest motiv, speculez că temerile cu privire la sănătatea utilizatorilor au reprezentat o capcană care ne-a orbit şi care a scos din atenţie chestiuni deosebit de importante despre impactul pe care realizarea reţelelor mobile 5G îl va avea în viaţa cetăţii.
Victor Orban, premierul Ungariei, se află în vizită la Chişinău pentru a „marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic” iar această ştire este ignorată atât de presa noastră cât şi de formatorii de opinie care se pronunţă în mod obişnuit cu privire la politica Republicii Moldova. Preluăm un articol Sputnik, la care vom adăuga câteva precizări proprii, pentru contextualizare, urmând ca ulterior să actualizăm postarea noastră cu Declaraţia comună privind parteneriatul strategic încheiat între cele două ţări.
Orban este însoțit la Chișinău de un număr important de agenți economici care sunt dispuși să investească în țara noastră.
CHIȘINĂU, 12 mart – Sputnik. Prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, se află joi într-o vizită la Chișinău. Anterior, șeful statului, Igor Dodon, a subliniat că este vorba de o vizită importantă, care va marca trecerea la o nouă etapă de parteneriat strategic între țările noastre.
În timpul vizitei premierului de la Budapesta este preconizată semnarea unui acord privind parteneriatul strategic între Republica Moldova și Ungaria.
”Un eveniment important al acestei vizite este aspectul economic și aici vreau să menționez că Dumnealui va veni cu un număr destul de mare de agenți economici care sunt gata să investească în Republica Moldova”, a declarat Igor Dodon anterior.
Mai mult, pentru suportul deschiderii noilor afaceri, Ungaria va oferi Chișinăului un credit de 100 de milioane de euro pentru agenții economici care vor să dezvolte afaceri aici, în Republica Moldova, mai precizase șeful statului.
Ultima dată Viktor Orban a fost la Chișinău în luna octombrie a anului 2010, atunci când premier al Republicii Moldova era Vlad Filat.
În contextul vizitei oficiale în Republica Moldova a premierului Ungariei, Viktor Orban, joi, 12 martie, circulația este restricționată pe mai artere din centrul Capitalei.
Nota noastră: Deşi România este preocupată momentan de alte subiecte, considerăm că nu trebuie ignorate ştirile care confirmă evoluţiile geopolitice nefavorabile intereselor noastre. Am semnalat anterior rezultatul alegerilor locale din Republica Moldova în urma cărora primăria Chişinăului a intrat în sfera de putere a socialiştilor. Mai departe, preşedintele Igor Dodon a reuşit să-şi impună un guvern format din foşti consilieri prezidenţiali, numindu-l pe Ion Chicu, un fost ministru democrat al finanţelor, în calitate de prim-ministru. Niciodată partida pro-rusă de la Chişinău nu a deţinut mai multă putere, evoluţia politicii basarabene transformând România în simplă spectatoare la jocurile politice de peste Prut.
În acest context, vizita prim-ministrului maghiar, din a cărui delegaţie fac parte ministrul de externe precum şi numeroşi afacerişti, semnalează o ofensivă maghiară în zona zero de interes geopolitic a României.
Trebuie menţionat că interesul maghiar pentru Republica Moldova este unul de tradiţie, Ungaria dovedindu-şi în mod repetat influenţa pe care o are în politica basarabeană în momente foarte sensibile pentru relaţiile româno-moldoveneşti.
Premierul României, Ludovic Orban, a discutat cu oficialii europeni, la Bruxelles, despre situația din Republica Moldova și a transmis că ceea ce s-a întâmplat acolo „reprezintă o involuție”.
Ludovic Orban a fost întrebat, marți seară, într-o declarație de presă la Bruxelles, ce mesaj a transmis oficialilor europeni cu care s-a întâlnit referitor la Republica Moldova.
„Am transmis un mesaj care este foarte bine cunoscut. După moțiunea de cenzură depusă de PSRM care a adus la căderea Guvernului Maia Sandu, iar ulterior la formarea unui guvern PSRM fără singura forță politică clar pro-europeană și care avea girul nostru și nu numai al nostru și ne conferă garanția unui parcurs european pentru Republica Moldova, tot ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova reprezintă o involuție care ne creează îngrijorare și din punctul nostru de vedere, nu putem să considerăm un partener serios actualul Guvern”, a declarat premierul.
De asemenea, premierul a cerut oficialilor europeni „maximă circumspecție” și „maximă exigență” în legătură cu ce se întâmplă în Republica Moldova.
„În ceea ce privește poziția pe care am exprimat-o, atât comisarului pentru Extindere cât și altor social-europeni a fost aceea de a privi cu maximă circumspecție și cu maximă exigență tot ceea ce se întâmplă în Republica Moldova și, practic, dacă nu se respectă angajamentele care au fost luate în ceea ce privește parcursul european, Uniunea Europeană, Comisia Europeană să acționeze în consecință”, a mai adăugat sursa.
Momentul nu a fost ratat de Budapesta care, la doar câteva zile distanţă, a numit doi diplomaţi la Chişinău pentru a consolida relaţiile Republicii Moldova cu Urniunea Europeană, subliniid în mesajul emis faptul că ”De la noi nu o să auziți ceva care să sune a învățătură de minte”:
Republica Moldova și Ungaria au semnat două memorandumuri, unul în sectorul cooperării diplomatice și altul în domeniul educației, în cadrul vizitei pe care ministrul ungar al afacerilor externe Peter Szijjarto o efectuează marți la Chișinău. Cu acest prilej, șeful diplomației de la Budapesta a spus că doi diplomați maghiari vor fi delegați la Chișinău pentru acordarea asistenței și expertizei pe dimensiunea integrării europene și a afirmat că Republica Moldova nu va auzi niciodată din partea Ungariei ceva care ”să sune a învățătură de minte”. Vizita lui Szijjarto la Chișinău are loc cu o zi înaintea prezentării a unui nou plan și metodologii ale Comisiei Europene privind extinderea Uniunii Europene, document ce va fi lansat public miercuri de comisarul european pentru vecinătate și extindere, Olivér Várhelyi, fostul ambasador al Ungariei la UE.
Ministrul de externe al Ungariei, Peter Szijjarto, declarat la conferința de presă comună cu omologul său de la Chișinău că Republica Moldova trebuie să-și dezvolte relațiile cu UE, lansând însă și o afirmație contondentă.
”Când vorbim despre Parteneriatul Estic, cuvântul parteneriat îl înțelegem în sensul strict al cuvântului. De aceea, de la noi niciodată nu o să auziți ceva care o să sune a învățătură de minte sau care să fie un fel de intervenție în treburile interne. Niciodată nu o să pronunțăm o părere despre problemele de politică internă, fiindcă acestea nu sunt de competența noastră. Însă avem marea plăcere să ajutăm. De aceea, ne-am înțeles că doi diplomați din Ungaria vor fi delegați în Republica Moldova ca să fie de ajutor cu experiența lor în treburile pe care le efectuează Republica Moldova în ce privește integrarea europeană”, a precizat șeful diplomației ungare, a cărei țară este criticată în interiorul UE pentru bunele relații cu Rusia.
”Intenția noastră nu este doar să dezvoltăm relațiile bilaterale, ne-ar place foarte mult ca relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană să devină și mai strânse. Uniunea Europeană are nevoie de istorii de succes și una poate deveni Parteneriatul Estic în care Republica Moldova are un rol foarte important”, a spus Peter Szijjarto.
Șeful diplomației de la Budapesta a reamintit că grupul financiar OTP din Ungaria a cumpărat o bancă în Republica Moldova, o altă companie farmaceutică deține o cotă de 10 la sută pe piața noastră, iar Banca Maghiară de Export a deschis un fond de 100 de milioane de dolari destinat oamenilor de afaceri.
Grupul de Comunicare Strategică (GCS) constituit în cadrul Guvernului României infirmă zvonurile care circulă pe reţelele de socializare, care fac vorbire despre intrarea în carantină a capitalei şi a marilor oraşe. Preluăm comunicatul integral al GCS, la care adăugăm o notă finală succintă.
Infirmăm în mod categoric informațiile vehiculate prin intermediul rețelelor sociale, folosindu-se inclusiv canale de comunicare privată, pentru diseminarea ipotezei „închiderii/carantinării” municipiului București.
NU există nicio discuție despre „închiderea/carantinarea” Capitalei sau a vreunui oraș din România!*
Avertizăm asupra faptului că în ultima perioadă, în mod sistematic, sunt transmise informații false, fie prin intermediul rețelelor sociale, fie în unele cazuri prin intermediul anumitor publicații.
Constatăm că acest fenomen este unul programatic, alimentat de intenții ostile ordinii sociale și de o agendă contrară interesului public. Această situație devine cu atât mai gravă în contextul acțiunilor de prevenire a răspândirii pe teritoriul României a noului coronavirus (COVID-19), întrucât determină comportamente sociale nejustificate.
Grupul de Comunicare Strategică a luat în discuție evoluția situației din ultimele zile și gravitatea vehiculării de informații false de natură să determine panică în rândul cetățenilor.
În acest context, Inspectoratul General al Poliției Române s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de “comunicarea de informații false”, faptă prevazută de art 404 Cod Penal și pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Facem apel la responsabilitate către toate instituțiile de presă să NU dea publicității informații care nu sunt verificate din surse oficiale.
Totodată, facem un apel public la cetățeni să nu răspândească pe rețelele de socializare, sau pe alte canale, informații care nu provin din surse oficiale.
Grupul de Comunicare Strategică
Nota noastră: Restrângerea drepturilor cetăţeneşti este asociată, formal, cu decretarea stării de urgenţă. Dar din conţinutul comunicatului pe care l-am preluat se poate desprinde concluzia firească a limitării unor drepturi, care fac parte din normalitatea civică, chiar şi înainte de adoptarea formală a cadrului legislativ necesar. Din perspectivă juridică este extrem de discutabilă încadrarea juridică la art. 404 Codul penal a difuzării de informaţii neverificate, sub imperiul unor stări de temere, informaţii care pot reprezenta un simplu exerciţiu de gândire inductivă, de asociere factuală cu ceea ce ştim că se întâmplă în Italia sau aiurea.
Este chiar probabil ca prezentul comunicat să reprezinte modalitatea de aducere în atenţie publică a unei astfel de demers potenţial, care să devină necesar în zilele următoare, în funcţie de evoluţia situaţiei pandemice. În mod sigur, ne aflăm în faţa unei descurajări directe de a participa la potenţarea stării de temere publică, autorităţile alegând să acuze imprecis, sub ameninţarea unei încadrări de drept penal, manifestări care sunt totuşi protejate de drepturile cetăţeneşti, încă în vigoare.
Înţelegem grija de a nu potenţa starea de tulburare indusă în rândul populaţiei, dar modalitatea disproporţionată în care se pun sub acelaşi semn al întrebării, pe de o parte, comportamente şi atitudini fireşti pentru astfel de situaţii, iar pe de alta, „intenții ostile ordinii sociale și de o agendă contrară interesului public” despre care se arată că sunt comunicate „inclusiv prin canale de comunicare privată„, care sunt marginale şi (încă) nedovedite, validează îngrijorările celor circumspecţi şi nu prevestesc nimic bun.
Nădăjduim că Dumnezeu va lumina cu înţelepciune minţile celor aflaţi în conducerea ţării astfel încât să parcurgem cu bine această perioadă de încercare. Considerăm că, în aceste clipe, creştinii ortodocşi au ocazia de a proba buna lor judecată, buna chibzuinţă şi încrederea în purtarea de grijă a Domnului, compensând astfel îngrijorările celor mai puţin credincioşi şi a celor slabi de înger.
Portalul Ziare.com anunţă adoptarea proiectului de lege Pl-x nr.119/2019 prin care este introdusă obligativitatea organizării de programe de educaţie pentru viaţă şi pentru sănătate, inclusiv educaţie sexuală pentru copii.
Considerăm că această ştire se încadrează pe deplin în seria înfrângerilor civice pe care ortodoxia le înregistrează în ultimii ani în spaţiul public, aflându-ne astăzi nu doar în incapacitatea de a ne promova valorile şi principiile, ci în situaţia unei marginalizări publice entuziaste, lipsind orice cost politic sau de imagine pentru cei care promovează şi susţin demersuri împotriva credinţei şi a credincioşilor. Chiar dimpotrivă!
Suntem incapabili să ne angajăm în dialog, să trăim ortodoxia şi în afara sferei private sau a celei individuale, participarea ortodocşilor la viaţa publică fiind descurajată sau sabotată de lipsă de pricepere, de coeziune, de înţelepciune.
Revenind la subiect, proiectul de lege presupune demersuri şi programe minimale, care punctual s-ar putea dovedi utile sau care ar putea fi configurate astfel încât să nu lezeze convingerile religioase. Însă, din punctul de vedere al protejării civice a moravurilor creştine este un picior în prag obţinut de cei care se străduiesc de ani de zile să modifice curriculum şcolar orientându-l spre azimuturi progresiste care sunt, în mod esenţial, anticreştine.
Camera Deputaţilor a adoptat, marţi, un proiect de lege care prevede obligativitatea organizării în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, a unor programe de educaţie pentru viaţă şi pentru sănătate, inclusiv educaţie sexuală pentru copii.
Propunerea legislativă modifică şi completează Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în sensul stabilirii în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi a oricăror instituţii publice sau private cu atribuţii în domeniul educaţiei a obligaţiei de a derula în unităţile şcolare, cel putin o dată pe semestru, programe de educaţie pentru viaţă şi pentru sănătate.
„Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi orice alte instituţii publice sau private cu atribuţii în domeniul sănătăţii şi în domeniul educaţiei sunt obligate să adopte, în condiţiile legii, toate măsurile necesare pentru: derularea sistematică în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor; derularea sistematică în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, de programe de educaţie pentru sănătate, inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor psiho-emoţionale, a competenţelor sociale şi interpersonale”, se arată în proiectul de lege.
Proiectul mai prevede şi facilitarea accesului la programe de educaţie pentru sănătate pentru toţi elevii înscrişi în învăţământul preuniversitar.
Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.
Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.
Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.
Pe
acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior
opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu
menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de
periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt
pro-europeni convinşi.
Din
punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva
RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care
trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind
extrem de largă.
Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.
RoExit-ul,
pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult
peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice
europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la
proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de
a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de
înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de
apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.
Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.
În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).
Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.
Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.
„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.
Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!
Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.
Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!” Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.
Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?
Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.
Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.
Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.
Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…
Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.
Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.
Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.
Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?
Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.
Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.
Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.
Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?
Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?
Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?
Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.
Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.
Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.
României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.
Post ușor și cele trei zile la fel de ușoare să vă fie! Nădăjduiesc ca în acest Post să nu aveți multe treburi ca Să participați sufletește la Patima Domnului, ca să lucrați mai mult duhovnicește. Din clipa în care începe Triodul, trebuie ca fiecare să înceapă să călătorească spre Golgota. Și, dacă va pune în valoare duhovnicește această perioadă, când va muri, sufletul lui va călători spre cele cerești fără să fie împiedicat de vămi.
În fiecare an vin aceste zile, dar, odată cu fiecare an, mai pierdem un an; și aici este problema. L-am pus în valoare duhovnicește sau l-am risipit în cele materiale?
Odată cu toate celelalte prefaceri lumești ale vremii noastre, s-a pierdut și sensul celor trei zile, pentru că în fiecare săptămână mirenii au trei zile – vineri, sâmbătă și duminică – pe care le petrec lumește. Din fericire, în mănăstiri și în puține familii creștine din lume se mai păstrează adevăratul sens duhovnicesc al celor trei zile și astfel se mai ține lumea. Rugăciunea multă și postul care se fac în fiecare an în aceste trei zile de la începutul Postului Mare frânează lumea de la multe derapaje duhovnicești, care, de obicei, se fac în cele trei zile petrecute lumește.
– Gheronda, care este noima celor trei zile?
– Cele trei zile de la începutul Postului Mare au mai mult sensul de a-l obișnui pe creștin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază), va considera aceasta prăznuire. În viața de obște, după cele trei zile mâncam o supă la ora 4 după amiază și consideram aceasta mare binecuvântare. După cele trei zile, ce mare binecuvântare era să mâncăm în fiecare zi!
Cele trei zile de la început au rolul de a ne ajuta să postim tot postul. Dacă cineva nu poate ține cele trei zile, să mănânce puțin posmag seara sau să mănânce la ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruțe puțin pentru că, dacă îl ia amețeala și nu poate să mai facă nimic din cele duhovnicești, ce câștig duhovnicesc va avea după aceea? Într-o marți din prima săptămână a Postului Mare, bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinților Varlaam și Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuți de-ai lui. Bate la ușă. Nimic. Deschide și-i găsește pe amândoi întinși pe pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteți bolnavi?” „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia sculați-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceți un ceai, puneți două linguri de zahăr, mâncați și vreun posmag, ca să puteți rosti o rugăciune, să faceți un șirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câștig aveți din el?”
– Gheronda, cum voi putea să mă nevoiesc mai mult cu înfrânarea în Postul Mare?
– Acum, în Postul Mare, mirenii sunt mai cu luare aminte la înfrânare, însă noi, monahii, totdeauna trebuie să fim atenți la ea. Însă lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face. Un mirean a mers odată la o mănăstire la începutul Postului Mare și un monah s-a purtat cu el cu asprime. Sărmanul mirean a pus gândul cel bun și l-a îndreptățit. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Nu l-am judecat, Părinte. Era așa din pricina celor trei zile”. Dacă, însă, ar fi petrecut duhovnicește cele trei zile, ar fi avut o dulceață duhovnicească și i-ar fi vorbit aceluia cu puțină bunătate. Însă el s-a zorit în chip egoist pe sine ca să țină cele trei zile și de aceea toate îl deranjau.
– Gheronda, ce să cuget în Postul Mare?
– La Patimă, la Jertfa lui Hristos să cugeți. Cu toate ca noi, monahii, trebuie să trăim în orice clipă Patima lui Hristos, pentru că la aceasta ne ajută diferitele tropare și slujbele din fiecare zi.
În Postul Mare ni se dă cea mai mare ocazie să ne nevoim și să participăm intens la Patima mântuitoare a Domnului nostru, cu pocăință și metanii, cu tăierea patimilor, prin împuținarea mâncării, din dragoste pentru Hristos.
Să punem în valoare, pe cât putem, acest stadiu duhovnicesc cu multele lui condiții și posibilități pe care ni le dă, ca să ne apropiem cât mai mult de Hristos cel Răstignit, ca să fim ajutați de El și să ne bucurăm de Sfânta Înviere preschimbați duhovnicește, de vreme ce am trăit mai duhovnicește Sfântul și Mrele Post.
Vă doresc să aveți putere multă în Postul Mare, ca să urcați pe Golgota lângă Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu ocrotitorul vostru, Sfântul Ioan Teologul, și să vă faceți părtașe la înfricoșătoarea Patimă a Domnului nostru! Amin.
Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – VI, Despre rugăciune.
Preluăm un articol AgerPres care informează despre adoptarea în unanimitate în şedinţa Comisiei pentru Sănătate a proiectului de lege vizând vaccinarea obligatorie, la care adăugăm o singură precizare finală, urmând ca, în măsura în care vom găsi răgaz, să completăm opiniile noastre în secţiunea de comentarii:
Vaccinarea copiilor ar putea deveni obligatorie, după ce deputaţii din Comisia pentru sănătate au votat, luni, în unanimitate, introducerea acestui amendament în proiectul legii vaccinării.
Proiectul de lege trebuie să primească votul plenului Camerei Deputaţilor – care este decizională.
„Încă nu am terminat raportul, am terminat şedinţa comisiei în care am dezbătut Legea vaccinării. Dacă până acum mergeam pe acest concept unanim, al obligativităţii informării, de astăzi putem vorbi şi despre o obligativitate a vaccinării. Dar nu vorbim despre un consimţământ prezumat, aşa cum el era trecut iniţial în proiectul de lege, acest punct a fost scos din lege, celelalte obligaţii rămânând incluse în lege, începând de la nivelul medicilor, la nivelul Ministerului Sănătăţii, Caselor de asigurări şi aşa mai departe. Consimţământul prezumat ar fi însemnat că de la naştere oricine ar fi considerat că îşi dă consimţământul pentru a fi vaccinat. Nu, acest consimţământ trebuie obţinut”, a explicat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor, Florin Buicu.
El a precizat că sancţiunile, în principiu, au rămas aceleaşi, pornind de la avertisment într-o primă fază, ulterior fiind prevăzute amenzi.
„Cea mai mare amendă este, din câte ştiu eu, de până la 10.000 de lei. Părinţii care nu vor să vaccineze un copil pot să aibă un motiv. Dacă există un motiv de nevaccinare, şi anume o contraindicaţie definitivă sau temporară, ei au posibilitatea, fără niciun fel de problemă, să refuze vaccinarea. Există nişte mecanisme prin care odată la 3-4 luni li se va prezenta părinţilor care este situaţia, se va discuta cu ei, li se va spune despre toate beneficiile legate de vaccinare”, a adăugat Buicu.
Referindu-se la un protest organizat luni în faţa Palatului Parlamentului împotriva vaccinării obligatorii, Florin Buicu a susţinut că noua lege „introduce mecanisme protective pentru părinţi”, adică Ministerul Sănătăţii sau producătorii vor fi responsabili pentru apariţia unor eventuale probleme secundare sau accidente.
„Am încercat prin modificările rezultate în urma discuţiilor de astăzi din comisie să introducem nişte mecanisme protective pentru părinţi, astfel încât, în cazurile în care, de exemplu, apar probleme legate de efecte secundare sau de acest tip, Ministerul Sănătăţii să fie cel care să plătească contravaloarea acestor probleme care apar. Pe de altă parte, producătorii vor fi responsabili de eventualele accidente care apar. (…) Vaccinarea obligatorie este pentru copii, în schimb există anumite situaţii în care şi vaccinarea adultului poate fi obligatorie. Vorbim de angajaţi din anumite instituţii a căror activitate poate avea impact în sănătatea publică”, a afirmat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor.
Întrebat de ce nu s-a venit mai devreme cu o decizie, în contextul în care proiectul de lege este din 2017 în Parlament, Buicu a recunoscut că apariţia riscului epidemiei de coronavirus a grăbit dezbaterile comisiei.
Buicu a mai susţinut că a primit numeroase mesaje şi de la cei pro şi de la cei anti-vaccinare, alături de toţi deputaţii din Comisia pentru sănătate, care au votat însă în favoarea obligativităţii.
„Nu apare această lege doar de dragul de a amenda părinţii. Scopul legii vaccinării este în primul rând de a stabili obligaţiile către Ministerul Sănătăţii, Casa de Asigurări de Sănătate, (…) responsabilităţile DSP-urilor, asigurarea finanţării necesare pentru aşa ceva, de unde se plătesc banii şi abia pe urmă ajungem la aceste obligaţii pe care le vor avea părinţii. (…) Legea se aplică doar de la momentul aplicării ei în Monitorul Oficial. Costurile cu aceste vaccinuri sunt determinate de costurile de achiziţie, pe de o parte, a vaccinărilor, dar, şi aici este un „dar”, se decontează corect, inclusiv consultaţiile pe care le fac medicii de familie, inclusiv campaniile de informare care vor fi derulate vor putea fi decontate din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii”, a explicat Buicu.
Parlamentarul a mai spus că, pentru angajatorii care achiziţionează vaccinurile, cheltuielile sunt deductibile fiscal.
„Sunt şapte vaccinuri prevăzute în lege. (…) Erau anumite prevederi, ca în proiectul iniţial, erau la nivel de ordin de ministru, toate sau majoritatea dintre ele au fost ridicate la nivel de hotărâre de guvern. În situaţii speciale, Guvernul, prin HG, poate stabili şi alte lucruri, dar în situaţii speciale. Acestea nu sunt aşa de capul Guvernului, ci vin de fapt într-un context mult mai larg, la recomandarea instituţiilor europene, respectiv OMS”, a detaliat deputatul PSD.
Nota noastră: Deşi cosmetizată cu felurite argumente care vizează responsabilităţile autorităţilor sau ale furnizorilor de vaccinuri, legea ţinteşte în mod evident, în primul rând, în dreptul părinţilor de a veghea la starea de sănătate a propriilor copii.
Mecanismul de informare despre care face vorbire legea reprezintă o menghină birocratică destinată să înfrângă voinţa părinţilor circumspecţi, smulgându-le sub ameninţare, printr-o formă explicită de violenţă, un consimţământ viciat, nedemn şi imoral.
Pentru a fi perpetuat discursul paralel şi abuzul de putere iniţiat de autorităţi se refuză angajarea în dialog şi se urmăreşte dispersarea costurilor politice ale acestei iniţiative către întreaga clasă politică. Totodată, cei care se opun acestui proiect legislativ sunt desfiinţaţi moral atât de adversari cât şi de falşi-aliaţi.
Legea nu este încă adoptată, dar nici mult nu mai este până acolo.
Concluzionăm arătând că, deşi opiniile noastre în privinţa vaccinării sunt oarecum nuanţate, suntem ferm împotriva oricărei forme de obligativitate. Avem în vedere atât obligativitatea vaccinării cât şi obligativitatea „informării despre beneficiile vaccinării”, termen care ascunde forme directe de presiune, pe care le considerăm absolut incompatibile cu liberul arbitru, cu autonomia personală şi cu demnitatea umană. Regăsim în această modalitate perfidă de introducere a „costurilor de frecare birocratică” (engl. friction costs) corespondentul în realitate al prorociilor Sfântului Paisie Aghioritul care vorbea despre „politeţea europeană” care nu va obliga, nu va pedepsi, dar omul nu va mai putea trăi dacă nu se supune. Dat fiind faptul că deja există nenumărate modalităţi şi chiar cazuri concrete în care autorităţile sau medicii de familie condiţionează actul medical ori condiţiile în care acesta este exercitat, de efectuarea integrală a vaccinurilor prescrise, considerăm că discuţia despre efectele benefice ale vaccinurilor nu face decât să mascheze turnura nepermisă a statului român către despotism biopolitic.
Facem un apel inedit către cititorii noştri, să nu aducă în discuţie subiectul „utilităţii vaccinurilor”, indiferent de modul de formulare/camuflare, întrucât nu această temă ne interesează. Ortodoxia nu recunoaşte instituţia „binelui făcut cu forţa” aşa încât orice trimitere la acest argument va fi înlăturată. Iertaţi-ne!
Urăm tuturor cititorilor și credincioșilor ortodocși un Post cu folos și cu nevoință bună, roditoare în Duhul lui Dumnezeu! Și cerem iertare pentru toate multele noastre sminteli și greșeli!
În primul rând, pacea și buna înțelegere sunt de absolută trebuință ca temelie a înfrânării trupești, ca să nu alergăm în zadar și să zidim „paie, lemne și fân”, care nu pot substitui frica și credința în Dumnezeu. După acestea, vine și înfrânarea de la mâncăruri și desfătări cu tragere de inimă și fără cruțare a trupului. Iar peste toate să adumbrească adevărul și lumina Duhului Sfânt.
Ca în orice Post Mare, care este pregătirea noastră pentru praznicul Învierii, dar și împreună-pătimirea cu Hristos, prima și ultima săptămână sunt mai aspre. Cine poate va posti negru până miercuri, când se mănâncă fără ulei, apoi iarăși joi post negru și vineri mâncare uscată. Sâmbăta și duminica este dezlegare la ulei. Doar de Buna Vestire și de Florii este dezlegare la pește în Postul Mare.
Această rânduială este îndeosebi pentru cei din mănăstiri, dar pt cei cu familie și cu obligații nu se poate pune o asemenea greutate. Mai ales că postul este pentru cei care și-au înnoit haina sufletului și-l pot duce mai ușor. Așadar fiecare e bine să postească mai aspru după putere; cel puțin ziua de luni post negru și apoi mâncare uscată restul săptămânii sau o masă simplă mai pe seară.
Această înfrânare aspră în primele zile are rostul să slăbească trupul și să-l supună sufletului pentru ca să poată gusta mai ușor din roadele și din rostul călătoriei Postului Mare. La fel și Săptămâna Mare este o pregătire duhovnicească pentru Înviere.
Bineînțeles că un loc important îl ocupă spovedania și împărtășirea (pentru cei care nu au impedimente).
Nu în ultimul rând, participarea la slujbe este necesară, la Canonul cel Mare îndeosebi, dar și la Liturghia Darurilor înainte-sfințite. Amintim că Sf. Andrei Criteanul a scris acest Canon ca expresie a pocăinței sale pentru faptul că a căzut în erezia monotelită, semnând documentele unui Sinod tâlhăresc la presiunea împăratului din acea vreme.
Ca o încununare a celor spuse, adăugăm și cuvintele de îndrumare cu privire la post ale Parintelui Iustin:
Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a
plăsmuit (Fc.
2:7).
Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de
Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca
Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul
iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut
aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă
raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat
întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi
mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu.
Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au
fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult
mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine
din pământ.
2. Căci zice: Şi
a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun
la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai
aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru
chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea,
neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea,
strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate
răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea
plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul,
unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină,
nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici
umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună
închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită
cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare
florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi
roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind
lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau
cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele
şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa,
prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu
adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de
ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi
limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât
veselie.
3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de
primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe
feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare
prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai
căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru
lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi
frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?
4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la
vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se
ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi
dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt
amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile
omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată
întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii
buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate
boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de
câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit
pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de
primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci
n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea
nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată
şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua
frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o
veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui,
ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă
uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.
5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de
crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu
desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu
ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele,
cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele
roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind
spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase
cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele,
împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă
este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât
frumuseţea este utilitatea.
6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei
plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă
le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare.
Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt
desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc
din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu
deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.
7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin
floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se
adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele
văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele
mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe
feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite
întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător
şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa
pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate
celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite.
Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a
plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe
luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ,
apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe
care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi
acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie
în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi
urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte
locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau
amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea
înţelegătoare[1].
8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor
raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase?
Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de
lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2],
gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele
făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit,
nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească,
dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta?
Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le
scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3].
Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles,
aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.
Deci a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub
tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci
Eden se tălmăceşte desfătare.
8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură,
care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea
cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea
pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau
a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej
de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea
tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea
mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.
9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare,
vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui
Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4]
Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile
inimii tale” (Ps. 36:4).
10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea
virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea
de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci
spre răsărituri. Căci fiecare din
plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a
virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu”
(Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps.
35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5].
Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc.
2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi
zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum
dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina
este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple
casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit
sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6],
l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască
covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce
s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din
compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.
11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi
lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în
Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică
sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa
Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului
nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de
roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos,
îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul
lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să
crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului
celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza
lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps.
91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps.
89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la
înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini,
unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7].
Şi, măcar[8]
de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi
cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui
Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită,
nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.
12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte
puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de
curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre
desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt
răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu
pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai
zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută.
Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare!
Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele
trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu
de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel
plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al
cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge
râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind
toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care
pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi
atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei
întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru
Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1] Deci
sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material,
faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este
prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine
laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.
[2] Prin
minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi
vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza
izolării ei în cele materiale.
[3] Raiul
este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea
omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o
frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba
netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum
pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau
un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.
[4] Pentru
că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm
doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la
început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri
materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie,
având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh,
pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.
[5] În rai trupul
primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se
împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam
de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri
înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum
roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură
şi înviorează sufletul.
[6] Omul
este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la
asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în
virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin
abdicarea de la grija de suflet.
[7] Este obiceiul
Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti.
Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează
mintea prin răsărituri.
[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.
Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:
„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire. Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile. Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)
„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)
* * *
De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.
După greșeala
monumentală din Comunicatul de ieri al Patriarhiei, astăzi apare și corectura
din condeiul PF Părinte Patriarh Daniel. Poate par cam pretențios, dar afirm de
la început că nu mă încălzește foarte mult această rectificare, care este
totuși bine-venită și apreciată ca atare.
Comunicatul
Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 27 februarie 2020 a apărut în
contextul unei mediatizări excesive a epidemiei provocate de Coronavirus (Covid
– 19) şi al unor solicitări din partea unor instituţii de stat ca Biserica să
ia măsuri pentru prevenirea răspândirii virusului respectiv şi pentru diminuarea
temerii populaţiei în faţa acestui fenomen.
Din acest motiv, comunicatul respectiv avea în vedere mai ales pe cei care
se tem prea mult de îmbolnăvire când sărută sfintele icoane sau când se
împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir euharistic, preotul folosind o linguriţă
comună.
Această atenţie acordată îndeosebi celor „mai slabi în credinţă” (cf. Romani
14, 1) a produs însă teamă în altă parte, mai precis în rândul unor clerici şi
credincioşi care consideră că o măsură excepţională şi temporară (iconomie), în
favoarea celor mai fricoşi şi mai slabi în credinţă, se poate transforma într-o
nouă regulă liturgică de împărtăşire euharistică a tuturor credincioşilor.
Pentru a depăşi polarizări şi polemici care slăbesc unitatea ortodoxă,
trebuie evitate judecăţile pripite şi trebuie să reafirmăm cu tărie credinţa
ortodoxă că Sfânta Euharistie nu este şi nu poate fi niciodată izvor de
îmbolnăvire şi de moarte, ci izvor de viaţă nouă în Hristos, de iertare a
păcatelor, de vindecare a sufletului şi a trupului.
De aceea, la strană se cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: „Trupul
lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.
Prin urmare, regula împărtăşirii clericilor şi credincioşilor din
acelaşi Sfânt Potir rămâne neschimbată, iar preoţii vor explica tuturor
credincioşilor că această împărtăşire nu a fost vreodată pentru cineva şi nici
pentru ei nu va fi un pericol.
Iar credincioşii, care au totuşi teamă de a se împărtăşi din acelaşi Sfânt
Potir cu aceeaşi linguriţă, vor cere sfatul preotului duhovnic spre a se întări
în credinţă şi a spori în comuniune bisericească.
De asemenea, în cazul sărutării sfintelor icoane, credincioşii care
au o credinţă vie şi puternică nu se tem că se vor îmbolnăvi, ci se bucură de
rugăciunea şi binecuvântarea Sfinţilor zugrăviţi pe icoane.
Întrucât credinţa uneşte libertatea cu iubirea, prin credinţă se exprimă în
mod liber iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfinţii Lui.
Din acest motiv, credincioşii ortodocşi sărută sfintele icoane şi se
împărtăşesc din Sfântul Potir în mod liber, nu pentru că ar fi obligaţi de
cineva să facă aceasta.
Prin urmare, slujitorii Sfintelor Altare vor îndemna pe toţi credincioşii să
se întărească în credinţă şi să cultive comuniunea euharistică în Biserică,
pentru a dobândi mântuirea, prin unirea cu Hristos-Domnul, Izvorul vieţii
veşnice (cf. Ioan 11, 25).
Dorim tuturor slujitorilor Sfintelor Altare şi tuturor credincioşilor
Bisericii Ortodoxe Române sănătate şi mântuire, precum şi mult ajutor de la
Dumnezeu în timpul Postului Sfintelor Paşti, ca înaintare spre lumina şi
bucuria Învierii!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
* * *
Nota noastră: După cum recomandam anterior și probabil că au sfătuit și alții și însăși situația cerea acest lucru, este bine că a apărut această repoziționare. Indicațiile oferite de această dată sunt cu totul contrare celor de ieri. Și e foarte bine. Probabil că un rol important a avut și reacția unui episcop, PS Ignatie al Hușilor, care a criticat indirect recomandările patriarhale, numind Euharistia „medicament al nemuririi, nu al muririi”.
Însă ceea ce
remarcăm este că mai există credință în popor. Dar la un nivel infim. Apar reacții
doar la lucrurile stridente și chiar contondente, care sar în ochi, sfidează
bunul simț, nu doar credința. Dar atitudini măcar la fel de curajoase din
partea clericilor și credincioșilor pe teme care sunt cel puțin la fel de
importante când vor apărea? Cât va mai profita Patriarhia de indolența
românilor în materie de credință? Până se va eroda de tot? Poate vor spune unii
că nu pot lua poziție pe probleme mai delicate. Dar pot să tacă vinovat atunci
când știu bine și văd că este asaltată și trădată credința ortodoxă? Adică nedumeririle
dogmatice și apropierea greșită de eretici ne putem face că nu o vedem?
Nu mă aștept la o schimbare adevărată în bine de
acum încolo fără o dârzenie și o tragere la rost a ierarhilor noștri și pe alte
probleme presante. Patriarhia nu se va opri din cinism; spun asta cu mâhnire și
cu o doză de curaj pe care l-aș dori și din partea mult mai multora. Măcar atât.
În mod normal, în situații de criză, Biserica
ajută îndeosebi cu rugăciuni și ajutorarea populației. Dacă virusul covid-19 ia
amploare, este normal să reacționăm de la vlădică la opincă. Însă este
discutabil ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de acum, când nu există
încă date concrete de îmbolnăviri, ci mai mult o panică nejustificată pe
de-a-ntregul. În acest context, Patriarhia Română a dat un Comunicat
discutabil, care sună astfel:
„În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apăși săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).
În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:
Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii,
pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest
timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de
Radio Trinitas și TRINITAS TV;
Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi,
care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită
exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta
Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate.
Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar
sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria
casă;
Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.
Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale
temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în
situaţie de epidemie.
Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române”
Așadar, pe fundalul este acela
al „îngrijorării”, nu al „riscului” real „de contaminare”, Patriarhia face
recomandări care în mod vădit vin de la presiunea unor necredincioși declarați.
Este vorba de Traian Berbeceanu și Andrei Caramitru, care au
cerut impetuos și lingușitor să fie închise bisericile, să nu mai fie
sărutate icoanele și să fie folosită linguriță de unică folosință pentru
administrarea „vinului sfințit”.
Revenind la comunicatul
Patriarhiei, acesta face recomandări care ridiculizează cultul ortodox de-a
dreptul și-l reduce la un ritual oarecare.
1.
Participarea la slujbe nu poate fi înlocuită de ascultarea sau vizionarea ei la
TV. Liturghia este rugăciune și nu poate fi făcută decât prin participare, prin
implicare. Pe când la radio sau televizor nu există fix ceea ce contează, anume
împărtășirea de Taină, de rugăciune. Este bună ascultarea predicii, este
benefică difuzarea slujbelor pentru cei bolnavi pentru familiarizare cât de cât,
dar nu înlocuiește. Cu atât mai mult cu cât pare și o reclamă la posturile
Trinitas, ceea ce nu cadrează cu un comunicat bisericesc pentru o situație care
se presupune că este de criză.
2. Se
îngăduie celor care au „teamă de îmbolnăvire” să folosească lingurițe de unică
folosință „în mode excepțional, în orice moment al zilei”, dar se pune o
presiune prea mare pe preoți de a administra Sfânta Împărtășanie astfel, la
discreția unor credincioși mai puțin credincioși. Însă cel mai important aspect
este acela că nu se justifică o astfel de recomandare. Sfintele Taine sunt
Trupul și Sângele lui Hristos și sunt luate cu această credință, nu din ritual
sec. Pe lângă aceasta, trebuie adăugat faptul că ele necesită o pregătire
duhovnicească anume. Sigur, pentru copii se presupune aceeași credință, nu un
simplu obicei care trebuie bifat.
Există nenumărate situații similare care se întâmplă
curent cu Sfânta Împărtășanie. Sunt împărtășiți foarte mulți bolnavi și preotul
folosește și el aceeași linguriță. Eu însumi am împărtășit oameni de genul
acesta și am consumat și eu Sfintele Taine după aceea. Ele sunt date tocmai
pentru sănătatea duhovnicească și sufletească pentru că au o putere
dumnezeiască, nu una firească, medicamentoasă. Câți oameni se împărtășesc
curent cu aceeași linguriță și nu pățesc nimic chiar și în condiții normale, când
totuși ar putea fi transmise diferite infecții! Dar Hristos nu infectează.
În acest sens există și o relatare despre Sf. Ioan
Maximovici că a consumat el ceea ce a vărsat pe treptele bisericii cineva care
se împărtășise și care era infectat cu turbare. Desigur, el a fost un om
deosebit, dar invită la reflecție și credință în Sfintele Taine.
Așadar Patriarhia cedează în materie de credință atunci
când este atacată, când ierarhii ar fi trebuit să fie primii care să cinstească
Împărtășania și să dea dovadă de fidelitate și mărturisire. Dar ajungem zile
când de ierarhii români trebuie mai mult să ne păzim decât să-i urmăm pentru că
urmăresc mai mult să nu cadă în ochii publicului desacralizat și modern decât
în ochii lui Dumnezeu.
3. Nu este nevoie să fie date sfaturi generale cum să fie cinstite icoanele
în caz de epidemie, mai ales că nu a întrebat cineva dintre credincioși în mod
deosebit. Este greu să se facă o igienizare „totală” a icoanelor încât să fim
protejați de viruși. Oare cum s-ar putea face asta? Totuși credința ne dictează
că preferăm să le cinstim decât să ne temem de îmbolnăvire. Sigur, nu este
exclusă cu totul evitarea sărutării icoanelor; fiecare are un nivel de sănătate
diferit, dar cea mai indicată este sănătatea dată de credință.
4. Împărtășania este slujită curat, dar nu igienic. Ca orice mâncare, ca
orice pâine (deși nu e simplă pâine). Cu atât mai mult putem vorbi de igienă
„totală”. Este prea tare înclinată balanța în favoarea igienei în detrimentul
credinței. Ca și cum normele acestei lumi sunt în stare să răstoarne pe cele
ale credinței.
5. Se poate observa ușor că este
urmată o linie adoptată și de Biserica Catolică în contextul de astăzi,
deși aceea este mai drastică, recomandând să fie evitată chiar și stropirea cu
aghiazmă și mersul la biserică. Nu e normal să fie urmat catolicismul în
direcția lui de desacralizare.
6. Mai există un aspect important: în situații de îmbolnăviri grave pacienții
tocmai că sunt împărtășiți pentru a se vindeca, pentru a fi ajutați. Există
superstiții pline de necredință că Împărtășanie este spre moarte și mulți o
evită. Dar ea este spre viață și sănătate și nu e normal să fie refuzată sau
administrată igienic pentru că ea este tocmai un remediu al bolilor prin
puterea harului lui Hristos.
În plus de toate, a fost declarată situație de urgență
pentru epidemie? Se justifică astfel de măsuri fără a se cunoaște informații
elementare despre covid-19? Nu se încadrează aceste dispoziții tocmai pe linia
sporirii neîntemeiate a isteriei în locul unor măsuri raționale?
Ierarhia reacționează cât se poate de prost și, cel mai rău, fără credință. Se naște întrebarea: Cum mai pot să ghideze credința poporului? Ce pildă dau în aceste condiții? Este mai importantă imaginea decât substanța Bisericii? Cum vom depăși presiunile tot mai crescânde și mai intruzive ale indiferentismului religios având de înfruntat chiar smintelile din interior?
Consider că Patriarhia ar putea reveni cu precizări și chiar rectificări în privința recomandărilor făcute în caz că dorește să aibă o atitudine pastorală autentică față de credincioșii ei, nu una supusă mofturilor celor care o atacă. Nu suntem niște nespălați, dar nici nu putem să ne lepădăm de Hristos nici în fața unei epidemii sau pericol real, cu atât mai mult în fața unei isterii fără „igienă”.
În data de 26
februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților
Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității
și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea
Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul
comuniunii noastre ortodoxe.
La întâlnire au
participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de
Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă
condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii
Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu
al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte
Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de
Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica
Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte
Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.
Participanții
și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului
Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și
musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea
găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea
extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel
internațional.
Participanții
au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte
Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea
dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității,
menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș
Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală,
bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe
avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.
Delegațiile au
afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne
între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între
ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul
în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a
existat discordie.
În atmosfera de
dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile
referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea
autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de
dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.
În ceea ce
privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au
recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare
și reconciliere.
În chestiunea
referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă
trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu
sprijin panortodox.
În ceea ce
privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților
competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra
proprietății, inclusiv cel al Bisericii.
Delegațiile au
convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de
sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și
dialog.
Participanții
speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său
primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu
frații săi întâistătători.
Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.
* * *
Nota noastră: Este puțin ciudat faptul că acest Comunicat a apărut inițial pe o sursă de informare partizană Patriarhiei Ecumenice, în timp ce alți jurnaliști erau informați că va fi emis mâine. A fost redactat în engleză, limbă de circulație internațională și neutră din perspectiva participanților. Poate fi consultat în varianta originală pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.
Patriarhia
Română a fost promptă cu traducerea și publicarea lui.
Ideile din
Comunicat sunt transparente spre o soluție sobornicească, nicidecum prin
hotărâri unilaterale ale Fanarului. Este practic exprimată încrederea că
dezbaterea onestă a subiectului va duce la decizii corecte și care să aducă
pace și unitate. Această direcție este una corectă, pentru că tot chinul din
Biserica Ortodoxă de astăzi vine în urma unor hotărâri luate sub presiuni ale
unor factori externi, fără o deliberare degajată asupra subiectelor.
Singura intervenție
concretă este apelul făcut autorităților din Muntenegru de a respecta statutul
Bisericii Ortodoxe Locale, condusă de IPS Mitropolit Amfilohie.
Simplul fapt că
s-au adunat și au discutat problemele stringente actuale fără coordonarea și
împotriva piedicilor puse de Patriarhul Bartolomeu este un mesaj de îmbărbătare
și îmbucurător că deciziile nu trebuie luate sub influența nimănui.
Sunt așteptate
de acum reacțiile Bisericilor neparticipante, îndeosebi ale Antiohiei, Bulgariei
și Georgiei, dar și a unor ierarhi individuali.
Ba chiar
trebuie privită cu interes reacția Patriarhiei Ecumenice, căreia i s-a aruncat
mănușa. până acum, ea a fost cea care a presat lucrurile, dând impresia că
acționează pașnic și condamnând acțiunile Bisericii Ruse de a opri comuniunea
cu ea ca pe unele ce și cum ar semăna dezbinare și ar veni din aroganță. Oare cum
va suferi sfidarea la adresa pretențiilor sale de întâietate de putere? Cum va
răspunde la chemarea la dialog, pace și unitate în cuget?
Deocamdată a
trimis astăzi o Scrisoare
de mustrare Patriarhului Ierusalimului, prezentată pe scurt de către OrthodoxTimes,
în care afișează o atitudine de reproș și mimează bunăvoință, dar trece cu
vederea că această întrunire de la Amman a fost convocată tocmai pentru că el
însuși a refuzat repetat și categoric să discute deschis problema ucraineană.
După cum s-a
preconizat, au fost prezente 6 Biserici Locale reprezentate prin
Întâistătătorii lor, cum au fost Patriarhiile Ierusalimului, Rusiei, Serbiei și
Biserica Cehiei și Slovaciei sau prin delegații desemnate, ca în cazul
românilor și sârbilor. Acest lucru este atestat de fotografia participanților,
de mai sus.
A fost prezent și
Mitropolitul Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, deși
aceasta nu este autocefală. Acesta
a declarat că decizia finală „încă nu a fost elaborată, va urma puțin mai
târziu, dar faptul că ne-am întâlnit, ne-am uitat unii la alții, am discutat
toate problemele este un pas important spre un rezultat bun”.
Informațiile
deocamdată sunt puține pe marginea dezbaterilor, care s-au purtat cu ușile
închise. Deși este un aspect criticat, este firesc să se deruleze astfel,
rezultatele fiind făcute cunoscute la final. Pentru a împiedica accesul intruziv
al presei, discuțiile au avut loc în diferite locații și etaje ale hotelului gazdă,
chiar cu ședințe paralele, după
câte se pare.
Patriarhul Chiril
al Moscovei a făcut unele remarci în adresarea sa către participanții la
întâlnire. „Arma eficientă a Bisericii împotriva înrobirii ei față de lume și
disoluția seculară este dragostea noastră frățească și unitatea, rugăciunea noastră
comună și luarea liberă a unor decizii în comun prin chibzuința sinodală a
Bisericii.” El a reafirmat intenția de a se ține mai multe întruniri de acest
fel pentru a se ajunge la o soluționare finală.
Mitropolitul sârb Irineu de Bačka
a făcut unele declarații interesante pe marginea întâlnirii într-un interviu
acordat site-ului „Ortodoxia
rusă în Marea Britanie și Europa Occidentală”. Acesta a spus, printre
altele, că „este bine cunoscut faptul că cele mai serioase chestiuni de
dezbinare din prezent sunt rezultatul acțiunilor Patriarhiei de Constantinopol,
care au dus relația lor cu restul lumii ortodoxe într-o stare delicată și care
relații clar nu pot continua într-o manieră deplină fără ca acele comportamente
și acțiuni să fie abordate. Așa că da, astfel de chestiuni vor fi în centrul
discuțiilor de la Amman”. Pe de altă parte este important de știut că, „în
vreme ce este adevărat că, la origini, situația prezentă a relației Patriarhiei
de Constantinopol cu restul lumii ortodoxe a început de la realități teritoriale
de incursiune jurisdicțională și o folosire greșită a autorității și puterii, ea
a escaladat direct pe tărâmul dogmei – al Tainelor, al naturii Bisericii”.
După cum am mai remarcat, deși Bisericile participante (6) sunt în minoritate ca pondere din totalul celor 14, totuși ele reprezintă aproximativ 80% din credincioșii ortodocși din lume. Ca să nu mai punem la socoteală că este posibil ca unele Biserici Locale, cum sunt cele din Bulgaria, Antiohia și Cipru, să nu fie chiar potrivnice din principiu acestei întâlniri și viziunii sobornicești în antiteză cu viziunea primațială-papistă promovată de Constantinopol.
Update: Conform agenției Ορθοδοξία.news, Comunicatul participanților a fost deja formulat în engleză și textul său a fost tradus neoficial și în greacă. În rezumat, sunt enumerate cele 6 Biserici participante și reprezentanții lor, sunt aduse mulțumiri Patriarhului Teofil pentru inițiativa de a găzdui aceste discuții și regelui Abdullah al Iordaniei pentru primire. Sunt menționate ca puncte de discuție problema ucraineană, precum și cele două similare din Macedonia și Muntenegru. Deși nu sunt stabilite soluții clare, s-a hotărât că rezolvarea acestor chestiuni se poate face doar prin dialog pan-ortodox, la care este așteptat și Patriarhul Ecumenic. Sunt adresate îndemnuri autorităților din Muntenegru să respecte drepturile la proprietate, inclusiv ale Bisericii. Problemele jurisdicționale din Muntenegru și Macedonia trebuie rezolvate de către Biserica Sârbă, în cadrul căreia sunt localizate, dar cu asistență pan-ortodoxă. Viitoarea întrunire este preconizată până la sfârșitul acestui an și trebuie să se desfășoare într-o atmosferă frățească. La final, este îndemnat și desemnat Patriarhul Teofil să înalțe către Hristos o rugăciune pentru unitatea Bisericii de la Sfântul Mormânt, din care a înviat.
În timp ce anunțul că
Biserica Bulgară nu va trimite reprezentanți la întâlnirea frățească de astăzi
din Amman a fost emisă “din partea cancelariei Sfântului Sinod” al Bisericii
Bulgare, nu a existat, de fapt, nici o discutare a problemei de către Sfântul
Sinod, a dezvăluit ieri Înaltpreasfințitul Mitropolit Gabriel de Loveci într-un
interviu acordat Postului de Radio Național bulgar.
Potrivit Mitr. Gabriel, cele două scrisori de invitare trimise de Preafericitul Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Patriarh Neofit al Bulgariei nu au fost nici măcar puse în atenția membrilor Sfântului Sinod, ci au fost trimise mai departe imediat Comisiei sinodale stabilite în toamna anului 2018 pentru a examina chestiunea ucraineană. Astfel, ierarhii Bisericii Bulgare au aflat doar din presă despre data întâlnirii de la Amman.
Deși Comisia, condusă de Mitropolitul Ciprian de Stara
Zagora, a fost creată cu aproape un an și jumătate în urmă, nu a existat nici o
declarație din partea Sinodului Bulgar pe problema ucraineană și nu este clar
dacă chestiunea a fost măcar discutată de Sinod în vreo măsură. În iunie anul
trecut, Mitr. Gabriel a dezvăluit că problema nu a fost luată încă în discuție
în profunzime de Sinod.
Mitr. Gabriel a remarcat, de asemenea, în
interviul de ieri că un grup de patru Mitropoliți au încercat să obțină punerea
pe agenda Sfântului sinod a chestiunii participării unei delegații bulgare la
întâlnirea frățească, dar aceasta nu a avut loc nicidecum.
Doar cu câteva zile înainte de întâlnirea de astăzi, când ar fi fost oricum dificil fizic să se întâlnească toți membrii Sinodului pe o astfel de notificare târzie, biroul Sinodului a vorbit cu episcopii la telefon, cei mai mulți dintre ei spunând că nu consideră că este necesar să trimită o delegație în Iordania. Astfel, problema nu a fost discutată sinodal și nu a existat nici o decizie a Sfântului Sinod conformă cu statutul Bisericii Ortodoxe Bulgare.
Mitr. Gabriel însuși a susținut inițiativa
întâlnirii de la Amman, citând cuvintele Domnului: Pentru că unde sunt doi
sau trei adunați laolaltă în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.
(Mt. 18:20). În opinia sa, rămâne o posibilitate ca Bisericile Locale care nu
participă la întâlnirea de astăzi să se alăture procesului de discutare a
chestiunii ucrainene în viitor. […]
Împreună cu Mitropoliții Ioan de Varna și Daniil de Vidin, Mitr. Gabriel a presat Sinodul să convoace un Sinod Pan-ortodox la sesiunea din octombrie 2018, deși moțiunea nu a trecut. Cei trei ierarhi au emis o declarație câteva zile mai târziu, explicând considerațiile lor. […]
* * *
Nota noastră: Mitr. Gabriel face aceste dezvăluiri în contextul în
care sinodalitatea nu a funcționat corect între episcopii bulgari cu o tentă
vizibilă de a favoriza anumită decizie de neparticipare la întâlnirea de la
Amman. Aceasta indică un conflict între ierarhia superioară din țara vecină,
care nu poate fi gestionat decât prin manevre de culise, deși majoritari sunt
episcopii care nu au fost de acord cu participarea la întrunirea de la Amman. Aceasta
indică faptul că cei 4 minoritari au argumente mult mai solide și ar fi întors
rezultatul unei dezbateri oneste în favoarea opțiunilor lor. Adică decizia nu
este una conformă cu normele bisericești, ci se bazează pe nepregătirea,
dezinteresul și trădarea majorității sinodalilor bulgari. Bineînțeles că pot fi
bănuite diferite alte pârghii de influență.
Mitropolitul Gabriel
a fost unul din cei care au pledat activ și viguros împotriva participării la
Sinodul din Creta și la înfierarea deciziilor luate acolo. Dar se pare că linia
promovată de Patriarhul Neofit și de majoritatea ierarhilor nu este aceasta, ci
sunt mai deschiși spre o viziune diferită. Și, pentru a nu risca să apară noi
hotărâri incomode promovate de Mitr. Gabriel și de ceilalți episcopi
mărturisitori, cineva a avut grijă să dirijeze lucrurile încât să fie evitată
opinia lor.
Cert este că avem
nevoie de astfel de arhierei mărturisitori și înțelepți, cu curaj și dedicați
credinței și intereselor bisericești, nu străine.
Nu putem să nu
remarcăm încă o dată că un lucru similar s-a petrecut în Cipru, unde nu a fost
convocat un Sinod care să discute problema întâlnirii de la Amman și practic
Arhiepiscopul Hrisostom și-a impus părerea proprie într-o chestiune care ar fi
fost de competența Sinodului reunit. Mai ales că există câțiva Mitropoliți mărturisitori,
cum ar fi Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, dar probabil că și Isaia de
Tamassos, care ar fi incomodat cel puțin și ar fi făcut de râs tirania
Arhiepiscopului cipriot, care a semnat în mai multe situații în locul unor
ierarhi din subordine (cum a fost cazul în Creta și la unele sesiuni ale
Sinodului Cipriot).
Cine se teme de adevăr și de o confruntare pe față a
lucrurilor?
Potrivit documentelor interne ale Uniunii Europene, care au fost scurse către presă, în curând UE ar urma să creeze o rețea de baze de date naționale, de recunoaștere facială, pentru uzul poliției. Un raport întocmit de forțele de poliție naționale din 10 state membre ale UE, conduse de Austria, solicită introducerea legislației UE pentru interconectarea acestor baze de date, în fiecare stat membru al uniunii. Raportul, pe care The Intercept l-a obținut de la un oficial european care este preocupat de subiectul dezvoltării rețelei, a fost difuzat printre oficialii UE și naționali în luna noiembrie 2019. Dacă acordurile anterioare de schimb de date sunt un ghid, noua rețea de recunoaștere facială va fi probabil conectată la baze de date similare din SUA, creând ceea ce cercetătorii în domeniul confidențialităţii informatice denumesc „o consolidare transatlantică masivă” de date biometrice.
Raportul a fost întocmit ca rezultat al discuțiilor privind extinderea sistemului Prüm, o inițiativă la nivelul UE care conectează baze de date ADN, amprentă digitală și înregistrare a vehiculelor pentru căutări reciproce. Există un sistem similar între SUA și orice țară care face parte din programul Visa Waiver, care include majoritatea țărilor UE; Acordurile bilaterale permit agențiilor americane și europene să acceseze reciproc bazele de date conţinând amprentele digitale și ADN.
Deși noua legislație preconizată în urma recomandării raportului nu este încă lansată, lucrările pregătitoare sunt în desfășurare. Informațiile furnizate de Comisia Europeană Parlamentului European în noiembrie trecut arată că aproape 700.000 de euro (aproximativ 750.000 de dolari) urmează să fie alocaţi pentru efectuarea unui studiu, realizat de firma de consultanță Deloitte, cu privire la posibile modificări ale sistemului Prüm, în raport de lucrările despre tehnologia recunoașterii faciale. De asemenea, Comisia Europeană a plătit în mod distinct alte 500.000 de euro unui consorțiu de agenții publice, condus de Institutul de Științe Juridice din Estonia, pentru „a stabili situația actuală a tehnologiei recunoașterii faciale în investigaţiile penale, în toate statele membre ale UE”, cu scopul de a se orienta „spre schimbul posibil de date faciale”, astfel cum rezultă din cuprinsul unei prezentări a proiectului trimis reprezentanților naționali de la Bruxelles.
În ultimii ani, UE a făcut pași mari pentru a conecta o serie de baze de date referitoare la migrație și securitate. Noua legislație adoptată în aprilie, anul trecut, a instituit o bază de date care va conține amprentele digitale, imaginile faciale și alte date cu caracter personal aferenteunui număr de până la 300 de milioane de resortisanți non-UE, care bază de date care fuzionează informaţii din cinci sisteme separate. Potrivit raportului a 10 forțe de poliție, consultanții Deloitte au propus să facă același lucru cu imagini faciale ale poliției, dar ideea a fost respinsă în unanimitate de forțele de ordine.
Cu toate acestea, raportul recomandă conectarea tuturor bazelor de date faciale ale statelor membre ale UE, ceea ce pare conducă spre acelaşi efect practic. Într-un alt raport intern al poliției din UE – acesta dintr-un grup de lucru de la Prüm care a analizat schimbul de date privind permisele de conducere – poliția constată că „o rețea de registre naționale interconectate poate fi considerată un registru european virtual”.
Pentru poliție, avantajele bazelor de date de recunoaștere facială interconectate sunt clare. Raportul propus de Austria consideră tehnologia recunoaşterii faciale ca pe un instrument biometric „extrem de adecvat” pentru identificarea suspecților necunoscuți și sugerează crearea și conectarea bazelor de date „cât mai repede posibil”. Recunoaște, de asemenea, necesitatea unor garanții de protecție a datelor, cum ar fi verificarea umană a oricărei potriviri automate, însă experții în confidențialitate susțin faptul că o creare a oricărui astfel de sistem este primul pas către o mai mare partajare și conectare a datelor, caz în care aceste mijloace de control devin inadecvate.
Este, prin urmare, lesne de înţeles că odată acceptată unificarea pan-europeană a datelor rezultate din recunoaşterea facială, celelalte date biometrice care pot vizea greutatea corpului, ţinuta corporală în timpul mişcării, alte elemente rezultate din monitorizarea indicatorilor de sănătate, pot fi agregate fără mari obstacole. Motivarea ar fi previzibilă: pentru identitate de raţiune juridică, pentru îndeplinirea adecvată a aceloraşi activităţi şi în urmărirea aceloraşi scopuri, se impune dezvoltarea capabilităţilor informatice de agregare a bazelor de date care indexează informaţii biometrice.
Hotelul Fermont, locația întâlnirii inter-ortodoxe de la Amman
Conform informațiilor
agenției Romfea, întâlnirea delegațiilor Bisericilor Ortodoxe va avea loc
cu ușile închise pentru presă. Dezbaterile vor fi găzduite în sala de ședințe a
hotelului Fermont. Se pare că vor fi două sesiuni, dimineață până la amiază și
după-masă. Între cele două părți este programată o întrevedere cu regele
Iordaniei, Abdulah II. Seara, după încheierea celei de-a doua runde de
discuții, va fi emis un Comunicat oficial corespunzător.
„Merită menționat că Sinaxa
se desfășoară în mare secret, cu măsuri de securitate care sunt draconice.”
După
cum s-a anunțat anterior, astăzi au sosit la Amman delegațiile Bisericilor
Ortodoxe Locale. Există câteva relatări de presă cu privire la prezența
reprezentanților Bisericii Serbiei, Cehiei și Slovaciei, României și Poloniei. Toate
au fost întâmpinate de către Arhiepiscopul Hristofor, epitropul patriarhal al
Ierusalimului la Amman.
Biserica Sârbă a trimis o delegație condusă de Patriarhul Irineu, din care face parte și Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru și Irineu de Bačka și David de Kruševac.
Biserica Română este reprezentată de Mitropolitul Nifon, episcopul desemnat dintre sinodalii noștri pentru a se ocupa de relațiile externe, dimpreună cu alți clerici români.
Delegația română
Deși au existat speculații și
știri false emise de către site-uri afiliate Patriarhiei Ecumenice că Biserica
Poloneză este absentă, conform unor informații
exclusive oferite de agenția Romfea, aceasta a sosit astăzi în Ierusalim și
va ajunge mâine în Iordania. Ea este condusă de Arhiepiscopul Abel de Lublin.
Lista celor 6 Biserici este completată de Patriarhia Ierusalimului, gazda evenimentului, și Biserica Rusă, cea mai interesată de aceste discuții, care cuprinde în componența sa și Mitropolia Ucrainei, al cărei cap este Mitropolitul Onufrie.
Se pare că doar
canalul de televiziune de stat iordanian va avea dreptul exclusiv de a relata
asupra desfășurării întâlnirii. Unele grupuri de jurnaliști au fost scoase
afară din hotel, chiar și două din Rusia. Cele din urmă au încercat să filmeze
de pe acoperișul unei clădiri din partea opusă, dar au fost contracarate de
către poliție.
Programul va debuta cu o
rugăciune de început și o sesiune de dezbateri. Între orele 13 și 16 va avea
lor o întâlnire cu regele Abdullah II al Iordaniei, urmată de a doua parte a
discuțiilor până spre ora 20:30, când va fi pregătit un Comunicat de presă.
* * *
Deși este un Sinod la
nivel înalt și inter-ortodox, putem contata preferința de a fi numit întâlnire
și se evită să fie numit oficial Sinaxă. Bisericile organizatoare aleg o
comunicare corectă, care să nu atingă orgolii, cu menajamente. Mitropolitul Ilarion
de Volokalamsk, reprezentantul
relațiilor externe al Bisericii Ruse, a declarat că astfel de întruniri ar
trebui să fie mai dese și că întâlnirea de la Amman să fie un început. De
parcă asemenea consfătuiri au ajuns ceva ieșit din comun și bizare. Ca și cum
nu este normal să existe discuții și dialoguri inter-ortodoxe și ele ar leza orgolii,
nu ar stabili legături mai strânse. Cam aceasta a ajuns starea lumii ortodoxe
al nivel oficial, dar și de rând.
În special Constantinopolul
a contestat vehement dreptul altor Biserici Locale de a convoca întruniri inter
sau pan-ortodoxe, dar istoria
dovedește contrariul, după cum am
mai arătat acest lucru. Totuși este în firea Bisericii Ortodoxe
sobornicitatea sau universalitatea (catolicitatea) ca opusul primatului papal
și al centralizării conducerii. De fapt, probabil că în jurul acestor puncte se
învârt disputele pe această temă.
Așadar întâlnirile și
dezbaterea problemelor presante este și ar trebui acceptat ca un lucru firesc,
dincolo de contrele și disensiunile actuale din Ortodoxie între Biserici. Lipsa
dialogului ar însemna un dezastru vădit. De aceea, participarea Bisericii
Române nu poate fi considerată drept un pas sau calcul greșit.
În plus, nădăjduim și ne rugăm să apară propuneri și abordări cu adevărat în favoarea bunului mers al credinței ortodoxe. Bineînțeles, un alt aspect important este ca și Bisericile neparticipante să recunoască și să se implice activ la ducerea mai departe a propunerilor care vor fi emise mâine (în caz că vor fi de bun augur).
Aducem în atenţie, cu oarecare întârziere, unul dintre puţinele articole publicate în presa noastră despre ideile puse în dezbatere la Forumul de la Davos.
Întâlnirea anuală de la sfârşitul lunii ianuarie reprezintă evenimentul de referinţă al fundaţiei elveţiene Forumul Economic Mondial (WEF). Prima reuniune a avut loc în 1971, sub numele Forumul European de Management (European Management Forum). Iniţial, profesorul Klaus Schwab, fondatorul acestui forum, a avut în vedere modalităţile prin care companiile europene ar fi putut să se adapteze practicilor de management americane. În timp, Forumul a devenit principala platformă de gândire şi acţiune a elitelor globale, un prilej de cunoaştere reciprocă a celor aflaţi în vârful societăţilor cărora le aparţin şi un mijloc de sincronizare a acţiunilor politice, economice, culturale şi ideologice.
Preluăm aşadar, în cele ce urmează, articolul publicat de domnul Ambrus Bela în Q Magazine, cu menţiunea că ideile puse în circulaţie la aceste întâlniri sunt mult mai numeroase, mult mai bine fundamentate şi mult mai aproape de realitate decât lasă să se întrevadă articolul. Subliniem că nu suntem de acord cu tonul dispreţuitor şi expeditiv în care autorul prezintă ideile discutate la Davos, care trebuie tratate cu toată seriozitatea intelectuală de care suntem capabili, întrucât vorbim de curentele intelectuale dominante, care ne afectează vieţuirea într-un mod pe care ne vine greu să-l acceptăm.
Prin urmare, vă îndemnăm cu stăruinţă să nu fiţi perturbaţi de divagaţiile şi de modalitatea de formulare pe care a ales-o autorul articolului, să cântăriţi cu moderaţie toate cele relatate în continuare, cu menţiunea că nu sunt atinse decât foarte superficial unele dintre elementele de sprijin pentru ideologia promovată de elita mondială. Din nefericire, efortul şi priceperea pe care le presupune realizarea unei adevărate cronici de idei ne împiedică să tratăm în detaliu obiectivele propuse de participanţii la acest Forum dar, în măsura în care vom găsi răgazul necesar, vom completa informaţiile importante în secţiunea de comentarii.
O precizare finală pe care o considerăm necesară vizează prejudecata larg răspândită în mediul ortodox că „oculta” ar acţiona, bine-înţeles.. ocult, în ascuns, în baza unor deziderate secrete. Or, din studiul ideilor promovate în mod deschis de acest gen de organizaţii şi platforme intelectuale putem constata faptul că mare parte din eşafodajul intelectual care orientează evoluţia trendurilor, deopotrivă locale şi globale, este disponibilă în mod public, este bine documentat şi formulat din punct de vedere ştiinţific, este întemeiat pe fond, neutru din punct de vedere ideologic sau, în orice caz, în marja libertăţii auctoriale, este scris cu bună credinţă şi este animat de scopuri morale generoase. Doar Hristos lipseşte!
Celor care se împotrivesc curentelor globaliste le este foarte greu să conteste aceste idei în spaţiul adecvat de dezbatere iar tratarea în ton zeflemitor a unor produse intelectuale şi ştiinţifice de înaltă calitate compromit orice opoziţie de bună credinţă. Concluzionăm cu îngrijorare că nici inteligenţa şi nici profesionalismul individual nu sunt, singure, în măsură să fundamenteze intelectual o atitudine de împotrivire faţă de mersul lucrurilor.
Așa-zisul Forum Economic Mondial (WEF) de la Davos, cunoscut și ca „Guvernul Mondial” a ajuns locul unde se croiesc planurile miliardarilor planetei, nealeși de nimeni, privind modul în care milionarii trebuie să gestioneze soarta clasei de mijloc, fără ca cineva să le fi cerut asta.
O PLUTOCRAȚIE MEREU „ÎNGRIJORATĂ”
Nu mai puțin de 119 miliardari au participat la reuniunea din acest an din Elveția. Dar aceștia reprezintă abia 5% dintre invitați. Pentru că fără invitație nu intră nimeni. La baza aeriană de la Duebendorf au aterizat 309 jet-uri private, transformând peisajul pistei de aterizare într-unul similar parcărilor de la mall-uri.
Doar statutul de membru costă 672.000 de dolari, iar intrarea, separat, alți 28.000 de dolari pentru orice reprezentant al unei companii. Asta ar fi nivelul bazic. La nivele superioare, în funcție de posibilitatea de a accede la diverse paneluri, costurile de participare ajung până la 620.000 de dolari!
Nu mai punem la socoteală cât costă taxele aeroportuare, nu mai vorbim despre cele peste 8 milioane de dolari cât costă cheltuielile de securitate!
Forumul Economic de la Davos devoalează programul ideologic și planul de acțiune al „Guvernului Mondial”. Propriu-zis, urmărind forumul, avem șansa să aflăm ce ne-au pregătit miliardarii planetei să îndurăm. Nu coboară chiar ei în arenă, dar își trimit purtătorii de cuvânt: șefii corporațiilor multinaționale, Pepsi, IBM, Microsoft, Aramco, Goldman Sachs, Mastercard etc. Aceștia reprezintă marea masă a celor prezenți. Șefii de state par doar un briz-briz pe aici.
Dacă anul trecut s-a pus în discuție – mai în șoaptă – ideea că lumea ar trebui să fie condusă de corporații, anul acesta miliardarii planetei au venit deja cu un plan bine făcut privind desființarea statelor, guvernelor, împărțirea resurselor, finanțelor, proprietăților, scotând din joc nu doar statele naționale ci și cetățenii.
Potrivit globaliștilor, resursele, mijloacele de producție și beneficiile ar trebui să fie ale corporațiilor, acestea urmând să se îngrijească de bunăstarea populației deposedată de bunuri de pe „feudele” lor. O monstruoasă mașinărie de activiști, așa-ziși intelectuali, politicieni și corporatiști muncesc deja cu zel ca acest lucru să se întâmple.
Lăsând la o parte distracțiile bulevardiere pe care le prezintă presa, Greta, Soros, Harari, Trump, prințul Charles, falșii activiști și tot circul aferent întâlnirilor anuale din Elveția, trebuie să remarcăm că esticii sunt cei care au venit cu idei de afaceri și cu proiecte demne de a fi luate în calcul. Restul a fost doar ideologie globalistă și enorm de multă gargară inutilă.
MANIFESTUL DAVOS 2020
Nu putem însă trece peste planurile pe care și le face așa-zisa elită în privința aservirii planetei. Să începem cu Manifestul Davos 2020, privind scopurile companiilor (deși corect ar fi: al corporațiilor) în a patra revoluție industrială.
Textul îi aparține lui Klaus Schwab, nimeni altul decât fondatorul WEF și reprezinta schița unui „capitalism mai bun”. În primul rând, Manifestul susține faptul că o companie servește în primul rând clientul, consumatorul final, în timp ce acceptă competiția cinstită cu alte companii, are toleranță zero față de corupție (dacă vă era dor de tema aceasta), menține nivelul de încredere al ecosistemul digital în care operează, aduce la cunoștința consumatorilor implicațiile adverse sau negative ale produselor.
Companiile tratează clienții cu respect, onorând diversitatea și condițiile de muncă îmbunătățite în cadrul companiei, precum se apleacă și asupra bunăstării angajatului, favorizează angajările, dar și perfecționarea și recalificarea celor angajați.
Compania își consideră furnizorii drept parteneri, oferă o șansă corectă noilor intrați pe piață, în general integrează respectul pentru drepturile omului în întregul lanț de aprovizionare.
La fel, compania slujește comunitatea și o susține prin plata taxelor, se preocupă de mediu și protejează în mod conștient biosfera și economia circulară regenerativă.
O companie este mai mult decât o unitate economică generatoare de avere, mai spune Manifestul. Îndeplinește aspirațiile umane și societale ca parte a sistemului social mai larg. Performanța trebuie măsurată nu numai prin beneficiile acționarilor, ci și prin modul în care își atinge obiectivele de mediu, sociale și de bună guvernare. Pentru că, nu-i așa, acestea ar fi atribuții ale corporației.
O companie care are un domeniu de activitate multinațional trebuie să depună eforturi de colaborare cu alte companii și părți interesate pentru îmbunătățirea stării lumii.
La o primă citire, nu pare nimic ieșit din comun! La o citire mai atentă, observăm că Manifestul vorbește despre companie sau corporație ca o entitate cu atribuții sociale, care par să primeze celor economice, suprimând atribuțiile unei clase politice care ar trebui să se ocupe de guvernare, de bunăstarea cetățenilor, chestiunile de mediu, recalificarea șomerilor etc.
Mai mult, vedem că se luptă și cu corupția! Peste asta, vine grămada de „drepturi” ce încătușează, de fapt, angajatul. Observăm că înainte de a se discuta despre aptitudini, abilități, calificări, talente, se vorbește despre toleranță, integrarea așa-ziselor genuri și orientări sexuale ale globaliștilor, diversele etnii minoritare, migranți economici sau climatici etc.
Toată producția se face „integrat”, nu-i așa, luptând cu ceea ce nu se mai cheamă „schimbări climatice”, ci „catastrofă climatică”, cu ochii pe „buna guvernare” și pe „îmunătățirea stării lumii”. Aceasta ar fi noua etică a mai bunului capitalism.
Păsăreasca de Davos acoperă cu abilitate teme mult mai grave, mergând până la a stabili desființarea guvernelor și statelor, împărțind lumea pe domenii păstorite de corporații, aidoma domeniilor senioriale din Evul Mediu, fiecare corporație fiind „responsabilă” și de bunăstarea noilor iobagi de pe teritoriul ocupat.
Ca atare, orice corporație va avea nevoie de date. „Vor fi create și colectate mai multe date ca niciodată”, sună avertismentele de la Davos, ceea ce face să existe o nevoie tot mai pronunțată de securitate pe online.
INSTRUMENTELE DE LUCRU
Guvernanța de mediu, socială și corporativă (ESG – Environmental, Social and Corporate Governance) a devenit peste noapte cheia pentru orice investiție „serioasă”. Cică, se referă la cei trei factori centrali în măsurarea durabilității și a impactului societal al unei investiții într-o companie sau o afacere. Aceste criterii ajută la mai buna determinare a performanțelor financiare viitoare ale companiilor.
Brian Moynihan – CEO Bank of America – susține că interesul pentru ESG e în continuă creștere. Iar cei care cred că așa ceva nu este posibil, să se ridice de pe scaun și să iasă în stradă și vor vedea că este perfect posibil!
Cum și „Gretele” activiste își au rolul lor pe lumea asta, în cele din urmă, schimbările climatice și agendele ESG s-au contopit, iar investitorii „votează” de acum înainte cu portofelele lor, afirmând public că nu vor mai aloca bani dacă nu există o strategie de bază reală, detaliată și angajată ESG. Pentru mulți investitori, această cerință este de pe acum inclusă în procesele de aprobare ale comitetelor de investiții.
Cum majoritatea banilor planetei se află în buzunarele proprietarilor băncilor și corporațiilor, este lesne de înțeles că o astfel de schimbare a paradigmei nu va întâmpina nici un fel de obstacol. Deci, de acum înainte, se va face o gargară enormă privind responsabilitatea față de mediu, responsabilitatea socială, rolul femeilor, integrarea genurilor, combaterea schimbărilor climatice.
Farsa cu criza climatică (de fapt, care criză climatică?) este menită doar pentru a scoate și mai mulți bani din buzunarele cetățeanului și a îmbogății miliardarii planetei. Reducerea emisiilor de carbon va duce la ce? La o lipsă de carbon pentru plante? Și ce rezolvă asta? Un hectar de pădure – adică cca. 600 de arbori – consumă 220-280 kg de dioxid de carbon pe zi! Totuși, se defrișează 20.000 de hectare pe zi la nivel planetar, și nu de către cetățeni, ci de către corporații.
Bine de știut, niște participanți la forumul de la Davos au meditat, îndrumați de un guru indian, exact pentru arbori. În timp ce, așa cum vă spuneam, 309 miliardari și milionari au venit în Elveția singuri în avionul personal. Ceilalți, care au aterizat la Zurich, au apelat ulterior la elicoptere ca să ajungă la Davos. Despre ce poluare vorbim?
ȘI UITE AȘA S-A AJUNS LA CEVA INCREDIBIL: CAPITALISMUL CLIMATIC
Aprovizionarea cu energie electrică regenerabilă printr-un Acord de cumpărare de energie corporativă (CPPA – Corporate Power Purchase Agreement) „a crescut în popularitate”, aflăm din discuțiile de la Davos. Un astfel de acord este de obicei un contract pe termen lung în baza căruia o companie acceptă să cumpere electricitate direct de la un generator / dezvoltator de energie. De la o corporație.
Creșterea volumelor globale de PPA corporative este un indiciu clar că sectorul privat se mobilizează într-un mod inedit, înlocuind rolul de sprijin al guvernelor în ceea ce privește acumularea globală semnificativă a capacității regenerabile în următorul deceniu. Dar mai înseamnă ceva: că cei care fac jocurile pe piața energetică sunt corporațiile și ele stabilesc ce fel de energie au chef să achiziționeze și ce energie nu.
Există și o motivație: cică, se reduc „riscurile”. Deoarece corporațiile reprezintă aproximativ două treimi din consumul de energie electrică finală din lume, acestea pot și vor juca un rol esențial în „decarbonizarea” economiilor globale până în 2050.
Și acum să traducem! Se elimină guvernele din schemă, rolul guvernelor fiind luat de corporații, care se vor ocupa în mod „responsabil” de furnizarea de energie și de binele planetei. Avem, așadar, un dublu rol al corporațiilor: pe de o parte sunt principalele producătoare de energie, dar în același timp rămân și principalele consumatoare. În situația dată, în mod evident, intermedierea pe care o fac guvernele, deranjează corporațiile care ar putea să acceadă la resursele de energie mult mai ieftin, dar ar putea să și comercializeze aceste resurse mult mai scump.
Avem, desigur, o mică problemă aici! Când anume au fost aceste corporații interesate de bunăstarea cetățeanului în detrimentul propriului beneficiu? „Integrarea” cetățeanului, mai apoi, înseamnă practic asumarea de către corporație a înplinirii bunăstării lui. Astfel, dacă ești minoritar, ai acces la job, funcție etc., chiar dacă prin calitatea ta precară sau lipsită de competențe aduci propriu-zis deservicii corporației, dar ești „integrat”.
Oricum, nu contează ce ești și cum ești, ce culoare are pielea ta și ce orientări sexuale ai, pentru că singurul lucru pe care angajatul trebuie să-l facă este să execute sarcinile primite. Angajații sunt perfect interșanjabili.
Cealaltă versiune ar fi cea actuală, în care, deficient fiind, nu ești integrat decât în serviciile de asistență socială ale statului, care îți furnizează cele necesare. Este greu de crezut că vreo corporație cu care te-ai procopsit la ușă din cauză că localitatea în care locuiești se află aproape de cine știe ce resurse, se va da peste cap să îți facă viața comodă.
Să ne amintim doar de propunerile celor de la USR – Plus, care de pe acum au vise corporatiste și prevăd viitorul oamenilor trăind în colectivități, întrucât traiul în familie este un lux și o risipă de resurse.
Casa în sine, „smart”, plină de gadgeturi controlabile prin telefonul mobil, „verde” și cum mai vreți, va fi deținută tot de corporații. La fel și toate bunurile din casă. La fel și automobilul. Deci, trăind într-o aservire totală, cetățeanul va avea în final un singur drept: să muncească pentru corporație până când crapă.
Dacă tot vorbeam despre miliardarii „implicați”, iată că Marc Benioff – Președintele și co-CEO Salesforce introduce noțiunea de „Stakeholder capitalism”, adică un fel de capitalism al părților interesate. Potrivit lui Benioff, consumatorii au solicitat din ce în ce mai mult ca întreprinderile să joace un rol mai mare în abordarea problemelor sociale. „Companiile trebuie să servească angajații, clienții, comunitățile – chiar și persoanele fără adăpost”, spune miliardarul.
„Integrarea clădirilor inteligente într-un mediu urban dinamic, electrificarea transportului public și privat și desfășurarea infrastructurii de încărcare a vehiculelor electrice vor fi esențiale pentru reducerea temperaturilor cu 1,5 °C și reducerea poluării în orașe”. Ce să-i faci, unii au rămas calați pe „încălzirea globală”.
„Astfel, decarbonizarea orașelor și clădirilor ar trebui să fie cea mai mare prioritate pentru sectoarele publice și private. Trebuie făcută la scară, trebuie făcută în ritm susținut și trebuie făcută printr-o abordare integrată și digitalizată”, spun înțelepții Davosului.
Dar ce înseamnă clădirile cu zero emisii de carbon? În primul rând, o afacere veroasă pentru corporații, care nu doar construiesc, dar cu un drum și preiau proprietățile imobiliare „perimate”. Toate clădirile trebuie să fie aduse la zero emisie de carbon până în 2050. De dragul schimbărilor climatice, ca nu cumva casa cetățeanului să deranjeze mediul și planeta, fiind poluantă.
În primul rând, clădirile trebuie să devină ultra-eficiente energetic. Intensitatea energetică medie să fie de 150 kWh / m2 / an. În al doilea rând, clădirile trebuie să devină complet electrice. Încălzirea pe bază de electricitate este mult mai eficientă decât încălzirea cu sistemele tradiționale bazate pe combustibili fosili și este competitivă economic în majoritatea regiunilor lumii, în special atunci când este asociată cu aerul condiționat.
În al treilea rând, casele cu zero emisii de carbon vor trebui să se bazeze pe surse de energie locală (regenerabilă), conectate la rețele moderne și digitalizate, pentru a crește elasticitatea globală a sistemului.
Dacă ar fi vorba despre planetă și ecologie, pe de altă parte, n-am asista la încăierări pe viață și pe moarte (la propriu) pe resursele de petrol și de gaze naturale.
CĂTRE ORAȘE-STAT, PENTRU A ELIMINA „RISCURILE”
Termenul de orașe-stat este forțat aici, dar ideea cam asta este. Un document interesant de la Davos a fost „Global Risks Report” care vorbește deschis despre abandonarea ideii de state naționale întrucât unele state își permit să pună sub semnul întrebării valorile multilateralismului în beneficiul retrograd al intereselor naționale. Și, iată, zice „Guvernul Mondial”: din această cauză sunt cetățenii nemulțumiți și se răscoală împotriva liderilor politici actuali. Cât umor negru!
Problema aici o reprezintă însă faptul că The Global Risks Report 2020 scapă din vedere un „amănunt”. Anume că, nu sistemul social, statal, național, exacerbează inegalitățile, ci sistemul economic corporatist, globalist.
Ceea ce este absolut remarcabil este felul în care dezaprobarea (ca să nu zicem ura) față de miliardari a fost translatată încet dar sigur față de parlamente, guverne, state, lideri politici. Dacă până în prezent nu exista întâlnire la Davos fără proteste, anul acesta până și protestatarii erau falși, urlând în stradă ceea ce discutau bogații înăuntru!
Și, explică raportul, „Spre deosebire de statele națiuni, orașele și primarii fac pași hotărâți către provocările globale ale secolului XXI. Un număr tot mai mare de lideri din marile orașe iau măsuri pentru a reduce amprentele lor de carbon, pentru a îmbunătăți soluțiile de energie regenerabilă, pentru a valorifica economia digitală, pentru a absorbi și pentru a proteja migranții și pentru a reduce inegalitatea”.
„Orașele concentrează majoritatea investițiilor străine directe și sunt motoarele inovației și productivității. Drept urmare, orașele rivalizează cu statele națiuni – din punct de vedere economic, influență diplomatică și conectivitate internațională”.
Ca să înțelegem exact cum stă treaba cu „orașele magnet”, cu câte un Emil Boc la conducere, dispus să integreze migranți, dispus să distrugă afacerile locale și capitalul autohton, dispus să aloce toate resursele orașului corporațiilor străine.
Unul dintre motivele pentru care orașele sunt atât de importante este faptul că sunt puteri economice în sine și generează o proporție din ce în ce mai semnificativă din PIB-urile naționale. Se dă și un exemplu în raport: zona metropolitană a New York-ului a generat singură mai multă producție economică decât Canada, Chicago a produs mai mult decât Elveția etc.
Importantă rămâne aici și capacitatea de schimbare în fața noului, adaptarea la ceea ce vine din sfera globală. Orașul poate să își modifice capacitățile de digerare a acestor schimbări mult mai rapid decât un stat, neavând de cele mai multe ori decât un primar și un consiliu local care trebuie să adopte o hotărâre sau alta, fără a mai recurge la greoiul corp birocratic sau legislativ al statului.
COREEA DE SUD: 3 ORAȘE ALIMENTATE EXCLUSIV CU HIDROGEN PÂNĂ ÎN 2022
Coreea de Sud vrea să câștige cursa privind crearea primei societăți alimentată cu hidrogen. Coreenii vor să construiască nu mai puțin de trei orașe alimentate exclusiv cu hidrogen până în 2022. În doi ani!
Planul prevede utilizarea de hidrogen ca și combustibil pentru răcire, încălzire, electricitate și transport. Atât pentru transportul public, cât și pentru cel individual. Stațiile de încărcare a hidrogenului vor fi disponibile în stațiile de autobuz și în locurile de parcare.
De altfel, implementarea tehnologiei pe bază de hidrogen a fost una din temele abordate anul trecut la întâlnirea G20 de la Osaka, dar subiectul a rămas la marginalii din cauza prestidigitațiilor lui Trump și a disperării celorlalți participanți de a-i scurtcircuita planurile.
Strategia Coreei este de a alimenta 30 la sută din țară cu hidrogen până în 2040. Țări precum Germania, Japonia și China se pregătesc, de asemenea, pentru o viitoare societate a hidrogenului, un număr de producători de mașini din Asia, inclusiv Hyundai, Toyota și Honda, au alocat deja resurse pentru a crea noua mașină cu hidrogen. Nu mai deschidem subiectul impactului asupra industriei auto germane și a recesiunii pe care o prăbușire a industriei ar genera-o nu doar în Germania, ci în toată Uniunea Europeană.
Noile vehiculele pe bază de celule de combustibil – sau FCV – oferă un timp de alimentare mai scurt decât cel necesar vehiculelor electrice, astfel că, există mari șanse să asistăm atât la finalul mașinilor electrice, cât și a celor pe benzină sau motorină.
Reziduurile de la mașinile pe bază de hidrogen sunt cu siguranță curate – acestea produc doar apă ca și produs secundar, însă problema constă în producerea hidrogenului în sine, care rămâne deocamdată un proces consumator de energie, nu neapărat din surse regenerabile. O altă problemă nerezolvată încă este natura explozivă a hidrogenului, care cauzează în continuare probleme de siguranță.
La nivel mondial, guvernele investesc în jur de 850 de milioane de dolari anual în tehnologiile cu hidrogen, se arată în raportul firmei de consultanță McKinsey din 2017, dar este nevoie de investiții mult mai mari pentru a se putea ajunge la tehnologii satisfăcătoare la costuri decente.
Dar, prima mașină propulsată de hidrogen a ajuns la Davos! Christian Klein de la compania SAP a călătorit de la Heidelberg din Germania până la Davos și a constatat că există încă dificultăți pentru acest gen de transport.
BIOTEHNOLOGII, SECURITATE CIBERNETICĂ ETC.
Maculatura celor de la Davos mai include zeci de mii de rapoarte din zona biotech sau cybertech, ce descriu în amănunt câtă grijă vor avea corporațiile de banii cetățeanului, de sănătatea lui etc. N-ar merita o ceapă degerată toate elucubrațiile acestea într-o lume în care corporațiile din industria alimentară lucrează mână în mână cu corporațiile din domeniul farmaceutic și cu corporațiile din media și divertisment, adică cei care îl otrăvesc cu așa-zisa lor mâncare pe cetățean, îi oferă drept divertisment reclame TV despre medicamentele pe care tot ei le produc, ca să vindece bolile generate.
Sigur că se învârt miliarde pe acest segment, dar șansele ca vreun miliardar cu capacitățile cognitive alterate din cauza vârstei să se gândească la bunăstarea omului de rând sunt comparabile doar cu aserțiunea că vreo corporație se gândește la binele cetățeanului înainte de a se gândi la propriul profit.
„La invitația amabilă pe care a primit-o anterior Preafericitul Patriarh Ioan X din partea Preafericitului Patriarh Teofil III al Ierusalimului de a participa la întâlnirea de consfătuire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Amman – Iordania pe 25 a lunii curente, Biserica Antiohiei declară că nu va participa la întâlnirea în cauză.
Biserica Antiohiei percepe îngrijorarea Întâistătătorilor de Biserici și inițiativele lor la orice ar putea contribui la găsirea de soluții pentru criza gravă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă astăzi. În orice caz, a decis să nu participe la această întâlnire pe baza informațiilor care au fost furnizate și a atenției ei de a evita orice crește divergența dintre frați și izolarea lor. Poziția ei nu înseamnă că nu este dispusă să aplice grabnic soluțiile necesare pentru motivele care au condus la întreruperea comuniunii dintre Biserica Antiohiei și Biserica Ierusalimului, chiar și după ce Biserica Antiohiei a arătat disponibilitate pentru orice facilitează aceste soluții.
Cu acest prilej, Biserica Antiohiei reia poziția ei fermă că «consensul unanim» dintre Biserici, întemeiat pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, este norma de bază în Biserica Ortodoxă în ce privește deciziile generale la nivel universal, precum și la soluționarea chestiunilor ieșite din comun. Își afirmă, de asemenea, efortul ei, prin comunicarea continuă cu Bisericile, în ceea ce produce o atmosferă de dragoste și o întoarcere la consultări reciproe, astfel încât să fie astfel fidelă mesajului de bucurie, pace și unitate, pe care Domnul nostru îl dorește de la Biserica Lui.
Biserica Antiohiei cheamă pe toți fiii ei să se alăture la rugăciune și lucru pentru pacea în Biserică și în toată lumea.”
* * *
Nota theodosie.ro: Din cele spuse se înțelege că motivul real al absentării Bisericii de Antiohia este conflictul cu Patriarhia Sionului. Probabil că mesajul împăciuitor al Patriarhului Teofil al Ierusalimului nu oferă suficiente garanții. Promisiunile exprimate pot ascunde, de fapt, amânări ce duc la nerezolvarea disputei asupra Qatarului. Este un conflict care durează de ceva vreme și provoacă indignări care, iată, duc la blocarea cooperării pe alte probleme stringente. De asemenea, reiese că sprijină demersurile Bisericii Ruse, deși nu va fi prezentă la discuțiile de la Amman.
Așa se face că Bisericile Ortodoxe Locale participante vor fi în număr de 6: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Sârbă, Română, Poloneză și a Cehiei și Slovaciei. Dar, ca și pondere a credincioșilor, acestea reprezintă o mare majoritate. O serie de 5 Biserici de factură greacă au făcut bloc comun în a boicota întâlnirea: Patriarhia Ecumenică, principala vinovată pentru conflictul care se dorește discutat la Amman, Biserica Greciei, a Albaniei, a Ciprului și Patriarhia Alexandriei. La acestea se adaugă Patriarhia Georgiei, care probabil că nu dorește să se alieze cu Moscova din cauza disputelor jurisdicționale, Antiohiei și a Bulgariei. Dintre toate acestea, absența bulgarilor este destul de surprinzătoare pentru că au afinitate cu slavii (ruși și ucraineni) și sunt mai tradiționaliști, nu urmează linia ecumenistă feroce a Constantinopolului.
Unele din lucrurile punctate în
scrisoare este faptul că întrunirea de la Amman nu va fi o Sinaxă oficială, ci „o
întâlnire frățească ce va înnoi dialogul despre provocările pe care le întâmpină
comunitatea ortodoxă în această epocă critică”. Scopul avut în vedere este „să
fie cercetată metodologia pentru atingerea scopului comun al dialogului și
împăcării cu scopul de a fi păzită unitatea comunității noastre ortodoxe și,
chiar dacă această întrunire va conduce la dezbateri pe mai departe în viitor,
această întrunire va putea să compună de una singură o bază de lucru
pregătitoare”. Cei prezenți nu vor sluji împreună, ci vor participa în duh de
frățietate la o conlucrare și rugăciune în comun. Invitații vor fi întâmpinați la
Amman pe 25, vor participa la întrunire pe 26 și vor pleca pe 27 februarie. Patriarhia
Ierusalimului îi va găzdui pe invitați la hotelul Fairmont pe toată durata
șederii lor. Va avea loc și o întâlnire cu Majestatea Sa, regele Abdulah II al
Iordaniei.
În Sfântul
Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, care a fost întrunit astăzi, vineri, 21
februarie, de către Preafericitul Patriarh al Ierusalimului, kir Teofil, au
fost dezbătute diferite chestiuni, fiind cuprins și subiectul aflat în
suspensie cu Patriarhia Antiohiei cu privire la Qatar. A fost menționat faptul
că, de când cei doi Întâistătători s-au întâlnit la mijlocul anului trecut în
Cipru, se derulează un dialog între cele două Patriarhii cu referire la
subiect.
Patriarhul
Teofil a informat pe membrii Sinodului că în ultimele săptămâni s-a reușit
formularea câtorva perspective comune cu Antiohia pentru rezolvarea chestiunii,
în timp ce a fost exprimată speranța că vor exista dezbateri mai departe și că
se vor încheia cu o soluționare finală.
Preafericitul a spus că
Patriarhia Ierusalimului privește la întâlnirea iminentă a Întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe de săptămâna viitoare la Amman, în Iordania, cu aspirația că dialogul
va fi continuat în scopul unității frățești. Este demn de remarcat că, după cum
a ajuns în mediile de informare, anumite Biserici vor trimite delegați la
întâlnirea în cauză.
Pe 21 februarie 2020, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a publicat pe pagina sa
de internet un refuz oficial de a participa la Sinaxa Întâistătătorilor din
Iordania.
„Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Bulgare anunță că se abține de a veni la întâlnirea de mai sus și, în
consecință, nu va trimite reprezentanți la Amman, capitala Iordaniei”, sună
mesajul Sinodului. „Sfântul Sinod își exprimă dragostea frățească pentru
Preafericitul Patriarh Teofil III al Ierusalimului și respectul său adânc față
de Patriarhia Ierusalimului, apărătorul de milenii al Mormântului Domnului”.
* * *
Așadar se preconizează că vor
participa jumătate din Bisericile Locale: Ierusalim, Moscova, Serbia, România,
Cehia și Slovacia, Polonia, iar Antiohia cu probabilitate. Vor fi absente cu
siguranță Bisericile de Constantinopol, de Alexandria, Georgiană, Greacă, Bulgară,
a Ciprului și Albaneză. Această situație ilustrează criza prin care trece astăzi
chiar și la nivel oficial Ortodoxia, încât nici măcar dialog pe temele de
maximă importanță nu se poate purta cu ușurință. Totuși nădăjduim și ne rugăm
să apară și roade bune și să existe mai degrabă o abordare frontală și fără
compromisuri de credință decât o pace lipsită de Duhul lui Hristos.
Preluăm, fără comentarii de fond, un articol publicat de Basilica.ro în care sunt prezentate principalele modificări (în viziunea oficială) ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române. Considerăm că subiectul trebuie să fie de interes pentru creştinii ortodocşi, prin el însuşi, indiferent de intenţii sau de direcţia în care pot fi interpretate modificările actului statutar prezentate mai jos.
Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române cu toate modificările și completările adoptate de Sfântul Sinod în perioada 2011-2019 a fost publicat în Monitorul Oficial luni, 10 februarie 2020.
Statutul aduce noutăți și reglementări în mai multe arii ale Bisericii Ortodoxe Române. Am selectat 6 aspecte substanțiale din statutul republicat.
Alegerea patriarhului
Modificările în ceea ce privește alegerea Patriarhului României se referă la criteriul vechimii și la numărul candidaților. Modificările statutare prevăd că pot candida mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii având o vechime de cel puțin 7 ani de slujire ca ierarh eparhiot. (Art. 127, Alin. 1). De asemenea, numărul candidaților stabiliți de Sfântul Sinod prin consultare a fost redus de la 3 (sau 5, în mod excepțional) la 2 (sau cel mult 3).
Consistoriul arhieresc
Organismelor centrale deliberative, executive și administrative ale Bisericii li s-au adăugat în noul statut structuri centrale de judecată:
a) Consistoriul Arhieresc Prim, ca instanță de judecare în fond a cauzelor ierarhilor; b) Consistoriul Arhieresc Ultim, ca instanță de judecare în apel a cauzelor ierarhilor; c) Consistoriul Superior Bisericesc, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor clericilor de mir sancționați cu caterisirea; d) Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor monahilor clerici sancționați cu caterisirea.
Ultima variantă a statutului (2008) prevedea existența consistoriilor doar la nivel de protopopiate și eparhii. Odată cu introducerea organismelor centrale de judecată au fost create consistoriile arhierești pentru cauzele de judecată ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod este desemnat ca autoritate canonică disciplinară și de judecată centrală a membrilor săi în ultimă instanță. Disciplina clerului este tratată pe larg în Capitolul IV din Statut.
Instituțiile Media
Tot ca noutate, textul statutului aduce față de varianta din 2008 reglementări la nivel de înființare sau desființare a instituțiilor media ale Bisericii.
„În scopul păstrării, promovării și apărării unității de credință, a unității vieții bisericești și pentru coordonarea misiunii ortodoxe românești, precum și pentru a evita dublarea cheltuielilor prin acțiuni care se suprapun în același teritoriu, înființarea și desființarea de noi instituții media scrise (reviste, ziare și periodice oficiale) și audiovizuale (radio, televiziune și altele) ale Patriarhiei Române și ale centrelor eparhiale se fac cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea temeinic motivată a Patriarhului României sau a chiriarhilor eparhiilor din țară și din afara granițelor țării, pe baza unui studiu bine fundamentat misionar și economic”. (Art. 169, Alin. 2).
Asociațiile și fundațiile ortodoxe
Modificări sunt aduse și în ceea ce privește asociațiile și fundațiile ortodoxe cu caracter național, dar și „altele decât cele bisericești, care au fondator unic sau membri asociați unități de cult, având conducere proprie formată din creștini ortodocși, și care contribuie la opera misionară, socială, culturală, educativă din Patriarhia Română”. Acestea au obligația de a prezenta Cancelariei Sfântului Sinod, de două ori pe an (primăvara și toamna), rapoarte privind activitatea desfășurată și, o dată pe an, raportul privind situația financiară. Patriarhia Română, poate verifica situația financiară și patrimonială a acestor asociații și adopta măsuri pentru remedierea deficiențelor sau lipsurilor.
„Nu intră în atribuțiile Sfântului Sinod să devină, în fața autorităților de stat, garantul sau reprezentantul organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri), chiar dacă unele dintre acestea funcționează cu aprobarea Bisericii; acestea se vor adresa direct instituțiilor de resort în nume propriu, ca fiind dedicate unor activități specifice”. (Art. 16, Alin. 3).
Sfintele Moaște
Statutul intrat recent în vigoare prevede că Patriarhul României „aprobă aducerea moaștelor unor sfinți din afara țării, pentru pelerinaj sau în dar, în Biserica Ortodoxă Română”, „aprobă solicitările adresate eparhiilor ortodoxe române pentru pelerinaj cu moaște ale unor sfinți în afara României” și „acordă binecuvântarea (aprobarea scrisă) pentru trecerea moaștelor de la o eparhie ortodoxă română la alta, pentru pelerinaj sau în dar”, cu informarea Sfântului Sinod. Vechiul statut nu conținea norme în această privință.
Monahii
Noul statut precizează faptul că „monahii care doresc să plece din diferite eparhii ortodoxe române din țară și din afara granițelor țării pentru a se stabili în Muntele Athos sau în mănăstiri aparținând altei Biserici Ortodoxe trebuie să obțină, în prealabil, aprobarea scrisă a chiriarhului ortodox român de care depind canonic, precum și acordul Patriarhului României, la solicitarea ierarhului aparținând unei alte Biserici Ortodoxe surori”, dar și că „monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, nu pot să compară în fața instanțelor judecătorești fără aprobarea prealabilă scrisă a Chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal”.
Statutul BOR aduce noi prevederi și referitor la retragerea clericilor (Articolul 134), la echivalarea gradelor didactice ca grade profesionale în preoție (Articolul 121). De asemenea, statutul interzice clericilor și călugărilor să înființeze sau să facă parte din organizații de tip sindical (s.n. theodosie.ro).
Prezentul statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat de Sfântul Sinod în data de 16 decembrie 2019.
Update: Actualizăm prezentul material cu articolul domnului profesor Cristian Socol, în care acesta explică mecanismele prin care putea fi evitată intrarea în procedura de deficit bugetar excesiv. Constatăm totodată că opiniile acestuia, potrivit cărora deficitul bugetar excesiv este un simplu pretext pentru austeritate, opinii pe care noile-am preluat într-un articol anterior, au fost pe deplin confirmate de realitatea acestor zile.
Articolul iniţial:
Publicăm, împreună cu câteva precizări proprii, scrisoarea deschisă semnată de domnul Bogdan Iuliu Hossu, Președinte CNS „Cartel ALFA”, în care atrage atenţia privitor la consecinţele nefaste ale politicilor economice adoptate de Guvernul PNL. Scrisoarea survine în contextul în care Comisia Europeană a declanşat procedura de deficit bugetar excesiv cu privire la România, consemnând în raportul publicat faptul că :
„Deficitul preconizat pentru 2019 este peste şi nu apropiat de valoarea de referinţă de 3% din PIB prevăzută în Tratat. Depăşirea nu este considerată a fi nici excepţională şi nici temporară”, se arată în raportul executivului comunitar.
Etapa imediat următoare în această procedură este formularea de către Comitetul Economic şi Financiar a unui aviz cu privire la raport, în următoarele două săptămâni. În esenţă, procedura de deficit excesiv implică o serie de măsuri de supraveghere şi control ale Comisiei Europene privind întregul spectru de politici economice ale Guvernului, după cum reiese din descrierea de mai jos:
PROCEDURA APLICABILĂ DEFICITELOR EXCESIVE (PDE)
Pactul de stabilitate și creștere (PSC) al UE este un ansamblu de norme care reglementează coordonarea politicilor fiscale ale țărilor UE. Obiectivul acestuia este de a proteja soliditatea finanțelor publice și are două componente. Componenta preventivă asigură că politica fiscală a țărilor UE se desfășoară într-o manieră durabilă. Componenta corectivă prevede măsurile pe care ar trebui să le ia țările în cazul în care se consideră că au o datorie publică sau un deficit de buget excesiv. Procedura de deficit excesiv (PDE) este reglementată de articolul 126 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceasta stă la baza componentei corective din SGP.
Țările UE trebuie să facă dovada unor finanțe publice sănătoase și să întrunească două criterii:
– deficitul lor de buget nu poate depăși 3 % din produsul intern brut (PIB);
– datoria publică (datoria guvernului și a agențiilor publice) nu poate depăși 60 % din PIB.
Un program de stabilitate sau de convergență trebuie să includă obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) al țării respective, precum și informații privind modul în care va fi realizat acesta. De asemenea, acesta conține o analiză a efectelor pe care le-ar putea avea asupra poziției fiscale a țării modificările ipotezelor economice principale aflate la baza programului. Programele sunt examinate de Comisie. Dacă nu sunt întrunite criteriile, Consiliul inițiază oprocedură aplicabilă deficitelor excesive (PDE) pe baza recomandărilor Comisiei.
PDE impune țării în cauză să prezinte un plan cu măsurile și politicile corective pe care le va aplica, precum și termenele pentru realizarea acestora. Țările din zona euro care nu respectă recomandările pot fi amendate.
Faţă de aceste împrejurări, considerăm că este salutară scrisoarea Preşedintelui Confederaţiei Naţionale Sindicale „Cartel ALFA”, în care sunt indicate concret câteva dintre iniţiativele discutabile care au fost adoptate de Guvernul PNL, fără consultarea partenerilor sociali.
Ref: Declanșarea procedurii de deficit bugetar excesiv
Domnule Prim ministru,
Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” își exprimă public îngrijorarea față de politica iresponsabilă a guvernului, respectiv guvernelor pe care partidul dumneavoastră și-a asumat să le formeze.
În urma acțiunilor întreprinse în timpul mandatului dumneavoastră, de către unii miniștri, precum Ministrul Finanțelor Publice, fără consultare și dezbatere cu partenerii sociali, România intră nejustificat în procedura de deficit bugetar excesiv.
Această situație este creată cu scopuri politice și nu se justifică în niciun fel prin situația economică a țării, care este în creștere accelerată în ultimii ani. Deficitul a fost împins în sus prin cheltuieli risipitoare sau inoportune (spre exemplu, avansul pentru achiziția de rachete, rambursarea de TVA fără verificare, decontări de plăți pentru PNDL, tot fără o verificare temeinică, plata despăgubirilor pentru frații Micula etc.), în același timp cu lipsa completă a acțiunilor de creștere a colectării și încasării veniturilor la bugetul de stat sau a schimbării politicii fiscale.
Conform Raportului privind situația macroeconomică, care stă la baza bugetului de stat, proiecția veniturilor bugetare pe anul 2020 și pe anii următori este menținută la nivelul de 31% din PIB[1], ceea ce indică faptul că guvernul nici măcar nu își propune să adune mai mulți bani, astfel încât să se ajungă la o proiecție a încasărilor apropiată de media țărilor UE. Pe lângă faptul că nu își propune să atragă mai mulți bani la buget, statul nu reușește să adune nici ceea ce are de colectat în baza legislației fiscale actuale. Încasările la buget din taxe în țara noastră reprezintă numai 27% din PIB, în timp ce în Franța acestea se ridică la 48% sau în Polonia la 31%[2]. (Sursa Eurostat)
Având în vedere că România are o foarte bună performanță în ceea ce privește creșterea reală a PIB, a exportului și a consumului din perioada 2000-2018, veniturile fiscale ar trebui să fie mai mari, nu mai mici.
Insistența pentru menținerea cotei unice, în condițiile în care aceasta și-a dovedit limitele, și care în realitate nu mai este demult “unică” (cu dividentele impozitate 5%, spre exemplu), menține statul în precaritate fiscală, încapabil să asigure finanțarea bunurilor publice de interes general, precum educația sau sănătatea.
Rolul distributiv al statului social, așa cum este prevăzut acesta de Constituția României, nu este realizat. În România, cheltuielile de protecție socială (care includ pensiile) se ridică la doar 11.7% din PIB în timp ce media europeană este de 18,8% din PIB. Deși pensiile reprezintă cea mai mare parte din această cheltuială, totuși în România, ea este mai mică (8,8% din PIB) decât media europeană (10,1% din PIB)[3]. Sursa Eurostat
Finanțarea sistemelor publice de protecție socială a fost erodată constant. Spre exemplu, la sistemul de pensii, în ultimele două decenii, cota de contribuții, a fost scăzută cu 10 puncte procentuale (de la 35%, la 25%), din care o parte semnificativă este acum direcționată către sistemul de pensii administrat privat (pilonul II). Guvernul liberal dorește să direcționeze și mai mulți bani în pilonul II, din nou fără un studiu de impact și fără nicio consultare, erodând și mai mult sistemul public de pensii.
Faptul că nici în al doilea program de guvernare nu apare obiectivul elaborării legii care stabilește mecanismul de plată al pensiilor administrate privat – după toate sesizările noastre privind lipsa de finalizare a construcției legislative a pilonului II – arată că nu interesul cetățeanului este în atenția guvernului, ci doar alimentarea business-ului privat, din contribuții publice.
În concluzie, considerăm că deficitul bugetar creat artificial și politicile publice ale guvernului liberal urmăresc strict scopuri politice și populiste și nu interesul cetățeanului.
In acest sens, solicităm guvernului să înainteze de urgență parlamentului corecții la bugetul de stat pentru a se încadra în limitele impuse de regulile Uniunii Europene, pentru o repartizare rațională a cheltuielilor publice, precum și măsuri concrete și urgente pentru îmbunătățirea colectării si schimbarii politicii fiscale.
În prima parte vom analiza pe scurt ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv, iar în ultima parte vom vedea ce se poate face pentru a minimiza costurile unui astfel de proces. În ipoteza în care raţiunea economică învingea raţiunea politică – strict electorală – România putea evita intrarea în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv în anul 2020. Voi demonstra acest lucru în partea a doua a analizei.Partea întâi – să înţelegem ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv
Uniunea Europeană reprezintă o formă de integrare avansată a mai multor state eterogene. Pentru a evita problema „pasagerului clandestin” – situaţia în care una dintre ţări ar derapa fiscal bugetar încercând să-şi creeze beneficii aruncând asupra celorlalte ţări costurile, Uniunea Europeană vrea disciplină bugetară. De aceea a inventat Pactul de Stabilitate şi Creştere – un sistem de reguli incluse în două componente – una preventivă şi una corectivă. În partea corectivă, atunci când o anumită ţară membră iese din cadrul regulilor stabilite – de exemplu deficit bugetar efectiv > 3% din PIB şi/sau datorie guvernamentală > 60% din PIB, intră în vigoare Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Se încearcă corecţia abaterii de la regulile fiscal bugetare convenite.
Etapele sunt simple. Pentru statul membru care nu îndeplineşte regulile, Comisia Europeană fundamentează un Raport de Evaluare privind lansarea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv, trimiţând o Notificare ţării în cauză dar şi Consiliului European, instituţie care trebuie să decidă cu majoritate calificată dacă se lansează sau nu Procedura. Se formulează recomandări statului membru şi se solicită ca în termen de şase luni să se prezinte măsuri concrete de reducere a abaterii de la regulile bugetare. Urmează ulterior un ping pong între Consiliu şi statul membru, primul trimite notificări periodice, statul membru răspunde cu raport de evaluare a efectelor măsurilor luate. Dacă statul membru nu ia măsurile convenite pot exista sancţiuni.
O mică paranteză. Trebuie spus că această Procedură de Deficit Bugetar Excesiv a fost iniţiată şi aplicată mai ales Statelor din Zona Euro pentru că acolo se pot manifesta mai puternic efectul de contagiune, problema pasagerului clandestin, externalizarea costurilor s.a.m.d Pentru ţările non euro din UE, Procedura se aplică prin extensie – adică dacă tot eşti în club şi pe termen mediu vrei să intri în Zona Euro trebuie să respecţi disciplina!
Să revenim. Dacă nu se reduce deficitul într-o perioadă de 1 până la 3 ani, sunt propuse Sancţiuni pentru statul membru. Pentru ţările din zona euro, aceste sancţiuni se impun gradual: garantie – în prima etapă se obligă statul membru să depună un depozit purtător de dobândă de 0,2% din PIB; în a doua etapă, se obligă statul membru la efectuarea unui depozit cu dobândă zero, de 0,2% din PIB. În ultima etapă, acest depozit este convertit într-o amendă ce poate ajunge la maximum 0,5% din PIB. În ultima perioadă, s-a mai propus o sancţiune – suspendarea unei părţi din fondurile structurale şi de coeziune europene.
De la iniţierea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv şi până în prezent, doar pentru două state membre nu a fost iniţiată o astfel de Procedură – Estonia şi Suedia. În rest toate celelalte state membre au încălcat regulile fiscale şi pentru fiecare dintre acestea a fost deschisă şi închisă ulterior Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Detalii aici.
Din informaţiile publice, nu a fost cazul să se ajungă până la amendarea efectivă a vreunei ţări sau la suspendarea efectivă a fondurilor europene, deşi în cazul unor ţări procesul a fost destul de aproape. Încă ceva, sancţiunile dure din PDE trebuie luate cu unanimitate. România a avut PDE declansată în 2009 si închisă în 2013. Ultima ţară pentru care a fost închisă PDE este Spania, în iunie 2019. Mai adaug că în 2019 disciplina fiscal-bugetară suferă în UE. O singură ţară – Cipru – nu îndeplinea criteriul de deficit bugetar efectiv de 3% din PIB, 13 ţări din UE28 nu îndeplineau criteriul datoriei guvernamentale mai mici de 60% din PIB, 14 ţări din UE28 nu îndeplinesc regula fiscală privind deficitul structural în anii 2018 si 2019 cumulativ, 6 ţări nu îndeplineau criteriul reducerii datoriei guvernamentale spre ţinta de 60% din PIB (7 state membre au beneficiat de o perioadă de tranziţie de 3 ani) şi 16 ţări din UE 28 nu îndeplineau MTO în 2018 şi 2019 cumulativ, adică angajamentul făcut în faţa CE privind atingerea unor deficite bugetare pe termen mediu. Am scris aici. Partea a doua – cum a fost gonflat deficitul şi cum se putea evita depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB
Comisia Europeană evaluează deficitul bugetar pe metodologie ESA – compatibilă şi comparabilă la nivelul statelor UE. În dezbaterea publică internă însă, discuţiile se poartă mai ales asupra deficitului bugetar pe metodologie cash, irelevant dar convenabilă de multe ori din perspectiva comunicării politice. Iată un motiv care arată de ce după deficitul bugetar lăsat de guvernarea anterioară la 2,8% din PIB s-a ajuns la un deficit stabilit la 4,1%, 4,4% şi respectiv 4,6% din PIB – încă o dată, pe metodologie cash. Ce este mai comod din punctul de vedere al comunicării politice decât să împingi în sus deficitul prin risipă majoră pe cheltuieli şi zero acţiuni pe încasarea veniturilor la bugetul de stat şi ulterior să dai vina pe greaua moştenire? Mai ales că trebuia dus puternic în sus deficitul pentru ca în anul următor să dovedeşti „responsabilitatea” reducerii acestuia.
În sfârşit, să plecăm de la datele oficiale – deficitul bugetar pe metodologie cash în anul 2019 a ajuns la 4,6% din PIB. Estimarea privind deficitul bugetar pe metodologie ESA – în funcţie de care ne judecă Comisia Europeană – este de 4% din PIB în aceste condiţii, peste 3% din PIB cât prevede regula bugetară.
Cum putea fi ţinut deficitul bugetar sub 3% din PIB? Ce cheltuieli inoportune / excesive / nejustificate s-au făcut în ultimele 2 luni ale anului 2019? Ce măsuri puteau fi luate pentru colectarea veniturilor la bugetul de stat astfel încât să nu se depăşească deficitul bugetar de 3% din PIB atât pe cash cât şi pe ESA?
Pornim de la Deficit bugetar cash de 4,6% din PIB.
Pe partea de Cheltuieli bugetare scădem 9,5 miliarde lei adică 0,9% din PIB, cheltuieli efectuate în ultimele două luni ale anului 2019 şi care puteau fi raţionalizate / gradualizate / amânate: 1,5 miliarde de lei la capitolul Bunuri şi servicii (din cele 4,3 miliarde lei în plus dintre Rectificarea II şi Execuţia bugetară la 31 dec 2019, în doar două luni); 2 miliarde lei avans rachete (suma putea fi alocată şi în primele 2 luni din 2020); 0,9 miliarde lei despăgubiri proces fraţii Micula (suma putea fi acordată până la sfârşitul lunii februarie 2020); 1 miliard lei despăgubiri ANRP şi creşterea Fondului de Rezervă; 1,6 miliarde lei plăţi pentru PNDL neverificate integral (din totalul de 2,4 miliarde lei plăţi făcute în noiembrie si decembrie pentru acest program – aici chiar Ministrul Dezvoltării a afirmat public că au fost sesizate organele competente pentru plăţi efectuate pentru lucrări inexistente sau exagerate; aici fiecare plată trebuia făcută doar după verificarea drastică a lucrărilor efective); 2,5 miliarde lei din TVA rambursat (din cele 3,5 miliarde lei sume de TVA rambursate în nov si dec 2019 – din nou nu trebuia rambursat TVA fără verificare completă, mai ales în condiţiile în care România este campioană în UE la frauda la TVA).
Pe partea de Venituri Bugetare discutăm despre venituri neîncasate la bugetul de stat în sumă de 7 miliarde lei, adică 0,7% din PIB. Suma de 4,6 miliarde lei reprezintă diferenţa dintre Veniturile bugetare prognozate în data de 28 noiembrie 2019 (a doua Rectificare) şi execuţia bugetară efectivă din decembrie 2019. Mai mult, tot la venituri neîncasate vorbim despre cele din Licitatia 5G – unde conform datelor Consiliului Fiscal discutăm despre o sumă de 2,4 miliarde lei. Nu mai vorbim aici de acţiuni consistente de îmbunătăţire a colectării, reducerea evaziunii fiscale s.a.
Din 4,6% din PIB deficit scădem cheltuieli ce puteau fi amânate de 0,9% din PIB şi venituri neîncasate de 0,7% din PIB şi observăm că deficitul se putea menţine la / sub 3% din PIB.
Încă ceva. Argumentul „Am vrut să plătim toate facturile de la stat către mediul concurenţial” este valid atâta timp cât şi „Mediul concurenţial păteşte datoriile pe care le are la stat”. Ori aici vorbim de asimetrie crasă atâta timp cât arieratele de recuperat la bugetul de stat / BASS / Buget Sănătate / Bugetul de Somaj, de la mediul concurential erau de 20 miliarde lei (2% din PIB) – sunt ultimele cifre statistice publicate de ANAF în Raportul pe semestrul I 2019.
Partea a treia – Ce este de făcut?
Problema există deja. Costurile economice si sociale se manifestă. Scăderea perspectivei de rating, împrumuturi pe bandă rulantă, probleme de lichiditate în Trezorerie, incertitudine şi neîncredere. Ne aşteaptă costuri suprapuse cu cele cauzate de criza politică. Încetinirea creşterii economice, potenţiala depreciere a leului, creşterea costurilor de finanţare şi blocarea administraţiei publice pot conduce la pierderi de venituri la bugetul de stat de minimum 10 miliarde lei în anul 2020.
Cum se poate stopa cercul vicios în care s-a intrat ?
La intern, finalizarea ping pong ului politic care aduce efecte negative consistente în economie, un plan de rationalizare a cheltuielilor publice şi măsuri rapide şi consistente de creştere a veniturilor la bugetul de stat.
În plan extern, România trebuie să invoce două lucruri. Primul, accesarea de către România a Clauzei de flexibilitate privind reformele structurale – conform Regulamentului 1466 / 1997 updatat statele membre care transferă de la buget sume către sisteme de pensii private (Pilonul 2 în România) pot beneficia de scoaterea acestor sume din calculul deficitului ESA, în anumite condiţii. României i-ar putea fi redus astfel deficitul ESA pentru 2019 de la 4% din PIB (care corespunde la 4,6% din PIB pe cash) la 3,2-3,5% din PIB. (începând din 2015, patru state membre au optat să facă apel la clauza privind reformele structurale: Italia, Letonia, Lituania şi Finlanda. Şi România a cerut activarea ei în anul 2016).
În plus, decidenţii români ar trebui să propună în cadrul instituţiilor europene următoarele teme de dezbatere: Cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Granita de Est a UE ar trebui exceptate de la calculul deficitului si considerate într-un regim separat? Cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea ar trebuie scoase din calculul îndeplinirii anumitor reguli fiscale? Ar trebui stabilite reguli fiscale separate pentru ţările dezvoltate şi pentru cele în dezvoltare din UE astfel încât să se flexibilizeze marja de investiţii pentru cele din urmă?
Am mai scris. Poate ar trebui implementată şi o reformă a regulilor fiscal-bugetare în UE (aşa cum au cerut cei 8 miniştri de finanţe din Zona Euro). Ar trebui gândită eliminarea actualului sistem de reguli şi introducerea unei noi reguli fiscale – rata de creştere a cheltuielilor primare nominale nu trebuie să depăşească rata de creştere a PIB nominal pe termen lung. Regula privind datoria publică la 60% din PIB şi reducerea ei până la acest procent trebuie să rămână. Rata de creştere a cheltuielilor trebuie să excludă, în afară de dobânzi şi clauza de investiţii, cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea, cele cu sistemele de pensii private dar şi cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Graniţa de Est a UE. Trebuie promovate Consilii Fiscale cu independente, care să colaboreze cu Comisiile de Buget Finanţe din Parlamentele Naţionale, aşa cum prevăd principiile OECD.
Concluzie. Cu un minimum de efort se putea evita intrarea României în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Repararea daunelor va presupune un efort mai mare, cu costuri mai ridicate. Dar se poate face.
Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.
– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?
– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
– Poate exista o falsă pace lăuntrică?
– Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace;
greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă
a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-1
îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul,
tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de
Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât
la Dumnezeu.
– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?
– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte
pacea.
– Ce este de fapt războiul nevăzut?
– Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!
– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?
– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu
ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat
nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.
– Ce este pacea lăuntrică în Hristos?
– Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită
discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.
– Mi se pare greu de delimitat binele de rău.
– De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă
n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie
sfinţi.
– Pacea e în Lege ori în Har?
– În Har!
– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul
instabilă!
– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului,
este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe
plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele
oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în
domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.
– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?
– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea
robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i
te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos,
deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.
– Valeriu, pacea e luptă?
– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul
conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut
al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.
– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?
– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a
coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului
Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este
afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfa.
Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li
se vor cere.
– Pacea trebuie apărată?
– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei
apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.
– Care sunt metodele de luptă creştine?
– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În
apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui:
David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe
Lie şi a primit mucenicia.
– Suntem pentru pace ori pentru război?
– Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător
de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o
urmăresc ele şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.
– Auzim mereu vorbindu-se despre pace!
– Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea
vagă a păcii propria lor dominaţie.
– Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?
– În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în
afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile
creştinilor.
– Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?
– Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă
instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt
materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii
sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte
halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară,
din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are
nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile
Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru, ci suntem
trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul.
Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.
Despre libertate
– Este libertatea o emanaţie a răului?
– Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). În Dumnezeu
nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat
pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui, cu conştiinţă liberă. Răul începe cu
orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.
– Respectă Dumnezeu libertatea omului?
– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului,
căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa,
Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea.
Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.
– Satana respectă libertatea omului?
– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l
robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.
– Omul respectă libertatea omului?
– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute
şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om
este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.
– Ce este eliberarea omului?
– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de
tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă
moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.
– Dar robia ce este?
– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile
naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.
– Se poate acorda libertate răului?
– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor,
demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o
are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat
din lume.
– Poate exista o falsă libertate?
– Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o
libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de
manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.
– Care e raportul între libertate şi autoritate?
– În lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici
autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai
în Dumnezeu sunt absolute.
– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?
– În primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi
vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile
stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în
context.
– Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii?
– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că
omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în
comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în
comunitatea universală.
– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii (desăvârşirii)
omului?
– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil (desăvârşit) prin certitudinea
personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate (desăvârşire).
Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.
– Ce este deci libertatea omului?
– E mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii
umane şi mai este justificarea omului-împărat (care deosebeşte duhurile).
– Care e deosebirea între libertate şi libertăţi?
– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi
totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.
– Care este condiţia universului în raport cu omul?
– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului.
– Este un echilibru uimitor între forţe multiple. Universul material al
omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc
pe om la Dumnezeu.
– Poate omul să-şi determine singur destinul?
– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi
egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au
izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a
crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se
poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari
posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă
răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului
(teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt
stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea
alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?
– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist
culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin
care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu
mai are sfinţenie în sine.
– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate,
dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.
– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci
le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu
sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi
măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi
folositor. În afara Lui, totul este dezastru.
– Cum îşi poate afla omul împlinirea?
– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat
să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie
în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e
deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.
– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?
– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.
Rămas-bun
Sângerând de răni adânci, De zile fără soare, De răni ascunse şi puroi, Cu oasele slabe şi moi, Stau ghemuit în pat şi mă gândesc Că în curând am să vă părăsesc, Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi Cu hoţii în acelaşi cimitir, Căci crezul pentru care m-am jertfit Cerea o viață grea şi-o moarte de martir. Luându-L pe Iisus de Împărat, Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă Luându-mă cu diavolul la trântă Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat Să devin altul, Un erou, Om nou.
Şi-am vrut Neamul să-l mut De-aici, de jos, La Domnul Iisus Hristos. Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid. De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie Şi fericirea-ţi dă în veşnicie, De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos, De mic şi de neputincios, Că am nevoie multă de-ndurare, De dragoste, de milă, de iertare, Că numai Dumnezeu le poate toate Şi lumea din robie El o scoate, Devin copil supus, Sunt umilit Şi-s fericit.
Din cerul Tău înalt şi prea ales, Părinte, când mă vei lua la Tine, Prietenilor mei de pe pământ Redă-le, Tu, în alb veşmânt Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles. (lipsește ultima strofă)
Fragmente din cartea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, subcap. „Dialoguri cu Valeriu” și „Un om în care via Hristos – Valeriu Gafencu”.
Încă din data de 7 februarie Patriarhul Ilia al Georgiei a trimis o
scrisoare Patriarhului Teofil al Ierusalimului, prin care îl înștiințează că nu
va da curs invitației Sale la întrunirea de la Amman din 25-27 februarie.
Preafericitului Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine,
Teofil III
Preafericirea Voastră,
Vă salutăm cu dragoste frățească în Hristos și vă informăm că am primit
cele două scrisori (nr. 1202 din 12.12.2019 și nr. 53 din 04.02.2020) din
partea Voastră, în care ne-ați scris despre invitația ierarhilor întâistătători
și a reprezentanților lor la Amman, Iordania, pentru o convocare în legătură cu
problemele care s-au iscat între Biserici.
Înțelegem foarte bine că toate eforturile Voastre sunt condiționate de
grija Voastră pentru unitate în Biserică și de dorința Voastră de a ajuta să
fie vindecate rănile. Se simte din scrisorile Voastre și faptul că nu ați
precupețit de a strânge acordul din partea Patriarhului Ecumenic de a
participa. În orice caz, de vreme ce el și unii dintre Întâistătătorii de
Biserici nu au răspuns pozitiv la invitația aceasta, obiectivul Vostru, care
este și dorința noastră, a tuturor, ar putea întâmpina impedimente pe calea
realizării lui.
Vă împărtășim poziția și, potrivit cu seriozitatea circumstanțelor prezente
și în legătură cu chestiunile problematice, considerăm că o convocare și o
discuție reciprocă este foarte necesară. Oricum, deoarece căutăm atingerea rezultatului
dorit, ar trebui să aibă loc cu participarea fiecărei Biserici; dar, dacă acest
consimțământ nu poate fi atins, ne vom abține să venim la întâlnire.
Trebuie să remarcăm faptul că am fi bucuroși să participăm la orice
eveniment organizat în cadrul festivităților religioase sau conferințelor
internaționale, după cum am făcut mereu.
Sperăm ca sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cu binecuvântarea
lui Dumnezeu, să fie întrunită și chestiunile, care fac rău unității noastre,
să fie evaluate potrivit normelor canonice ale Bisericii. De asemenea, ar
trebui să adăugăm aici faptul că ar fi cel mai bine pentru noi toți dacă scopul
ar fi fost atins de mult timp.
Ne rugăm pentru voi, pentru pacea Bisericii și unitatea în Hristos.
Fie ca Dumnezeu să vă dea pace și realizări continue în slujirea Voastră
înaltă.
Semnează, Catolicos-Patriarh a toată Georgia
* * *
În felul acesta, deocamdată și-au anunțat participarea 6 Biserici și tot 6 au
refuzat invitația. Patriarhia Antiohiei s-a arătat printre primele dispuse să vină
la Amman, ceea ce ar putea ridica numărul celor prezenți la 7 în mod normal. Rămâne
încă să fie anunțată public decizia Patriarhiei Bulgare în această privință.
Desigur că organizatorii din spate nedeclarați, dar vădiți sunt rușii. Așadar
Patriarhia Moscovei e posibil să fi stârnit reacții de opoziție din partea georgienilor,
cu care au conflicte teritoriale. Păcat că interesele ce țin de credință și binele
Ortodoxiei nu primează în fața celor particulare.
În orice caz, se pare că problematica autocefaliei ucrainene nu poate fi pusă
doar în termeni pro-ruși sau pro-greci, dar nici în termeni foarte principiali.
Cu alte cuvinte, credința în esența ei este destul de slabă și certurile pământești
joacă un rol mult mai important în gestionarea problemelor bisericești care apar.
La invitația Patriarhului de Ierusalim pentru întrunirea de la Amman de la sfârșitul acestei luni și-au anunțat oficial prezența Bisericile Rusă, a Cehiei și Slovaciei, a Antiohiei și a României. Patriarhia Ecumenică, alături de Bisericile Greciei, Alexandriei, Ciprului și Albaniei, formează un bloc separat prin respingerea participării. Pe lângă acestea, se pare că vor participa și Bisericile Sârbă și Poloneză, ceea ce face ca numărul delegațiilor prezente să fie de șapte. Rămâne de văzut ce vor face bulgarii și georgienii. Deocamdată și-au anunțat prezența jumătate din Bisericile Locale.
Delegația Bisericii Ortodoxe Poloneze va fi condusă de Arhiepiscopul Abel de Lublin și Chełm.
Biserica Ortodoxă Poloneză va participa la întâlnirea pan-ortodoxă ce va fi ținută în capitala Iordaniei pe 25 februarie 2020. UJO a aflat despre acest lucru de la propriile sale surse din Biserica Poloneză.
Din păcate, Întâistătătorul BOP, Preafericitul Mitropolit Sawa, nu va putea ajunge personal la Sinaxă din motive de sănătate, drept aceea a binecuvântat pe Arhiepiscopul Abel de Lublin-Chelm să reprezinte Biserica Poloneză.
[…] În plus, Preasfințitul Episcop Victor de Baryșevka din Biserica Ortodoxă Ucraineană a confirmat astăzi pe canalul său Telegram că Patriarhul Irineu va participa la Sinodul de la Amman, după cum a informat însuși Întâsistătătorul o delegație ucraineană aflată în vizită pe 30 ianuarie.
„Astăzi s-a ținut Sfântul Sinod al Episcopilor din Biserica Ortodoxă Sârbă. Am discutat din nou și am decis să participăm la întâlnirea frățească a Întâistătătorilor Bisericilor Locale în Iordania, care a fost inițiată de Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Sper să-l văd/întâlnesc la Amman pe Mitropolitul vostru de Ucraina, Preafericitul Onufrie”, a spus Patriarhul sârb.
Așadar se preconizează o întrunire care nu va decide nimic, dar la care se vor trasa foarte probabil direcțiile pe viitor. Deci importanța ei este mare și așteptările pe măsură.
Într-un articol exploziv (Patriarhul Ieremia II a acordat în mod onorific Rusiei denumirea de A treia Romă) pentru actuala stare de conflict dintre lumea bisericească rusă și cea greacă, agenția grecească Romfea dă dovadă de o echidistanță lăudabilă. Publică materiale care dovedesc că nu este o pretenție neortodoxă rusă folosirea conceptului de „A treia Romă”. În plus, sunt vădite reacțiile nestăpânite ale unui ierarh fanariot, Meliton de Filadelfia, care primește un răspuns scris de toată lauda din partea unui episcop rus. Deși materialul de pe Romfea conține și atacul exprimat în scrisoarea Mitropolitului fanariot, precum și alte detalii, redăm mai jos doar răspunsul din partea ierarhului rus, care rezumă chintesența problemei.
Patriarhul Ieremia Tranos al Constantinopolului, care a numit oficial Biserica Rusiei drept „A treia Romă”.
Mitropolitul
Chiril de Smolensk și Kaliningrad a trimis ca răspuns scrisoarea cu nr. 4136 cu
data de 23 decembrie 2004, al cărei text complet este prezentat mai jos:
«Răspunzând
scrisorii Voastre din 27 mai 2004, care se referă la anumite cuvântări care au
fost rostite la a 8-a Reuniunea Laică Rusă Mondială, sunt dator mai întâi să
exprim nedumerirea mea cu privire la etosul epistolei pe care am primit-o.
Au
fost folosite în ea expresii pe care le considerăm nepotrivite pentru o
corespondență frățească, d.ex. «aiureli», sunt formulate acuze de fixare
într-un «duh anti-creștin», de «aspirații nechibzuite», sunt cuprinse referiri
la «concursul duhurilor rele», precum și pretenții controversate «încetați… să
semănați vânt» șamd.
Cu
frățească dragoste, dar și cu durere adâncă mă simt nevoit să vă informez că în
continuare nu vom putea să răspundem la scrisori care utilizează astfel de
expresii.
În
scrisoarea Preasfinției Voastre s-au strecurat și un întreg șir de greșeli
factuale, care evident că se datorează unei informări insuficiente despre
cursul Reuniunii.
De
exemplu, Protoiereul Milan Gerkas nu este delegat al Mitropolitului de Odiseu
și Izmail, după cum menționează scrisoarea Preasfinției Voastre, ci cleric al
eparhiei Presof al Bisericii Ortodoxe a Cehiei și Slovaciei.
De
asemenea, faceți pomenire de un domn Tupin. Rămâne numai să ghicim că se face
vorbire probabil de Domnul A.B. Supin, membru al Prezidiului Comitetului
Organizator al Societății istoricilor din Rusia.
Scrisoarea
abundă și în alte greșeli, despre care se va face vorbire mai jos.
Vreau
să amintesc Preasfinției Voastre anumite date, pe care evident nu le-ați avut
în vedere. Reuniunea Rusească Laică Mondială concentrează la ședințele ei
delegați din diferite straturi ale societății. Sunt îndreptățiți să-și exprime
propriile păreri, care nu coincid mereu cu poziția oficială a Bisericii. Este
un forum liber și democratic, de aceea nici Biserica, dar nici statul nu pot să
impună vorbitorilor unele sau alte opinii, nici să cenzureze intervențiile.
De
aceea, dacă cineva dintre cei care au vorbit a trecut la declarații
controversate, corect ar fi fost să ridicați revendicările Voastre împotriva
vorbitorului în cauză. La vremea ședințelor Reuniunii, delegații Bisericii
Constantinopolului au avut prilejul lor să exprime opiniile lor pe temele în
dezbatere, după cum și ceilalți participanți.
Cu
toate acestea, Preasfințitul Mitropolit Emanuel de Franța la toastul său de la
prânz, care a fost oferit în onoarea delegaților Bisericilor Ortodoxe Locale, a
închinat în cinstea intervențiilor și incidental a accentuat în prezența multor
martori că, în ciuda faptului că în cursul ședințelor au fost exprimate opinii
diferite, chiar și controversate, a fost folositor pentru el să cunoască o gamă
largă de opinii, care sunt reprezentate în societatea rusă.
În
scrisoarea Voastră ridicați revendicări nu numai împotriva intervențiilor
vorbitorilor antici invocați de Reuniunea Laică Rusească, ci și împotriva
cuvântului de întâmpinare al Sanctității sale, Patriarhul Alexei. Ca să
declanșeze cineva astfel de acuzații, ar trebui să aibă probe serioase, care
lipsesc din scrisoarea Voastră. Astfel, scrieți că Sanctitatea Sa, Patriarhul
Alexei chipurile «a subliniat locul conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse ca
„Centru al Bisericii Ortodoxe Mondiale”», precum și că a arătat «voința
Bisericii Ruse să-și asume lucrarea de unitate a Ortodoxiei mondiale». La
acestea nu se face absolut nici un cuvânt la cuvântarea Patriarhului Alexei
despre acest fapt!
Sanctitatea
Sa a arătat faptul istoric necontestat că «Moscova s-a remarcat ca unul din
centrele lumii ortodoxe». În ce privește slujirea tratarea unității Bisericii,
a arătat că «Biserica Rusă… dorește să slujească cauza unității și a
progresului comun al popoarelor ortodoxe», fără să afirme că ar vrea să ocupe
un rol conducător în acea remediere. Este caracteristic faptul că Sanctitatea
Sa a înfierat orice politică de conducere și stăpânire asupra celorlalte
popoare. În paralel, cu deosebită recunoștință, Sanctitatea Sa, Patriarhul
Alexei a accentuat contribuția Bisericilor grecești și slave de sud la
instaurarea creștinismului în Rusia. Primii păstori ai poporului nostru au fost
ierarhi din Bizanțul ortodox. Întemeietorul monahismului rusesc, Cuviosul
Antonie al Peșterilor, a fost tuns monah la Sfântul Munte. Crucea, analavul și
schima monahală pe care le-a dat Cuviosului Serghie de Radonej Patriarhul
Filothei Kokkinos al Constantinopolului dovedesc relațiile vii și neîntrerupte
între Biserica Rusă și Răsăritul ortodox. Lucrurile sfinte și cuvioase din
Sfântul Munte, din Ierusalim, din Constantinopol au fost locuri de închinare
iubite de ruși».
Prin
urmare, nici o urmă de trecere cu vederea împotriva fraților din Bisericile
Locale nu se găsește în intervenția Preasfințitului Patriarh. Dimpotrivă, este
recunoscut rolul determinant pentru progresul creștinismului în Rusia.
Chiar
și intervenția mea proprie la Reuniune a fost prezentată răstălmăcit. Nu am
spus niciodată cele pe care mi le atribuiți: «Biserica Ortodoxă Rusă ocupă de facto un loc conducător între
Bisericile Ortodoxe pe motivul mărimii, spiritualității, principiilor morale,
tradiției și influenței ei politice». S-a făcut vorbire de faptul incontestabil
pe care, Preasfințite, consider că nu-l puneți la îndoială, că «numărul
creștinilor ortodocși se ridică la aproape 300 de milioane, din care jumătate
și mai mult aparțin de Biserica Rusă». În acestea nicăieri în intervenția mea
nu a existat referire la faptul că Biserica Ortodoxă a Rusiei chipurile
«exercită influență asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe din Balcani, precum și
asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe care sunt minoritare în alte țări».
Dimpotrivă,
s-a făcut vorbire despre faptul că «toate Bisericile Autocefale Locale sunt
egale, indiferent de numărul membrilor lor, fie că reprezintă Biserica
majoritară, fie minoritară, fie locuiesc în mediu eterodox sau diferit religios».
Cuvântarea a subliniat faptul că «exemplul relațiilor reciproce dintre popoare
și state în lumea ortodoxă a fost și rămâne idealul slujirii reciproce și nu al
dominării unui neam asupra altuia». După cum cunoașteți și Preasfinția Voastră,
Biserica Rusă a urmărit mereu în relațiile ei cu celelalte Biserici Locale să
aibă drept regulă idealurile dragostei creștine și ale slujirii evanghelice
jertfitoare. Tocmai aceste simțăminte au impulsionat pe strămoșii noștri să
furnizeze tot sprijinul moral și material fraților de o credință încercați din
Răsărit. Mișcați de la sine, rușii săraci au oferit ultimul lor bănuț pentru
Sfintele Mănăstiri ortodoxe nevoiașe din Răsărit.
Din
aceleași motive, este imperioasă asumarea de către statul rus din nou a poverii
greu de purtat de apărare a popoarelor ortodoxe, îndeosebi a celor asuprite de
jugul stăpânirii turcești cu mulți ostași ruși care să-și verse sângele pentru
eliberarea fraților lor de o credință în Hristos. Toate acele vitejii nu au
avut drept imbold dorința de stăpânire, ci simțământul dragostei și
compătimirii creștine.
Ne
provoacă uimire neplăcerea pe care ați exprimat-o din cauza frazei că rușii
sunt «moștenitori ai spiritualității Bizanțului». Dacă expunem mai precis locul
acela, cuvântul a fost despre faptul că «noi, rușii, suntem moștenitori ai
culturii care menține și promovează cele mai bune idei duhovnicești,
filozofice, statale și legislative din Grecia, Rusia, Bizanț».
Deși
expresia în cauză subliniază pur și simplu faptul că rușii sunt datori față de
culturile menționate, care au exercitat concret o mare influență asupra
formării culturii ruse înseși, Preasfinția Voastră invocați din nou în
scrisoarea Voastră ideea Moscovei ca a treia Romă. Incidental, ar trebui să
cunoașteți cel mai bine poziția noastră pe temă și această poziție niciodată nu
a găsit opoziție în Preasfânta Biserică de Constantinopol. Nu constituie o
dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse ideea de Moscova a treia Romă. Este
demn de menționat că ea există în Carta-Regulament de înființare a Tronului
Patriarhal în Rusia, care a fost semnat în 1589 de către Sanctitatea Sa,
Patriarhul Ieremia al Constantinopolului.
Cel
din urmă, conform Cartei, a dat certificat atribuirea Bisericii Ruse a
vredniciei patriarhale în următorul mod: «Deoarece Vechea Romă a căzut din
cauza ereziei lui Apolinarie, a doua Romă, care este Constantinopolul, din
cauza urmașilor lui Agar, este sub stăpânirea turcilor atei. Propria Voastră
mare împărăție a Rusiei, a treia Romă, evlaviosule împărat, a depășit pe toți
în evlavia ei și toate împărățiile bine-credincioase s-au unit în a Ta și Tu
singur te numești sub cer creștin în lume și între toți împărații creștini». Prin urmare, Preasfințite, primul pe care ar
trebui să-l acuzați pentru susținerea ideii de a treia Romă este Patriarhul
Ieremia al Constantinopolului.
Totuși
considerăm că toate teoriile asemănătoare se datorează poziției politice a
Rusiei și Constantinopolului. Aceeași argumentare au demonstrat-o deja Părinții
de la Sinoadele II și IV Ecumenice, care au ridicat poziția Bisericii de
Constantinopol până la poziția Bisericii Romei: «Tronului Vechii Rome, pentru
că acea cetate era împărătească, pe bună dreptate i-au dat Părinții
prerogativele. Și, fiind mișcați de același scop, cei o sută cincizeci de
episcopi iubitori de Dumnezeu au acordat aceleași prerogative preasfântului
tron al Noii Rome, judecând în mod corect că cetatea cinstită cu împărăția și
cu senatul să se bucure și de privilegii egale cu Vechea Romă împărătească și
în cele bisericești, ca aceea să se mărească în faptă, fiind a doua după aceea»
(canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic).
Prima
Romă și-a păstrat întâietatea chiar și după acordarea egalității
Constantinopolului pentru că acolo erau stabilite organele administrației
statale în frunte cu însuși împăratul și sfatul, care au jucat un rol
determinant în viața cetății până la sfârșitul sec. al VII-lea și nu au rămas
numai «cetățenii de grad inferior, săracii, cerșetorii, prostituatele,
fanaticii idolatriei, cei condamnați și unii din poporul de rând», după cum
susțineți Preasfinția Voastră din vreun motiv oarecare.
Credincioșia
față de canoanele Bisericii implică atașamentul de literă, ci și de duhul lor.
Nu putem să uităm argumentarea Părinților de la Sinoadele Ecumenice pentru
poziția Bisericii Romei sau a Constantinopolului. Considerăm că teoriile despre
«Noua Romă» sau «A treia Romă», care au fost s-au ivit în trecut, au încetat să
mai fie actuale în esența lor din cauza transformării radicale a situației
politice la nivel mondial. În plus, suntem datori, de asemenea, să ne amintim
că toată așteptarea creștinilor nu este cetatea pământească, ci Ierusalimul de
sus, „care este maica noastră, a tuturor” (Gal. 4. 26).
Având
aceasta în minte, Biserica Ortodoxă a Rusiei își construiește relațiile ei cu
statul în mod analog, lucru ce și-a găsit expresia în principiile dogmei ei
sociale. Astfel, pornim de la principiul încadrării Bisericii în istoria
omenească și, de aici, de la legătura și influența mutuală cu statul. În
același timp, privim modelul ideal al relațiilor Bisericii și statului în
simfoniei, care a fost elaborată în Bizanț.
Acest
lucru s-a străduit să-l exprime în trecerea a multe veacuri și Biserica
Constantinopolitană în relațiile ei reciproce cu statul roman (v. Principiile dogmei sociale a Bisericii
Ortodoxe a Rusiei, III 4). În ce privește realitatea subordonată, primim
faptul că «Biserica poate să conlucreze cu statul în chestiuni care servesc
binele Bisericii înseși, al persoanei și al societății» (Principiile dogmei sociale a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 8).
În
paralel, suntem încredințați puternic că «statul nu trebuie să se amestece în
viața Bisericii, în administrarea ei, în viața liturgică, în paternitatea ei duhovnicească
șamd, după cum și, în general, în funcționarea instituțiilor bisericești
canonice» (Principiile dogmei sociale a
Bisericii Ortodoxe a Rusiei, III. 3). Experiența istorică atât a Bisericii
de Constantinopol, cât și a Romei arată că oricând statul poate să uneltească
asupra libertății interne a Bisericii, intervenind în spațiul din afara
competenței lui.
Respingem
răspicat astfel de complotări și chemăm creștinii «să evite absolutizarea
stăpânirii, nerecunoașterea limitelor ei valorii lui curat pământești, temporare
și tradiționale, care se datorează prezenței păcatului în lume și nevoii de temperare
a lui» (Principiile dogmei sociale a Bisericii
Ortodoxe a Rusiei, III. 2).
Preasfințite,
ne este greu să răspundem în continuare la acuzațiile care se sprijină pe simțiri
și răstălmăcirea cuvintelor și faptelor. În consecință, Vă anexăm textele publicate
cu mult timp în urmă în mass media ale cuvântului de întâmpinare al Sanctității
Sale, Patriarhul Alexei, la a 8-a Reuniune Rusească Mondială și cuvântarea mea,
cu scopul să puteți să le studiați mai bine.
Doresc
Preasfinției Voastre tot binele trainic de la Hristos, Dătătorul lor.»
Nota noastră: Suntem conștienți că multe din afirmațiile
din acest text sunt adevărate, dar mai puțin cu referire la noi, românii.
Textul în sine este valoros mai mult ca reper pentru viitor, dar îndeosebi
pentru mărturia legată de atributul onorabil de „A treia Romă” oferit Moscovei.
Deși inițiativa și invitația Patriarhului Ierusalimului au fost spre o convocare a unei Sinaxe a Întâistătătorilor, aceasta se transformă într-un veritabil Sinod Local, la care vor fi discutate problemele arzătoare ale Ortodoxiei de astăzi, în principal schisma ucraineană. Biserica Ortodoxă Română a decis, în ședința de astăzi a Sfântului Sinod, să trimită delegați care să participe la această întrunire, evitând prezența PF Părinte Patriarh Daniel, lucru ce conferă o echidistanță corectă, dar care sperăm să fie, totuși, rodnică duhovnicește, nu doar politicește.
[…]În legătură cu invitația Preafericitului
Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, adresată Patriarhului
Bisericii Ortodoxe Române de a participa, în perioada 25-27 februarie 2020, la
întâlnirea fraternă de la Amman, Iordania, „Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a reiterat hotărârea sa nr. 3668, reluată în hotărârile nr.
9156/2018 și nr. 180/2019, și anume ca Patriarhia Ecumenică și Patriarhia
Moscovei să reia dialogul pentru a ajunge, cât mai curând posibil, la o
soluție, în problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, pentru a nu
se adânci polarizarea celor două tabere adverse: una a Bisericilor Ortodoxe
pro-Constantinopol și cealaltă a Bisericilor Ortodoxe pro-Moscova.
De asemenea, Sfântul Sinod a
precizat că este de acord cu acordarea autocefaliei întregii Biserici Ortodoxe
din Ucraina (nu doar a unei părți), însă aceasta se poate realiza numai prin
înțelegerea dintre Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei și prin consens
panortodox.
Iar, pentru a nu se
interpreta că întâlnirea de la Amman, inițiată de Patriarhia Ierusalimului, ar
fi o Sinaxă a întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe, la respectiva întâlnire
fraternă la care se vor discuta modalități de reconciliere și de restabilire a
comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori, Sfântul
Sinod a hotărât ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie reprezentată de
Patriarhul României, ci de o delegație a Patriarhiei Române.
Această participare a Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea fraternă de la Amman este motivată de faptul că toate Bisericile Ortodoxe autocefale au responsabilitatea de a conlucra pentru menținerea, apărarea și promovarea unității dogmatice, canonice și euharistice ortodoxe, potrivit Evangheliei lui Hristos și Sfintelor Canoane Ortodoxe”.
* * *
Comunicatul de mai sus poate fi interpretat ca fiind unul de bun augur,
deși în el se găsesc unele sugestii contradictorii. Nu se înțelege de ce se
evită interpretarea întâlnirii de la Amman ca fiind o Sinaxă a
Întâistătătorilor Bisericilor Locale. Prezența Patriarhului sau a unei
delegații oricum va responsabiliza întreaga Biserică Ortodoxă Română față de
viitoarele decizii. În felul acesta, se conferă, de fapt, o greutate mai mare
întrunirii de la Amman, care nu va fi doar o întrunire a Întâistătătorilor, ci
un Sinod Local în toată regula, ca multe altele care au avut loc în vechime.
Scopul declarat în subsidiar al participării române anunțate este de a „discuta modalități de reconciliere și de restabilire a
comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori”.
Acestea nu pot fi altele decât Biserica Rusă față de Bisericile de
Constantinopol, Alexandria și Grecia. Altfel spus, partea română dorește
împăcarea, nu vreo adâncire a rupturii, care totuși nu pare exclusă pe termen
mediu.
Partea îmbucurătoare este
reprezentată de ultimul aliniat, în care este menționată „responsabilitatea de a conlucra pentru
menținerea, apărarea și promovarea unității dogmatice, canonice și euharistice
ortodoxe”. Deși formularea este cam prea
birocratică, totuși ea exprimă o datorie pastorală esențială și de care duce
mare lipsă Ortodoxia contemporană. Așadar, prin această expresie, este exclusă,
în mod normal, orice preconcepție și obligă la respectarea „Evangheliei lui Hristos și a Sfintelor
Canoane Ortodoxe”.
Prin urmare întrunirea de la Amman ar fi un pas important, de la care sperăm o revitalizare mult dorită a Bisericii Ortodoxe și o ridicare atât din schisma ucraineană, care a atins mai multe Biserici Locale, cât și din erezia ecumenistă, care este o plagă cu mult mai puternică. Altfel este posibil să asistăm la un Sinod în care sunt urmărite simple interese naționaliste, nu puritatea credinței ortodoxe, de care fac caz în special rușii în ultima vreme.
Nu în ultimul rând, pentru că ne considerăm
mădulare mărunte ale Bisericii, dar vii, îndemnăm la rugăciune ca Dumnezeu să întoarcă
lucrurile înspre cer în ciuda tuturor piedicilor pământești sau demonice.
În Iordania se vor afla Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale după
convocarea Patriarhului Teofil al Ierusalimului la întâlnirea panortodoxă.
Cu toate că inițiativa Patriarhului Ierusalimului nu a găsit multe acceptări pozitive, există Întâistătători care s-au arătat dispuși să călătorească în final la Aman.
Este de menționat că Întâistătătorul Bisericii Sionului, prin această
inițiativă, accentuează faptul că exprimă îngrijorarea lui pentru păstrarea
unității.
Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, vorbind astăzi reporterilor la Roma, a
menționat că Patriarhul Chiril al Moscovei se va deplasa în mod normal în
Iordania. De asemenea, Președintele Relațiilor Externe din Patriarhia Moscovei,
a declarat că Patriarhul Ierusalimului a trimis și a doua scrisoare prin care
cheamă din nou pe Întâistătători să participe. Comentând refuzul Patriarhului
Ecumenic Bartolomeu pentru întâlnirea în discuție, Preasfințitul a subliniat:
„Patriarhul Bartolomeu nu arată nici o dorință să soluționeze problema pe care
el însuși a creat-o, în vreme ce se străduiește să convingă Bisericile să
recunoască fărădelegea lui”.
Conform unor informații ale Romfea.gr, data probabilă al întâlnirii
panortodoxe se pare că a fost hotărâtă 25 februarie.
În final, în ce privește informațiile care se referă la incomodările
Ministerului de Externe al Greciei cu referire la inițiativa Patriarhului
Teofil, unii demnitari accentuează faptul că așa ceva nu se poate, de vreme ce
Min. de Ext. ține distanță de chestiunile bisericești (probabil acest ultim
paragraf se referă la sfaturile adresate de Președintele Greciei Patriarhului
Ierusalimului într-o întâlnire recentă din luna ianuarie în Israel, n.tr.).
Precizăm că informațiile din articolul de mai sus sunt credibile pentru că în general astfel de informații pe surse date de agenția Romfea s-au adeverit.
Pe de altă parte, astăzi, 12 februarie, s-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului sub președinția Arhiepiscopului Hrisostom. S-au discutat doar două puncte: 1. o dare de seamă și o discuție asupra dialogurilor inter-ortodoxe, inter-creștine și inter-religioase care au avut loc și 2. subiecte economice. Așadar, în mod curios, nu a fost luată în discuție participarea la Sinodul preconizat să aibă loc la Aman la chemarea Patriarhului Ierusalimului.
Făcând un bilanț, doar Biserica Rusiei și a Cehiei și Slovaciei și-au anunțat
până acum oficial participarea după hotărâri în Sinoadele lor interne, iar Patriarhul
Antiohiei s-a arătat deschis în această direcție. Patriarhia Ecumenică, a Alexandriei,
Biserica Greciei, Albaniei și a Ciprului au refuzat public participarea, iar celelalte
Biserici Locale nu s-au pronunțat încă.
În ce ne privește pe
noi, românii, suntem interesați, după cum formulează și cei de la Activenews,
ce răspuns va da Sinodul BOR la invitația Patriarhiei Ierusalimului. „Sinodul BOR va trebui să dea și el un
răspuns, care va fi a doua luare de poziție a BOR în această problemă, după
recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică a autocefalilor. … Roadele actului
Patriarhiei Ecumenice nu sunt cele ale unității, ci cele ale dezbinării. … BOR
mai are un motiv pentru care nu se poate ralia poziției Patriarhiei
Constantinopolului”, anume atitudinea românilor din partea de Bucovina din
teritoriul actual ucrainean. „De asemenea, recunoașterea autocefalilor ar duce
la ruperea comuniunii cu o foarte mare parte a românilor din Republica Moldova,
care țin, juridic, de Patriarhia Moscovei. A participa la întâlnirea din
Iordania ar fi un act de mare curaj al BOR, în condițiile în care Patriarhia
Constantinopolului este sprijinită în implicarea din Ucraina de către SUA, iar
Washingtonul este direcția în care politicienii români privesc cu teamă și jind
ca spre Bruxelles. Probabil că, din prudență, având în vedere situația din
țară, dar și pentru menajarea Patriarhiei Ecumenice, acest lucru nu se va face.
Însă un nou apel la întâlnirea panortodoxă este necesar.”
Desigur că există la mijloc multe calcule de politică (bisericească), dar
în toate ar trebui să primeze conștiința în fața lui Dumnezeu, adică urmarea
regulilor autentice ale Bisericii, nu eschivarea corectă politic de la asumarea
unei responsabilități imense în fața lui Hristos. Doar mărturisitorii sunt
scriși în cartea vieții, iar de cei care se rușinează de Evanghelie de dragul unor
calcule sau frici lumești se va lepăda și Însuși Hristos. Desigur că decizia este
a sinodalilor, dar noi așteptăm și avem curajul să așteptăm ca ea să fie una care
să țină cont de legile și necesitățile duhovnicești, nu de cele pământești. Avem
în vedere situația de schismă care tulbură în principal Ucraina, dar care are implicații
la nivel panortodox, generând o rană foarte puternică în trupul Bisericii. Suntem
conștienți de implicațiile și intruziunile puternice politice, dar acestea ar trebui
privite pe planul doi, în urma diviziunilor de natură bisericească și duhovnicească.
Cu toate că Arhiepiscopul Anastasie a fost mereu în favoarea convocării
unui Sinod care să soluționeze problema ucraineană, totuși nu este de acord ca
acesta să fie convocat de altcineva decât de Patriarhia Ecumenică. Prin această
poziție a sa surprinzătoare, se conturează o diversitate și antagonism tot mai
mari în Ortodoxie. Deși a avut curajul să-l înfrunte pe Patriarhul Bartolomeu
prin scrisori deschise, nu acceptă să facă pasul spre o rezolvare sinodală.
Rămâne pe mai departe confuzia cine și în ce condiții poate convoca un Sinod
Ecumenic în Biserică: doar Patriarhul de Constantinopol sau și oricare altă
Biserică autocefală?
Preafericite și
dumnezeiesc Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și a toată Palestina,
foarte iubite și dorite frate și împreună-slujitor în Hristos Dumnezeu Teofile,
salutăm cu deosebită plăcere pe Preafericirea Voastră dumnezeiască,
îmbrățișându-vă în Domnul.
[Noi] am studiat cu atenție Scrisoarea
Preafericirii Voastre dumnezeiești din 12 decembrie 2019 prin care chemați pe
Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale la o «întâlnire frățească în
iubire» în Iordania la sfârșitul lui februarie a.c. Nu încetăm că cugetăm, după
cum am stipulat în scris public de la începutul anului trecut, că: «Aliniindu-ne
la duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod, Biserica Ortodoxă
Autocefală din Albania adresează o caldă chemare ca Patriarhia Ecumenică, care
valorifică prerogativa prin excelență de coordonare a Bisericilor Ortodoxe, să
convoace cât mai curând posibil o Sinaxă sau un Sinod Panortodox, cu scopul de
a fi prevenit pericolul evident al creării unei schisme dureroase, care
amenință credibilitatea Ortodoxiei și mărturia ei credincioasă în lumea
contemporană» (Scrisoare către SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, 14 ianuarie 2019).
Și, de asemenea, în «Apelul-implorare pentru depășirea polarizării bisericești», care a fost trimis pe 20 noiembrie 2019 către toți Întâistătătorii, am reluat: «Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare».
Totuși propunerea
Voastră pentru întâlnirea în Iordania, după cum este evident, în loc să
contribuie la îmbunătățirea unității, va complica și mai mult procesul
tămăduitor care se impune.
De aceea nu putem să
participăm la întâlnirea propusă.
Dorind ca «Hristos,
Dumnezeul nostru, Care S-a arătat» să conducă pe cei ce au o răspundere
deosebită în Biserica Lui, «pe care a câștigat-o prin Sângele său» la căile
împăcării și păcii, semnăm cu toată cinstea și dragostea adâncă în Hristos
Dumnezeu, Care S-a arătat și a luminat lumea.
Al Preafericirii Voastre dumnezeiești iubit frate în El, † Anastasie Arhiepiscop de Tirana, Dirahio și a toată Albania
Nota noastră: Remarcăm că în spatele acestor reacții este invocat „duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod”, duh care se pare că duce la diviziuni cel puțin în Ucraina, dar și la nivel panortodox. După cum bine a fost remarcat, ipocrizia este maximă în privința întâlnirii la nivel ecumenic: Sinodul din Creta a putut fi ținut fără să existe împăcare și comuniune între Ierusalim și Antiohia pe subiectul regiunii Qatar, dar întrunirea din Iordania este considerată de Patriarhul Bartolomeu imposibilă fix pentru același motiv al dezbinării prezente.
Oare către ce fel de sinodalitate conduce Sinodul din Creta? O fi una de
durată sau temporară, care să facă locul la ceva și mai rău? Putem accepta un
soi de pace a Bisericii în care nu se caută rezolvarea problemelor care apar?
De asemenea, Arhiepiscopul Albaniei declară că întrunirea preconizată în
Iordania va complica în mod evident
situația. Totuși este limpede că pentru organizatori nu este atât de clar acest
lucru. Și cred că nici pentru credincioșii imparțiali.
Moartea Părintelui Iustin, acum aproape 7 ani, a lăsat un gol, dar și o prețuire mai mare pentru ce a însemnat trăirea lui sfântă și contribuția la viețuirea creștină a altora. Chiar și simpla lui existență a fost și am resimțit-o și eu ca o stabilitate, încredere și reper. Toate acestea s-au dus odată cu plecarea sa, dar au rămas un chip și o scânteie de curaj și încredere, o credință în veșnicie molipsită de la cel care a trăit și absorbit în sine suferința la cel mai înalt nivel și a transmis mai departe învierea și dragostea pentru Dumnezeu și patrie.
Amintirea sa este cu atât mai vie cu cât ea nu ține de istorie, ci de veșnicie și de sfințenie. Prin Dumnezeu suntem încă alături, dar mai ales el de noi. Avem conștiința că Părintele este viu dincolo și prezent aici, că nu și-a uitat patria sa pământească și Biserica ce se află încă în lupta pentru mântuire, dar și responsabilitatea de a duce mai departe testamentul său nescris, dar mai răsunător decât un clopot în conștiințele noastre.
Să avem toți parte de binecuvântarea și rugăciunile lui și folos din cuvintele insuflate care izvorăsc din sufletul său măreț și din experiența neprețuită ca duhovnic al românilor de toate categoriile!
Încercăm să evocăm mai jos chipul său prin câteva filmări cu sfaturi și relatări de la și despre Părintele Iustin spre zidire și folos duhovnicesc. După cum se spune la un moment dat în primul video, îi putem ura și acum LA MULȚI ANI! în ziua în care s-a născut și să se păstreze ca o amintire vie și rodnică în sufletele noastre și să ne pomenească și pe noi în împărăția luminii neînserate!
O critică remarcabilă a declarațiilor recente ale Patriarhului Teodor al Alexandriei a fost emisă de Biroul Antieretic al Mitropoliei de Pireu. Aceasta a fost remarcată doar de către un site rusesc, anume Orthochristian. Este de apreciat, printre altele, și prezentarea corectă a situației actuale a Ortodoxiei, măcinată din interior de erezia ecumenistă mai distrugător decât orice altă erezie din istorie. Redăm mai jos traducerea Comunicatului emis de Mitropolia de Pireu.
După cum am accentuat și
altădată, panerezia ecumenismului avansează irezistibil, fără să apară până în
prezent vreo nădejde de reprimare și condamnare sinodală a ei.
Această erezie a ereziilor,
panerezie, după cum a numit-o Sfântul luminat de Dumnezeu Iustin Popovici,
ultimul înaintemergător al spurcatului Antihrist, după cum a numit-o
pururea-pomenitul Părinte Atanasie Mitilineos cel cu viețuire cuvioasă, vine să
anuleze singurul adevăr mântuitor al Bisericii lui Hristos și amenință să o
elimine în creuzetul demonic al sincretismului religios al ereziilor și
religiilor lumii.
Metodic și progresiv, erodează
conștiințele și reușește să domnească în marea și zdrobitoarea majoritate a
ierarhiei bisericești, a monahismului și a Teologiei academice sub pretextul
iubirii, al păcii și al reconcilierii. Scopul mai îndepărtat al său este
reconstruirea și consolidarea, în toate religiile contemporane, a dogmei de
bază a «Noii Ere a Vărsătorului», conform căreia putem să credem orice vrem,
ajunge să nu absolutizăm credința noastră, adică să nu revendicăm adevărul
absolut, care se găsește în toate credințele religioase.
Diavolul cel urâtor al binelui și
al omului, cel „ucigaș de oameni de la început” (In. 8:42), a reușit, în zilele
noastre tragice și eshatologice, să insufle conducătorilor bisericești
contemporani, dar și tuturor conducătorilor de religii, această amăgire
înfricoșătoare cu scopul de a lovi la țanc Sfânta noastră Biserică și să
anuleze, după cum crede cu naivitate, în întregime lucrarea ei izbăvitoare.
Amăgirile și ereziile au fost
și sunt marea problemă în Biserica noastră. Încă din timpurile apostolice a
început erodarea din interior a ei din partea amăgitorilor și ereticilor. Însuși Domnul a
avertizat pe ucenicii Săi în legătură cu acest pericol: „Vedeți, nu vă amăgiți! căci mulți vor veni
spunând că eu sunt Hristos; și pe mulți vor amăgi” (Lc. 21:8).
„Luați aminte la voi înșivă din
partea proorocilor mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori; din roadele lor îi veți recunoaște… Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul putred să facă roade bune” (Mt. 7:15-18).
Amăgitorii și ereticii sunt „furi și tâlhari” (cf. In. 10:1). Sunt „străinii”
pe care oile sunt chemate să nu-i urmeze, ci să fugă de ei (cf. In. 10:5). Sunt
aceia pentru care este valabil cuvântul înfricoșător al Său: „Vai vouă, că
încuiați împărăția cerurilor; căci voi nu intrați, nici pe cei ce intră nu-i
lăsați să intre” (Mt. 23:14).
În chip asemănător, și Sfinții
Apostoli, călcând pe urmele Domnului, ne-au avertizat despre acest pericol
înfricoșător. Apostolul Pavel, vorbind către preoții Bisericii din Efes, spune:
„Căci eu știu aceasta, că vor intra între voi, după plecarea mea, lupi grei,
care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați care vor
grăi lucruri răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30). La fel, și Apostolul Petru
avertizează: „Aceasta cunoscând mai întâi, că vor veni în zilele de pe urmă
batjocoritori și unii care vor merge după propriile lor pofte” (2Pt. 3:3), ca
să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.
Semnalează într-un mod dramatic
că „…între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura erezii
pierzătoare și se vor lepăda de Stăpânul Care i-a cumpărat, adăugându-și
grabnică pierzanie… pentru care judecata de odinioară nu zăbovește și pierzania
lor nu dormitează” (2Pt. 2:1-3). Aici Apostolul, luminat de Sfântul Duh,
clarifică motivul pentru pierderea mântuirii din cauza amăgirilor și ereziilor,
ceea ce adepții de astăzi ecumenismului neagă și nu consideră erezia drept
cauză a catastrofei și pierderii mântuirii și cel mai rău: consideră și învață
provocator că erezia nu este ceva groaznic, ci «o abordare diferită a
adevărului», «o tradiție diferită»! mântuirea nu este «monopolul Bisericii
Ortodoxe», ci orice om poate să se mântuiască și în ereziile pe care le-au
recunoscut ca «Biserici»!
Cu uimire, dar și cu durere a
sufletului, încă o dată am fost informați de pe internet despre două noi derapaje
ale Preafericitului Patriarh Teodor al Alexandriei. Este vorba despre două noi declarații recente
antiortodoxe și proclamații ale sale, pentru care am considerat nimerit în
cazul de față să nu tăcem. Și aceasta pentru că proclamațiile în cauză nu se referă
la subiecte de altă natură, ci la subiecte de credință, despre care suntem toți
responsabili, de vreme ce comoara prețioasă a credinței nu este o proprietate
personală a episcopilor și a Întâistătătorilor, pe care pot să o mânuiască după
cum vor, ci o proprietate comună a noastră, a tuturor.
Prima se referă la întâlnirea sa
cu ereticul «patriarh» al copților Tawadros II la Cairo, de sărbătoarea
Teofaniei, (pe calendarul vechi). După cum s-a comunicat, declarația
Întâistătătorului pe tron al celei de-a doua Patriarhii în ordine a provocat o
mânie puternică și reacție din partea unei mari părți a corpului bisericesc.
Conform știrii de presă: «Nici măcar pretextele nu le mai țin unii care
administrează Ortodoxia! Ceea ce s-a spus ieri de către Patriarhul Alexandriei
este practic de neconceput. Adresându-se Patriarhului copt, i-a spus că «suntem
O Biserică».
Este a doua absurditate serioasă
a Patriarhului Teodor după recunoașterea samavolnică a noii biserici ucrainene,
care adâncește criza în Ortodoxia mondială. Concret, pe 20 ianuarie, Teodor II,
Papa și Patriarhul Alexandriei și a toată Africa, a vizitat pe Patriarhul
copților din Egipt, Tawadros II, cu scopul de a-i face urări de sărbătoarea
Teofaniei după calendarul iulian. Întâlnirea oficială a avut loc la reședința
Patriarhiei Copte din Alexandria, în prezența Epitropului Patriarhal,
Mitropolitul de Navkratia, Episcopul Gherman de Tamiateos, și a unor clerici ai
curții patriarhale.
Întâistătătorul alexandrin,
Teodor, s-a referit la acțiunea de misiune a Patriarhiei Alexandriei în Africa,
accentuând lucrarea importantă și dificilă pe care o îndeplinește pe marele
continent încercat african. ‘Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus
Hristos. Grecia împreună cu Egiptul se luptă pentru pacea Libiei și cunoaște că
voi vă rugați, pentru că aveți o turmă acolo și țărâna este adăpată cu sângele
mucenicilor Bisericii Copte și acest sânge strigă după libertate și pace’» (Pagina
Πενταπόσταγμα).
Ne-am ocupat de PF Patriarh
Teodor și în trecut în comunicatul nostru mai vechi cu titlul «Referire la
declarațiile Preafericitului Patriarh și Papă al Alexandriei, Teodor al
II-lea». În comunicatul nostru, am comentat declarațiile sale la Întâlnirea
inter-creștină și inter-religioasă pe care a organizat-o «Comunitatea Sfântului
Egidios» cu titlul: «Curajul speranței», care a avut loc în BasilicadiSantaMariainTrastevere
de la Roma (30.9.2013). Proclamațiile și declarațiile pe care le-a făcut la vizita
aceea Preafericitul, atât în alocuțiunea sa către «Papa» Francisc I, cât și
după aceea și în fața celor prezenți la conciliabulul eretic
și panreligios de la Roma, au fost, fără îndoială, dincolo de orice limită
străine de învățătura și predania Bisericii Ortodoxe Catolice (sobornicești).
La întâlnirea recentă a sa cu Patriarhul Copt, ne-a întristat încă o dată,
pentru că, prin cele ce le-a proclamat, se pare că ignoră învățăturile
dogmatice de bază ale Bisericii noastre și deciziile fundamentale și insuflate
de Dumnezeu, cu valoare diacronică, ale Sinoadelor Ecumenice.
Copții, această comunitate
religioasă din Egipt și din alte țări învecinate, de altfel decentă, nobilă și
iubitoare de liniște, a fost tăiată din trupul unitar și indivizibil al
Bisericii pe la mijlocul sec. al V-lea d.H., când au adoptat înfricoșătoarea
erezie a monofizitismului, respingând deciziile Sfântului Sinod Ecumenic al
IV-lea de la Calcedon (451), care a condamnat monofizitismul, a excomunicat pe
cei care l-au inspirat și a definit dogma ortodoxă despre cele două firi ale
lui Hristos. Monofizitismul, în opoziție cu nestorianismul, care neagă firea
dumnezeiască a lui Hristos, a ajuns la negarea în esență a firii Lui omenești.
Patriarhul Dioscor al Alexandriei
a adoptat credința rea a lui Eutihie, susținând că firea dumnezeiască a lui
Hristos absorbit pe cea omenească, așa încât Hristos poartă numai o fire.
Desigur că aceasta are consecințe foarte serioase și distrugătoare pentru
mântuirea omului. Dacă Hristos nu a luat firea omenească și nu a unit-o
ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, «fără amestecare, fără mutare, nedespărțit
și neîmpărțit», atunci nu este posibilă mântuirea omului, pentru că, după cum
accentuează Sfinții Părinți, «ceea ce nu a fost asumat [este] și netămăduit». Conform
cu definiția credinței de la Sinodul IV Ecumenic: «Urmând, așadar, Sfinților
Părinți, învățăm să mărturisim că Fiul și Domnul nostru Iisus Hristos este Unul
și Același în toate… în două firi… nefiind nicidecum desființată diferența
firilor pentru unire, ci fiind salvată mai degrabă proprietatea fiecărei firi…».
Drept consecință, afirmația PF Patriarh Teodor că așa-zicând «Bisericile
noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos» este dincolo de orice
învățătură greșită pentru că anulează în practică deciziile Sinodului IV, dar
și ale Sinoadelor Ecumenice următoare.
Pentru mai bine de 16 secole, în
ciuda eforturilor Bisericii noastre să readucă pe monofiziți la Ortodoxie, ei
persistă să rămână, din păcate, tăiați de ea, considerând că noi suntem
«eretici». În ciuda întâlnirilor și dialogurilor teologice din ultimii ani, adunarea
coptă rămâne nepocăită și neclintită în credințele ei rele. Aceasta
demonstrează foarte clar, între altele și din declarațiile Patriarhului copt
Șenuda III la Conferința a II-a a Comisiei mixte de la Anba Bishoy din Nitria,
la 20 iunie 1989: «Credem că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos… a
unit dumnezeirea Lui cu omenitatea Lui neamestecat, fără mutare și neîmpărțit
și nu vorbim de două firi după unitatea aceasta tainică a Domnului nostru… ci
vorbim despre acea fire una, ceea ce înseamnă, după înțelegerea noastră, firea
Cuvântului întrupat» (revista Επίσκεψις. nr. 422, 1-7-1989, p. 9-10). Același
Șenuda III, în fața Comisiei Inter-creștine de odinioară de la Chambesy, a
declarat: «Cât privește Sinoadele Ecumenice, acceptăm pe primele trei dintre
ele… Negăm Sinodul de la Calcedon… Pot să spun complet deschis că toate
Bisericile Orientale nu pot să accepte Sinodul de la Calcedon… Aveți șapte
Sinoade Ecumenice. Dacă vă lipsește unul, nu aveți de pierdut multe
lucruri»(Mitr. Hrisostom Constantinidu de Mironos. Dialog…, în revista
«Θεολογία», Atena, 1980 vol. 51, p. 229)» (pagina de net Κατάνυξη)!
Ne întrebăm, PF Patriarh
Teodor, care trăiește de aproape comunitatea coptă, nu a studiat învățătura
dogmatică a Bisericii noastre și deciziile Sinoadelor Ecumenice? Oare nu a avut obligația, având în vedere
blestemele înfricoșătoare de la hirotonia lui, dar și calitatea sa de Patriarh,
să cheme pe «patriarhul» copt eretic să abandoneze rătăcirea lui și să se
înroleze în sânul Bisericii? Dacă el crede că «Bisericile noastre sunt o
Biserică, cu Capul Iisus Hristos», atunci de ce nu trece la Potirul comun și nu
cedează locul său unui tron patriarhal de Alexandria?
Totuși PF Teodor nu s-a mulțumit
doar cu cele ce le-a proclamat în mod greșit la întâlnirea de mai sus. A
trecut, din nefericire, și la altă declarație, chiar mai rea. După cum am fost
informați de pe internet, în ziua marii sărbători de Nașterea Domnului, în
biserica Sf. Nicolae din comunitatea grecească de la Cairo, a declarat oficial
că «Și în sfintele geamii este slujit Dumnezeu din Coran»! (v. pagina de
internet Κατάνυξις, unde există și video respectiv). Vine să ne amintească
declarațiile predecesorului său, Preafericitul Partenie, care considera că
Mahomed este «profet adevărat al unuia Dumnezeu» și Coranul este «sacru (ιερό)».
Poate să ne spună sincer, există o relație între Allah idolatru și Dumnezeu cel
treimic descoperit prin Hristos?
Poate fi identificată pe
«dumnezeul» cel însetat de sânge al Islamului cu Dumnezeul dragostei din
Evanghelie? Este posibil să fie considerat Coranul, care batjocorește pe
Hristos drept un «noroi» și pe Dumnezeul cel treimic drept «inexistent», cartea
prin excelență a urii și a dezastrului, drept text insuflat de Dumnezeu din
descoperirea și slujirea adevăratului Dumnezeu? Nu a citit niciodată cuvântul
insuflat al Scripturii că «mântuirea nu stă în nimeni altcineva; căci nici nu
este alt nume sub cer dat oamenilor prin care trebuie să ne mântuim» (Fapte 4:12).
Există descoperire dumnezeiască în afara lui Hristos? Numai groaza, decepția și
neliniștea poate să ne provoace astfel de declarații inacceptabile!
Încheind comentariul nostru,
accentuăm încă o dată robia catastrofală a multor persoane bisericești de frunte
(Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi, Profesori de tologie șamd) în declinul ecumenist
care îi va conduce, fără îndoială, dacă nu se pocăiesc, cu precizie matematică,
la pierzanie veșnică. Ne întrebăm: Nu s-a găsit nici un conducător bisericesc să-l
mustre public? Oare Sfinții noștri Părinți au apelat la diplomații și iconomii pe
teme de credință ca să împace cele de neîmpăcat sau nu cumva s-au luptat cu consecvență
și statornicie, până la moarte, pentru mărturisirea de credință? Oare s-au silit
să fie consecvenți și cu Ortodoxia, dar, în același timp, să «se aibă bine» și cu
ereticii?
Conducătorii de astăzi, care cred
că pot să «joace la două capete», nu se gândesc la marea sminteală pe care o provoacă
în Biserică? Să sperăm că acest comunicat smerit al nostru va ajuta pe iubitul de
altfel și foarte cumsecade PF Patriarh Teodor să combată cele pe care le-a spus
și le-a făcut nepotrivit și neortodox până astăzi.
Textul de mai jos a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează) și pentru că am făcut în alte articole trimitere la el, dar nu mai este disponibil. Este la fel de valabil și în prezent.
Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului ~ întreruperea pomenirii și evitarea schismei ~
«De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început, veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl» (1Ioan 2,24)
Rămânând fermi pe poziția pe care am avut-o dintru început, continuăm pe toate căile să tragem un semnal de alarmă celor ce încă mai au o sensibilitate față de adevăr. În timp ce depunem eforturi pentru a păstra aprinsă candela dreptei credințe, care deja fumegă îngrijorător, ne întristăm de faptul că cele două direcții (erezia și schisma), care sfâșie unitatea Bisericii, se accentuează tot mai mult în lucrarea lor de a o stinge.
Deși era de datoria lor să păstreze intactă Ortodoxia la Sinodul din Creta, ierarhii din Biserica noastră nu suportă nici o mustrare de conștiință pentru greșeala făcută, își mențin linia amăgitoare a ecumenismului, ba, mai mult, încearcă să ne compromită prin acuze nefondate la adresa celor care luptă fățiș împotriva ecumenismului. Pe de altă parte, cei care ar trebui să se lupte la unison pentru apărarea Ortodoxiei se învrăjbesc tot mai mult între ei, derutând în fel și chip poporul lui Dumnezeu, având tendințe zelotiste, rupând comuniunea cu pliroma Bisericii, lucru ce va putea duce către schismă.
Reacția noastră imunitară împotriva ereziei ecumenismului, față de erorile dogmatice care sunt strecurate în trupul Bisericii, constă în:
– mărturisirea permanentă și cu tărie a adevărului de credință care spune: „Un Domn, o credință, un botez” (Ef. 4, 5), „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul);
– osândirea ecumenismului ca erezie ecleziologică ce desființează granițele și identitatea Bisericii prin recunoașterea ereticilor ca membri ai ei, deschizând calea spre o panerezie (erezie generală);
– solicitarea adresată ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română de a părăsi Consiliul Mondial al Bisericilor și mișcarea ecumenică în general;
– condamnarea evenimentului din Creta ca Sinod tâlhăresc;
– oprirea pomenirii episcopilor care au semnat în Creta documente ce conțin erezii.
Câteva din elementele ce demonstrează că acțiunea de oprire a pomenirii nu poate fi etichetată ca schismă sunt următoarele:
– pomenirea ierarhului nu înseamnă părtășie la credința lui personală, ci la cea primită de la Sfânta Biserică, pe care el a jurat la hirotonie să o păzească și să o propovăduiască. Acest lucru se evidențiază chiar în explicarea Sfintei Liturghii: Întâi pomenește, Doamne, pe arhiepiscopul nostru. Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este părtaș la credința și la predania acestui arhiereu pomenit și succesor al Tainelor, iar nu un inițiator nou sau născocitor al simbolurilor aduse/slujite de el (Patrologia Graeca 140, 460-461). Doar pomenirea unui episcop eretic (precum Papa) sau schismatic constituie adoptarea unor credințe și predanii străine;
– întreruperea pomenirii ierarhului nu constituie schismă, adică rupere de Sfânta Biserică, ci vizează tocmai consolidarea Bisericii în jurul lui Hristos, piatra ei de temelie, de pe care nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18);
– practica întreruperii pomenirii este veche în tradiția bisericească și este consemnată indirect de Canoanele 31 Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Acestea nu prevăd obligativitatea opririi pomenirii ierarhului ce are abateri dogmatice, ci doar atestă faptul că această măsură nu poate fi sancționată canonic, ba este chiar lăudată;
– oprirea pomenirii nu este o rupere a comuniunii cu Sfânta Biserică, cu clericii, monahii și mirenii care au gândire ortodoxă și osândesc ecumenismul, chiar dacă n-au oprit pomenirea. Ea este o încercare de trezire a conștiinței episcopului, clerului și poporului. Clericii și credincioșii care au întrerupt pomenirea izolează erezia și se delimitează doar de cei cu cuget eretic, în schimb au comuniune liturgică cu aceia care, indiferent dacă pomenesc sau nu pe episcopul lor, nu primesc ecumenismul și Sinodul din Creta;
– afirmăm că doar un Sfânt Sinod are autoritatea să se pronunțe asupra situației de criză în care se află astăzi Sfânta Biserică. Doar un asemenea Sinod are competența să îi judece pe ierarhii care au semnat în Creta;
– nu-i catalogăm drept eretici la propriu (excomunicați) pe adepții ecumenismului (ierarhii semnatari în Creta și alți simpatizanți), ci doar ca propovăduitori în public și cu capul descoperit ai unei erezii;
– recunoaștem că sunt valide Sfintele Taine săvârșite în Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii nefiind condamnați sinodal, Tainele săvârșite de ei sunt valide. Recomandăm însă poporului drept credincios să dea dovadă de discernământ duhovnicesc, să lupte împotriva ecumenismului și să participe la sfintele slujbe săvârșite de clericii care mărturisesc ortodox și nu impun erezia ecumenismului, chiar dacă au oprit sau nu pomenirea;
– nu pomenim alt ierarh, nu creăm structuri separate și nu înființăm biserici paralele, rămânând fii ai Bisericii Ortodoxe Române.
Considerăm că toată această situație ar fi fost evitată dacă ierarhii noștri ar fi avut o deschidere sinceră față de cei care le-au transmis din timp neliniștile lor față de documentele propuse dezbaterii și aprobate ulterior în Creta. Credem că nu este târziu nici acum ca sinodalii să se dezică de învățăturile greșite promovate prin Sinodul tâlhăresc din Creta printr-o mărturisire publică de credință, din care să fie clar pentru toți, clerici și mireni, că sunt în dreapta credință. Astfel ar da dovadă de maximă responsabilitate față de mântuirea păstoriților lor atât de tulburați de evenimentele care au zguduit Sfânta noastră Biserică.
Atragem atenția că cei care privesc cu indiferență la amploarea pe care o ia erezia ecumenismului prin adoptarea ei la Sinodul din Creta sau consideră drept schismă întreruperea pomenirii, cât și cei care se folosesc de această măsură într-un mod ce conduce la schismă se abat de la duhul Ortodoxiei, aflându-se luptători împotriva Duhului Sfânt. Ne rugăm ca Dumnezeu să izbăvească Biserica Sa din ghearele ereziei, de aceea considerăm că este fundamental ca toți cei cu cuget ortodox să păstrăm și să trăim adevărul de credință întru legătura păcii, folosindu-ne de oprirea pomenirii sau de alte mijloace de mărturisire.
Materialismul societății moderne este amestecat, în mod paradoxal, dar nu inexplicabil, cu o tendință spre explicații superstițioase. Omul modern, după ce-și pierde credința și reperele spirituale, constată că are nevoie de ajutor spiritual în necazurile pe care le întâmpină și în dilemele pe care le întâlnește în viață. În confuzia și neștiința sa în acest domeniu, este predispus să cadă pradă înșelărilor și înșelătorilor. Ezoterismul este, astfel, o capcană foarte periculoasă pentru societate, cu consecințe nefaste sufletești, dar chiar și trupești, fiind afectată în primul rând sănătatea mentală a celor prinși de acest curent.
Există destui „inițiați” chiar și în România care fac ravagii. MISA este doar fenomenul cel mai cunoscut, dar nu singular. Mulți alți „maeștri” speculează acest teren și predispozițiile oamenilor. De aceea este nevoie de o abordare mai serioasă a acestei chestiuni. Deocamdată redăm câteva sfaturi de bază și observații făcute din experiența sa ca duhovnic de Părintele Eftimie Mitra, pe care îl apreciem în mod deosebit. Ar trebui ca măcar toți credincioșii să cunoască cele expuse de Părintele pentru a nu-și pierde în mod tragic credința și sufletul.
Subiectele abordate cel puțin în părțile 2-4 sunt importante: autenticitatea textului Bibliei, reîncarnarea, invocarea manipulatoare a unor mari duhovnici, dacism „ezoteric”, superstiții, energii, sexualitatea exacerbată, „iubirea pozitivă”…
Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).
Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești? Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)
Unii
dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era
prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe
Același Hristos lucrând prin slujitorii Lui de acum, dincolo de scăderile lor.
Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și
dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor
Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea
dreptei credințe.
După
Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce
turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de
neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au
delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din
păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu
caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme importante:
acrivie-iconomie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință
prin pomenirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă
ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice
erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu
promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază
scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de
citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin
încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a
Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o
prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr.
Teodor Zisis.
Cuvintele
din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că,
prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași
la eventualele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază
și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu
episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și
fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu
Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor.
3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui
Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor,
ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultivatorului, ci a
stăpânului ţarinei”[1].
Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini,
ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale
păstorilor noștri.
Ce credință mărturisim prin pomenirea
unui episcop sau prin conslujire
Nu este
firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți
clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se
întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această
ordine.
În
Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și
episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor
personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în
Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit,
adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea
și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii.
Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la
episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom
al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca
să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se
desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a
lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit.
Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o
păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice
părere a lui particulară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident
că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie
depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt
fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.
Înainte
de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii
episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice
care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu
dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe
apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce
vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și
preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu
vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest
adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui
Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi
fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și
acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt
pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca
să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a
avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte
de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii
episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau
alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.
Subiectul
comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie
prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în
ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături
particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta
Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu
pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr:
„Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci
negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc
împreună cu noi”. De aceea, concluzionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne
păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem
părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2].
Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt
ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale,
ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema
fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută
ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că
trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe
drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii
Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.
În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se
găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile
noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi
dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh
Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată
sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3].
Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare
întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza
credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui
proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.
În ce privește pomenirea episcopului la toate
slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia
mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau
doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte
categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau
o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și
denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în
care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă,
în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4].
Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone.
Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei
episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de
astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți
Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile
pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește
preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a
intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul
că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea
apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.
Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele:
„pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace
și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul
să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este
o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și
cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele
Epifanie Teodoropulos[5].
Pe de
altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și
continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi
respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că
episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și
transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea
hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și
noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o
grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar
și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur,
care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404).
Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus
de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în
Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau
să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf.
Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a
insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit
și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor
Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau
părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de
episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul
550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai
era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca
eretic prin Judicatum-ul proclamat la
presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din
lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși
învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.
Din
toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor
concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric
sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința
Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu
părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că
Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să
se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în
sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.
Obligativitatea întreruperii pomenirii
Având în
vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a
Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric
intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru
preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din
hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.
Din
cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în
vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii
concrete:
– Arienii
abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu
a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de
erezie;
– Sinodul
II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi
cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile
anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel,
el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp,
prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;
– Sinodul
III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei
lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat
caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu
el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva
nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de
Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf.
Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât,
neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea
ce era eretic”[9].
Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;
–
Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții
lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să
fie primiți la Ortodoxie;
– în 691
s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el
stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;
– în
fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a
condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane.
„În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți
episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost
caterisiți.
Odată
condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici
excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi
face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd
canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un
eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la
caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți,
scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10
apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe
eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri
în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea
aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.
Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comuniune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhiereului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce acceptă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.
La fel
au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la
Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a
afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc
lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia
duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei
adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți,
statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne
scârbim»”[15].
În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu
catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de
credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii,
pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este
obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față
de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.
Ca o
dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă
faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la
întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea,
el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei
de erezia nestoriană.
Dreptul întreruperii pomenirii
episcopului
În ciuda
faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței
prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil.
Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca
erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua
liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare
dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și
convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin
deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de
ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă
mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea
ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest
pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au
avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate
mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și
aderenți la Sinodul din Colimbari.
Documentul
intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune
concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de
care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar
asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.
Modul
autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci
prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o
dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate
atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi
libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce
la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul
dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini
recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.
Părinții
Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu
discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel
Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama,
Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul,
și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest
gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre
pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea
aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit
aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu
restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci,
Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor
trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care
trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.
Pentru a
stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15
al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii
cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii
patristice referitoare la această temă.
Limitele canonului 15
Temeiul
cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai
sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui
pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:
Cele hotărâte
în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult
mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter,
episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh
şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca
slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui
definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul
străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire.
Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror
vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea
Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu
întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de
Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu
capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt
pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul
episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea
cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi
şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit
să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.
Deși nu
este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de
necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a
pomenirii episcopului prin impunerea unor bariere:
a) Fiind încununarea
canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri
comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură
excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta
nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea
cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia
superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru
de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei
care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau
părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea
neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici
pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să
vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus,
noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la
o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.
b) Dreptul de sancționare
a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în
mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest
lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea
atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică.
În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului
care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri,
ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de
comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie,
aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de
avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.
c) Scopul urmărit
prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări.
Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă
că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin
erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor
pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea
devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o
izbăvi de derapaje.
d) Întreruperea
pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare
(κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit
pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași
canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și
în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudinea de nepomenire.
Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era
„vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan
Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima
noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul
vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de
aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine
atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se
face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate
de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul
nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade,
dar necondamnată încă solemn.
e) Un lucru mai
puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că
proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului
subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor
(PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru
patriarhi. Deci cele
rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt
valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul
descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept
schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși
canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era
necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere
faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea
comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept
schismă.
Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit
doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui
canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o
delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este
valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie
neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.
Linia
severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul
Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția
că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat
întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor
Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.
În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis
35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe
canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive
întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de
Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a
împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în
istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a
lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar
ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat
pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).
Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de
„ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată
prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele
noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două
aspecte ies în evidență:
– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea
Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor
„adulterini” și a celor aflați în comuniune cu ei. El afirmă explicit: „Cât
timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit]
la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a
hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17].
Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea,
și nu trup al lui Hristos)”[18].
– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea
iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică
cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul
Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se
petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.
Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut
acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei
căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași
inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hirotoniilor ereticilor
necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu
vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o
scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult,
chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii
liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar
pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19],
a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se
observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele
asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu
acesta singular.
Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite
au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal,
este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a
salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți
pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face
derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.
Jertfa
Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe
Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a
fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și
Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma
distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie
prezentat corect.
Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape
importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit
abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început
lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat
monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20].
După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne
monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru
acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial
(Ekthesis) care impunea dogma despre
o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare,
Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei
Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în
anul 646[21]. Pe lângă operele
personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la
Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647).
Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați
și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la
condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile
eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian
(657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din
Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe
împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin,
apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.
La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a
fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva
monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă
în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut
ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.
Recapitulând, putem observa că el nu a rupt
comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi
monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie
rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta
împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia
după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era
un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și
oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.
Observații
finale legate de situația nepomenirii
Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să
depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă
ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul
pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17).
Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea
problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești
competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele
de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură
disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea
hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura
strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.
Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și
indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor
care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie,
totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul
fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din
necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La
momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată.
Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de
credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale
au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica
Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22]
în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează
comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului
în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu
doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu
este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea
lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu
este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate.
Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai
mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o
atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.
Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin
presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci
și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o
atitudine echilibrată și credibilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți
credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea subtilă și definitivă a ereziei
în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele
răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu
disproporționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă
a ecumenismului și „toleranței”. O atitudine viscerală și nefondată corect
canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor
și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea
relativismului dogmatic și moral!
Catalogarea
disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te
transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără
vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a
primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta
este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții
Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă
împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință
duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la
ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe
Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm
ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea
de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept
eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins
cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive
binecuvântate.
Rezumând,
scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce
un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi
proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul
ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu
este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.
În
încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar
trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr:
trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se
poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână
pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu
ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a
cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește
de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908,
p. 107.
[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
cartea a IV-a, cap. XIII.
[4] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.
[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele
două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim.
Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006,
p. 49.
[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O
istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.
[7] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei… Dipticele, p. 40.
[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from
the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007,
p. 266.
[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola
49 în Dreapta credință în scrierile
Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel
Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.
[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii
Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de
monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.
[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie
dintre arieni prin a nu le cere o mărturisire exactă, ci moderată. Prin
aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia,
urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea
împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).
[20]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.
[21]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi…, p. 41, 56-57.
[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic
laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că
eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor
doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică
este bună și poate constitui o dezvinovățire.
[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103
Acest articol a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).
Sinodalii români, după ce au semnat documentele din Creta, declară sus și tare chiar și acum, la un an distanță, că „cei ce contestă lucrările Sfântului și Marelui Sinod nu fac referiri punctuale la cele șase documente aprobate”[1]. Broșura din care am preluat această afirmație urmărește popularizarea deciziilor luate, dar și marginalizarea opozanților. Însă pledoaria făcută este la fel de precară și lacunară ca și textele discutate. Sunt atinse destul de puține aspecte și într-un mod tendențios. De aceea este nevoie să fie vădită fragilitatea argumentelor aduse, dar mai ales să fie prezentate limpede problemele reale ale Sinodului.
Înainte
de toate, trebuie recunoscut faptul că în acea broșură este strecurată printre
rânduri dogma ortodoxă despre Biserică (ecleziologia). Mă refer la respingerea
(chiar dacă neargumentat) a teoriei ramurilor din (Întrebarea 40) și la expresia: „de care (Biserica cea una a lui
Hristos) aceștia (alți creștini) s-au despărțit, în timp, prin îndepărtare de
la credința ortodoxă” (Întrebarea 34).
Totuși nu sunt prezentate clar textele sinodale care ar exprima această convingere.
Nu reiese limpede că deciziile „Marelui Sinod” ar conține o dezicere de
concepția conform căreia Biserica cea una, sfântă, deși este continuată fidel
de Biserica Ortodoxă, ar fi mai largă și ar cuprinde și alte Confesiuni, chiar
dacă acelea nu au păstrat intactă credința și sunt despărțite de Biserica
Ortodoxă și între ele. Cu alte cuvinte, nu ni se arată unde este negată
apartenența acelora la Biserica lui Hristos. Sigur că este o bucurie să vedem că
sinodalii români au o gândire ortodoxă; dar să fie și o dezicere de mișcarea
ecumenică, nu doar idei scăpate în hotărâri locale și în broșuri, care nu pot
contrabalansa și nici nu anulează deciziile controversate.
Perspectiva
consfințită în Creta este o eroare dogmatică. Ea conferă ereticilor statut de
Biserică în diferite grade și pune Biserica Ortodoxă în postura ingrată de a le
recunoaște participarea la taina mântuirii, relativizând păcatul ereziei și fiind
nevoită să se unească cu ei pornind de la acest compromis doctrinar. Această
politică este o trădare a credinței.
Suntem
împinși spre un relativism dogmatic prin participarea ortodoxă la mișcarea
ecumenică, pusă în practică de foarte mult timp (70-100 de ani) fără o motivare
riguroasă, lucru ce subminează chiar credința, identitatea noastră. Acesta este
un câștig imens de partea răului pentru că induce confuzie și indiferență față
de adevărul mântuitor. Iar pe fondul acesta se încearcă unele justificări
asumate sinodal pentru a continua și desăvârși ulterior sincretismul creștin și
chiar religios. Această lucrare de amăgire poate fi demascată prin prezentarea
roadelor otrăvitoare aduse de ecumenism și a erorilor doctrinare pe care se
fundamentează, exprimate subtil, dar indubitabil la Sinodul din Creta.
Validarea mișcării ecumenice reprezintă o trădare a Ortodoxiei
Dacă ar fi să fie privită retrospectiv participarea
unor membri ai Bisericii Ortodoxe la evenimentele ecumeniste, se vor constata
numeroase abateri grave. Rugăciunile în comun, declarațiile de la întrunirile
Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), relativizarea credinței ortodoxe,
recunoașterea altor culte, acordurile compromițătoare semnate cu alte Confesiuni
formează un tablou dezolant conturat de tendințele ecumeniste. Este foarte greu
de evaluat pierderea sufletească și sminteala care a pătruns în popor,
pierderea verticalității și diluarea conștiinței creștine autentice.
Mai ales prin participarea la evenimentele din
cadrul CMB, dar și prin acordurile semnate cu catolicii (care nu sunt membri
deplini în CMB) și prin alte manifestări de factură ecumenistă, a fost erodată
puternic atât conștiința dogmatică a ortodocșilor, cât și trăirea lor prin derogările
de la normele morale. Ar cere un spațiu foarte mare o prezentare pe larg a
istoriei ecumenismului, dar trebuie punctate câteva aspecte esențiale.
Relativizarea credinței este cultivată atât prin
rugăciunile în comun și prin evenimente de apropiere pe plan social
(ecumenismul dragostei), cât și prin declarații, acorduri și semnarea a
diferite documente ce strecoară abateri doctrinare. Recunoașterea preoției
anglicanilor (1936), ridicarea reciprocă a anatemelor între ortodocși și
catolici (Patriarhul Atenagora și Papa Paul al VI-lea, în 1965), asumarea
Declarației de la Toronto (1950), acceptarea Regulamentului CMB prin aderarea
ca membru deplin la această structură (BOR în 1961), semnarea Acordului de la
Balamand cu catolicii și de la Chambesy cu vechii-orientali (ambele în 1993)
reprezintă doar câțiva din pașii concreți de compromitere a ortodoxiei. S-a
practicat o familiarizare cu restul credințelor prin rugăciunile în comun cu
alte culte sau cu alte religii în cadrul Săptămânii ecumenice din fiecare an,
cele săvârșite la diferite întruniri și îndeosebi la cele 10 Adunări ale CMB de
până acum, unde au participat și musulmani, hinduși, budiști, evrei, tribali,
dar și „Biserici” homosexuale și reprezentanți ai lor, precum și preoți femei. Atât
contactele directe, cât și documentele scrise reprezintă angajamente prin care
Biserica cedează și se obișnuiește să trădeze adevărul și morala proprie.
Având în vedere acest trecut „glorios”, se pune
întrebarea: Cum a putut fi legiferată atât de ușor la nivel sinodal participarea
la mișcarea ecumenică și la CMB? Cum de nu au fost condamnate toate abaterile
grave de până acum? Răspunsul poate fi regăsit în lipsa de temeinicie cu care a
fost argumentată această hotărâre, chiar cu implicații dogmatice clare:
renunțarea la crezul ortodox.
Răstălmăcirea
Crezului
Încă
din primul paragraf din documentul despre mișcarea ecumenică este fundamentată
participarea la ea pe un articol aparent preluat din Crezul
niceo-constantinopolitan. Bineînțeles, articolul respectiv este puțin schimbat,
probabil ca să inducă în eroare.
Orice
creștin ortodox mărturisește despre Biserica sa că este „una, sfântă,
sobornicească și apostolică”, ceea ce înseamnă că este mediul în care se
păstrează mesajul Evangheliei cu dăruire totală, dar mai ales că este unică
(una). Totuși în actul sinodal Biserica Ortodoxă este identificată cu o altă
Biserică, ce are calitățile enumerate mai sus. Desigur că este corectă o astfel
de expresie, dar nu în cazul când conduce la înțelesuri diferite, chiar
contrare.
În
mod normal, recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca fiind una/unică, ar duce la
concluzia că este exclusă participarea ei la formarea unei alte unități
ecleziastice la nivel dogmatic. Aceasta pentru că doar Ortodoxia a păstrat
adevărul și celelalte culte l-au pervertit; deci nu prin conlucrare cu ele se
poate ajunge la unitatea creștină, ci prin aducerea lor înapoi la învățătura
curată de credință. Altfel spus, Biserica Ortodoxă și-a păzit din greu unitatea
și nu se poate angaja într-o altă unitate, străină de ea.
Totuși
paragraful din documentul sinodal afirmă că Biserica Ortodoxă „crede cu tărie,
în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în
promovarea unității creștine” (art. 1). Conștiința eclesială este una
dogmatică, ba chiar identitară, dacă se adaugă faptul că este „de sine”
(traducerea completă). Deci s-a hotărât că Biserica la acest nivel ar trebui să
joace un rol în promovarea unei unități străine de ea, se subînțelege că alături
de alți creștini. Această pretenție se potrivește mai degrabă teoriilor
ecumeniste deviante, de genul Bisericilor surori, teoria ramurilor, a
elementelor bisericești în toate Confesiunile. Deci, la o privire atentă prin
prisma adevărului dogmatic, nu este întemeiată pe Crez, ci este o trădare și
mistificare a lui.
Denumirea
istorică de Biserici
«Potrivit
naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată.
Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni
creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele.» (art. 6)
Deși
una marginală față de restul tezelor ce contravin ecleziologiei ortodoxe,
problema care a suscitat cele mai multe discuții este cea a „denumirii istorice
de Biserici”. Încă din primele veacuri au existat Biserici eretice și au fost
numite astfel, dar cu conștiința că au răpit acest nume printr-un abuz. Sf.
Amfilohie de Iconiu, de exemplu, explică foarte bine acest aspect: „Diavolul
cel invidios nu a încetat să-i înșele, prin răutatea-i proprie și prin
străvechiul său meșteșug, pe cei nestatornici [în credință]. Căci, așa cum mai
înainte îi numise pe idoli dumnezei și-i făcuse pe oameni să rătăcească de la adevăratul
Dumnezeu, tot astfel și acum le numește pe multe biserici, ba, mai mult, dacă
trebuie spus adevărul, îi ridică la rang de idoli ai bisericilor pe cei ce se
supun lui și renunță la Hristos, pentru ca, după cum atunci îi îndepărtase de
Dumnezeu prin așa-zișii dumnezei, la fel și acum să-i separe de adevărata
Biserică prin așa-numitele lor biserici”[2].
Acum, eroarea constă, așa cum nota și IPS Ierotheos Vlachos[3],
în folosirea termenului într-un mod care le conferă eclezialitate, deoarece
sunt privite ca făcând parte din Biserica cea una și indivizibilă potrivit
naturii sale ontologice. Această ipoteză o semnalează și Comisia desemnată de
Sfânta Chinotită a Sfântului Munte să analizeze documentele sinodale din Creta:
„Menţiunea Bisericile creştine
eterodoxe lasă loc considerării neortodoxe că ortodocşii şi
romano-catolicii se află nu în
schismă deplină, ci sub regim de întrerupere a comuniunii bisericeşti”[4].
Cu alte cuvinte, erezia, abaterea de la credința cea dreaptă, ar conduce doar
la o separare între confesiuni, nu la o cădere din statutul de Biserică,
situație ce ar putea și se încearcă a fi remediată prin inițierea unui dialog „ecumenic”
și prin deschidere „frățească” interconfesională.
Biserică
interconfesională
Leitmotivul
documentului 6 îl constituie unitatea și chiar restabilirea unității, fie că e
vorba de cea creștină, fie că e cea a Bisericii. Întrebarea se pune: Unitatea
cărei Biserici este avută în vedere? Și, mai mult, unitatea creștină nu este
identică cu cea a Bisericii? Prin urmare, nu cumva este avută în vedere o
Biserică interconfesională/creștină, care ar cuprinde și pe cea Ortodoxă?
Pe
tot parcursul documentului se face referire îndeosebi la «unitatea creștină» și
numai în patru paragrafe la «unitatea Bisericii» (4, 6, 18, 19). Dacă la
paragraful al doilea nu este clar despre ce Biserică este vorba (în românește a
fost tradusă greșit sintagma «unitatea Bisericii» prin «unitatea sa»), iar al șaselea tocmai a fost
analizat mai sus, rămân celelalte două ocurențe.
Prima
dintre acestea (art. 18) menționează: «Biserica Ortodoxă… participând la
organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în
niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis
interconfesional». Odată cu promisiunea de a nu se face compromisuri pe linie
de credință, din context nu se poate deduce decât imaginea unei Biserici
interconfesionale, adică formată din toate denominațiunile creștine. Pentru că
nu poate fi vorba de unitatea Bisericii Ortodoxe, care ar fi o problemă internă
și nu ar depinde de relațiile cu restul creștinilor, ci de unitatea promovată
în cadrul CMB, adică a unei Biserici interconfesionale, după cum se menționează
și în text.
Este
foarte bine că nu este acceptată «ideea egalității confesiunilor» și nici
unitatea prin compromis. Totuși se observă că se pornește de la un compromis, anume
că Biserica este constituită interconfesional și îi lipsește unitatea până nu
se ajunge la un acord între toate Confesiunile. Cu alte cuvinte, Biserica este
scindată în interior în diverse culte și ele trebuie să ajungă la comuniune
deplină pentru a-și regăsi unitatea. Această teorie este străină de învățătura
ortodoxă, care nu acceptă faptul că ereziile s-ar găsi în interiorul Bisericii,
și nu în afara ei.
Teoria
ramurilor din Declarația de la Toronto
Declarația de la Toronto din anul 1950 este
privită ca fiind «de o importanță capitală» (art. 19) pentru participarea
ortodoxă la Mișcarea Ecumenică. Din ea este preluată și validată ideea că rolul
CMB este acela de a «pune Bisericile
într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea
problemelor ce privesc unitatea Bisericii» (art. 19). Care Biserică este avută
în vedere pentru a i se promova unitatea? Este evident că nu cea Ortodoxă, ci
cea, chipurile, instituită de Hristos, numită „Biserica sfântă, sobornicească,
pe care o proclamă Crezul” (IV, 4), din care ar face parte toate „Bisericile”
creștine, printre care și cea Ortodoxă. Cu alte cuvinte, Declarațiade la Toronto pornește de la premiza
ecleziologică a unei Biserici care cuprinde toate cultele creștine, chiar dacă
nu au comuniune între ele. Acesta este și principiul pe baza căruia este
căutată unitatea, i.e. faptul de a aparține toate prin credință lui Hristos și
Bisericii instituite de El. CMB nu se erijează într-o super-Biserică, însă cultivă
ideea unei super-Biserici care trebuie descoperită, făcută vizibilă, la a cărei
unitate trebuie conlucrat. În acest punct, intervine dilema: Poate să adere
Biserica Ortodoxă la o structură care se întemeiază pe o astfel de viziune cu
privire la Biserică? Dacă pentru confesiunile protestante nu reprezintă o
problemă, nu se poate spune același lucru despre Biserica noastră. În aceste condiții,
este greu de acceptat importanța capitală a Declarației
de la Toronto.
Ecleziologie
greșită bazată pe interpretarea denaturată a unor citate scripturistice
Două
din cele cinci citate biblice din text sunt folosite greșit pentru a fundamenta
perspectiva eronată cu privire la „Biserica nedeplină”. Ele par a fi preluate
din mediul ecumenist.
Astfel,
rugăciunea Mântuitorului „ca toți să fie una” (In. 17, 21) este folosită ca
referindu-se la toți creștinii (art. 8), deși ea are în vedere doar pe cei bine
credincioși (apostolii și cei care vor crede în Hristos prin cuvântul lor),
excluzând pe cei ce au o cugetare eretică. Comentariile patristice rezumă
astfel sensul acestui citat: „Unul-Născut
a găsit o cale prin care să Se descopere ca să ne adunăm și noi împreună și să
fim cuprinși în unitatea cu Dumnezeu și între noi”[5]. Iar Sf.
Vasile cel Mare îl explică așa: „Întrucât Dumnezeu este Unul, dacă vine în
fiecare, atunci face din toți unul singur, atunci numărul piere prin sosirea
unității”[6]. Este
evident că acei „toți”, la care face referire Mântuitorul, nu sunt toți
oamenii, ci doar acei care au primit harul Duhului Sfânt, adică cei din
Biserica Ortodoxă. Mai mult, unitatea nu este pur și simplu între ei, ci cu
Dumnezeu, care-i adună și întreolaltă. Cum mai pot avea pretenția că dau
mărturie despre bogăția patristică a Bisericii ortodocșii care interpretează
altfel citatul acesta scripturistic?
Rugăciunea
lui Hristos nu vizează unitatea Bisericii, mai ales a uneia formată, în cazul
textelor sinodale, din mai multe erezii. Ci era o rugăciune arhierească, prin
care cerea ca jertfa Sa să îi unească pe credincioși cu Sine și cu Tatăl și ea
îi avea în vedere pe cei care vor avea nu doar credință dreaptă în El, ci vor
împlini și poruncile Lui. Cu atât mai puțin se referă la cei căzuți în erezii,
care au lepădat chiar și dreapta credință. Potrivit documentului cretan, ar
rezulta că ereticii nu doar că pot face parte din Biserica lui Dumnezeu, dar pot
chiar primi har și se pot mântui.
Celălalt
citat biblic de conotație ecumenistă apare la final, ca o încununare a
întregului document. Nădejdea Bisericilor Ortodoxe este prezentată ca fiind ziua
când „va fi o turmă și un Păstor” (In. 10, 16) prin conlucrarea tuturor
creștinilor. Ca și cum această zi nu a venit la Cincizecime sau ca și cum „turma”
nu s-a păstrat vie de atunci și până astăzi în Ortodoxie, ci a fost risipită și
trebuie adunată din nou.
Cuvintele
Mântuitorului la care se face referire au fost înțelese de Părinții Bisericii
în sensul că „se vor amesteca turmele
neamurilor cu cei ascultători din Israel”[7], după
cum le comentează Sf. Chiril al Alexandriei. Cei ce formează turma Sa
sunt aceia care ascultă cuvintele Lui și Îl cunosc pe El (In. 10, 14), fie că
sunt dintre iudei, fie din alt staul, adică dintre neamuri (In. 10, 16). Când
îi va aduce și pe cei dintre neamuri, aceia vor forma împreună cu iudeii
credincioși „o turmă și un Păstor”, adică Biserica. Momentul acela s-a petrecut
la Cincizecime.
Însă
în referatul documentului cretan avem o altă perspectivă. Lucrarea
Mântuitorului de a aduce neamurile laolaltă cu apostolii Săi și cu cei
credincioși din Israel este asimilată așa-zisei nădejdi a Bisericilor Ortodoxe
de a forma turma la care S-a referit Domnul abia după refacerea comuniunii cu
eterodocșii. Aceasta echivalează cu dezicerea de propria identitate a Bisericii
ca turmă aleasă a lui Dumnezeu și ignorarea putinței ca din ea să fie scoși ereticii
precum oarecând iudeii (Mt. 21, 43).
Autoritatea
absolută a Sinoadelor
«Păstrarea
credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal» (art.
22)
Deși
formularea a fost ameliorată față de versiunea presinodală, la insistențele P.F.
Patriarh Daniel al B.O.R., totuși a fost menținută ideea exagerată că adevărul de
credință este păstrat numai prin sistemul sinodal, fără putința de a fi
criticat de restul credincioșilor. Această formulă intră în directă
contradicție cu toată istoria Bisericii și cu exprimarea din EpistolaEnciclică a Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Dintotdeauna au
existat Sinoade tâlhărești care nu au fost receptate pozitiv de Biserică din
cauza hotărârilor greșite. În unele cazuri, ele au fost respinse chiar și
înainte de a fi condamnate de vreun Sinod ulterior, cu atât mai mult dacă
intrau în contradicție cu unul anterior mai important. Să nu mai menționăm situațiile
în care un Părinte a fost considerat mai presus de un Sinod, cum este cazul Sf.
Marcu Evghenicul față de Sinodul de la Ferrara-Florența. Ba chiar există cazuri
când adevărul de credință exprimat doar de unii Sfinți Părinți, fără o validare
sinodală, a devenit normativ pentru întreaga Biserică.
Din
nefericire, acest articol nu face decât să ascundă impunerea unui episcopocentrism,
mai ales dacă avem în vedere că la Sinodul din Creta doar Bisericile în corpore
au avut drept de vot prin Întâistătătorii lor și episcopii au putut să ia
cuvântul și să-și exprime (dez)acordul, pe când la Sinodul apostolic, care este
model pentru celelalte Sinoade, hotărârile au fost luate de „apostoli și
preoți, cu toată Biserica” (Fapte 15, 22) sau de „apostoli și preoți și frați”
(Fapte 15, 23). Și, nu în ultimul rând, acestea au fost receptate și de cei din
Antiohia cu bucurie și mângâiere (cf. Fapte 15, 31).
Textul
sinodal abundă în numeroase alte afirmații cel puțin interpretabile, aproape la
fiecare paragraf. Așadar, aprecierea IPS Irineu de Baska referitoare la acest
document este îndreptățită: „Sincer și fără ocolișuri declar că aș fi vrut să
semnez textul cum era, în oricare din cele două versiuni ale lui”, cu referire
la acceptarea denumirii de „Biserici” pentru neortodocși. „Totuși, din păcate,
textul este, de la început până la sfârșit – după părerea mea dintotdeauna – iremediabil și inacceptabil (subl. mea),
pentru că este un amestec neamestecat de teze curat ortodoxe și cuvinte
frumoase cu etos și stil «ecumenic»”[8].
Erorile dogmatice amestecate cu numeroase pasaje diplomatice formează un text
ce nu poate fi corectat, ci ar trebui regândit în întregime.
Din
nefericire, există și alte poziții teologice criticabile, nu doar ecumenismul
statuat în documentul despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine. O
critică puternică și susținută a exprimat IPS Ierotheos de Nafpaktos, atât
înainte, cât și după Sinod, cu privire la existența unor expresii ce sugerează
concepții ce țin de teologia persoanei.
Acest curent avansează ideea că liberul arbitru și capacitatea de relaționare ar
ține de calitatea de persoană, pe când firea ar genera limitări pătimașe. De
asemenea, este speculată o similitudine între comuniunea Persoanelor
dumnezeiești și cea a neamului omenesc. În referatul său, Deciziile Ierarhiei Bisericii Greciei asupra „Sfântului și Marelui
Sinod” și soarta lor, Înaltpreasfinția Sa face o trecere în revistă
cuprinzătoare a acestui subiect. Este criticată folosirea termenului de „persoană”
cu referire la om, deoarece el a fost utilizat cu precădere cu referire la Ipostasurile
dumnezeiești, și toate celelalte implicații ce decurg din concepțiile
personaliste.
Ecleziologia euharistică
În
strânsă legătură cu teologia persoanei apare și ecleziologia euharistică, ce
postulează că Biserica este întemeiată pe Euharistie, care ocupă un loc central
în viața ei. Aceasta poate fi detectată în cuprinsul documentelor sinodale, în
mai multe pasaje. Per ansamblu, se poate spune că ele, deși folosesc „expresii
precum Biserică, dumnezeiască Euharistie şi împărăţia lui Dumnezeu, le interpretează foarte exterior, sentimental sau printr-un discurs
teologic raţional abstract. În dumnezeiasca Euharistie trăiesc slava
eshatologică a Împărăţiei cei care ajung la vederea lui Dumnezeu, şi nu cei
care doar cred că participă la această realitate în mod mecanic, cu patimile şi
cu slăbiciunile lor”[9].
Concepția
patristică pe acest subiect este menționată doar marginal în Enciclică (VII, 20) prin cuvintele Sf. Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este
în acord cu Euharistia, iar Euharistia adevereşte învăţătura noastră” (Împotriva
ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028). Așadar, conform Părinților, învățătura
ortodoxă conduce la primirea lui Hristos din Potir, iar împărtășirea este
confirmarea păzirii credinței. Se poate spune că Sfintele Taine sunt
administrate de Biserică, nu Biserica izvorăște din Liturghie, cum se afirmă în
documentul sinodal despre post[10]:
«Sfânta Împărtăşanie este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii» (art. 9).
Credincioșii nu iau parte, ci ei sunt „ființa Bisericii” prin Botez, iar prin
Împărtășanie sunt doar recunoscuți și întăriți ca mădulare ale lui Hristos. „Euharistia
nu este o finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalități”, pentru că, altfel,
se poate ajunge la o „formă de idolatrizare euharistică”[11],
nespecifică Ortodoxiei. „Astfel, nu Euharistia este cea care face ca
Biserica să fie cu adevărat Biserică, ci Biserica este cea care face ca
Euharistia să fie cu adevărat Euharistie. Cu alte cuvinte, calul – adică dogma
şi canoanele Bisericii – stă înaintea carului,
şi nu invers.”[12]
Înțelegerea
eronată a Euharistiei reiese îndeosebi din interpretarea greșită a unor formule
liturgice în Enciclica Sinodului.
Exclamarea din cadrul Sfintei Liturghii «Sfintele sfinților!» ar exprima,
potrivit textului, „participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu” (Enciclica, I.4.). Ca argument pentru
această explicație este adus un citat din Sf. Chiril al Alexandriei care nu are
o legătură directă cu pasajul liturgic în cauză. Aceasta în ciuda faptului că
poate fi găsită explicarea acelui ecfonis chiar în aceeași operă a Sfântului. Toate
aceste artificii par să urmărească impunerea unei viziuni ecleziologice
euharistice.
Explicarea
cuvintelor liturgice menționate este unanimă în tradiția patristică. Sf. Chiril
al Alexandriei le tâlcuiește astfel: „Slujitorii Tainelor dumnezeieşti strigă către cei
ce vor să se împărtăşească cu Taina Sfintei Împărtăşanii: Sfintele,
Sfinţilor, arătând că numai celor sfinţiţi în Duh li se cuvine să se
împărtăşească de cele sfinte”[13].
Această interpretare este în acord cu ceilalți Părinți bisericești, precum Sf.
Ioan Gură de Aur[14],
Sf. Gherman al Constantinopolului[15],
Sf. Simeon al Tesalonicului[16]
și Sf. Chiril al Ierusalimului[17].
Simplu spus, împărtășirea cu Sfintele Taine reclamă o pregătire pe măsură și nu
sfințește în mod automat pe cei ce le primesc. Aceasta presupune că Tainele
sunt administrate de Biserică, nu generează ele singure Biserica. Nu este
corect să li se acorde vreo întâietate care să degenereze înspre hipersacramentalism, prin care să fie
ignorat regimul terapeutic al curățirii, luminării și îndumnezeirii.
Această
perspectivă ecleziologică eronată cu privire la Euharistie are urmări din cele
mai nefaste asupra vieții Bisericii, înlocuind nevoința curățirii de patimi cu
o pseudo-spiritualitate.
Reglementări
canonice controversate
Nu
doar aspectele dogmatice ale documentelor au stârnit critici serioase, ci și
unele dispoziții de natură canonică. Acceptarea cu jumătate de măsură a
cununiilor mixte și a derogărilor de la post constituie o noutate ce contravine
unor canoane explicite anterioare din tradiția bisericească. E adevărat că
aceste excepții nu au fost legiferate în sens deplin, ci doar au fost lăsate la
libertatea Bisericilor locale. Totuși acest fapt nu poate fi privit decât ca o derogare
deghizată ce conduce la dublu standard și se poate generaliza.
Deși
au fost permise derogări de la post în Bisericile Locale care le-ar permite pe
teritoriul lor, cele mai grave implicații le comportă textul referitor la Sfânta
Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta[18], care oferă posibilitatea Sinoadelor
Bisericilor Autocefale să aplice iconomia bisericească cu privire la cununiile
mixte între ortodocși și creștini neortodocși (art. II.5.ii). Această iconomie
intră în contradicție cu canonul 72 Trulan. Iconomia instituită încă din vremea
apostolilor presupune îngăduirea căsătoriile mixte deja contractate înainte de
botez. Faptul că acestea reprezintă o iconomie este învederat de cuvintele
Apostolului Pavel către „ceilalți”, adică cei care au soți necredincioși: „Le
grăiesc eu, nu Domnul” (1Cor. 7, 12). Scopul iconomiei este de a avea
posibilitatea să-și crească copiii în credință. Iar condiția unei astfel de
iconomii este ca soțul necredincios să accepte să locuiască cu cel creștinat. Pentru
că nunta, deși e firească, ajunge să fie o taină mare „în Hristos și în
Biserică” (Ef. 5, 32), nu în afara credinței, după tâlcuirea Sf. Grigorie Teologul:
„Bine este pentru femeie să respecte pe Hristos prin bărbat; bine este ca
bărbatul să nu necinstească Biserica prin femeie”[19].
În plus, oficierea unei Taine, cum este Cununia, unei persoane neortodoxe nu
poate avea o justificare decât în spirit „ecumenic”.
Concluzii
Convocarea
Sinodului din Creta este un eveniment bisericesc care nu poate fi trecut cu
vederea pentru că el a asimilat o seamă de curente teologice deviante, care
frământă de ceva vreme întreg trupul Bisericii și care au un efect direct
asupra mântuirii credincioșilor și a căii pe care sunt ei angajați.
Chiar
dacă Biserica Ortodoxă Română a participat la Sinod și a semnat documentele
lui, o reconsiderare a poziției sale este nu doar posibilă, ci chiar necesară.
Un pas în acest sens a fost făcut prin declarațiile oficiale ale Sinodului
B.O.R., care nu acceptă nici o modificare a credinței la nivel de dogmă,
canoane sau viață liturgică în privința hotărârilor Sinodului din Creta.
Totuși, fără o argumentare punctuală și convingătoare sub raport teologic,
atitudinea oficială pare a fi una de a ascunde față de credincioși adevărul cu
privire la deciziile din Creta sau chiar de a le impune în mod tacit printr-o eventuală
continuare a activităților „ecumenice” și prin popularizarea celorlalte curente
teologice greșite.
Ecumenismul,
aprobarea căsătoriilor mixte și a derogărilor de la post, teologia persoanei și
ecleziologia euharistică ilustrează tot atâtea devieri care nu pot fi lăsate
astfel. Ele trebuie clarificate urgent,
nu lăsate pe seama unui viitor Sinod Panortodox, deoarece credința ține de
prezent și nu poate fi lăsată vreo clipă în incertitudine fără pagube
duhovnicești. Cel mai grav aspect este aprobarea unei noi ecleziologii,
prin care Biserica este privită ca fiind divizată în diferite părți componente
(erezii și schisme), unitatea ei trebuind să fie reconstituită prin intermediul
dialogului ecumenic. Aceste abateri de ordin teologic nu pot fi tolerate în
cadrul unui Sinod care s-a dorit a fi Panortodox, dar nu a întrunit nici participarea,
nici acordul tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Desigur
că prestanța delegației BOR a fost una pozitivă prin faptul că a adus unele
amendamente bune, dar nu suficient de bune încât să schimbe caracterul
documentului. Acest lucru se și cere măcar acum, dezicerea categorică de
teoriile eretice. Și, cel mai grav, semnarea în corpore în forma aceasta a
textelor anulează orice efort benefic și consfințește o direcție neortodoxă a
teologiei cu privire la Biserică.
Din
partea credincioșilor și mai ales a clerului se impune o atitudine de păstrare
a adevărului și respingere a minciunii parafate prin cuvinte frumoase, dar
ucigătoare de suflet. Aceasta se poate face fie prin întreruperea pomenirii,
fie prin dezicerea în alt mod, potrivit cu statura duhovnicească a fiecăruia.
Unitatea Bisericii nu trebuie să se întemeieze pe întreruperea pomenirii
ierarhilor semnatari, ci pe adevărul de credință, crezut cu inima și mărturisit
cu gura spre mântuire (Rom. 10:10).
[1]Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta, 16-26
iunie 2016. Întrebări și răspunsuri, Editura Basilica, București, 2017, p. 4.
[2] Sf. Amfilohie de
Iconiu, Împotriva ereticilor, 2 în
Sf. Amfilohie de Iconium, Scrieri,
traducere din limba greacă veche și note de Oana Coman, coll. Patristica, 11,
Doxologia, Iași, 2015, p. 194-195.
[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu
la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, 11, traducere, introducere și note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41, EIBMBOR, București, 2000, p.
733.
[6] Sf. Vasile cel
Mare, Epistole, 8, VII, traducere,
introducere și note de Pr. Teodor Bodogae, ediție revăzută de Tudor Teoteoi, în
col. PSB, vol. 3, Editura Basilica, București, 2010, p. 50.
[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu
la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, p. 488.
[11] Andrew J. Sopko,
Profetul ortodoxiei romeice: Teologia
Părintelui Ioannis Romanidis, VII, traducere de Paul Cenușe, Editura
Renașterea, Cluj, 2015, p. 324-325.
[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu
la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, p. 793.
[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau explicarea Epistolei către Ebrei, XVII, 4 traducere de PS Teodosie
Atanasiu, Tipografia Cărților Bisericești,
București, 1923, p. 233.
[15] Germanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică despre biserică și Liturghie – tipul D, 97,
în Diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie
Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice
bizantine, Deisis, Sibiu, 2011,p.
484.
[16] Simeon al Tesalonicului, Despre
Sfânta Liturghie, 146 în De la Dionisie Areopagitul…, p. 431.
[17]Cateheze mistagogice, V, 19,
în Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze,
traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2003, p. 365.
Printre Sfinții mulți cu care a luat contactul în vedenii Cuviosul Paisie Aghioritul se numără și Sfinții Trei Ierarhi. Și nu doar că i-a văzut, ci a și vorbit cu ei. Acest fapt ne încredințează nu doar de măsura duhovnicească a Cuviosului, ci și de grija pe care o poartă acești mari Ierarhi pentru binele Bisericii și mântuirea sufletelor creștinilor din vremea de astăzi. Să avem și noi parte de binecuvântarea lor sfântă!
În perioada cât Stareţul (Paisie Aghioritul) a stat în Koniţa pentru tratament i-a văzut pe Sfinţii Trei lerarhi. Faptul acesta l-a povestit Ecaterinei Patera, care l-a păstrat astfel:
„Într-o seară, aşa cum obișnuia, Stareţul s-a închis în camera sa şi a citit Pavecerniţa, Dimineaţă mi-a spus:
— Să mă iertaţi, soră, că v-am deranjat mult în noaptea aceasta.
— Pe noi? De ce?
— Deoarece au venit Sfinţii Trei lerarhi şi am avut o discuţie lungă. Le spuneam mereu: «Mai încet, deoarece deranjăm familia.» lertaţi-mă nu am vrut să vă neliniştim.
Fragment din cartea Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de Ieromonahul Isaac Libianul (Ed. Evanghelismos).
Însă eu nu am auzit nimic, deşi Stareţul a vorbit toată noaptea cu Sfinţii.”
„Dacă ar fi trăit astăzi Sfinții Trei Ierarhi, ce ar fi făcut ei?
S-ar fi aliat cu lumea bună?
S-ar fi aliat cu bogații?
S-ar fi aliat cu generalii?
S-ar fi aliat cu tot gunoiul și nerușinarea?
Păcătoșii care am fugit,
Episcopii care am fugit,
Sf. Grigorie, Sf. Vasile ne-ar fi spus: „Curățiți în termen de 24 de ore Biserica (Greciei)… Din păcate, nu există astăzi Gură de Aur, nu există Vasile, nu există Grigorie. Din păcate, toți episcopii buni care există sunt fricoși, nu au putere să lupte. Tremură în fața celor răi, se tem să fie caterisiți și sunt în postura de a-i caterisi. Și uită episcopii buni că o caterisire este titlu de cinste pentru acela care este caterisit pe motiv de atașament față de credință. Gură de Aur a murit caterisit, dar slava lui este veșnică în Biserică. Să fiu caterisit de mii de ori de astfel de episcopi și să merg în pustiu să-mi plâng păcatele decât să trăiesc în cetate aici și să iubesc năravul rău și stricăciunea!”
Este impresionantă chiar și vocea Episcopului Augustin din această înregistrare din care a fost extras fragmentul de mai sus, care se pare că nu e de la o predică.
Deși probabil că nu au fost organizate rugăciuni în foarte multe lăcașuri
cu participare ortodoxă în cadrul manifestărilor din Săptămâna ecumenică ce a trecut,
totuși rana aceasta în trupul Ortodoxiei este departe de a fi mică. Numai unitate
nu aduce. Poate să mai spună cineva că ecumenismul nu este prezent în Biserica
noastră?
În continuare, prezentăm câteva relatări pe viu și filmări de la astfel
de întâlniri din țară și străinătate.
În primul rând, este de remarcat opoziția făcută de un grup de credincioși față de adunarea ecumenistă la biserica „Mănăstirea Cașin” din București, care a fost inclusă sâmbătă, 25 ianuarie, în programul ecumenist din capitală. A fost prezent PS Varlaam, Episcop vicar patriarhal, împreună cu Arhidiaconul Ionuț Mavrichi, consilier patriarhal, purtătorul de cuvânt al BOR pe parcursul Sinodului din Creta. Așadar ecumenism lucid din partea Patriarhiei, care se străduiește să refacă „unitatea pierdută” cu celelalte confesiuni, dintre care unele au participat chiar și aseară la rugăciune în comun. Oare, dacă la Sinodul din Colimbari s-ar fi luat decizii ortodoxe, am fi asistat acum la aceste încălcări ale canoanelor prin comuniunea în rugăciune cu ereticii? Și toate acestea nu din neștiință sau de către clerici obscuri, ci de către delegați ai Patriarhiei în cunoștință de cauză.
Din relatările celor prezenți, diaconul i-a abordat pe credincioșii care protestau față de folosirea unui locaș ortodox în scopuri improprii. Au încercat să aibă o discuție cu aceștia. Unul dintre argumentele mai “noi” ale ecumeniștilor prin care au certat pe cei ce protestau a fost (exact cel al unioniștilor de dinaintea căderii Constantinopolului…): “o să vină musulmanii peste noi și vom vedea atunci dacă noi creștinii nu vom fi uniți”… Este de admirat într-o măsură această atitudine a diaconului, mai puțin motivele invocate. Desigur că spațiul respectiv nu era unul propriu unei astfel de dezbateri ad-hoc și nu putea aduce vreo concluzie.
În cuvintele unui mărturisitor-protestatar:
„În buna tradiție a anilor trecuți am fost tot circa 12-15 participanți (cu tot cu cei doi copii☺).
Momentul de interes a fost la sosirea PS Varlaam Ploieșteanul cu diaconul său. Ambii s-au oprit in dreptul nostru intenționat pt ceea ce eu aș spune că a fost o încercare de justificare. Episcopul și-a expus și anul acesta slabul și falsul argument cu milioanele de români plecați în străinătate… și, vedeți bine, de aceea se cuvine să arătăm și noi deschidere (către ce??) acasă la noi…
Diaconul a fost mai agresiv puțin și a dus mai departe argumentarea episcopului susținând că ei, de fapt, intră în biserică să săvârșească slujba Vecerniei, iar oaspeții rătăciți de la credință doar asistă la ceea ce fac ortodocșii noștri… Care va să zică, nu-i treaba lor ce fac ereticii din biserică întâmplați acolo – doar privesc, spun poezii sau rugăciuni în gând… I-am replicat că aici avem de a face cu ceva ORGANIZAT de ei, de ortodocși și că i-au invitat special pe aceia, pe eretici, nu că s-au nimerit întâmplător ereticii în biserica Man. Cașin…
Diaconul a completat cu alte false argumente colaterale: ce, noi când mergem în străinătate, nu intrăm prin “bisericile” catolicilor? Sau dacă ne nimerim pe undeva (în avion de pildă) cu alții de alte confesiuni, nu ne rugăm practic împreună cu aceia? În fine, “argumente de doi lei”… servite ca pt unii considerați proști.
Diaconul a ținut chiar să precizeze că el “are pregătire”, nu vorbește (ca noi, vezi bine) după ureche….
Le-am spus să ia aminte la canoanele care interzic ceea ce fac ei acum în mod organizat și că vor da răspuns pt aceasta! Chiar i-am atras atenția diaconului că ne vom vedea la Judecată și să nu spună atunci că nu l-am atenționat.
La terminarea evenimentului, cineva dintre noi l-a talonat pe PS Varlaam câteva zeci de metri, timp în care i-a spus mai multe: despre canoanele încălcate; să se dezică de semnătura de la sinodul din Creta, dar și despre pericolul iadului… PS Varlaam mai mult a tăcut… ca să scape mai ușor…
Pentru paza evenimentului, spre deosebire de anii trecuți nu a mai venit Jandarmeria ci doar un echipaj de treabă de la Politia Locală. Unul dintre polițiști s-a dovedit a fi mai informat asupra urâciunii acesteia cu rugăciunea în comun și chiar s-a bucurat alături de noi.”
Dintre cei prezenți, cei mai mulți au fost cei de alte confesiuni. Iar credincioșii ortodocși au venit unii în mod conștient, iar ații fără să-și dea seama de implicații.
Felicitări și încurajări
credincioșilor care au mers să dea o mărturie autentic ortodoxă în limita
posibilităților în acest cadru defavorabil!
Însă nu doar Bucureștiul a fost gazda unor astfel de manifestări, ci și alte orașe din țară. Există câteva filmări oficiale (care nu prezintă interes prin conținutul lor, ci doar ca dovadă că au existat), la care ar trebui să se adauge și întâlnirile organizate în diaspora, mult mai expusă unor astfel de concesii nedorite.
Reșița, cu participarea Episcopului Lucian Mic de Caransebeș:
Învățătura
patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar
Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe
alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă
a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai
multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială
a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza
unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite
variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la
posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.
O credință fără
astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa,
credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest
aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost
înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie
patristică. Pentru că o râvnă martirică
fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare,
fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).
Referințele la Sfinții
Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează
adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile
patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai
amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și
învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai
departe.
Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și
mărturisitoare
Întâi de toate,
este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii,
gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple
din istoria bisericească:
– Sf. Vasile
cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a
semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a
Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față
de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a
aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au
mărturisit public ortodoxia.
– Ereziarhul
Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din
Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în
treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al
acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în
cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102)
și în cartea Callinici, De vita S.
Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini
din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa:
„popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini
fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și
arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică
să nu fie nedreptățiți în credință”.
– Chiar în
secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au
întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au
sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.
Toate aceste
exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui
episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important,
pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin
două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar
nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii
eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de
episcopul lor sau de către un Sinod.
Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a
pomenirii
Întâi de toate,
este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au
pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul
acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR,
intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod
din Creta. Din păcate, interpretările
oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu
merită atenție deosebită.
Însă există mai
mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i
sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt
urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari
în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din
har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea
la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că
reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o
operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a
Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre
osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea
pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar
asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în
Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect
și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai
acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează
Biserica.
Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).
Părtășia la erezie
Întâi de toate,
trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.
Este de
domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest
sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum
ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se
referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști
etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este
vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă
părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10
apostolic[1],
comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese
condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.
Pomenirea
episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu
care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face
el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele
unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta
textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am
expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul
întreruperii pomenirii.
Baza canonică
În afară de
canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care
permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul
31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în
caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o
impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.
Este forțată interpretarea
canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie
și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor
ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că,
deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul
lui, deci nu este o necesitate.
Dimpotrivă, conform
canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat
în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în
cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost
considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie
menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi.
Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești
arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au
păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în
cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din
ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire,
sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare,
nu atât cu cine a fost în comuniune.
Texte patristice
În afară de
reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care
s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau
credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă
la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.
De la început
este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis
patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere
destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și
destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o
practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele
monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim
citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele
mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și
contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a
înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta
sau interpreta după propriile noastre concepții.
Dintre toți
Sfinții Părinți, o situație
aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată
de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera
normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți
Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el.
Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un
Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult,
nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera
normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la
Fericitul Augustin.
Anatema Sinodului ROCOR din 1983
Deși Sinodul
Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta
nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o
rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor
ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor
Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin
proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită
apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața
conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să
o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie
precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii
condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu
ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua
lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști.
„Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și
catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care
susțin teoria ramurilor.
Sf. Atanasie cel Mare (†373)
Într-o Epistolă către
monahi, Sfântul i-a
îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe
cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în
caz că refuză să facă cele cuvenite.
Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.
(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.
Revenind la
textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele
ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai
ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne
întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și
recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe
toți și a-i trage la credința sănătoasă.
Sf. Vasile cel Mare (†379)
Pe lângă faptul
menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte
Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap
dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în
afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.
De asemenea, el
a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și
clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia
ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față
de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau
în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea
totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea
pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară
(Epistola 240).
Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
În Scrisoarea a
11-a a sa, printre
altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol,
clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să
fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a
păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare.
În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul
Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III
Ecumenic din 431).
Nu doar că a
păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie,
de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea
49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor
din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui
Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V
Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu
sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această
agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat
comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi
pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care
presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)
Acest Sfânt a
fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care
încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic
(681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui
Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși
această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin
Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim
Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf.
Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe
tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c,
3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea
situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a
justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].
Un fragment
dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că
nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de
eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei
eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem
întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai
veche (Constituțiile apostolilor),
iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe
de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus
din treaptă.
Mai e de
menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a
fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.
Sf. Sofronie a
fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu
monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care
ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).
Sf. Maxim este
arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu
poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o
credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era
pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca
Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia
sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.
„Ai anatemizat Typos-ul?
Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu
l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a
fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica
Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa
Maria Maggiore).”
„Să se
primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase
de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul
nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”
„Eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta
Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la
Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”
„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.
Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(†847)
Acest Sfânt a
urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase
găsim în cartea Sfântul Metodie al
Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos,
în care se fac trimiteri la surse istorice primare.
Deja erezia
iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă
el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați
prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința
ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au
pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște
fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul
împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la
palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul
eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a
proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui,
împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el
și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului
Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.
Ceea ce ne
interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii
iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai
drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost
primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII
iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data
aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe
măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar
în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori
câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era
format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două
feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de
post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la
Împărtășanie.
Față de această
atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor
Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice
scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat
un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe
cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să
urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să
abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie
menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor,
cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict,
care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.
Așadar poziția
Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte
motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să
fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie
de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a
dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a
întins între anii ~787-861, din
vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)
În timpul
păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din
861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii
pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici,
care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că
intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza
rigorismului pătimaș.
A luptat
împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la
Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea
Ecumenic. Totuși atunci nu au fost
condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii
franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită,
iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi
putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi
evitată și s-a produs în 1054.
Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)
În Apologia pe care o face către împăratul
unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif
al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat
în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat
comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al
Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după
caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4].
Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu
ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.
Părinții aghioriți din 1273
În aceeași
perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire
față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat,
după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am
despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].
Sf. Grigorie Palama (†1359)
Disputele
teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau
controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama.
Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie
Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor
sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin
și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a
energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a
avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor
vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe
antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în
1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l
oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu
se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație
scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut
și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot
deține oficiul”[6].
La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții
Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi
dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și
hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat
și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este
atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia
sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se
leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și,
în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au
fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în
comuniune cu ei.
În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa
opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau
de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul
Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a
sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste
împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de
partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile
acestor doi Patriarhi, există
apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică,
deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în
termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care
propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul
Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii
năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din
comuniune.
Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)
Singurele
scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că
„pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea
desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține
rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a
ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește.
Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este
evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru
că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai
menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost
condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți
unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].
Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)
Cu toate că
observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu
sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o
catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt.
Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe
preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă
canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici
caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi
însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo
spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic
cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au
hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor
fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este
nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine.
Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon
al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare
Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind,
adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci
să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8].
Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte
reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.
Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale
Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de
canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea
hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul
rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci
există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la
chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să
fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă
stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.
Sf. Paisie Aghioritul (†1994)
Atunci când
multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în
secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au
sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al
Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții
vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea
pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea
athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).
După cum dau mărturie unii
Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au
întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră
atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui
de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi
aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în
mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”
Sf. Iustin Popovici
A luptat
deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A
criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că
întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le
introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt
pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de
erezie ecumenistă, totuși mărturii
credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește
acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era
condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis
învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat
de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de
moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.
Gheron Iosif Isihastul (†1959)
Deși Gheron
Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă,
avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și
frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh,
orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din
același Potir?”[9].
Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la
o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de
Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci
condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu
privire la tema pusă aici în discuție.
Schisma
serghianistă
Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.
Concluzii
finale
Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este
ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde
mai multe caracteristici:
– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este
permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească
(Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de
Nestorie), validate de Sfinții Părinți;
– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii
necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca
aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);
– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face
părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;
– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care
să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți.
Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile
greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte,
suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au
mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie
cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).
– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o
structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci
ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra
catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între
intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească
excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport
de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu,
iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin
plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri
anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele
schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la
Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe
episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu,
iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.
Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților
Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe
profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh
trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context
diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou
general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele
bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme
administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii,
pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.
Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea
comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul)
trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea
duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie
făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).
[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel
afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte
spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca
şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.
[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante
capitolele I-XXI.
[3]Sfântul
Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
[4]Dossier
grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.
[5] Arhim.
Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.
Ziarul Orthodox
Typos face o prezentare amănunțită a cererii Uniunii Panelene, care se va
judeca pe data de 6 martie 2020, vineri la ora 9:30. Până atunci Biserica
Greciei este obligată să pună la dispoziție în termen de 30 de zile în copie
toate actele care certifică decizia în cauză.
Acțiunea în instanță
vizează încălcarea legii care reglementează organizarea Bisericii, mai precis a
articolului 19 din Regulamentul de funcționare de la nr. 1/1977 („Despre
lucrările Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei”). Trebuie să se
constate, conform proceselor verbale, care este necesar să fi fost întocmite,
dacă a existat o supunere la vot a deciziei sinodale. Articolul invocat
prevede: „La capătul dezbaterii fiecărei teme, când suportă necesitatea luării
unei decizii, acestea sunt comunicate de Președinte ca propunere sau propuneri,
pentru care este chemat fiecare dintre sinodali să voteze, nefiind permisă
eschivarea de la vot…”. Iar articolul 23 impune întocmirea unor procese verbale
de către Secretar, asistat de ajutorul de Secretar și supervizat de Secretarul
Prim.
Uniunea Ortodoxă Panelenă
face apel la poporul credincios să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru o
decizie favorabilă și după Dumnezeu.
Au existat bănuieli și acuzații că decizia Sinodului grec a fost luată la presiunea unor factori externi politici. Deși acestea au fost infirmate de Arhiepiscop, presiunile exercitate de Președintele Greciei asupra Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a nu organiza întrunirea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Aman (Iordania) în luna februarie a stârnit noi suspiciuni. Emilios Polighenis, directorul Agenției Romfea.gr, a criticat intervenția Președintelui grec, aducând ca argument că Duhul Sfânt este Cel Care trebuie să intervină în treburile Bisericii, nu oamenii cu interesele lor pământești. Această interferență este o dovadă în plus a posibilelor imixtiuni din trecut.
Având în vedere că
factorii politici ar fi influențat hotărârea bisericească în discuție,
verdictul instanței superioare va sta în cumpănă între dreptatea dumnezeiască
și cea omenească și va fi așteptat cu sufletul la gură.
Marți a avut loc dezbaterea organizată
de MAI asupra proiectului de lege cu privire la noile acte de identitate. Din filmarea
discuțiilor nu rezultă deloc o mascaradă în care „s-a
vorbit foarte puțin strict pe proiect” și mai mult despre Antihrist, masonerie
și subjugarea prin cip. Nu se poate nega faptul că au existat și
intervenții neîntemeiate, cu un discurs panicard și sfidător la adresa
autorităților române, dar nu au constituit esența dezbaterii. Au fost și problematizări
legate de semnătura electronică puse de anumiți oameni de afaceri, au fost și obiecții
pertinente legate de siguranța stocării datelor biometrice. În general, se
poate spune că dezbaterea publică ar merita prelungită pe o perioadă mai mare,
așa cum se pare că s-a întâmplat în Anglia, și dublată de o informare pe măsură
a românilor asupra modificărilor care vor avea loc și impactului lor asupra
societății.
Cea mai mare parte din dezbatere (5 ore) se găsește filmată aici:
Există multe detalii tehnice care
trebuie cercetate și care nu sunt chiar atât de simple. Se cere un punct de
vedere avizat din partea unor persoane competente, mai ales cu privire la
securitatea și modul de funcționare a cipurilor din buletinele electronice. Există
riscuri majore, cum ar fi: pot fi citite datele de pe cip de la distanță, pot
fi sparte aceste informații, instituțiile statului sunt predispuse la abuzuri
prin folosirea lor, cum se realizează o imagine facială? Ce garanții există că
nu se va forma o bază de date centralizată prin colectarea amprentelor și
imaginii faciale? În rezumat, care este utilitatea și siguranța biometriei?
Intervin și probleme legate de
restrângerea drepturilor și discriminarea unei categorii de persoane. În primul
rând este vorba de dreptul la libera circulație în afara țării, care va fi
restrâns pentru cei care nu acceptă cardurile electronice și diferențiat pentru
cei care nu acceptă pașapoartele biometrice, care au o valabilitate mult mai
mică, de un singur an față de 10 ani a celor cu cip.
În proiectul de lege nu este
exclusă convingător posibilitatea colectării și formării unei baze de date
centralizate cu datele biometrice colectate la eliberarea buletinelor
electronice. Dimpotrivă, prin art. 10 (3) se prevede ștergerea datelor
prelevate cu excepția „cazului în
care sunt necesare în scopul prelucrării în conformitate cu dreptul Uniunii și
dreptul intern”. Practic nu există o garanție că statul nu
va profita de aceste portițe pentru a face o bază centralizată neoficială. Este
foarte importantă obiecția din memoriul Asociației menționate mai sus: „regulamentul oferă în mod expres temei juridic pentru
stocarea în continuare a datelor biometrice după ridicarea cărților de
identitate de către solicitanți pentru situații de excepție nedetaliate în
niciun mod și care pot apărea în mod nerestricționat în dreptul intern sau
european”.
De asemenea, este
important să fie respectat în mod nediscriminatoriu dreptul la libera
circulație a cetățenilor care refuză actele biometrice. Uniunea Europeană
impune ca actele de identitate să fie electronice pentru a fi recunoscute pe
tot cuprinsul ei. Statul român oferă, însă, posibilitatea pentru proprii
cetățeni să aibă cărți simple de identitate, ceea ce este corect și meritoriu,
dar, în acest caz, ar trebui să ofere măcar posibilitatea ca și pașapoartele
fără cip să fie emise pe aceeași perioadă ca celelalte. Acest aspect nu ține de
MAI, dar este conex și ne interesează până în august 2021, când se vor elibera
noile buletine. În plus, este normal ca noile cărți de identitate să conțină
steagul României, nu doar al UE, prenumele părinților și sexul, iar formatul
lor să fie mai avantajos. Spre exemplu, cineva a obiectat că imprimarea pe
ambele fețe va exclude aplicarea timbrului pe spate la votare. Sunt puncte
atinse în cele două memorii, care trebuie clarificate convingător.
Latura spirituală a biometriei
Însă partea care interesează
cel mai mult pe credincioșii ortodocși este de natură spirituală,
duhovnicească. În acest sens, există deja o poziționare recentă pe acest
subiect a Patriarhiei, care nu poate fi neglijată. Ea nu este emisă oficial, ci
prin
intermediul unei alte agenții de presă, RFI. Iar ceea ce este mai grav,
este inconsistentă și inconsecventă în sine însăși. Textul ei este următorul:
”Anumite reacții negative motivate religios referitoare la noile cărți de identitate anunțate de MAI sunt provocate probabil de neînțelegerea deplină a conținutului acestui proiect (explicat de autorități), dar și de temeri excesive și nejustificate din punct de vedere teologic. Problema cărții de identitate nu este una de natură teologică, ci administrativă. Este vorba despre „identitatea” noastră de tip cetățenesc, nu despre identitatea noastră adâncă, spirituală, religioasă. Așa cum au anunțat autoritățile, „se va crea și posibilitatea de a avea o carte de identitate simplă pentru cetățenii care nu vor carte de identitate cu cip”. Există, așadar, posibilitatea de a nu opta pentru eliberarea unui asemenea document electronic. Păstrarea acestei opțiuni este foarte importantă și coincide cu respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni. Hotărârea nr. 638/2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la pașapoartele biometrice, care au suscitat discuții similare în anul 2009, rămâne un reper actual de discernământ și luciditate pentru toți cetățenii creștinii ortodocși: „Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii și credincioșii să rămână statornici în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului și al morții, să sporească în rugăciune și fapte bune, viețuind creștinește în familie, mănăstire și societate, fără a răspândi panică și îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare”.”
Inconsecvența din această declarație constă în afirmațiile contradictorii că „respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni” este important, chiar dacă acestea sunt „temeri excesive și nejustificate”. Dacă ele sunt greșite, nu ar trebui respectate și invers.
Se poate observa grija Patriarhiei de a nu da comunicate asumate deschis, ceea ce este bine, pentru că subiectul este sensibil. Nu putem gira temeri nejustificate sau incoerente; cu acest aspect oricine trebuie să fie de acord. Însă nici nu le putem cataloga astfel doar din condei. Este necesară o abordare mai așezată a subiectului, ceea ce nu a făcut, de fapt, Biserica la nivel oficial. Practic ne aflăm în fața unei poziționări prin care este compromisă orice dezbatere din punct de vedere religios. Însă și Patriarhia se compromite în ochii tuturor, nu doar ai credincioșilor, pentru că dă dovadă de neasumare și neimplicare. Comunicatul său este unul sentențios, dar nefundamentat, distant și servil față de instituțiile statului, mai puțin fidel față de membrii săi și față de capul Bisericii, Care este Hristos. Nu liniștește pe cei impacientați, nici nu convinge pe din afară.
Având în vedere, aceste aspecte, sperăm în reevaluarea acestei poziționări din partea Patriarhiei.
Însă toate temerile
pornesc de la îngrijorările creștinilor față de venirea lui Antihrist. Acestea nu
sunt doar de acum, ci din vremea apostolilor, când însuși Evanghelistul Ioan
spunea că „este ceasul de pe urmă şi, precum aţi auzit că vine antihrist, iar
acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe
urmă” (1In. 2:18). Pe de altă parte, Apostolul Pavel îndeamnă la păstrarea
cumpătului: „nu vă clintiţi degrabă cu mintea” (2Tes. 2:2), dar avertizează că
„taina fărădelegii se și lucrează, până când Cel care o împiedică acum va fi
dat la o parte” (2Tes. 2:7). Așadar atitudinea potrivită nu este una de
impacientare și panică, ci dimpotrivă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi
şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (2Tes. 2:15). Lupta noastră nu
este împotriva lui Antihrist, ci pentru Hristos; ea ne aduce curaj și pace, nu
tulburare și panică. Însă trebuie să fim în stare să citim „semnele vremurilor”
(Mt. 16:3). Așadar această preocupare a existat dintotdeauna și a fost legitimă,
dar în limitele ei. Bănuim că se pregătesc condițiile venirii lui Antihrist,
dar trebuie să ne concentrăm pe faptele văzute, nu pe cele pe care ni le
proiectăm. Adică reacția față de controlul biometric trebuie să fie una
argumentată și limpede, nu una de factură superstițioasă. Majoritatea acceptăm
și folosim tehnica modernă și nu e normal să ne opunem ei pur și simplu, ci ca
ea să nu devină invazivă.
Deocamdată nu vedem vreun
pericol apocaliptic, dar cu siguranță există unele de natură totalitară și
dominație spirituală, care trimit cu gândul la un viitor regim antihristic. Așa
cum a fost necesar ca Biserica să ia poziție față de abuzurile comunismului
(indiferent cât a făcut-o sau nu), la fel este de datoria ei și astăzi să
avertizeze asupra pericolelor spirituale care pândesc prin modernizarea
cardurilor de identitate. Ca să fie mai simplu, așa cum Biserica atrage atenția
asupra folosirii greșite a tehnicii electronice, la fel este cazul să-și spună
cuvântul și în chestiunea noilor buletine electronice, care comportă riscuri cu
mult mai mari decât tabletele, telefoanele smart și PC-urile personale.
Așadar actele biometrice
reprezintă o provocare pentru că ele seamănă tot mai mult cu instrumente de control
și monitorizare decât cu administrarea resurselor umane. Prelevarea amprentelor
stârnește teama unei închisori generalizate. Chiar UE a introdus aceste noi
măsuri cu privire la actele de identitate pentru securitate și combaterea
terorismului. Dar există riscul major ca în lupta cu unele pericole reale sau
imaginare să se ajungă la impunerea unei tiranii fără precedent și nedorită.
Nu doar controlul în sine
este discutabil, ci abordarea per ansamblu: combaterea infracțiunilor prin
control tot mai ridicat. Acest aspect comportă comentarii de natură
duhovnicească, spirituală. Oare chiar este eradicată fărădelegea prin
coerciție, ca și cum am fi niște maimuțe care nu știu decât de frică? Educația
nu are nici un rol? Omul devine mai bun prin determinări și constrângeri
materiale sau prin promovarea unor valori culturale, morale și îndeosebi
spiritual-religioase? Oare nu este alungată religia și credința prin această
viziune de tip materialist și atee? Cum poate Patriarhia să vorbească de natura
strict administrativă a noilor buletine când ele prezintă implicații mult mai
profunde? Folosirea excesivă a mediului virtual are conotații etice evidente, cu
atât mai mult spirituale. Intruziunea tehnologiei în viața noastră nu este o
problemă simplă și nici o banală schimbare de decor. Nu vorbim de folosirea
unui patent, clește sau alte scule, ci de instrumente care afectează identitatea
spirituală a omului și societății.
Există multe corelații
care pot interveni și care marchează tot atâtea pericole. Mulți râd de
întrebările legate de 5G; dar posibilitățile de intruziune prin folosirea
acestei tehnologii prin exploatarea datelor biometrice sunt înspăimântătoare. Nu
folosirea ei doar de către organizații criminale sau de persoane izolate, ci
chiar de către state și structurile suprastatale, cum este Uniunea Europeană. Iar
pericolele nu sunt doar de control, ci de (re)educare, manipulare și de
implementare a diferite ideologii inumane. Cetățenii sunt reduși la nivelul
unei populații amorfe și priviți strict ca niște ființe biologice trupești. Biserica
nu se poate opune acestei tendințe pentru că nu este un factor de decizie, dar
este datoare să o denunțe; altfel nu mai este Biserică, nu-și mai păstrează
vocația ei duhovnicească.
Încrederea în organismele
supra-statale sau chiar ale statelor este în declin. În ultima vreme, cele mai
multe crime și abuzuri nu au fost făcute de infractorii de jos, ci de către
organele statului. Să ne amintim de naziști, comuniști, închisorile americane
și de nedreptățile statului român de după Revoluție. Înghițim toate aceste
amenințări cu jertfă și credință în Dumnezeu, dar nu ne putem da acordul prin
acceptarea unor buletine care presupun încolonarea noastră de bună voie în
aceste sisteme și orânduiri și viziuni asupra lumii.
Reacții posibile
Având în vedere cum se
implementează controlul tot mai strict și mai intruziv asupra noastră, nu poate
fi exclus refuzul noilor acte de identitate, chiar și al celor simple, ca
măsură de protest și protecție până la clarificarea statului și
funcționalităților lor. Ne dorim o atitudine cât mai lucidă și clară, însă, în
condițiile date, de netransparență și neîncredere, este bine-venită și opoziția
brută.
Ar trebui structurate mai
bine toate temerile și obiecțiile de natură juridică, spirituală și de ordin
tehnic pentru a avea o imagine cât mai clară asupra opțiunilor care ne stau în
față. Însă acest articol nu face decât să atragă atenția asupra unor chestiuni
stringente și exprimă mâhnirea profundă față de abandonarea misiunii
bisericești de care dă dovadă Patriarhia în mare măsură.
Nu căutăm să stârnim impacientarea și panica, dar nici nu putem ignora amenințările spirituale și sociale evidente de anvergură mare, care se întrevăd prin implementarea noilor acte electronice. Ele afectează și pe cei care nu le vor primi pentru că au impact asupra întregii populații, nu doar individual și, de aceea, trebuie avertizat cât mai responsabil asupra acestui fenomen și insistăm asupra lui.
Cotidianul.ro publică astăzi un articol, pe care îl anunţă ca fiind primul dintr-o serie de astfel de materiale, în care este prezentată plângerea penală formulată de Ana-Maria Nuciu, fostă angajată a bazei militare americane de la Constanţa – Mihail Kogălniceanu, pe un post de traducător.
Plângerea penală descrie fapte grave, care se circumscriu infracţiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, de trafic de persoane şi de constituire grup infracţional organizat. Plângerea devoalează o complicitate deplină între autorităţile române şi militarii americani cu privire la exploatarea sexuală forţată a unor tinere în interiorul bazei militare.
Modalitatea de structurare a plângerii, situația de fapt descrisă, cu trimitere spre proceduri naţionale înregistrate în sistemul de evidenţă a cauzelor penale, probele invocate în scris şi raţionamentele de sprijin, facîmprejurările semnalate, deşi neconfirmate, să apară ca fiind foarte credibile. Plângerea publicată de Cotidianul.ro mai face vorbire despre alte cauze penale care par să fi fost clasate nelegal sau înregistrate defectuos pentru a fi zădărnicită cercetarea penală şi aflarea adevărului.
Este de asemenea important de subliniat faptul că împrejurările denunţate în această plângere sprijină ipoteze de lucru care, în mod inexplicabil, nu(!) au fost luate în calcul de autorităţile care au avut în cercetare dosarul fetelor răpite la Caracal, ipoteze de lucru care au fost agresiv denunţate de presa centrală ca fiind aiuristice, neîntemeiate sau rodul unor activităţi de propagandă.
În lumina celor relatate astăzi, considerăm că respectivele suspiciuni şi pistele invocate anterior de presa locală, cu privire la cazuri în care, la Caracal, ar fi fost răpite fete minore pentru a fi exploatate sexual de către militarii americani de la baza militară de la Deveselu, primesc elemente probatorii de sprijin şi reprezintă indicii mai mult decât rezonabile pentru a fi luate în considerare într-o anchetă penală.
Având în vedere neputinţa aparentă a organelor de urmărire penală de a cerceta în mod credibil faptele denunţate, considerăm că se impune ca presa să preia şi să documenteze, în continuare, elementele prezentate în articol şi să existe o solidarizare a societăţii civile cu persoana denunţătoare. Liniştea mediatică ce însoţeşte acest subiect şi modalitatea nefirească în care aceste chestiuni se sting în atenţia publică sugerează existenţa unor interese directe pentru muşamalizarea faptelor denunţate. Niciunul dintre marile situri de presă din România nu a preluat până la acest moment ştirea care, în mod obiectiv, este una de interes naţional.
Nu în ultimul rând, subliniem curajul deosebit al doamnei Ana-Maria Nuciu (profil facebook) care îşi asumă în mod public răspunderea pentru faptele denunţate, fapte despre care, aparent, ar fi avut cunoştinţă un număr impresionant de persoane, inclusiv militari români, poliţişti şi procurori, dar care au ales să rămână în pasivitate.
Având în vedere lipsa de interes pe care o suscită această știre din partea presei centrale, vă îndemnăm să parcurgeţi articolul publicat de Cotidianul.ro şi să menţineţi subiectul în atenţie:
Update: Din neatenție, articolul în forma inițială făcea referire la o slujbă la care ar fi participat însuși PF Patriarh Daniel. Însă era vorba despre o știre din alt an (2015). Cum linkul mi-a fost semnalat de altcineva și nu era menționată data postării în acel material, a intervenit o confuzie, crezând că e vorba de anul acesta.
A început deja așa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor”, care se desfășoară în perioada 18-25 ianuarie. Am numit-o urâciune după cuvintele Mântuitorului: „când veți vedea urâciunea pustiirii șezând în locul cel sfânt…” (Mt. 24:15). După interpretarea patristică, aceasta se referă la așezarea fărădelegii în Biserică, după cum se întâmplă la aceste rugăciuni împreună cu ereticii.
Programul slujbelor pentru București nu include participarea PF Patriarh și nici în Catedrala Patriarhală nu sunt anunțate astfel de evenimente, după cum se procedează după Sinodul din Creta (2016). Totuși Biserica Ortodoxă nu s-a retras cu totul din această mișcare trădătoare, ci doar desemnează biserici parohiale mai mici în care să fie găzduite aceste întâlniri ecumeniste. Anul acesta biserica ortodoxă denumită „Mănăstirea Cașin” va fi ultima stație a programului.
Reacțiile de opoziție față de Sinodul din Creta se vede că au dat roade și măcar presiunile au dus la marginalizarea evenimentului ecumenist din partea Patriarhiei. Dar nu se înregistrează încă o abandonare totală, așa cum ar fi normalul cu care deja nu mai suntem obișnuiți. Așadar contracararea ecumenismului trebuie să continue până la un rezultat concret, adică ieșirea Ortodoxiei din mișcarea ecumenică.
Mai trebuie să remarcăm că se vor organiza rugăciuni în comun în această săptămână nu doar la București, ci și în alte multe Episcopii, deși nu în toate. Astfel, la Iași Mitropolia, un centru important bisericesc la nivel național, nu include în programul său participarea ortodocșilor, spre cinstea ei în această privință. În schimb, există alte Episcopii care vor face acest lucru, cum ar fi: Episcopia Caransebeșului, Episcopia Tulcii, iar la Oradea va fi inclusă și comunitatea evreiască în program.
Este de prisos să mai spunem că trebuie evitată de către credincioșii ortodocși participarea la astfel de momente, ci chiar ar trebui boicotate și denunțate ca niște trădări de credință.
Pulsul realității din teren (comentariu de la Sara): Trist… Poate ca la Patriarhie nu s-a slujit, dar la Catedrala Sf. Iosif (a catolicilor), pe 18 ianuarie, PS Varlaam a primit apa “sfintita” de “episcopul” catolic, a binecuvantat pe “diaconul” catolic sa citeasca din Sf. Evanghelie ortodoxa. A fost plimbata Sf. Evanghelie ortodoxa de catre catolici si s-a tamaiat cu cadelnita ortodoxa, doar ca nu stiau catolicii sa o foloseasca. In plus PS Varlaam a rostit aproape fiecare rugaciune cu cei de alte confesiuni. Si-a facut cruce pentru unirea “bisericilor”. A fost foarte evlavios
Semnalăm și redăm în românește un text important despre competența Patriarhului de Ierusalim și a oricărui Întâistătător de Biserică autocefală de a convoca un Sinod cu caracter panortodox în caz de necesitate, cum este situația ucraineană. Textul survine ca o replică, după cum se va constata, la un alt articol ce dorea să argumenteze că sunt justificate canonic criticile aduse inițiativei Patriarhului Teofil de a întruni o consfătuire între Întâistătătorii ortodocși luna viitoare.
După așteptata respingere a convocării Patriarhului Teofil al Ierusalimului
atât din partea Patriarhului Bartolomeu[1] al Constantinopolului, cât
și din partea Arhiepiscopului Ieronim[2] al Atenei, s-a mobilizat
și dr. Anastasie Vavuskos[3], recent cinstit de k.
Bartolomeu cu rangul de „Arhonte Asikrit”, cu scopul de a îndreptăți, din punct
de vedere al dreptului bisericesc, această poziție de respingere.
Deci dl. Vavuskos, în
articolul său recent cu titlul «Poate Patriarhul de Ierusalim să convoace sinod
cu caracter panortodox?»[4], susține că Patriarhul Ierusalimului
nu poate să convoace un astfel de Sinod.
La această opinie a
ajuns după ce mai întâi a cercetat, precum el însuși scrie, «dacă din punct de
vedere al tradiției bisericești este obiceiul sau cel puțin există vreun
precedent să convoace Patriarhul Ierusalimului sinod și mai ales cu caracter
panortodox».
În cercetarea sa,
scrie, a localizat un Sinod, după cel apostolic din 48, și concret Sinodul din 1672
din Ierusalim, sub președinția cunoscutului Dositei al Ierusalimului, care,
totuși, după cum foarte corect l-a evaluat dl. Vavuskos – și sunt de acord
absolut cu dânsul – nu a fost cu caracter panortodox, ci «a) a fost local, b) a
fost convocat nu la prima mână, ci ca o continuare al Marelui Sinod din
Constantinopol, c) prin deciziile sale a urmărit să susțină și să întărească
deciziile sinodului precedent din Constantinopol și nu să le pună la îndoială ».
Totuși propria mea
cercetare, pe care o fac publică aici, a localizat nu unul, ci trei Sinoade cu
caracter panortodox, pe care le-a convocat Patriarhul Ierusalimului, pe care le
prezint îndată, încât să fie demonstrat dreptul canonic (și) al Patriarhului
Ierusalimuului (dar și al oricărui al Întâistătător, când este primejduită
Biserica) să convoace Sinod cu caracter panortodox:
a) Duminica
Cincizecimii, anul 763, Patriarhul Teodor I al Ierusalimului (745-771) a
convocat Sinod la care au participat Patriarhul Cosma al Alexandriei (727-755)
și Patriarhul Teodor al Antiohiei (751-773), cu episcopii de sub ei, și care a
avut caracter panortodox, condamnând iconoclasmul[5]. Faptul că Patriarhul Constantin
II de atunci al Constantinopolului nu a participat la el – era un organ al
fanatismului iconomah al împăratului Constantin Copronim și a fost anatematizat
după moarte de Sinodul VII Ecumenic – nu cumva îi micșorează caracterul
panortodox al acestui Sinod, a cărui mărturisire de credință împotriva iconoclasmului
a fost recunoscută[6]
și în actele Sinodului VII Ecumenic? Desigur că nu!
b) În aprilie 836, în
a doua fază a iconoclasmului, perioadă în care pe tronul de Constantinopol se
găseau în principal Patriarhi iconomahi, Patriarhul Vasile al Ierusalimului
(820-838) a adunat «foarte mare mulțime pentru închinarea sfintelor icoane,
fiind de față și Patriarhul Hristofor al Alexandriei (817-841) și Iov al Antiohiei
(813-843), cu chip de Sobor general, adunându-se pentru ortodoxie »[7]. «S-au adunat cu ei și o
sută optzeci și cinci de episcopi, o sută optzeci și unu de egumeni și o mie o
sută cincizeci și trei de monahi»[8]. Sinodul a trimis o Scrisoare
împăratului iconomah Teofil, pe care a scos-o la lumină neobositul Ioan
Sakelion în ediția aferentă[9], în care iese în evidență
importanța acestui Mare Sinod, cu un
caracter neîndoielnic – după cum poate să concluzioneze ușor oricine din cele
de mai sus – panortodox!
c) În 1443, Patriarhul
Ioachim al Ierusalimului (1431-?) «a convocat un Sinod la care au fost de față
Patriarhii Filotei al Alexandriei (1435-1459) și Dorotei al Antiohiei
(1435-1452) și Mitropolitul Arsenie al Cezareei»[10]. Sinodul, care a avut
caracter panortodox, a condamnat unirea mincinoasă de la Ferrara-Florența și
totodată a condamnat la oprire de la slujbă (și afurisire pe cei care se opun
deciziilor lui) pe Patriarhul latinofron Mitrofan II (1440-1443) împreună cu
persoanele pe care le-a hirotonit el, care, după cum scrie același act sinodal,
«pe care i-a trimis ca pe niște urâciuni ale Mitropoliilor și întinăciuni
episcopale pretutindeni în dumnezeieștile și sfintele scaune ale Sfintei și
Marii Biserici a Constantinopolului, ca și cum ar fi supuse teritoriului său»[11]!
Deci, pe baza acestor
elemente neîndoielnice, Patriarhul Teofil al Ierusalimului poate fără îndoială
să convoace Sinod cu caracter panortodox și nu numai cu Întâistătătorii
chemați, ci în general cu Arhierei ai Bisericilor Ortodoxe și care Sinod este
dator să ia poziție împotriva acuzațiilor împotriva Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol
(pentru opiniile eretice, acțiunile schismatice și depășirea granițelor) și să
pună bazele pentru un Sinod Panortodox adevărat, la care prin regula Adevărului
– și nu interesele SUA, ale Vaticanului sau ale altor puteri neortodoxe –
trebuie să fie cercetate toate chestiunile care preocupă Biserica Ortodoxă în
ultimul veac.
În acest mod,
Patriarhul Teofil al Ierusalimului se arată vrednic de înaintașii săi arătați
mai înainte și va demonstra că, deoarece respectă Ortodoxia, cunoaște perfect
poziția și competențele Patriarhiei de Constantinopol, care nu constituie
«suprabiserică» de tip Vatican, ci Biserică soră cu celelalte Patriarhii, care
sunt datoare să revină la drumul drept – de vreme ce acesta, din păcate, se
abate și se străduiește să imite Vechea Romă în căderea ei[12] – , și să nu fie atrase
și ele împreună cu ea.
[2] Nu este câtuși de puțin întâmplător că
declarația Arhiepiscopului a venit după întâlnirea pe care a avut-o cu
ambasadorul american la Atena, Geoffrey Payatt!
Grecia a fost avertizată de Iran, spunând că va riposta dacă
Statele Unite vor ataca Republica Islamică folosind bazele sale militare aflate
pe pământ grecesc. Este pentru prima dată când Iranul a avertizat că va lansa
atacuri împotriva unui membru al Uniunii Europene în legătură cu creșterea
recentă a tensiunilor dintre Teheran și Washington.
Oficialii iranieni au emis avertismentul împotriva Greciei ca răspuns la comentariile primului ministru grec Kyriakos Mitsotakis din timpul vizitei sale recente la Casa Albă, care a coincis cu asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani de către SUA. Vorbind despre uciderea lui Soleimani, Mitsotakis a spus că „noi (grecii) suntem aliați cu SUA, așa că stăm alături de aliații noștri în momente dificile”. Și apoi a continuat: „Am înțeles că această decizie specială a fost luată luând în considerare care este interesul național al SUA, iar noi suntem de acord cu această decizie”.
Răspunsul Iranului la comentariile premierului grec a venit
într-o scrisoare care a fost trimisă de ambasada Iranului la Atena unui portal
online important al Greciei, Kathimerini. Scrisoarea menţionează că Grecia și
Iranul se bucură de „relații prietenoase,
tradiționale și istorice”. Având în vedere „absența vreunei diferențe sau tensiuni între [cele două țări] din
ultimele secole”, se menţionează în scrisoare, „credem că [dl. Declarația lui Mitsotakis] nu poate fi poziția oficială
a guvernului grec ”. Totodată, statul grec este avertizat că „Republica Islamică Iran a precizat foarte
clar că, în cazul unui război început de SUA împotriva țării, concesionarea
bazelor [militare] de către orice țară către invadatorul american va fi
considerată o acţiune ostilă iar Iranul își rezervă dreptul de a răspunde
într-un mod clar și decisiv ”.
Weekendul trecut, ministrul Afacerilor Externe al Greciei,
Nikos Dendias, a dezvăluit că guvernul iranian a remis o declarație biroului
său, protestând împotriva comentariilor lui Mitsotakis, dar a adăugat că nu a
avut nicio șansă să o citească. El a mai spus că omologul său iranian, Mohammad
Javad Zarif, a cerut să vorbească cu el despre poziția Greciei în disputa
SUA-Iran.
Nota Theodosie.ro: Situaţia din Orientul Mijlociu rămâne în continuare critică. Deşi oficial între Iran şi SUA nu este declarată stare de război, este cert că există o stare de beligeranţă în plină desfăşurare. Un articol scris de profesorul Valentin Naumescu descrie tocmai această situaţie de fapt a războiului pe timp de pace.
Ştirea pe care o relatăm astăzi este relevantă pentru
România prin prisma activităţii militare de la bazele americane de la Deveselu
şi Constanţa – Mihail Kogălniceanu, ambele aflate în raza de acţiune a
rachetelor iraniene, iar poziţionarea
diplomatică a României faţă de situaţia din Orientul Mijlociu este identică
celei exprimate de Grecia.
După
cum se știe deja, MAI român intenționează să modifice
formatul cărților de identitate pentru a se alinia standardelor europene din august anul viitor, drept pentru care
pune în dezbatere un proiect de lege în acest sens. Problema este una serioasă,
mai ales după discuțiile și reacțiile din ultimul deceniu pe tema cipurilor.
Deja purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a declarat că nu există relevanță
spirituală și religioasă pentru vreo biserică (!?) de care să aibă cunoștință.
„Au fost voci din anumite cercuri monahale, dar niciodată poziția Bisericii nu a fost contrară unor asemenea lucruri. Răspunsul meu este că nu există o poziție contrară a Bisericii față de această problemă. Nu avem în vedere să trimitem (n.r. puncte de vedere la MAI). Pentru că e aceeași problemă ca și în cazul pașapoartelor. Nu se pune nicio problemă. Problema cipurilor nu e o problemă cu relevanță spirituală, religioasă, deci din această perspectivă nu există o poziție negativă a Bisericii. Adică nu am cunoștință ca vreo biserică din cele prezente să aibă vreo poziție critică.”
Subiectul
cipurilor, ca să-l definim scurt, este unul complex și foarte inflamat în
ultima vreme. Pe această temă am subliniat deocamdată poziția Părintelui Dionisie de la Colciu, care ni se pare cea mai coerentă și cu
discernământ. Există un pericol și o fărădelege care se lucrează, care ne va impune
în cunoștință de cauză lepădarea de Hristos.
Deci declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, este în contradicție cu învățătura părinților duhovnicești contemporani, fără a mai zice de tradiția de veacuri a Bisericii. Problema controlului populației prin acte electronice, a amprentării și scanării feței este una de natură spirituală și are conotații puternic religioase cu privire la implementarea unui sistem antihristic de pecetluire a populației. Amintim doar de reacțiile stârnite în principal de Părintele Iustin începând cu 2009, care iată că încă mai dau efecte benefice, cum ar fi alternativa la acte fără date biometrice.
Chiar în anul 2009, în urma reacțiilor masive declanșate de Părintele Iustin, Patriarhia a propus lăsarea unei alternative la pașapoarte fără cip, lucru pe care l-a luat în seamă MAI și rezultatul a fost că astăzi suntem printre puținele țări care au această posibilitate. Acest lucru este lăudabil și arată folosul unor astfel de demersuri, care ar trebui continuate. Pe de altă parte, dovedește ca fiind pripită declarația Patriarhiei, care nu este consecventă cu ea însăși și nici cu învățătura și spiritualitatea ortodoxe.
Pericolul
asupra căruia atragem atenția este cel al înregimentării într-un sistem de
urmărire generalizată, Big Brother. În nici un caz un astfel de regim nu poate
fi considerat bun pentru că este prin sine dictatură și totalitarism care
afectează puternic libertatea populației și dreptul la viața privată. Este
vorba de o depreciere nepermisă a valorii omului, o depersonalizare cu efecte
distructive în primul rând la nivel spiritual, dar și de ordin material. Orice
sistem de guvernare are ca menire facilitarea bunei înțelegeri între oameni și
buna funcționare a societății, nicidecum înrobirea și înregimentarea tuturor
prin control total.
Există și riscul ca acest totalitarism să sfârșească într-un regim antihristic pentru că seamănă foarte mult cu cel descris în capitolul 13 din Apocalipsă (Descoperire), în care se vorbește despre pecetluirea tuturor încât să nu mai poată nimeni vinde sau cumpăra fără semnul fiarei. Așadar buletinele noi, actele cu cip, bar-code-urile, sistemele de sănătate centralizate, scoaterea treptată a banilor din uz, implantarea cipurilor sunt semne care trezesc suspiciuni puternice și justificate. Toate acestea enumerate reprezintă anomalii spirituale chiar și luate în ele însele, cu atât mai mult în perspectiva înscăunării lui Antihrist. Părintele Paisie Aghioritul a considerat necesar protestul față de actele noi de identitate încă din vremea lui, înainte de 1994. El nu considera a fi lepădare primirea actelor cu cip, dar cu siguranță o cădere. Atrăgea atenția asupra cifrei 666 că nu e normal să se găsească în vreun fel pe cărțile de identitate, cum era cazul în vremea sa. Astăzi nu avem indicii că ar exista acest număr în cipuri, dar ele sunt continuarea aceluiași demers care a pornit tocmai de la 666, număr care se găsește pe aproape toate produsele în codul de bare de tip EAN.
Semnalăm, totodată, că nu este bună impacientarea și panica și mai ales apelul la teoria conspirației, cum se întâmplă adeseori. Există o isterie nejustificată cum că CNP-ul și cipurile din orice act de identitate sau card bancar sau amprentarea cu izotopi ar fi lepădare de identitatea noastră creștină, mai ales în condițiile în care se întâmplă fără acordul nostru. Cu atât mai mult nu putem fi de acord cu fuga și izolarea în case depărtate, în păduri și pregătirea de a rezista pe cont propriu numai să nu acceptăm vreun document cu cip. Acest lucru va fi necesar abia când va fi vorba de Antihrist și de închinarea în fața lui prin primirea semnului lui pe mână sau pe frunte sau cum va fi. Pregătirea pentru acele vremuri, care nu știm când vor fi, deși le simțim aproape, trebuie să fie prin disponibilitatea spre mărturisire, nu spre fugă și izolare. În plus, pregătirea este la nivel duhovnicesc, nu trupesc. Problema nu este mâncarea și necesitățile fiziologice și materiale, ci buna așezare duhovnicească, răbdarea necazurilor, credința fermă în Dumnezeu, înțelepciunea și chibzuința. Prigoana antihristică nu urmărește să înfrângă trupul nostru, ci tocmai duhul din noi, libertatea noastră religioasă. Iar pregătirea nu presupune un antrenament de pe acum înspre o viață cât mai austeră și izolată, pentru că aceasta poate constitui o înșelare gravă. La fel cum asceza doar trupească, prin post, metanii și alte moduri de înfrânare nu este plăcută lui Dumnezeu și nici scutită de înșelări când este practicată fără discernământ duhovnicesc.
Având
în vedere toate acestea, este necesar și folositor să reacționăm la avansul
controlului biometric, să-l înțelegem ca o problemă spirituală și să acționăm
în consecință, nu să fim pasivi sau chiar să considerăm că nu există pericole
duhovnicești.
Discriminarea celor cu cărți simple de
identitate
Faptul
că este prevăzută în proiectul de lege în discuție optarea pentru cărți de
identitate simple este un lucru îmbucurător. La nivel european ele nu vor fi
recunoscute, dar totuși România le va permite pe teritoriul ei. Cred că nici nu
putem cere mai mult. Nu putem impune la nivel european voința și convingerile
noastre. Nu pentru că nu am putea sau că nu ar fi viabile, ci pentru că am
pierdut trenul în această privință, pentru că nu am găsit resursele și
abilitatea să facem aceasta până acum.
Deja
proiectul de lege este în dezbatere pe o perioadă de 10 zile până pe 23
ianuarie și trebuie să fie exprimat și punctul de vedere anti-biometrie, lucru
care ar fi trebuit să fie deja structurat și la îndemână.
Discuțiile
sunt deschise și orice propunere este bine-venită în acest sens.
Punctul
personal de vedere este că prevederile din proiectul de lege sunt avantajoase
și trebuie militat să rămână în forma aceasta în viitoarea lege. Cu toate că
există o discriminare la mijloc, prin care cei care vor deține cărți simple de
identitate nu le vor putea folosi în spațiul european, putem apela la
pașapoarte, așa cum a fost cazul dintotdeauna. Trebuie asumat acest statut
diferențiat tocmai pentru a arăta că ținem la aceste aspecte și ne definesc și
pentru că există pericole reale la care se expun cei care primesc buletinele
electronice, pe care dorim să le evităm. Furtul informatic, accesul de la
distanță la datele noastre private nu sunt lucruri de neglijat.
Încorporarea cardului de sănătate
Problema cardului de sănătate rămâne la același nivel ca până acum. La art. IV din Ordonanța cu privire la modificarea și completarea dispozițiilor cu privire la actele de identitate se spune, la pct. 5: „Cardul naţional îşi încetează valabilitatea la data la care titularului i s-a eliberat o carte electronică de identitate”. Așadar cine nu dorește cardul de sănătate se înțelege că poate opta în continuare pentru adeverința scrisă de la Casa de Asigurări sau cei care au card îl pot păstra dacă refuză buletinele electronice. Există doar pentru cei cu buletine biometrice facilitatea de a le folosi ca și carduri de sănătate.
Recomandarea noastră de moment este de a analiza cât mai bine propunerile legislative și a urmări să susținem o variantă pozitivă, nu doar să criticăm mersul societății. Viața în Hristos este mereu o alternativă salvatoare la lumea aceasta, cu toate pericolele ei materiale și spirituale, și trebuie să o trăim ca atare și să tragem un semnal de alarmă și celorlalți prin propriul nostru exemplu, dar și prin atenționarea asupra pericolelor concrete. Libertatea spirituală este un bun pe care îl putem pierde pe încetul, dar sigur și pentru care trebuie să luptăm constant și serios pentru că pur și simplu contează enorm. Deci este firesc și imperativ să avem și să ne exprimăm punctul nostru de vedere.
Este necesară conturarea unei viziuni bine documentate și argumentate atât juridic, cât și duhovnicesc.
De ieri suntem anunțați oficial de către Ministerul Afacerilor Interne că în România se vor schimba buletinele până în august 2021 pentru a ne alinia la standardele stabilite la nivelul Uniunii Europene, pe care le-am semnalat la vremea respectivă. Deocamdată redăm mai jos textul Comunicatului oficial, în care se menționează că vârsta de la care se va emite carte de identitate va fi de 12 ani și va exista posibilitatea de a opta pentru cărți simple de identitate.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Ministerul Afacerilor Interne supune dezbaterii publice un proiect de Ordonanță a Guvernului pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români.
Prin proiect se creează cadrul legal național pentru asigurarea aplicării directe a Regulamentului (UE) 2019/1157, astfel ca actele de identitate românești să respecte standardele stabilite la nivelul UE, în principal cele care privesc elementele de securitate.
Pentru a asigura cetățenilor români exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, în condiții similare celorlalți cetățeni UE, România este obligată să emită acte electronice de identitate, începând din luna august a anului viitor (2021).
Noile acte de identitate vin cu garanții suplimentare de securitate și întăresc încrederea instituțiilor publice și a mediului privat că persoana care prezintă documentul este în fapt titularul acestuia. Astfel, se aduc îmbunătățiri majore actualului act de identitate (care a fost pus în circulație în anul 1997), prin utilizarea unor tehnologii de fabricație avansate, a unor elemente grafice de securitate, a unor inserturi de materiale de securitate şi, nu în ultimul rând, prin protecția IT oferită de mediile de stocare electronice.
Prin intermediul noului act de identitate, cetățenii români vor putea, indiferent de locul unde se află (în România sau în afara teritoriului național), să interacționeze online cu autoritățile administrației publice și să solicite prestarea de servicii publice. Întrucât, identitatea se certifică prin mecanisme similare semnăturii electronice, prezența fizică a cetățeanului, la ghișeu, nu va mai fi necesară, acesta putând accesa de la distanță servicii, precum: înmatricularea unui autovehicul, obținerea unui certificat de cazier judiciar, a unor avize, autorizații sau a altor documente de la autoritățile publice, depunerea unor declarații personale prevăzute de lege ș.a.
Noul act electronic de identitate va putea fi folosit pentru autentificarea în platforma informatică a asigurărilor de sănătate și, în aceste condiții, va asigura „funcționalitatea de card de sănătate”.
Actul electronic de identitate se va elibera obligatoriu pentru persoane cu vârsta de 12 ani și, opțional, sub această vârstă, la solicitarea părinților sau a reprezentanților legali.
Tot ca element de noutate, se creează posibilitatea cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate de a obține un act electronic de identitate, fără a mai fi necesară stabilirea domiciliului în România.
Nu în ultimul rând, pentru cei care nu doresc, din orice motiv, o carte electronică de identitate, va exista opțiunea de a solicita eliberarea unei cărți de identitate simple; aceasta nu va conține elemente sau date electronice, dar va prezenta un grad ridicat de securitate.
Producerea noilor acte de identitate se va realiza, centralizat, de către Compania Națională „Imprimeria Națională”.
Textul proiectului de act normativ este afişat şi poate fi consultat pe pagina de internet a MAI, www.mai.gov.ro, la secţiunea Transparenţă decizională (documentele pe această temă sunt acesta, acesta și acesta), precum şi la Centrul de Relaţii cu Publicul din Piaţa Revoluţiei nr. 1 A, sector 1, Bucureşti.
Propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate pot fi transmise în termen de 10 zile calendaristice calculat de la data publicării anunțului pe adresa de primire a eventualelor propuneri, sugestii sau opinii: dgj_transparenta@mai.gov.ro).
Nota Theodosie.ro: La o primă vedere, actele de identiate simple nu vor conține date biometrice și nici semnătură electronică. Este evident că nu vor avea nici alte componente electronice, cum ar fi cipurile. Aceste informații sunt cuprinse în proiectul menționat mai sus, la punctul 14 referitor la modificările alineatului 17. Aceste lucruri sunt afirmate și în documentul de fundamentare, la pagina 6.
Noile cărți de identitate vor fi emise începând cu vârsta de 12 ani. Din punctul 2.c din Nota de fundamentare, care privește schimbările care vor interveni, se înțelege că posibilitatea călătoriei în afara țării va fi condiționată de posesia cărții electronice de identitate, nu doar a celei simple. Nu rezultă limpede dacă pașapoartele vor conține și ele date electronice (imagine facială și amprente digitale) în condițiile în care acestea sunt necesare în cartea de identitate pentru exercitarea dreptului de liberă circulație. Este posibil ca aceste cerințe să vizeze doar actele de identitate.
Se impune o studiere mai atentă a celor trei documente pentru a înțelege mai bine care sunt modificările și a elimina orice dubiu asupra lor.
Publicăm opinia Avocatului General al CJUE referitor la cauza pe rol în care Ungaria a fost reclamată de Comisia Europeană privitor la adoptarea legislației prin care este reglementat domeniul asociațiilor și fundațiilor civile. Concret, în anul 2017, imitând un curent legislativ inițiat de Federația Rusă, Ungaria a impus ONG-urilor care sunt finanțate din afara ţării obligația de transparentizare a surselor de finanțare și a sprijinului material primit din sursă externă.
Deși legislația propusă nu a
fost adoptată, în cercurile conservatoare și mai ales în blogosfera ortodoxă, aceste
idei sunt în continuare vehiculate ca o posibilă soluție pentru a se obține marginalizarea
ONG-urilor seculariste și ale celor deschis anti-creștine. Se consideră că prin
scoaterea la lumină a surselor de finanțare și a afilierilor ideologice ONG-urilor
active în România vor fi șubrezite în plan moral și vor pierde din
legitimitatea participării publice.
Întrucât ne dorim să ne aducem contribuţia la regândirea modalității de participare civică a ortodocșilor la viața cetății, suntem direct interesați să aducem clarificări despre cadrul juridic care reglementează funcționarea societății civile și să combatem direcțiile greșite spre care pare că se orientează civismul ortodox. Opinia noastră este că modalitatea propusă prin acest tip de legislaţie pentru combaterea ONG-urilor finanțate extern, prin transparentizare forțată și stigmatizare implicită, nu este posibilă în actualul cadru juridic existent la nivel european, este păguboasă pentru obiectivele pe care ni le-am putea asuma, este înjositoare și nedemnă din punct de vedere moral.
Mai mult, considerăm că această abordare se înscrie în curentul discursiv (pe care îl dezaprobăm) de a considera participarea ortodocșilor la viața cetății ca fiind nu o mărturisire ci o luptă și o confruntare continue, animate de un spirit reacționar, negativ în toate elementele sale, care este în mod cert cultivat și încurajat de adversari interesați de perpetuarea stării de fapt.
Așa cum ne-am propus în secțiunea de Năzuințe, considerăm că laicatul ortodox are nevoie să-și delimiteze un repertoriu de interese civice și politice, pe care să îl transpună în propuneri de politici publice și în inițiative de ordin politic, potrivit jocului democratic și mecanismului statului de drept. Comunicarea publică vizând aceste interese necesită un consens minimal și consolidarea unui cerc moral al chestiunilor puse în discuție. Considerăm că în contextul existent în societate și în raport de gravele probleme cu care se confruntă Biserica, propunerile noastre sunt, în același timp, și foarte îndepărtate dar și surprinzător de la îndemână.
Revenind la materialul pe care îl prezentăm, facem mențiunea că opinia Avocatului General al CJUE nu este obligatorie pentru aceasta, are rol consultativ și se apropie de rolul magistratului raportor din sistemul nostru de drept; însă, față de argumentația propusă, este previzibilă condamnarea de către CJUE a statului maghiar, anularea legislației care face obiectul sesizării precum și închiderea definitivă a acestei direcții de acțiune civică, nejustificat de populară în mediile conservatoare de la noi și printre creștinii ortodocși.
Ne exprimăm satisfacția în privința acestei soluții juridice și considerăm că rămânem răspunzători să ne străduim, după putere, să dăm sens și conținut unor eforturi pozitive, de construcție socială, culturală și politică autentice, jertfitoare, cu inimă ușoară și cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Avocatul General Campos Sánchez-Bordona: restricțiile impuse de Ungaria privind finanțarea organizațiilor civile (O.N.G.) din străinătate nu sunt compatibile cu legislația UE întrucât sunt încalcate principiul liberei circulații a capitalurilor și o serie de drepturi fundamentale
În 2017, Ungaria a adoptat o lege pentru a asigura transparența mijloacelor de finanțare ale organizațiile civile care primesc donații din străinătate. Conform acestei legi, astfel de organizații trebuie să se înregistreze la autoritățile maghiare ca „organizații care primesc sprijin din străinătate”, în cazul în care valoarea donațiilor primite într-un an atinge un anumit prag.
La înregistrare, organizațiile civile trebuie să indice și numele donatorilor al căror sprijin atinge sau depășește 500 000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 1500 EUR) precum și prestația concretă în care constă sprijinul acordat. Aceste informații sunt publicate ulterior pe o platformă electronică gratuită, accesibilă publicului. În plus, organizațiile civile respective trebuie să menționeze pe paginile online de start și în documentele emise sau în publicațiile lor că sunt o „organizație care primește sprijin din străinătate”.
Comisia Europeană a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii europene cu o „acțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor” împotriva Ungariei. Susține Comisia că legea privind transparența organizațiilor civile finanțate din străinătate încalcă atât principiul liberei circulații a capitalurilor, cât și o serie de alte drepturi protejate de către Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”), respectiv: dreptul la respectarea vieții private, protecția datelor cu caracter personal, precum și libertatea de asociere.
În opinia exprimată astăzi, Avocatul General Manuel Campos Sánchez-Bordona consideră că transferul unei donații din străinătate în favoarea unei organizații civile maghiare este o mișcare a capitalului protejată de dreptul de liberă circulație a capitalurilor în spațiul european. În Ungaria, aceste modalități de transfer ale capitalului având destinatar organizațiile civile sunt supuse unor condiționări precum obligația de a se înregistra ca „organizații care primesc sprijin din străinătate” și obligația de publicare a anumitor date despre sprijinul obținut din străinătate. Însă aceste condiționări se aplică numai în cazul donațiilor venite din străinătate, ceea ce înseamnă că aceste măsuri legale sunt mult mai susceptibile să afecteze pe resortisanții din alte state membre decât pe resortisanții maghiari.
În aceste condiții, Avocatul General este de părere că aceste condiționări reprezintă o restricție a principiului liberei circulații a capitalurilor, atât în ceea ce privește organizațiile civile afectate, care ar trebui să facă față dificultăților de finanțare și a căror exercitare a dreptului la libertatea de asociere poate fi inhibată, cât și în privința donatorilor străini, care pot fi descurajați să realizeze donații ca urmare a plauzibilului efect stigmatizant al publicării detaliilor tranzacțiile respective, întrucât acestea exprimă o afinitate ideologică care ar putea fi compromițătoare în contextul național ungar.
În ceea ce privește, în
special, dreptul la libertatea de asociere, efectele financiare ale legislației
în cauză poate afecta viabilitatea și supraviețuirea organizațiilor civile
afectate, subminând atingerea obiectivelor lor sociale. În plus, prin îngreunarea
contribuțiilor financiare din partea potențialilor donatori, legislația maghiară
aduce atingere în mod direct exercitării libertății de asociere.
În ceea ce privește protejarea vieții private și a datelor cu caracter personal, Avocatul General afirmă că simpla divulgare a numelui donatorului este suficientă, prin ea însăși, pentru a identifica respectivul donator și a plasa această dezvăluire în sfera de aplicare a dispozițiilor legislației UE privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Faptul că numele donatorului este indisolubil legat de o donație în beneficiul unei organizații civile constituie o legătură care dezvăluie, de la sine, o afinitate între donator și organizația respectivă, care poate contribui la profilarea ideologică al donatorului.
Avocatul General adaugă faptul că datele publicate care permit astfel de profilări îi pot descuraja pe donatori sau îi pot descuraja să sprijine organizații civile. În acest context, Avocatul General consideră că publicarea acestor date într-un registru ce face accesibile publicului identitatea persoanelor fizice care fac donații din străinătate către anumite asociații înființate în Ungaria și sumele acestor donații constituie o ingerință în viața privată a acestor persoane în ceea ce privește prelucrarea datelor lor personale.
În consecință, Avocatul General consideră că publicarea acestor date este o interferență atât cu drepturile referitoare la protejarea vieții private, cât și a datelor cu caracter personal, dar și cu dreptul la libertatea de asociere, toate acestea fiind protejate de Cartă. În ceea ce privește existența unei justificări pentru această ingerință, Avocatul General admite că unele obiective de interes general invocate de statul maghiar – cum ar fi protecția ordinii publice și lupta împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului – pot justifica, în principiu, ingerințe în exercitarea acestor drepturi, dar constată că, în vreme ce obiectivul protejării ordinii publice ar putea legitima măsurile impuse organizațiilor civile suspectate de încălcare ordinii publice, totuși, această obligație nu legitimează legislația generală care impune, ex ante, obligații pentru toate organizațiile civile. Mai mult, Avocatul General consideră că prevederile legislative ale UE privind lupta împotriva spălării banilor și împotriva finanțării terorismului sunt suficiente pentru a garanta o protecție adecvată a intereselor publice.
Finalmente, Avocatul General constată că măsurile puse în discuție sunt disproporționate deoarece, în primul rând, pragul de 500 000 de forinți maghiari (HUF) este excesiv de scăzut, având în vedere gravitatea ingerințelor rezultate; în al doilea rând, donațiile provenite din alte state membre sunt tratate la fel ca cele care provin din afara UE și, în al treilea rând, nerespectarea obligațiilor legale poate conduce la lichidarea organizației care le încalcă.
În aceste condiții, Avocatul General propune CJUE să declare că legislația maghiară în cauză restricționează în mod necorespunzător libera circulație a capitalurilor, că include dispoziții care constituie o ingerință nejustificată în drepturile fundamentale precum respectarea vieții private, protecția datelor cu caracter personal și libertatea de asociere, toate fiind protejate de Cartă.
Fanarul a emis un comunicat
aferent, în care menționează:
«Astăzi, 13 ianuarie 2020,
Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit, în urma unei cerere a
lui, pe excelența sa, dl. Oliver Spasovski, Prim-ministru al Republicii
Macedonia de Nord, însoțit de predecesorul său, excelența sa dl. Zoran Zaev, și
de tovarășii lor, dl. Dane Talevski și dl. Dejan Sotirovski.
Scopul vizitei a fost revizuirea problemei bisericești a țării lor. La întâlnire au fost puse pe tapet fazele precedente ale subiectului, între care și voința revenirii Bisericii de acolo la canonicitate sub numele de Arhiepiscopia Ohridelor, în urma recursului în apel depus între timp la Biserica Mamă.
S-a decis cu privire la aceasta
să fie chemate la reședința Patriarhiei Ecumenice delegații ale Bisericii
Serbiei și ale Bisericii din țara lor, pentru negociere și efortul aflării unei
soluții acceptabile în comun.
Atmosfera discuțiilor a fost
caldă și sinceră, iar după acestea înalții oaspeți au fost așezați la masa
patriarhală și mai departe au plecat, întorcându-se la ale lor.
Dl. Prim-ministru și cei
dimpreună cu el au exprimat respectul și încredințarea lor față de Biserica
Mamă, de la care au primit binecuvântare pentru toți de acolo, cler și popor. În
jurul Patriarhului Ecumenic s-au aflat la dezbatere și au contribuit la ea
Înaltpreasfințiții Mitropoliți Emanuel al Franței, Maxim al Silivriei,
Amfilohie al Adrianopolisului, Preacuviosul Arhimandrit Ioachim și Diacon
Grigorie, Prim-secretarul și Secretarul adjunct ai Sfântului Sinod, precum și venerabilul
domn Constantin Delicostantis, Dascăl Arhonte al neamului și director al
Biroului Patriarhal 1.»
Nota noastră: Patriarhul Ecumenic s-a pronunțat că nu se pune problema autocefaliei Bisericii schismatice din Muntenegru, unde se fac demonstrații ample împotriva deciziei guvernului de a naționaliza averea Bisericii canonice de acolo. Totuși o altă țară care face parte din Biserica Serbiei iese la rampă, Republica Macedoniei de Nord, cerând să intre în canonicitate, conform comunicatului oficial al Patriarhiei Ecumenice. Cam toate agențiile de știri prezintă subiectul ca pe o cerere de autocefalie, deși nu este menționat expres acest termen. Având în vedere că pe teritoriul macedonean activează două structuri bisericești, dar cea mai puternică s-a declarat independentă de Serbia și nu este recunoscută de nici o altă Biserică, se înțelege că oaspeții oficiali doresc să continue același demers, după cum se și menționează. Biserica Sârbă are o structură autonomă pe teritoriul macedonean, numită Arhiepiscopia de Ohrida, dar este foarte mică și nerecunoscută de stat.
Mai este de remarcat numirea Patriarhiei Ecumenice drept Biserică Mamă în condițiile în care teritoriul macedonean nu a aparținut de ea. Deci este numită într-un sens neo-papist.
…nu se va duce la întâlnirea în cauză deoarece
convocarea întâlnirilor și sinaxelor Întâistătătorilor ortodocși este o
prerogativă a Patriarhului Ecumenic…
Am semnalat cu puțină vreme în urmă că tremură conștiințele plângăcioase din adâncurile împietririi celor care au acceptat reaua-cefalie a Ucrainei și refuză cu frică să fie confruntate cu acțiunile lor schismatice, care îi chinuiesc aici, dar și acolo…
De unde să
găsească putere să se afle în fața răspunderilor lui nespuse kir Ieronim? Nu este
prima dată când ne dezamăgește. Totuși acum, prin autocefalia Ucrainei, s-a
depășit pe sine. Decizia sa îngâmfată vădește care este conștiința lui
bisericească!
Arhiepiscopul
Ieronim: «Nu mă voi duce la întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși»
S-au încheiat
lucrările Sinodului permanent (Δ.Ι.Σ.)
S-a întrunit de miercuri, 8 ianuarie, până vineri, 10 ianuarie 2020 Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei din a 163-a perioadă sub președinția Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia. La început, ΔΙΣ a fost informat de epistola Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia despre întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși. Preafericitul a răspuns la ea că nu mă voi duce la întâlnirea în cauză deoarece convocarea întâlnirilor sau sinaxelor Întâistătătorilor ortodocși este o prerogativă a Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic. […] Comunicatul continuă cu darea de seamă a celorlalte discuții pe probleme de interes intern, n.thodosie.
Sinaxa Primaților nu poate servi în niciun mod unității Ortodoxiei,
deoarece la ea nu va fi prezent primul din Diptice, a declarat Patriarhul
Bartolomeu.
Având în vedere că Mitropolitul Serafim de
Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei
în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai
multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la
paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai
generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a
situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de
întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru
că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție.
Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură
pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.
Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că
acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere
această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși
ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar
existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale
Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor
justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai
cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către
Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această
formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru
că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în
teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de
nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente
infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează,
ci duhul.
Însă partea în care are mare dreptate, dar în
care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II
cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai
mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte
tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în
ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se
impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această
obligație: canonic sau moral?
Mai întâi trebuie remarcat că observațiile
Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna
sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare
patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios,
chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să
se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe
subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri
și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta
constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”
IPS Serafim punctează foarte bine faptul că,
după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea
cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și
„contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu
persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu
„autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește
mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine
face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și
comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria
vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul
Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie
contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.
Totuși este greșită justificarea Mitropolitului
că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru
faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie.
Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu
Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu
voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei
Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de
comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această
accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific
Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de
dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme
administrative, ci și de dogmă la mijloc.
Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu
gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în
textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului
sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se
la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.
Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul
Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu
dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce
argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu
s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă,
canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii
deocamdată, ci doar o datorie morală.
Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de
mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma
ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul
Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o
scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este
posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest
moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul
său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și
concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității
sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra
situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea
Ortodoxiei.
În orice caz, aș fi așteptat să justifice
concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și
contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de
ușor ca pentru un preot oarecare.
Dar, din exterior, un conflict deschis între
Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va
exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată
Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu
Arhiepiscopul. Este justificat să intervină
o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă,
însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci,
să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar
măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.
Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul
cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în
special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze
comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest
de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni
presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar,
probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga
problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea
sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și
protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.
Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.
Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.
Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.
Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.
Postare actualizată pe 11 ianuarie 2020. În urma unor comentarii, s-a dovedit că situația este mai puțin dezamăgitoare deocamdată decât s-a crezut inițial.
În urma conslujirii cu Arhiepiscopul Atenei la Pireu de Bobotează, Mitropolitul Serafim emite un comunicat oficial prin biroul său de presă prin care încearcă să se explice în fața celor îngrijorați de acest eveniment. Din păcate, nu se ridică la înălțimea așteptărilor, ci chiar ajunge să justifice într-o măsură existența autocefaliei mincinoase a schismaticilor ucrainenilor.
Βήμα Ορθοδοξίας: Mitropolia de Pireu răspunde la
chestiunea ucraineană și a ecumenismului
Mitropolia de
Pireu a emis un comunicat cu referire la pomenirea Mitropolitului Epifanie al
Bisericii din Ucraina în timpul conslujirii în ziua de Bobotează la Pireu.
Comunicatul:
«Preocuparea cu chestiuni de etos canonic și rânduială presupun o
cunoaștere substanțială a Dreptului canonic și nu ajunge râvna pentru
asigurarea și păstrarea credinței noastre neprihănite pentru că sunt subiecte
de cunoaștere adâncă și sigur trebuie să fie la mijloc luminarea Preasfântului
Duh, curăția sufletului și a trupului și nevinovăție, dar și știință despre
subiect și îndeosebi cunoașterea clară și deplină a teologiei și a Dreptului
antic, a cărui prevederi sunt indispensabile pentru înțelegerea și suplinirea
Dreptului Canonic, care nu este drept penal special și, prin urmare, în multe
cazuri este nevoie să se facă o interpretare extinsă sau reducționistă pe baza
principiilor științei juridice antice, care are valoare în toate sistemele
juridice statelor de drept.
Precizările acestea sunt indispensabile pentru că unii frați iubiți
neliniștiți pentru mersul lucrurilor noastre bisericești și care se
îngrijorează pentru asigurarea credinței noastre de tradiție apostolică s-au
agasat de faptul pomenirii de către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei
și a toată Grecia la dumnezeiasca Liturghie de praznicul Teofaniei în Catedrala
Mitropoliei din Pireu a așa-numitului «Mitropolit Epifanie al Kievului», fapt
care survine de acum la fiecare prezență liturgică a Preafericitului după
ședința Ierarhiei din 12/10/2019.
Fără o înarmare proporțională canonico-legală, ci numai cu trambulina
râvnei sfinte și a întristării pentru aceste amănunte, dispoziția noastră bună
nu este suficientă pentru înțelegerea canonico-legală a chestiunii ucrainene încâlcite
pentru că altfel ne abordăm simplificator subiectul și din cele două aspecte a
celor care acuză și a celor care susțin.
Mitropolitul Serafim, ca unul care are o experiență și cunoaștere
specială a chestiunilor canonico-legale pentru că a deservit 25 de ani ca
secretar al Tribunalelor Sinodale Bisericești pentru monahi, diaconi, preoți și
mitropoliți și ca anchetator al Sfântului Sinod și ca Prim-Secretar al lui,
Α. A reclamat public așa-zisul Sinod din Creta pentru că a forțat cea
mai evidentă obligație a lui din dumnezeieștile și sfintele canoane de a
repudia la nivel mondial ereziile și cacodoxiile (credințele rele) care
subzistă în timp și spațiu și să delimiteze
credința mântuitoare de ele, actualizând dezavuarea de către Sfintele Sinoade
Ecumenice (al 8-lea) a panereziei papismului, (al 3-lea și al 7-lea) a
protestantismului și (al 4-lea, al 5-lea și al 6-lea) a monofizitismului și nu
a fost de acord, din acest motiv, și cu textele pe care le-a emis și cu
procedura pe care a urmat-o, retrăgându-se ca un protest de la participarea lui
la el.
Β. Condamnă cu asprime panerezia ecumenismului inter-creștin și
inter-religios prin multe intervenții la înainte-stătătorii ereziilor, care omogenizează
adevărul cu minciuna și le face superficiale în ultimii 100 de ani, și cere
construirea unui coaliții a popoarelor ortodoxe pentru reevanghelizarea lumii,
propunând o coaliție a Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României și
Rusiei prin platforme informative mondiale împotriva islamului gnostic/cuminte,
religiilor orientale și sectelor, ateismului, nihilismului, ocultismului și
neopăgânismului.
C. Din anul 2018 a demonstrat veritabila discordie a chestiunii ucrainene
și a explicat corect sfintele canoane 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic,
canoanele 36 și 134 ale Sinodului din Cartagina validate sinodal de către al
doilea canon al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, care soluționează deplin
chestiunea și a făcut o depoziție public și de netăgăduit cu absolut respect și
dragoste față de Patriarhia Ecumenică cum că a răstălmăcit canoanele de mai sus
ale Sinodului IV Ecumenic și nu a luat în vedre canoanele Sinodului din
Cartagina, a forțat principiul identității pedepselor, care constituie element unificator
al Bisericilor Ortodoxe autocefale.
Fie spus în paranteză că revocarea Hotărârii din 1686 a Patriarhului
Dionisie IV pe motivele pe care le-a invocat Sfântul Sinod se opune canonului
17 al Sinodului IV Ecumenic, care consfințește principiul prescrierii pentru
subiecte cu caracter administrativ și, prin urmare, este ireal ca după 350 de
ani să nu fie prescris, ținând dreptul aferent al Sfântului Sinod, pentru că
înțelesul prescrierii cuprinde prin aplicare extinsă și chestiunea zisă.
Aceste poziții le-a depus și în scris în memoriul către
Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei și le-a făcut public amplu și a
depus împreună cu Preasfințiții Mitropoliți de Driinupolis, Kithire și Etolia în
chip de apel împotriva deciziei Ierarhiei Bisericii Greciei despre
recunoașterea acțiunilor nevalide și anticanonice ale Sfântului Sinod al venerabilei
Patriarhii Ecumenice către Sanctitățile lor și Preafericiții Întâistătători o
cerere de convocare imediată a Sinodului Panortodox (Ecumenic) cu participarea
tuturor Mitropoliților și Episcopilor care păstoresc eparhii bisericești.
D. Preasfințitul Mitropolit de Pireu recunoaște ca singur Mitropolit
de Kiev canonic pe Preasfințitul Mitropolit Onufrie și pe Sfântul Sinod din
jurul lui și consideră faptele acceptării recursurilor în apel ale monahului
caterisit și anatematizat Filaret și ale preotului caterisit Nicolae-Macarie
Maletici drept nevalide canonic pentru că Sfântul Sinod le-a luat în
considerare și le-a judecat fără jurisdicție și competență canonică și, prin
urmare, sunt evident nevalide acțiunile ulterioare de recunoaștere a
hirotoniilor pe care cei ziși le-au săvârșit în stare de caterisire și cu
siguranță este nevalidă convocarea așa-zisului «Sinod al unificării» compus din
persoane laice aflate în schismă și parasinagogă pentru că Denisenko a
întemeiat o schismă ca și episcop caterisit, iar Maletici o parasinagogă
(adunare separată) ca preot și evident este nevalidă acordarea autocefaliei
laicilor în cauză.
Potrivit Dreptului nostru canonic, acțiunile de mai sus sunt nevalide
pentru că au fost luate fără competență, dar nu sunt inexistente pentru că
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice este negreșit depozitar al harului
dumnezeiesc, are dreptul canonic acordat de Domnul de «a lega și dezlega» în
condițiile dumnezeieștilor și sfintelor canoane și deciziile eventual
necanonice ale lui în speță nu sunt anulate de voința bună a fiecărui
credincios care se împotrivește și este neliniștit, ci de un organ canonic
desemnat de dumnezeieștile și sfintele canoane, adică de Sinodul Panortodox
(Ecumenic) convocat.
Acest lucru l-a exprimat cu succes, dar fără plenitudine legală, vorbind
despre «o restabilire deficitară» a celor de mai sus și a recunoașterii
hirotoniilor lor Preafericitul Arhiepiscop Anastasie al Albaniei.
Preasfințitul Mitropolit de Pireu a demonstrat public că această chestiune, cu toată implicarea geopolitică și geostrategică pentru care desigur sunt responsabili și frații noștri ruși, «care au cedat» euroatlanticilor necesitatea susținerii Patriarhiei Ecumenice, Tronul prim după sfintele canoane ale Bisericii celor ortodocși, în Turcia fascistă islamistă, este o chestiune de alcătuire administrativă pentru că nu se referă la o dogmă de credință, ci la administrarea Bisericii și poate să se furișeze, precum s-a menționat și în cererea convocării unui Sinod Panortodox, ecleziologia greșită despre existența chipurile a unui protos mondial în afara Sinodului Ecumenic, dar chestiunea aceasta nu se judecă pe baza percepției, ci pe baza firii administrative a subiectului.
Conslujirile ilicite cu papistașii și cu uniții ale laicilor noii structuri din Ucraina sunt acțiuni blamabile care demonstrează greșeala Sfântului Sinod de a se fi încredințat unor oameni atât de neîncercați, nepregătiți și neînțelegători marea comoară a autocefaliei.
Prin urmare, nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II și nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile nevalide după sfintele canoane ale Sfântului Sinod, care totuși nu sunt inexistente și reclamă reprobarea și invalidarea lor de către organismul canonic competent, care este Sinodul Panortodox Ecumenic, după cum s-a menționat.
Contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite pentru că sfântul canon 10 al sfinților apostoli, care are validare ecumenică, fiind recunoscut de Sinodul Ecumenic cinci-șase, cere canonic reprobarea celui excomunicat, pe care nu poate să o pronunțe decât numai organul bisericesc competent.
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească nu este
un ghiveci de «salvatori» desemnați și unși de la sine, ci trup ce care cap pe
Mântuitorul Hristos și mădulare pe cei botezați ortodox în numele Sfintei
Treimi și, potrivit acestora, Biserica mântuiește și nu este mântuită/salvată
prin poruncile Preasfântului și desăvârșitorului Duh prin Sfintele Sinoade
Ecumenice și prin rânduiala canonică prevăzută.
Prin urmare, nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de
buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod
Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și
canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale
membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului
anormal și protestant rău-credincios!!!
Obligația imediată a întreruperii comuniunii înainte de o condamnare
sinodală subzistă numai în inter-comuniunea cu erezia.
În concluzie, Preasfințitul Mitropolit de Pireu nu are nici o
competență să impună Preafericitului Arhiepiscop al Atenei pozițiile lui, nici
desigur să întrerupă comuniunea cu el.”
1. Afirmația că „acțiunile nevalide (de acordare a autocefaliei)… nu sunt totuși inexistente” este uimitoare. Este ca și cum am spune că hirotonia făcută de un preot sau Liturghia săvârșită de un mirean sau caterisirea pronunțată de preoți și mireni sunt reale, chiar dacă incorecte. Ar trebui să fie evident că orice acțiune care depășește aria de competență a unui for este inexistentă; doar în cazul în care este pusă în aplicare incorect ea are efect, dar trebuie respinsă de un for competent superior. Practic, prin această afirmație recunoaște acțiunile Patriarhiei Ecumenice, deși le neagă în cuprinsul textului ca neținând de atribuțiile ei. Așadar respinge pretențiile de primat papal ale Constantinopolului, dar le admite eficacitatea. Aceste inconsecvențe sunt mai degrabă evidente decât să necesite cunoștințe teologice înalte și de drept canonic antic pentru a fi înțelese. Aici, de fapt, IPS are dreptate, în sensul că acțiunile ilegale întreprinse de cineva, chiar și în afara competențelor lui, sunt existente, chiar dacă greșite. Mai ales în situația noastră, ele produc efecte prin concursul unor factori externi, cum ar fi puterea politică sau oamenii din Ucraina și Bisericile care au recunoscut „autocefalia”. Juridic, ele sunt existente și ar trebui condamnate de un Sinod Ecumenic. Inițial am crezut că orice acțiune care depășește competențele cuiva este inexistentă și doar o aplicare greșită a competențelor este existentă, dar eronată. Însă, în urma comentariilor și cercetării mai avizate a acestei chestiuni, trebuie să recunosc că nu a greșit în acest punct.
2. Face vorbire de obligativitatea întreruperii comuniunii în caz de
erezie conform canonului 15, dar care nu se aplică în cazul problemei ucrainene
pentru că nu există la mijloc o abatere dogmatică. În primul rând, canonul 15
nu prevede această obligativitate pretinsă, ci doar dă dreptul la o astfel de
reacție înainte de o cercetare sinodală; în al doilea rând, dacă ar fi adevărat
ceea ce spune, de ce nu a oprit comuniunea cu delegații greci din Creta, care
au semnat texte pe care le recunoaște ca eretice chiar în acest comunicat?
3. De la discursul prin care acuza intervențiile geopolitice în
conflictul ucrainean, acum acuză pe ruși că ar fi abandonat Patriarhia
Ecumenică în mâinile euroatlanticilor. De parcă Rusia ar fi avut vreo obligație
să protejeze Fanarul din inima Turciei; de parcă recurgerea la ajutorul NATO ar
fi justificată pentru primul Tron patriarhal!
4. Fără o explicație pertinentă, califică acordarea autocefaliei ucrainene drept un act administrativ, deci fără valoare dogmatică. Aceasta înseamnă ignorarea Tomosului prin care a fost creată structura schismatică de către Fanar, Tomos care conține concepția primatului neo-papist fanariot de supremație asupra întregii Biserici. Ori această teorie este o concepție eretică, după cum însuși Mitropolitul recunoaște în acest Comunicat, pentru că induce o ecleziologie greșită. Adăugire ulterioară: Cu toate că recunoaște într-un paragraf că se poate târî sau infiltra la mijloc și această concepție.
5. Nu menționează nimic despre gestul făcut la Vohodul de la Liturghia de
Bobotează împreună cu Arhiepiscopul Atenei. Deci nu a însemnat nimic.
6. Din păcate, dintr-un reper și stâlp al dreptei credințe devine mai degrabă o sursă de confuzie și ezitare, de concesii întortocheate și nefundamentate. Mai mult, pe jumătate este adept al primatului neo-papist al Fanarului, pe care îl recunoaște de facto, deși îl respinge în teorie.
7. Nu pot să nu remarc, totuși, amestecarea observațiile corecte legate de aplicarea caterisirilor de către forurile competente cu situația concretă, care reclamă curaj și mărturisire, nu ascundere în spatele unor portițe legale. Concret, pentru situația de schismo-erezie declanșată de criza ucraineană, putea să reacționeze mai vertical în fața Arhiepiscopului, ca să nu zic încă de la Sinodul din Creta. Canoanele îi dau acest drept înainte de întrunirea unui Sinod. Desigur că nu are o obligație canonică, ci doar morală. Însă, din păcate, prin astfel de luări de poziție confuze pierde și credibilitatea morală pe care și-o câștigase.
Din nefericire, pe scurt, consider că prin acest Comunicat Mitropolitul Serafim pierde vertiginos din prestanță și alunecă în compromisuri neînțelese. În loc să declare cel puțin că nu poate adopta o poziție de avangardă a mărturisirii și preferă să rămână în limitele strict canonice, aduce explicații nefondate prin care face concesii și dă apă la moară atacurilor la adresa Ortodoxiei. O pagubă mare și o falie în plus între ierarhia superioară și restul trupului sănătos al Bisericii și o slăbire a mărturisirii dreptei credințe în momente în care este cea mai mare nevoie. Să dea Dumnezeu să fie infirmate aceste impresii ale mele!
Redăm în traducere un fragment, finalul din prelegerea Pr. Nicolae Manolis, care rezumă destul de bine tot discursul său, în care se găsesc precizări importante legate de raportarea corectă la schisma ucraineană a credincioșilor din Grecia și cu referire la arătarea în vedenie a Părintelui Efrem din Arizona unor credincioși de lângă Atena, istorisită de Mitropolitul Neofit de Morfu.
Pr. Nicolae Manolis
Κατάνυξη.gr: Pr. Nicolae Manolis, Răspuns Mitropolitului de Morfu despre vedenia bătrânului Efrem Filoteitul (VIDEO): „…Și voi continua cu următoarele: A fost, totuși, Efrem în vedenia aceasta? A spus aceste lucruri pe care le spui tu, Preasfințite de Morfu? Dacă nu le făceai publice, ce bine ar fi fost! Le-ar fi știut acești oameni și nu ar fi fost pentru toată Biserica. Le faci publice, dar le-a făcut publice și altcineva. Un prieten al acestui om care a văzut vedenia, care știe numele lui, prieten, cunoscut. Și știa și pe stareța (gherontisa) care a spus: «Efrem». În puține cuvinte, există și o altă accepție a relatării, frații mei, pe care fie Mitr. de Morfu, fie o știa și a schimbat-o, fie i-au dat, i-au vândut o informație ecumeniștii să spună, să pună în gura lui Efrem alte cuvinte. Pentru că Sfântul Efrem se descoperă…
Un fost deputat din Noua Democrație, scriitor șamd.
și jurnalist cred, Ilias Callioras (Ηλίας Καλλιώρας), într-un interviu pe care
l-a dat lui Dionisie Macri, dar și la Οδύσσεια T.V., nu vă voi spune ce spune precis,
vă voi spune că, atunci când a venit Efrem în vedenia acestui om, a spus trei
lucruri diferite complet față de cele pe care le spune Mitropolitul de Morfu.
Și spune Callioras că este cunoscută mie familia, mi-au povestit mie. Ce a spus
bătrânul Efrem în răspunsul său în aceeași vedenie:
Mai întâi, când știm că există schismatici, nu mergem la
biserică pentru că nu au dumnezeiescul har.
Al doilea, când există schismatici care vin deodată, în
timp ce slujba se petrece și noi nu știam, plecăm și
Al treilea lucru, când un preot spune că Epifanie are de fapt
har dumnezeiesc și că Biserica schismatică din Ucraina trebuie să înflorească,
nici la acesta nu mergem.
Acestea le-a spus Efrem potrivit lui Ilia
Callioras, care ne-a povestit aceeași vedenie, și că a mers după aceea la
această stareță (bătrână) și a zis: «ceea ce v-a zis Efrem». Cele ce le-a zis
Efrem sunt diferite de cele ce ni le-a zis Mitropolitul de Morfu! Drept pentru
care se face confuzie. Și voi recomanda – nu lui Ilia, un mirean, mirenii spuneți
orice vreți și cum vreți, nu aveți răspundere pastorală – Episcopului, să ia
aminte altă dată. Vedeniile personale către oameni să nu le pună ca puncte de
referință pentru Biserică, pentru că face o greșeală, pentru că face o
greșeală.
Am scris să spun și aceasta și să închei cu
această idee:
Primesc continuu mesaje și telefoane despre
declarațiile Mitropolitului Neofit de Morfu în legătură cu subiectul reacțiilor
la chestiunea ucraineană și al întreruperii pomenirii episcopilor.
Mitropolitul a dat ca exemplu de reacție sănătoasă
pe subiectul acesta din partea creștinilor nu pozițiile scrise patristice și
sfintele canoane care reglementează poziția fiecărui creștin, ci o vedenie
personală pe care au văzut-o doi creștini evlavioși cu prezența fericitului
bătrân Efrem Filoteitul, care le-a dat prin vedenie soluția pentru îngrijorarea
lor despre starea pe care trebuia să o țină ca familie cu privire la îngrădire.
… Voi explica faptul că, atunci când generalizăm o
poziție a unui bătrân și o propunem ca exemplu de aplicat de către Biserică,
suntem în pericol să fie caracterizat acest bătrân drept nestatornic, când pe
același subiect a vorbit diferit altor oameni. Este greșit să nesocotim linia oficială
patristică și să ascundem neputința noastră personală de a întrerupe pomenirea
pentru deciziile eretice ale unui Sinod după vedenii care privesc cazuri particulare
ale unor oameni.
Acestea le-am scris și cred că am răspuns la cele
promise. Când am scris acestea, nu știam că există și alt video al acestui
deputat, care răstoarnă pozițiile pe care ni le-a spus aici Mitr. de Morfu.
Deci, Preasfințite Neofit de Morfu, îți pun
metanie, mă închin harului tău și rog pe Dumnezeu să te lumineze să înțelegi că
am spus cu dragoste acestea. Dacă am și strigat puțin, iertați-mă, de altfel mă
știți, însă cu dragoste am zis și cu respect și durere, ca și altă dată, nu m-ați
înțeles, și acum vă rog să mă înțelegeți și altă dată să fiți atent.
… Este posibil să fie acesta drapelul pentru
Ortodoxie? Este aceasta starea pentru noi? Este răspunsul lui Hristos pentru
modul cum trebuie să stăm împotriva Colimbari și chestiunii ucrainene, vedenia
pe care ați văzut-o voi? Este posibil?
Vă rog, Preasfințite de Morfu, să nu ne provocați,
să nu ne smintiți! vă nedreptățiți pe Preasfinția voastră, lăsați cele despre
războaie, că ne vor mântui; acum stați împotrivă, nu vă ascundeți după viitorul
război! Hristos așteaptă de la noi să ne legănăm (adormim)? Dacă este așa cum
spuneți, și Colocotronis ar fi spus: „Hristos va mântui Grecia” și Sf. Marcu Evghenicul:
„Hristos va scăpa Biserica”, ar fi semnat la Ferrara și ar fi spus că Hristos ne
va mântui…
Nota noastră: Doar atât remarcăm, că este mult mai plauzibilă relatarea lui Callioras, că bătrânul Efrem ar fi temperat zelul exagerat al acelei familii și le-a indicat să evite pe preoții care acceptă autocefalia ucraineană. În rest, cred că îndemnurile și explicațiile Părintelui Manolis consider că sunt clare și foarte corecte, deși redate aici concis, fără restul materialului, în care insistă pe subiect mai detaliat.
Prea cinstite între ieromonahi și mie prea dorite
frate în Hristos, kir Arsenie, mă rog lui Dumnezeu să fie sănătoasă sfinția ta
și trupește, cu a Cărui milă și cu rugăciunile tale sunt sănătos și eu până
acum.
Primind eu scrisoarea sfinției tale, am aflat din
ea că ești sănătos, prin harul lui Dumnezeu, și petreci în pace până în vremea
de acum, iar de ce va fi se va îngriji Domnul.
M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică. Căci se fac și aici, și în altă parte multe asemenea lucruri și unii dintre clerici își mărturisesc propriile patimi, iar alții cele pe care le-au săvârșit împreună cu clerici, dar nimeni nu cutează să le trâmbițeze păcatele, nici să-i oprească de la preoție; nici duhovnicul la care se mărturisesc, nici vreun altul. Mie mi-a mărturisit cineva patima săvârșită cu o față arhierească care trăiește și lucrează în Biserica lui, însă nu pot să fac nimic împotriva acelui arhiereu decât să plâng pierzania sufletului său. Așadar numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele. Căci, făcând aceasta, nu va mai fi duhovnic, ci învinuitor și va trebui acesta să aducă și martori. La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față. iar dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular. Așadar nu trebuie să luăm aminte la unii ca aceștia, ca să nu dăm prilej celor ce vor să calomnieze sau să învinuiască pe temei de bănuială.
Cele spuse de cei ce te contrazic sunt sănătoase
și temeinice, iar cele pe care tu le-ai spus contra lor țin de episcopi și
judecători și sunt valabile în cazul celor ce păcătuiesc pe față sau care sunt
învinuiți pe față. Pentru că s-a zis: „ceartă și judecă drept pe cei ce sunt
sub tine, dar nu judeca pe nici unul din cei din afară. Căci scris este: „Nu
voi îi judecați pe cei dinăuntru?” (1Cor. 5:2). Așadar nici o întinăciune nu
îți fac unii ca aceștia, chiar de te nimerești să liturghisești împreună cu ei.
Iar spus Apostolului: „se aude că între voi e sigur desfrânare și o asemenea
desfrânare” (1Cor. 5:1) și :„unul ca acesta să fie dat satanei” (1Cor. 5:5) s-a
zis despre cel ce a păcătuit pe față și și-a luat ca femeie pe mama vitregă. Prin
urmare, numai de unii ca aceștia trebuie să fugim, adică de cei ce mărturisesc
pe față și nu tăgăduiesc păcatul, după care totuși stăruie în el. Iar pe
ceilalți mia degrabă să-i acoperim, dacă e cu putință, și să-i mustrăm și să-i
sfătuim în ascuns – dacă avem îndrăznire către ei –, dar nu să-i dăm în vileag
înaintea tuturor. Căci, dacă acoperim păcatul, și Dumnezeu le acoperă pe ale
noastre, dar, dacă vom trâmbița păcatul fratelui, și Dumnezeu le va trâmbița pe
ale noastre (cf. Mt. 6:14-15). Căci pentru aceștia s-au scris și cuvintele pe
care le-ai invocat, ca, citindu-le și fiind mustrați de conștiință, să se
depărteze de slujba înfricoșată a preoției, dar nu pentru noi s-au scris, ca
să-i judecăm și să-i oprim de la preoție pe cei ce nu sunt supuși nouă. Căci pe
mulți de felul acesta îi vei găsi și în Constantinopol, pe care nimeni nu poate
să-i judece, nici să-i scoată din preoție fără numai Patriarhul – dar și acesta
dacă are pârâși pe față, iar dacă nu, tace și nu poate să facă nimic.
Așadar numai cu acest lucru sunteți datori voi,
preoții: să nu dați mărturie pentru nici unul din cei nevrednici ca să intre în
preoție. Dar, după primirea preoției, totul trebuie lăsat pe seama conștiinței
celui preoțit, în afară de cazul în care are învinuitori pe față, care vor să-l
mustre la arătare.
Acestea ți le-am răspuns pe scurt la cele
întrebate, sub formă epistolară, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se
cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1]
Din cartea: Sf. Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, editura Pateres, 2009.
Cert este, după
cum se poate vedea în filmarea momentului de la Liturghie (Vohodul mare) când
sunt pomeniți și toți Întâistătătorii din diptice, Mitropolitul Serafim de
Pireu a făcut un gest neprevăzut de tipicul bisericesc, care comportă diverse
interpretări.
Este vorba de pomenirea nominală a Arhiepiscopului, deși doar acela avea rolul de a rosti dipticele. Astfel, Mitropolitul de Pireu, prin această pomenire, recunoaște drept superior al său doar pe Ieronim. Trebuie specificat că în Grecia nu este pomenit la slujbe Arhiepiscopul, ci întregul Sinod. Așadar gestul Mitropolitului Serafim este unul ieșit din ordinea firească a lucrurilor nu doar ca tipic, ci și ca formulă folosită.
Părintele Ciprian Staicu l-a văzut ca o adeziune la pomenirea lui Epifanie în dipticeca Întâistătător al Ucrainei. Totuși alții, anume Κατάνιξη.gr, adică Pr. Manolis și Pr. Teodor Zisis, îl califică drept o reacție de împotrivire, deși una mică. Chiar în titlul articolului afirmă aceasta: „A reacționat cumva Mitr. de Pireu împotriva pomenirii schismaticului Epifanie de către Ieronim? Da, puțin…”. În cuprinsul articolului, care a fost scris inițial doar pe baza unei știri scrise, fără imagini filmate, nu se fac alte afirmații în acest sens.
Din punctul
nostru de vedere, reacția Mitropolitului Serafim este una de dezicere față de
pomenirea lui Epifanie în diptice, rămânând astfel fidel poziției
pe care a avut-o în Sinodul grec pe această problemă. Depinde ce se cere de
la el în aceste momente. Dacă pomenirea Sinodului grec nu presupune o
recunoaștere a deciziei cu privire la autocefalia ucraineană, atunci nici
conslujirea cu Arhiepiscopul nu înseamnă acceptarea gestului lui personal. Cu atât
mai mult reacția pe care a avut-o în timpul slujbea arată dezicerea de
dipticele rostite de Arhiepiscop.
În orice caz, discuția cu privire la părtășia la schisma ucraineană este una delicată pentru că este la mijloc un hățiș mare de încurcături. În primul rând, ea nu poate fi considerată drept recunoscută sinodal în Grecia, de vreme ce nu a existat votare, ci doar ca o declarație de presă fără acoperire în realitate. În al doilea rând, „autocefalii” ucraineni nu sunt o structură schismatică anterioară, pe care să o fi recunoscut Patriarhia Ecumenică, ci una formată chiar în sânul Bisericii de către Fanar din episcopi caterisiți. Dacă ar fi fost pur și simplu recunoscute formațiunile bisericești ucrainene schismatice, atunci am fi avut de-a face cu o schismă de facto în Ortodoxie și oricine ar fi intrat în comuniune cu ucrainenii ar fi ieșit automat din Biserica Ortodoxă, fără să fie necesară o condamnare nominală a lor pentru că se încadrau într-o structură exterioară Ortodoxiei. Dar, pentru că așa-zisa Biserică din Ucraina, condusă de Epifanie, a fost creată de către Patriarhia Ecumenică, nu importată din afară, ea constituie o grupare și o acțiune schismatică din interiorul Bisericii, care trebuie vindecată totuși. Deci oricine intră în comuniune cu aceia nu se plasează automat în afară, cum ar fi fost cazul într-o unire cu o grupare eretică sau schismatică deja formată (catolici, protestanți, stiliști…).
Problemele de culise din Grecia sunt mai încurcate și nu ne putem pronunța asupra lor pentru că nu le cunoaștem în detaliu. Nu știm de ce Mitr. Serafim l-a alungat pe Pr. Anghelos Anghelakopoulos în realitate și care este politica pe care o urmărește. În orice caz, dacă este să fim consecvenți cu principiile canonice ale Bisericii, nu putem cere Mitropolitului de Pireu mai mult decât să se împotrivească recunoașterii schismaticilor ucraineni. I s-a reproșat deja că a slujit de hramul din 12 decembrie împreună cu un ierarh ce s-a pronunțat în favoarea „autocefalilor”. Desigur că nu este un gest corect, ci s-ar fi cerut mai multă consecvență și un protest mai energic față de ierarhii pro-schismatici din Grecia, dar nu putem cataloga această conslujire drept o trădare a credinței.
Totul se învârte în jurul problemei spinoase a semnificației pomenirii ierarhului la slujbă, pe care unii o interpretează ca fiind acceptare a tuturor credințelor lui personale exprimate public, când ea este, de fapt, doar o recunoaștere a autorității cu care l-a investit Biserica și a credinței și Tainelor pe care i le-a încredințat. Dacă Biserica din care face parte episcopul pomenit este ortodoxă, pomenirea lui nu implică nici o abatere de la credința dreaptă. Mai multe detalii pe acest subiect au fost dezbătute în legătură cu Sinodul din Creta.
Precizări importante: Nu se justifică atitudinea Mitropolitului Serafim, de la care așteptam o reacție mai dârză și o opoziție mai răspicată față de pomenirea în diptice a schismaticului Epifanie. Șirul logic al împotrivirilor lui cerea să nu accepte o conslujire cu Arhiepiscopul, cu toate riscurile care ar fi intervenit. Însă doar această faptă singură, luată în sine, greu poate fi considerată drept o adeziune la schismă. Conslujirea este echivalentă cu pomenirea, ceea ce i-ar face la fel de vinovați pe toți ceilalți ierarhi din Sinodul grec.
Titlul de pe Κατάνιξη.gr este, de fapt, o zeflemea la adresa Mitropolitului, că nu ar fi reacționat, de fapt.
Însă opinia din afara evenimentelor este că Mitropolitul Serafim reprezintă o dezamăgire, dă motive de neîncredere și distanțare, dar nu văd justificări suficiente să fie catalogat drept schismatic deocamdată. Sau cel puțin nu doar el singur dintre toți episcopii din Grecia.
Redăm mai jos în traducere câteva declarații ale capului schismaticilor din Ucraina, preluate de un portal grecesc, cu privire la evoluția la nivel panortodox a așa-zisei autocefalii din Ucraina.
Mitropolitul Epifanie de Kiev așteaptă în 2020 recunoașterea
a patru Biserici, conform unui interviu pe care l-a acordat unei agenții de presă locale.
«Sunt încrezător că anul
viitor (2020) vom primi recunoașterea din partea a destule Biserici Ortodoxe. N-aș
vrea să spun detalii, dar Bisericile României,
Ciprului, Bulgariei și Georgiei dezbat public despre recunoaștere» – a declarat
„Mitropolitul” Epifanie în acest sens.
Ați auzit din multe
surse că niciodată nu va avea loc unificarea, că Ucraina nu va primi niciodată Tomosul
de autocefalie și acum recunoașterea. Același lucru se întâmplă în acest moment
pe scena internațională.
Moscova vrea să
suspende procedura care intervine acum în Ortodoxie în general. Două Biserici
ne-au recunoscut și acum și alte Biserici se pregătesc pentru asta. Din acest
punct de vedere, există un efort din partea lor să suspende această procedură,
să realizeze o întrunire ortodoxă și așa mai departe.
Totuși trebuie să
înțeleagă un lucru: dacă se convoacă o întrunire panortodoxă, aceasta nu poate
să se întâmple fără participarea noastră, deoarece suntem oficial în diptice ca
Biserică. Prin urmare, fără noi, fără să recunoaștem, nu mai este posibil să
decidă soarta noastră viitoare, după cum urmărește Biserica Ortodoxă Rusă.
Când reporterii m-au
întrebat ce înseamnă participarea unui Ierarh grec, am declarat că Biserica
Ortodoxă Greacă aproape a recunoscut de facto identitatea noastră autocefală. Vă
imaginați că de la presiunile pe care le-a primit Ierarhul a fost nevoit să mă
combată, cu toate că primise binecuvântare de la Întâistătătorul său pentru
călătorie. Dar, în final, a fost nevoit să declare că era decizia lui personală
să viziteze Biserica Ucraineană și să slujească împreună.»
La final, în legătură
cu planurile sale viitoare pentru o vizită în Patriarhia Alexandriei și în
Biserica Greciei, Mitropolitul Epifanie a accentuat: «Pregătirile se găsesc în
desfășurare pentru vizita mea. Mai întâi este vizita la Patriarhia Alexandriei,
deoarece este a doua Biserică în cinste după Patriarhia Ecumenică. Cred că
probabil în februarie sau martie va fi realizată o astfel de vizită. Și, după
aceea, vom vizita deopotrivă și Atena».
Nota noastră: Declarațiile acestea sunt provocatoare, în același stil ca ultimele făcute de Patriarhul Ecumenic, de o aroganță pur nebisericească, prin care sfidează orice regulă canonică. Ele dau de înțeles că există sprijin politic masiv pentru aceste noi mișcări pentru că nu au la bază realități bisericești, ci se sprijină probabil pe discuțiile pe care le-a avut în SUA. Oricum, dezbaterile din România la care face referire se pare că sunt mai bine cunoscute la Kiev, cu tot cu deznodământul lor. Să ne așteptăm la ce e mai rău, pentru că deja mulți dintre noi s-au acomodat cu trădările bisericești de tot felul și există o permisivitate mare indusă în acest sens, după părerea mea personală, pe care totuși Dumnezeu are puterea să o infirme.
În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a
autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele
14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia
și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu
Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a
devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și
a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a
fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și
în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea
asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia
Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie
o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec.
XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia
în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca
Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR
fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față
este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există
Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu
cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu
fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost
excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.
Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.
Mitr. Dionisie îl primește pe Președintele Poloniei și pe un ierarh al Patriarhiei de Constantinopol la Lavra Poceaev. Photo: rocorstudies.org
Articolul care
urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din
august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.
Articolul amintește
cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o
stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de
Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii
Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea
vreme.
Schisma dintre
Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când
Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să
vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în
eroarea sa.
* * *
În lumina evaluării
evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput
să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi
cauzată de motive străine de unitatea
Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să
devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între
Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze
unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică
pentru toți creștinii.
Dar istoria dovedește că
neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul
iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru
interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele
canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.
O astfel de neînțelegere
a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe
chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost
că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a
Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a
Bisericii Ruse.
Lăsând deoparte
deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de
către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut
deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul
unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli
canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de
Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei
părți din Patriarhia Rusă?”[1].
La vremea aceea, Patriarhul
Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a
toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus
din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a
sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice
și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a
adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].
Potrivit condițiile
timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că
tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei
subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de
Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V.
Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care
trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].
Dar practic această
teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a
jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din
Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a
autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4]
în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare
problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin
proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței
autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat
canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele
interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].
Esența acestei
infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești
pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum
armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici
anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.
Acum nu este nevoie să
ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și
mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii
Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din
Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo
se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6],
a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în
ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest
Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru
al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei
structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în
vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a
unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza
autocefaliei”[7].
Astfel, nu mai există un
motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924
sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi
putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din
Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este
evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea
acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice,
confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă,
care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.
Neînțelegerea care a
rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca
și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra
sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii
Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a
altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.
Dar, acoperind acest motive,
presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el,
el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în
corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi
Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica
mamă[8],
promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența
independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în
opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.
Judecând după scrisori,
îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința
faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din
partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de
fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale
Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară
acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9]
„a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din
orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii
străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].
Ca răspuns la aceste
argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori
sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La
urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat
în considerare acest lucru”[11].
Mitropolitul Dionisie
Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și
Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a
Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului
patriarhal, i-a
demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere
distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă
din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună
nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie:
„Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o
concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să
renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă
din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să
aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la
Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].
Din aceste îndemnuri ale
Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de
măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al
Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară
a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica
Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei
căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.
Cursul ulterior al
chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească
autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu
Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest
timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările
politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii
fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a
amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.
Dar, de data aceasta,
turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea
afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să
meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară
binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația
a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de
Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse
să-i acorde autocefalie canonică.
Dată fiind marea masă a
populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie,
Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea
Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire
comună din 22 iunie1948.
Această decizie a fost
precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei
[I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:
„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze
proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13
noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea
Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.
2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze
este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat
în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit
autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu
poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va
mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.
3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți
preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a
Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.
Ca răspuns la acest
apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului
Sinod:
„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei
necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum
comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină
guvernare independentă.
2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul
Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din
propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de
canoane pentru autocefalie”[13].
Prin acest act,
confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii
Ortodoxe Ruse[14],
istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe
de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala
făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost
corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol
în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea
Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale,
acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în
alegerea Întâistătătorului ei.
După cum era de
așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a
autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct,
Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire
față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al
Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe
4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în
comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită
de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va
îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea
mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.
Astfel, Biserica
Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie
se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii,
care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei
canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis
următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe
22 august 1948:
„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea
aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului
Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la
Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în
fața Marii Biserici Mame.
Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea
Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință
să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate
greșelile mele față de Biserica Mamă.
Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a
autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc
și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra
existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.
Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea
liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit
și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă,
Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de
ani de slujire ierarhică și trudă.
Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta
la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este
milostivirea.
Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și
sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și
cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse
mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu
în Domnul (Ps. 129:5).
Cel mai mic dintre
ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie
(Scrisoarea
Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”
Sanctitatea Sa
Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate
greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit
de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea
reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune
canonică, a hotărât:
„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței
sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu
Biserica Rusă mamă.
2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și
cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de
Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de
ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.
3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea
Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie
1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din
Polonia”[15].
După cum poate fi
observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au
recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce
recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din
partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul
sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i
primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere
față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu
Biserica Rusă mamă.
Recunoscând în
scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei
acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și
mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă
asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă
Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei
necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de
la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept
aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în
vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut
cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.
Sinodul nu a recunoscut
nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce
el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă.
În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit
după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia
alegerea capului ei a devenit o afacere internă.
S-ar părea că istoria
neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile
interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica
Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a
primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și
că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei,
conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită
până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.
Dar, în realitate, s-a
dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața
Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului
s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare
din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome
nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie
VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii
Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor
Locale realizată deplin”[16].
Potrivit opiniei
Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii
autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în
1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul
auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda
protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la
conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă
să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina
evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei
canonice în problema aflată în atenție.
Bisericile Locale sunt
de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv
Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze
acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor
Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această
participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria
despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie
specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte
Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a
eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară,
au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze
și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un
asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței
autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este
inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).
Absența participării
unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi
compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum
dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese
clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI
Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.
Dacă o parte a Bisericii
Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru
confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se
presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de
Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă
despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce
atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.
Dar Biserica de Constantinopol
a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat
un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.
Și datoria de a ajuta
celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această
acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a
Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită
obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a
binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924”
chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele
canoane”.
Amintind poziția
cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele
ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm
din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii
Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și
a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în
ambele cazuri canoanele bisericești.
Drept aceea, acum, că
există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile
pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat
autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din
1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie
că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos
frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate
Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii
Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a
toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue
slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…
Când sunt citite aceste
rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea
Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată
de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de
recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul
dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea
canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de
neînțelegere nouă și de neînchipuit.
Dar în scrisoarea sa de
răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că
„evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute”
Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în
situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia
necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că
Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia
Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și
alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.
Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8,
August 1950
[1]
Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.
[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună
cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate,
No. 2, 1950, p. 37.
[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.
[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a
falsei teorii”, JMP, No. 12,
1949, p. 49.
[6]
Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27
septembrie 1921.
[7]
Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către
Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august
1924, Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia,
30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.
[8]
Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.
[10]
Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.
[11]
Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.
[12]
Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.
[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea
Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei
ei.
[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai
Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre
reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.
[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a
Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.
Semnalăm o ştire care, deşi probabil vizează o situaţie particulară, încă neclară, de fapt readuce în atenţie o perturbare în ierarhia valorilor sociale protejate de sistemul nostru de drept penal, de mare interes pentru ortodocşi.
Acest articol este deocamdată doar „un ciot”, o semnalare a unei ştiri care ar trebui să fie de interes pentru noi, pentru motive pe care mă voi strădui să le explic în cele ce urmează.
Bărbatul care a ucis un câine a fost arestat preventiv pentru 30 de zile!
Diferite formulări ale enunțului de mai sus sunt folosite de siturile de știri care anunță publicul despre luarea măsurii arestării preventive pentru 30 de zile în cazul bărbatului din București care ar fi ucis un căţel prin spânzurarea de o țeavă de gaz. Inițial, știrile făceau vorbire despre măsura reținerii pentru 24 de ore, măsură preventivă care ni s-a părut excesivă, deși rumoarea publică este una persistentă și, grație rețelelor de socializare, consistentă. Însă oprobiul public, chiar şi când este justificat, aşa cum este cazul de faţă, nu poate justifica luarea unei măsuri preventive, oprobiul fiind el însuşi un mod legitim prin care comunitatea sancţionează faptele antisociale.
Dacă
reţinerea este cea mai puţin severă măsură preventivă,
arestarea preventivă este cea mai aspră dintre cele prevăzute de
legislaţia românească, este o măsură cu caracter excepţional,
aşa cum o descrie doctrina, cum o statuează jurisprudenţa CEDO.
Această măsură nu (trebuie să) se ia oricum, ci doar în
condiţiile prevăzute de art.
223 Codul de procedură penală, pentru scopurile prevăzute la art.
202 Codul de procedură penală.
Având
în vedere că se presupune că făptuitorul este o persoană fără
adăpost şi că a fost ucis un animal, dilema noastră are în
vedere, deocamdată, două componente:
Cel mai probabil este că măsura arestării preventive pentru 30 de zile a fost dispusă pentru a fi asigurată buna-desfăşurare a procesului penal (chestiune care ar putea ridica discuţii serioase în privinţa proporţionalităţii). Există o practică nescrisă a arestării preventive a persoanelor cu cetăţenie străină sau a celor fără adăpost, urmărindu-se acest scop al bunei desfăşurări a procesului penal sau cel al împiedicării sustragerii de la urmărire sau judecată. Cu toate acestea, luarea măsurii preventive trebuie să intervină doar în situaţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a)-d) Codul de procedură penală, situaţii la care presa nu a făcut niciun fel de referire.
Ne manifestăm îngrijorarea că o măsură preventivă cu caracter excepţional, a fost luată în cazul săvârşirii unei infracţiuni de o gravitate (penală) minimă, în principal pentru că suspectul este o persoană fără adăpost. Este posibil să fi fost avute în vedere circumstanţele personale ale suspectului, dacă are antecedente penale, dacă din conduita să se desprind elemente din care rezultă că ar constitui un pericol public.
În orice caz, din elementele furnizate de presă până în acest moment se naşte bănuiala că libertatea personală, ca valoare fundamentală a fiinţei umane, este minimalizată, subordonată dreptului statului de a instrumenta o cauză penală cu suspectul în stare de deţinere.
Cea de-a doua nelămurire a noastră (puţin probabilă!) dar totuşi principalul motiv pentru redactarea acestui articol se referă la art. 223 alin.(2) Codul de procedură penală, unde se arată că măsura arestării preventive se poate lua şi atunci când rezultă „suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune intenţionată contra vieţii (…)”.
În sistemul nostru de drept, infracţiunile contra vieţii sunt incluse în Titlul I din Partea Specială a Codului penal care este denumit „Infracţiuni contra persoanei”. Însă disputele doctrinare recente şi multe iniţiative politice care provin dinspre curentul progresist insistă că acest concept se referă şi la fiinţele non-umane. Subiectul a fost promovat la noi de fostul deputat Remus Cernea, cel care a şi propus un proiect de lege pentru ca delfinii să fie consideraţi persoane non-umane. Deşi nouă ni s-a părut o bizarerie, subiectul este unul amplu dezbătut în mediile filosofice occidentale şi este principalul vehicul intelectual de legitimare a legislaţiei pentru protecţia animalelor.
Delfinii trebuie să fie trataţi ca „persoane non-umane” şi să le fie respectat dreptul la viaţă şi libertate, au susţinut un grup de cercetători în cadrul celei mai mari conferinţe ştiinţifice din lume, întâlnirea anuală a AAAS (American Association for the Advancement of Science).
Experţi în filozofie, conservare şi în comportamentul delfinilor susţin că delfinii şi balenele sunt fiinţe inteligente, conştiente de sine, elemente ce justifică tratarea lor ca persoane. Recunoaşterea drepturilor cetaceelor ar însemna ca vânătoarea şi ţinerea acestor fiinţe în captivitate să înceteze. Cercetătorii susţin această „declaraţie a drepturilor cetaceelor” după ani de studii ce au arătat că delfinii şi balenele au creiere mari şi complexe ce le permit să atingă un nivel de conştiinţă de sine similar cu cel atins de oameni. (…)
Conform cercetătorilor, recunoaşterea drepturilor cetaceelor în legislaţia internaţională ar putea dura câteva decenii. „Dacă suntem norocoşi, vom atinge acest obiectiv în 10 ani. Acum ne aflăm în faza în care se găseau acum 20 de ani climatologii. Acesta este doar primul pas”, a declarat Tom White.
Dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive a adoptat o astfel de concepţie atunci, din punctul de vedere al mecanismului judiciar, avem de-a face cu „o ucidere, cu intenţie” pentru care legea prevede expres că se poate lua măsura arestării preventive, indiferent dacă ne aflăm sau nu în una dintre situaţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a)-d) Codul de procedură penală, soluţia fiind, aşadar, legală.
Mai adăugăm faptul că avansul curentului progresist se bazează în principal pe ceea ce americanii denumesc „lawfare” (din law+warfare) constând în demersuri judiciare cu caracter strategic prin care să se asigure dominația anumitor concepte juridice, politice, biologice, culturale.
Neliniştea
noastră nu este aşadar nejustificată, cu atât mai mult cu cât
infracţiunea de ucidere a animalelor, fără drept, cu intenţie,
prevăzută de art.
25 din Legea nr. 205/2004 nu se rezumă doar la câini/căţei,
ci la toate animalele, cu sau fără deţinător, iar regnul animal
este totuşi..mare:
Articolul 25
(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă:
a) uciderea animalelor, cu intenție, fără drept;
După cum spuneam la început, articolul este doar „un ciot” pe care intenţionăm să-l completăm în secţiunea de comentarii, iar soluţia pronunţată este posibil să vizeze strict circumstanţele reale sau cele personale ale suspectului din această speţă.
În caz contrar, am avea de-a face cu o jurisprudenţă naţională în domeniul măsurilor preventive care subordonează dreptul la libertate a persoanei umane faţă de dreptul la viaţă a animalelor, pe care le include în categoria persoanelor, viziune contrară antropologiei creştine. Oricum, presa pare a favoriza această interpretare a evenimentelor tocmai prin aceea că apreciază că arestarea preventivă este consecinţa acţiunii de ucidere a animalului, fără a formula alte problematizări, fără a considera că sunt necesare detalii.
Deși ne bucurăm sincer că Iașul este primul oraș căruia i s-a aprobat linia de finanțare pentru construirea noului Spital Regional de Urgență, totuși, nu putem ignora costul stupefiant de mare cu care se demarează acest proiect de investiţii, cu atât mai mult cu cât discuţiile iniţiale prevedeau finanţări de până la cinci ori mai mici!
Contractul de finanțare pentru construirea Spitalului Regional de Urgență din Iași, primul contract de finanțare a unui spital regional din România, a fost semnat luni de ministrul Sănătății, Victor Costache, și de ministrul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, Ion Ștefan. Prin acest contract se asigură finanțarea primei faze de dezvoltare a proiectului prin Programul Operaţional Regional 2014-2020. Valoarea totală a proiectului este de 500.805 mii de euro, suma urmând să acopere toate cheltuielile aferente proiectării, construcției, dotării și operaționalizării Spitalului Regional de Urgență din Iași.
„Astăzi am semnat, în prezența vicepremierului, dna Raluca Turcan, primul contract de finanțare pentru cel mai avansat dintre spitalele regionale si am reusit atingerea unui obiectiv important din Programul de guvernare, urgentarea proiectelor mari de infrastructură. Vom continua colaborarea cu Autoritatea de Management a Programului Operațional Regional pentru semnarea în cel mai scurt timp și a celorlalte două contracte de finanțare, pentru construirea Spitalelor Regionale de Urgență din Cluj și Craiova„, a declarat Victor Costache, ministrul Sănătății.
Ministerul Sănătății și Ministerul Fondurilor Europene continuă discuțiile pentru extinderea sprijinului Comisiei Europene pentru realizarea acestor proiecte majore, mai spune Victor Costache.
Deşi articolul preluat arată cu certitudine că cele trei spitale vor fi construite cu bani europeni, totuşi regimul de investiţii este unul de cofinanţare, rata de cofinanţare fiind de 50%. În acest sens este relevant un interviu acordat de fostul comisar european Corina Creţu portalului Pressone.ro, din 25.11.2018, în care aceasta descria angajamentul financiar european, cunoscându-se că acesta rămâne neschimbat până în anul 2021, când va începe un alt exerciţiu bugetar european:
− Câți bani a alocat Comisia Europeană până acum și câți a folosit Guvernul României pentru proiectele celor trei spitale regionale?
Corina Crețu: În cadrul Programului Operațional Regional, Guvernul României a propus alocarea a 150 milioane de euro din Fondul European de Dezvoltare Regională pentru proiectele celor trei spitale regionale de urgență. De asemenea, pentru a acoperi costul total, estimat la 300 milioane de euro, al celor trei spitale regionale, Guvernul României s-a angajat să pună la dispoziție jumătate din această sumă, cealaltă jumătate fiind acoperită din fonduri europene. Pentru a putea demara cele trei proiecte și pentru ca acestea să genereze cheltuieli, Comisia va trebui să primească aplicația, să revizuiască și, mai apoi, să accepte cererea de finanțare depusă de autoritățile române.
− Poate Guvernul să finanțeze mai departe lucrările din fonduri europene? (În țară se induce ideea că ar trebui să le finanţăm din bugetul propriu.)
− Proiectul studiilor de fezabilitate a indicat inițial un cost total pentru cele trei spitale regionale estimat între 1,2 și 1,5 miliarde de euro. Aceste costuri ar acoperi: proiectarea spitalelor, construcția și supravegherea, echipamentele necesare, pregătirea personalului, infrastructura suplimentară (de exemplu, utilități, drumuri de acces, parcări etc) și reabilitarea spațiilor vechi din spital. Construcția celor trei spitale regionale este o investiție complexă, care nu se rezumă doar la construcția a trei clădiri noi. Cum va fi acoperită diferența dintre finanțarea alocată în cadrul Programului Operațional Regional și costul estimat ce rezultă din studiile de fezabilitate ține în totalitate de autoritățile române. Din perspectiva noastră, există alte soluții ce pot fi luate în considerare: realocarea fondurilor UE din cadrul Programului Operațional Regional sau din alte programe operaționale; împărțirea proiectelor în etape (una, în cadrul Programului actual, iar alta, în cadrul următorului Program de fonduri structurale, pentru perioada 2021-2027).
− Vă rog să precizați la ce programe și la ce sume ne putem gândi.
− Așa cum am menționat deja, celor trei spitale regionale le-au fost alocate până în prezent 150 de milioane euro din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), în cadrul Programului Operațional Regional. Rata de cofinanțare a FEDR este de 50%, ceea ce înseamnă o contribuție națională a României de 150 de milioane euro. Reiterez faptul că, în cazul în care România dorește să aloce o sumă mai mare din fondurile europene pentru aceste spitale, autoritățile române trebuie să înainteze Comisiei Europene o solicitare în acest sens, în regim de urgență. În cazul în care autoritățile naționale nu doresc să utilizeze fonduri UE pentru spitale, Programul Operaţional trebuie să fie din nou modificat, iar cele 150 de milioane de euro să fie alocate în scopuri diferite. Și în acest caz este nevoie de o solicitare din partea autorităților naționale.
Adăugăm faptul că anterior s-a discutat despre derularea investiţiilor în faze distincte, tocmai pentru ca liniile de finanţare să fie angajate în noul buget european, când se speră că vor fi obţinute rate de cofinanţare de până la 85%. Dar în condiţiile în care planul de investiţii prevede realizarea a opt astfel de spitale, iar costurile unitare iniţiale, pe hârtie, sunt atât de mari, ne putem întreba în modul cel mai serios posibil care va fi pragul bugetar pe care România îl va atinge la finalizarea acestor proiecte, demarate în condiţiile actuale. Întrebarea se susţine cu atât mai mult cu cât proiectul pentru Iaşi prevede o unitate medicală de 800 de paturi, iar proiectul pentru Bucureşti ar urma să fie pentru o unitate medicală „gigant” de 2500 de paturi.
Toate acestea în condiţiile în care depăşirea bugetului alocat iniţial este „sport naţional” în România. De pildă, Arena Naţională este proiect dus la bun sfârşit care iniţial a fost bugetat, generos, cu o sumă de 94 milioane de euro, mult-mult peste standardele de cost europene, dar a fost finalizat cu cheltuieli totale de (doar!) 234 milioane de euro. În aceeaşi ţară, în aceeaşi perioadă, Cluj Arena a fost construită cu suma totală de 36,3 milioane de euro, depăşindu-se bugetul iniţial alocat cu 30%.
Costurile programate pentru Spitalul Regional Cluj-Napoca sunt atât de mari încât Consiliul Judeţean a luat în calcul inclusiv posibilitatea derulării investiţiilor în regim propriu. Este relevantă reacţia preşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, domnul Alin Tişe care, într-o reacţie pentru Hotnews.ro, se întreba dacă aceste spitale urmează să fie construite sub ocean:
Șeful CJ Cluj mai spune că pașii pentru construcția spitalului ar putea fi demarați imediat după obținerea finanțării, posibil anul viitor: „Noi în momentul în care obținem finanțarea, dăm drumul imediat, vedem ce studii are Ministerul Sănătății, avem PUZ-ul făcut deja pentru teren, 14 hectare, terenul este foarte generos, la ieșirea din Cluj spre Oradea. Noi estimăm că anul viitor am putea să demarăm acești pași pentru construirea spitalului. Pe aceste considerente, dacă se modifică ghidul, noi putem foarte simplu să depunem noi proiectul, să obținem finanțarea europeană și să dăm drumul la lucrări, la studiu de fezabilitate, la tot ce înseamnă un astfel de spital. E totuși o clădire de spital, nu construim sub ocean și nici nu construim turnuri de 200 de etaje. Construim totuși o clădire de spital, despre asta vorbim.”
Întrebat cât se estimează că va costa clădirea spitalului, Alin Tișe spune că și la acest capitol, lucrurile la Ministerul Sănătății sunt neclare: „Ministerul a făcut atât de multe studii că nu mai știu pe care să le cred. Au vorbit de 150 de milioane de euro, apoi de 200 de milioane de euro, apoi de 250. Noi nu suntem aici la loto, construim o clădire de spital, nu înțeleg ce este atât de complicat. Există standarde de cost pentru tot ceea ce se construiește în ziua de azi, nu inventăm apa caldă. Toate aceste lucruri se cunosc, nu trebuie să inventăm nimic, noi trebuie doar să le aplicăm.”
Statul a calculat că va cheltui 600 mil. euro pentru Spitalul Regional de la Craiova de 900 de paturi, de cinci ori mai mult decât a investit în mod proporţional un operator privat într-un spital. Spre exemplu, Spitalul Sfântul Constantin, ultimul mare spital privat deschis la Braşov, de către antreprenorul Mihai Miron, a presupus o investiţie de 23 mil. euro, la un număr de 150 de paturi, şase săli de operaţie, sală de terapie intensivă şi de transplant. Proporţional, un spital de 900 de paturi ar trebui să coste circa 140 mil. Euro. Un pat în viitorul spital din Craiova ar costa 660.000 de euro, în timp ce la Spitalul Sf. Constantin investiţia într-un pat este de 150.000 de euro, de cinci ori mai puţin decât la Craiova.
Construcţia unui spital judeţean de urgenţă cu 462 paturi costă 89,66 milioane euro, iar cea a unui spital regional de urgenţă cu 786 de paturi necesită 156,49 milioane euro, potrivit proiectului privind standardele de cost al lucrărilor de investiţii, elaborat de Ministerul Sănătăţii.
Βημα
Ορθοδοξιας: Mitr. Irineu de Baska: Ce nu recunoaștem
Patriarhiei Ecumenice
Întrebat despre problema ucraineană, Mitropolitul sârb Irineu de Baska a răspuns următoarele într-un interviu acordat ziarului Печат în data de 27.12.2019:
«Nădăjduiesc cel
puțin să nu țină mult timp… Poziția oficială a Bisericii noastre cu referire la
toate acestea este cunoscută la scară largă. Marea Biserică a lui Hristos din
Constantinopol o recunoaștem ca Biserică Ortodoxă prima ca tron și pe cinstitul
ei Întâistătător ca primul episcop ortodox pe baza primatului de onoare. Suntem
înțelegători cu dragoste și bunăvoință că tocmai această Biserică
mărturisitoare ne-a luminat cu lumina Evangheliei lui Hristos, că prin Sfântul
Munte ne-a fost întors Rașko Nemanici ca Sfântul Sava și că în epoca aceea, cu
opt veacuri înainte, prin el ni s-a dat autocefalia (Referire la aluziile
Patriarhului Ecumenic de ingratitudine a Bisericii Sârbe față de Fanar).
În același timp,
recunoaștem toate competențele Patriarhiei Ecumenice conforme cu rânduiala
canonică de veacuri a Bisericii Ortodoxe și prin ecleziologia ei. Nu recunoaștem,
totuși, «drepturile deosebite» înscrise ulterior, competențele și prerogativele
abătute de la cadrul canoanelor. Organizarea Bisericii Ortodoxe este întemeiată
pe sinodalitate, și nu pe primatul exclusiv absolut, fapt pe care îl arată
ispita papismului.
Există primul în
rang, dar în Sinodul tuturor, niciodată în afara sau deasupra Sinodului. În cele
exprimate este înțeleasă poziția noastră cât privește chestiunea Bisericii
Ucrainei.»
Comentariu adăugat: După cum relatează agenția Romfea.gr, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit pe 4 ianuarie într-o întâlnire privată la sediul său din Fanar, iar a doua zi în mod oficial o delegație a schismaticilor ucraineni formată din 6 membri, doi episcopi, doi preoți, primarul și vice-primarul din Lvov. În discursul pe care l-a ținut, Patriarhul și-a exprimat supărarea pentru inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă. Menționez doar câteva argumente aduse, care denotă în ce mod sfruntat de deformat poate prezenta situația și minți oficial. În toate situațiile în care Biserica Mamă (adică Fanarul) a acordat autocefalie, a făcut-o pe criterii bisericești, nu politice sau din interese ascunse. Acuzațiile care i se aduc sunt, de aceea, false, nu s-a supus niciodată unor centre de putere lumești. Dimpotrivă, cei care aduc aceste acuzații „sunt cei care schimbă Biserica într-un regim lumesc, abordând problemele bisericești cu criterii străine, lipsite de cuget ortodox și de o ecleziologie sănătoasă”. Așadar, continuă el, Patriarhia Ecumenică își duce crucea proprie, după cuvintele prof. H. Iannaras. A mulțumit Patriarhului de Alexandria și Arhiepiscopului de Atena că au recunoscut tomosul de autocefalie al ucrainenilor. Înfierează inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă în februarie drept o măsură „lipsită de canonicitate și fără temei ecleziologic”. Mai departe, afirmă că păzirea unității, la care îndeamnă Ierusalimul, se referă la Patriarhul Moscovei, care a rupt comuniunea cu trei Biserici, după cum se știe. Așadar, după logica fanariotă, cei vinovați de ruperea unității sunt tocmai Patriarhii Ierusalimului și Moscovei, care nu au momentan comuniune cu alte Biserici Locale. După discursul Patriarhului Ecumenic, „Mitropolitul” de Lvov a continuat pe aceeași linie, denunțând faptul că se spun multe minciuni despre ierarhia noii structuri ucrainene. El afirmă că sunt false acuzațiile că nu ar avea hirotonie și poate demonstra acest lucru prin actele de hirotonie pe care le au fiecare episcop (fără să pună mai departe problema autenticității hirotoniilor lor). A mai adus un argument, cum că ei erau primiți de fostul Mitropolit Vladimir de Kiev fără hirotonie din nou, numai să renege Patriarhia Ecumenică (un fapt pe care nu îl cunosc, dar oricum este marginal, caracterul schismei fiind prea vădit ca să mai conteze unele detalii nesemnificative).
Unul dintre cele mai grave incidente militare posibile a avut loc astăzi când, pe fondul evacuării ambasadei americane din Bagdad, Irak, ca urmare a unor proteste violente, SUA a efectuat un atac cu rachete împotriva conducătorului Brigăzilor Quds, generalul Qassem Soleimani, pe care l-au ucis.
Deși acest general iranian este puțin cunoscut în rândul celor care nu urmăresc politica externă, în fapt, generalul Qassem Soleimani a fost cel mai important conducător militar iranian și principalul artizan al politicii iraniene în Orientul Mijlociu. În planul prestigiului personal, generalul era, fără îndoială, un personaj de talia simbolică a ayatollahului Ali Khamenei, fiind mult mai iubit de iranienii de rând decât orice alt politician sau cleric local. Există un adevărat cult personal de care generalul se bucura în întregul Orient Mijlociu, de o amploare şi o autenticitate care i-ar fi făcut invidioşi pe dictatorii comunişti din alte vremuri.
Modalitatea brutală pe care au ales-o americanii pentru asasinarea generalului Soleimani, precum şi modul sfidător în care secretarul de stat Mike Pompeo a ales să o anunţe pe Twitter, împreună cu asumarea explicită a atentatului de către Pentagon şi de către preşedintele Donald Trump, lasă să se întrevadă strategia americană bazată pe o lovitură de şoc prin care să fie paralizată întreaga societate iraniană, pusă în imposibilitate imediată de a răspunde, proporţional, unui astfel de atac. Iranienii nu au, concret vorbind, cum să răzbune acest asasinat în scara de măsură corespondentă importanţei asasinării generalului Soleimani.
Este, din punctul nostru de vedere, cel mai clar casus belli intervenit în ultimii 30 de ani pe scena internaţională şi presupunem că americanii vor accentua presiunile politice, economice şi militare asupra Iranului pentru a obţine o demoralizare de lungă durată, subliniind prin sfidare şi acţiuni de forţă neputinţa statului iranian de a da conţinut ameninţărilor de retaliere, americanii şi aliaţii acestora obţinând astfel echivalentul unei înfrângeri strategice a naţiunii iraniene în Orientul Mijlociu. Nu este exclus să urmeze acţiuni de răzbunare din partea unor miliţii irakiene pro-iraniene, care să încerce să salveze onoarea iraniană, în mod tranzitoriu, dar este clar că Iranul, de unul singur, nu poate răspunde acestui atac şi acestei umilinţe.
Preluăm în continuare un articol din Q Magazine cu informaţii de fond sugestive:
Pentagonul a anunțat că generalul Qassem Soleimani a fost ucis ieri, la aeroportul din Bagdad, de trupele americane. Conducea Quds Force (Gărzile Revoluționare Iraniene) și era considerat cea mai glorioasă figură a Iranului. Analiștii de politică americani îl vedeau drept artizanul rezistenței antiamericane oriunde în Orientul Mijlociu. Generalul Joseph Votel, fost comandant al Centrului de Comandă american care supervizează operațiunile militare americane în Orientul Mijlociu, explică rolul lui Soleimani în 2018:
Oriunde vezi activitate iraniană, îl vezi pe Qassem Soleimani, fie că e în Siria, fie că e în Irak sau în Yemen. El este acolo alături de Quds Force, pe care eu o consider amenințarea principală.
Când un avion de luptă rusesc Sukhoi Su 24M s-a prăbușit în 2015, în teritoriile siriene controlate de kurzi, un pilot și-a pierdut viața și unul s-a catapultat. Operațiunea de salvare a pilotului rămas în viață a fost coordonată neoficial de generalul Soleimani. La câteva zile, surse din intelligence informau că acesta a fost primit la Kremlin de Vladimir Putin într-o întâlnire privată. Qassem Soleimani era unul dintre puținii oameni care, dacă ar fi vrut să răstoarne regimul politic de la Teheran, avea puterea de-a o face. I s-au dedicat balade, era un erou al țării sale și un dușman declarat al Israelului. De aceea astăzi nu mai e în viață!
Promisiuni de răzbunare, avertizări și îndemnuri la calm
Această moarte nu va rămâne fără urmări! Iar semnele deja au apărut. Ayatollahul Ali Khamenei, s-a angajat vineri să „răzbune” moartea influentului general iranian Qassem Soleimani şi a decretat trei zile de doliu naţional în ţara sa. „Martiriul este recompensa pentru munca sa continuă în toţi aceşti ani (…). Cu voia lui Dumnezeu, opera şi drumul lui nu se vor opri aici şi o răzbunare implacabilă îi aşteaptă pe criminalii care şi-au murdărit mâinile cu sângele lui şi cu cel al altor martiri”, a subliniat ayatollahul Khamenei pe contul său de Twitter în limba farsi. Preşedintele iranian Hassan Rouhani a declarat că Iranul şi „naţiunile libere din regiune” se vor răzbuna pe SUA după uciderea influentului general Soleimani.
„Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că marea naţiune a Iranului şi alte naţiuni libere îşi vor lua revanşa asupra Americii criminale pentru acest asasinat oribil”, a declarat Rouhani, potrivit unui comunicat publicat pe site-ul guvernului iranian.
La rândul său, ministrul de externe iranian Mohammad Javad Zarif a avertizat vineri pe contul său de Twitter că uciderea puternicului general iranian Soleimani în raidul american de la Bagdad, la ordinul preşedintelui SUA, Donald Trump, este „o escaladare extrem de periculoasă şi imprudentă”.
Iranul a convocat vineri un responsabil al ambasadei Elveţiei, care reprezintă interesele americane la Teheran în absenţa relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, după moartea influentului general iranian Qassem Soleimani într-un raid american în Irak.
Diplomatului i s-a comunicat că „asasinarea generalului Soleimani” constituie „o dovadă flagrantă a terorismului statului american şi că regimul american este pe deplin responsabil de consecinţele acestuia”, a notat pe Twitter purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe iranian, Abbas Moussavi.
Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul VI, care au „ridicat” reciproc anatemele în 1965
Cel mai tare lucru de pe lume se spune că este adevărul (3Ezdra 4:37-38). Odinioară a fost câștigată bunăvoința regelui persan Darius pentru a fi reconstruită cetatea Ierusalimului prin această afirmație. Regele și tot poporul a recunoscut că adevărul este cel mai tare lucru din lume și nimic nu-i poate sta împotrivă și a împlinit cererea celui ce a făcut această afirmație, adică să îngăduie refacerea zidurilor capitalei iudeilor. La fel, Evanghelia se sprijină pe adevăr, care numai el ne face liberi (In. 8:32). Doisprezece apostoli pescari au vânat lumea spre mântuire și au întemeiat Biserica lui Hristos doar prin cuvânt. Cum nu ne vom bizui și noi pe adevăr în viața noastră și îndeosebi în manifestarea credinței noastre?
Totuși în mod
evident tocmai pe dos stau lucrurile, după cum se poate observa, cu privire la
reacțiile de după Sinodul din Creta, care a produs o serie de transformări
importante, dar parcă există o frică să fie conștientizate. Probabil și din
cauză că a existat o manipulare și intimidare puternice.
În caz concret,
într-un articol foarte important, de altfel, scris de către cei de la Cuvântul
Ortodox, este
abordată și chestiunea textelor semnate în Creta de Bisericile participante.
Materialul se concentrează pe situația tensionată de zilele acestea din
Muntenegru, unde autoritățile locale încearcă să meargă pe urmele celor din
Ucraina și să declanșeze un alt focar de schismă asemănător. Iar la final este
rezumat un interviu al Patriarhului Ecumenic acordat unor jurnaliști sârbi,
tradus în franceză pe Orthodoxie.com. Pe lângă afirmațiile fără sens ale
Patriarhului pe marginea situației din Ucraina, la final este trecută în
revistă succint și relația Bisericii Ortodoxe cu catolicii astfel:
„Avem o bună colaborare și ducem un dialog teologic global, la care participă toate Bisericile, printre care și Biserica voastră sârbească. Colaborăm cu papa în special în domeniul protecției mediului. Suntem primii care am ridicat această chestiune importantă, iar papa ne însoțește în acest demers. El a subliniat cu claritate: „patriarhul ecumenic a început, eu continui”. Vreau să subliniez că în 2016, am organizat Sinodul din Creta, la care a participat și Biserica Serbiei, și, în cadrul acestui Sinod, a fost luată decizia de a se continua dialogul cu biserica catolică, scopul fiind unitatea celor două biserici, ortodoxă și catolică. La acest dialog participă toate bisericile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică.”
Nimic uimitor în toate acestea, mai ales din partea șefului din Fanar. Totuși atenția mi-a fost atrasă de felul cum au fost comentate aceste afirmații în articol:
„Trebuie precizat că un asemenea obiectiv oficial al „dialogului”, anume de atingere a unității în mod special cu catolicii, nu există în actele de la Creta. Se vorbește, vag și dubios din punct de vedere ecleziologic, despre unitate și despre o „restaurare a unității”, însă nu se proclamă direct ca obiectiv atingerea unei unități între „două biserici”, așa cum poate constata oricine citește documentul respectiv de la Creta, cel puțin în traducerea sa în română. Modul în care redă Patriarhul Bartolomeu documentul despre dialogul ortodoxiei cu celelalte confesiuni de la Creta este deosebit de problematic și validează toate criticile celor care s-au opus acestuia, inclusiv ale actualului susținător al Patriarhiei Ecumenice în conflictul acesteia cu Biserica Rusă, anume IPS Hierotheos Vlachos, care a refuzat semnarea acestui act și remarca lipsa de substanță teologică și ecleziologia confuză a textului.”
Precizare ulterioară: Semnalez rectificarea făcută în textul articolului celor de la Cuvântul Ortodox, care a stat la baza observațiilor mele. Deși situația nu se schimbă mai cu nimic, pentru că sursa răului stă în cei care manipulează prin diferite pretexte și teorii că nu s-ar fi schimbat nimic, totuși este de remarcat această diortosire. Nu comentez detaliile legate de întreruperea pomenirii și este de la sine înțeles că nu pot fi de acord cu partea aceasta. Până la urmă, oprirea pomenirii se face prin respectarea canoanelor bisericești, deci nu are cum să fie ceva greșit când nu se trece peste limita lor.
Încercarea de a induce ideea că textele sunt confuze este una interesantă și profitabilă pentru toate părțile. Pe de o parte, ierarhii scapă de suspiciunea trădării credinței, iar alții își amăgesc conștiința că nimic nu s-a hotărât, ci totul este incert. Totuși surpriza este că documentul cu privire la Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine este foarte explicit pe această temă, că se urmărește unirea cu catolicii.
În primul rând,
chiar în textul la care se face referire se spune expres ceea ce a declarat
Patriarhul Ecumenic, anume că dialogul cu catolicii urmărește „restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și
în iubire” (paragraf 12) prin
intermediul Comisiilor teologice mixte. Prin simpla informare de pe Wikipedia, aflăm că aceste Comisii se referă la cele dintre
ortodocși și romano-catolici, care au fost inițiate în 1979. De atunci s-au
desfășurat o serie întreagă de întruniri, cele mai cunoscute fiind cele de la Balamand (1993), Ravenna (2007) și Pafos, Cipru (2009). Nu sunt ceva nou. Poate doar că există
astfel de Comisii și în raport cu alte confesiuni, cum ar fi cele orientale, nu
doar cu catolicii.
Așadar
afirmațiile Patriarhului Bartolomeu sunt foarte corecte, acest lucru s-a semnat
în Creta, unirea într-un final cu catolicii. Chiar dacă nu este spus acest fapt
în mod explicit, adică nu sunt menționați catolicii acolo, nu se schimbă cu
nimic situația de fapt. Doar că se urmărește această unire și cu orientalii și
cu orice alt cult declarat creștin, ceea ce este și mai rău.
Interesant este
că, în articolul lor, cei de la Cuvântul Ortodox îl menționează pe IPS
Ierotheos drept un critic al Sinodului din Creta. Probabil pe opiniile lui se
sprijină când afirmă că documentele finale semnate acolo sunt confuze. Aceasta
cu toate că expresia „în desfășurarea dialogurilor teologice,
scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea
dreaptă și în iubire”
(paragraf 12) nu lasă loc la nici o confuzie, este cât se poate de clară. Acum
devine și mai vădită manevra abilă (ne)teologică a Mitropolitului Ierotheos,
care a caracterizat drept incoerente textele cretane și a îndemnat la calm și
ignoranță, când lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Cu alte cuvinte, se
poate considera că a apărat Ortodoxia aducând critici marginale și
neconvingătoare, care nu au condus la o atitudine potrivită, ci au lăsat loc la
trădarea credinței și la concesii nejustificate și serioase.
Pentru a înțelege
mai bine cum stau lucrurile, este utilă o analiză pe scurt a ce afirmă
documentul din Creta menționat.
Pe lângă
justificarea participării la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), la
punctele 9-15 este abordată activitatea Comisiilor teologice mixte. Scopul lor
declarat este să se ajungă la unitatea cu cei angajați în aceste Comisii, adică
în special cu catolicii, care nu sunt membri ai CMB. Se specifică faptul că,
atunci când s-ar ajunge la un impas, dialogul poate continua (paragraf 11),
deși acest lucru nu mai ține de dialog, ci de dorința de unire cu orice preț.
Așadar nu există piedici în calea scopului nu doar declarat, ci urmărit cu
asiduitate, adică unirea dintre ortodocși și catolici sau alte culte.
Însă nu sunt
punctate doar aspectele practice ale acestor așa-zise dialoguri, ci sunt puse
și bazele teoretice ale lor. În paragrafele 1-6, dar și în diverse alte
propoziții, se afirmă destul de clar că unitatea
Bisericii lui Hristos trebuie restabilită (paragrafele 4-5), adică este
pierdută momentan, și că eterodocșii fac
parte din Biserică (paragrafele 6 și 19), deși nu sunt în comuniune cu noi,
ortodocșii. Acest din urmă lucru este afirmat foarte clar în citatul preluat din
Declarația de la Toronto: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea
între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile care lucrează din propria lor inițiativă; ci să pună
Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea
problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Așadar este exprimată foarte limpede
ideea că toate „Bisericile” formează Biserica cea una a lui Hristos și trebuie
să conlucreze pentru a reface unitatea acesteia și între ele. Nu există nici o
afirmație în text care să contrazică această perspectivă și să afirme credința corectă
că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar restul sunt eretici și
excluși din ea.
Concluzia
firească este că unirea cu catolicii și cu ceilalți eretici nu este doar un
deziderat și un scop, ci chiar o necesitate, de vreme ce toți ereticii sunt
văzuți ca fiind parte cu noi, ortodocșii, din Biserica cea una, sfântă. Altfel
spus, cei care se împotrivesc unirii și
împăcării cu eterodocșii sunt considerați niște dezbinători, certăreți și
răutăcioși, care se izolează de restul oamenilor și se consideră speciali.
Acestea sunt consecințele erorilor semnate în Creta. Oricine afirmă că
ereticii nu sunt membri ai Bisericii este catalogat drept extremist, fanatic și
ignorant, pe lângă dezbinător și marginalizat.
Întrebarea care se pune este: Cum poate să afirme Patriarhia Română sau diferiți clerici și credincioși (la general vorbind, prin lozincile pe care le lansează spre a se dezvinovăți), în ignoranța lor, că nimic nu s-a schimbat după Creta, când este evident că documentele de acolo sunt ca un contract păgubos semnat cu banca sau cu cămătarii prin care ne-am îndatorat duhovnicește în ceea ce avem mai de preț? Neglijența nu este o justificare suficientă pentru a fi scutiți de consecințe dramatice, anume tocmai pierderea credinței ortodoxe și pericolul de a o strica cu mult mai rău prin unirea deplină cu celelalte culte, după cum se plănuiește deja un Sinod „Ecumenic” pentru 2025 cu romano-catolicii. Atunci tocmai aceasta se va pune în fața tuturor de către Patriarhul Ecumenic, că Bisericile Locale au semnat cu mâna lor această unire „dorită”. Pe când rușilor tocmai că li se reproșează că nu au participat și consimțit formal cu acest plan, drept pentru care suferă consecințele schismei din Ucraina. Acest lucru nu a fost doar speculat de unii și alții, ci afirmat destul de explicit atât de Patriarhia de Constantinopol, cât și de Sinodul Bisericii din Cipru, ambele aruncând vina asupra rușilor pentru conflictul „autocefaliei ucrainene” pentru că a refuzat să vină la Sinodul din Creta.
Așadar cât de fanatici sunt cei care se opun acum Sinodului din Creta? Nu mai mult decât sunt ignoranți și trădători cei care tac din gură și înghit toate compromisurile de credință.
Așa cum spuneam la început, adevărul este cel mai tare lucru pe care ne putem bizui. Nu este nevoie și nici folositor să exagerăm cu ceva, situația bisericească este suficient de gravă, încât nu mai e nevoie să o dramatizăm. Nu este util să afirmăm că nu mai este har în Biserica Ortodoxă la ierarhi și preoți, că ne contaminăm de ereziile lor, că ne sunt spre osândă Tainele și slujbele, că Dumnezeu lucrează doar prin cei ce au rupt comuniunea cu semnatarii din Creta și altele asemenea. Toate acestea nu funcționează pur și simplu pentru că nu sunt adevărate, ci sunt niște exagerări ale unor realități. Adevărul crunt este că deocamdată credința a fost trădată și Biserica zdruncinată, pentru că este întemeiată pe piatra dreptei credințe (Mt. 16:18). Iar pericolul iminent este o destabilizare și mai mare prin unirea ecumenistă a Ortodoxiei cu toți ereticii. Oare nu e sănătos să observăm aceste tendințe și să reacționăm pe măsură, fără exagerări și fără delăsări?
Ορθοδοξία.info a prezentat în exclusivitate textul prin care Patriarhul Teofil al Ierusalimului a adresat propunerea celorlalți Întâistătători de Biserici de a participa la o consfătuire panortodoxă cu privire la schisma ucraineană. Site-ul menționat aduce critici neîntemeiate, pornite de la premiza că limba folosită este engleza, prin care s-ar evita termenii de Sinaxă sau Sinod și, totodată, s-ar eschiva de a cădea sub incidența canoanelor bisericești, fără a menționa care sunt acele canoane. De altfel, aceasta este o discuție aparte, despre cine poate convoca o astfel de consfătuire, neexistând canoane sau norme clare în această privință.
Redăm traducerea
în românește a textului scrisorii oficiale:
Dragă frate în Hristos (Patriarh Bartolomeu),
Vă salutăm
călduros de la Sfântul Mormânt al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
De-a lungul
secolelor, Patriarhia de Ierusalim a funcționat pentru a menține unitatea ortodoxă la Locurile Sfinte, adesea
în fața unor provocări mari și întotdeauna asigurându-se, prin harul lui Dumnezeu,
că diversitatea cuvenită își găsește o unitate adâncă și statornică în credința
noastră comună.
Simțim că ar fi
de o importanță deosebită, prin orice efort menit spre împăcare și pace, ca
împreună să ne silim spre și să susținem intens unitatea noastră ortodoxă;
pentru că este de o importanță profundă nu doar pentru noi înșine, ci ca
martori vii pentru lume.
Supunându-ne
sfintelor canoane ale Bisericii, respectăm și susținem rolul, poziția și
statutul Patriarhiei Ecumenice și privilegiul de onoare al Sanctității Voastre,
frate drag în Hristos. Suferința noastră este pentru criza prin care trece
Biserica noastră Ortodoxă, pentru a nu o adânci mai tare; și astfel, sincera
noastră considerație este cea care pune la dispoziție pentru Sanctitatea
Voastră și pentru restul fraților noștri Întâistătători ai Bisericii Ortodoxe
locația și abilitatea de a convoca și aduna în duhul iubirii frățești și al
prieteniei – koinonia=comuniunii – astfel încât să existe o sfătuire laolaltă
pentru păstrarea unității noastre în comuniune euharistică.
După cum a jucat
roluri asemănătoare în trecut și în timpul diferitelor stăpâniri de-a lungul
istoriei creștine, Patriarhia de Ierusalim, paznic al Bisericii Învierii și al
Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos, așează un pod pentru Bisericile sale
surori Ortodoxe pentru a merge și a sta împreună în aceste timpuri foarte
încercate.
În acest context
de rugăciune ne deschidem casa în Regatul Hașemit al Iordaniei pentru a găzdui
această „întrunire frățească în dragoste”. Dorim ca Atotputernicul Domn să ne
acorde capacitatea de a ne aduna, la sfârșitul lunii februarie și înainte de a
începe Sfântul Post, așa încât împreună să putem fi martori pentru Biserică și pentru
lume ai unității Bisericii Ortodoxe și ai credinței noastre ortodoxe.
După cum S-a
rugat Însuși Domnul nostru Iisus Hristos pentru ucenicii Săi:
„Părinte,… Îți
cer… ca ei să fie una. Precum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu în Tine, să fie
și ei în Noi, așa încât lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Slava pe care Mi-ai
dat-o le-am dat-o lor ca ei să fie una, după cum Noi suntem una, Eu în ei și Tu
în Mine, ca ei să devină deplin una, ca lumea să cunoască faptul că Tu M-ai
trimis și i-am iubit după cum Tu M-ai iubit” (In. 17:20-23).
Cu frățească dragoste în Domnul Iisus Hristos întrupat,
Deși ideea proiectului theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.
Nu pot trece mai departe, fără a aşterne pe hârtie o asemănare care mi-a apărut ori de câte ori gândul m-a purtat pe meleagurile care au dat culturii româneşti pe Eminescu, Enescu, şi Iorga, o trilogie genială de artă, intelectualitate şi cultură.
Moldova de sus a mai dat acestui neam şi alţi oameni de seamă, dar dintre ei un cărturar de geniu se desprinde şi se aşează mereu alături de Iorga prin cultura şi activitatea sa, izbitor de apropiată.
Este vorba de domnitorul Dimitrie Cantemir. Bineînţeles această apropiere trebuie privită prin prisma timpului în care a trăit fiecare.
Născut prin părţile Huşului, Dimitrie Cantemir s-a ridicat pe Ia 1700 erudit şi savant de talie europeană (mondială la acea vreme) aşa cum după 200 de ani s-a ridicat Iorga.
Poate primul a fost temelia pe care s-a înălţat cel de al doilea.
Amândoi ştiau un număr impresionant de limbi străine vorbindu-le curent, amândoi membri de onoare ai unor universităţi şi instituţii de cultură ale lumii, amândoi în corespondenţă cu savanţi ai vremii lor.
Amândoi legaţi printr-o multitudine şi diversitate de preocupări şi studii şi, frapant, printr-o operă cu subiect comun, Dimitrie Cantemir elaborând pentru prima oară acea „Istoriae incrementorum atique decrementorum aulae otomanicae„, iar Nicolae Iorga, realizând la cerere, în limba germană, Istoria Turciei în 5 volume, pe care multe generaţii de tineri turci au învăţat istoria propriei lor patrii, deoarece altele nu erau şi nu aveau.
Deasemeni o soartă tragică îi apropie parcă şi în moarte.
Cantemir ucis de dorul de ţară, într-un chinuitor refugiu politic, Iorga ucis de un mişel din ţară, dintr-un chinuitor şi pentru el, destin politic al ţării.
Până în ultima lor clipă în slujba Patriei.
*
În vara anului 1915 armatele austro-ungare şi cele ruseşti, aduseseră frontul lângă graniţa noastră.. Dinspre Mamorniţa, trecea prin târguşorul Noua Suliţa în mijlocul căruia se afla şi frontiera între cele două imperii, urcând apoi spre Boian, Rarancea, Toporăuți si mai departe spre Nord. Era cam prin luna lui august, când am urcat cu încă vreo doi colegi pe o înălţime din pădurea Baranga pe Prut, nu departe de satul Alb. Frontul era la vreo doi kilometri. Vedeam cu ochiul liber tot ce se petrecea sub noi. Noua Suliţa era toată în flăcări, sub focul ambelor artilerii. Înspre Boian se vedeau tranşeele şi soldaţii celor două armate. În faţa lor, în spate şi deasupra lor explodau proiectile. Mai aproape către Prut, în răchitişuri stăteau ascunse şiruri de călăreţi. Se vedeau şi tunurile îndreptate unele împotriva altora. După un timp tunurile au pornit un foc năprasnic, apoi au ieşit soldaţii din toate tranşeele, şi au pornit şi călăreţii din răchitişuri. S-au amestecat toţi într-o învălmăşeală de neînchipuit. Soldaţii, s-au năpustit, unii asupra altora înfingându-şi baionetele în pântece, lovind şi împrăştiind moarte. Se vedeau, săbii tăind, suliţe spintecând trupuri, cai călcând oameni în picioare, urlete încurajau şi pe unii şi pe alţii, răcnete de moarte şi vaiete de durere se adăugau zăngăniturilor şi loviturilor, totul învăluit în praf, ţărână şi nebunie. Ni se oprise respiraţia.
Sub semnul serii, când cine a putut s-a retras la locul lui, pe câmp au rămas mormane de morţi, cai şi oameni răniţi care se zvârcoleau implorând Pronia.
Cine învinsese? Cine era învinsul? Ne-a apucat un tremur nervos, priveam cu spaimă unul la altul, îngroziţi şi revoltaţi către câmpia aceea, în care omul dovedise în câteva ore, că absurdul îi aparţine în exclusivitate.
Am înnoptat la casa pădurarului. A fost o noapte de coşmar. A doua zi am plecat descurajat lăsând acolo entuziasmul si toate visele noastre de vitejie.
Dar câte aveam să mai văd… câte îmi rezerva viitorul.
*
În ultimul trimestru, al ultimei clase, profesorul Răutu ne-a dat la teza de sinteză subiectul : „Unirea românilor”. Am dezvoltat cât am putut mai bine acest frumos subiect încheind cu răsunătoarele versuri ale lui Octavian Goga:
„Avem un vis neîmplinit /
Copil al suferinţii / De jalea lui ne-au răposat / Și moşii şi
părinţii”.
Aceste versuri, strigăt şi ideal de veacuri, aveau pe atunci, cu totul alta rezonanţă decât mai târziu când visul milenar a fost înfăptuit.
Se aduc tezele, se împart, mă uit în caiet şi nu-mi cred ochilor, nota 8. La profesorul Răutu nota 8 egala cu „10 plus”.
Nici nu apuc bine să mă desmeticesc şi profesorul parcă cu mândrie în glas, îmi cere să citesc clasei teza.
Mă ridic şi timid încep a citi. Scrisesem 16 pagini, dar nu cu peniţa, ci cu toată fiinţa mea de tânăr al anului 1916.
Când am terminat, profesorul s-a uitat cu drag asupra clasei, care tăcea emoţionată de cuprinsul tezei şi mirată de surpriza ce le-o oferea autorul ei. Apoi Nicolae Răutu m-a privit lung şi cu emoţie în glas mi-a spus : „Ofiţer să te faci!” Şi ofiţer m-am făcut!
*
Promovând ultima clasă de liceu, sora mea mi-a dăruit un ceas de buzunar, iar tata o bicicletă marca Neuman, germană, roata liberă, frână automată cu torpedo… 150 lei. Şi toată vara n-a fost zi să nu colind prin satele vecine, prin judeţ, pe la Botoşani şi chiar în „străinătate” la Suceava, care pe atunci era sub imperiul Austro-Ungar. Conform unor înţelegeri între state, judeţul Dorohoi fiind limitrof cu judeţul Suceava, locuitorii acestor judeţe puteau căpăta pe loc permis de trecere a graniţei pentru 7 zile.
Cam tot pe atunci am stat de vorbă, pentru a doua oară, cu George Enescu. Mă aflam cu bicicleta la Dorohoi, pe strada Stroici, spre podul Jijiei, când în dreptul unei brutării un docar şi în docar el.
M-am apropiat. Era mai bărbat, căpătase un profil de medalie romană dar aceiaşi ochi vioi şi frumoşi, cu care mă vrăjise cu ani în urmă.
Sub braţul stâng ţinea o pâine din care cu dreapta rupea câte o bucată pe care o mânca cu lăcomie. Văzând că stau şi-l privesc aşa… pierdut, mă întrebă:
– De ce te uiţi aşa tinere?
– Vreau să vă văd mai de
aproape, i-am răspuns emoţionat, pentru că la concertul din
primăvară dumneavoastră fiind pe scenă, iar eu la galerie, nu
v-am putut vedea aşa de bine !
– Aşa… zise el, continuând
a înfuleca din pâinea rămasă aproape pe jumătate, aşa cum prin
părţile locului mănâncă ţăranii când vin la târg,… spui că
ai fost la concert?
– Da…
– Și ia spune drept, ţi-a
plăcut ?
– M-a fermecat şi n-am să-l
uit niciodată.
– Nici eu nu am să-l uit!
Între timp a venit conul Costache, tatăl său, pe care l-am salutat şi fiindcă i-am părut figură cunoscută (semănăm cu tata,) m-a întrebat al cui sunt.
I-am spus cum mă cheamă, iar el mi-a luat-o înainte : „Aăă.. de la Broscăuţi.” S-a urcat în docar şi apucând hăţurile : „Să-i spui lui taică-tu sănătate din partea mea.” Apoi a dat bici cailor şi m-a lăsat privind cum se îndepărtează.
L-am mai văzut după un an pe George Enescu, în acelaşi docar de data aceasta cu patru cai înhămaţi „la roată”. Cu capul gol, cu părul fluturând în vânt, cu toate hăţurile în, mână, a trecut ca un bolid pe Strada mare, care urca uşor în pantă spre Primărie. Roţile docarului săltau pe pavaj iar din potcoavele cailor săreau scântei.
Pe scaunul din spate un ţăran chipeş şi voinic cu mustăţile arcuite îmbrăcat curat, cu cămaşa fulg, gata să intervină în caz de pericol.
În faţa primăriei caii au fost aduşi la pas şi docarul s-a îndreptat spre casa avocatului Tomaziu, a cărui soţie era verişoara lui Enescu, fata preotului Ion Enescu de la biserica — Sfântul Niculai.
*
Curentul filofrancez întreţinut de Take Ionescu, N. Filipescu, Iorga, Goga, preotul Lucaci şi alţii, avea să aducă în curând intrarea României în războiul marii reîntregiri, alături de Puterile înţelegerii.
Presa, prin articolele ce aminteau trecutul de vitejie al neamului, deslănţuie simţămintele româneşti. A apărut şi o revistă „Războiul Popoarelor”, cu scene din război, tipărită în culori.
Armata noastră e deja amplasată pe Carpaţi şi în Dobrogea, gata de luptă. La Bucureşti Consiliile de miniştri şi de coroană se ţin zilnic.
Şi în miezul celei de a 14-a nopţi de august a anului 1916, au început a bate clopotele în toate aşezările româneşti.
S-au aprins atunci în grabă lumini, apoi lumânări şi candele şi rugi fierbinţi s-au înălţat şi toate gândurile s-au înălţat şi s-au îndreptat pentru sănătatea, norocul şi victoria celor plecaţi la luptă.
Prin 18 trecători armatele au trecut în Ardeal, iar în Dobrogea au ocupat poziţiile mai dinainte stabilite.
După două zile a început să apară o foaie tipărită „Comunicat de război”, care se vindea cu 5 bani şi era smulsă din mâna vânzătorilor. Cuprindea primele ştiri de pe front, primele atacuri, primii morţi.
Luptam pe două fronturi, ne era enorm de greu şi nu se ştia ce ne poate aduce ziua de mâine.
Intrarea noastră în război s-a făcut când la Verdun de 6 luni aveau loc cele mai înfiorătoare bătălii din istoria omenirii, când pe Somme era în plină desfăşurare ofensiva anglo-franceză, iar trupele ruse erau în plină ofensivă în Galiţia, când nemţii foloseau de un an gaze de luptă.
*
La început veştile de pe front erau mulţumitoare. Trupele se apropiau de Mureş şi Târnave, când deodată la începutul lui septembrie, începe dezastrul. Conform înţelegerii interstatale, România pornise ofensiva generală în Ardeal şi defensiva statică în Dobrogea, la care ar fi trebuit să participe şi armata rusă. Pentru a se opri înaintarea din Ardeal, comandamentul german a trimis trupe de întărire, unele scoase de pe frontul de vest, sub comanda mareşalului Falkenhaym. În acelaşi timp Bulgaria, pentru independenţa căreia românii au luptat în 77, a declarat război României. Trupele ruseşti care trebuiau să ne ajute, nu au apărut. Înaintarea românilor în Ardeal a fost oprită, armata retrăgându-se în trecători.. în Dobrogea inamicul, întărit şi cu trupele bulgare sub comanda generalului Makenşen, a împins armata română spre Dunăre şi Mare. În plus la Turtucaia, unde trebuia să se reziste fără gând de retragere, trupele sub comanda generalului Teodorescu, sunt nimicite în trei zile. Generalul nu numai că a dat dovadă de incapacitate, dar a părăsit şi câmpul de luptă. S-a pierdut întreg materialul de război şi vreo 30.000 de soldaţi, cei mai mulţi înecaţi în Dunăre.
Pe tot timpul luptelor, generalul Averescu, unul din cei trei comandanţi de armate din Ardeal, a fost purtat cu avionul de la un front la altul, când în Dobrogea, când în Ardeal, pentru a redresa situaţiile defavorabile deja create pe front şi a preîntâmpinat alte viitoare eşecuri.
La sfârşitul dezastrului au apărut şi trupele ruseşti, dar noi eram deja retraşi până prin zona Buzăului.
Deasemeni Franţa care conform înţelegerii trebuia să atragă trupele germane spre vest, prin declanşarea unor atacuri puternice, au pornit ofensiva de abia după ce noi plecasem din Ardeal. Aşadar atât ruşii cât şi francezii în loc să ne ajute pe noi, i-au ajutat pe nemţi.
Poate asta a fost şi intenţia (ascunsă) ca deschizându-se un al doilea front în est, să se uşureze situaţia frontului din vest, fie chiar cu sacrificarea armatei române, a României. Şi alte dovezi asemănătoare, de mai târziu, mă obligă la această bănuială.
*
Peste toate se află şi de isprăvile colonelului Piperescu, comandantul unei brigăzi de infanterie, care împuşca soldaţii-ce i se păreau „domniei sale” că nu luptă cum trebuie. I s-a luat comanda şi a fost dat în judecata Curţii Marţiale. Situaţia devenea din ce în ce mai critică. Nemţii năvălesc peste munţi şi mulţi cetăţeni din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea iau drumul bejeniei spre Moldova. Retragerea trupelor nu fusese prevăzută, nimic nu era organizat şi totul mergea la voia întâmplării. Tifosul exantematic, „moartea albă”, apare în armată şi în rândul populaţiei civile, secerând mii de vieţi. Lipsa alimentelor se făcea din ce mai simţită. Specula începe să-şi arate colţii şi de pe front vin ştiri din ce în ce mai rele. În lunile octombrie şi noiembrie al lui 19.16, Moldova a primit mii de refugiaţi. Situaţia devenind din ce în ce mai critică, spre sfârşitul lui noiembrie, conducerea ţării părăseşte Capitala, refugiindu-se la Iaşi.
La 6 decembrie Bucureştiul este ocupat de armata germană. Aşa se încheie prima parte a războiului, cu mari pierderi în oameni şi materiale şi ocuparea de către inamic a două treimi din teritoriul ţării. Dar nu suntem învinşi. În faţa pericolului unei invazii nemţeşti, încă înainte de ocuparea Bucureştiului, tezaurul ţării a fost trimis la Iaşi, iar de aci spre păstrare la aliaţii noştri ruşi. Printre tone de aur, obiecte de mare valoare artistică, arheologică, culturală, au trecut atunci în Ucraina și vreo 40.000 de oi.
După terminarea războiului, noua conducere comunistă, a Rusiei, nu a mai restituit nimic României „burgheze” deşi Lenin hotărâse ca tezaurul să fie restituit României, când va avea un regim comunist. Baionetele ruseşti ne-au adus în 1945, un regim comunist, dar tezaurul nu. De altfel nici nu e de mirare. Când a mai dat Rusia înapoi ceva, din ceea ce şi-a însuşit cu japca?
Azi valoarea tezaurului ar fi de multe miliarde de dolari. Personal l-am cunoscut pe unul din ciobanii care au dus atunci oile, un ardelean din Tilişca Sibiu, un sătuc în sus de Sălişte, loc de veche cetate dacică, cu casele mărgele înşirate, de o parte şi de alta, pe aţa a două pârâiaşe de munte. Un ardelean îndesat, vânos şi isteţ, Aleman Hânsa.
Împreună cu încă vreo câţiva zeci ca el, au ajuns tot păscând oile până prin Crimeea. Dar după război când să se întoarcă în ţară, ruşii le-au oprit oile. Cum să se întoarcă el acasă fără oile ţării ?
Şi a tot stat să le îngrijească şi păzească, împreună cu ceilalţi, până prin 1925. Ruşii au făcut cu oile un colhoz şi l-au uns preşedinte pe românul nostru, că doar el le cunoştea tot rostul. Văzând însă, că între timp, vechile oi aduse de el se tot împuţinează, înlocuite de urmaşele lor, deci de acum alte oi altă turmă, s-au întors cu toţii acasă.
Aleman Hânsa s-a însurat şi-a durat casă zdravănă în sat, a fost ales şi primar şi ca să nu-i rămână satul mai prejos decât altele a înjghebat şi fanfară, cum e în obiceiul satelor din Ardeal, iar ca să fie îndemn spre aceasta, a învăţat chiar el să cânte la trompetă. Una din fetele sale, cu o mare chemare şi ţinere de minte, a ajuns medic primar, la Policlinica Titan din Bucureşti.
Împreună cu alţi colegi de liceu, am plecat la Şcoala militară de artilerie, evacuată de la Bucureşti la Iaşi, în clădirea din strada Sărăriei, către dealul Copoului. Comandantul şcolii era colonelul Mircea Botez, venit de pe front, unde fusese rănit în lupte. Pe pieptul său strălucea cruciuliţa albastră a „Ordinului Mihai Viteazu”. Ofiţerii noştri, profesori, erau severi dar îi îndrăgeam deoarece ne dădeam seama că ei pot să ne asigure o pregătire cât mai bună pentru a fi folositori frontului. În curând în ţară, în Iaşi şi peste şcoala noastră s-a aşternut o iarnă cumplit de aspră şi vitregă. Dormitoarele noastre, sălile de cursuri şi sala de mese erau sloi. Unele dormitoare nu aveau geamuri, lăsând viscolul să aşeze nestingherit zăpada peste pături, peste paturi, peste noi. Nu era nimic de făcut. Lemnele se dădeau la spitale, în oraş nu exista sticlă. Instrucţia se făcea în remize, în manej şi mai ales în grajduri, la căldura cailor.
Hrana din trei zile în trei zile se repeta mereu aceeaşi şi aceeaşi: azi salată orientală cu cartofi, ceapă şi scrumbie sărată, mâine iahnie de fasole şi poimâine varză acră cu slănină afumată. Apoi totul de la început. Şi zilnic apă… multă apă.
Cele patru luni şi jumătate de război, au dovedit că armata noastră nu fusese suficient pregătită şi înarmată. Aveam în faţa noastră un inamic bine înarmat şi cu doi ani de experienţă pe front. Ştiam acum că un regiment de infanterie german avea 36 de mitraliere, iar unul ro¬mânesc doar trei. Câte una de fiecare batalion.
La o lună de zile numai de la intrarea în război, artileriei i se atrăgea atenţia să facă economie de proiectile, iar după două luni infanteriei să nu facă risipă de cartuşe. Cum să învingi fără muniţie ?
Astfel s-a intrat în război. Deseori puşca a devenit ciomag, pieptul unic scut, deseori s-a răbdat de foame, sete şi frig. Aşa s-a luptat atunci, aşa au luptat părinţii, bunicii sau străbunicii multora dintre cei care citiţi acum în tihnă aceste rânduri.
*
La sfârşitul anului cu „chin cu vai”, frontul s-a fixat pe linia Comăneşti, Oituz, Caşin, coborând spre Siret prin Mărăşeşti, Nămoloasa, Galaţi. Linie slabă, stabilită neprevăzut, care trebuia organizată şi întărită în cursul acelei ierni. De mare ajutor a fost sosirea în ţară, la Iaşi, din octombrie a „Misiunii militare franceze”, sub comanda generalului Berthelot. S-a început reorganizarea şi dotarea armatei. Etapele au început a pregăti şi depozita cele necesare frontului. Armata începe a respira aer proaspăt, cu speranţă şi curaj.
La Teatrul Naţional, Nicolae Iorga, ţinea adevărate ore de educaţie patriotică. Asistau cetăţenii din oraş, studenţii, elevii şcolilor militare de artilerie şi infanterie. Iorga redeşteaptă entuziasmul de odinioară în cuvinte de înalt, convingător şi înflăcărat patriotism. Iorga nu şi-a pierdut nici o clipă încrederea în victorie, în realizarea întregirii neamului şi încrederea lui se strecura în mintea şi inimile tuturor. Eram din nou nerăbdători de-a le realiza.
*
Peste drum de şcoala noastră era un lagăr de prizonieri germani. Îşi trăiau amarul în nişte bordeie vreo 300 de oameni. În curte era o ciuşmea din care apa curgea permanent zi şi noapte ca să nu îngheţe. Se încuibase acolo tifosul exantematic. Miercurea şi sâmbăta, către prânz, venea un camion care, din stradă, peste gard, aproviziona lagărul cu alimente. Acelaşi camion lua cadavrele celor ce mureau între timp, ducându-le la cimitir. Asistenţa medicală, ca peste tot, era ineficientă, neputând a ţine piept epidemiei.
Priveam îngroziţi din curtea şcolii şi cele ce vedeam ne descurajau total. Când eram prinşi privind peste gard, eram pedepsiţi, chipurile din grija de a nu ne molipsi de tifos. Noi înţelegeam însă, că adevăratul motiv era să nu ne contaminăm de demoralizare. Şi a sosit şi ziua când camionul nu a mai avut ce încărca la plecare nu a mai avut pe cine aproviziona. Peste lagărul prizonierilor şi peste tot laşul, încet s-au aşezat troiene de zăpadă.
*
La toate necazurile acelei ierni, vine să se adauge şi o catastrofă de cale ferată, cea mai mare din istoria căilor ferate române şi la vremea aceea din Europa.
Circulau două trenuri de „cursă lungă”, zise Curiere, unul pe ruta Iaşi, Paşcani, Adjud, Târgu Ocna, altul între Iaşi şi Bârlad. În prima zi de ianuarie 1917 la ora 1 noaptea, curierul care venea de la Bârlad la Iaşi, cu 28 de vagoane, o locomotivă în faţă şi una în spate plecase din Bârnova cu frânele bune, verificate.
Era supraîncărcat de călători civili şi militari, urcaţi pe vagoane pe scări şi pe tampoane.
Un călător aflat pe tampoanele vagonului de siguranţă, a călcat cu piciorul pe mânerul robinetului de izolare al conductei frânei de aer, schimbându-i poziţia din deschis în închis, tăind astfel legătura dintre locomotivă şi restul trenului.
Drumul coborând în mare pantă, trenul lipsit de frână a început să prindă viteză. A intrat în gara Citirea cu peste 100 de kilometri la oră, ciocnindu-se cu un alt tren, ce staţiona în gară şi care avea în compunerea sa şi două vagoane cu muniţie.
Nenorocirea s-a soldat cu 984 de morţi şi peste 600 de răniţi, aşa cum rezultă din procesul verbal tehnic încheiat atuneci la faţa locului şi aflat astăzi la muzeul C.F..R. din Bucureşti.
*
De Crăciun am cântat cântece de colind pe la casele ofiţerilor care locuiau în şcoală. Emoţionaţi ofiţerii ne-au mulţumit, ne-au dat covrigi, ţigări şi vin. Am închinat cu toţi paharele în sănătatea celor de pe front şi într-un singur glas am strigat : „Trăiască România întregită!”
*
Într-o zi pe la sfârşitul lui februarie am fost duşi pe platoul de instrucţie al Regimentului 7 Roşiori, peste drum de grădina Copou. Pe platou trupe din Iaşi şi din împrejurimi, civili localnici şi refugiaţi. A apărut o dubă militară. Din ea au coborât trei generali. Cel din mijloc era Socec, care pe front comandase Divizia a doua. În luptele de pe Neajlov şi Argeş, care se dădeau pentru stăvilirea inamicului în înaintarea sa spre Bucureşti, Socec după ce şi-a scos, fără ordin, Divizia din luptă, cu scopul de a înlesni trupelor inamice înaintarea spre Capitala ţării, a părăsit postul de comandă şi a plecat la Bucureşti, aşteptând la Capșă sosirea Germanilor. Absenţa Diviziei sale din linia de luptă a înlesnit căderea Bucureştiului. Acuzat de trădare a fost judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare şi degradare militară, degradare ce se executa la Iaşi.
Cei trei au sosit în mijlocul careului, unul dintre generali a citit cu glas tare sentinţa de condamnare, celălalt general s-a adresat apoi autoritar lui Socec: „Nu eşti vrednic!”, şi i-a smuls epoleţii de pe umeri aruncându-i jos, i-a luat chipiul de pe cap şi i-a desprins steaua de general şi luându-i sabia, i-a rupt-o în două.
Cu capul gol, fără epoleţi şi fără sabie, degradatul s-a îndreptat spre dubă huiduit de civilii care asistaseră la degradare. Duba l-a dus la închisoare.
Dar de abia executase un an şi ceva de pedeapsă şi la conducere fiind guvernul filogermanului Marghiloman, procesul s-a rejudecat şi cel vinovat de trădare în 1917, a fost reabilitat în mai 1918. Lui Socec i s-au dat iarăşi epoleţi, stea la chipiu şi sabie, iar ţării şi cinstei ostăşeşti, o grea şi nemeritată palmă.
*
În mod obişnuit duminica eram învoiţi în oraş. De obicei plecam câte doi sau chiar în grup. De unul singur eram mai stingher printre civili, deşi eram priviţi şi primiţi cu multă simpatie şi încredere. Eram nădejdea lor de mâine. În duminica aceea coboram agale de la Liceul Naţional spre gară, împreună cu proaspătul dar temeinicul prieten şi camarad de armă, Teodor Mihăileanu. Din urmă se apropiau doi civili care vorbeau destul de tare despre front, Iorga şi profesorul universitar A.C. Cuza. Curioşi să auzim cam ce discută, am rărit pasul, trăgând cu ochiul şi urechea.
– Straşnic ger, spunea Cuza, oare ce or fi făcând soldaţii în tranşee ?
– Am fost în tranşee, şi am văzut că au nişte sobiţe de tablă la care se încălzesc, îl linişti Iorga.
Apoi Cuza: „în grea situaţie am ajuns!”. Iorga : „Grea dar nu disperată. Eu sunt optimist”.
În acest timp din jos urca o doamnă, corect îmbrăcată, pe cap cu o pălărie mare de catifea neagră. Ne-am retras spre a-i face loc să treacă, dar mai ales pentru a-i măsura, cu privirea, silueta. Când a trecut pe lângă cei doi, Cuza deşi destul de scund, s-a mai şi aplecat spre a-i vedea faţa pe sub borul pălăriei, ceea ce nu prea i-a convenit doamnei care a întors capul cu reproş, continuându-şi grăbit mersul. Că aşa era pe atunci…
Şi Iorga zâmbind: „Cuza, mi se pare că vrei să pui punctul pe i”. „Aşi… îi răspunse chicotind Cuza, mai degrabă aşi vrea să-l pun pe i în punct”.
Noi mai tineri şi ca militari, am râs cât ne-au ţinut centurile, mărind pasul.
*
Cuza era de o recunoscută şi sclipitoare inteligenţă, iar întâmplarea de atunci îmi reaminteşte de o alta de mai târziu. Mult după război, în Parlamentul: ţării, doctorul Lupu combătând corupţia unor politicieni de atunci, pentru a-şi întări atacul, spuse arătându-şi portofelul : „Iată domnilor, eu nu am pentru ziua de mâine decât doi poli în portofel”. La care Cuza replică prompt: „Şi pământul are tot doi poli stimabile dar… se învârteşte”. De altfel nici Iorga nu ierta nimic şi toţi se cam fereau de a-i da ocazia să-şi zvârle săgeţile. Odată într-o pauză la Senat, Iorga fiind plecat din sală, un alt senator s-a aşezat pe locul mai din faţă al lui Iorga. La reluarea şedinţei Iorga se întoarse în sală se apropie de scaunul său dar îl vede ocupat. Senatorul crezând că a găsit momentul de a fi spiritual şi de a-i înfrunta pe Iorga, îi spuse în auzul tuturor: „Lasă… maestre… puteţi sta şi în altă parte… doar pe ce stăm se aseamănă, nu?”
„Da, i-a răspuns Iorga, pe ce stăm se aseamănă şi ducând mâna la cap, dar astea nu!”
Şi în hazul celorlalţi Iorga
şi-a reluat locul.
*
Nu trecuseră nici câteva săptămâni de la degradarea lui Socec, când auzim de un alt act de trădare. Colonelul Sturza, fostul comandant al Şcolii militare de Infanterie, şi acum comandantul Diviziei a 8-a din sectorul Caşin, a dezertat la inamic şi de acolo la megafon îndemna pe ai noştri să înceteze lupta şi să-l urmeze. Zilnic erau asvârlite în tranşeele noastre manifeste, fiţuici care îndemnau la dezertare. Manifestele nu au avut însă nici un efect, românii şi soldatul, român au rămas neclintiţi la datorie. Trădarea lui Sturza nu a făcut decât două victime. Locotenent colonelul Alexandru Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie din Vaslui, complice al lui Sturza, care a fost prins la timp şi nu a putut dezerta. Judecat, a fost condamnat la moarte şi împuşcat de un pluton din propriul său regiment şi îngropat la marginea satului Pătrâşcani, de pe stânga Şiretului. Tatăl său, Generalul Gh. Crăiniceanu, om integru, fost ministru al armatei, fost şef al marelui stat major şi chiar în rezervă fost comandant de armată la începutul războiului, a întărit sentinţa: „Să fie împuşcat dacă a ajuns să-şi trădeze neamul şi ţara”.
A doua victimă este locotenentul de rezervă Ciulei, fostul adjutant al colonelului Sturza, care a fost condamnat la moarte. După executarea sentinţei, probe evidente dovedind nevinovăţia sa, a fost reabilitat şi decorat „post mortem”, cu ordinul Mihai Viteazul. Dar ce folos…
*
Primăvara lui 1917 nu era departe şi ca în orice primăvară, odată cu primele zile mai călduroase care o prevesteau, speranţele începură a reînvia. Odată cu natura, se primeneau şi oamenii. Renăşteau din propria durere. Autorităţile civile începuseră a manifesta mai multă grijă de refugiaţi, repartizându-le cele necesare hranei, lemne, asistenţă socială şi pensii. În spitalele din oraşele Moldovei, se formaseră echipe de studenţi şi elevi de liceu încă din 1916, care treceau pe rând pe la spitale şi distrau răniţii cu poezii, povestiri, coruri, scene vesele şi cântece.
Marele George Enescu, în tovărăşia prietenului său comicul Tănase, umblau în doi pe la spitalele din Iaşi, primul alinând cu vioara sa, al doilea descreţind frunţile celor în suferinţă cu hazul său inegalabil. Răniţii erau vizitaţi de cetăţeni care le aduceau daruri din puţinul lor, îi încurajau şi le arătau dragoste. Asistenţa medicală şi Crucea Roşie duceau o activitate susţinută şi cu folos. În fruntea surorilor de Cruce Roşie, zi de zi la patul celor suferinzi se afla Regina Măria, faptă pentru care pe drept a fost numită „Mama răniţilor”.
*
Într-o dimineaţă spre ora mesei, mă înapoiam din oraş la şcoală împreună cu un coleg. Deodată a apărut deasupra oraşului un avion german Taube, căruia zburând destul de jos i se distingeau crucile negre de pe aripi şi fuselaj. Făcea viraje repetate de recunoaştere. Ne-am oprit în apropierea unui maior, pe care l-am salutat. Acesta avea peltiţe negre de catifea, semn că era artilerist. Stătea rezemat de un gard şi urmărea şi el avionul.
După barbişonul ce avea am tras concluzia că trebuie să fie vreun rezervist, „un aranjat de război” rămas la cine ştie ce serviciu mărunt. Mai încolo la câţiva paşi, stătea un civil voinicuţ, care se uita când la avion, când la maiorul cu barbişon, când la noi. După ce ne-a răspuns la salut, maiorul ne-a întrebat zâmbind: „Ei domnilor elevi, nu vă e teamă ?”
„Nu domnule maior, nu ni-i
teamă, i-am răspuns insinuând, suntem artilerişti ca şi
„dumneavoastră” şi artileriştii nu ştiu ce e teama”.
„Bravo elevi, mă bucură
răspunsul vostru”.
L-am salutat şi am plecat spre şcoală bucuroşi că am șfichiuit un „învârtit”. Când am trecut pe lângă civilul cel voinicuţ, acesta ne-a spus : „Aţi vorbit cu domnul Ionel Brăteanu, primul ministru al ţării„, adăugând că el este omul său de pază.
Ne-am trezit salutând încă odată, dar de data aceasta ca la carte şi întrebându-ne de ce oare ministrul ţării este numai maior?
Oricum eram tare mândri că
era tunar ca şi noi.
*
Într-o zi a aceluiaşi martie, am fost duşi în râpele de pe valea Ţicăului, aproape de poligonul de tragere al garnizoanei. Aveam să asistăm la pedepsirea altei fărădelegi. Condamnatul era un oarecare Istrate Leonte, care nu ştiu ce funcţie avusese, dar cu ocazia retragerii din Oltenia din 1916, din neglijenţa sa au căzut în mâinile inamicului circa 300 vagoane de grâu, pe care nu le-a expediat la timp în Moldova. La ora fixată a apărut duba din care a coborât condamnatul escortat de patru soldaţi şi un civil. S-au îndreptat spre locul execuţiei. S-a dat comanda de prezentarea armei, un civil a citit sentinţa, iar Istrate Leonte cu un sânge rar întâlnit s-a îndreptat spre stâlp. Din mers s-a dezbrăcat de manta pe care a aruncat-o pe malul gropii, şi s-a alăturat de stâlp de care a fost legat de un sergent. Condamnatul a cerut să i se lase liberă mâna dreaptă şi a refuzat să i se lege ochii. Înainte ca plutonul să tragă prima salvă, a ridicat mâna stângă: „Lume, mor vinovat dar, n-am fost nici trădător, nici spion. Trăiască România!”
Au urmat cele trei salve trase de plutonul ele execuţie. Toată „suflarea” martoră, a încremenit. După trei zile trecând pe acolo, am numărat în stâlp 28 de găuri.
*
În duminica următoare, aflându-mă pe strada Copou, m-am întâlnit cu Regele Ferdinand, pe care l-am salutat făcând front. Mi-a răspuns ridicând un deget la chipiu, după care ne-am văzut fiecare de drumul lui.
*
Am terminat cursurile după mai puţin de un an. Pe front era nevoie de luptători. Eram elevi plutonieri şi urma să fim înaintaţi sublocotenenţi pe front, bineînţeles supravieţuind până atunci. Ne-am ales regimentele, s-a ţinut o cuvântare, s-a defilat şi s-a luat rămas bun. Nu prea era timp de sărbătoriri.
În trei zile trebuia să ne prezentăm la unităţi. Până atunci am dat o raită pe acasă. La Broscăuţi am fost primit cu bucurie şi cu lacrimi. A venit să mă vadă aproape tot satul. Toţi mă îmbărbătau şi îmi urau de sănătate şi zile bune. Mama m-a povăţuit să mă port frumos cu soldaţii, să nu-i înjur sau să-i lovesc, că sunt oameni ca şi ea, ca şi tata ca şi toţi fraţii mei, ca şi mine. Vorbele ei mi le-am scris în inimă pentru toată viaţa. A doua zi am fost dus la gară la Dorohoi. La despărţire, mama m-a dat în paza lui Dumnezeu, iar tata mi-a spus simplu „drum bun” şi să nu-l fac „pe acolo” de vreo ruşine. S-a pornit trenul, s-a depărtat peronul cu toţi cei dragi, apoi Dorohoiul şi la urmă şi bucata de sat care se mai putea vedea de pe drumul de fier. Porneam spre front. Ceea ce de atâtea ori dorisem cu simţămintele mele de român şi respinsesem cu raţiunea, se împlinea. Porneam spre front. Priveam pierdut pe fereastra vagonului şi în fuga dealurilor, a ogoarelor, a pădurilor şi a apelor, se amestecau în ritmul roţilor… atacul de la Noua Suliţă… cuvintele lui Iorga : „iubim pământul ţării noastre pentru cât cuprinde din viaţa neamului nostru”… prizonierii din Iaşi … trădarea lui Sturza… mărul din grădina noastră… execuţia din valea Ţicăului… jăratecul versurilor lui Goga… „ofiţer să te faci”… „ofiţer să te faci”… Ei da, mă făcusem, aveam şi eu să aduc duşmănie şi răni şi morţi şi lacrimi… De ce toate acestea? Şi un tainic răspuns venea din adâncul firii:
Pentru neamul tău obidit şi
încercat, pentru bucuriile care trebuie să i se arate şi lui,
acoperea totul, îmi alunga frica, mă readucea iar entuziast şi
puternic, în uniforma ţării pe care o purtam.
*
În gară la Bacău trenul a stat ceva mai mult. Pe linia de alături a tras un tren cu răniţi de pe front. Răni… sânge… vaiete … Asemenea trenuri opresc şi în gările inamicului… Bravo omule, superioară fiinţă a globului!
Am închis fereastra. Am tras perdelele. La dracu! În loc să lupt, fac filozofie. De-aş ajunge mai repede pe front. De la Adjud au început a se auzi tunurile. Tunurile… în curând voi comanda şi eu: Foc !
*
În gară la Oneşti, aşa cum ne înţelesesem, erau şi ceilalţi trei camarazi cu care alesesem acelaşi regiment. Gara era sfârtecată de proiectile, în târg case arse, strada spre centru spartă de obuze. Peste tot forfotă, soldaţi, căruţe, cai. Spre Trotuş nişte cuptoare mari coceau pâine pentru cei din munţi. Dintr-un vagon se descărcau lăzi cu medicamente stivuindu-se într-o maşină cu semnul Crucii Roşii pe ea. Hotărât, lucru am intrat în zona frontului. Întrebăm care-i drumul spre Regimentul 17, obuziere şi dăm chiar de o căruţă a regimentului, venită, după pâine. Se încarcă pâinea şi plecăm. Cu cât înaintăm se desluşesc tot mai bine semnele frontului. Bubuituri înfundate… împuşcături răzleţe … ţăcănit de mitraliere… cârduri de corbi. După două ore ajungem la Serviciul de aprovizionare, de unde cu doi soldaţi pornim spre postul ele comandă al Regimentului. Curând intrăm în pădure. Comandantul regimentului colonelul Tullea Carol, a găsit vorbe de bun venit, s-a arătat bucuros să-i aducem ştiri şi noutăţi despre artilerie, şi ne-a repartizat la baterii. Pe mine şi pe Mihăileanu la bateria a treia obuziere de 120 mm aflată în Poiana Ţepei. Un soldat ne-a dus până acolo. Drum, o cărare de munte.
*
Mergeam încet şi în gând depanam amintiri din copilărie, din adolescenţă, din viaţa de liceu, de şcoală militară… Ca înecaţii retrăiam toată viaţa de până atunci..Pe măsură ce împuşcăturile se înmulţeau şi bubuitul tunurilor se apropia, amintirile îmi erau tot mai scumpe, dar mai ales doi ochi verzi rămaşi la Botoşani. Aveam 20 de ani.
Am ajuns în Poiana Ţepei. Bateria mea avea indicativul 17.3, adică regimentul 17, bateria treia.
A doua zi am fost prezentat soldaţilor, cu care mai apoi am stat de vorbă. Le-am pus tot felul de întrebări spre a vedea ce ştiu şi le-am spus despre mine tot ce am considerat necesar a şti ei. Începea o legătură care avea să dureze peste treizeci de ani. Materialul tehnic al bateriei era format din obuziere germane, muniţie franceză şi servanţii români. După trei zile s-a primit şi o mitralieră rusească. Din tot babilonul ăsta eu mai lipseam şi… venisem.
*
Eram sublocotenent. Ploua de câteva zile şi mă aflam la observatorul din sectorul companiei a 10-a a căpitanului Mociulschi, din regimentul 29 infanterie, din apropierea aceluiaşi munte, Muntele Războiului. Observatorul era instalat în bordeiul comandantului plutonului 1, plutonierul rezervist Leontescu Alexandru, fostul meu coleg de liceu, viitorul poet, scriitor, ziarist. Într-una din zile, spre seară, a intrat în bordei un soldat, pe care Leontescu l-a înştiinţat că e ordin de la regiment să se facă rost de o… ,,limbă vie”.
Andrei Tomache, soldat de ispravă după cum aveam să văd, a gândit un timp. „Pe joi noaptea. Dar să mi-i daţi pe Buhăiescu şi pe don căprar Topor”. „Bine”.
Mă întrebam ce naiba o mai fi şi „limba asta vie?”. M-a lămurit Leontescu. Trebuia luat neapărat un prizonier neamţ, de la care să se afle forţele şi intenţiile inamicului din sectorul respectiv. Joi când s-a întunecat, cei trei şi-au făcut semnul crucii, au salutat, au dispărut în beznă iar eu şi cu Leontescu am rămas în noapte să-i aşteptăm.
Nu se auzea nici o mişcare, totul era cufundat în linişte, o linişte răcoroasă de munte. Timpul trece… nu se aude nimic…
Îmi pierd răbdarea şi chiar încrederea, ba îmi mai încolţeşte şi ideia că cei trei s-au culcat pe undeva, dorm duşi, iar când se vor întoarce or să spună că n-au reuşit. În surdină îi spun lui Leontescu la ureche, bănuiala mea.
„Nu se poate, îmi şopteşte Leontescu, îmi cunosc oamenii”.
Aproape de ceasurile două, după miezul nopţii, se aude mişcare înspre tranşeele germane.
I-au prins. Ba nu. Foşnetul creşte … se aud paşi… se apropie patru siluete. Fără a scoate vreun cuvânt am intrat cu toţii în bordei. La lumina unui capăt de lumânare am văzut captura. Un neamţ mărunţel, blond şi cu privirea speriată, care a început să ne roage să nu-l împușcăm. Leontescu l-a asigurat că aşa ceva nu se va întâmpla şi i-a dat de mâncare.
Nu se aflase bine de captura făcută şi nemţii au declanşat foc de artilerie în tot sectorul. Ai noştri nu au răspuns. După încetarea focului Leontescu l-a întrebat pe Tomache cam ce ar dori ei drept răsplată. Soldatul a întors puţin capul într-o parte chibzuind. În gândul meu îmi ziceam : „Ce să vrea altceva decât o permisie mai lungă, să plece acasă la ai lui”.
„Păi dacă-i vorba de aşa ceva, îşi luă inima-n dinţi Tomache, eu aş zice să fim făcuţi toţi trei sergenţi” şi rămase suspendat, speriat că cererea să nu fi fost prea gogonată.
S-a raportat Diviziei executarea ordinului şi cei trei cu „limba vie” au fost trimişi acolo.
Când cei trei s-au întors la companie, aveau galoane de sergent. Le-am strâns şi eu călduros mâna felicitându-i pentru faptă şi înaintarea în grad.
La plecare i-am spus lui Leontescu : „Să ştii că te invidiez”. „Pentru ce ?”, „Pentru că îţi cunoști oamenii”.
*
În altă seară mă aflam la un alt observator, în tranşeele Regimentului 25 infanterie, pe dreapta râului Caşin. Am fost chemat la comandantul batalionului 3, maior Codreanu. La postul de comandă se aflau şi alţi comandanţi de companie, de plutoane, comandantul unei secţii de mortiere de tranşee şi… Ţurcanu Constantin. Da, era el, Peneş Curcanul cel cântat de Alecsandri : „Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece, acum plutonier portdrapel al vasluianului regiment, în uniformă neagră, ca la 77 şi cu pană de curcan la căciulă.
Din încremenire m-a trezit glasul maiorului, care după o succintă prezentare a situaţiei, ne-a comunicat că a două zi la ora şapte, batalionul său va executa un atac în scopul de a aprecia forţele inamicului şi eventual a captura prizonieri, bateria mea trebuind să susţină, acţiunea.
M-am întors la postul meu de observaţie, am raportat telefonic comandantului de baterie precizându-i sectoarele în care se va acţiona. Telefonistul şi lunetistul care erau cu mine s-au culcat, iar eu nu am dormit toată noaptea. A doua zi la ora 7, tiptil, tiptil pe brânci, infanteriştii s-au strecurat târâş prin reţelele de sârmă ghimpată, înaintând în mare linişte. Noi după ei, tot întinzând firul telefonului.
Dar nu ajungem la reţele şi santinelele germane au simţit şi au dat alarma. Ca din pământ în tranşeele din faţă, apar infanteriştii germani, care deschid focul.
Ai noştri răspund, deslănţuind mitralierele şi mortierele de tranşee. Încep să sosească primele obuze inamice. Bateria mea răspunde. Şuierul proiectilelor se aude trecând pe deasupra noastră. Şi de unde la început totul mi se părea o joacă, devine un infern.
Infanteriştii noştri se retrag. Nemţii trec la atac. „Alo 173… foc pe s2-4… foc pe s7-8… foc”. Contraatacul este oprit. Toţi se retrag. Cad morţi şi răniţi de ambele părţi. Tunurile trag mereu şi proiectilele cad în tranşee, în spatele tranşeelor, între tranşee, peste tot. Mitralierele ţăcăne, mortierele fac ravagii. Şi de o parte şi de alta tot ce e gură de foc trage, bubuie, varsă foc şi moarte.
E un vacarm îngrozitor, pădurea se clatină, brazii se înconvoaie, crengi şi trunchiuri se rup, ninge cu frunze şi vuiesc munţii.
Un obuz se sparge pe buza tranşeului unde mă aflu cu sergentul şi cu telefonistul, talazul se prăbuşeşte şi suntem acoperiţi cu ţărână. Sergentul, un evreu Freitag îşi face cruce… telefonistul Nica Petre, ţigan lăutar de prin Iaşi, din tuciuriu e alb ca laptele, eu… încep să râd…
Un soldat infanterist în faţa mea cade mort, un glonţ din ceafă îi ieşise printre ochi cu bucăţi de creier ; în dreapta un caporal cade ca un trunchi cu faţa în sus privind fix cerul… în stânga un soldat, un copilandru încă, duce mâinile la burtă, scânceşte şi încet ca într-o rugăciune se ghemuieşte în genunchi, muşcă iarbă… iar eu râd.
Fântâni arteziene de pământ şi schije ţâşnesc din tot locul. Urlete şi înjurături, vaiete, blesteme şi comenzi se amestecă în haosul exploziilor… şi eu râd…
Pe încetul înţeleg că acesta e războiul, că sunt o părticică din ceea ce poate aduce victoria.
Apuc telefonul : „Alo 173… 173 lungiţi tragerea…”
Către prânz furtuna se potoleşte. Începe a mirosi iar a brad. Înlăcrămat gândesc la cei doi ochi verzi..
Brancardierii pe brânci târâie după ei răniţii dintre tranşee, rămaşi în „ţara nimănui”. Morţii rămân aşa până la noapte. Până atunci e timp să li se sape gropile.
*
Pe toată lungimea frontului se auzeau zilnic împuşcături, clănţănit de mitraliere şi bubuituri de tun. In aer se vedeau rar avioane şi când se vedeau, zburau mai mult pe deasupra liniilor de infanterie. Noi cei din munţi nu vedeam decât pădurea, cerul cu soarele sau luna. Stăteam toţi la datorie pentru că aşa trebuia să stăm, fiecare unde se găsea, fără a fi nemulţumiţi, fără a zice că-i rău, fără a vrea să fie mai bine.
Într-o zi au venit doi ofiţeri de artilerie din Misiunea militară franceză. După ce au vizitat poziţia bateriei, au cercetat cu atenţie obuzierele. Le-au considerat total depăşite şi au recomandat ca pe viitor când se va folosi acest material, servanţii să stea în şanţurile de comunicaţie, de unde cu o frânghie să acţioneze cordiţa de tragere, pentru foc, deoarece ţevile nu vor mai rezista mult şi într-o zi vor plezni.
Ce era cu aceste obuziere ?
Tunurile fuseseră aduse de Regele Carol I şi montate în forturile din jurul Bucureştiului. În timp deveniseră nefolositoare. Ca atare au fost demontate, ţevile puse pe un afet şi astfel tunurile „fixe” de la 1800, au devenit după 100 de ani „artilerie mobilă”. Frâna de recul era un simplu arc metalic şi atunci când se trăgea, tunul, sărea, în sus ca un ţap, cabra şi linia de ochire trebuia făcută şi refăcută după fiecare lovitură. Era o improvizaţie şi cele spuse de ofiţerii francezi atunci, aveau să se întâmple mai târziu.
*
Linia frontului către începutul verii lui 1917 a stat aproape nemişcată. Ici şi colo incursiuni locale fără mare importanţă. Pe fronturile europene însă apar surprize. Germania dezlănţuie total războiul submarin şi scufundă aproape un milion de tone de nave. De asemenea trece la folosirea yperitei. La 6 aprilie alături de aliaţi intră în război Statele Unite ale Americii. Englezii la Cambrai, luptă în premieră cu tancuri. Hotărârea inamicului de a lichida frontul românesc devenea o certitudine. Dar şi aliaţii intenţionau a da lovitura decisivă nemţilor. Fiecare zi învrăjbea omenirea tot mai mult, încleştând-o în lupte ce deveneau adevărate masacre.
*
Căutând a preîntâmpina atacul german, Armata I-a de sub comanda generalului Cristescu porneşte la 21 iulie o ofensivă la Nămoloasa, în regiunea Galaţi, când tunurile au tras fără încetare trei zile şi trei nopţi într-una! A fost cel mai mare bombardament din război. Deasemeni Armata a 4-a de sub comanda generalului Averescu, declanşează după o zi ofensiva de la Mărăşti. Cu preţul multor vieţi şi distrugeri, Armata a II-a reuşeşte să zdrobească frontul nemţesc pe o lungime de 40 de kilometri şi o adâncime de vreo 20. Generalul Averescu a devenit „Eroul de la Mărăşti” iar ostaşii români, deşi în inferioritate numerică şi de dotare au înscris în paginile istoriei noastre fapte de o înălţătoare vitejie.
Dar ofensiva a trebuit să fie oprită. Evenimentul organizat pe ascuns de către Germani a explodat. Peste istoria noastră, în istoria lumii a început revoluţia comunistă clin Rusia, care avea să zguduie şi restul Europei, iar peste zeci de ani să curme viaţa a milioane de oameni, să distrugă atâtea ţări.
Trupele ruseşti au fost retrase şi de pe frontul românesc. Trupele noastre de rezervă le-au înlocuit imediat, în măsura posibilităţilor, dar situaţia era critică deoarece linia frontului era sensibilă, iar nemţii puteau profita de scăderea inerentă a puterii de rezistenţă.
Cineva, din „marii” de atunci, a sugerat scurtarea liniei frontului şi retragerea tuturor forţelor pe o baricadă de rezistenţă, aşa numitul „triunghi al morţii”, organizat pe podişul central al Moldovei, Roman, Piatra Neamţ, Carpaţi, cu consemnul de a se rezista până la ultimul om.
Mai mult, se vehicula şi ideea plecării Regelui, guvernului şi mai marilor într-o ţară străină de unde să se conducă rezistenţa. Mulţi, din boierimea şi caracuda oploşită la Iaşi, începuseră a-şi pregăti bagajele. Prompt pe scenă, artistul Tănase a şi ripostat într-un cuplet de românească atitudine :
Unii vor mai cu dichis/ Să trăiască la Paris/ Iar alţii mai cu fason/ Vor s-o şteargă la Cherson/ Să ştiu că ajung năuc/ Eu de aicea nu mă duc/ Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea !
Consiliul de Coroană, ţinut special, nu a aprobat ideea triunghiului, care se spunea ar fi fost a generalului Berthelot, după cum s-a aflat că generalul Averescu s-a opus total. Pe front soldaţii au auzit şi pentru că „până la ultimul om”, însemna de fapt sacrificarea lor, nu a celor ce se pregăteau pentru Paris şi Cherson, Averescu a devenit salvatorul lor, apropiat de sufletul lor, fapt pentru care îi spuneau „tata Averescu”.
*
Avântat de unele succese în apus, şi sperând că datorită înlocuirilor survenite pe front, armata română nu va putea face faţă, Comandamentului german a hotărât o ofensivă decisivă pe Siret, declanşând la 6 august, ofensiva de la Mărăşeşti din sectorul Armatei I-a, a generalului Cristescu. Generalul Cristescu, absolvent al Şcolii politehnice de la Fontainbleau şi a Şcolii superioare de război de la Paris, era o mare capacitate militară. Până la 10 august, nemţii reuşesc să străpungă frontul, cu lupte sângeroase la Doaga, Pătrăşcani, în cele din urmă fiind opriţi printr-o contraofensivă puternică.
Dar pe 12 august, generalul Cristescu este înlocuit la comandă cu generalul Eremia Grigorescu, din ordin regal! Ce se întâmplase? Au circulat două versiuni. Una motiva schimbarea prin faptul că: generalul Cristescu împuşca dezertorii ruşi. Personal şi cred că nimeni nu poate să creadă că un mare comandant de oşti, cu pregătire superioară, ar putea să comită asemenea fapte reprobabile.
În 1925, cu ocazia unei inspecţii, generalul Mihai Florescu, comandantul Diviziei a 8-a, a infirmat această versiune, aducând-o pe cea de a doua. Pentru preluarea poziţiilor ruseşti de către armata română, Regele l-a însărcinat pe generalul Cristescu să ia legătura cu generalul rus Scerbacev, care însă nu s-a prezentat la locul întâlnirii. S-a fixat o altă întâlnire dar cu acelaşi rezultat. Considerând cea de a doua întâlnire ratată drept o jignire adusă persoanei sale, generalul Cristescu a refuzat să se mai ducă la o a treia.
Regele a considerat refuzul drept neexecutare de ordin (Ordinul se execută nu se discută) i-a luat comanda înlocuindu-l cu generalul Eremia Grigorescu, care a preluat conducerea operaţiunilor ,,din mers”, în plină luptă trebuind să se adapteze fulgerător la situaţia din teren, fără a mai putea interveni cu ceva în planul de luptă fixat de generalul Cristescu.
Generalul Grigorescu şi el un ofiţer de elită, supranumit, generalul de oţel, comandase Divizia a 15-a, cu care oprise în 1916, invazia nemţilor la Oituz lansând atunci lozinca: „Pe aici nu se trece”. Experienţa sa de luptă avea să o fructifice excepţional la Mărăşeşti. Între 14 şi 16 august s-au dat atacuri şi contraatacuri cu pierderi grele pentru noi la Chicera, Prisăc, pe Platoul Muncelului şi dealurile Panciului.
La 19 august nemţii dau atacul decisiv, reuşind să străpungă frontul între Mărăşeşti şi Răzoare, având drum deschis pentru a intra în Moldova. Dar când se socoteau victorioşi, apare, ca din pământ, în faţa lor un regiment de infanterie în cămaşă, care porneşte un contraatac nimicitor. Regimentul 32 Mircea, rezervă în linia a doua, se afla la spălat pe malul Suşiţei, când a primit ordin să intre imediat în luptă. Soldaţii n-au mai stat să se echipeze şi au pornit în pas alergător, aşa cum se aflau, în cămaşă, ca să stăvilească cu pieptul lor puhoiul duşman ce se revărsa prin spărtura frontului. Cu arma apucată de ţeava au început a lovi ciobăneşte, voiniceşte, româneşte, în dreapta şi în stânga. Această apariţie neaşteptată, echipamentul şi mai ales noua metodă de luptă, obligă inamicul să facă „şcihnell” cale întoarsă. (De atunci în fiecare an la părăzile militare, Regimentul 32 Mircea a defilat în cămaşă şi în pas alergător, cu arma pentru atac, în amintirea vitejiei de la Mărăşeşti).
Forţa noastră de apărare, în urma a două săptămâni de lupte, scăzuse puternic şi nemţii, sesizând situaţia, pornesc un atac puternic pe direcţia Răzoare, reuşind să spargă din nou frontul. Dar, din nou, când se socoteau stăpâni pe situaţie, în ultima clipă, apare tot ca din pământ, un batalion din regimentul 51 infanterie, ultima noastră rezervă, sub comanda maiorului Miclescu, pornind la contraatac.
Această neprevăzută surpriză produce panică în rândurile atacatorilor. Panica se întinde până la Comandamentul german care ordonă încetarea atacului şi retragerea trupelor, oprindu-se astfel definitiv ofensiva nemţilor şi genialitatea lui Makensen.
Preţul victoriei de la Mărăşeşti a fost de 450 de ofiţeri şi 21.000 de ostaşi care odihnesc, mărturie şi exemplu în mausoleul ridicat pe locul luptelor în câmpia Mărăşeştilor. Între ei se află adus după război şi generalul Eremia Grigorescu, „Eroul de la Mărăşeşti” care a dovedit pentru totdeauna că „Nici pe aici nu se trece”.
Mărăşeştiul s-a înscris în cronica biruinţelor Româneşti alături de Posada, Rovine, Podul înalt, Călugăreni… şi toată preamărirea se cuvine în primul rând Infanteriei —„infans terra” — copilul pământului. Şi ia Oituz, ofensiva germană desfăşurată în acelaşi timp a fost oprită, ostaşul român dovedind nemţilor că nicăieri peste linia frontului românesc nu se mai poate trece. Atunci poetul Artur Enăşescu: luptător la Caşin în Regimentul 37 infanterie, a scris poezia „Cruce, albă de mesteacăn”.
*
În iureşul acestor bătălii aviaţia noastră, deşi la începutul ei, a adus un mare aport victoriei finale, prin nenumărate raiduri de recunoaştere la inamic şi reglarea tirurilor de artilerie. În sectorul Mărăşeşti, echipajul al cărui observator era locotenentul Ermil Gheorghiu, primeşte misiunea de a regla tirul artileriei grele pe valea Şiretului, nu departe de gara Pădureni. În acţiune avionul este lovit în plin de artileria anti-aeriană inamică, manşa rămâne fără stăpân şi avionul se prăbuşeşte. Dar minune! avionul cade pe sârmele de telefon întinse între stâlpi. Sârmele amortizează căderea, se rup încet una câte una şi avionul se aşează lin pe pământ. Ocupanţii sunt scoşi afară. Pilotul lovit în cap cu ochii închişi pentru totdeauna, locotenentul total inconştient, cu părul albit ca neaua. Când şi-a revenit, pe pieptul fostului meu coleg de liceu, strălucea cruciuliţa Ordinului Mihai Viteazu, pe care a purtat-o şi ca general.
*
Anul 1918 ne-a găsit „pe loc repaus”, în stare de ne-beligeranţă, cu trupele însă tot pe poziţie. Se încheiase armistiţiul cu nemţii la Focşani. Nu se auzea nici o împuşcătură, pe toată linia frontului era linişte. Într-o zi a venit ordin şi pe la mijlocul lunii ianuarie am părăsit pentru totdeauna poziţia din Poiana Ţepei, oprind într-un sat la vreo doi kilometri de Oneşti, nu departe de Borzeştiul lui Ştefan cel Mare. Vremea se mai ostoise, gerul mai slăbise şi pe cer apăruse chiar un soare călduţ. Vedeam oameni şi case. După câteva zile am primit şi o permisie de trei zile. De acasă primisem veşti, aşa că am zburat la Botoşani, la sora mea… unde erau refugiaţi cei doi ochi verzi, pe care nu-i mai văzusem de atâta timp. Eram sublocotenent, cu tresă pe umăr şi sabie la şold şi un pachet în braţe, cu un buchet mare de trandafiri, bineînţeles pictaţi pe o mătase bleu, într-o ramă aurie, având pe verso mărturisirea unei sincere afecţiuni, dedicată celor doi ochi.
Dar, cum e un făcut, ca după mari bucurii să urmeze dureri, ducânclu-mă să-mi revăd liceul, nu am găsit pe locul său decât nişte ruine, înnegrite de fum. Căzut pradă unei hoarde de soldaţi ruşi, contaminaţi de anarhismul comunist, care se îndreptau spre Rusia, în debandadă, pârjolind totul în calea lor.
Am umblat în jurul ruinelor. Sub ele se afla întreaga mea adolescenţă. Clădirea a fost reconstruită prin 1920-1921 prin grija profesorului de istorie Petre Irimescu, în acel timp prefect al oraşului. Atunci păstrându-se stilul vechii clădiri, s-a mai adăugat încă un etaj, aşa cum arată şi în ziua de azi.
Tot prin grija profesorului Irimescu s-a restaurat mai târziu la Ipoteşti casa lui Eminescu, lângă care Nicolae Iorga a înălţat o bisericuţă de piatră ca omagiu adus poetului.
*
De Nicolae Iorga, în afara vizitelor sale la Botoşani, am fost mai aproape pe când, eram elev la liceul Laurian, aveam vreo 14 ani şi locuiam în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, zidită în 1551 de către soţia lui Petru Rareş. În timp biserica ajunsese vizibil deteriorată. Se cerea restaurată şi la restaurarea aceasta am fost martor ocular timp de patru ani.
La vremea aceea biserica arăta cu totul altfel decât arată azi după restaurare. Astfel, clopotniţa era lipită de biserică şi pentru a intra în biserică trebuia să treci pe sub bolta ei care servea şi de pronaus. Afară, în partea de sud, înspre altar se afla lipită de perete o clădire mică în care se păstrau veştmintele preoţeşti şi obiectele de cult. Acoperişul era din tablă. Pereţii erau din cărămidă arsă tencuiţi şi văruiţi. În curte spre stânga la câţiva paşi de biserică era un soclu de marmură albă, care avea o cruce mică tot din marmoră. Gardul lipsea în întregime.
Într-una din zilele lui iunie 1910, mă aflam în curtea bisericii cu nişte colegi, când a apărut Iorga, împreună cu Primarul oraşului, cu inginerul Kraft, un vârstnic şi profesorul arhitect Petre Antonescu, care avea pe atunci cam 42-45 de ani, ambii din Bucureşti. Erau însoţiţi de inginerul oraşului Zorio.
Curioşi ne-am apropiat pentru a auzi ce se vorbea, dar mai ales ce spunea Iorga.
Prezentăm mai jos alte câteva cuvinte de folos, care se referă la raportarea noastră la credința în Dumnezeu, cum să o trăim și să o păzim printre oamenii din lume, extrase din învățăturile Sf. Serafim de Sarov, din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov. Toate acestea provin din inima aprinsă de Duhul Sfânt a Cuviosului Serafim și se adresează îndeosebi oamenilor cu o anumită trăire duhovnicească, dar sunt de folos oricui are o năzuință curată spre Dumnezeu și grijă pentru mântuirea proprie.
3. Despre Dumnezeu
Dumnezeu este foc
arzător, care încălzește inima împreună cu întreg lăuntrul omului. Și, astfel,
de vom simți în inima noastră răceală, care este de la diavol, căci diavolul
este lipsit de căldură, atunci să chemăm pe Domnul și El, venind, va încălzi
din nou inimile noastre cu dragostea Lui cea desăvârșită nu numai față de El,
ci și față de aproapele nostru. În felul acesta, răceala urâtorului de bine va
fi izgonită din preajma acestei călduri…
Despre lucrurile lui Dumnezeu nu se cuvine a grăi după ce ne-am umplut de sațiul mâncării, deoarece cu pântecele plin nu se vor vedea tainele lui Dumnezeu…
4. Despre dragostea lui Dumnezeu
Cel ce și-a dobândit dragostea cea desăvârșită trăiește în lumea aceasta în așa fel ca și cum n-ar trăi. Căci unul ca acesta se socotește pe sine străin pentru toate cele văzute, așteptând cu nerăbdare pe cele nevăzute… El s-a schimbat întreg în dragoste față de Dumnezeu și a dat uitării orice altă dragoste… Sufletul cel plin de dragostea lui Dumnezeu, la vremea ieșirii din trup, nu se va înfricoșa de stăpânitorul cel rău din văzduh, ci se va înălța însoțit de îngeri întocmai cum ar trece dintr-o țară străină în patria sa…
5. Despre frica de Dumnezeu
Omul care a luat asupra sa de bunăvoie însărcinarea cea grea de a străbate calea cea strâmtă a păzirii inimii trebuie, înainte de toate, să aibă frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. În mintea lui trebuie să fie necontenit întipărite aceste cuvinte proorocești: Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur (Ps. 2: 11).
El trebuie să străbată această cale cu cea mai mare luate aminte și cu respect față de tot ce este sfânt, iar nu cu nepăsare. Astfel trebuie să se teamă, ca nu cumva să atragă asupra lui acea hotărâre dumnezeiască: Blestemat este omul care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48:10). De aceea este de trebuință aici cucernicia chibzuită, căci mare și întins este acest noian de nepătruns, inima, cu gândurile și poftele ei, pe care trebuie s-o curățim cu multă băgare de seamă: Acolo sunt jivine cărora nu este număr (Ps. 103), adică multe gânduri deșarte, strâmbe și necurate, semințe ale duhurilor rele.
În scurt grăind, înfățișările fricii de Dumnezeu sunt două: dacă vrei să faci răul, atunci teme-te de Domnul și nu-l fă. Iar dacă vrei să faci binele, atunci teme-te de Domnul și săvârșește-l!
6. Despre taina Sfintei Treimi
Ca să ne putem
îndrepta privirile minții către Preasfânta Treime, trebuie neapărat să rugăm
pentru aceasta pe marele Vasile, pe Grigorie Teologul și pe Ioan Gură de Aur,
care au învățat despre Sfânta Treime și a căror mijlocire poate să aducă asupra
omului binecuvântarea Preasfintei Treimi. Iar așa singuri, fără ajutorul
nimănui, trebuie să ne ferim și de a încerca măcar să privim.
7. Despre cauzele venirii lui Hristos în lume
Cauzele venirii
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume sunt acestea:
1. Dragostea Lui
față de neamul omenesc, căci așa de mult
a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat (In.
3:16).
2. Aducerea din
nou a omului căzut la vrednicia chipului și asemănării cu Dumnezeu, cum cântă
și Sfânta Biserică: «Pe cel căzut pentru neascultare, care era după chipul lui
Dumnezeu și care s-a făcut cu totul întru stricăciune, căzând din cea mai bună
viață dumnezeiască, iarăși îl înnoiește înțeleptul Ziditor» (Canonul1, cântarea
1 la Nașterea Domnului).
3. Mântuirea sufletelor omenești: N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El (In. 3:17).
9. Despre păstrarea adevărurilor cunoscute
Nu trebuie să-ți
deschizi inima ta niciodată fără trebuință. Dintr-o mie, nu știi de se va putea
găsi măcar unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Și, când noi înșine
nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum vom putea nădăjdui că ea ar putea
fi păstrată de alții?
Cu omul simplu trebuie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul bogat în înțelepciunea duhovnicească trebuie să grăiești despre cele cerești.
Oamenii plini de
înțelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta
Scriptură, căutând să se încredințeze
dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Și numai după aceea își
dau o părere sau alta despre el.
Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorință de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și ascunde în taină sfânta înțelepciune în fața norodului celui neluminat, să și-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu ei, căci nu este bine, cum zice Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înțelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată și de mare preț». Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel, le vei pierde și nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba și de lucruri duhovnicești, atunci trebuie să-ți deschizi gura și să grăiești deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: «Căci calea este acum deschisă…»”
Pe lângă încredințarea deosebit de importantă a Sf. Serafim de Sarov dată lui Motovilov despre scopul vieții creștine ca dobândire a Duhului Sfânt, mai există și alte învățături folositoare, care pornesc din aceasta. Redăm aici o altă întâmplare uimitoare și pilduitoare pentru coordonatele vieții creștine mai ales pentru mulți dintre cei care cred că nu exiată iad, ci doar o mustrare de conștiință și vorbesc mai mult despre harul Duhului Sfânt, ignorând realitățile copleșitoare ale lumii de dincolo. Și nu doar oamenii de rând, nici numai creștinii simpli ajung la astfel de concepții, ci aceste idei se găsesc și la diverși „teologi”.
Fragmentul este preluat din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediția a III-a, Mănăstirea Sihăstria, 2010.
Istorisirea lui N.A. Motovilov (după revista rusească Pravoslavnaia Karpatskaia Rosii (ian. 1933); trad. de pr. N. Grosu în manuscris)
N. A. Motovilov, robul lui Serafim, după cum îi plăcea lui să se numească, un om cu inimă curată și credință fierbinte, după ce s-a vindecat cu rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii săi ochi strălucirea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât ca, în amintirea Părintelui Serafim, să plece el însuși la locul de naștere al marelui stareț, la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și tinerețea lui și să cerceteze Mănăstirea Kievo-Florensky. Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât, cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului, care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim. Împrejurările în care a avut loc îmbolnăvirea lui Motovilov și care lămuresc începuturile ei sunt următoarele:
Odată, într-o
convorbire mai îndelungată cu Preacuviosul Serafim, a venit vorba despre
atacurile pe care vrăjmașul diavol le dă asupra oamenilor. Motovilov, care a
avut o creștere lumească, n-a pregetat, desigur, să se îndoiască de existența
adevărată a puterilor rele. Atunci Preacuviosul i-a destăinuit lupta groaznică
pe care a avut-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți. Și,
prin puterea cuvântului său, ca și prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu
mai încăpea nici o urmă de îndoială, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor,
care se arată nu numai în felurite năluciri sau vise, ci chiar aievea, în cea
mai crudă înfățișare văzută cu ochii trupești. Aprins cum era din fire,
Motovilov s-a însuflețit în așa măsură de povestirea starețului, încât a
strigat din adâncul sufletului: «Părinte, am mare dorință să mă lupt cu
dracii!».
Părintele Serafim,
umplându-se de spaimă, l-a întrerupt, zicând: «Ce-i cu dumneata, bucuria mea? Îți
dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare
să răstoarne tot pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care îi îngăduie
Dumnezeu), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei!».
«Dar dracii au
unghii, Părinte?» «Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi
profesorii pe la școlile mari? Nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt
zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă pentru că închipuirea omenească nu poate
să născocească ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci,
în adevăr, ei sunt neînchipuit de respingători, deoarece, în urma căderii lor
de bunăvoie din fața lui Dumnezeu și din pricina împotrivirii lor voite la
harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni, atât de întunecați
și de respingători, încât este cu neputință să fie înfățișați prin vreo
asemănare omenească. Și, cu toate acestea, este nevoie de o asemănare care să
cuprindă toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți. Dar,
întrucât au fost creați cu puteri și însușiri de îngeri (care nu li s-au luat
întru totul după cădere), ei se arată sub înfățișare de oameni și au față de
lume, ca și față de tot ce este pământesc, o putere neobișnuită, așa încât cel
mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne pământul
întreg numai cu o singură unghie. Și doar harul Sfântului Duh, care ni s-a dat
nouă, creștinilor ortodocși pentru meritele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, numai El zădărnicește cu desăvârșire și nimicește uneltirile și
vicleșugurile vrăjmașului.
Atunci Motovilov
s-a îngrozit. Și, atâta vreme cât s-a aflat sub scutul de apărare al
rugăciunilor Părintelui Serafim, el a putut să nu se teamă de răutatea
satanică. Dar această provocare îndrăzneață și chiar nesocotită, cu îngăduința
lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui
Serafim, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puține știri
despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate nu-și
mai aminteau de el încă de pe când era tânăr; unele din ele muriseră, iar
altele spuneau că l-au uitat. Chiar casa în care s-a născut copilul Prohor era
distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri. Totuși s-a găsit un uncheș,
care era cam de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov
unele informații care au fost trecute după aceea în toate cărțile câte s-au
scris despre viața Părintelui Serafim. Așa că această călătorie la Kursk și
rămânerea acolo a fost încununată cu un oarecare succes, căci vijelia potrivnicului
nu s-a dezlănțuit asupra lui Motovilov decât la întoarcerea spre Voronej.
Făcându-se
noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire la una din stațiile
de poștă, care se afla pe drumul dintre Kursk și Voronej. Fiind singur în casa
de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze
la lumina slabă a unei lămpi care abia pâlpâia într-o oaie largă. Cele dintâi însemnări
care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei femei de neam novil,
Erapkin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej. „În acel moment m-am
gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se
împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să
mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de
îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate
una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească
înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului
Hristos!»
În aceeași clipă,
un nor înfricoșat, rece ca gheața și cu miros nespus de urât l-a înconjurat și
a început să se strecoare prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri,
zbătându-se în spasme. Și, în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului
Motovilov, în ciuda încercărilor lui disperate de a se apăra împotriva norului
de gheață și împotriva puterii de care se vedea împresurat, norul puturos a
intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui mai
presus de om. I se părea că mâinile îi sunt paralizate și nu era în stare să
facă semnul Crucii, iar mintea fiindu-i încremenită de spaimă, nu-și putea
aminti de numele Domnului nostru Iisus Hristos. Se săvârșise ceva dezgustător
și groaznic și pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile
pe care le-a suferit el atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu
propria sa mână:
„Domnul m-a învrednicit
să cunosc din proprie experiență, în deplină trezvie a trupului și a duhului,
nu în stare de vis ori de nălucire, trei din muncile iadului. Prima a fost
focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva
decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, în
timpul cărora simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard
de tot. De zece ori, iar altădată de șaptesprezece ori în curs de o zi și o
noapte ștergeam de pe corpul meu un fel de funingine ca de gheenă, pe care
oricine o putea vedea. Și aceste munci n-au contenit decât după ce m-am
spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului
Antonie și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la
47 de biserici și mănăstiri din Voronej pentru vindecarea robului lui Dumnezeu Nicolae.
A doua muncă a
durat două zile și două nopți. Acesta a fost chinul tartarului celui
neîmblânzit al gheenei, care îmi băga atâta răceală în oase, încât focul nu numai
că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a IPS Antonie
de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră asupra unei lumânări
aprinse și, cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu s-a încălzit
deloc. Această probă, care a fost verificată de mai mulți martori, eu am
scris-o pe o coală de hârtie pe care apoi am semnat-o, aplicând totodată pe ea
și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu mi se ușurau prin
Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădeau numai putința să mănânc,
să beau și să dorm puțin. Dar, dacă aceste două munci erau cu putință de văzut
pentru oricine, al treilea chin de gheenă, deși a fost de mai scurtă durată,
căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferințele mele erau de
nedescris și de nepătruns cu mintea omenească.
Mă mir eu singur
cum de am mai putut să rămân în viață. Și de acesta am scăpat tot prin spovedanie
și împărtășire cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit
însuși Arhiepiscopul Antonie, cu propriile sale mâini. Acest chin a fost
pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea
nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie. Eu însă am fost copleșit
peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele
și-mi rodea într-un chip nespus de îngrozitor toate măruntaiele dinăuntrul meu,
ieșind când pe gură, când pe urechi ori pe nas și apoi întorcându-se iarăși înăuntru.
Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l
întind. Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat mei de
sus ca să încerc toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc
să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu! În ziua Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului,
El Însuși, Dumnezeu, ajutorul și acoperitorul meu, va mărturisi că eu n-am
mințit împotriva Lui și împotriva providenței Sale dumnezeiești!”
Curând după
această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut
într-o vedenie pe iubitul său îndrumător și ocrotitor, pe Părintele Serafim,
care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecare desăvârșită abia atunci
când se vor descoperi moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk, iar până atunci demonul
care s-a cuibărit în el va continua să-l chinuiască, dar nu cu atât cruzime.
Într-adevăr,
această făgăduință s-a împlinit după mai bine de treizeci și mai bine de ani,
când așteptarea lui Motovilov a luat sfârșit și, după marea lui credință, s-a
vindecat. În ziua când s-au descoperit moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk (1861),
Motovilov sta în fața sfântului altar și se ruga plângând cu amar că Domnul nu-i
trimite vindecarea, pe care sufletul lui necăjit o aștepta de atâta vreme, potrivit
cu făgăduința Preacuviosului Serafim de Sarov. Și iată că, în timp ce se cânta
Heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon, care l-a
binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea, Motovilov s-a vindecat cu
desăvârșire.
Romfea.gr: Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului s-a referit, în unele declarații ale sale, la epistola pe care a primit-o de la Patriarhul Teofil III al Ierusalimului cu privire la convocarea unei Sinaxe a Întâistătătorilor la Aman în Iordania.
„Am considerat chibzuit să nu răspund. Nu am considerat acest lucru a fi o acțiune serioasă. Nu am considerat-o drept o decizie serioasă din clipa când am primit acest subiect al Patriarhului, care îmi este prieten” – a declarat Arhiepiscopul Ciprului.
Arhiepiscopul Hrisostom II, întrebat despre cine are dreptul să convoace Sinaxa Întâistătătorilor conform cu sfintele canoane și cu predania Bisericii, a răspuns: „Numai Patriarhul Ecumenic, nimeni altul și tocmai de aceea nu am luat-o în serios, cu toată prietenia noastră, nu am răspuns”.
Nota noastră: Calea cea corectă a rezolvării oricărui impas este dialogul. Refuzul dezbaterii dă în vileag pe cel care preferă abuzul și tirania și este abătut de la calea Bisericii. Subliniez acest lucru foarte important: soluțiile vin prin disponibilitatea la dialog, nu prin refuzul lui; fapt la care ar trebui să ia aminte toți mărturisitorii credinței pe diferite teme, nu doar a schismei ucrainene, ci și a Sinodului din Creta sau alte teme sensibile.
Chiar și numai din cuvintele Arhiepiscopului se constată neseriozitatea totală a acestuia față de un subiect atât de sensibil. Nici măcar nu a precizat care canoane sau norme bisericești conferă exclusiv Patriarhului Ecumenic dreptul de a convoca la o întrunire pe toți Întâistătătorii de Biserici. Pentru că nu ar putea să indice vreun temei serios.
Este interesant de văzut cum vor reacționa celelalte Biserici Locale. Până acum, au acceptat oficial invitația Biserica Rusă și cea a Cehiei și Slovaciei prin hotărâri sinodale interne. Patriarhul Antiohiei s-a arătat favorabil, iar Arhiepiscopul Greciei a refuzat această idee.
Ar mai trebui remarcat că o astfel de decizie, de a participa sau nu la Sinaxa Întâistătătorilor ar fi de competența Sinodului fiecărui Patriarh, nu este admisibil să ia singur hotărârea aceasta în nume propriu.
În pragul noului an calendaristic, vă dorim împliniri, sănătate şi folos în toate!
Vă îndemnăm să
ne bucurăm împreună de anul ce vine, ca de un răgaz dăruit de
Dumnezeu pentru îndreptarea noastră, pentru slujirea aproapelui şi
pentru mărturisirea ortodoxiei.
Un gând cald
îndreptăm şi către cei singuri sau însinguraţi, către cei
aflaţi acum în ispite sau în tulburări, celor care suferă de
lipsuri de orice fel. Să ne ajute Dumnezeu să ne cunoaştem cu
toţii, cu bine, spre folos sufletesc şi într-ajutorare! Deşi
sărbătorim
începerea noului an la data de 1 septembrie, găsim nimerit să
ne bucurăm dimpreună cu toţi cei ce se folosesc de aceste clipe
pentru făurirea unor noi deziderate, pentru a-şi plăsmui, în
ascuns, noi năzuinţe, pentru iertarea greşelilor suferite din
partea apropiaţilor sau din partea aproapelui şi pentru avântarea
cu mult curaj asupra vremurilor ce vin!
Vă rugăm să ne
pomeniţi în rugăciunile voastre, dimpreună cu toţi cei care se
străduiesc să construiască o prezenţă ortodoxă în mediul
online şi, îndeosebi, în viaţa de zi cu zi.
Ρομφαία.gr: Sâmbătă,
28 decembrie 2019, Preafericitul Ioan X, Patriarhul Antiohiei și a tot
Răsăritul, a primit la reședința sa patriarhală din Damasc pe Preasfințitul
Arhiepiscop Hristofor de Kiriakopolis, reprezentant al Preafericitului Patriarh
Teofil III al Ierusalimului.
Preasfințitul i-a dat Patriarhului Antiohiei o scrisoare despre o Întrunire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Aman (Iordania), cu scopul „păstrării unității ortodoxe”, care este fisurată din cauza chestiunii ucrainene. Cu acest prilej, Patriarhul Ioan X a întărit poziția fermă a Bisericii Anthiohiei, pe care a comunicat-o déjà Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiei. Sfântul Sinod, prin decizia sa de atunci, face apel la adunarea tuturor Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, cu scopul aflării unei rezolvări pentru subiectele panortodoxe.
Există, însă, și alte detalii
care trebuie pronunțate, cum ar fi cele menționate de Orthochristian.com: Sinodul
la care face referire Patriarhul Ioan a avut loc în octombrie 2018. În ianuarie
Patriarhul Antiohiei a cerut Patriarhului Ecumenic să convoace un Sinod care să
ia în discuție problema ucraineană. Drept răspuns, Patriarhul Bartolomeu a
refuzat să întrunească un astfel de Sinod, reproșându-i faptul că nu a fost
prezent la Sinodul din Creta 2016.
Patriarhul Ierusalimului și-a
anunțat intenția de a ține o Sinaxă a Întâistătătorilor în timpul unei vizite
la Moscova în noiembrie. La acea dată nu se întrevedea cât de concretă este
această inițiativă, dar anunțarea unui calendar precis, cu luna februarie ca dată
de întâlnire, face ca lucrurile să fie mai interesante și se pare că se
pregătește o tranșare a problemei cât mai urgent posibil. La această inițiativă
au răspuns pozitiv până acum oficial Biserica Cehiei și Slovaciei și Biserica
Rusă. Dar înclinații în această direcție au manifestat mai toate Bisericile
Locale, inclusiv BOR. Doar Arhiepiscopul Atenei a refuzat categoric această
propunere pe motiv că doar Patriarhul Ecumenic are dreptul să organizeze o
întrunire panortodoxă.
Un alt fapt foarte important este
acela că momentan Patriarhiile Ierusalimului și Antiohiei sunt în conflict pe
marginea jurisdicției teritoriale a Qatarului din 2014. Patriarhul Antiohiei nu
pomenește în diptice pe cel al Ierusalimului. Faptul că a primit și a conslujit
cu un episcop din Ierusalim arată preocuparea și disponibilitatea de a trece
peste conflictul menționat.
Nota noastră adiacentă: Din păcate, este de luat în calcul posibilitatea foarte mare a unei schisme puternice în Biserică, asemănătoare cu cea din 1054 dintre Răsărit și Apus, când Roma s-a desprins de Ortodoxie. La fel și atunci au existat presiuni și interese politice, care au condus la o dezbinare foarte gravă. Este de urmărit în ce măsură astăzi vor putea fi depășite interesele pământești pentru a păstra unitatea duhovnicească a Bisericii. Cu alte cuvinte, miza principală este în ce măsură legile bisericești vor prevala în fața intereselor pământești naționaliste sau de altă natură. Pentru că trebuie să recunoaștem că, de la marea schismă de acum o mie de ani, Biserica a fost forțată adeseori să facă unele compromisuri inacceptabile de către puternicii vremii. Amintim unirea de la Lyon (1274) și de la Ferrara-Florența (1359), uniatismul din Ucraina și Transilvania, dar și în diferite alte zone geografice, încercările Fanarului de a controla pe sârbi și bulgari prin intermediul Imperiului Otoman prin desființarea Patriarhiilor acelora și ecumenismul actual, prin care se urmăresc planuri mondialiste. Deși trebuie să recunoaștem rolul important al Bisericii în formarea conștiinței naționale a oricărui popor, totuși nu trebuie să alunecăm în reversul medaliei, adică în reformarea credinței pe modele naționaliste.
În acest sens, este evident că
Moscova are dreptate în conflictul bisericesc din Ucraina, dar mai trebuie să
și-o impună în mod bisericesc, nu cu interese ascunse naționaliste, adică ar
trebui să urmărească îndreptarea tuturor problemelor grave din Ortodoxie, prima
fiind ecumenismul. Altfel se poate ajunge să strecurăm țânțarul discordiei
autocefaliei ucrainene și să înghițim cămila lepădării de dreapta credință.
„Asociația Jurnaliștilor Ortodocși” a realizat o prezentare video convingătoare a felului cum s-a ajuns la schisma actuală din Ucraina și la nivelul întregii Bisericii Ortodoxe. Cine sunt principalii actori și motivele care i-au animat? Cum reacționează poporul credincios? Care sunt mijloacele folosite pentru impunerea noii structuri bisericești? Acestea sunt câteva dintre întrebările care-și află răspunsul în acest material.
Extrem de folositor este faptul că sunt relatate momentele de cotitură, răsturnările de situație, inadvertențele și presiunile care au presărat drumul pe care l-a parcurs viața creștinilor ortodocși din Ucraina. Într-o cronologie relevantă, sunt folosite și imagini document care ilustrează și dovedesc fără putință de tăgadă cum stau de fapt lucrurile.
Foarte mulți ignoră faptele, de aceea este util să urmărească această prezentare jurnalistică în imagini.
Ar mai trebui precizat că relatarea evenimentelor se concentrează pe cele petrecute în Ucraina, pe când problema este amplificată și extrapolată la nivelul întregii Biserici Ortodoxe de intruziunea Patriarhiei de Constantinopol, care are și ea interesele proprii de supremație de tip papal.
Deși față de
Biserica Greciei a luat decizia de întrerupere a comuniunii imediat după ce
aceasta i-a recunoscut pe ucrainenii „autocefali”, de data aceasta a trecut mai
bine de o lună până la o decizie similară. Amintim că Patriarhul
Alexandriei a început să-l pomenească pe Epifanie Dumenko în diptice acum o
lună jumătate, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli (8 nov.), fără să fi pus
această chestiune în dezbaterea Sinodului local.
Orthochristian.com:
Sinodul Rusesc scoate parohiile ruse din Africa de sub jurisdicția Patriarhiei
de Alexandria
Astăzi, 26
decembrie, s-a întrunit Sinodul Bisericii Ruse pentru a evalua poziția
Patriarhiei de Alexandria cu privire la recunoașterea „autocefalilor” ucraineni.
Au fost luate următoarele hotărâri, rezumate astfel de Vladimir Legoida, purtătorul
de cuvânt al Patriarhiei:
1. A exprimat
întristarea profundă cu privire la acțiunile anti-canonice ale Patriarhului
Teodor al Alexandriei, care a intrat în comuniune cu schismaticii.
2. A subliniat faptul că decizia Patriarhului Teodor al Alexandriei de a
recunoaște pe schismaticii ucraineni contravine declarațiile repetate ale
Preafericirii Sale de sprijinire a Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene și a
Întâistătătorului ei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina,
inclusiv declarația făcută în timpul ultimei sale vizite în Biserica Ortodoxă
Ucraineană din 27 septembrie 2018, trei săptămâni după invazia Patriarhiei de
Constantinopol în Ucraina prin desemnarea unor „exarhi” la Kiev.
3. A remarcat faptul că decizia de a recunoaște structura schismatică din
Ucraina nu a fost făcută la sesiunea Sfântului Sinod al Patriarhiei de
Alexandria ținută la 7-9 octombrie, că nu a fost supusă la vot ierarhilor săi
și, în consecință, nu are un caracter sinodal, ci a fost luată de
Întâistătătorul acestei Biserici în mod unilateral.
4. A confirmat imposibilitatea pomenirii numelui Patriarhului Teodor al
Alexandriei în diptice, după cum și a comuniunii în rugăciune și euharistice cu
el.
5. A păstrat cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Alexandrine comuniunea bisericească
în afară de cei care au susținut sau vor susține legalizarea schismei ucrainene
în viitor.
6. A suspendat activitatea de reprezentanței Patriarhiei Alexandrine la Tronul
Patriarhal de Moscova.
7. A transformat reprezentanța Patriarhiei Moscovei și a toată Rusia la
Patriarhul Alexandrei într-o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse în Cairo.
8. A retras parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse localizate pe continentul african
din jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, dându-le un statut stavropighial
(locații aparținând direct de Patriarh, aflate pe teritoriu canonic străin,
n.n.).
Înainte de începerea
sesiunii sinodale, Patriarhul
Chiril a declarat: „Fiecare Biserică Locală este responsabilă pentru
destinul comun al Bisericii, pentru păstrarea unității ei. Acest lucru este
valabil și pentru Biserica Ortodoxă Rusă – cea mai mare ca număr de episcopi și
credincioși. Nu rămânem indiferenți la ceea ce se
întâmplă acum în familia Bisericilor Ortodoxe”.
Purtătorul
de cuvânt al Patriarhiei ruse, Vladimir
Legoida, a mai declarat că, „deoarece această decizie (de recunoaștere a
schismaticilor) este în esență unilaterală și nu a fost votată prin procedurile
canonice care există în Patriarhia Alexandriei, consider că putem să sperăm că
această decizie poate fi revizuită”.
Nota theodosie.ro: Cu toate că Patriarhul Chiril dorește să justifice aceste măsuri ca venind din grija pentru Ortodoxie, nu din rațiuni politice, este greu să explice de ce nu a reacționat la fel cu doar doi ani mai devreme față de textele eretice semnate la Sinodul din Creta (2016). Chiar dacă acțiunile Moscovei sunt îndreptățite și acoperite canonic, totuși asupra lor planează suspiciunea că sunt luate și din interese proprii, nu doar pentru păstrarea unității Bisericii. Aceste rezerve pot fi înlăturate dacă Biserica Rusă va avea în vedere o rezolvare a tuturor problemelor ce frământă lumea ortodoxă de astăzi, nu doar a celor din Ucraina, ecumenismul fiind o amenințare mai gravă pentru stabilitatea Ortodoxiei. Un alt aspect ar fi acela că Moscova este datoare să precizeze motivele și condițiile în care operează încetarea comuniunii cu Alexandria (precum și cu Constantinopol și Atena). Mai clar spus, ar trebui să precizeze că la mijloc este o erezie, primatul de factură papistă, care permite acest gest. Dacă ar fi fost vorba doar de schismă, care este o problemă administrativă, cadrul canonic nu ar fi permis astfel de decizii.
Orthochristian.com:
Ierarhii greci din Alexandria îi pedepsesc pe preoții africani care aduc
obiecții față de recunoașterea schismaticilor ucraineni
Câteva zile mai
târziu, Orthochristian.com a fost informată de unul din semnatari că au fost
deja opriți de la slujire. În orice caz, acest preot și alții au declarat pe
social media că vor continua să fie de partea Bisericii Ucrainei în ciuda
oricăror amenințări sau pedepse. Pr. George Maximov specifică faptul că trei
ierarhi greci, Mitropolitul Macarie al Kenyei, Mitropolitul Dimitrie de
Irinoupolis (Tanzania) și Mitropolitul Agatonic de Arușa și Tanzania Centrală, s-au
mișcat imediat împotriva preoților lor care semnaseră scrisoarea deschisă,
cerându-le să semneze o declarație în favoarea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei”.
Când au refuzat, au fost opriți de la slujbă și amenințați cu caterisirea. Doar
Mitropolitul Iona de Kampala (Uganda) nu a exprimat amenințări la adresa
preoților semnatari din eparhia sa.
De remarcat că
scrisoarea acelor preoți nu exprimă decât o opinie discordantă, fără să
presupună oprirea comuniunii cu episcopii lor. Dimpotrivă, ei precizau expres
că vor continua să se supună ierarhilor lor din Patriarhia Alexandriei.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi
a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă
să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci
cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al
cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi:
Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci
„când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti.
Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă
de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această
raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul
naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti.
Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri
vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis
că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai
apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi
decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi
făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de
înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci,
cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că
mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele
înţelese.
Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este
abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată
până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în
vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu
între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor
şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci
prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu
din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi
unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată
omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea
în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu
aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea
lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg
împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi
S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a
făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a
primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a
Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi
că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel
nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa
trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul
e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face
el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa
şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit
Dumnezeirii neputinţa obişnuită.
Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează
nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel
nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas
intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru
aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese
înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile,
obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se
destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin
firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în
apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte
soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui
Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit
Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa
vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu!
Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii
caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine
bunătăţii.
Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas
în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin
trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu.
Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească
trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe
cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine
este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile
naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai
degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama
Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece
din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost
socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria,
şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru
sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2].
Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor
obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi
întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât
cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi
rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul
Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de
Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu
curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin
logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic
fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că
s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia
veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca
o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe
proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is.
7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea
Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.
«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că
are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi
pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al
unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public
cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el
acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme
a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul
cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă
fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia
ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de
una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt».
Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea
obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a
formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus
«ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din
sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei
pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie
nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac
şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura
virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este
numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de
veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel,
care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o
arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte,
zice, „cu noi este Dumnezeu”.
Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor,
care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată,
tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn
este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a
fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a
vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în
adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe
Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi
semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a
cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn
neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că
Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce
S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi
maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii
de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie
tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în
obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum
zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e
logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a
culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).
«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt.
1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată
grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a
cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt.
1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie
naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de
lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci
fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă
grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul
iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea
de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia:
«n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o
limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce
s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul
cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare
a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”.
Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură
cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul
că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci
există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit
în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de
iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela
neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice
fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este
Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care
iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la
observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel
ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care
chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă
cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte
vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu
acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om
din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după
pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor
Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de
acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3]
e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta,
după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de
Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că
mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau
iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce
nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi
casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme
ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor
din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.
Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor
astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja
existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor
întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat
naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se
întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru
totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că
are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele
ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată.
Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că
nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat
deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat
călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin
venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat,
deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi
smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre
Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu.
Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te
blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin
leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu
putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca
unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au
înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă,
care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe
cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un
loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi
denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte
aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o
materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede
a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea
Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se
avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a
apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii
s-au bucurat cu bucurie mare.
Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.
O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni
al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului.
Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi
rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în
trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a
luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să
se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te
cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii
înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria
a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe
Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în
micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea
dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă,
dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii
curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava
Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu
iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria
în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.
[2] Era
necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă
parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate
de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în
sânul unei familii.
Tuturor cititorilor noștri le urăm să prăznuiască cu bucurie sfântă Nașterea Mântuitorului nostru și să aibă parte de la Dumnezeu de sănătate, căldura sufletească din prezența celor dragi, dar mai ales de ocrotirea Duhului Sfânt, Care a lucrat odinioară sălășluirea lui Hristos în pântecele curat al Maicii Domnului!
Praznicul de acum
găsește, însă, lumea și îndeosebi pe creștini în situații diverse, de multe ori
foarte grele. Gândul la greutățile altora ar trebui să ne facă să prețuim mai
mult libertatea noastră câtă o avem și să ne trezească o responsabilitate mai
mare față de cei din jur și față de moștenirea creștină pe care am primit-o. Fără
cultivarea virtuților creștine, viața devine sufocantă, învrăjbită în afară,
dar mai ales lăuntric.
Să deschidem
ochii și la situația altor creștini din
lume, care suferă în credința lor.
„Astăzi, la aproape 2.000 de ani după Nașterea Pruncului dumnezeiesc, Care a venit pe pământ să ne învețe pacea și dragostea de Dumnezeu, creștinii rămân cea mai prigonită comunitate religioasă de pe planetă. Și se pregătesc să prăznuiască pe ascuns zilele acestea, chiar cu pericolul pentru propria lor viață.
În mai mult de 100 de țări regimurile absolutiste ateiste, islamismul extremist și fanatismul religios îi amenință pe creștini. Chiar și în SUA se dezvoltă în ultimul timp o mișcare anticreștină, care amenință adevărata libertate religioasă. În multe din aceste țări, sfidând amenințările și violența, mii de creștini sărbătoresc în ascuns Nașterea Domnului în subsoluri, în apartamente sau chiar și sub cerul liber. Păstrează tradițiile și valorile creștine și merg după cuvântul lui Dumnezeu.
Conform Open
Doors USA, anul trecut mai mult de 245 de milioane de creștini sau 1 din 9 la
nivel mondial, au fost prigoniți pentru credința lor. Organizația Aid for the
Chruch in Need plasează numărul la 300 de milioane, cu 75 la sută dintre cei
persecutați pe motive religioase se referă la creștini.
În China, mai
multe mii de creștini au fost închiși fără proces în 2018. Bisericile sunt
supuse de obicei urmăririi guvernamentale și au parte de percheziții din partea
forțelor de securitate.
În Irakul de
Nord, unde stăpânește ISIS, comunități întregi urmează să înfrunte o oprimare
sistematică.
Grupările teroriste
islamiste precum Boko Haram asasinează pe creștini în Africa. În Nigeria, unde jumătate
de populație sunt creștini, persecuțiile au căpătat proporții de genocid.
Chiar și în
India, în care rămân aproape 65 de milioane de creștini, hinduiștii extremiști
etnici amenință regulat populația. Ard biserici, trec la acte de violență față
de creștini, îi scot din serviciu și îi batjocoresc.
Acolo unde pâlpâie nădejdea…
O știre de
consolare pentru creștinii ortodocși care rezistă în Siria pe lângă atacurile și
amenințările continue din partea grupărilor extremiste musulmane. Cu puține
zile mai devreme, clopotele Sf. Gheorghe din Arbin au bătut din nou și a fost
săvârșită dumnezeiasca Liturghie într-un sta aproape de biserica ce a suferit
pagube mari de la bombardamente. Liturghia a fost săvârșită de ajutorul
Patriarhului de Antiohia, Episcopul Luca de Saidanaghia, cu prilejul începerii
lucrărilor restaurării bisericii. Episcopul și-a exprimat bucuria agenției SANA
pentru prima Liturghie după eliberarea orașului: «Sirienii sunt deciși să se
întoarcă în orașele lor ca să le reconstruiască».” (traducere selectivă după ΟρθοδοξίαNewsAgency).
Însă nu putem uita faptul că nu doar în țările musulmane este persecutat creștinismul, ci chiar și în cele europene și în SUA prin diferite tactici de marginalizare și impunere a unor reguli și legi străine de spiritul credinței în Hristos. Irod este încă viu, Hristos Se mai naște, iar noi suferim din partea lui sau chiar îl ajutăm să-și pună în aplicare ura prin indiferența și chiar colaborarea noastră. Iar pe lângă acestea, există și mulți creștini în nevoie, care au trebuință de ajutorul, rugăciunea și cercetarea noastră.
Hristos din ceruri să Se sălășluiască în inimile noastre de țărână! Înnoindu-ne și primindu-L înăuntru, vom transmite și celor din jurul nostru lumina nestricăcioasă a credinței.
Conform declarațiilor recente ale oficialului Bisericii Ruse, Nikolai Balașov, rămâne de văzut cum vor răspunde celelalte Biserici Locale. Deja Arhiepiscopul Greciei a respins această propunere pentru că nu vine din partea Patriarhului Ecumenic, iar Alexandria se poziționează clar pe o recunoaștere fără dezbateri a deciziilor Fanarului.
Susținere în direcția convocării unui Sinod panortodox au manifestat până acum Arhiepiscopul Albaniei, printr-o scrisoare publică, și Biserica Cehiei și Slovaciei, care a discutat zilele trecute această opțiune și a sprijinit-o printr-o rezoluție sinodală. Aceasta din urmă a interzis întemeierea unor structuri bisericești de către alte Biserici Locale pe teritoriul său, ca răspuns la acțiunile intruzive ale Fanarului, și s-a ocupat și de acțiunile ilegale ale unui episcop ceh, Isaia, care a slujit cu schismaticii ucraineni.
Așadar, până acum, Biserica Rusă, cea Ierusalimului, a Albaniei, a Cehiei și Slovaciei doresc și pregătesc un Sinod. În opoziție sunt Constantinopolul, Grecia și Alexandria. Biserica Română, cea Bulgară, Sârbă și a Ciprului au propus de la început o rezolvare sinodală. Mai există și alți ierarhi greci care solicită acest lucru. Biserica Poloniei este, de asemenea, în așteptarea unui astfel de Sinod.
Se poate spune că majoritatea covârșitoare a lumii ortodoxe este favorabilă unei întruniri panortodoxe, dar concretizarea se va vedea în februarie.
Una dintre năzuinţele principale ale blogului nostru este promovarea
sindicalismului în rândul creştinilor
ortodocşi. Alături de civism şi de clericalism, sindicalismul reprezintă
unul dintre cei trei piloni ai unui sistem de filosofie socială (pompos termen,
dar totuşi sugestiv) pe care îndrăznim să-l propunem cititorilor, iar în
subsidiar Bisericii şi societăţii.
Însă niciunul dintre cei trei termeni, sub umbrela cărora ne-am gândit activitatea, nu se bucură de simpatie, noţiunile respective fiind mai mult sau mai puţin compromise, neînţelese sau, uneori pe bună dreptate, ignorate de creştinii ortodocşi. Este aşadar un demers cu atât mai dificil să promovăm o anumită specie de sindicalism, câtă vreme noţiunea generală este vehiculată în mod impropriu iar activitatea socială concretă presupusă de sindicalism este privită cu antipatie.
Dacă mai adăugăm şi faptul că sindicalismul reprezintă un
palier ideologic distinct pentru curentele politice de stânga şi mai ales al
celor de extremă stânga, definitoriu ateiste şi anticlericaliste, străduinţa
noastră apare a fi cu totul lipsită de speranţă.
Totuşi, stăruim în privinţa acestor idei pe care le-am
verificat în viaţa reală, despre a căror eficienţă, viabilitate şi, mai cu
seamă, caracter scalabil dăm mărturie fără înconjur şi pentru care alegem să
milităm deschis în continuare.
Prin sindicalism noi înţelegem activitatea de susţinere şi
promovare a intereselor profesionale, economice şi social-culturale ale
salariaţilor care s-au organizat legal în formă sindicală. În rândul
intereselor social-culturale legea şi jurisprudenţa fac vorbire şi despre libertatea
de conştiinţă sau despre drepturile asociate profesării convingerilor
religioase.
Sindicatul este o formă de asociere recunoscută şi protejată
de lege, constituită în scopul menţionat mai sus. Spre deosebire de ONG-uri,
sindicatele sunt, prin puterea legii şi prin statut, nu doar învestite cu legitimitatea
negocierii şi reprezentării interselor membrilor săi ci, mai ales, li se recunoaşte
dreptul de împotrivire faţă de măsurile care contestă sau încalcă drepturile individuale
sau colective ale membrilor. Dacă ONG-urile mizează pe o intervenţie din
exteriorul activităţilor profesionale, sindicatele (şi parţial asociaţiile
profesionale aferente), au legitimitate directă, sunt parteneri sociali direct
interesaţi care acţionează în interiorul profesiilor sau serviciilor prestate
către public.
Deşi evoluţia legislaţiei, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, ne este profund defavorabilă, în continuare, activitatea sindicală are vocaţia de a deveni foarte rapid extrem de dureroasă pentru puternicii zilei, fie că vorbim de organizaţii statale sau nestatale (organizaţii multinaţionale).
Subiectul lipseşte cu desăvârşire din atenţia publică deşi,
după cum am arătat anterior, vorbim despre o industrie de consultanţă în
valoare de miliarde de dolari, cu firme de „consultanţă
de management resurse umane” cu adevărat prolifice, al căror profit este
invers proporţional cu activitatea de asociere sindicală în cadrul
firmelor/multinaţionalelor consiliate.
Fără a avea pretenţia că putem suplini sau combate în vreun fel acest tip de blocaj mediatic generalizat, pentru cititorii noştri care cunosc limba engleză, facem trimitere la unele articole recente care descriu eforturile Google de a combate organizarea sindicală (aici, aici şi aici), precum şi la un alt articol din care aflăm despre condamnarea la închisoare pentru 18 luni a unui director de la Samsung acuzat de activitate anti-sindicală nelegală. Recent am făcut trimitere la manuale şi proceduri anti-sindicale dezvoltate de Amazon.
Eforturile acestor companii care sunt vârful curentului
tehnologic actual, riscurile şi cheltuielile ameţitoare pe care şi le asumă
pentru a combate iniţiativele sindicale, dau vorbire de la sine despre vocaţia
sindicalismului de a reprezenta un instrument extrem de eficient pentru
apărarea şi promovarea drepturilor şi intereselor celor (aparent!) fără putere.
Contextul social-economic din România, capitularea definitivă şi incontestabilă în faţa capitalului străin, obligă pe cei care încă simt româneşte să reconsidere valoarea implicării în acţiuni de constituire sau de sprijin sindical. În egală măsură, sindicalismul românesc trebuie recuperat din mâinile celor care au ales să îşi însuşească în nume propriu această modalitate legitimă de participare la viaţa cetăţii. Dacă resursele şi capitalul au trecut deja de multă vreme sub control străin, prin firea lucrurilor, forţa de muncă rămâne preponderent românească. Plaja drepturilor şi intereselor ce pot fi apărate şi promovate prin sindicalism este, în mod ideal, nelimitată.
Din păcate, orientarea preponderent spre dreapta a intelectualilor
creştini apropiaţi de Biserică face ca sindicalismul să fie privit cu extremă
circumspecţie, iar demersurile noastre să fie privite ca o bizarerie complet inoportună.
Însă valoarea practică a sindicalismului, împreună cu ideile de civism ortodox
şi de clericalism asupra cărora vom reveni, pledează de la sine pentru o
reconsiderare în tihnă, în liniştea propriului for deliberatoriu, cu privire la
modalitatea concretă în care creştinii ortodocşi aleg să participe la viaţa publică.
În contextul în care Biserica şi-a păstrat şi reiterat în
anii recenţi distanţa de zona activismului politic (în mod justificat, am zice),
pariul pe care îl susţinem este acela că reconsiderarea (binecuvântarea) implicării
mirenilor în activităţi de natură sindicală are vocaţia să reprezinte pentru
naţiunea română ceea ce a reprezentat liturghisirea în limba română pentru
fibra naţională românească. Recunoaştem că aceasta este o opinie îndrăzneaţă, greu
de primit, promovat, dezbătut, însuşit în contextul social şi politic actual, dar
pentru care dăm mărturie orişicum.
Îndemnăm aşadar pe cititorii noştri, acum la final de an şi
la un moment firesc de bilanţ personal, către o reflecţie sinceră despre
această sugestie a noastră, cu menţiunea că în perioada următoare vom completa
acest articol cu o prezentare succintă a modalităţii concrete în care am ales
să verificăm susţinerile noastre privitor la viabilitatea şi, mai ales,
privitor la caracterul scalabil al activităţii sindicale.
Prin caracter scalabil, în cazul nostru, avem în vedere
însuşirea unei acţiuni sau activităţi de a obţine rezultate corespondente, fie
că este aplicată la o scară de zeci/sute de persoane sau că este aplicată la
una de zeci sau sute de mii de persoane (mutatis mutandis).
Deşi nu reprezintă un panaceu ori o soluţie civică absolută pentru neajunsurile zilelor noastre, considerăm cu tărie că suntem datori măcar să luăm în calcul această cale de acţiune, reacţie, re-organizare. Considerăm că pasivitatea creştinilor ortodocşi şi lipsa de implicare în viaţa publică, socială sau profesională, sunt printre cauzele decredibilizării şi marginalizării noastre. Discuţia este în mod cert una mai largă şi mai nuanţată dar nădăjduim să fim motiv şi împrejurare de gândire şi judecare sincere.
• Nu considerăm că decizia Sfântului Sinod al Bisericii noastre despre «neutralitatea» în problema ucraineană are înțelesul întreruperii comuniunii euharistice sau a oricărei alte relații bisericeăti atât cu Patriarhia Ecumenică, dar și cu Biserica Rusiei de același cuget.
• «Neutralitatea» pe care o invocă Preafericitul se referă la poziționarea noastră, ca Biserică a Ciprului, pe problema care s-a ivit prin acordarea autocefaliei Bisericii din Ucraina în afara sfintelor canonane și a bunei rânduieli bisericești existente și mai ales se referă la avansarea unui cleric care nu a fost hirotonit canonic, precum Întâistătătorul Bisericii în cauză, care depinde canonic de Patriarhia Moscovei.
• Întorcând cuvântul, la care se referă «certarea/mustrarea» Preafericitului la adresa persoanei noastre, deoarece am organizat o Conferință împreună Biroul Sinodal pentru monahism al Patriarhiei Moscovei, ne întrebăm de ce Preafericitul nu a luat aceeași poziție și cu prilejul deplasării la Constantinopol și participării Mitropolitului Vasile de Constanțiana ca delegat al Bisericii Ciprului mai ales la Praznicul Tronului (30/11/2019) Patriarhiei Ecumenice, care a slujit împreună cu Mitropolitul Eustratie de Cernigov și Nijnas, delegat al așa-numitei Biserici Autocefale a Ucrainei. Aceasta, Preafericite, constituie sau nu o încălcare a deciziei despre «neutralitate» a Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului pe problema aferentă?
• Cum este explicată de către Preafericitul Arhiepiscop Hrisostom II participarea și delegarea în cauză, după cum s-a făcut public, a Mitropolitului Vasile?
• Ne întrebăm cum interferează decizia aferentă a Sfântului Sinod despre neutralitatea noastră în criza ucraineană cu Conferința Monahală, care a fost organizată de trei Mitropolii, de Limassol, de Kikkos, de Tamassos, și cu participarea Biroului Sinodal al Patriarhiei Moscovei pe 28 și 29 noiembrie 2019 și care a fost programată ca o continuare a Conferinței asemănătoare (din 2018)?
• Pentru că vrem să ne respectăm pe noi înșine, trecem peste caracterizările nepotrivite, dacă nu chiar neobișnuite, ale Preafericitului față de persoanele noastre, care nu au, din păcate, legătură cu întregul duh bisericesc, care trebuie să caracterizeze purtarea noastră.
16 decembrie 2019 Mitropoliții Atanasie de Limassol Nichifor de Kikkos Isaia de Tamassos
Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.
Pune la zid
pe Nichifor, Isaia și Atanasie
Atmosfera înconjurătoare
este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema
ucraineană?
Nu. Eu am spus în
sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau
să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și
este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători,
deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă
facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare
nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați
jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este
nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă
pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat
această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.
I-ați certat?
Din nefericire, nu
aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre
fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi,
acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a
luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la
Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu.
Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți
împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar,
dacă nu se îndreaptă, ești pe
picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…
Mesajele Moscovei
Ce mesaje vă
trimite Patriarhul Moscovei?
Mi-a trimis destule
și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu
mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb:
Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul
Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie
că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să
spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu
slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.
Merge spre
schismă situația?
Merge spre schismă.
Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am
zis: Nu vei fi primul niciodată.
Cele 17 secole care
au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul
poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.
Deși este vorba
despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei
importante:
1. Neutralitatea Arhiepiscopului
nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți,
dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod
de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii
canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o
victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).
2. Modul cum este
prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu
chiar indignare: „dacă facem o greșeală între
Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și
greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare,
trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau
chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze
Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu
implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile
în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?
3.
Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este
atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată
întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii
ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei
trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici
(necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni
o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.
4.
Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate,
duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale
Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar
o turmă mică.
i
Niciodată blândețea și dragostea creștină nu sunt contrare și nu pot fi
despărțite de râvna pentru dreapta credință. S-ar ajunge la un pietism găunos. Legătura
strânsă dintre ele este exprimată foarte înțelept în Pateric de Avva Pimen (118) astfel: „Orice nedreptate ți-ar face
fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. […] Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te
mânii tare”. Căci fără această atitudine fermă ne depărtăm de sursa binelui.
Acesta este și motivul pentru care exemplele Sfinților ar trebui să ne
inspire și pe noi să urmăm o linie sănătoasă a credinței, o mărturisire
neabătută și cu duh de bunătate. Un astfel model este Sf. Grigorie Palama. Acesta,
ca văzător al luminii necreate, nu putea să nu combată pe cei ce huleau și puneau
sub obroc tocmai această lumină, izvorul tuturor virtuților. Nu e vorba de o
mânie nebună, ci de neîmpăcarea cu minciuna stricătoare de suflet, de iubirea
fără rest față de adevăr.
Când vorbim de iubire de adevăr în Ortodoxie nu se înțelege o ceartă pe
cuvinte sau o rigoare strictă față de niște dogme, față de un adevăr abstract,
ci prețuirea adevăratei spiritualități și vieți duhovnicești, care ne
eliberează de păcat. Adevărul apărat nu este cel teoretic, ci unul practic,
viața care curge în noi efectiv prin harul lui Hristos. De aceea nu e de mirare
că cei lipsiți de credință lucrătoare rămân indiferenți, pentru că nu se simt
afectați, pe când Sfinții Părinți au resimțit ereziile ca pe niște otrăvuri
stricătoare de suflet. Iar activitatea Sf. Grigorie este exemplară în acest
sens prin modul în care s-a poziționat și prin învățătura (isihastă) pe care a
elaborat-o și a apărat-o.
Începutul disputelor isihaste cu Varlaam este elocvent. Deși Sf. Grigorie a
încercat să evite o confruntare și să aplaneze lucrurile, nu a găsit decât
vicleșug. Ereticul acesta nu dorea o polemică și îi cere să nu intervină, dar
nici nu contenea să aducă hule la adresa rugăciunii isihaste. Atunci „Sf.
Grigorie îi răspunde că, odată ce atacă dreapta credință, se simte și el
atacat” (D. Stăniloae, Viața și
învățătura Sf. Grigorie Palama, p. 22). După cum se afirmă și în citatul de
la început, orice erezie ar trebui să provoace ripostă, chiar dacă nu
reprezintă un afront personal. Dar, după învățătura Părinților, nu e corect să
ne căutăm propriul interes material, dar este datoria oricui să ia apărarea altora
nedreptățiți și mai ales să reacționeze atunci când Însuși Dumnezeu este hulit.
La scurt timp a urmat întrunirea unui Sinod în Constantinopol (iunie 1341)
în care Sf. Grigorie a fost declarat apărător al Ortodoxiei, iar Varlaam și-a
manifestat formal părerea de rău pentru cele susținute, numai să scape de o
condamnare. Așa s-a și întâmplat, Sinodul schimbând hotărârea și nepronunțând o
decizie împotriva lui, ci a hotărât că el va fi excomunicat doar în cazul în
care va persista în cele afirmate și la fel oricine va relua acuzele la adresa
isihaștilor (Viața și învățăturile…,
p. 96-97). De fapt, nici nu a mai fost redactată o decizie scrisă pentru că s-a
considerat că subiectul este închis prin capitularea lui Varlaam, care a și
fugit în Italia a doua zi. Însă, pentru că s-a ridicat alt eretic, Achindin,
care susținea cam aceleași lucruri, a fost nevoie să fie formulate aceleași
hotărâri la doar câteva luni (în august), tot în cadru sinodal.
La puțin timp după aceste evenimente, conjunctura politică s-a schimbat. Între
cele două Sinoade din 1341 (iunie și august) a murit împăratul Andronic al
III-lea și a urmat o co-regență între împărăteasă cu fiul său minor Ioan și
Ioan Cantacuzino, ultimul fiind un apărător al isihaștilor. La intrigile în
special ale Patriarhului Ioan Caleca, a apărut un conflict între Cantacuzino și
împărăteasă și acesta a fost izgonit din Constantinopol, revenind abia în 1347,
când a preluat din nou puterea. În această perioadă Sf. Grigorie este prigonit,
întemnițat și arestat la domiciliu, caterisit și exilat de către Patriarhul
Caleca, devenit partizan al lui Achindin. La acestea Sf. Grigorie a răspuns cu
demnitate, nerecunoscând sentințele de condamnare și continuând să slujească
fără să-l pomenească pe Patriarh (Contribuție
pe tema…, p. 8). Este consemnat
faptul că el nu a fost singur, ci, la un moment dat, au mai existat cel puțin
șase episcopi prigoniți care au rupt comuniunea cu Ioan Caleca înainte de
condamnarea acestuia (Viața și
învățăturile…, p. 124). În general poziția isihaștilor a fost dominantă și
recunoscută de Biserică prin Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351, precum și
cele ulterioare, de pe vremea Patriarhului Filotei Kokkinos. Singura perioadă
de răsturnare a balanței a fost între 1341 și 1347, când împărăteasa a fost
manipulată de Patriarh să susțină prigoana față de Sf. Grigorie. Totuși chiar
și ea a întrunit un Sinod în final, unde a fost condamnat Caleca și Achindin și
reabilitat Sf. Grigorie, la finele căruia a preluat puterea Ioan Cantacuzino, iar
documentele finale au fost redactate după ce i s-a mai dat o șansă Patriarhului
să se apere, dar acesta a refuzat (Viața
și învățăturile…, p. 127).
Însă ne interesează îndeosebi care a fost atitudinea Sf. Grigorie în decursul acestor ani defavorabili (1341-1347) față de ereticul și prigonitorul Patriarh Ioan Caleca și Achindin, promotor al ereziei energiilor create, dar și față de Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost și el implicat în acțiunile celorlalți doi. Se păstrează destule informații pe acest subiect, rezumate în cartea Părintelui Stăniloae despre viața Sf. Grigorie și în alte trei scrieri palamite (netraduse în românește) împotriva lui Caleca și Ignatie.
Situația era favorabilă bisericește anti-isihaștilor conduși de Achindin și
sprijiniți de Patriarhul Caleca, care chiar l-a hirotonit diacon pe cel dintâi,
urmărind să-l instaleze episcop. Doar la intervențiile împărătesei nu a reușit
acest lucru și în urma tulburării produse în cetate, astfel încât s-a ajuns în
final la condamnarea sinodală și depunerea din treaptă a Patriarhului. Însă,
până atunci, după cum am mai menționat, Sf. Grigorie a fost caterisit pe
nedrept, arestat la domiciliu și întemnițat.
Inițial Sf. Grigorie nu a vrut să reacționeze la ereziile lui Achindin și
Caleca, dar, când a văzut că manevrele acestora se întețesc, a început să le
contracareze prin scrieri polemice. Într-un text ce combate o scrisoare
patriarhală potrivnică lui, el scrie astfel: „Cel ce ne-a catalogat drept
rău-credincioși simte neplăcere pentru că nu e socotit și nu e numit de noi
bine-credincios…”. În paragraful următor îl descrie ca ocupând demnitatea de
arhipăstor, dar lucrând împotriva adevărului: „Acum conducătorul sfințit al
tuturor celor bine-credincioși și stăpânul (πρυτανις=președintele) și învățătorul adevărului și al înțelepciunii conforme cu
buna-credință și propovăduitorul și dăruitorul păcii lui Hristos s-a arătat
instructor al ofenselor și al minciunii și al celor ce dăunează adevărului
bunei-credințe și scrie spre vătămarea comună a sufletelor de sub el și se
străduiește să umple pe toți ascultătorii lui de o stare profană”. Se vede limpede
din aceste rânduri că îi recunoaște rangul bisericesc: „Aceasta este o minciună
(că a primit grija de suflete și că este dator să obțină mântuirea lor) greu de
detectat și amestecată cu amăgirea, deși există în ea o parte de adevăr pusă ca
nadă și pregătită cu vicleșug pentru a dăuna prin minciună. Căci este o
minciună că a fost gravată această scrisoare pentru obținerea mântuirii, dar
este adevărat că a primit această grijă și are datoria obținerii [mântuirii]”[1].
Însă, pe lângă faptul că recunoaște slujirea și locul lui ca arhiereu în
Biserică, deși lucrează în paguba dreptei credințe, mai există alte afirmații
foarte dure la adresa Patriarhului Caleca și a lui Ignatie al Antiohiei. Astfel,
în aceeași operă, îl caracterizează astfel pe Ioan Caleca: Dacă „cineva îi
aduce în comuniune și îi face co-slujitori pe cei care au fost dezavuați (de un
Sinod), iar pe cei îndreptățiți acolo îi condamnă și-i îndepărtează, oare nu
este moștenitor învederat al acelei condamnări a celor osândiți și cu adevărat decăzut
și înstrăinat (ἔκπτωτος
καί ἀλλότριος)
de Biserică?”[2].
Argumentele pentru aceste catalogări sunt aduse în altă scriere, îndreptată
împotriva lui Ignatie al Antiohiei, în care afirmă: „Ce moștenire, ce parte, ce
autenticitate față de Biserica lui Hristos are avocatul minciunii, Biserica fiind
«stâlpul și temelia adevărului» (1Tim. 3:15) potrivit lui Pavel, care rămâne
neclintită și nezdruncinată pentru totdeauna, înfiptă zdravăn în cele pe care
le-a întărit adevărul? Căci cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai
adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos
și aceasta mai ales cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și
arhipăstori sfinți (ἱερούς=sacri) pe ei înșiși și unii de către
alții. Pentru că creștinismul am fost învățați că nu este caracterizat de
persoane, ci de adevăr și de precizia credinței”[3].
Deși s-ar putea deduce în mod pripit din aceste cuvinte că nu-l recunoaște ca
arhiereu al Bisericii pe acesta, totuși în aceeași operă îl numește și-l
recunoaște ca arhipăstor.
Aceste calificative nu pot fi înțelese altfel decât în sensul canonului 15, anume că arhiereii care propovăduiesc deschis o erezie sunt pseudo-episcopi și provoacă dezbinare în Biserică. În cuvintele Sf. Grigorie, aceștia sunt decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși nu încă scoși din treaptă și din comuniune. Altfel spus, ei provoacă o stare de dezbinare care reclamă împotrivirea celor drept credincioși pentru a nu lăsa Biserica să rămână condusă de lupi în loc de păstori autentici.
Într-o lucrare îndreptată împotriva Tomosului scris de Patriarhul Caleca, Sf. Grigorie scrie despre acesta că este un alt Varlaam și pasibil de aceleași condamnări și anateme ca și acela. Iar situația grea per ansamblu este descrisă sumar în ultimul paragraf: „Acesta fiind tăiat astfel și de atâtea ori de la toată pliroma ortodocșilor, rămâne imposibil să fie găsit între cei bine-credincioși cineva care să nu fi fost excomunicat de el, dar oricine ar fi dintre aceștia excomunicat din aceste motive este cu adevărat în catalogul creștinilor și unit cu Dumnezeu prin credința bine-cinstitoare”[4].
Sf. Grigorie a participat și la Sinoadele din 1347 și 1351, unde a semnat
hotărârile luate acolo. Deși a refuzat scaunul de episcop în 1341, a primit să
fie arhiereu pentru Tesalonic în 1347, lăsând locul lui Ignatie, un ucenic
de-al său, să fie ales Patriarh după depunerea lui Caleca.
Sunt importante și condamnările sinodale menționate pentru că acestea au fost date doar împotriva celor ce au propovăduit erezia, pe când toți ceilalți au fost lăsați în cler și în comuniune. Sinodul din 1347 dezbracă pe doi episcopi vechi achindiniți de toată demnitatea clericală, iar pe alți trei îi suspendă din funcție o perioadă limitată în care să dea dovadă că se întorc, altfel îi socotește depuși din cler și excomunicați din Biserică. Această hotărâre arată tact și răbdare pastorală, vizând doar pe cei rătăciți în mod evident. La următorul Sinod, în 1351, doi dintre episcopii cruțați anterior sunt caterisiți necondiționat și acceptați în comuniune dacă primesc dreapta credință (Viața și învățăturile…, p. 130 și 148). Din toate acestea se vede că ereticii au fost socotiți episcopi deplini până la caterisire, iar cei aflați în comuniune cu ei anterior nu sunt acuzați de vreo greșeală. Doar cei care au sprijinit activ erezia au căzut sub anateme și caterisiri.
Desigur că trebuie avut în vedere faptul că toate acestea s-au petrecut
după pronunțarea unei condamnări sinodale solemne asupra ereziei varlaamite încă
din 1341, prin care se cerea ca cei care susțin aceleași idei să fie osândiți. Însă
meritul Sf. Grigorie Palama de apărător al credinței nu este diminuat cu nimic
pentru că practic a luptat împotriva unor eretici necondamnați nominal și a
depus osteneli stăruitoare pentru a fi restabilită buna-așezare a Bisericii.
Eforturile sale au fost intense, scriind opere antiretice extinse prin care
a combătut toate ideile greșite pe care le susțineau adversarii săi, dar a dat
în vileag și toate manipulările pe care aceia le întreprindeau. Învățătura sa a
fost una elaborată și a marcat teologia ortodoxă pentru totdeauna,
diferențiind-o de cea catolică scolastică. Practic, a statornicit și a explicat
adevărul de credință prin formule clare și întemeiate patristic, lămurind și
rezolvând frământările teologice din vremea sa.
Activitatea sa rămâne o pildă vie peste veacuri și pentru noi, cei de
astăzi, care ne confruntăm cu situații similare. Ca majoritatea Sfinților
Părinți, a fost un stâlp al adevărului care trebuie urmat în măsura puterilor
de fiecare dintre noi, fără a ne asemăna cu potrivnicii săi, care s-au silit
voit sau din slăbiciune să fie partizani ai ereziei, nu ai ortodoxiei, cum au
procedat cei doi Patriarhi, Ioan Caleca al Constantinopolului și Ignatie al
Antiohiei.
[1] Γρηγοριου του Παλαμα, Απαντα τα εργα, 3, ΕΠΕ 61, π. 530-532.
Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina
Uniunea Ziariștilor Ortodocși: În data de 6 decembrie 2019, ultima sesiune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc la reședința Întâistătătorului BOU pe teritoriul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului. Discutând ultimele evoluții în sfera relațiilor inter-ortodoxe, Sinodul a făcut o declarație oficială, al cărei text a fost publicat pe site-ul UOC.
DECLARAȚIA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE UCRAINENE
6 decembrie 2019
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene,
după o deliberare atentă asupra evoluțiilor recente în sfera relațiilor
inter-ortodoxe, face următoarea declarație:
1. Suntem constrânși să declarăm
că, din cauza acțiunilor anti-canonice ale Patriarhiei de Constantinopol în
Ucraina și, de asemenea, în legătură cu acțiunile săvârșite de Întâistătătorii
Bisericilor Greacă și Alexandrină, adică intrarea lor în comuniune sacramentală
cu „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, situația creștinismului ortodox
s-a înrăutățit nu doar la nivel administrativ, ci și duhovnicesc – adică la
nivelul comuniunii bisericești în Sfintele Taine.
2. A devenit evident că această
criză nu este doar o problemă de relații bilaterale între Patriarhiile de
Constantinopol și de la Moscova, ci privește întregul lumii ortodoxe, toate
Bisericile Locale Ortodoxe, de vreme ce vatămă tocmai fundamentele vieții și
misiunii Bisericii lui Hristos. Această problemă nu este administrativă, ci
ecleziologică. Noua concepție a Patriarhului de Constantinopol ca „primul fără
egali” („Primus sine paribus”) și-a înălțat fruntea în lumea ortodoxă și este
ceva ce Biserica Ortodoxă nu a mai cunoscut anterior și care de fapt este o
încălcare clară a principiului catolicității/sobornicității Bisericii și este o
consecință a neînțelegerii naturii Bisericii în general și a rolului Bisericii
Locale în particular. În plus, Patriarhia de Constantinopol a început să
slujească împreună cu persoane care nu au fost hirotonite canonic, lucru care
este în sine o hulă și un sacrilegiu cu privire la Euharistie.
3. Din această perspectivă, întreruperea comuniunii euharistice de către Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de Constantinopol și cu Bisericile și ierarhii care au recunoscut pe schismatici nu este un abuz al Euharistiei sau un șantaj al Euharistiei, după cum au pretins unii, ci, dimpotrivă, este o apărare a Euharistiei și o protecție a purității canonice și duhovnicești, precum și a integrității Bisericii. La urma urmelor, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… ca să o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, fără Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5: 25-27).
4. Din aceste motive, este fals și manipulator să fie acuzată Biserica Ortodoxă Ucraineană că s-ar fi mișcat chipurile spre izolarea în sine, în special prin încetarea comuniunii euharistice cu cei care au intrat ei înșiși în comuniune cu schismatici nepocăiți. De fapt, noi susținem puritatea tradițiilor canonice ale Bisericii și apărăm Biserica de hulă. Altfel, dacă persoanele care nu au hirotonie canonică sunt admise în preoție și dacă schisma este recunoscută de Biserică, iar adevărata Biserică a lui Hristos este ignorată sau numită în mod mincinos schismatică, atunci există pericolul ca adevărata Biserică să fie substituită. Mai mult, astfel de acțiuni anti-bisericești fac să fie obscură linia dintre Biserică și schismă. Drept rezultat, este creată o așa-zisă nouă structură „bisericească”, ce este întemeiată de oameni în locul adevăratei Biserici, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Care „a cumpărat-o cu propriul Său sânge” (Fapte 20:28).
5. Unul dintre principiile de bază ale legii canonice ale Bisericii Ortodoxe este de așa fel că oricine intră în comuniune sacramentală cu cei excomunicați vor fi excluși din comuniunea cu Biserica însăși. În această privință, intrarea în comuniune a unor Biserici Locale cu persoane care au căzut în schismă în alte Biserici Locale și care nu s-au pocăit cu adevărat și care nu sunt hirotoniți canonic ridică automat problema dacă îi face complice la acest păcat comuniunea continuă sacramentală cu acești schismatici și care, de fapt, îi face și pe ei să fie într-o stare de încălcare a principiului canonic menționat mai sus.
6. Credem că singura modalitate de ieșire din această criză este să avem o discuție la un Sinod Pan-Ortodox și să găsim o soluție la întreaga anvergură a acestor chestiuni problematice. Deși recunoaștem toate dificultățile inerente implicate în convocarea unei astfel de întruniri pan-ortodoxe, trebuie să căutăm o altă modalitate de ieșire din criză. Drept aceea, suntem binevoitori față de inițiativa Preafericitului Patriarh Teofil III al Sfintei Cetăți Ierusalim și a toată Palestina de a convoca un Sinod Pan-Ortodox în Regatul Hașemit al Iordanului. În timpul multor vremuri grele din istoria Bisericii noastre, a existat deja un caz când Patriarhia de Ierusalim a oferit sprijin. Aceasta a fost în anul 1620, când Sanctitatea Sa, Patriarhul Teofanes III al Ierusalimului a restabilit ierarhia din Kiev pentru a înlocui pe cei care se alăturaseră uniației la presiunea autorităților de atunci polono-lituaniene. Aplaudăm, mulțumim și așteptăm apeluri similare pentru o întrunire Pan-Ortodoxă din partea Întâistătătorilor și ierarhilor altor Biserici Ortodoxe Locale care, de fapt, au început deja să intervină tot mai frecvent în ultimul timp.
7. Trebuie să observăm că factorii geopolitici și politici au început, din păcate, să se implice strident în viața internă a lumii ortodoxe într-o manieră fără precedent. Drept rezultat, Bisericile Locale individuale au luat decizii bisericești sub influența acestor factori, contrare canoanelor bisericești și tradițiilor de veacuri ale Bisericii. Înțelegem că fiecare Biserică Ortodoxă Locală își duce activitatea într-un stat anume sau uneori în mai multe state. Adesea, o națiune ortodoxă sau alta este legată foarte îndeaproape atât cu propriul stat, cât și cu Biserica sa Locală. În orice caz, convingerea noastră profundă este că fiecare Biserică Locală în slujirea ei față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de limitele și interesele naționale, statale sau politice și să nu fie supusă presiunii externe, aducându-și aminte că împărăția lui Dumnezeu, pe care o propovăduim, nu este din lumea aceasta (cf. In. 18:36). Dacă fiecare Biserică Ortodoxă Locală se asociază doar cu interesele propriului stat, atunci lumea ortodoxă nu poate fi unită, de vreme ce este bine știut faptul că statele se angajează în conflicte sau în războaie unele cu altele, iar Biserica trebuie să păstreze mereu unitatea și împăcarea dintre oameni (popoare), fără să devină un partid sau un mijloc de confruntare. Ne exprimăm nădejdea că Sfânta Biserică Ortodoxă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi puterea să depășească aceste provocări și să-și mențină unitatea, ridicându-se deasupra granițelor și intereselor naționale deoarece în Hristos nu este „elin sau evreu, barbar, scit… ci Hristos este totul în toate” (Col. 3:11).
8. Facem apel la arhipăstori, păstori, monahi și mireni ai dragii noastre Biserici Ortodoxe Ucrainene. Dragi vlădici, părinți, frați și surori! Nu este în afara proniei dumnezeiești faptul că noi suntem aici în Ucraina și în interiorul Bisericii noastre și în limitele lumii ortodoxe, unde astăzi se trasează linia de demarcare între adevărata Biserică și schismă. În această situație, trebuie să păstrăm puritatea sistemului canonic și a învățăturii Bisericii. Adversarii încearcă să ne sperie cu perspectiva izolării noastre. Pomenirea binecuvântată a Preafericitului Mitropolit Vladimir al Kievului și a toată Ucraina ne amintește că „nu poate exista autoizolare cu Hristos”. De fapt, Biserica noastră Ortodoxă Ucraineană astăzi, prin diferitele sale încercări și necazuri, susține unitatea întregii lumi ortodoxe. Nu vă fie frică! Sunteți parte a Bisericii adevărate! Iubiți Biserica, păstrați-vă în ea deoarece Domnul ne mântuiește prin ea! Și lăsați restul la voia lui Dumnezeu! Aduceți-vă aminte, nu omul conduce Biserica, ci Însuși Tatăl nostru cel ceresc! Să ne rugăm ca Domnul să corecteze pe viitor prin Sfântul Său Duh toate erorile omenești, să ne curețe de lucrurile rele și să ne mântuiască sufletele!
Credem că această Declarație atinge și expune corect criza în care se află Biserica Ortodoxă astăzi. Nu în ultimul rând, sfaturile și îndemnurile adresate credincioșilor ucraineni se potrivesc în mare măsură tuturor, bineînțeles că și celor din România.
Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.
Părintele Anghelos
Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat
sugestiv: „Dumnezeiasca
Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii
patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot
primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și
schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate
opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus,
Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul
Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.
Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:
Eclesiologia euharistică
Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie
privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat
doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte
de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi participarea
euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de
hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia.
Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui
Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apuseană a
Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a
teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după
captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin
dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea
euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din
secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile
lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în
eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a
amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.
Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica
pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie
Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio
accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie,
centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui
redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă
chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru
Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a
tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi,
neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din
viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, datorită autorităţii
harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală
măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există
şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop
este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor,
a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei
activități în dauna celorlalte.
Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar
putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răspuns la neparticiparea
credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul
harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur,
intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul
cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El
afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi
fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smerită în
Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul care rânduieşte” această
dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia
spre lucrarea episcopului ca manifestare şi ca reprezentare a acestei
dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la
regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care
îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.
Această transferare a harismei dragostei exclusiv
asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se
manifestă numai în acest context. Iar pentru că Afanasiev considera că
Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa
episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu
iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de
scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea
formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa
minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă
propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida
săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].
Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis
Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei
eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au
avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele
abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre
vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imperfecte ale
eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu
recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca
fiind şcoala pentru candidatura episcopală, el consideră că autoritatea
harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt
deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult
cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care]
erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori
Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci
şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în
zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de
citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.
Zizioulas consideră că, în Euharistie,
teologia persoanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul
care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum
face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este
relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice
devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui
Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă
adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr,
dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării
euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia
lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei
şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru
Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al
Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de
obşte a confirmării unității în Adevăr.
Din perspectiva lui Romanides, adunarea
euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o
prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că
Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci
pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin
la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo
intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau
la îndumnezeire:
O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupului lui Hristos dacă se
află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I
Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea
şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă”
sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică
neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la
Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].
În mod evident, opinia lui Romanides se îndepărtează
de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de
orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.
În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar
putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării
euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat
mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul
un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă
prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de
la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul
că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la
împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea
iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau
drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau
încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi
îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi
curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.
În mod evident, Romanides este foarte
râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării euharistice, cu
toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani,
eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o
finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul
Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia
certifică credinţa noastră”[13].
Pentru Romanides, situarea Euharistiei
înaintea şi deasupra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod
inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de
înflorire a eclesiologiei euharistice, o asemenea observaţie ar putea să îi
supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici
neanalizată.
Accentuarea aparentă a Botezului din Duh
în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la
Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism
sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă
niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul
demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia
confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine
(alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii,
Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar
putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite
n.n.) din Ortodoxia contemporană.
[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian
Diaspora…, p. 90.
După cum am promis anterior, prezentăm traducerea Comunicatului stufos și elaborat prin care patru Mitropoliți greci cer întrunirea unui Sinod Panortodox/Ecumenic care să abordeze chestiunea conflictuală a schismei din Ucraina, care afectează toată Biserica.
COMUNICAT
Vineri, 29
noiembrie 2019
CERERE DE
CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX
Preasfințiții
Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al
Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și
Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii
Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis
Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic
BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici
Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod
Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.
DIN PARTEA
SFINTELOR MITROPOLII
+ Mitropolitul
ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița
+ Mitropolitul
SERAFIM de Pireu
+ Mitropolitul
SERAFIM de Kitire și Antikitire
+ Mitropolitul
COSMA de Etolia și Akarnania
Către
Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic
kir Bartoomeu și
către Preafericiții Întâistătători
ai Preasfintelor Biserici Autocefale
kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa
kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul
kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina
kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia
kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia
kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România
kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria
kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia
kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul
kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia
kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia
kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania
kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia
la reședințele lor
în 29 noiembrie 2019
Sanctitatea
Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,
Ca unii care
păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare,
ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie
și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă,
Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le
chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele
de mai jos:
1. Răspunderea
absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este
păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și
liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului,
Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte
Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una
precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de
delimitarea clară a Domnului, «precum Noi»,
care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt
unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr
absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de
credință «întru legătura păcii»(Ef.
4, 3).
Mărturisitorul
contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în
ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul
Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii
Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii
Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu
deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele
Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți
au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei
probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în
general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea
Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea
poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De
aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic,
soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă
că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul
Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da,
mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl,
Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră,
Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului
Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și
prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare
dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui
dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii…
Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de
următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare
membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul
ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme
inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea
să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru
obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem,
împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au
făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui
Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada
aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar
de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod
Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii
martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și
închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată
lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El
este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»
Prin urmare
unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum
Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe
încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor
canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și
obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala
patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă
de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și
a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».
Vrednicul
Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis,
scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism»
următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea,
catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a
Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui
Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în
timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos,
Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în
Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea
ei.
Ecumenicitatea
Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea.
Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care
constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii
de diacronicitate subminează catolicitatea ei.
Catolicitatea
Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la
diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi
intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca
un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă,
sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin
diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice,
care au fost create între creștini.
Teologia în
înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul
Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii
Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din
firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii
ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea
ei».
Unitatea
trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață
a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de
nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității
bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare
bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii,
constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și
Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim
Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II
«Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt
conținute următoarele elemente foarte importante:
«II. Ecleziologia
ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți,
Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii;
prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin
lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică
prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale
ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație
triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.
Pe baza chiar a
Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și
«Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei
temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este
deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul
Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre
Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților,
ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh
în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca
Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se
prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci
despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp
nevăzută, zidită și nezidită.
Ca instituție
fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost
explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei
Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia
teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum
cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a
instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și
nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul
că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate
ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă
sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la
Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că
nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt
și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte
al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor
întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat
nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria
bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul
nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea
întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este
singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost
străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul
și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau
în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată
drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».
Însăși această
poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor
și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului:
vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale,
care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al
Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta,
pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din
acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta,
nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași
dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt
Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».
Îndeosebi în
cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că
unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a
unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și
schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp,
acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul
Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10
și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din
Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic
cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au
comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul
că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii
canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de
Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se
întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a
re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a
Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca
reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).
În această
privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în
studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din
Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri
demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în
vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de
continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește
că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat
sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt
caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent
pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și
semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care
le-am numi nevăzutepentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul
împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă
permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el,
după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate
Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul
Sfânt».
2. Pe subiectul
foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici
Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase
din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala
Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul
din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul
424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră
Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii
decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după
propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și
adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și
desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în
ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin
urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din
Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor
Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți
purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în
Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei
Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată
Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și
jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă
mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul
Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999
către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.
3. Cu
siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după
dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al
Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile
Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și
decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate,
papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase,
interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul
Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe
Autocefale ca primus inter pares,
prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu
Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe
Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă
autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării
deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele
canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul
Preasfintelor Biserici Autocefale).
În conformitate
cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și
accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al
Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile”
Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după
sfintele canoane», p. 27-30:
«1.3.1. Un «Întâistătător
mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o
răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a
Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de
astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva
dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al
celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului
după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului
loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în
Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se
aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se
transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos
mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor»
Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi
atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor
eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că
«protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea
rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii
Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei»
și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește
și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după
Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este
și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în
timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum
explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după
Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după
canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și,
prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este
contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de
latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care
una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon
spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative
episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin
canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului
cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași
canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea
cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede
despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe
Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici
unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al
Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul
dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în
putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu
este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele
canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al
Constantinopolului».
Potrivit
acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie
structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar,
în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă
avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de
autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al
IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate
ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și
ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine
subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este
administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie
în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește
și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.
La acest punct
facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv
concluziile lui:
«… Două
cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de
Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul
1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune
patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie
supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu
Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face
deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie
supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care
deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și
proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți
de el»…
3. La
întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a
pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în
«Calendarele» editate peste an sau «Diptice» sau în «Anuarele» Bisericilor
Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără
nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică
a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit
canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile
Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la
conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această
unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care
nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».
De asemenea,
este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul
de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:
«Deci ceea
ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se
comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze
autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De
cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței
bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?
1. Urmărind
argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul
nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în
«Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei.
Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește
Ucraina.
i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ»
(NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia
Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca
Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei
Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între
eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!
ii) SINTAGMA
lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în
vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub
Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a
Ucrainei.
Mai mult, de la
pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al
Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea
patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la
granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol
hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei»
(p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii
din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca
dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87,
referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții
mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între
care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex.
«de Cernigov»).
Concluzionând:
Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în
anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără
vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să
depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este
semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui
Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.
iii) SINTAGMA
din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a
Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și
provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din
Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a
Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte
eparhii din Ucraina de astăzi!
iv) SINTAGMA
din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic»,
care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu
se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie
bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina
nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale
supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).
v) SINTAGMA din
1902: «din
Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de
sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia
Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a
Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă
Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul:«Mănăstirile
stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul
Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).
vi) G.
Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor
și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii
Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei
Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag
elementele lor din Sintagme.
vii) «Calendarul
Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul
Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei
depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de
Constantinopol!
Concluzionând,
aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018,
după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în
«Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică
le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu
considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe
care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca
jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».
Nu încape nici
o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate
din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului
de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României,
Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a
Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro
Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă
Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin
atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe
ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și
anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost
construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski,
care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu
naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile
«biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de
autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost
preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul
caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu
un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant,
pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila
Patriarhie Ecumenică «a restabilit» ex tunc în rânduiala canonică cele două
structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică
a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.
La aceasta
cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl.
Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa
curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al
Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct»
îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este
recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea»
ecleziastică a Bisericii schismatice.
După cum se
știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă
cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată.
În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a
intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic,
ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta
deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile
fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații
rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale,
cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a
schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim
de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie,
bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal.
Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de
Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și
după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau
reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum
trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau
comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării
pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for
bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată
să se substituie sau să anuleze pocăința».
Îndeosebi
Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de
Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție
a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei
schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie
Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În
continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept
«Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie»
inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin
urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit
din toate aceste acțiuni necanonice.
Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).
Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).
De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».
Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».
4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).
Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.
Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.
Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,
Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,
Iar cu acestea
semnăm, subscriind cu cucernicie,
Cu cel mai
adânc respect
Mitropoliții
+ Mitropolitul
ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița
Observațiile noastre: 1. Nu este atacată frontal pretenția Patriarhiei Ecumenice de a avea un primat de autoritate peste toată Biserica Ortodoxă, dar este rezolvată această problemă prin prezentarea reglementărilor canonice care conferă autoritate supremă fiecărui Sinod Patriarhal sau al unei Biserici Autocefale. Cu alte cuvinte, nici o Patriarhie, inclusiv cea Ecumenică, nu are competențe de a interveni în teritoriul altei Biserici Locale, ci toate sunt egale și supreme. Singura instanță mai înaltă este Sinodul Ecumenic (Panortodox), care poate decide asupra oricăror conflicte locale, în caz că apare necesitatea. Această abordare este lăudabilă și mai puțin conflictuală, de natură să permită rezolvarea corectă a problemei ucrainene.
2. Este curioasă diferențierea de adresare între Patriarhul Ecumenic și restul Întâistătătorilor de Biserici, primul fiind numit Sanctitate, iar ceilalți Preafericiți.
3. Probabil din dorința de a nu-l face pe Patriarhul Ecumenic să se simtă atacat în toate privințele, Comunicatul de față îi face o concesie. Prin două expresii îi recunoaște o competență care nu are baze clare canonice: „acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești” și „putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice”. Această chestiune a fost nerezolvată în discuțiile anterioare cu privire la Sinodul din Creta și a rămas nesoluționată. Încă este o discuție aprinsă dacă prima Biserică din diptice are dreptul de a oferi autocefalie unei noi structuri bisericești canonice sau Biserica mamă din care se desprinde aceasta sau toate Bisericile Locale împreună unanim.
Conexiunile dintre promovarea ecumenismului și schismaticii din Ucraina reprezintă o latură importantă a politicii bisericești duse de Constantinopol. Dincolo de aspectele etnofiletiste, este promovată, de fapt, o agendă mai amplă, de mondializare. Acest lucru este dovedit de implicarea masivă a oficialilor americani în procesul de recunoaștere a „autocefaliei” ucrainene, care nu au un interes vizibil în această ecuație, nefiind nici greci, nici ruși.
Rămâne de văzut dacă situația bisericească din Ucraina este un vârf de lance sau doar se înscrie în mișcarea mai largă ecumenică de până acum. Oricum ar fi, erodarea conștiinței ortodoxe prin diferite slujbe în comun nu este nicidecum de bun augur.
