Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta

de | 31 ian. 2020 | Sinodul din Creta | 1 comentariu

Acest articol a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).

Sinodalii români, după ce au semnat documentele din Creta, declară sus și tare chiar și acum, la un an distanță, că „cei ce contestă lucrările Sfântului și Marelui Sinod nu fac referiri punctuale la cele șase documente aprobate”[1]. Broșura din care am preluat această afirmație urmărește popularizarea deciziilor luate, dar și marginalizarea opozanților. Însă pledoaria făcută este la fel de precară și lacunară ca și textele discutate. Sunt atinse destul de puține aspecte și într-un mod tendențios. De aceea este nevoie să fie vădită fragilitatea argumentelor aduse, dar mai ales să fie prezentate limpede problemele reale ale Sinodului.

Înainte de toate, trebuie recunoscut faptul că în acea broșură este strecurată printre rânduri dogma ortodoxă despre Biserică (ecleziologia). Mă refer la respingerea (chiar dacă neargumentat) a teoriei ramurilor din (Întrebarea 40) și la expresia: „de care (Biserica cea una a lui Hristos) aceștia (alți creștini) s-au despărțit, în timp, prin îndepărtare de la credința ortodoxă” (Întrebarea 34). Totuși nu sunt prezentate clar textele sinodale care ar exprima această convingere. Nu reiese limpede că deciziile „Marelui Sinod” ar conține o dezicere de concepția conform căreia Biserica cea una, sfântă, deși este continuată fidel de Biserica Ortodoxă, ar fi mai largă și ar cuprinde și alte Confesiuni, chiar dacă acelea nu au păstrat intactă credința și sunt despărțite de Biserica Ortodoxă și între ele. Cu alte cuvinte, nu ni se arată unde este negată apartenența acelora la Biserica lui Hristos. Sigur că este o bucurie să vedem că sinodalii români au o gândire ortodoxă; dar să fie și o dezicere de mișcarea ecumenică, nu doar idei scăpate în hotărâri locale și în broșuri, care nu pot contrabalansa și nici nu anulează deciziile controversate.

Perspectiva consfințită în Creta este o eroare dogmatică. Ea conferă ereticilor statut de Biserică în diferite grade și pune Biserica Ortodoxă în postura ingrată de a le recunoaște participarea la taina mântuirii, relativizând păcatul ereziei și fiind nevoită să se unească cu ei pornind de la acest compromis doctrinar. Această politică este o trădare a credinței.

Suntem împinși spre un relativism dogmatic prin participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică, pusă în practică de foarte mult timp (70-100 de ani) fără o motivare riguroasă, lucru ce subminează chiar credința, identitatea noastră. Acesta este un câștig imens de partea răului pentru că induce confuzie și indiferență față de adevărul mântuitor. Iar pe fondul acesta se încearcă unele justificări asumate sinodal pentru a continua și desăvârși ulterior sincretismul creștin și chiar religios. Această lucrare de amăgire poate fi demascată prin prezentarea roadelor otrăvitoare aduse de ecumenism și a erorilor doctrinare pe care se fundamentează, exprimate subtil, dar indubitabil la Sinodul din Creta.

Validarea mișcării ecumenice reprezintă o trădare a Ortodoxiei

Dacă ar fi să fie privită retrospectiv participarea unor membri ai Bisericii Ortodoxe la evenimentele ecumeniste, se vor constata numeroase abateri grave. Rugăciunile în comun, declarațiile de la întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), relativizarea credinței ortodoxe, recunoașterea altor culte, acordurile compromițătoare semnate cu alte Confesiuni formează un tablou dezolant conturat de tendințele ecumeniste. Este foarte greu de evaluat pierderea sufletească și sminteala care a pătruns în popor, pierderea verticalității și diluarea conștiinței creștine autentice.

Mai ales prin participarea la evenimentele din cadrul CMB, dar și prin acordurile semnate cu catolicii (care nu sunt membri deplini în CMB) și prin alte manifestări de factură ecumenistă, a fost erodată puternic atât conștiința dogmatică a ortodocșilor, cât și trăirea lor prin derogările de la normele morale. Ar cere un spațiu foarte mare o prezentare pe larg a istoriei ecumenismului, dar trebuie punctate câteva aspecte esențiale.

Relativizarea credinței este cultivată atât prin rugăciunile în comun și prin evenimente de apropiere pe plan social (ecumenismul dragostei), cât și prin declarații, acorduri și semnarea a diferite documente ce strecoară abateri doctrinare. Recunoașterea preoției anglicanilor (1936), ridicarea reciprocă a anatemelor între ortodocși și catolici (Patriarhul Atenagora și Papa Paul al VI-lea, în 1965), asumarea Declarației de la Toronto (1950), acceptarea Regulamentului CMB prin aderarea ca membru deplin la această structură (BOR în 1961), semnarea Acordului de la Balamand cu catolicii și de la Chambesy cu vechii-orientali (ambele în 1993) reprezintă doar câțiva din pașii concreți de compromitere a ortodoxiei. S-a practicat o familiarizare cu restul credințelor prin rugăciunile în comun cu alte culte sau cu alte religii în cadrul Săptămânii ecumenice din fiecare an, cele săvârșite la diferite întruniri și îndeosebi la cele 10 Adunări ale CMB de până acum, unde au participat și musulmani, hinduși, budiști, evrei, tribali, dar și „Biserici” homosexuale și reprezentanți ai lor, precum și preoți femei. Atât contactele directe, cât și documentele scrise reprezintă angajamente prin care Biserica cedează și se obișnuiește să trădeze adevărul și morala proprie.

Având în vedere acest trecut „glorios”, se pune întrebarea: Cum a putut fi legiferată atât de ușor la nivel sinodal participarea la mișcarea ecumenică și la CMB? Cum de nu au fost condamnate toate abaterile grave de până acum? Răspunsul poate fi regăsit în lipsa de temeinicie cu care a fost argumentată această hotărâre, chiar cu implicații dogmatice clare: renunțarea la crezul ortodox.

Răstălmăcirea Crezului

Încă din primul paragraf din documentul despre mișcarea ecumenică este fundamentată participarea la ea pe un articol aparent preluat din Crezul niceo-constantinopolitan. Bineînțeles, articolul respectiv este puțin schimbat, probabil ca să inducă în eroare.

Orice creștin ortodox mărturisește despre Biserica sa că este „una, sfântă, sobornicească și apostolică”, ceea ce înseamnă că este mediul în care se păstrează mesajul Evangheliei cu dăruire totală, dar mai ales că este unică (una). Totuși în actul sinodal Biserica Ortodoxă este identificată cu o altă Biserică, ce are calitățile enumerate mai sus. Desigur că este corectă o astfel de expresie, dar nu în cazul când conduce la înțelesuri diferite, chiar contrare.

În mod normal, recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca fiind una/unică, ar duce la concluzia că este exclusă participarea ei la formarea unei alte unități ecleziastice la nivel dogmatic. Aceasta pentru că doar Ortodoxia a păstrat adevărul și celelalte culte l-au pervertit; deci nu prin conlucrare cu ele se poate ajunge la unitatea creștină, ci prin aducerea lor înapoi la învățătura curată de credință. Altfel spus, Biserica Ortodoxă și-a păzit din greu unitatea și nu se poate angaja într-o altă unitate, străină de ea.

Totuși paragraful din documentul sinodal afirmă că Biserica Ortodoxă „crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în promovarea unității creștine” (art. 1). Conștiința eclesială este una dogmatică, ba chiar identitară, dacă se adaugă faptul că este „de sine” (traducerea completă). Deci s-a hotărât că Biserica la acest nivel ar trebui să joace un rol în promovarea unei unități străine de ea, se subînțelege că alături de alți creștini. Această pretenție se potrivește mai degrabă teoriilor ecumeniste deviante, de genul Bisericilor surori, teoria ramurilor, a elementelor bisericești în toate Confesiunile. Deci, la o privire atentă prin prisma adevărului dogmatic, nu este întemeiată pe Crez, ci este o trădare și mistificare a lui.

Denumirea istorică de Biserici

«Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele.» (art. 6)

Deși una marginală față de restul tezelor ce contravin ecleziologiei ortodoxe, problema care a suscitat cele mai multe discuții este cea a „denumirii istorice de Biserici”. Încă din primele veacuri au existat Biserici eretice și au fost numite astfel, dar cu conștiința că au răpit acest nume printr-un abuz. Sf. Amfilohie de Iconiu, de exemplu, explică foarte bine acest aspect: „Diavolul cel invidios nu a încetat să-i înșele, prin răutatea-i proprie și prin străvechiul său meșteșug, pe cei nestatornici [în credință]. Căci, așa cum mai înainte îi numise pe idoli dumnezei și-i făcuse pe oameni să rătăcească de la adevăratul Dumnezeu, tot astfel și acum le numește pe multe biserici, ba, mai mult, dacă trebuie spus adevărul, îi ridică la rang de idoli ai bisericilor pe cei ce se supun lui și renunță la Hristos, pentru ca, după cum atunci îi îndepărtase de Dumnezeu prin așa-zișii dumnezei, la fel și acum să-i separe de adevărata Biserică prin așa-numitele lor biserici”[2]. Acum, eroarea constă, așa cum nota și IPS Ierotheos Vlachos[3], în folosirea termenului într-un mod care le conferă eclezialitate, deoarece sunt privite ca făcând parte din Biserica cea una și indivizibilă potrivit naturii sale ontologice. Această ipoteză o semnalează și Comisia desemnată de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte să analizeze documentele sinodale din Creta: „Menţiunea Bisericile creştine eterodoxe lasă loc considerării neortodoxe că ortodocşii şi romano-catolicii se află nu în schismă deplină, ci sub regim de întrerupere a comuniunii bisericeşti”[4]. Cu alte cuvinte, erezia, abaterea de la credința cea dreaptă, ar conduce doar la o separare între confesiuni, nu la o cădere din statutul de Biserică, situație ce ar putea și se încearcă a fi remediată prin inițierea unui dialog „ecumenic” și prin deschidere „frățească” interconfesională.

Biserică interconfesională

Leitmotivul documentului 6 îl constituie unitatea și chiar restabilirea unității, fie că e vorba de cea creștină, fie că e cea a Bisericii. Întrebarea se pune: Unitatea cărei Biserici este avută în vedere? Și, mai mult, unitatea creștină nu este identică cu cea a Bisericii? Prin urmare, nu cumva este avută în vedere o Biserică interconfesională/creștină, care ar cuprinde și pe cea Ortodoxă?

Pe tot parcursul documentului se face referire îndeosebi la «unitatea creștină» și numai în patru paragrafe la «unitatea Bisericii» (4, 6, 18, 19). Dacă la paragraful al doilea nu este clar despre ce Biserică este vorba (în românește a fost tradusă greșit sintagma «unitatea Bisericii» prin «unitatea sa»), iar al șaselea tocmai a fost analizat mai sus, rămân celelalte două ocurențe.

Prima dintre acestea (art. 18) menționează: «Biserica Ortodoxă… participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional». Odată cu promisiunea de a nu se face compromisuri pe linie de credință, din context nu se poate deduce decât imaginea unei Biserici interconfesionale, adică formată din toate denominațiunile creștine. Pentru că nu poate fi vorba de unitatea Bisericii Ortodoxe, care ar fi o problemă internă și nu ar depinde de relațiile cu restul creștinilor, ci de unitatea promovată în cadrul CMB, adică a unei Biserici interconfesionale, după cum se menționează și în text.

Este foarte bine că nu este acceptată «ideea egalității confesiunilor» și nici unitatea prin compromis. Totuși se observă că se pornește de la un compromis, anume că Biserica este constituită interconfesional și îi lipsește unitatea până nu se ajunge la un acord între toate Confesiunile. Cu alte cuvinte, Biserica este scindată în interior în diverse culte și ele trebuie să ajungă la comuniune deplină pentru a-și regăsi unitatea. Această teorie este străină de învățătura ortodoxă, care nu acceptă faptul că ereziile s-ar găsi în interiorul Bisericii, și nu în afara ei.

Teoria ramurilor din Declarația de la Toronto

Declarația de la Toronto din anul 1950 este privită ca fiind «de o importanță capitală» (art. 19) pentru participarea ortodoxă la Mișcarea Ecumenică. Din ea este preluată și validată ideea că rolul CMB este acela de a «pune Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii» (art. 19). Care Biserică este avută în vedere pentru a i se promova unitatea? Este evident că nu cea Ortodoxă, ci cea, chipurile, instituită de Hristos, numită „Biserica sfântă, sobornicească, pe care o proclamă Crezul” (IV, 4), din care ar face parte toate „Bisericile” creștine, printre care și cea Ortodoxă. Cu alte cuvinte, Declarația de la Toronto pornește de la premiza ecleziologică a unei Biserici care cuprinde toate cultele creștine, chiar dacă nu au comuniune între ele. Acesta este și principiul pe baza căruia este căutată unitatea, i.e. faptul de a aparține toate prin credință lui Hristos și Bisericii instituite de El. CMB nu se erijează într-o super-Biserică, însă cultivă ideea unei super-Biserici care trebuie descoperită, făcută vizibilă, la a cărei unitate trebuie conlucrat. În acest punct, intervine dilema: Poate să adere Biserica Ortodoxă la o structură care se întemeiază pe o astfel de viziune cu privire la Biserică? Dacă pentru confesiunile protestante nu reprezintă o problemă, nu se poate spune același lucru despre Biserica noastră. În aceste condiții, este greu de acceptat importanța capitală a Declarației de la Toronto.

Ecleziologie greșită bazată pe interpretarea denaturată a unor citate scripturistice

Două din cele cinci citate biblice din text sunt folosite greșit pentru a fundamenta perspectiva eronată cu privire la „Biserica nedeplină”. Ele par a fi preluate din mediul ecumenist.

Astfel, rugăciunea Mântuitorului „ca toți să fie una” (In. 17, 21) este folosită ca referindu-se la toți creștinii (art. 8), deși ea are în vedere doar pe cei bine credincioși (apostolii și cei care vor crede în Hristos prin cuvântul lor), excluzând pe cei ce au o cugetare eretică. Comentariile patristice rezumă astfel sensul acestui citat: „Unul-Născut a găsit o cale prin care să Se descopere ca să ne adunăm și noi împreună și să fim cuprinși în unitatea cu Dumnezeu și între noi”[5]. Iar Sf. Vasile cel Mare îl explică așa: „Întrucât Dumnezeu este Unul, dacă vine în fiecare, atunci face din toți unul singur, atunci numărul piere prin sosirea unității”[6]. Este evident că acei „toți”, la care face referire Mântuitorul, nu sunt toți oamenii, ci doar acei care au primit harul Duhului Sfânt, adică cei din Biserica Ortodoxă. Mai mult, unitatea nu este pur și simplu între ei, ci cu Dumnezeu, care-i adună și întreolaltă. Cum mai pot avea pretenția că dau mărturie despre bogăția patristică a Bisericii ortodocșii care interpretează altfel citatul acesta scripturistic?

Rugăciunea lui Hristos nu vizează unitatea Bisericii, mai ales a uneia formată, în cazul textelor sinodale, din mai multe erezii. Ci era o rugăciune arhie­rească, prin care cerea ca jertfa Sa să îi unească pe credincioși cu Sine și cu Tatăl și ea îi avea în vedere pe cei care vor avea nu doar credință dreaptă în El, ci vor împlini și poruncile Lui. Cu atât mai puțin se referă la cei căzuți în erezii, care au lepădat chiar și dreapta credință. Potrivit documentului cretan, ar rezulta că ereticii nu doar că pot face parte din Biserica lui Dumnezeu, dar pot chiar primi har și se pot mântui.

Celălalt citat biblic de conotație ecumenistă apare la final, ca o încununare a întregului document. Nădejdea Bisericilor Ortodoxe este prezentată ca fiind ziua când „va fi o turmă și un Păstor” (In. 10, 16) prin conlucrarea tuturor creștinilor. Ca și cum această zi nu a venit la Cincizecime sau ca și cum „turma” nu s-a păstrat vie de atunci și până astăzi în Ortodoxie, ci a fost risipită și trebuie adunată din nou.

Cuvintele Mântuitorului la care se face referire au fost înțelese de Părinții Bisericii în sensul că „se vor amesteca turmele neamurilor cu cei ascultători din Israel”[7], după cum le comentează Sf. Chiril al Alexandriei. Cei ce formează turma Sa sunt aceia care ascultă cuvintele Lui și Îl cunosc pe El (In. 10, 14), fie că sunt dintre iudei, fie din alt staul, adică dintre neamuri (In. 10, 16). Când îi va aduce și pe cei dintre neamuri, aceia vor forma împreună cu iudeii credincioși „o turmă și un Păstor”, adică Biserica. Momentul acela s-a petrecut la Cincizecime.

Însă în referatul documentului cretan avem o altă perspectivă. Lucrarea Mântuitorului de a aduce neamurile laolaltă cu apostolii Săi și cu cei credincioși din Israel este asimilată așa-zisei nădejdi a Bisericilor Ortodoxe de a forma turma la care S-a referit Domnul abia după refacerea comuniunii cu eterodocșii. Aceasta echivalează cu dezicerea de propria identitate a Bisericii ca turmă aleasă a lui Dumnezeu și ignorarea putinței ca din ea să fie scoși ereticii precum oarecând iudeii (Mt. 21, 43).

Autoritatea absolută a Sinoadelor

«Păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal» (art. 22)

Deși formularea a fost ameliorată față de versiunea presinodală, la insistențele P.F. Patriarh Daniel al B.O.R., totuși a fost menținută ideea exagerată că adevărul de credință este păstrat numai prin sistemul sinodal, fără putința de a fi criticat de restul credincioșilor. Această formulă intră în directă contradicție cu toată istoria Bisericii și cu exprimarea din Epistola Enciclică a Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Dintotdeauna au existat Sinoade tâlhărești care nu au fost receptate pozitiv de Biserică din cauza hotărârilor greșite. În unele cazuri, ele au fost respinse chiar și înainte de a fi condamnate de vreun Sinod ulterior, cu atât mai mult dacă intrau în contradicție cu unul anterior mai important. Să nu mai menționăm situațiile în care un Părinte a fost considerat mai presus de un Sinod, cum este cazul Sf. Marcu Evghenicul față de Sinodul de la Ferrara-Florența. Ba chiar există cazuri când adevărul de credință exprimat doar de unii Sfinți Părinți, fără o validare sinodală, a devenit normativ pentru întreaga Biserică.

Din nefericire, acest articol nu face decât să ascundă impunerea unui episcopocentrism, mai ales dacă avem în vedere că la Sinodul din Creta doar Bisericile în corpore au avut drept de vot prin Întâistătătorii lor și episcopii au putut să ia cuvântul și să-și exprime (dez)acordul, pe când la Sinodul apostolic, care este model pentru celelalte Sinoade, hotărârile au fost luate de „apostoli și preoți, cu toată Biserica” (Fapte 15, 22) sau de „apostoli și preoți și frați” (Fapte 15, 23). Și, nu în ultimul rând, acestea au fost receptate și de cei din Antiohia cu bucurie și mângâiere (cf. Fapte 15, 31).

Textul sinodal abundă în numeroase alte afirmații cel puțin interpretabile, aproape la fiecare paragraf. Așadar, aprecierea IPS Irineu de Baska referitoare la acest document este îndreptățită: „Sincer și fără ocolișuri declar că aș fi vrut să semnez textul cum era, în oricare din cele două versiuni ale lui”, cu referire la acceptarea denumirii de „Biserici” pentru neortodocși. „Totuși, din păcate, textul este, de la început până la sfârșit – după părerea mea dintotdeauna – iremediabil și inacceptabil (subl. mea), pentru că este un amestec neamestecat de teze curat ortodoxe și cuvinte frumoase cu etos și stil «ecumenic»”[8]. Erorile dogmatice amestecate cu numeroase pasaje diplomatice formează un text ce nu poate fi corectat, ci ar trebui regândit în întregime.

Din nefericire, există și alte poziții teologice criticabile, nu doar ecumenismul statuat în documentul despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine. O critică puternică și susținută a exprimat IPS Ierotheos de Nafpaktos, atât înainte, cât și după Sinod, cu privire la existența unor expresii ce sugerează concepții ce țin de teologia persoanei. Acest curent avansează ideea că liberul arbitru și capacitatea de relaționare ar ține de calitatea de persoană, pe când firea ar genera limitări pătimașe. De asemenea, este speculată o similitudine între comuniunea Persoanelor dumnezeiești și cea a neamului omenesc. În referatul său, Deciziile Ierarhiei Bisericii Greciei asupra „Sfântului și Marelui Sinod” și soarta lor, Înaltpreasfinția Sa face o trecere în revistă cuprinzătoare a acestui subiect. Este criticată folosirea termenului de „persoană” cu referire la om, deoarece el a fost utilizat cu precădere cu referire la Ipostasurile dumnezeiești, și toate celelalte implicații ce decurg din concepțiile personaliste.

Ecleziologia euharistică

În strânsă legătură cu teologia persoanei apare și ecleziologia euharistică, ce postulează că Biserica este întemeiată pe Euharistie, care ocupă un loc central în viața ei. Aceasta poate fi detectată în cuprinsul documentelor sinodale, în mai multe pasaje. Per ansamblu, se poate spune că ele, deși folosesc „expresii precum Biserică, dumnezeiască Euharistie şi împărăţia lui Dumnezeu, le interpretează foarte exterior, sentimental sau printr-un discurs teologic raţional abstract. În dumnezeiasca Euharistie trăiesc slava eshatologică a Împărăţiei cei care ajung la vederea lui Dumnezeu, şi nu cei care doar cred că participă la această realitate în mod mecanic, cu patimile şi cu slăbiciunile lor”[9].

Concepția patristică pe acest subiect este menționată doar marginal în Enciclică (VII, 20) prin cuvintele Sf. Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia adevereşte învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028). Așadar, conform Părinților, învățătura ortodoxă conduce la primirea lui Hristos din Potir, iar împărtășirea este confirmarea păzirii credinței. Se poate spune că Sfintele Taine sunt administrate de Biserică, nu Biserica izvorăște din Liturghie, cum se afirmă în documentul sinodal despre post[10]: «Sfânta Împărtăşanie este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii» (art. 9). Credincioșii nu iau parte, ci ei sunt „ființa Bisericii” prin Botez, iar prin Împărtășanie sunt doar recunoscuți și întăriți ca mădulare ale lui Hristos. „Euharistia nu este o finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalități”, pentru că, altfel, se poate ajunge la o „formă de idolatrizare euharistică”[11], nespecifică Ortodoxiei. „Astfel, nu Euharistia este cea care face ca Biserica să fie cu adevărat Biserică, ci Biserica este cea care face ca Euharistia să fie cu adevărat Euharistie. Cu alte cuvinte, calul – adică dogma şi canoanele Bisericii – stă înaintea carului, şi nu invers.”[12]

Înțelegerea eronată a Euharistiei reiese îndeosebi din interpretarea greșită a unor formule liturgice în Enciclica Sinodului. Exclamarea din cadrul Sfintei Liturghii «Sfintele sfinților!» ar exprima, potrivit textului, „participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu” (Enciclica, I.4.). Ca argument pentru această explicație este adus un citat din Sf. Chiril al Alexandriei care nu are o legătură directă cu pasajul liturgic în cauză. Aceasta în ciuda faptului că poate fi găsită explicarea acelui ecfonis chiar în aceeași operă a Sfântului. Toate aceste artificii par să urmărească impunerea unei viziuni ecleziologice euharistice.

Explicarea cuvintelor liturgice menționate este unanimă în tradiția patristică. Sf. Chiril al Alexandriei le tâlcuiește astfel: „Slujitorii Tainelor dumnezeieşti strigă către cei ce vor să se împărtăşească cu Taina Sfintei Împărtăşanii: Sfintele, Sfinţilor, arătând că numai celor sfinţiţi în Duh li se cuvine să se împărtăşească de cele sfinte”[13]. Această interpretare este în acord cu ceilalți Părinți bisericești, precum Sf. Ioan Gură de Aur[14], Sf. Gherman al Constantinopolului[15], Sf. Simeon al Tesalonicului[16] și Sf. Chiril al Ierusalimului[17]. Simplu spus, împărtășirea cu Sfintele Taine reclamă o pregătire pe măsură și nu sfințește în mod automat pe cei ce le primesc. Aceasta presupune că Tainele sunt administrate de Biserică, nu generează ele singure Biserica. Nu este corect să li se acorde vreo întâietate care să degenereze înspre hipersacramentalism, prin care să fie ignorat regimul terapeutic al curățirii, luminării și îndumnezeirii.

Această perspectivă ecleziologică eronată cu privire la Euharistie are urmări din cele mai nefaste asupra vieții Bisericii, înlocuind nevoința curățirii de patimi cu o pseudo-spiritualitate.

Reglementări canonice controversate

Nu doar aspectele dogmatice ale documentelor au stârnit critici serioase, ci și unele dispoziții de natură canonică. Acceptarea cu jumătate de măsură a cununiilor mixte și a derogărilor de la post constituie o noutate ce contravine unor canoane explicite anterioare din tradiția bisericească. E adevărat că aceste excepții nu au fost legiferate în sens deplin, ci doar au fost lăsate la libertatea Bisericilor locale. Totuși acest fapt nu poate fi privit decât ca o derogare deghizată ce conduce la dublu standard și se poate generaliza.

Deși au fost permise derogări de la post în Bisericile Locale care le-ar permite pe teritoriul lor, cele mai grave implicații le comportă textul referitor la Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta[18], care oferă posibilitatea Sinoadelor Bisericilor Autocefale să aplice iconomia bisericească cu privire la cununiile mixte între ortodocși și creștini neortodocși (art. II.5.ii). Această iconomie intră în contradicție cu canonul 72 Trulan. Iconomia instituită încă din vremea apostolilor presupune îngăduirea căsătoriile mixte deja contractate înainte de botez. Faptul că acestea reprezintă o iconomie este învederat de cuvintele Apostolului Pavel către „ceilalți”, adică cei care au soți necredincioși: „Le grăiesc eu, nu Domnul” (1Cor. 7, 12). Scopul iconomiei este de a avea posibilitatea să-și crească copiii în credință. Iar condiția unei astfel de iconomii este ca soțul necredincios să accepte să locuiască cu cel creștinat. Pentru că nunta, deși e firească, ajunge să fie o taină mare „în Hristos și în Biserică” (Ef. 5, 32), nu în afara credinței, după tâlcuirea Sf. Grigorie Teologul: „Bine este pentru femeie să respecte pe Hristos prin bărbat; bine este ca bărbatul să nu necinstească Biserica prin femeie”[19]. În plus, oficierea unei Taine, cum este Cununia, unei persoane neortodoxe nu poate avea o justificare decât în spirit „ecumenic”.

Concluzii

Convocarea Sinodului din Creta este un eveniment bisericesc care nu poate fi trecut cu vederea pentru că el a asimilat o seamă de curente teologice deviante, care frământă de ceva vreme întreg trupul Bisericii și care au un efect direct asupra mântuirii credincioșilor și a căii pe care sunt ei angajați.

Chiar dacă Biserica Ortodoxă Română a participat la Sinod și a semnat documentele lui, o reconsiderare a poziției sale este nu doar posibilă, ci chiar necesară. Un pas în acest sens a fost făcut prin declarațiile oficiale ale Sinodului B.O.R., care nu acceptă nici o modificare a credinței la nivel de dogmă, canoane sau viață liturgică în privința hotărârilor Sinodului din Creta. Totuși, fără o argumentare punctuală și convingătoare sub raport teologic, atitudinea oficială pare a fi una de a ascunde față de credincioși adevărul cu privire la deciziile din Creta sau chiar de a le impune în mod tacit printr-o eventuală continuare a activităților „ecumenice” și prin popularizarea celorlalte curente teologice greșite.

Ecumenismul, aprobarea căsătoriilor mixte și a derogărilor de la post, teologia persoanei și ecleziologia euharistică ilustrează tot atâtea devieri care nu pot fi lăsate astfel. Ele trebuie clarificate urgent, nu lăsate pe seama unui viitor Sinod Panortodox, deoarece credința ține de prezent și nu poate fi lăsată vreo clipă în incertitudine fără pagube duhovnicești. Cel mai grav aspect este aprobarea unei noi ecleziologii, prin care Biserica este privită ca fiind divizată în diferite părți componente (erezii și schisme), unitatea ei trebuind să fie reconstituită prin intermediul dialogului ecumenic. Aceste abateri de ordin teologic nu pot fi tolerate în cadrul unui Sinod care s-a dorit a fi Panortodox, dar nu a întrunit nici participarea, nici acordul tuturor Bisericilor Ortodoxe.

Desigur că prestanța delegației BOR a fost una pozitivă prin faptul că a adus unele amendamente bune, dar nu suficient de bune încât să schimbe caracterul documentului. Acest lucru se și cere măcar acum, dezicerea categorică de teoriile eretice. Și, cel mai grav, semnarea în corpore în forma aceasta a textelor anulează orice efort benefic și consfințește o direcție neortodoxă a teologiei cu privire la Biserică.

Din partea credincioșilor și mai ales a clerului se impune o atitudine de păstrare a adevărului și respingere a minciunii parafate prin cuvinte frumoase, dar ucigătoare de suflet. Aceasta se poate face fie prin întreruperea pomenirii, fie prin dezicerea în alt mod, potrivit cu statura duhovnicească a fiecăruia. Unitatea Bisericii nu trebuie să se întemeieze pe întreruperea pomenirii ierarhilor semnatari, ci pe adevărul de credință, crezut cu inima și mărturisit cu gura spre mântuire (Rom. 10:10).

[1] Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta, 16-26 iunie 2016. Întrebări și răspunsuri, Editura Basilica, București, 2017, p. 4.

[2] Sf. Amfilohie de Iconiu, Împotriva ereticilor, 2 în Sf. Amfilohie de Iconium, Scrieri, traducere din limba greacă veche și note de Oana Coman, coll. Patristica, 11, Doxologia, Iași, 2015, p. 194-195.

[3] „Biserica Greciei la «Sfântul și Marele Sinod» din Creta”, 2.a.iii. (http://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/).

[4] http://basilica.ro/sinodul-din-creta-sfanta-chinotita-tendintele-de-intrerupere-a-pomenirii-ierarhilor-nu-sunt-justificate/.

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, 11, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41, EIBMBOR, București, 2000, p. 733.

[6] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 8, VII, traducere, introducere și note de Pr. Teodor Bodogae, ediție revăzută de Tudor Teoteoi, în col. PSB, vol. 3, Editura Basilica, București, 2010, p. 50.

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, p. 488.

[8] http://aktines.blogspot.ro/2016/07/blog-post_69.html pag. 5.

[9] Ierotheos Vlachos, O erezie încolțită în Biserica Ortodoxă, 1, la: https://graiulortodox.wordpress.com/2011/08/31/77-o-erezie-incoltita-in-biserica-ortodoxa/.

[10] http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-importanta-postului-si-respectarea-lui-astazi-document-oficial/.

[11] Andrew J. Sopko, Profetul ortodoxiei romeice: Teologia Părintelui Ioannis Romanidis, VII, traducere de Paul Cenușe, Editura Renașterea, Cluj, 2015, p. 324-325.

[12] Mitropolitul Ierotheos Vlachos : „TEOLOGIA POSTPATRISTICĂ DIN PERSPECTIVĂ ECLEZIALĂ” la: https://graiulortodox.wordpress.com/2012/04/26/mitropolitul-de-nafpaktos-si-sfantul-vlasie-kir-ierothei-teologia-postpatristica-din-perspectiva-ecleziala-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-%E2%80%9Eteologie-patristica-si-erezie-postpa/.

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII, p. 793.

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Ebrei, XVII, 4 traducere de PS Teodosie Atanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, p. 233.

[15] Germanos al Constantinopolului, Relatare și viziune mistică despre biserică și Liturghie – tipul D, 97, în Diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, Deisis, Sibiu, 2011,p. 484.

[16] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, 146 în De la Dionisie Areopagitul…, p. 431.

[17] Cateheze mistagogice, V, 19, în Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2003, p. 365.

[18] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentele-la-aceasta-document-oficial/

[19] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 37, 7, PG 36, 292.

Sfinții Trei Ierarhi fac vizite și în vremurile noastre

de | 30 ian. 2020 | Viețile Sfinților | 0 comentarii

Printre Sfinții mulți cu care a luat contactul în vedenii Cuviosul Paisie Aghioritul se numără și Sfinții Trei Ierarhi. Și nu doar că i-a văzut, ci a și vorbit cu ei. Acest fapt ne încredințează nu doar de măsura duhovnicească a Cuviosului, ci și de grija pe care o poartă acești mari Ierarhi pentru binele Bisericii și mântuirea sufletelor creștinilor din vremea de astăzi. Să avem și noi parte de binecuvântarea lor sfântă!

În perioada cât Stareţul (Paisie Aghioritul) a stat în Koniţa pentru tratament i-a văzut pe Sfinţii Trei lerarhi. Faptul acesta l-a povestit Ecaterinei Patera, care l-a păstrat astfel:

„Într-o seară, aşa cum obișnuia, Stareţul s-a închis în camera sa şi a citit Pavecerniţa, Dimineaţă mi-a spus:

— Să mă iertaţi, soră, că v-am deranjat mult în noaptea aceasta.

— Pe noi? De ce?

— Deoarece au venit Sfinţii Trei lerarhi şi am avut o discuţie lungă. Le spuneam mereu: «Mai încet, deoarece deranjăm familia.» lertaţi-mă nu am vrut să vă neliniştim.

Fragment din cartea Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de Ieromonahul Isaac Libianul (Ed. Evanghelismos).

Însă eu nu am auzit nimic, deşi Stareţul a vorbit toată noaptea cu Sfinţii.”

Iar dacă ne-am întreba ce ne-ar spune nouă Sfinții Trei Ierarhi astăzi, ne putem face o idee din cuvintele Mitropolitului vrednic de pomenire Augustin Candiotis (1907-2010):

„Dacă ar fi trăit astăzi Sfinții Trei Ierarhi, ce ar fi făcut ei?

S-ar fi aliat cu lumea bună?

S-ar fi aliat cu bogații?

S-ar fi aliat cu generalii?

S-ar fi aliat cu tot gunoiul și nerușinarea?

Păcătoșii care am fugit,

Episcopii care am fugit,

Sf. Grigorie, Sf. Vasile ne-ar fi spus: „Curățiți în termen de 24 de ore Biserica (Greciei)… Din păcate, nu există astăzi Gură de Aur, nu există Vasile, nu există Grigorie. Din păcate, toți episcopii buni care există sunt fricoși, nu au putere să lupte. Tremură în fața celor răi, se tem să fie caterisiți și sunt în postura de a-i caterisi. Și uită episcopii buni că o caterisire este titlu de cinste pentru acela care este caterisit pe motiv de atașament față de credință. Gură de Aur a murit caterisit, dar slava lui este veșnică în Biserică. Să fiu caterisit de mii de ori de astfel de episcopi și să merg în pustiu să-mi plâng păcatele decât să trăiesc în cetate aici și să iubesc năravul rău și stricăciunea!”

Este impresionantă chiar și vocea Episcopului Augustin din această înregistrare din care a fost extras fragmentul de mai sus, care se pare că nu e de la o predică.

Rugăciunile neprimite pentru unitatea mincinoasă ecumenistă

de | 26 ian. 2020 | Ecumenism | 1 comentariu

Deși probabil că nu au fost organizate rugăciuni în foarte multe lăcașuri cu participare ortodoxă în cadrul manifestărilor din Săptămâna ecumenică ce a trecut, totuși rana aceasta în trupul Ortodoxiei este departe de a fi mică. Numai unitate nu aduce. Poate să mai spună cineva că ecumenismul nu este prezent în Biserica noastră?

În continuare, prezentăm câteva relatări pe viu și filmări de la astfel de întâlniri din țară și străinătate.

În primul rând, este de remarcat opoziția făcută de un grup de credincioși față de adunarea ecumenistă la biserica „Mănăstirea Cașin” din București, care a fost inclusă sâmbătă, 25 ianuarie, în programul ecumenist din capitală. A fost prezent PS Varlaam, Episcop vicar patriarhal, împreună cu Arhidiaconul Ionuț Mavrichi, consilier patriarhal, purtătorul de cuvânt al BOR pe parcursul Sinodului din Creta. Așadar ecumenism lucid din partea Patriarhiei, care se străduiește să refacă „unitatea pierdută” cu celelalte confesiuni, dintre care unele au participat chiar și aseară la rugăciune în comun. Oare, dacă la Sinodul din Colimbari s-ar fi luat decizii ortodoxe, am fi asistat acum la aceste încălcări ale canoanelor prin comuniunea în rugăciune cu ereticii? Și toate acestea nu din neștiință sau de către clerici obscuri, ci de către delegați ai Patriarhiei în cunoștință de cauză.

Din relatările celor prezenți, diaconul i-a abordat pe credincioșii care protestau față de folosirea unui locaș ortodox în scopuri improprii. Au încercat să aibă o discuție cu aceștia. Unul dintre argumentele mai “noi” ale ecumeniștilor prin care au certat pe cei ce protestau a fost (exact cel al unioniștilor de dinaintea căderii Constantinopolului…): “o să vină musulmanii peste noi și vom vedea atunci dacă noi creștinii nu vom fi uniți”… Este de admirat într-o măsură această atitudine a diaconului, mai puțin motivele invocate. Desigur că spațiul respectiv nu era unul propriu unei astfel de dezbateri ad-hoc și nu putea aduce vreo concluzie.

În cuvintele unui mărturisitor-protestatar:

„În buna tradiție a anilor trecuți am fost tot circa 12-15 participanți (cu tot cu cei doi copii☺).

Momentul de interes a fost la sosirea PS Varlaam Ploieșteanul cu diaconul său. Ambii s-au oprit in dreptul nostru intenționat pt ceea ce eu aș spune că a fost o încercare de justificare. Episcopul și-a expus și anul acesta slabul și falsul argument cu milioanele de români plecați în străinătate… și, vedeți bine, de aceea se cuvine să arătăm și noi deschidere (către ce??) acasă la noi…

Diaconul a fost mai agresiv puțin și a dus mai departe argumentarea episcopului susținând că ei, de fapt, intră în biserică să săvârșească slujba Vecerniei, iar oaspeții rătăciți de la credință doar asistă la ceea ce fac ortodocșii noștri… Care va să zică, nu-i treaba lor ce fac ereticii din biserică întâmplați acolo – doar privesc, spun poezii sau rugăciuni în gând… I-am replicat că aici avem de a face cu ceva ORGANIZAT de ei, de ortodocși și că i-au invitat special pe aceia, pe eretici, nu că s-au nimerit întâmplător ereticii în biserica Man. Cașin…

Diaconul a completat cu alte false argumente colaterale: ce, noi când mergem în străinătate, nu intrăm prin “bisericile” catolicilor? Sau dacă ne nimerim pe undeva (în avion de pildă) cu alții de alte confesiuni, nu ne rugăm practic împreună cu aceia? În fine, “argumente de doi lei”… servite ca pt unii considerați proști.

Diaconul a ținut chiar să precizeze că el “are pregătire”, nu vorbește (ca noi, vezi bine) după ureche….

Le-am spus să ia aminte la canoanele care interzic ceea ce fac ei acum în mod organizat și că vor da răspuns pt aceasta! Chiar i-am atras atenția diaconului că ne vom vedea la Judecată și să nu spună atunci că nu l-am atenționat.

La terminarea evenimentului, cineva dintre noi l-a talonat pe PS Varlaam câteva zeci de metri, timp în care i-a spus mai multe: despre canoanele încălcate; să se dezică de semnătura de la sinodul din Creta, dar și despre pericolul iadului… PS Varlaam mai mult a tăcut… ca să scape mai ușor…

Pentru paza evenimentului, spre deosebire de anii trecuți nu a mai venit Jandarmeria ci doar un echipaj de treabă de la Politia Locală. Unul dintre polițiști s-a dovedit a fi mai informat asupra urâciunii acesteia cu rugăciunea în comun și chiar s-a bucurat alături de noi.”

Dintre cei prezenți, cei mai mulți au fost cei de alte confesiuni. Iar credincioșii ortodocși au venit unii în mod conștient, iar ații fără să-și dea seama de implicații.

Felicitări și încurajări credincioșilor care au mers să dea o mărturie autentic ortodoxă în limita posibilităților în acest cadru defavorabil!

Însă nu doar Bucureștiul a fost gazda unor astfel de manifestări, ci și alte orașe din țară. Există câteva filmări oficiale (care nu prezintă interes prin conținutul lor, ci doar ca dovadă că au existat), la care ar trebui să se adauge și întâlnirile organizate în diaspora, mult mai expusă unor astfel de concesii nedorite.

Reșița, cu participarea Episcopului Lucian Mic de Caransebeș:

Făget, Timiș:

Italia:

Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință

de | 25 ian. 2020 | Întreruperea pomenirii | 55 comentarii

Învățătura patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.

O credință fără astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa, credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie patristică. Pentru că o râvnă martirică fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare, fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).

Referințele la Sfinții Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai departe.

Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și mărturisitoare

Întâi de toate, este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii, gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple din istoria bisericească:

– Sf. Vasile cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au mărturisit public ortodoxia.

– Ereziarhul Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102) și în cartea Callinici, De vita S. Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa: „popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie nedreptățiți în credință”.

– Sf. Grigorie Palama nu l-a mai pomenit pe Patriarhul de Constantinopol, Ioan Caleca, după ce acesta a început să propovăduiască erezia energiilor create. Consemnarea acestui fapt se găsește într-o Enciclică a lui Caleca.

– Chiar în secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.

Toate aceste exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important, pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de episcopul lor sau de către un Sinod.

Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a pomenirii

Întâi de toate, este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR, intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Din păcate, interpretările oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu merită atenție deosebită.

Însă există mai mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează Biserica.

Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).

Părtășia la erezie

Întâi de toate, trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.

Este de domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10 apostolic[1], comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.

Pomenirea episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul întreruperii pomenirii.

Baza canonică

În afară de canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul 31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.

Este forțată interpretarea canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că, deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul lui, deci nu este o necesitate.

Dimpotrivă, conform canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi. Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire, sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare, nu atât cu cine a fost în comuniune.

Texte patristice

În afară de reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.

De la început este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta sau interpreta după propriile noastre concepții.

Dintre toți Sfinții Părinți, o situație aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el. Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult, nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la Fericitul Augustin.

Anatema Sinodului ROCOR din 1983

Deși Sinodul Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști. „Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care susțin teoria ramurilor.

Sf. Atanasie cel Mare (†373)

Într-o Epistolă către monahi, Sfântul i-a îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în caz că refuză să facă cele cuvenite.

Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.

(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.

Revenind la textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe toți și a-i trage la credința sănătoasă.

Sf. Vasile cel Mare (†379)

Pe lângă faptul menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.

De asemenea, el a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară (Epistola 240).

Sf. Chiril al Alexandriei (†444)

În Scrisoarea a 11-a a sa, printre altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol, clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare. În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III Ecumenic din 431).

Nu doar că a păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie, de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea 49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)

Acest Sfânt a fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic (681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf. Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c, 3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].

Un fragment dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai veche (Constituțiile apostolilor), iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus din treaptă.

Mai e de menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.

Sf. Sofronie a fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).

Sf. Maxim Mărturisitorul (†662)

Un colaborator apropiat al Sf. Sofronie a fost Sf. Maxim Mărturisitorul, care a reușit ceea ce nu izbutise Patriarhul Ierusalimului, anume condamnarea sinodală temporară a monotelismului și a susținătorilor lui. Acest lucru s-a petrecut prin Sinodul de la Lateran, Roma, în 649, prezidat de Sf. Papă Martin, unde a avut un rol important teologic Sf. Maxim. Patriarhii de Constantinopol și Alexandria aici au fost declarați depuși din treaptă.

Sf. Maxim este arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.

Câteva citate elocvente:

„Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).”

„Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”

„Eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”

„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.

Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (†847)

Acest Sfânt a urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase găsim în cartea Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos, în care se fac trimiteri la surse istorice primare.

Deja erezia iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui, împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.

Ceea ce ne interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la Împărtășanie.

Față de această atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor, cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict, care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.

Așadar poziția Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a întins între anii ~787-861, din vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).

Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)

În timpul păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din 861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici, care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza rigorismului pătimaș.

A luptat împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea Ecumenic. Totuși atunci nu au fost condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită, iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi evitată și s-a produs în 1054.

Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)

În Apologia pe care o face către împăratul unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4]. Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.

Părinții aghioriți din 1273

În aceeași perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat, după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].

Sf. Grigorie Palama (†1359)

Disputele teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama. Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în 1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot deține oficiul”[6]. La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și, în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în comuniune cu ei.

În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile acestor doi Patriarhi, există apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din comuniune.

Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)

Singurele scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că „pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește. Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].

Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)

Cu toate că observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt. Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine. Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8]. Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.

Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.

Sf. Paisie Aghioritul (†1994)

Atunci când multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).

După cum dau mărturie unii Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”

Sf. Iustin Popovici

A luptat deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de erezie ecumenistă, totuși mărturii credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.

Gheron Iosif Isihastul (†1959)

Deși Gheron Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă, avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din același Potir?”[9]. Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu privire la tema pusă aici în discuție.

Schisma serghianistă

Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.

Concluzii finale

Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde mai multe caracteristici:

– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească (Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de Nestorie), validate de Sfinții Părinți;

– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);

– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;

– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți. Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte, suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).

– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu, iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu, iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.

Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii, pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.

Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul) trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).

[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.

[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante capitolele I-XXI.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[4] Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.

[5] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[6] Viața Sf. Grigorie Palama…, p. 126

[7] Cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 444

[8] Pidalion, Editura Credința strămoșească, 2007, nota 36, p. 37-38.

[9] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 309.

Decizia Sinodului grec cu privire la „autocefalii” ucraineni, contestată în instanță, în timp ce interferențele extra-bisericești persistă

de | 25 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 0 comentarii

Președintele Greciei și Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Foto: Romfea

Conform unei relatări de presă, Uniunea Ortodoxă Panelenă a contestat la Consiliul de Stat al Greciei decizia luată de Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei din data de 12.10.2019 cu privire la recunoașterea noii structuri bisericești din Ucraina.

Ziarul Orthodox Typos face o prezentare amănunțită a cererii Uniunii Panelene, care se va judeca pe data de 6 martie 2020, vineri la ora 9:30. Până atunci Biserica Greciei este obligată să pună la dispoziție în termen de 30 de zile în copie toate actele care certifică decizia în cauză.

Acțiunea în instanță vizează încălcarea legii care reglementează organizarea Bisericii, mai precis a articolului 19 din Regulamentul de funcționare de la nr. 1/1977 („Despre lucrările Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei”). Trebuie să se constate, conform proceselor verbale, care este necesar să fi fost întocmite, dacă a existat o supunere la vot a deciziei sinodale. Articolul invocat prevede: „La capătul dezbaterii fiecărei teme, când suportă necesitatea luării unei decizii, acestea sunt comunicate de Președinte ca propunere sau propuneri, pentru care este chemat fiecare dintre sinodali să voteze, nefiind permisă eschivarea de la vot…”. Iar articolul 23 impune întocmirea unor procese verbale de către Secretar, asistat de ajutorul de Secretar și supervizat de Secretarul Prim.

Uniunea Ortodoxă Panelenă face apel la poporul credincios să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru o decizie favorabilă și după Dumnezeu.

Au existat bănuieli și acuzații că decizia Sinodului grec a fost luată la presiunea unor factori externi politici. Deși acestea au fost infirmate de Arhiepiscop, presiunile exercitate de Președintele Greciei asupra Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a nu organiza întrunirea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Aman (Iordania) în luna februarie a stârnit noi suspiciuni. Emilios Polighenis, directorul Agenției Romfea.gr, a criticat intervenția Președintelui grec, aducând ca argument că Duhul Sfânt este Cel Care trebuie să intervină în treburile Bisericii, nu oamenii cu interesele lor pământești. Această interferență este o dovadă în plus a posibilelor imixtiuni din trecut.

Având în vedere că factorii politici ar fi influențat hotărârea bisericească în discuție, verdictul instanței superioare va sta în cumpănă între dreptatea dumnezeiască și cea omenească și va fi așteptat cu sufletul la gură.

Biometria: problemă spirituală, socială sau doar de birocrație?

de | 23 ian. 2020 | Semnele vremurilor | 13 comentarii

Marți a avut loc dezbaterea organizată de MAI asupra proiectului de lege cu privire la noile acte de identitate. Din filmarea discuțiilor nu rezultă deloc o mascaradă în care „s-a vorbit foarte puțin strict pe proiect” și mai mult despre Antihrist, masonerie și subjugarea prin cip. Nu se poate nega faptul că au existat și intervenții neîntemeiate, cu un discurs panicard și sfidător la adresa autorităților române, dar nu au constituit esența dezbaterii. Au fost și problematizări legate de semnătura electronică puse de anumiți oameni de afaceri, au fost și obiecții pertinente legate de siguranța stocării datelor biometrice. În general, se poate spune că dezbaterea publică ar merita prelungită pe o perioadă mai mare, așa cum se pare că s-a întâmplat în Anglia, și dublată de o informare pe măsură a românilor asupra modificărilor care vor avea loc și impactului lor asupra societății.

Cea mai mare parte din dezbatere (5 ore) se găsește filmată aici:

Există multe detalii tehnice care trebuie cercetate și care nu sunt chiar atât de simple. Se cere un punct de vedere avizat din partea unor persoane competente, mai ales cu privire la securitatea și modul de funcționare a cipurilor din buletinele electronice. Există riscuri majore, cum ar fi: pot fi citite datele de pe cip de la distanță, pot fi sparte aceste informații, instituțiile statului sunt predispuse la abuzuri prin folosirea lor, cum se realizează o imagine facială? Ce garanții există că nu se va forma o bază de date centralizată prin colectarea amprentelor și imaginii faciale? În rezumat, care este utilitatea și siguranța biometriei?

Intervin și probleme legate de restrângerea drepturilor și discriminarea unei categorii de persoane. În primul rând este vorba de dreptul la libera circulație în afara țării, care va fi restrâns pentru cei care nu acceptă cardurile electronice și diferențiat pentru cei care nu acceptă pașapoartele biometrice, care au o valabilitate mult mai mică, de un singur an față de 10 ani a celor cu cip.

Memorii adresate MAI

Sprijinim și considerăm foarte corecte observațiile formulate în cel puțin două memorii adresate reprezentanților MAI. Este vorba de unul redactat de Asociația pentru Libertatea Românilor și unul de către teologul Mihai Silviu Chirilă.

În proiectul de lege nu este exclusă convingător posibilitatea colectării și formării unei baze de date centralizate cu datele biometrice colectate la eliberarea buletinelor electronice. Dimpotrivă, prin art. 10 (3) se prevede ștergerea datelor prelevate cu excepția „cazului în care sunt necesare în scopul prelucrării în conformitate cu dreptul Uniunii și dreptul intern”. Practic nu există o garanție că statul nu va profita de aceste portițe pentru a face o bază centralizată neoficială. Este foarte importantă obiecția din memoriul Asociației menționate mai sus: „regulamentul oferă în mod expres temei juridic pentru stocarea în continuare a datelor biometrice după ridicarea cărților de identitate de către solicitanți pentru situații de excepție nedetaliate în niciun mod și care pot apărea în mod nerestricționat în dreptul intern sau european”.

De asemenea, este important să fie respectat în mod nediscriminatoriu dreptul la libera circulație a cetățenilor care refuză actele biometrice. Uniunea Europeană impune ca actele de identitate să fie electronice pentru a fi recunoscute pe tot cuprinsul ei. Statul român oferă, însă, posibilitatea pentru proprii cetățeni să aibă cărți simple de identitate, ceea ce este corect și meritoriu, dar, în acest caz, ar trebui să ofere măcar posibilitatea ca și pașapoartele fără cip să fie emise pe aceeași perioadă ca celelalte. Acest aspect nu ține de MAI, dar este conex și ne interesează până în august 2021, când se vor elibera noile buletine. În plus, este normal ca noile cărți de identitate să conțină steagul României, nu doar al UE, prenumele părinților și sexul, iar formatul lor să fie mai avantajos. Spre exemplu, cineva a obiectat că imprimarea pe ambele fețe va exclude aplicarea timbrului pe spate la votare. Sunt puncte atinse în cele două memorii, care trebuie clarificate convingător.

Latura spirituală a biometriei

Însă partea care interesează cel mai mult pe credincioșii ortodocși este de natură spirituală, duhovnicească. În acest sens, există deja o poziționare recentă pe acest subiect a Patriarhiei, care nu poate fi neglijată. Ea nu este emisă oficial, ci prin intermediul unei alte agenții de presă, RFI. Iar ceea ce este mai grav, este inconsistentă și inconsecventă în sine însăși. Textul ei este următorul:

”Anumite reacții negative motivate religios referitoare la noile cărți de identitate anunțate de MAI sunt provocate probabil de neînțelegerea deplină a conținutului acestui proiect (explicat de autorități), dar și de temeri excesive și nejustificate din punct de vedere teologic.
Problema cărții de identitate nu este una de natură teologică, ci administrativă. Este vorba despre „identitatea” noastră de tip cetățenesc, nu despre identitatea noastră adâncă, spirituală, religioasă. Așa cum au anunțat autoritățile, „se va crea și posibilitatea de a avea o carte de identitate simplă pentru cetățenii care nu vor carte de identitate cu cip”.
Există, așadar, posibilitatea de a nu opta pentru eliberarea unui asemenea document electronic. Păstrarea acestei opțiuni este foarte importantă și coincide cu respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni.
Hotărârea nr. 638/2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la pașapoartele biometrice, care au suscitat discuții similare în anul 2009, rămâne un reper actual de discernământ și luciditate pentru toți cetățenii creștinii ortodocși:
„Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii și credincioșii să rămână statornici în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului și al morții, să sporească în rugăciune și fapte bune, viețuind creștinește în familie, mănăstire și societate, fără a răspândi panică și îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare”.”

(Exclusiv RFI) Reacția Bisericii față de noile cărți de identitate: ”Sunt temeri excesive și nejustificate din punct de vedere teologic”

Inconsecvența din această declarație constă în afirmațiile contradictorii că „respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni” este important, chiar dacă acestea sunt „temeri excesive și nejustificate”. Dacă ele sunt greșite, nu ar trebui respectate și invers.

Se poate observa grija Patriarhiei de a nu da comunicate asumate deschis, ceea ce este bine, pentru că subiectul este sensibil. Nu putem gira temeri nejustificate sau incoerente; cu acest aspect oricine trebuie să fie de acord. Însă nici nu le putem cataloga astfel doar din condei. Este necesară o abordare mai așezată a subiectului, ceea ce nu a făcut, de fapt, Biserica la nivel oficial. Practic ne aflăm în fața unei poziționări prin care este compromisă orice dezbatere din punct de vedere religios. Însă și Patriarhia se compromite în ochii tuturor, nu doar ai credincioșilor, pentru că dă dovadă de neasumare și neimplicare. Comunicatul său este unul sentențios, dar nefundamentat, distant și servil față de instituțiile statului, mai puțin fidel față de membrii săi și față de capul Bisericii, Care este Hristos. Nu liniștește pe cei impacientați, nici nu convinge pe din afară.

Având în vedere, aceste aspecte, sperăm în reevaluarea acestei poziționări din partea Patriarhiei.

Însă toate temerile pornesc de la îngrijorările creștinilor față de venirea lui Antihrist. Acestea nu sunt doar de acum, ci din vremea apostolilor, când însuși Evanghelistul Ioan spunea că „este ceasul de pe urmă şi, precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (1In. 2:18). Pe de altă parte, Apostolul Pavel îndeamnă la păstrarea cumpătului: „nu vă clintiţi degrabă cu mintea” (2Tes. 2:2), dar avertizează că „taina fărădelegii se și lucrează, până când Cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (2Tes. 2:7). Așadar atitudinea potrivită nu este una de impacientare și panică, ci dimpotrivă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (2Tes. 2:15). Lupta noastră nu este împotriva lui Antihrist, ci pentru Hristos; ea ne aduce curaj și pace, nu tulburare și panică. Însă trebuie să fim în stare să citim „semnele vremurilor” (Mt. 16:3). Așadar această preocupare a existat dintotdeauna și a fost legitimă, dar în limitele ei. Bănuim că se pregătesc condițiile venirii lui Antihrist, dar trebuie să ne concentrăm pe faptele văzute, nu pe cele pe care ni le proiectăm. Adică reacția față de controlul biometric trebuie să fie una argumentată și limpede, nu una de factură superstițioasă. Majoritatea acceptăm și folosim tehnica modernă și nu e normal să ne opunem ei pur și simplu, ci ca ea să nu devină invazivă.

Deocamdată nu vedem vreun pericol apocaliptic, dar cu siguranță există unele de natură totalitară și dominație spirituală, care trimit cu gândul la un viitor regim antihristic. Așa cum a fost necesar ca Biserica să ia poziție față de abuzurile comunismului (indiferent cât a făcut-o sau nu), la fel este de datoria ei și astăzi să avertizeze asupra pericolelor spirituale care pândesc prin modernizarea cardurilor de identitate. Ca să fie mai simplu, așa cum Biserica atrage atenția asupra folosirii greșite a tehnicii electronice, la fel este cazul să-și spună cuvântul și în chestiunea noilor buletine electronice, care comportă riscuri cu mult mai mari decât tabletele, telefoanele smart și PC-urile personale.

Așadar actele biometrice reprezintă o provocare pentru că ele seamănă tot mai mult cu instrumente de control și monitorizare decât cu administrarea resurselor umane. Prelevarea amprentelor stârnește teama unei închisori generalizate. Chiar UE a introdus aceste noi măsuri cu privire la actele de identitate pentru securitate și combaterea terorismului. Dar există riscul major ca în lupta cu unele pericole reale sau imaginare să se ajungă la impunerea unei tiranii fără precedent și nedorită.

Nu doar controlul în sine este discutabil, ci abordarea per ansamblu: combaterea infracțiunilor prin control tot mai ridicat. Acest aspect comportă comentarii de natură duhovnicească, spirituală. Oare chiar este eradicată fărădelegea prin coerciție, ca și cum am fi niște maimuțe care nu știu decât de frică? Educația nu are nici un rol? Omul devine mai bun prin determinări și constrângeri materiale sau prin promovarea unor valori culturale, morale și îndeosebi spiritual-religioase? Oare nu este alungată religia și credința prin această viziune de tip materialist și atee? Cum poate Patriarhia să vorbească de natura strict administrativă a noilor buletine când ele prezintă implicații mult mai profunde? Folosirea excesivă a mediului virtual are conotații etice evidente, cu atât mai mult spirituale. Intruziunea tehnologiei în viața noastră nu este o problemă simplă și nici o banală schimbare de decor. Nu vorbim de folosirea unui patent, clește sau alte scule, ci de instrumente care afectează identitatea spirituală a omului și societății.

Există multe corelații care pot interveni și care marchează tot atâtea pericole. Mulți râd de întrebările legate de 5G; dar posibilitățile de intruziune prin folosirea acestei tehnologii prin exploatarea datelor biometrice sunt înspăimântătoare. Nu folosirea ei doar de către organizații criminale sau de persoane izolate, ci chiar de către state și structurile suprastatale, cum este Uniunea Europeană. Iar pericolele nu sunt doar de control, ci de (re)educare, manipulare și de implementare a diferite ideologii inumane. Cetățenii sunt reduși la nivelul unei populații amorfe și priviți strict ca niște ființe biologice trupești. Biserica nu se poate opune acestei tendințe pentru că nu este un factor de decizie, dar este datoare să o denunțe; altfel nu mai este Biserică, nu-și mai păstrează vocația ei duhovnicească.

Încrederea în organismele supra-statale sau chiar ale statelor este în declin. În ultima vreme, cele mai multe crime și abuzuri nu au fost făcute de infractorii de jos, ci de către organele statului. Să ne amintim de naziști, comuniști, închisorile americane și de nedreptățile statului român de după Revoluție. Înghițim toate aceste amenințări cu jertfă și credință în Dumnezeu, dar nu ne putem da acordul prin acceptarea unor buletine care presupun încolonarea noastră de bună voie în aceste sisteme și orânduiri și viziuni asupra lumii.

Reacții posibile

Având în vedere cum se implementează controlul tot mai strict și mai intruziv asupra noastră, nu poate fi exclus refuzul noilor acte de identitate, chiar și al celor simple, ca măsură de protest și protecție până la clarificarea statului și funcționalităților lor. Ne dorim o atitudine cât mai lucidă și clară, însă, în condițiile date, de netransparență și neîncredere, este bine-venită și opoziția brută.

Ar trebui structurate mai bine toate temerile și obiecțiile de natură juridică, spirituală și de ordin tehnic pentru a avea o imagine cât mai clară asupra opțiunilor care ne stau în față. Însă acest articol nu face decât să atragă atenția asupra unor chestiuni stringente și exprimă mâhnirea profundă față de abandonarea misiunii bisericești de care dă dovadă Patriarhia în mare măsură.

Facem trimitere și la un studiu mai vechi (2009), interesant și destul de bine documentat al Părintelui Mihai Valica, în care se prezintă succint pericolele care intervin prin biometrie. Sau observațiile structurate aici. Acestea reprezintă un punct de plecare, dar îndeosebi opiniile exprimate de Sinoade Locale și Părinții duhovnicești contemporani, care nu sunt puține, toate indicând pericole duhovnicești, nicidecum simple acțiuni administrative. O compilație a acestora poate fi consultată în cartea Identitatea și libertatea omului în Ortodoxie (Ed. Predania).

Nu căutăm să stârnim impacientarea și panica, dar nici nu putem ignora amenințările spirituale și sociale evidente de anvergură mare, care se întrevăd prin implementarea noilor acte electronice. Ele afectează și pe cei care nu le vor primi pentru că au impact asupra întregii populații, nu doar individual și, de aceea, trebuie avertizat cât mai responsabil asupra acestui fenomen și insistăm asupra lui.

Proxenetism şi trafic de persoane la baza militară americană Mihail Kogălniceanu

de | 22 ian. 2020 | Justiţie | 6 comentarii

Cotidianul.ro publică astăzi un articol, pe care îl anunţă ca fiind primul dintr-o serie de astfel de materiale, în care este prezentată plângerea penală formulată de Ana-Maria Nuciu, fostă angajată a bazei militare americane de la Constanţa – Mihail Kogălniceanu, pe un post de traducător.

Plângerea penală descrie fapte grave, care se circumscriu infracţiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, de trafic de persoane şi de constituire grup infracţional organizat. Plângerea devoalează o complicitate deplină între autorităţile române şi militarii americani cu privire la exploatarea sexuală forţată a unor tinere în interiorul bazei militare.

Modalitatea de structurare a plângerii, situația de fapt descrisă, cu trimitere spre proceduri naţionale înregistrate în sistemul de evidenţă a cauzelor penale, probele invocate în scris şi raţionamentele de sprijin, fac împrejurările semnalate, deşi neconfirmate, să apară ca fiind foarte credibile. Plângerea publicată de Cotidianul.ro mai face vorbire despre alte cauze penale care par să fi fost clasate nelegal sau înregistrate defectuos pentru a fi zădărnicită cercetarea penală şi aflarea adevărului.

Este de asemenea important de subliniat faptul că împrejurările denunţate în această plângere sprijină ipoteze de lucru care, în mod inexplicabil, nu(!) au fost luate în calcul de autorităţile care au avut în cercetare dosarul fetelor răpite la Caracal, ipoteze de lucru care au fost agresiv denunţate de presa centrală ca fiind aiuristice, neîntemeiate sau rodul unor activităţi de propagandă.  

În lumina celor relatate astăzi, considerăm că respectivele suspiciuni şi pistele invocate anterior de presa locală, cu privire la cazuri în care, la Caracal, ar fi fost răpite fete minore pentru a fi exploatate sexual de către militarii americani de la baza militară de la Deveselu, primesc elemente probatorii de sprijin şi reprezintă indicii mai mult decât rezonabile pentru a fi luate în considerare într-o anchetă penală.

Având în vedere neputinţa aparentă a organelor de urmărire penală de a cerceta în mod credibil faptele denunţate, considerăm că se impune ca presa să preia şi să documenteze, în continuare, elementele prezentate în articol şi să existe o solidarizare a societăţii civile cu persoana denunţătoare. Liniştea mediatică ce însoţeşte acest subiect şi modalitatea nefirească în care aceste chestiuni se sting în atenţia publică sugerează existenţa unor interese directe pentru muşamalizarea faptelor denunţate. Niciunul dintre marile situri de presă din România nu a preluat până la acest moment ştirea care, în mod obiectiv, este una de interes naţional.  

Nu în ultimul rând, subliniem curajul deosebit al doamnei Ana-Maria Nuciu (profil facebook) care îşi asumă în mod public răspunderea pentru faptele denunţate, fapte despre care, aparent, ar fi avut cunoştinţă un număr impresionant de persoane, inclusiv militari români, poliţişti şi procurori, dar care au ales să rămână în pasivitate.  

Sursă imagine: Cotidianul.ro

Având în vedere lipsa de interes pe care o suscită această știre din partea presei centrale, vă îndemnăm să parcurgeţi articolul publicat de Cotidianul.ro şi să menţineţi subiectul în atenţie:

DOCUMENTE / Bordelul din baza militară americană de la Kogălniceanu

Ana Maria Nuciu a fost pînă anii trecuţi traducătoare în baza militară americană de la Kogălniceanu. Totul părea să fie normal, pînă cînd Ana Maria descoperă că în această unitate militară ce aparţine forţelor NATO funcţiona un adevărat BORDEL, în care veneau fete minore pentru a satisface dorinţele unor militari, mai ales ale comandantului bazei „Black Sea Area Support Team”, OTTO BUSHER, ajutat de mîna lui dreaptă, plutonier adjutant principal al BSAST, LLOYD SPARKS!

update│Săptămâna de urâciune prin „rugăciune ecumenică”

de | 21 ian. 2020 | Ecumenism | 4 comentarii

Update: Din neatenție, articolul în forma inițială făcea referire la o slujbă la care ar fi participat însuși PF Patriarh Daniel. Însă era vorba despre o știre din alt an (2015). Cum linkul mi-a fost semnalat de altcineva și nu era menționată data postării în acel material, a intervenit o confuzie, crezând că e vorba de anul acesta.

A început deja așa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor”, care se desfășoară în perioada 18-25 ianuarie. Am numit-o urâciune după cuvintele Mântuitorului: „când veți vedea urâciunea pustiirii șezând în locul cel sfânt…” (Mt. 24:15). După interpretarea patristică, aceasta se referă la așezarea fărădelegii în Biserică, după cum se întâmplă la aceste rugăciuni împreună cu ereticii.

Programul slujbelor pentru București nu include participarea PF Patriarh și nici în Catedrala Patriarhală nu sunt anunțate astfel de evenimente, după cum se procedează după Sinodul din Creta (2016). Totuși Biserica Ortodoxă nu s-a retras cu totul din această mișcare trădătoare, ci doar desemnează biserici parohiale mai mici în care să fie găzduite aceste întâlniri ecumeniste. Anul acesta biserica ortodoxă denumită „Mănăstirea Cașin” va fi ultima stație a programului.

Reacțiile de opoziție față de Sinodul din Creta se vede că au dat roade și măcar presiunile au dus la marginalizarea evenimentului ecumenist din partea Patriarhiei. Dar nu se înregistrează încă o abandonare totală, așa cum ar fi normalul cu care deja nu mai suntem obișnuiți. Așadar contracararea ecumenismului trebuie să continue până la un rezultat concret, adică ieșirea Ortodoxiei din mișcarea ecumenică.

Mai trebuie să remarcăm că se vor organiza rugăciuni în comun în această săptămână nu doar la București, ci și în alte multe Episcopii, deși nu în toate. Astfel, la Iași Mitropolia, un centru important bisericesc la nivel național, nu include în programul său participarea ortodocșilor, spre cinstea ei în această privință. În schimb, există alte Episcopii care vor face acest lucru, cum ar fi: Episcopia Caransebeșului, Episcopia Tulcii, iar la Oradea va fi inclusă și comunitatea evreiască în program.

Este de prisos să mai spunem că trebuie evitată de către credincioșii ortodocși participarea la astfel de momente, ci chiar ar trebui boicotate și denunțate ca niște trădări de credință.

Pulsul realității din teren (comentariu de la Sara): Trist… Poate ca la Patriarhie nu s-a slujit, dar la Catedrala Sf. Iosif (a catolicilor), pe 18 ianuarie, PS Varlaam a primit apa “sfintita” de “episcopul” catolic, a binecuvantat pe “diaconul” catolic sa citeasca din Sf. Evanghelie ortodoxa. A fost plimbata Sf. Evanghelie ortodoxa de catre catolici si s-a tamaiat cu cadelnita ortodoxa, doar ca nu stiau catolicii sa o foloseasca. In plus PS Varlaam a rostit aproape fiecare rugaciune cu cei de alte confesiuni. Si-a facut cruce pentru unirea “bisericilor”. A fost foarte evlavios

Totuși Patriarhul Ierusalimului (și nu doar el) are dreptul și datoria să aducă ordine în Ortodoxie!

de | 17 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 12 comentarii

Semnalăm și redăm în românește un text important despre competența Patriarhului de Ierusalim și a oricărui Întâistătător de Biserică autocefală de a convoca un Sinod cu caracter panortodox în caz de necesitate, cum este situația ucraineană. Textul survine ca o replică, după cum se va constata, la un alt articol ce dorea să argumenteze că sunt justificate canonic criticile aduse inițiativei Patriarhului Teofil de a întruni o consfătuire între Întâistătătorii ortodocși luna viitoare.

Și totuși Patriarhul Ierusalimului poate (și se impune) să convoace Sinod cu caracter panortodox!

de Nicolae Manni, cadru didactic

După așteptata respingere a convocării Patriarhului Teofil al Ierusalimului atât din partea Patriarhului Bartolomeu[1] al Constantinopolului, cât și din partea Arhiepiscopului Ieronim[2] al Atenei, s-a mobilizat și dr. Anastasie Vavuskos[3], recent cinstit de k. Bartolomeu cu rangul de „Arhonte Asikrit”, cu scopul de a îndreptăți, din punct de vedere al dreptului bisericesc, această poziție de respingere.

Deci dl. Vavuskos, în articolul său recent cu titlul «Poate Patriarhul de Ierusalim să convoace sinod cu caracter panortodox?»[4], susține că Patriarhul Ierusalimului nu poate să convoace un astfel de Sinod.

La această opinie a ajuns după ce mai întâi a cercetat, precum el însuși scrie, «dacă din punct de vedere al tradiției bisericești este obiceiul sau cel puțin există vreun precedent să convoace Patriarhul Ierusalimului sinod și mai ales cu caracter panortodox».

În cercetarea sa, scrie, a localizat un Sinod, după cel apostolic din 48, și concret Sinodul din 1672 din Ierusalim, sub președinția cunoscutului Dositei al Ierusalimului, care, totuși, după cum foarte corect l-a evaluat dl. Vavuskos – și sunt de acord absolut cu dânsul – nu a fost cu caracter panortodox, ci «a) a fost local, b) a fost convocat nu la prima mână, ci ca o continuare al Marelui Sinod din Constantinopol, c) prin deciziile sale a urmărit să susțină și să întărească deciziile sinodului precedent din Constantinopol și nu să le pună la îndoială ».

Totuși propria mea cercetare, pe care o fac publică aici, a localizat nu unul, ci trei Sinoade cu caracter panortodox, pe care le-a convocat Patriarhul Ierusalimului, pe care le prezint îndată, încât să fie demonstrat dreptul canonic (și) al Patriarhului Ierusalimuului (dar și al oricărui al Întâistătător, când este primejduită Biserica) să convoace Sinod cu caracter panortodox:

a) Duminica Cincizecimii, anul 763, Patriarhul Teodor I al Ierusalimului (745-771) a convocat Sinod la care au participat Patriarhul Cosma al Alexandriei (727-755) și Patriarhul Teodor al Antiohiei (751-773), cu episcopii de sub ei, și care a avut caracter panortodox, condamnând iconoclasmul[5]. Faptul că Patriarhul Constantin II de atunci al Constantinopolului nu a participat la el – era un organ al fanatismului iconomah al împăratului Constantin Copronim și a fost anatematizat după moarte de Sinodul VII Ecumenic – nu cumva îi micșorează caracterul panortodox al acestui Sinod, a cărui mărturisire de credință împotriva iconoclasmului a fost recunoscută[6] și în actele Sinodului VII Ecumenic? Desigur că nu!

b) În aprilie 836, în a doua fază a iconoclasmului, perioadă în care pe tronul de Constantinopol se găseau în principal Patriarhi iconomahi, Patriarhul Vasile al Ierusalimului (820-838) a adunat «foarte mare mulțime pentru închinarea sfintelor icoane, fiind de față și Patriarhul Hristofor al Alexandriei (817-841) și Iov al Antiohiei (813-843), cu chip de Sobor general, adunându-se pentru ortodoxie »[7]. «S-au adunat cu ei și o sută optzeci și cinci de episcopi, o sută optzeci și unu de egumeni și o mie o sută cincizeci și trei de monahi»[8]. Sinodul a trimis o Scrisoare împăratului iconomah Teofil, pe care a scos-o la lumină neobositul Ioan Sakelion în ediția aferentă[9], în care iese în evidență importanța acestui Mare Sinod,  cu un caracter neîndoielnic – după cum poate să concluzioneze ușor oricine din cele de mai sus – panortodox!

c) În 1443, Patriarhul Ioachim al Ierusalimului (1431-?) «a convocat un Sinod la care au fost de față Patriarhii Filotei al Alexandriei (1435-1459) și Dorotei al Antiohiei (1435-1452) și Mitropolitul Arsenie al Cezareei»[10]. Sinodul, care a avut caracter panortodox, a condamnat unirea mincinoasă de la Ferrara-Florența și totodată a condamnat la oprire de la slujbă (și afurisire pe cei care se opun deciziilor lui) pe Patriarhul latinofron Mitrofan II (1440-1443) împreună cu persoanele pe care le-a hirotonit el, care, după cum scrie același act sinodal, «pe care i-a trimis ca pe niște urâciuni ale Mitropoliilor și întinăciuni episcopale pretutindeni în dumnezeieștile și sfintele scaune ale Sfintei și Marii Biserici a Constantinopolului, ca și cum ar fi supuse teritoriului său»[11]!

Deci, pe baza acestor elemente neîndoielnice, Patriarhul Teofil al Ierusalimului poate fără îndoială să convoace Sinod cu caracter panortodox și nu numai cu Întâistătătorii chemați, ci în general cu Arhierei ai Bisericilor Ortodoxe și care Sinod este dator să ia poziție împotriva acuzațiilor împotriva Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol (pentru opiniile eretice, acțiunile schismatice și depășirea granițelor) și să pună bazele pentru un Sinod Panortodox adevărat, la care prin regula Adevărului – și nu interesele SUA, ale Vaticanului sau ale altor puteri neortodoxe – trebuie să fie cercetate toate chestiunile care preocupă Biserica Ortodoxă în ultimul veac.

În acest mod, Patriarhul Teofil al Ierusalimului se arată vrednic de înaintașii săi arătați mai înainte și va demonstra că, deoarece respectă Ortodoxia, cunoaște perfect poziția și competențele Patriarhiei de Constantinopol, care nu constituie «suprabiserică» de tip Vatican, ci Biserică soră cu celelalte Patriarhii, care sunt datoare să revină la drumul drept – de vreme ce acesta, din păcate, se abate și se străduiește să imite Vechea Romă în căderea ei[12] – , și să nu fie atrase și ele împreună cu ea.

[1] «Nu» din partea lui Bartolomeu către Teofil al Ierusalimului (https://theodosie.ro/2020/01/13/adeptii-schismei-ucrainene-refuza-dezbaterile-din-principiu-sau-de-frica/). Totuși prin această poziție îndeptățește absolut pe cei care-l acuză că se poartă ca un «Papă al Răsăritului», care nu dă socoteală nimănui…

[2] Nu este câtuși de puțin întâmplător că declarația Arhiepiscopului a venit după întâlnirea pe care a avut-o cu ambasadorul american la Atena, Geoffrey Payatt!

[3] https://www.voria.gr/article/to-offikio-tou-archonta-asikriti-ston-vavousko-apo-ton-patriarchi/

[4] https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/34626-mporei-o-patriarxis-ierosolumon-na-sugkalesei-sunodo-panorthodojou-xaraktira/

[5] Χρυσοστόμου Παπαδόπουλου, Ιστορία της Εκκλησίας Ιεροσολύμων, έκδ. β΄, Αθήνα, 1970, σελ. 329.

[6] Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Amplissima Collectio, Vol. 012, p. 1135.

[7] Χρυσοστόμου Παπαδόπουλου, ό.π., σελ. 361-362.

[8] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία περί των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σελ. 694-695.

[9] Ιωάννης Σακκελίων, Επιστολή Συνοδική των αγιωτάτων Πατριαρχών της εώας λήξεως, Αθήνα, 1864.

[10] Χρυσοστόμου Παπαδόπουλου, ό.π., σελ. 483.

[11] Ibidem, p. 484.

[12] Νικολάου Μάννη, Η Νέα Ρώμη στα χνάρια της Παλαιάς; https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/01/blog-post_17.html/

Grecia avertizată de Iran să nu permită operaţiuni militare SUA împotriva sa

de | 17 ian. 2020 | Conflicte | 0 comentarii

Sursă imagine: Intelnews.org

Grecia a fost avertizată de Iran, spunând că va riposta dacă Statele Unite vor ataca Republica Islamică folosind bazele sale militare aflate pe pământ grecesc. Este pentru prima dată când Iranul a avertizat că va lansa atacuri împotriva unui membru al Uniunii Europene în legătură cu creșterea recentă a tensiunilor dintre Teheran și Washington.

Oficialii iranieni au emis avertismentul împotriva Greciei ca răspuns la comentariile primului ministru grec Kyriakos Mitsotakis din timpul vizitei sale recente la Casa Albă, care a coincis cu asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani de către SUA. Vorbind despre uciderea lui Soleimani, Mitsotakis a spus că „noi (grecii) suntem aliați cu SUA, așa că stăm alături de aliații noștri în momente dificile”. Și apoi a continuat: „Am înțeles că această decizie specială a fost luată luând în considerare care este interesul național al SUA, iar noi suntem de acord cu această decizie”.

Răspunsul Iranului la comentariile premierului grec a venit într-o scrisoare care a fost trimisă de ambasada Iranului la Atena unui portal online important al Greciei, Kathimerini. Scrisoarea menţionează că Grecia și Iranul se bucură de „relații prietenoase, tradiționale și istorice”. Având în vedere „absența vreunei diferențe sau tensiuni între [cele două țări] din ultimele secole”, se menţionează în scrisoare, „credem că [dl. Declarația lui Mitsotakis] nu poate fi poziția oficială a guvernului grec ”. Totodată, statul grec este avertizat că „Republica Islamică Iran a precizat foarte clar că, în cazul unui război început de SUA împotriva țării, concesionarea bazelor [militare] de către orice țară către invadatorul american va fi considerată o acţiune ostilă iar Iranul își rezervă dreptul de a răspunde într-un mod clar și decisiv ”.

Weekendul trecut, ministrul Afacerilor Externe al Greciei, Nikos Dendias, a dezvăluit că guvernul iranian a remis o declarație biroului său, protestând împotriva comentariilor lui Mitsotakis, dar a adăugat că nu a avut nicio șansă să o citească. El a mai spus că omologul său iranian, Mohammad Javad Zarif, a cerut să vorbească cu el despre poziția Greciei în disputa SUA-Iran.

Nota Theodosie.ro: Situaţia din Orientul Mijlociu rămâne în continuare critică. Deşi oficial între Iran şi SUA nu este declarată stare de război, este cert că există o stare de beligeranţă în plină desfăşurare. Un articol scris de profesorul Valentin Naumescu descrie tocmai această situaţie de fapt a războiului pe timp de pace.

Între timp, speculaţiile noastre din articolul anterior au fost confirmate, Iranul a desfăşurat un atac punctual cu rachete, ca răspuns pentru uciderea generalului Soleimani. Tot astăzi, SUA au recunoscut că atacul iranian din 08.01.2020 a provocat rănirea a 11 militari americani dintre care un număr neprecizat încă primesc îngrijiri medicale. În acest context trebuie punctat şi faptul că SUA au încercat asasinarea unui alt comandant militar iranian, simultan cu atacul împotriva lui Soleimani, iar aviaţia israeliană a desfăşurat un atac aerian împotriva unei baze aeriene din Siria folosită de forţele iraniene. Totodată, la Teheran sunt în desfăşurare acţiuni de protest civic, după ce Iranul a recunoscut doborârea din eroare a unui avion de pasageri, ambasadorul britanic la Teheran fiind arestat în timp ce participa la respectivele acţiuni de protest împotriva regimului iranian.

Ştirea pe care o relatăm astăzi este relevantă pentru România prin prisma activităţii militare de la bazele americane de la Deveselu şi Constanţa – Mihail Kogălniceanu, ambele aflate în raza de acţiune a rachetelor iraniene, iar poziţionarea diplomatică a României faţă de situaţia din Orientul Mijlociu este identică celei exprimate de Grecia.  

Problema noilor acte de identitate electronice din perspectivă creștină

de | 16 ian. 2020 | Semnele vremurilor | 57 comentarii

După cum se știe deja, MAI român intenționează să modifice formatul cărților de identitate pentru a se alinia standardelor europene din august anul viitor, drept pentru care pune în dezbatere un proiect de lege în acest sens. Problema este una serioasă, mai ales după discuțiile și reacțiile din ultimul deceniu pe tema cipurilor. Deja purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a declarat că nu există relevanță spirituală și religioasă pentru vreo biserică (!?) de care să aibă cunoștință.

Așadar bisericește există o poziție publică a Patriarhiei, care sună astfel:

„Au fost voci din anumite cercuri monahale, dar niciodată poziția Bisericii nu a fost contrară unor asemenea lucruri. Răspunsul meu este că nu există o poziție contrară a Bisericii față de această problemă. Nu avem în vedere să trimitem (n.r. puncte de vedere la MAI). Pentru că e aceeași problemă ca și în cazul pașapoartelor. Nu se pune nicio problemă. Problema cipurilor nu e o problemă cu relevanță spirituală, religioasă, deci din această perspectivă nu există o poziție negativă a Bisericii. Adică nu am cunoștință ca vreo biserică din cele prezente să aibă vreo poziție critică.”

Nu este clar ce înseamnă expresia „biserică din cele prezente” din declarația domniei sale. În plus, Sfântul Sinod al BOR a admis că există o problemă legitimă de conștiință pentru diferiți credincioși existența unui cip în pașapoarte și a făcut demersuri să existe alternative, lucru de care ne buncurăm și astăzi.

Relevanța spirituală

Subiectul cipurilor, ca să-l definim scurt, este unul complex și foarte inflamat în ultima vreme. Pe această temă am subliniat deocamdată poziția Părintelui Dionisie de la Colciu, care ni se pare cea mai coerentă și cu discernământ. Există un pericol și o fărădelege care se lucrează, care ne va impune în cunoștință de cauză lepădarea de Hristos.

Deci declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, este în contradicție cu învățătura părinților duhovnicești contemporani, fără a mai zice de tradiția de veacuri a Bisericii. Problema controlului populației prin acte electronice, a amprentării și scanării feței este una de natură spirituală și are conotații puternic religioase cu privire la implementarea unui sistem antihristic de pecetluire a populației. Amintim doar de reacțiile stârnite în principal de Părintele Iustin începând cu 2009, care iată că încă mai dau efecte benefice, cum ar fi alternativa la acte fără date biometrice.

Chiar în anul 2009, în urma reacțiilor masive declanșate de Părintele Iustin, Patriarhia a propus lăsarea unei alternative la pașapoarte fără cip, lucru pe care l-a luat în seamă MAI și rezultatul a fost că astăzi suntem printre puținele țări care au această posibilitate. Acest lucru este lăudabil și arată folosul unor astfel de demersuri, care ar trebui continuate. Pe de altă parte, dovedește ca fiind pripită declarația Patriarhiei, care nu este consecventă cu ea însăși și nici cu învățătura și spiritualitatea ortodoxe.

Pericolul asupra căruia atragem atenția este cel al înregimentării într-un sistem de urmărire generalizată, Big Brother. În nici un caz un astfel de regim nu poate fi considerat bun pentru că este prin sine dictatură și totalitarism care afectează puternic libertatea populației și dreptul la viața privată. Este vorba de o depreciere nepermisă a valorii omului, o depersonalizare cu efecte distructive în primul rând la nivel spiritual, dar și de ordin material. Orice sistem de guvernare are ca menire facilitarea bunei înțelegeri între oameni și buna funcționare a societății, nicidecum înrobirea și înregimentarea tuturor prin control total.

Există și riscul ca acest totalitarism să sfârșească într-un regim antihristic pentru că seamănă foarte mult cu cel descris în capitolul 13 din Apocalipsă (Descoperire), în care se vorbește despre pecetluirea tuturor încât să nu mai poată nimeni vinde sau cumpăra fără semnul fiarei. Așadar buletinele noi, actele cu cip, bar-code-urile, sistemele de sănătate centralizate, scoaterea treptată a banilor din uz, implantarea cipurilor sunt semne care trezesc suspiciuni puternice și justificate. Toate acestea enumerate reprezintă anomalii spirituale chiar și luate în ele însele, cu atât mai mult în perspectiva înscăunării lui Antihrist. Părintele Paisie Aghioritul a considerat necesar protestul față de actele noi de identitate încă din vremea lui, înainte de 1994. El nu considera a fi lepădare primirea actelor cu cip, dar cu siguranță o cădere. Atrăgea atenția asupra cifrei 666 că nu e normal să se găsească în vreun fel pe cărțile de identitate, cum era cazul în vremea sa. Astăzi nu avem indicii că ar exista acest număr în cipuri, dar ele sunt continuarea aceluiași demers care a pornit tocmai de la 666, număr care se găsește pe aproape toate produsele în codul de bare de tip EAN.

Semnalăm, totodată, că nu este bună impacientarea și panica și mai ales apelul la teoria conspirației, cum se întâmplă adeseori. Există o isterie nejustificată cum că CNP-ul și cipurile din orice act de identitate sau card bancar sau amprentarea cu izotopi ar fi lepădare de identitatea noastră creștină, mai ales în condițiile în care se întâmplă fără acordul nostru. Cu atât mai mult nu putem fi de acord cu fuga și izolarea în case depărtate, în păduri și pregătirea de a rezista pe cont propriu numai să nu acceptăm vreun document cu cip. Acest lucru va fi necesar abia când va fi vorba de Antihrist și de închinarea în fața lui prin primirea semnului lui pe mână sau pe frunte sau cum va fi. Pregătirea pentru acele vremuri, care nu știm când vor fi, deși le simțim aproape, trebuie să fie prin disponibilitatea spre mărturisire, nu spre fugă și izolare. În plus, pregătirea este la nivel duhovnicesc, nu trupesc. Problema nu este mâncarea și necesitățile fiziologice și materiale, ci buna așezare duhovnicească, răbdarea necazurilor, credința fermă în Dumnezeu, înțelepciunea și chibzuința. Prigoana antihristică nu urmărește să înfrângă trupul nostru, ci tocmai duhul din noi, libertatea noastră religioasă. Iar pregătirea nu presupune un antrenament de pe acum înspre o viață cât mai austeră și izolată, pentru că aceasta poate constitui o înșelare gravă. La fel cum asceza doar trupească, prin post, metanii și alte moduri de înfrânare nu este plăcută lui Dumnezeu și nici scutită de înșelări când este practicată fără discernământ duhovnicesc.

Având în vedere toate acestea, este necesar și folositor să reacționăm la avansul controlului biometric, să-l înțelegem ca o problemă spirituală și să acționăm în consecință, nu să fim pasivi sau chiar să considerăm că nu există pericole duhovnicești.

Discriminarea celor cu cărți simple de identitate

Faptul că este prevăzută în proiectul de lege în discuție optarea pentru cărți de identitate simple este un lucru îmbucurător. La nivel european ele nu vor fi recunoscute, dar totuși România le va permite pe teritoriul ei. Cred că nici nu putem cere mai mult. Nu putem impune la nivel european voința și convingerile noastre. Nu pentru că nu am putea sau că nu ar fi viabile, ci pentru că am pierdut trenul în această privință, pentru că nu am găsit resursele și abilitatea să facem aceasta până acum.

Deja proiectul de lege este în dezbatere pe o perioadă de 10 zile până pe 23 ianuarie și trebuie să fie exprimat și punctul de vedere anti-biometrie, lucru care ar fi trebuit să fie deja structurat și la îndemână.

Discuțiile sunt deschise și orice propunere este bine-venită în acest sens.

Punctul personal de vedere este că prevederile din proiectul de lege sunt avantajoase și trebuie militat să rămână în forma aceasta în viitoarea lege. Cu toate că există o discriminare la mijloc, prin care cei care vor deține cărți simple de identitate nu le vor putea folosi în spațiul european, putem apela la pașapoarte, așa cum a fost cazul dintotdeauna. Trebuie asumat acest statut diferențiat tocmai pentru a arăta că ținem la aceste aspecte și ne definesc și pentru că există pericole reale la care se expun cei care primesc buletinele electronice, pe care dorim să le evităm. Furtul informatic, accesul de la distanță la datele noastre private nu sunt lucruri de neglijat.

Încorporarea cardului de sănătate

Problema cardului de sănătate rămâne la același nivel ca până acum. La art. IV din Ordonanța cu privire la modificarea și completarea dispozițiilor cu privire la actele de identitate se spune, la pct. 5: „Cardul naţional îşi încetează valabilitatea la data la care titularului i s-a eliberat o carte electronică de identitate”. Așadar cine nu dorește cardul de sănătate se înțelege că poate opta în continuare pentru adeverința scrisă de la Casa de Asigurări sau cei care au card îl pot păstra dacă refuză buletinele electronice. Există doar pentru cei cu buletine biometrice facilitatea de a le folosi ca și carduri de sănătate.

Recomandarea noastră de moment este de a analiza cât mai bine propunerile legislative și a urmări să susținem o variantă pozitivă, nu doar să criticăm mersul societății. Viața în Hristos este mereu o alternativă salvatoare la lumea aceasta, cu toate pericolele ei materiale și spirituale, și trebuie să o trăim ca atare și să tragem un semnal de alarmă și celorlalți prin propriul nostru exemplu, dar și prin atenționarea asupra pericolelor concrete. Libertatea spirituală este un bun pe care îl putem pierde pe încetul, dar sigur și pentru care trebuie să luptăm constant și serios pentru că pur și simplu contează enorm. Deci este firesc și imperativ să avem și să ne exprimăm punctul nostru de vedere.

Este necesară conturarea unei viziuni bine documentate și argumentate atât juridic, cât și duhovnicesc.

Cărți simple și electronice de identitate de anul viitor

de | 15 ian. 2020 | Legislație | 8 comentarii

De ieri suntem anunțați oficial de către Ministerul Afacerilor Interne că în România se vor schimba buletinele până în august 2021 pentru a ne alinia la standardele stabilite la nivelul Uniunii Europene, pe care le-am semnalat la vremea respectivă. Deocamdată redăm mai jos textul Comunicatului oficial, în care se menționează că vârsta de la care se va emite carte de identitate va fi de 12 ani și va exista posibilitatea de a opta pentru cărți simple de identitate.

MAI: Alinierea actelor de identitate românești la standardele stabilite la nivelul Uniunii Europene

În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Ministerul Afacerilor Interne supune dezbaterii publice un proiect de Ordonanță a Guvernului pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români.

Prin proiect se creează cadrul legal național pentru asigurarea aplicării directe a Regulamentului (UE) 2019/1157, astfel ca actele de identitate românești să respecte standardele stabilite la nivelul UE, în principal cele care privesc elementele de securitate.

Pentru a asigura cetățenilor români exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, în condiții similare celorlalți cetățeni UE, România este obligată să emită acte electronice de identitate, începând din luna august a anului viitor (2021).

Noile acte de identitate vin cu garanții suplimentare de securitate și întăresc încrederea instituțiilor publice și a mediului privat că persoana care prezintă documentul este în fapt titularul acestuia. Astfel, se aduc îmbunătățiri majore actualului act de identitate (care a fost pus în circulație în anul 1997), prin utilizarea unor tehnologii de fabricație avansate, a unor elemente grafice de securitate, a unor inserturi de materiale de securitate şi, nu în ultimul rând, prin protecția IT oferită de mediile de stocare electronice.

Prin intermediul noului act de identitate, cetățenii români vor putea, indiferent de locul unde se află (în România sau în afara teritoriului național), să interacționeze online cu autoritățile administrației publice și să solicite prestarea de servicii publice. Întrucât, identitatea se certifică prin mecanisme similare semnăturii electronice, prezența fizică a cetățeanului, la ghișeu, nu va mai fi necesară, acesta putând accesa de la distanță servicii, precum: înmatricularea unui autovehicul, obținerea unui certificat de cazier judiciar, a unor avize, autorizații sau a altor documente de la autoritățile publice, depunerea unor declarații personale prevăzute de lege ș.a.

Noul act electronic de identitate va putea fi folosit pentru autentificarea în platforma informatică a asigurărilor de sănătate și, în aceste condiții, va asigura „funcționalitatea de card de sănătate”.

Actul electronic de identitate se va elibera obligatoriu pentru persoane cu vârsta de 12 ani și, opțional, sub această vârstă, la solicitarea părinților sau a reprezentanților legali.

Tot ca element de noutate, se creează posibilitatea cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate de a obține un act electronic de identitate, fără a mai fi necesară stabilirea domiciliului în România.

Nu în ultimul rând, pentru cei care nu doresc, din orice motiv, o carte electronică de identitate, va exista opțiunea de a solicita eliberarea unei cărți de identitate simple; aceasta nu va conține elemente sau date electronice, dar va prezenta un grad ridicat de securitate.

Producerea noilor acte de identitate se va realiza, centralizat, de către Compania Națională „Imprimeria Națională”.

Textul proiectului de act normativ este afişat şi poate fi consultat pe pagina de internet a MAI, www.mai.gov.ro, la secţiunea Transparenţă decizională (documentele pe această temă sunt acesta, acesta și acesta), precum şi la Centrul de Relaţii cu Publicul din Piaţa Revoluţiei nr. 1 A, sector 1, Bucureşti.

Propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate pot fi transmise în termen de 10 zile calendaristice calculat de la data publicării anunțului pe adresa de primire a eventualelor propuneri, sugestii sau opinii: dgj_transparenta@mai.gov.ro).

Nota Theodosie.ro: La o primă vedere, actele de identiate simple nu vor conține date biometrice și nici semnătură electronică. Este evident că nu vor avea nici alte componente electronice, cum ar fi cipurile. Aceste informații sunt cuprinse în proiectul menționat mai sus, la punctul 14 referitor la modificările alineatului 17. Aceste lucruri sunt afirmate și în documentul de fundamentare, la pagina 6.

Noile cărți de identitate vor fi emise începând cu vârsta de 12 ani. Din punctul 2.c din Nota de fundamentare, care privește schimbările care vor interveni, se înțelege că posibilitatea călătoriei în afara țării va fi condiționată de posesia cărții electronice de identitate, nu doar a celei simple. Nu rezultă limpede dacă pașapoartele vor conține și ele date electronice (imagine facială și amprente digitale) în condițiile în care acestea sunt necesare în cartea de identitate pentru exercitarea dreptului de liberă circulație. Este posibil ca aceste cerințe să vizeze doar actele de identitate.

Se impune o studiere mai atentă a celor trei documente pentru a înțelege mai bine care sunt modificările și a elimina orice dubiu asupra lor.

Opinia Avocatului General în cauza C-78/18 CJUE – Comisia vs. Ungaria

de | 14 ian. 2020 | Societate civilă | 2 comentarii

Publicăm opinia Avocatului General al CJUE referitor la cauza pe rol în care Ungaria a fost reclamată de Comisia Europeană privitor la adoptarea legislației prin care este reglementat domeniul asociațiilor și fundațiilor civile. Concret, în anul 2017, imitând un curent legislativ inițiat de Federația Rusă, Ungaria a impus ONG-urilor care sunt finanțate din afara ţării obligația de transparentizare a surselor de finanțare și a sprijinului material primit din sursă externă.

Legislație similară a fost propusă la noi în ţară de către deputatul Liviu Pleșoianu, inițiativa acestuia stârnind proteste vehemente ale unor reprezentanți ai societăților civile precum și un raport negativ din partea Comisiei de la Veneția.

Deși legislația propusă nu a fost adoptată, în cercurile conservatoare și mai ales în blogosfera ortodoxă, aceste idei sunt în continuare vehiculate ca o posibilă soluție pentru a se obține marginalizarea ONG-urilor seculariste și ale celor deschis anti-creștine. Se consideră că prin scoaterea la lumină a surselor de finanțare și a afilierilor ideologice ONG-urilor active în România vor fi șubrezite în plan moral și vor pierde din legitimitatea participării publice.

Întrucât ne dorim să ne aducem contribuţia la regândirea modalității de participare civică a ortodocșilor la viața cetății, suntem direct interesați să aducem clarificări despre cadrul juridic care reglementează funcționarea societății civile și să combatem direcțiile greșite spre care pare că se orientează civismul ortodox. Opinia noastră este că modalitatea propusă prin acest tip de legislaţie pentru combaterea ONG-urilor finanțate extern, prin transparentizare forțată și stigmatizare implicită, nu este posibilă în actualul cadru juridic existent la nivel european, este păguboasă pentru obiectivele pe care ni le-am putea asuma, este înjositoare și nedemnă din punct de vedere moral.

Mai mult, considerăm că această abordare se înscrie în curentul discursiv (pe care îl dezaprobăm) de a considera participarea ortodocșilor la viața cetății ca fiind nu o mărturisire ci o luptă și o confruntare continue, animate de un spirit reacționar, negativ în toate elementele sale, care este în mod cert cultivat și încurajat de adversari interesați de perpetuarea stării de fapt.

Așa cum ne-am propus în secțiunea de Năzuințe, considerăm că laicatul ortodox are nevoie să-și delimiteze un repertoriu de interese civice și politice, pe care să îl transpună în propuneri de politici publice și în inițiative de ordin politic, potrivit jocului democratic și mecanismului statului de drept. Comunicarea publică vizând aceste interese necesită un consens minimal și consolidarea unui cerc moral al chestiunilor puse în discuție. Considerăm că în contextul existent în societate și în raport de gravele probleme cu care se confruntă Biserica, propunerile noastre sunt, în același timp, și foarte îndepărtate dar și surprinzător de la îndemână.

Revenind la materialul pe care îl prezentăm, facem mențiunea că opinia Avocatului General al CJUE nu este obligatorie pentru aceasta, are rol consultativ și se apropie de rolul magistratului raportor din sistemul nostru de drept; însă, față de argumentația propusă, este previzibilă condamnarea de către CJUE a statului maghiar, anularea legislației care face obiectul sesizării precum și închiderea definitivă a acestei direcții de acțiune civică, nejustificat de populară în mediile conservatoare de la noi și printre creștinii ortodocși.

Ne exprimăm satisfacția în privința acestei soluții juridice și considerăm că rămânem răspunzători să ne străduim, după putere, să dăm sens și conținut unor eforturi pozitive, de construcție socială, culturală și politică autentice, jertfitoare, cu inimă ușoară și cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Sursă imagine: ECNL.org

Opinia avocatului general în cauza C-78/18 CJUE

Comisia vs. Ungaria

Avocatul General Campos Sánchez-Bordona: restricțiile impuse de Ungaria privind finanțarea organizațiilor civile (O.N.G.) din străinătate nu sunt compatibile cu legislația UE întrucât sunt încalcate principiul liberei circulații a capitalurilor și o serie de drepturi fundamentale

În 2017, Ungaria a adoptat o lege pentru a asigura transparența mijloacelor de finanțare ale organizațiile civile care primesc donații din străinătate. Conform acestei legi, astfel de organizații trebuie să se înregistreze la autoritățile maghiare ca „organizații care primesc sprijin din străinătate”, în cazul în care valoarea donațiilor primite într-un an atinge un anumit prag.

La înregistrare, organizațiile civile trebuie să indice și numele donatorilor al căror sprijin atinge sau depășește 500 000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 1500 EUR) precum și prestația concretă în care constă sprijinul acordat. Aceste informații sunt publicate ulterior pe o platformă electronică gratuită, accesibilă publicului. În plus, organizațiile civile respective trebuie să menționeze pe paginile online de start și în documentele emise sau în publicațiile lor că sunt o „organizație care primește sprijin din străinătate”.

Comisia Europeană a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii europene cu o „acțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor” împotriva Ungariei. Susține Comisia că legea privind transparența organizațiilor civile finanțate din străinătate încalcă atât principiul liberei circulații a capitalurilor, cât și o serie de  alte drepturi protejate de către Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”), respectiv: dreptul la respectarea vieții private, protecția datelor cu caracter personal, precum și libertatea de asociere.

În opinia exprimată astăzi, Avocatul General Manuel Campos Sánchez-Bordona consideră că transferul unei donații din străinătate în favoarea unei organizații civile maghiare este o mișcare a capitalului protejată de dreptul de liberă circulație a capitalurilor în spațiul european. În Ungaria, aceste modalități de transfer ale capitalului având destinatar organizațiile civile sunt supuse unor condiționări precum obligația de a se înregistra ca „organizații care primesc sprijin din străinătate” și obligația de publicare a anumitor date despre sprijinul obținut din străinătate. Însă aceste condiționări se aplică numai în cazul donațiilor venite din străinătate, ceea ce înseamnă că aceste măsuri legale sunt mult mai susceptibile să afecteze pe resortisanții din alte state membre decât pe resortisanții maghiari.

În aceste condiții, Avocatul General este de părere că aceste condiționări reprezintă o restricție a principiului liberei circulații a capitalurilor, atât în ​​ceea ce privește organizațiile civile afectate, care ar trebui să facă față dificultăților de finanțare și a căror exercitare a dreptului la libertatea de asociere poate fi inhibată, cât și în privința donatorilor străini, care pot fi descurajați să realizeze donații ca urmare a plauzibilului efect stigmatizant al publicării detaliilor tranzacțiile respective, întrucât acestea exprimă o afinitate ideologică care ar putea fi compromițătoare în contextul național ungar.

În ceea ce privește, în special, dreptul la libertatea de asociere, efectele financiare ale legislației în cauză poate afecta viabilitatea și supraviețuirea organizațiilor civile afectate, subminând atingerea obiectivelor lor sociale. În plus, prin îngreunarea contribuțiilor financiare din partea potențialilor donatori, legislația maghiară aduce atingere în mod direct exercitării libertății de asociere.

În ceea ce privește protejarea vieții private și a datelor cu caracter personal, Avocatul General afirmă că simpla divulgare a numelui donatorului este suficientă, prin ea însăși, pentru a identifica respectivul donator și a plasa această dezvăluire în sfera de aplicare a dispozițiilor legislației UE privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Faptul că numele donatorului este indisolubil legat de o donație în beneficiul unei organizații civile constituie o legătură care dezvăluie, de la sine, o afinitate între donator și organizația respectivă, care poate contribui la profilarea ideologică al donatorului.

Avocatul General adaugă faptul că datele publicate care permit astfel de profilări îi pot descuraja pe donatori sau îi pot descuraja să sprijine organizații civile. În acest context, Avocatul General consideră că publicarea acestor date într-un registru ce face accesibile publicului identitatea persoanelor fizice care fac donații din străinătate către anumite asociații înființate în Ungaria și sumele acestor donații constituie o ingerință în viața privată a acestor persoane în ceea ce privește prelucrarea datelor lor personale.

În consecință, Avocatul General consideră că publicarea acestor date este o interferență atât cu drepturile referitoare la protejarea vieții private, cât și a datelor cu caracter personal, dar și cu dreptul la libertatea de asociere, toate acestea fiind protejate de Cartă. În ceea ce privește existența unei justificări pentru această ingerință, Avocatul General admite că unele obiective de interes general invocate de statul maghiar – cum ar fi protecția ordinii publice și lupta împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului – pot justifica, în principiu, ingerințe în exercitarea acestor drepturi, dar constată că, în vreme ce obiectivul protejării ordinii publice ar putea legitima măsurile impuse organizațiilor civile suspectate de încălcare ordinii publice, totuși, această obligație nu legitimează legislația generală care impune, ex ante, obligații pentru toate organizațiile civile. Mai mult, Avocatul General consideră că prevederile legislative ale UE privind lupta împotriva spălării banilor și împotriva finanțării terorismului sunt suficiente pentru a garanta o protecție adecvată a intereselor publice.

Finalmente, Avocatul General constată că măsurile puse în discuție sunt disproporționate deoarece, în primul rând, pragul de 500 000 de forinți maghiari (HUF) este excesiv de scăzut, având în vedere gravitatea ingerințelor rezultate; în al doilea rând, donațiile provenite din alte state membre sunt tratate la fel ca cele care provin din afara UE și, în al treilea rând, nerespectarea obligațiilor legale poate conduce la lichidarea organizației care le încalcă.

În aceste condiții, Avocatul General propune CJUE să declare că legislația maghiară în cauză restricționează în mod necorespunzător libera circulație a capitalurilor, că include dispoziții care constituie o ingerință nejustificată în drepturile fundamentale precum respectarea vieții private, protecția datelor cu caracter personal și libertatea de asociere, toate fiind protejate de Cartă.

Macedonia cere de la Constantinopol intrarea în canonicitate a „Bisericii” sale

de | 13 ian. 2020 | Biserici Locale | 6 comentarii

Βήμα Ορθοδοξίας: Skopie cere Biserică autocefală – Întâlnire la Fanar cu Bartolomeu

Fanarul a emis un comunicat aferent, în care menționează:

«Astăzi, 13 ianuarie 2020, Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit, în urma unei cerere a lui, pe excelența sa, dl. Oliver Spasovski, Prim-ministru al Republicii Macedonia de Nord, însoțit de predecesorul său, excelența sa dl. Zoran Zaev, și de tovarășii lor, dl. Dane Talevski și dl. Dejan Sotirovski.

Scopul vizitei a fost revizuirea problemei bisericești a țării lor. La întâlnire au fost puse pe tapet fazele precedente ale subiectului, între care și voința revenirii Bisericii de acolo la canonicitate sub numele de Arhiepiscopia Ohridelor, în urma recursului în apel depus între timp la Biserica Mamă.

S-a decis cu privire la aceasta să fie chemate la reședința Patriarhiei Ecumenice delegații ale Bisericii Serbiei și ale Bisericii din țara lor, pentru negociere și efortul aflării unei soluții acceptabile în comun.

Atmosfera discuțiilor a fost caldă și sinceră, iar după acestea înalții oaspeți au fost așezați la masa patriarhală și mai departe au plecat, întorcându-se la ale lor.

Dl. Prim-ministru și cei dimpreună cu el au exprimat respectul și încredințarea lor față de Biserica Mamă, de la care au primit binecuvântare pentru toți de acolo, cler și popor. În jurul Patriarhului Ecumenic s-au aflat la dezbatere și au contribuit la ea Înaltpreasfințiții Mitropoliți Emanuel al Franței, Maxim al Silivriei, Amfilohie al Adrianopolisului, Preacuviosul Arhimandrit Ioachim și Diacon Grigorie, Prim-secretarul și Secretarul adjunct ai Sfântului Sinod, precum și venerabilul domn Constantin Delicostantis, Dascăl Arhonte al neamului și director al Biroului Patriarhal 1.»

Nota noastră: Patriarhul Ecumenic s-a pronunțat că nu se pune problema autocefaliei Bisericii schismatice din Muntenegru, unde se fac demonstrații ample împotriva deciziei guvernului de a naționaliza averea Bisericii canonice de acolo. Totuși o altă țară care face parte din Biserica Serbiei iese la rampă, Republica Macedoniei de Nord, cerând să intre în canonicitate, conform comunicatului oficial al Patriarhiei Ecumenice. Cam toate agențiile de știri prezintă subiectul ca pe o cerere de autocefalie, deși nu este menționat expres acest termen. Având în vedere că pe teritoriul macedonean activează două structuri bisericești, dar cea mai puternică s-a declarat independentă de Serbia și nu este recunoscută de nici o altă Biserică, se înțelege că oaspeții oficiali doresc să continue același demers, după cum se și menționează. Biserica Sârbă are o structură autonomă pe teritoriul macedonean, numită Arhiepiscopia de Ohrida, dar este foarte mică și nerecunoscută de stat.

Mai este de remarcat numirea Patriarhiei Ecumenice drept Biserică Mamă în condițiile în care teritoriul macedonean nu a aparținut de ea. Deci este numită într-un sens neo-papist.

Foto: Νίκος Μαγγίνας / Οικουμενικό Πατριαρχείο

Adepții schismei ucrainene refuză dezbaterile. Din principiu sau de frică?

de | 13 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 1 comentariu

Κατάνυξη.gr: Poziția lui kir Ieronim despre întâlnirea Întâistătătorilor. Perseverență în decizia trădătoare sau lașitate să dea socoteală?

 …nu se va duce la întâlnirea în cauză deoarece convocarea întâlnirilor și sinaxelor Întâistătătorilor ortodocși este o prerogativă a Patriarhului Ecumenic…

Am semnalat cu puțină vreme în urmă că tremură conștiințele plângăcioase din adâncurile împietririi celor care au acceptat reaua-cefalie a Ucrainei și refuză cu frică să fie confruntate cu acțiunile lor schismatice, care îi chinuiesc aici, dar și acolo…

De unde să găsească putere să se afle în fața răspunderilor lui nespuse kir Ieronim? Nu este prima dată când ne dezamăgește. Totuși acum, prin autocefalia Ucrainei, s-a depășit pe sine. Decizia sa îngâmfată vădește care este conștiința lui bisericească!

Am citit la Ecclisia.gr (site-ul oficial al Bisericii Greciei) Comunicatul de presă al ședinței din ianuarie a Sinodului permanent:

Arhiepiscopul Ieronim: «Nu mă voi duce la întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși»

S-au încheiat lucrările  Sinodului permanent (Δ.Ι.Σ.)

S-a întrunit de miercuri, 8 ianuarie, până vineri, 10 ianuarie 2020 Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei din a 163-a perioadă sub președinția Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia.
La început, ΔΙΣ a fost informat de epistola Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia despre întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși. Preafericitul a răspuns la ea că nu mă voi duce la întâlnirea în cauză deoarece convocarea întâlnirilor sau sinaxelor Întâistătătorilor ortodocși este o prerogativă a Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic. […] Comunicatul continuă cu darea de seamă a celorlalte discuții pe probleme de interes intern, n.thodosie.

UJO: Patr.Bartolomeu îi cere Patr.Teofil să nu insiste asupra Sinaxei Primaților

Sinaxa Primaților nu poate servi în niciun mod unității Ortodoxiei, deoarece la ea nu va fi prezent primul din Diptice, a declarat Patriarhul Bartolomeu.

Ca răspuns la invitația Patriarhului Ierusalimului Teofil al III-lea la Sinaxa Primaţilor Bisericilor Ortodoxe Locale, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului i-a cerut să nu mai insiste asupra inițiativei sale.

Mai multe detalii despre motivele invocate de Patriarhul Ecumenic pot fi citite la sursă, precum și textul grecesc original al mesajului său în facsimil. Sunt invocate cam aceleași motive care au fost expuse și cu ocazia vizitei recente la Istanbul a unei delegații a schismaticilor ucraineni.

Curajul mărturisirii, întreruperea pomenirii și eschivele Mitropolitului de Pireu

de | 12 ian. 2020 | Opinii | 2 comentarii

Foto: Φως Φαναρίου

Având în vedere că Mitropolitul Serafim de Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție. Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.

Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează, ci duhul.

Însă partea în care are mare dreptate, dar în care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această obligație: canonic sau moral?

Mai întâi trebuie remarcat că observațiile Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”

IPS Serafim punctează foarte bine faptul că, după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și „contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu „autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.

Totuși este greșită justificarea Mitropolitului că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie. Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme administrative, ci și de dogmă la mijloc.

Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.

Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă, canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii deocamdată, ci doar o datorie morală.

Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea Ortodoxiei.

În orice caz, aș fi așteptat să justifice concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de ușor ca pentru un preot oarecare.

Dar, din exterior, un conflict deschis între Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu Arhiepiscopul. Este justificat să intervină o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă, însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci, să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.

Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar, probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.

Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.

Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.

Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.

Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.

update – Comunicatul dezamăgitor al Mitropoliei de Pireu

de | 10 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 25 comentarii

Postare actualizată pe 11 ianuarie 2020. În urma unor comentarii, s-a dovedit că situația este mai puțin dezamăgitoare deocamdată decât s-a crezut inițial.

În urma conslujirii cu Arhiepiscopul Atenei la Pireu de Bobotează, Mitropolitul Serafim emite un comunicat oficial prin biroul său de presă prin care încearcă să se explice în fața celor îngrijorați de acest eveniment. Din păcate, nu se ridică la înălțimea așteptărilor, ci chiar ajunge să justifice într-o măsură existența autocefaliei mincinoase a schismaticilor ucrainenilor.

Βήμα Ορθοδοξίας: Mitropolia de Pireu răspunde la chestiunea ucraineană și a ecumenismului

Mitropolia de Pireu a emis un comunicat cu referire la pomenirea Mitropolitului Epifanie al Bisericii din Ucraina în timpul conslujirii în ziua de Bobotează la Pireu.

Comunicatul:

«Preocuparea cu chestiuni de etos canonic și rânduială presupun o cunoaștere substanțială a Dreptului canonic și nu ajunge râvna pentru asigurarea și păstrarea credinței noastre neprihănite pentru că sunt subiecte de cunoaștere adâncă și sigur trebuie să fie la mijloc luminarea Preasfântului Duh, curăția sufletului și a trupului și nevinovăție, dar și știință despre subiect și îndeosebi cunoașterea clară și deplină a teologiei și a Dreptului antic, a cărui prevederi sunt indispensabile pentru înțelegerea și suplinirea Dreptului Canonic, care nu este drept penal special și, prin urmare, în multe cazuri este nevoie să se facă o interpretare extinsă sau reducționistă pe baza principiilor științei juridice antice, care are valoare în toate sistemele juridice statelor de drept.

Precizările acestea sunt indispensabile pentru că unii frați iubiți neliniștiți pentru mersul lucrurilor noastre bisericești și care se îngrijorează pentru asigurarea credinței noastre de tradiție apostolică s-au agasat de faptul pomenirii de către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia la dumnezeiasca Liturghie de praznicul Teofaniei în Catedrala Mitropoliei din Pireu a așa-numitului «Mitropolit Epifanie al Kievului», fapt care survine de acum la fiecare prezență liturgică a Preafericitului după ședința Ierarhiei din 12/10/2019.

Fără o înarmare proporțională canonico-legală, ci numai cu trambulina râvnei sfinte și a întristării pentru aceste amănunte, dispoziția noastră bună nu este suficientă pentru înțelegerea canonico-legală a chestiunii ucrainene încâlcite pentru că altfel ne abordăm simplificator subiectul și din cele două aspecte a celor care acuză și a celor care susțin.

Mitropolitul Serafim, ca unul care are o experiență și cunoaștere specială a chestiunilor canonico-legale pentru că a deservit 25 de ani ca secretar al Tribunalelor Sinodale Bisericești pentru monahi, diaconi, preoți și mitropoliți și ca anchetator al Sfântului Sinod și ca Prim-Secretar al lui,

Α. A reclamat public așa-zisul Sinod din Creta pentru că a forțat cea mai evidentă obligație a lui din dumnezeieștile și sfintele canoane de a repudia la nivel mondial ereziile și cacodoxiile (credințele rele) care subzistă în timp și spațiu și să delimiteze credința mântuitoare de ele, actualizând dezavuarea de către Sfintele Sinoade Ecumenice (al 8-lea) a panereziei papismului, (al 3-lea și al 7-lea) a protestantismului și (al 4-lea, al 5-lea și al 6-lea) a monofizitismului și nu a fost de acord, din acest motiv, și cu textele pe care le-a emis și cu procedura pe care a urmat-o, retrăgându-se ca un protest de la participarea lui la el.

Β. Condamnă cu asprime panerezia ecumenismului inter-creștin și inter-religios prin multe intervenții la înainte-stătătorii ereziilor, care omogenizează adevărul cu minciuna și le face superficiale în ultimii 100 de ani, și cere construirea unui coaliții a popoarelor ortodoxe pentru reevanghelizarea lumii, propunând o coaliție a Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României și Rusiei prin platforme informative mondiale împotriva islamului gnostic/cuminte, religiilor orientale și sectelor, ateismului, nihilismului, ocultismului și neopăgânismului.

C. Din anul 2018 a demonstrat veritabila discordie a chestiunii ucrainene și a explicat corect sfintele canoane 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic, canoanele 36 și 134 ale Sinodului din Cartagina validate sinodal de către al doilea canon al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, care soluționează deplin chestiunea și a făcut o depoziție public și de netăgăduit cu absolut respect și dragoste față de Patriarhia Ecumenică cum că a răstălmăcit canoanele de mai sus ale Sinodului IV Ecumenic și nu a luat în vedre canoanele Sinodului din Cartagina, a forțat principiul identității pedepselor, care constituie element unificator al Bisericilor Ortodoxe autocefale.

Fie spus în paranteză că revocarea Hotărârii din 1686 a Patriarhului Dionisie IV pe motivele pe care le-a invocat Sfântul Sinod se opune canonului 17 al Sinodului IV Ecumenic, care consfințește principiul prescrierii pentru subiecte cu caracter administrativ și, prin urmare, este ireal ca după 350 de ani să nu fie prescris, ținând dreptul aferent al Sfântului Sinod, pentru că înțelesul prescrierii cuprinde prin aplicare extinsă și chestiunea zisă.

Aceste poziții le-a depus și în scris în memoriul către Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei și le-a făcut public amplu și a depus împreună cu Preasfințiții Mitropoliți de Driinupolis, Kithire și Etolia în chip de apel împotriva deciziei Ierarhiei Bisericii Greciei despre recunoașterea acțiunilor nevalide și anticanonice ale Sfântului Sinod al venerabilei Patriarhii Ecumenice către Sanctitățile lor și Preafericiții Întâistătători o cerere de convocare imediată a Sinodului Panortodox (Ecumenic) cu participarea tuturor Mitropoliților și Episcopilor care păstoresc eparhii bisericești.

D. Preasfințitul Mitropolit de Pireu recunoaște ca singur Mitropolit de Kiev canonic pe Preasfințitul Mitropolit Onufrie și pe Sfântul Sinod din jurul lui și consideră faptele acceptării recursurilor în apel ale monahului caterisit și anatematizat Filaret și ale preotului caterisit Nicolae-Macarie Maletici drept nevalide canonic pentru că Sfântul Sinod le-a luat în considerare și le-a judecat fără jurisdicție și competență canonică și, prin urmare, sunt evident nevalide acțiunile ulterioare de recunoaștere a hirotoniilor pe care cei ziși le-au săvârșit în stare de caterisire și cu siguranță este nevalidă convocarea așa-zisului «Sinod al unificării» compus din persoane laice aflate în schismă și parasinagogă pentru că Denisenko a întemeiat o schismă ca și episcop caterisit, iar Maletici o parasinagogă (adunare separată) ca preot și evident este nevalidă acordarea autocefaliei laicilor în cauză.

Potrivit Dreptului nostru canonic, acțiunile de mai sus sunt nevalide pentru că au fost luate fără competență, dar nu sunt inexistente pentru că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice este negreșit depozitar al harului dumnezeiesc, are dreptul canonic acordat de Domnul de «a lega și dezlega» în condițiile dumnezeieștilor și sfintelor canoane și deciziile eventual necanonice ale lui în speță nu sunt anulate de voința bună a fiecărui credincios care se împotrivește și este neliniștit, ci de un organ canonic desemnat de dumnezeieștile și sfintele canoane, adică de Sinodul Panortodox (Ecumenic) convocat.

Acest lucru l-a exprimat cu succes, dar fără plenitudine legală, vorbind despre «o restabilire deficitară» a celor de mai sus și a recunoașterii hirotoniilor lor Preafericitul Arhiepiscop Anastasie al Albaniei.

Preasfințitul Mitropolit de Pireu a demonstrat public că această chestiune, cu toată implicarea geopolitică și geostrategică pentru care desigur sunt responsabili și frații noștri ruși, «care au cedat» euroatlanticilor necesitatea susținerii Patriarhiei Ecumenice, Tronul prim după sfintele canoane ale Bisericii celor ortodocși, în Turcia fascistă islamistă, este o chestiune de alcătuire administrativă pentru că nu se referă la o dogmă de credință, ci la administrarea Bisericii și poate să se furișeze, precum s-a menționat și în cererea convocării unui Sinod Panortodox, ecleziologia greșită despre existența chipurile a unui protos mondial în afara Sinodului Ecumenic, dar chestiunea aceasta nu se judecă pe baza percepției, ci pe baza firii administrative a subiectului.

Conslujirile ilicite cu papistașii și cu uniții ale laicilor noii structuri din Ucraina sunt acțiuni blamabile care demonstrează greșeala Sfântului Sinod de a se fi încredințat unor oameni atât de neîncercați, nepregătiți și neînțelegători marea comoară a autocefaliei.

Prin urmare, nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II și nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile nevalide după sfintele canoane ale Sfântului Sinod, care totuși nu sunt inexistente și reclamă reprobarea și invalidarea lor de către organismul canonic competent, care este Sinodul Panortodox Ecumenic, după cum s-a menționat.

Contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite pentru că sfântul canon 10 al sfinților apostoli, care are validare ecumenică, fiind recunoscut de Sinodul Ecumenic cinci-șase, cere canonic reprobarea celui excomunicat, pe care nu poate să o pronunțe decât numai organul bisericesc competent.

Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească nu este un ghiveci de «salvatori» desemnați și unși de la sine, ci trup ce care cap pe Mântuitorul Hristos și mădulare pe cei botezați ortodox în numele Sfintei Treimi și, potrivit acestora, Biserica mântuiește și nu este mântuită/salvată prin poruncile Preasfântului și desăvârșitorului Duh prin Sfintele Sinoade Ecumenice și prin rânduiala canonică prevăzută.

Prin urmare, nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!

Obligația imediată a întreruperii comuniunii înainte de o condamnare sinodală subzistă numai în inter-comuniunea cu erezia.

În concluzie, Preasfințitul Mitropolit de Pireu nu are nici o competență să impună Preafericitului Arhiepiscop al Atenei pozițiile lui, nici desigur să întrerupă comuniunea cu el.”

În urma acestui Comunicat, remarcăm câteva inconsecvențe (mai bine structurate în alt articol):

1. Afirmația că „acțiunile nevalide (de acordare a autocefaliei)… nu sunt totuși inexistente” este uimitoare. Este ca și cum am spune că hirotonia făcută de un preot sau Liturghia săvârșită de un mirean sau caterisirea pronunțată de preoți și mireni sunt reale, chiar dacă incorecte. Ar trebui să fie evident că orice acțiune care depășește aria de competență a unui for este inexistentă; doar în cazul în care este pusă în aplicare incorect ea are efect, dar trebuie respinsă de un for competent superior. Practic, prin această afirmație recunoaște acțiunile Patriarhiei Ecumenice, deși le neagă în cuprinsul textului ca neținând de atribuțiile ei. Așadar respinge pretențiile de primat papal ale Constantinopolului, dar le admite eficacitatea. Aceste inconsecvențe sunt mai degrabă evidente decât să necesite cunoștințe teologice înalte și de drept canonic antic pentru a fi înțelese. Aici, de fapt, IPS are dreptate, în sensul că acțiunile ilegale întreprinse de cineva, chiar și în afara competențelor lui, sunt existente, chiar dacă greșite. Mai ales în situația noastră, ele produc efecte prin concursul unor factori externi, cum ar fi puterea politică sau oamenii din Ucraina și Bisericile care au recunoscut „autocefalia”. Juridic, ele sunt existente și ar trebui condamnate de un Sinod Ecumenic. Inițial am crezut că orice acțiune care depășește competențele cuiva este inexistentă și doar o aplicare greșită a competențelor este existentă, dar eronată. Însă, în urma comentariilor și cercetării mai avizate a acestei chestiuni, trebuie să recunosc că nu a greșit în acest punct.

2. Face vorbire de obligativitatea întreruperii comuniunii în caz de erezie conform canonului 15, dar care nu se aplică în cazul problemei ucrainene pentru că nu există la mijloc o abatere dogmatică. În primul rând, canonul 15 nu prevede această obligativitate pretinsă, ci doar dă dreptul la o astfel de reacție înainte de o cercetare sinodală; în al doilea rând, dacă ar fi adevărat ceea ce spune, de ce nu a oprit comuniunea cu delegații greci din Creta, care au semnat texte pe care le recunoaște ca eretice chiar în acest comunicat?

3. De la discursul prin care acuza intervențiile geopolitice în conflictul ucrainean, acum acuză pe ruși că ar fi abandonat Patriarhia Ecumenică în mâinile euroatlanticilor. De parcă Rusia ar fi avut vreo obligație să protejeze Fanarul din inima Turciei; de parcă recurgerea la ajutorul NATO ar fi justificată pentru primul Tron patriarhal!

4. Fără o explicație pertinentă, califică acordarea autocefaliei ucrainene drept un act administrativ, deci fără valoare dogmatică. Aceasta înseamnă ignorarea Tomosului prin care a fost creată structura schismatică de către Fanar, Tomos care conține concepția primatului neo-papist fanariot de supremație asupra întregii Biserici. Ori această teorie este o concepție eretică, după cum însuși Mitropolitul recunoaște în acest Comunicat, pentru că induce o ecleziologie greșită. Adăugire ulterioară: Cu toate că recunoaște într-un paragraf că se poate târî sau infiltra la mijloc și această concepție.

5. Nu menționează nimic despre gestul făcut la Vohodul de la Liturghia de Bobotează împreună cu Arhiepiscopul Atenei. Deci nu a însemnat nimic.

6. Din păcate, dintr-un reper și stâlp al dreptei credințe devine mai degrabă o sursă de confuzie și ezitare, de concesii întortocheate și nefundamentate. Mai mult, pe jumătate este adept al primatului neo-papist al Fanarului, pe care îl recunoaște de facto, deși îl respinge în teorie.

7. Nu pot să nu remarc, totuși, amestecarea observațiile corecte legate de aplicarea caterisirilor de către forurile competente cu situația concretă, care reclamă curaj și mărturisire, nu ascundere în spatele unor portițe legale. Concret, pentru situația de schismo-erezie declanșată de criza ucraineană, putea să reacționeze mai vertical în fața Arhiepiscopului, ca să nu zic încă de la Sinodul din Creta. Canoanele îi dau acest drept înainte de întrunirea unui Sinod. Desigur că nu are o obligație canonică, ci doar morală. Însă, din păcate, prin astfel de luări de poziție confuze pierde și credibilitatea morală pe care și-o câștigase.

Din nefericire, pe scurt, consider că prin acest Comunicat Mitropolitul Serafim pierde vertiginos din prestanță și alunecă în compromisuri neînțelese. În loc să declare cel puțin că nu poate adopta o poziție de avangardă a mărturisirii și preferă să rămână în limitele strict canonice, aduce explicații nefondate prin care face concesii și dă apă la moară atacurilor la adresa Ortodoxiei. O pagubă mare și o falie în plus între ierarhia superioară și restul trupului sănătos al Bisericii și o slăbire a mărturisirii dreptei credințe în momente în care este cea mai mare nevoie. Să dea Dumnezeu să fie infirmate aceste impresii ale mele!

Reacția corectă față de schisma ucraineană. Răspunsul Pr. Manolis față de afirmațiile Mitr. Neofit de Morfu

de | 9 ian. 2020 | Întreruperea pomenirii | 4 comentarii

Redăm în traducere un fragment, finalul din prelegerea Pr. Nicolae Manolis, care rezumă destul de bine tot discursul său, în care se găsesc precizări importante legate de raportarea corectă la schisma ucraineană a credincioșilor din Grecia și cu referire la arătarea în vedenie a Părintelui Efrem din Arizona unor credincioși de lângă Atena, istorisită de Mitropolitul Neofit de Morfu.

Pr. Nicolae Manolis

Κατάνυξη.gr: Pr. Nicolae Manolis, Răspuns Mitropolitului de Morfu despre vedenia bătrânului Efrem Filoteitul (VIDEO): „…Și voi continua cu următoarele: A fost, totuși, Efrem în vedenia aceasta? A spus aceste lucruri pe care le spui tu, Preasfințite de Morfu? Dacă nu le făceai publice, ce bine ar fi fost! Le-ar fi știut acești oameni și nu ar fi fost pentru toată Biserica. Le faci publice, dar le-a făcut publice și altcineva. Un prieten al acestui om care a văzut vedenia, care știe numele lui, prieten, cunoscut. Și știa și pe stareța (gherontisa) care a spus: «Efrem». În puține cuvinte, există și o altă accepție a relatării, frații mei, pe care fie Mitr. de Morfu, fie o știa și a schimbat-o, fie i-au dat, i-au vândut o informație ecumeniștii să spună, să pună în gura lui Efrem alte cuvinte. Pentru că Sfântul Efrem se descoperă…

Un fost deputat din Noua Democrație, scriitor șamd. și jurnalist cred, Ilias Callioras (Ηλίας Καλλιώρας), într-un interviu pe care l-a dat lui Dionisie Macri, dar și la Οδύσσεια T.V., nu vă voi spune ce spune precis, vă voi spune că, atunci când a venit Efrem în vedenia acestui om, a spus trei lucruri diferite complet față de cele pe care le spune Mitropolitul de Morfu. Și spune Callioras că este cunoscută mie familia, mi-au povestit mie. Ce a spus bătrânul Efrem în răspunsul său în aceeași vedenie:

Mai întâi, când știm că există schismatici, nu mergem la biserică pentru că nu au dumnezeiescul har.

Al doilea, când există schismatici care vin deodată, în timp ce slujba se petrece și noi nu știam, plecăm și

Al treilea lucru, când un preot spune că Epifanie are de fapt har dumnezeiesc și că Biserica schismatică din Ucraina trebuie să înflorească, nici la acesta nu mergem.

Acestea le-a spus Efrem potrivit lui Ilia Callioras, care ne-a povestit aceeași vedenie, și că a mers după aceea la această stareță (bătrână) și a zis: «ceea ce v-a zis Efrem». Cele ce le-a zis Efrem sunt diferite de cele ce ni le-a zis Mitropolitul de Morfu! Drept pentru care se face confuzie. Și voi recomanda – nu lui Ilia, un mirean, mirenii spuneți orice vreți și cum vreți, nu aveți răspundere pastorală – Episcopului, să ia aminte altă dată. Vedeniile personale către oameni să nu le pună ca puncte de referință pentru Biserică, pentru că face o greșeală, pentru că face o greșeală.

Am scris să spun și aceasta și să închei cu această idee:

Primesc continuu mesaje și telefoane despre declarațiile Mitropolitului Neofit de Morfu în legătură cu subiectul reacțiilor la chestiunea ucraineană și al întreruperii pomenirii episcopilor.

Mitropolitul a dat ca exemplu de reacție sănătoasă pe subiectul acesta din partea creștinilor nu pozițiile scrise patristice și sfintele canoane care reglementează poziția fiecărui creștin, ci o vedenie personală pe care au văzut-o doi creștini evlavioși cu prezența fericitului bătrân Efrem Filoteitul, care le-a dat prin vedenie soluția pentru îngrijorarea lor despre starea pe care trebuia să o țină ca familie cu privire la îngrădire.

… Voi explica faptul că, atunci când generalizăm o poziție a unui bătrân și o propunem ca exemplu de aplicat de către Biserică, suntem în pericol să fie caracterizat acest bătrân drept nestatornic, când pe același subiect a vorbit diferit altor oameni. Este greșit să nesocotim linia oficială patristică și să ascundem neputința noastră personală de a întrerupe pomenirea pentru deciziile eretice ale unui Sinod după vedenii care privesc cazuri particulare ale unor oameni.

Acestea le-am scris și cred că am răspuns la cele promise. Când am scris acestea, nu știam că există și alt video al acestui deputat, care răstoarnă pozițiile pe care ni le-a spus aici Mitr. de Morfu.

Deci, Preasfințite Neofit de Morfu, îți pun metanie, mă închin harului tău și rog pe Dumnezeu să te lumineze să înțelegi că am spus cu dragoste acestea. Dacă am și strigat puțin, iertați-mă, de altfel mă știți, însă cu dragoste am zis și cu respect și durere, ca și altă dată, nu m-ați înțeles, și acum vă rog să mă   înțelegeți și altă dată să fiți atent.

… Este posibil să fie acesta drapelul pentru Ortodoxie? Este aceasta starea pentru noi? Este răspunsul lui Hristos pentru modul cum trebuie să stăm împotriva Colimbari și chestiunii ucrainene, vedenia pe care ați văzut-o voi? Este posibil?

Vă rog, Preasfințite de Morfu, să nu ne provocați, să nu ne smintiți! vă nedreptățiți pe Preasfinția voastră, lăsați cele despre războaie, că ne vor mântui; acum stați împotrivă, nu vă ascundeți după viitorul război! Hristos așteaptă de la noi să ne legănăm (adormim)? Dacă este așa cum spuneți, și Colocotronis ar fi spus: „Hristos va mântui Grecia” și Sf. Marcu Evghenicul: „Hristos va scăpa Biserica”, ar fi semnat la Ferrara și ar fi spus că Hristos ne va mântui…

Nota noastră: Doar atât remarcăm, că este mult mai plauzibilă relatarea lui Callioras, că bătrânul Efrem ar fi temperat zelul exagerat al acelei familii și le-a indicat să evite pe preoții care acceptă autocefalia ucraineană. În rest, cred că îndemnurile și explicațiile Părintelui Manolis consider că sunt clare și foarte corecte, deși redate aici concis, fără restul materialului, în care insistă pe subiect mai detaliat.

Despre vădirea păcatelor ascunse ale preoților

de | 9 ian. 2020 | Cuvinte duhovnicești | 2 comentarii

Scrisoare către Arsenie[1] a Sf. Marcu Evghenicul

Prea cinstite între ieromonahi și mie prea dorite frate în Hristos, kir Arsenie, mă rog lui Dumnezeu să fie sănătoasă sfinția ta și trupește, cu a Cărui milă și cu rugăciunile tale sunt sănătos și eu până acum.

Primind eu scrisoarea sfinției tale, am aflat din ea că ești sănătos, prin harul lui Dumnezeu, și petreci în pace până în vremea de acum, iar de ce va fi se va îngriji Domnul.

M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică. Căci se fac și aici, și în altă parte multe asemenea lucruri și unii dintre clerici își mărturisesc propriile patimi, iar alții cele pe care le-au săvârșit împreună cu clerici, dar nimeni nu cutează să le trâmbițeze păcatele, nici să-i oprească de la preoție; nici duhovnicul la care se mărturisesc, nici vreun altul. Mie mi-a mărturisit cineva patima săvârșită cu o față arhierească care trăiește și lucrează în Biserica lui, însă nu pot să fac nimic împotriva acelui arhiereu decât să plâng pierzania sufletului său. Așadar numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele. Căci, făcând aceasta, nu va mai fi duhovnic, ci învinuitor și va trebui acesta să aducă și martori. La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față. iar dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular. Așadar nu trebuie să luăm aminte la unii ca aceștia, ca să nu dăm prilej celor ce vor să calomnieze sau să învinuiască pe temei de bănuială.

Cele spuse de cei ce te contrazic sunt sănătoase și temeinice, iar cele pe care tu le-ai spus contra lor țin de episcopi și judecători și sunt valabile în cazul celor ce păcătuiesc pe față sau care sunt învinuiți pe față. Pentru că s-a zis: „ceartă și judecă drept pe cei ce sunt sub tine, dar nu judeca pe nici unul din cei din afară. Căci scris este: „Nu voi îi judecați pe cei dinăuntru?” (1Cor. 5:2). Așadar nici o întinăciune nu îți fac unii ca aceștia, chiar de te nimerești să liturghisești împreună cu ei. Iar spus Apostolului: „se aude că între voi e sigur desfrânare și o asemenea desfrânare” (1Cor. 5:1) și :„unul ca acesta să fie dat satanei” (1Cor. 5:5) s-a zis despre cel ce a păcătuit pe față și și-a luat ca femeie pe mama vitregă. Prin urmare, numai de unii ca aceștia trebuie să fugim, adică de cei ce mărturisesc pe față și nu tăgăduiesc păcatul, după care totuși stăruie în el. Iar pe ceilalți mia degrabă să-i acoperim, dacă e cu putință, și să-i mustrăm și să-i sfătuim în ascuns – dacă avem îndrăznire către ei –, dar nu să-i dăm în vileag înaintea tuturor. Căci, dacă acoperim păcatul, și Dumnezeu le acoperă pe ale noastre, dar, dacă vom trâmbița păcatul fratelui, și Dumnezeu le va trâmbița pe ale noastre (cf. Mt. 6:14-15). Căci pentru aceștia s-au scris și cuvintele pe care le-ai invocat, ca, citindu-le și fiind mustrați de conștiință, să se depărteze de slujba înfricoșată a preoției, dar nu pentru noi s-au scris, ca să-i judecăm și să-i oprim de la preoție pe cei ce nu sunt supuși nouă. Căci pe mulți de felul acesta îi vei găsi și în Constantinopol, pe care nimeni nu poate să-i judece, nici să-i scoată din preoție fără numai Patriarhul – dar și acesta dacă are pârâși pe față, iar dacă nu, tace și nu poate să facă nimic.

Așadar numai cu acest lucru sunteți datori voi, preoții: să nu dați mărturie pentru nici unul din cei nevrednici ca să intre în preoție. Dar, după primirea preoției, totul trebuie lăsat pe seama conștiinței celui preoțit, în afară de cazul în care are învinuitori pe față, care vor să-l mustre la arătare.

Acestea ți le-am răspuns pe scurt la cele întrebate, sub formă epistolară, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

[1] Din cartea: Sf. Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, editura Pateres, 2009.

Pomenirea schismaticilor ucraineni la Pireu de Bobotează

de | 8 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 18 comentarii

Credit foto: Romfea.gr

Conform unei relatări corecte făcută de Ortodoxinfo.ro a modului cum a decurs pomenirea „autocefalilor” ucraineni în eparhia Pireului cu ocazia slujbei la care a participat Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, nu putem încă ști culisele acestui fapt.

Cert este, după cum se poate vedea în filmarea momentului de la Liturghie (Vohodul mare) când sunt pomeniți și toți Întâistătătorii din diptice, Mitropolitul Serafim de Pireu a făcut un gest neprevăzut de tipicul bisericesc, care comportă diverse interpretări.

Este vorba de pomenirea nominală a Arhiepiscopului, deși doar acela avea rolul de a rosti dipticele. Astfel, Mitropolitul de Pireu, prin această pomenire, recunoaște drept superior al său doar pe Ieronim. Trebuie specificat că în Grecia nu este pomenit la slujbe Arhiepiscopul, ci întregul Sinod. Așadar gestul Mitropolitului Serafim este unul ieșit din ordinea firească a lucrurilor nu doar ca tipic, ci și ca formulă folosită.

Părintele Ciprian Staicu l-a văzut ca o adeziune la pomenirea lui Epifanie în dipticeca Întâistătător al Ucrainei. Totuși alții, anume Κατάνιξη.gr, adică Pr. Manolis și Pr. Teodor Zisis, îl califică drept o reacție de împotrivire, deși una mică. Chiar în titlul articolului afirmă aceasta: „A reacționat cumva Mitr. de Pireu împotriva pomenirii schismaticului Epifanie de către Ieronim? Da, puțin…”. În cuprinsul articolului, care a fost scris inițial doar pe baza unei știri scrise, fără imagini filmate, nu se fac alte afirmații în acest sens.

Din punctul nostru de vedere, reacția Mitropolitului Serafim este una de dezicere față de pomenirea lui Epifanie în diptice, rămânând astfel fidel poziției pe care a avut-o în Sinodul grec pe această problemă. Depinde ce se cere de la el în aceste momente. Dacă pomenirea Sinodului grec nu presupune o recunoaștere a deciziei cu privire la autocefalia ucraineană, atunci nici conslujirea cu Arhiepiscopul nu înseamnă acceptarea gestului lui personal. Cu atât mai mult reacția pe care a avut-o în timpul slujbea arată dezicerea de dipticele rostite de Arhiepiscop.

În orice caz, discuția cu privire la părtășia la schisma ucraineană este una delicată pentru că este la mijloc un hățiș mare de încurcături. În primul rând, ea nu poate fi considerată drept recunoscută sinodal în Grecia, de vreme ce nu a existat votare, ci doar ca o declarație de presă fără acoperire în realitate. În al doilea rând, „autocefalii” ucraineni nu sunt o structură schismatică anterioară, pe care să o fi recunoscut Patriarhia Ecumenică, ci una formată chiar în sânul Bisericii de către Fanar din episcopi caterisiți. Dacă ar fi fost pur și simplu recunoscute formațiunile bisericești ucrainene schismatice, atunci am fi avut de-a face cu o schismă de facto în Ortodoxie și oricine ar fi intrat în comuniune cu ucrainenii ar fi ieșit automat din Biserica Ortodoxă, fără să fie necesară o condamnare nominală a lor pentru că se încadrau într-o structură exterioară Ortodoxiei. Dar, pentru că așa-zisa Biserică din Ucraina, condusă de Epifanie, a fost creată de către Patriarhia Ecumenică, nu importată din afară, ea constituie o grupare și o acțiune schismatică din interiorul Bisericii, care trebuie vindecată totuși. Deci oricine intră în comuniune cu aceia nu se plasează automat în afară, cum ar fi fost cazul într-o unire cu o grupare eretică sau schismatică deja formată (catolici, protestanți, stiliști…).

Problemele de culise din Grecia sunt mai încurcate și nu ne putem pronunța asupra lor pentru că nu le cunoaștem în detaliu. Nu știm de ce Mitr. Serafim l-a alungat pe Pr. Anghelos Anghelakopoulos în realitate și care este politica pe care o urmărește. În orice caz, dacă este să fim consecvenți cu principiile canonice ale Bisericii, nu putem cere Mitropolitului de Pireu mai mult decât să se împotrivească recunoașterii schismaticilor ucraineni. I s-a reproșat deja că a slujit de hramul din 12 decembrie împreună cu un ierarh ce s-a pronunțat în favoarea „autocefalilor”. Desigur că nu este un gest corect, ci s-ar fi cerut mai multă consecvență și un protest mai energic față de ierarhii pro-schismatici din Grecia, dar nu putem cataloga această conslujire drept o trădare a credinței.

Totul se învârte în jurul problemei spinoase a semnificației pomenirii ierarhului la slujbă, pe care unii o interpretează ca fiind acceptare a tuturor credințelor lui personale exprimate public, când ea este, de fapt, doar o recunoaștere a autorității cu care l-a investit Biserica și a credinței și Tainelor pe care i le-a încredințat. Dacă Biserica din care face parte episcopul pomenit este ortodoxă, pomenirea lui nu implică nici o abatere de la credința dreaptă. Mai multe detalii pe acest subiect au fost dezbătute în legătură cu Sinodul din Creta.

Precizări importante: Nu se justifică atitudinea Mitropolitului Serafim, de la care așteptam o reacție mai dârză și o opoziție mai răspicată față de pomenirea în diptice a schismaticului Epifanie. Șirul logic al împotrivirilor lui cerea să nu accepte o conslujire cu Arhiepiscopul, cu toate riscurile care ar fi intervenit. Însă doar această faptă singură, luată în sine, greu poate fi considerată drept o adeziune la schismă. Conslujirea este echivalentă cu pomenirea, ceea ce i-ar face la fel de vinovați pe toți ceilalți ierarhi din Sinodul grec.

Titlul de pe Κατάνιξη.gr este, de fapt, o zeflemea la adresa Mitropolitului, că nu ar fi reacționat, de fapt.

Însă opinia din afara evenimentelor este că Mitropolitul Serafim reprezintă o dezamăgire, dă motive de neîncredere și distanțare, dar nu văd justificări suficiente să fie catalogat drept schismatic deocamdată. Sau cel puțin nu doar el singur dintre toți episcopii din Grecia.

Există așteptări de la Biserica Ortodoxă Română să recunoască falsa autocefalie ucraineană în 2020

de | 8 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 4 comentarii

Redăm mai jos în traducere câteva declarații ale capului schismaticilor din Ucraina, preluate de un portal grecesc, cu privire la evoluția la nivel panortodox a așa-zisei autocefalii din Ucraina.

Romfea.gr: «În 2020 vom primi recunoaștere și de la alte Biserici»:

Mitropolitul Epifanie de Kiev așteaptă în 2020 recunoașterea a patru Biserici, conform unui interviu pe care l-a acordat unei agenții de presă locale.

 «Sunt încrezător că anul viitor (2020) vom primi recunoașterea din partea a destule Biserici Ortodoxe. N-aș vrea să spun detalii, dar Bisericile României, Ciprului, Bulgariei și Georgiei dezbat public despre recunoaștere» – a declarat „Mitropolitul” Epifanie în acest sens.

Ați auzit din multe surse că niciodată nu va avea loc unificarea, că Ucraina nu va primi niciodată Tomosul de autocefalie și acum recunoașterea. Același lucru se întâmplă în acest moment pe scena internațională.

Moscova vrea să suspende procedura care intervine acum în Ortodoxie în general. Două Biserici ne-au recunoscut și acum și alte Biserici se pregătesc pentru asta. Din acest punct de vedere, există un efort din partea lor să suspende această procedură, să realizeze o întrunire ortodoxă și așa mai departe.

Totuși trebuie să înțeleagă un lucru: dacă se convoacă o întrunire panortodoxă, aceasta nu poate să se întâmple fără participarea noastră, deoarece suntem oficial în diptice ca Biserică. Prin urmare, fără noi, fără să recunoaștem, nu mai este posibil să decidă soarta noastră viitoare, după cum urmărește Biserica Ortodoxă Rusă.

Când reporterii m-au întrebat ce înseamnă participarea unui Ierarh grec, am declarat că Biserica Ortodoxă Greacă aproape a recunoscut de facto identitatea noastră autocefală. Vă imaginați că de la presiunile pe care le-a primit Ierarhul a fost nevoit să mă combată, cu toate că primise binecuvântare de la Întâistătătorul său pentru călătorie. Dar, în final, a fost nevoit să declare că era decizia lui personală să viziteze Biserica Ucraineană și să slujească împreună.»

La final, în legătură cu planurile sale viitoare pentru o vizită în Patriarhia Alexandriei și în Biserica Greciei, Mitropolitul Epifanie a accentuat: «Pregătirile se găsesc în desfășurare pentru vizita mea. Mai întâi este vizita la Patriarhia Alexandriei, deoarece este a doua Biserică în cinste după Patriarhia Ecumenică. Cred că probabil în februarie sau martie va fi realizată o astfel de vizită. Și, după aceea, vom vizita deopotrivă și Atena».

Nota noastră: Declarațiile acestea sunt provocatoare, în același stil ca ultimele făcute de Patriarhul Ecumenic, de o aroganță pur nebisericească, prin care sfidează orice regulă canonică. Ele dau de înțeles că există sprijin politic masiv pentru aceste noi mișcări pentru că nu au la bază realități bisericești, ci se sprijină probabil pe discuțiile pe care le-a avut în SUA. Oricum, dezbaterile din România la care face referire se pare că sunt mai bine cunoscute la Kiev, cu tot cu deznodământul lor.
Să ne așteptăm la ce e mai rău, pentru că deja mulți dintre noi s-au acomodat cu trădările bisericești de tot felul și există o permisivitate mare indusă în acest sens, după părerea mea personală, pe care totuși Dumnezeu are puterea să o infirme.

Autocefalia poloneză, un model mai vechi pentru situația ucraineană

de | 7 ian. 2020 | Biserici Locale | 0 comentarii

În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele 14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec. XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.

Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.

Mitr. Dionisie îl primește pe Președintele Poloniei și pe un ierarh al Patriarhiei de Constantinopol la Lavra Poceaev. Photo: rocorstudies.org

Autocefalia poloneză: Amestecul Constantinopolului în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse

Articolul care urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.

Articolul amintește cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea vreme.

Schisma dintre Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în eroarea sa.

*     *     *

În lumina evaluării evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi cauzată de motive străine de unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică pentru toți creștinii.

Dar istoria dovedește că neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.

O astfel de neînțelegere a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a Bisericii Ruse.

Lăsând deoparte deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei părți din Patriarhia Rusă?”[1].

La vremea aceea, Patriarhul Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].

Potrivit condițiile timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V. Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].

Dar practic această teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4] în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].

Esența acestei infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.

Acum nu este nevoie să ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6], a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza autocefaliei”[7].

Astfel, nu mai există un motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924 sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice, confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă, care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.

Neînțelegerea care a rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.

Dar, acoperind acest motive, presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el, el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica mamă[8], promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.

Judecând după scrisori, îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9] „a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].

Ca răspuns la aceste argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat în considerare acest lucru”[11].

Mitropolitul Dionisie

Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului patriarhal, i-a demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie: „Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].

Din aceste îndemnuri ale Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.

Cursul ulterior al chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.

Dar, de data aceasta, turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse să-i acorde autocefalie canonică.

Dată fiind marea masă a populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie, Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire comună din 22 iunie1948.

Această decizie a fost precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei [I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:

„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13 noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.

2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.

3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.

Ca răspuns la acest apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului Sinod:

„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină guvernare independentă.

2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de canoane pentru autocefalie”[13].

Prin acest act, confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse[14], istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale, acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în alegerea Întâistătătorului ei.

După cum era de așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct, Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe 4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii, care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe 22 august 1948:

„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în fața Marii Biserici Mame.

Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate greșelile mele față de Biserica Mamă.

Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.

Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă, Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de ani de slujire ierarhică și trudă.

Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este milostivirea.

Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul (Ps. 129:5).

Cel mai mic dintre ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie

(Scrisoarea Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”

Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune canonică, a hotărât:

„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu Biserica Rusă mamă.

2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie 1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din Polonia”[15].

După cum poate fi observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu Biserica Rusă mamă.

Recunoscând în scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.

Sinodul nu a recunoscut nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă. În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia alegerea capului ei a devenit o afacere internă.

S-ar părea că istoria neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei, conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.

Dar, în realitate, s-a dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale realizată deplin”[16].

Potrivit opiniei Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în 1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei canonice în problema aflată în atenție.

Bisericile Locale sunt de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară, au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).

Absența participării unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.

Dacă o parte a Bisericii Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.

Dar Biserica de Constantinopol a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.

Și datoria de a ajuta celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924” chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele canoane”.

Amintind poziția cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în ambele cazuri canoanele bisericești.

Drept aceea, acum, că există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din 1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…

Când sunt citite aceste rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de neînțelegere nouă și de neînchipuit.

Dar în scrisoarea sa de răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că „evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute” Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.

Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8, August 1950

[1] Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.

[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate, No. 2, 1950, p. 37.

[3] Ibid., p. 37.

[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.

[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a falsei teorii”, JMP, No. 12, 1949, p. 49.

[6] Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27 septembrie 1921.

[7] Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august 1924, Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia, 30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.

[8] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.

[9] Ukazul din noiembrie 1920.

[10] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.

[11] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.

[12] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.

[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei ei.

[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.

[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.

[16] JPM, No. 8, 1950, p. 8.

Arestare preventivă pentru uciderea unui animal

de | 5 ian. 2020 | Jurisprudență | 11 comentarii

Semnalăm o ştire care, deşi probabil vizează o situaţie particulară, încă neclară, de fapt readuce în atenţie o perturbare în ierarhia valorilor sociale protejate de sistemul nostru de drept penal, de mare interes pentru ortodocşi.

Acest articol este deocamdată doar „un ciot”, o semnalare a unei ştiri care ar trebui să fie de interes pentru noi, pentru motive pe care mă voi strădui să le explic în cele ce urmează.

Sursă imagine: Digi24.ro

Bărbatul care a ucis un câine a fost arestat preventiv pentru 30 de zile!

Diferite formulări ale enunțului de mai sus sunt folosite de siturile de știri care anunță publicul despre luarea măsurii arestării preventive pentru 30 de zile în cazul bărbatului din București care ar fi ucis un căţel prin spânzurarea de o țeavă de gaz. Inițial, știrile făceau vorbire despre măsura reținerii pentru 24 de ore, măsură preventivă care ni s-a părut excesivă, deși rumoarea publică este una persistentă și, grație rețelelor de socializare, consistentă. Însă oprobiul public, chiar şi când este justificat, aşa cum este cazul de faţă, nu poate justifica luarea unei măsuri preventive, oprobiul fiind el însuşi un mod legitim prin care comunitatea sancţionează faptele antisociale.

Dacă reţinerea este cea mai puţin severă măsură preventivă, arestarea preventivă este cea mai aspră dintre cele prevăzute de legislaţia românească, este o măsură cu caracter excepţional, aşa cum o descrie doctrina, cum o statuează jurisprudenţa CEDO. Această măsură nu (trebuie să) se ia oricum, ci doar în condiţiile prevăzute de art. 223 Codul de procedură penală, pentru scopurile prevăzute la art. 202 Codul de procedură penală.

Având în vedere că se presupune că făptuitorul este o persoană fără adăpost şi că a fost ucis un animal, dilema noastră are în vedere, deocamdată, două componente:

Cel mai probabil este că măsura arestării preventive pentru 30 de zile a fost dispusă pentru a fi asigurată buna-desfăşurare a procesului penal (chestiune care ar putea ridica discuţii serioase în privinţa proporţionalităţii). Există o practică nescrisă a arestării preventive a persoanelor cu cetăţenie străină sau a celor fără adăpost, urmărindu-se acest scop al bunei desfăşurări a procesului penal sau cel al împiedicării sustragerii de la urmărire sau judecată. Cu toate acestea, luarea măsurii preventive trebuie să intervină doar în situaţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a)-d) Codul de procedură penală, situaţii la care presa nu a făcut niciun fel de referire.

Ne manifestăm îngrijorarea că o măsură preventivă cu caracter excepţional, a fost luată în cazul săvârşirii unei infracţiuni de o gravitate (penală) minimă, în principal pentru că suspectul este o persoană fără adăpost. Este posibil să fi fost avute în vedere circumstanţele personale ale suspectului, dacă are antecedente penale, dacă din conduita să se desprind elemente din care rezultă că ar constitui un pericol public.

În orice caz, din elementele furnizate de presă până în acest moment se naşte bănuiala că libertatea personală, ca valoare fundamentală a fiinţei umane, este minimalizată, subordonată dreptului statului de a instrumenta o cauză penală cu suspectul în stare de deţinere.

Cea de-a doua nelămurire a noastră (puţin probabilă!) dar totuşi principalul motiv pentru redactarea acestui articol se referă la art. 223 alin.(2) Codul de procedură penală, unde se arată că măsura arestării preventive se poate lua şi atunci când rezultă „suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune intenţionată contra vieţii (…)”.

În sistemul nostru de drept, infracţiunile contra vieţii sunt incluse în Titlul I din Partea Specială a Codului penal care este denumit „Infracţiuni contra persoanei”. Însă disputele doctrinare recente şi multe iniţiative politice care provin dinspre curentul progresist insistă că acest concept se referă şi la fiinţele non-umane. Subiectul a fost promovat la noi de fostul deputat Remus Cernea, cel care a şi propus un proiect de lege pentru ca delfinii să fie consideraţi persoane non-umane. Deşi nouă ni s-a părut o bizarerie, subiectul este unul amplu dezbătut în mediile filosofice occidentale şi este principalul vehicul intelectual de legitimare a legislaţiei pentru protecţia animalelor.

De pildă, într-un articol publicat de situl Descoperă.ro, din anul 2012, preluând o sursă Press Association, se arată că:

Delfinii trebuie să fie trataţi ca „persoane non-umane” şi să le fie respectat dreptul la viaţă şi libertate, au susţinut un grup de cercetători în cadrul celei mai mari conferinţe ştiinţifice din lume, întâlnirea anuală a AAAS (American Association for the Advancement of Science).

Experţi în filozofie, conservare şi în comportamentul delfinilor susţin că delfinii şi balenele sunt fiinţe inteligente, conştiente de sine, elemente ce justifică tratarea lor ca persoane. Recunoaşterea drepturilor cetaceelor ar însemna ca vânătoarea şi ţinerea acestor fiinţe în captivitate să înceteze. Cercetătorii susţin această „declaraţie a drepturilor cetaceelor” după ani de studii ce au arătat că delfinii şi balenele au creiere mari şi complexe ce le permit să atingă un nivel de conştiinţă de sine similar cu cel atins de oameni. (…)

Conform cercetătorilor, recunoaşterea drepturilor cetaceelor în legislaţia internaţională ar putea dura câteva decenii. „Dacă suntem norocoşi, vom atinge acest obiectiv în 10 ani. Acum ne aflăm în faza în care se găseau acum 20 de ani climatologii. Acesta este doar primul pas”, a declarat Tom White.

Articol integral, la sursă.

Dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive a adoptat o astfel de concepţie atunci, din punctul de vedere al mecanismului judiciar, avem de-a face cu „o ucidere, cu intenţie” pentru care legea prevede expres că se poate lua măsura arestării preventive, indiferent dacă ne aflăm sau nu în una dintre situaţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a)-d) Codul de procedură penală, soluţia fiind, aşadar, legală.

Mai adăugăm faptul că avansul curentului progresist se bazează în principal pe ceea ce americanii denumesc „lawfare” (din law+warfare) constând în demersuri judiciare cu caracter strategic prin care să se asigure dominația anumitor concepte juridice, politice, biologice, culturale.

Neliniştea noastră nu este aşadar nejustificată, cu atât mai mult cu cât infracţiunea de ucidere a animalelor, fără drept, cu intenţie, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 205/2004 nu se rezumă doar la câini/căţei, ci la toate animalele, cu sau fără deţinător, iar regnul animal este totuşi..mare:

Articolul 25

(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă:

a) uciderea animalelor, cu intenție, fără drept;

După cum spuneam la început, articolul este doar „un ciot” pe care intenţionăm să-l completăm în secţiunea de comentarii, iar soluţia pronunţată este posibil să vizeze strict circumstanţele reale sau cele personale ale suspectului din această speţă.

În caz contrar, am avea de-a face cu o jurisprudenţă naţională în domeniul măsurilor preventive care subordonează dreptul la libertate a persoanei umane faţă de dreptul la viaţă a animalelor, pe care le include în categoria persoanelor, viziune contrară antropologiei creştine. Oricum, presa pare a favoriza această interpretare a evenimentelor tocmai prin aceea că apreciază că arestarea preventivă este consecinţa acţiunii de ucidere a animalului, fără a formula alte problematizări, fără a considera că sunt necesare detalii.

Finanţare exorbitantă pentru Spitalul Regional de Urgenţă Iaşi

de | 4 ian. 2020 | Sănătate | 20 comentarii

Sursă imagine: PressOne.ro

Deși ne bucurăm sincer că Iașul este primul oraș căruia i s-a aprobat linia de finanțare pentru construirea noului Spital Regional de Urgență, totuși, nu putem ignora costul stupefiant de mare cu care se demarează acest proiect de investiţii, cu atât mai mult cu cât discuţiile iniţiale prevedeau finanţări de până la cinci ori mai mici!

Astfel, portalul Hotnews.ro informează că Primul contract de finanțare a unui spital regional, cel din Iași, a fost semnat:

Contractul de finanțare pentru construirea Spitalului Regional de Urgență din Iași, primul contract de finanțare a unui spital regional din România, a fost semnat luni de ministrul Sănătății, Victor Costache, și de ministrul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, Ion Ștefan. Prin acest contract se asigură finanțarea primei faze de dezvoltare a proiectului prin Programul Operaţional Regional 2014-2020. Valoarea totală a proiectului este de 500.805 mii de euro, suma urmând să acopere toate cheltuielile aferente proiectării, construcției, dotării și operaționalizării Spitalului Regional de Urgență din Iași.

„Astăzi am semnat, în prezența vicepremierului, dna Raluca Turcan, primul contract de finanțare pentru cel mai avansat dintre spitalele regionale si am reusit atingerea unui obiectiv important din Programul de guvernare, urgentarea proiectelor mari de infrastructură. Vom continua colaborarea cu Autoritatea de Management a Programului Operațional Regional pentru semnarea în cel mai scurt timp și a celorlalte două contracte de finanțare, pentru construirea Spitalelor Regionale de Urgență din Cluj și Craiova„, a declarat Victor Costache, ministrul Sănătății.

Ministerul Sănătății și Ministerul Fondurilor Europene continuă discuțiile pentru extinderea sprijinului Comisiei Europene pentru realizarea acestor proiecte majore, mai spune Victor Costache.

Deşi articolul preluat arată cu certitudine că cele trei spitale vor fi construite cu bani europeni, totuşi regimul de investiţii este unul de cofinanţare, rata de cofinanţare fiind de 50%. În acest sens este relevant un interviu acordat de fostul comisar european Corina Creţu portalului Pressone.ro, din 25.11.2018, în care aceasta descria angajamentul financiar european, cunoscându-se că acesta rămâne neschimbat până în anul 2021, când va începe un alt exerciţiu bugetar european:

− Câți bani a alocat Comisia Europeană până acum și câți a folosit Guvernul României pentru proiectele celor trei spitale regionale?

Corina Crețu: În cadrul Programului Operațional Regional, Guvernul României a propus alocarea a 150 milioane de euro din Fondul European de Dezvoltare Regională pentru proiectele celor trei spitale regionale de urgență. De asemenea, pentru a acoperi costul total, estimat la 300 milioane de euro, al celor trei spitale regionale, Guvernul României s-a angajat să pună la dispoziție jumătate din această sumă, cealaltă jumătate fiind acoperită din fonduri europene. Pentru a putea demara cele trei proiecte și pentru ca acestea să genereze cheltuieli, Comisia va trebui să primească aplicația, să revizuiască și, mai apoi, să accepte cererea de finanțare depusă de autoritățile române.

− Poate Guvernul să finanțeze mai departe lucrările din fonduri europene? (În țară se induce ideea că ar trebui să le finanţăm din bugetul propriu.)

− Proiectul studiilor de fezabilitate a indicat inițial un cost total pentru cele trei spitale regionale estimat între 1,2 și 1,5 miliarde de euro. Aceste costuri ar acoperi: proiectarea spitalelor, construcția și supravegherea, echipamentele necesare, pregătirea personalului, infrastructura suplimentară (de exemplu, utilități, drumuri de acces, parcări etc) și reabilitarea spațiilor vechi din spital. Construcția celor trei spitale regionale este o investiție complexă, care nu se rezumă doar la construcția a trei clădiri noi. Cum va fi acoperită diferența dintre finanțarea alocată în cadrul Programului Operațional Regional și costul estimat ce rezultă din studiile de fezabilitate ține în totalitate de autoritățile române. Din perspectiva noastră, există alte soluții ce pot fi luate în considerare: realocarea fondurilor UE din cadrul Programului Operațional Regional sau din alte programe operaționale; împărțirea proiectelor în etape (una, în cadrul Programului actual, iar alta, în cadrul următorului Program de fonduri structurale, pentru perioada 2021-2027).

− Vă rog să precizați la ce programe și la ce sume ne putem gândi.

− Așa cum am menționat deja, celor trei spitale regionale le-au fost alocate până în prezent 150 de milioane euro din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), în cadrul Programului Operațional Regional. Rata de cofinanțare a FEDR este de 50%, ceea ce înseamnă o contribuție națională a României de 150 de milioane euro. Reiterez faptul că, în cazul în care România dorește să aloce o sumă mai mare din fondurile europene pentru aceste spitale, autoritățile române trebuie să înainteze Comisiei Europene o solicitare în acest sens, în regim de urgență. În cazul în care autoritățile naționale nu doresc să utilizeze fonduri UE pentru spitale, Programul Operaţional trebuie să fie din nou modificat, iar cele 150 de milioane de euro să fie alocate în scopuri diferite. Și în acest caz este nevoie de o solicitare din partea autorităților naționale.

Adăugăm faptul că anterior s-a discutat despre derularea investiţiilor în faze distincte, tocmai pentru ca liniile de finanţare să fie angajate în noul buget european, când se speră că vor fi obţinute rate de cofinanţare de până la 85%. Dar în condiţiile în care planul de investiţii prevede realizarea a opt astfel de spitale, iar costurile unitare iniţiale, pe hârtie, sunt atât de mari, ne putem întreba în modul cel mai serios posibil care va fi pragul bugetar pe care România îl va atinge la finalizarea acestor proiecte, demarate în condiţiile actuale. Întrebarea se susţine cu atât mai mult cu cât proiectul pentru Iaşi prevede o unitate medicală de 800 de paturi, iar proiectul pentru Bucureşti ar urma să fie pentru o unitate medicală „gigant” de 2500 de paturi.

Toate acestea în condiţiile în care depăşirea bugetului alocat iniţial este „sport naţional” în România. De pildă, Arena Naţională este proiect dus la bun sfârşit care iniţial a fost bugetat, generos, cu o sumă de 94 milioane de euro, mult-mult peste standardele de cost europene, dar a fost finalizat cu cheltuieli totale de (doar!) 234 milioane de euro. În aceeaşi ţară, în aceeaşi perioadă, Cluj Arena a fost construită cu suma totală de 36,3 milioane de euro, depăşindu-se bugetul iniţial alocat cu 30%.

Sursă: BurjKhalifa.ae

Reamintim că preţul final (deci cel contabilizat după utilare şi dare în folosinţă!) al celei mai înalte clădiri din lume, Burj Khalifa, a fost de 1,5 miliarde dolari! În euro, vorbim despre puţin peste dublul sumei alocate pentru Spitalul Regional de Urgenţă Iaşi, comparat cu o clădire de 163 de etaje, finisată în condiţii de lux extrem.

Costurile programate pentru Spitalul Regional Cluj-Napoca sunt atât de mari încât Consiliul Judeţean a luat în calcul inclusiv posibilitatea derulării investiţiilor în regim propriu. Este relevantă reacţia preşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, domnul Alin Tişe care, într-o reacţie pentru Hotnews.ro, se întreba dacă aceste spitale urmează să fie construite sub ocean:

Șeful CJ Cluj mai spune că pașii pentru construcția spitalului ar putea fi demarați imediat după obținerea finanțării, posibil anul viitor: „Noi în momentul în care obținem finanțarea, dăm drumul imediat, vedem ce studii are Ministerul Sănătății, avem PUZ-ul făcut deja pentru teren, 14 hectare, terenul este foarte generos, la ieșirea din Cluj spre Oradea. Noi estimăm că anul viitor am putea să demarăm acești pași pentru construirea spitalului. Pe aceste considerente, dacă se modifică ghidul, noi putem foarte simplu să depunem noi proiectul, să obținem finanțarea europeană și să dăm drumul la lucrări, la studiu de fezabilitate, la tot ce înseamnă un astfel de spital. E totuși o clădire de spital, nu construim sub ocean și nici nu construim turnuri de 200 de etaje. Construim totuși o clădire de spital, despre asta vorbim.”

Întrebat cât se estimează că va costa clădirea spitalului, Alin Tișe spune că și la acest capitol, lucrurile la Ministerul Sănătății sunt neclare: „Ministerul a făcut atât de multe studii că nu mai știu pe care să le cred. Au vorbit de 150 de milioane de euro, apoi de 200 de milioane de euro, apoi de 250. Noi nu suntem aici la loto, construim o clădire de spital, nu înțeleg ce este atât de complicat. Există standarde de cost pentru tot ceea ce se construiește în ziua de azi, nu inventăm apa caldă. Toate aceste lucruri se cunosc, nu trebuie să inventăm nimic, noi trebuie doar să le aplicăm.”

Încheiem acest colaj fără să formulăm concluzii, preluând un articol din Ziarul Financiar din luna octombrie 2019: Costuri la stat versus la privat. Viitorul spital regional de la Craiova de 600 de milioane de euro costă proporţional de cinci ori mai mult decât a investit orice operator privat într-un spital nou: Se pot construi spitale regionale şi mai ieftin

Statul a calculat că va cheltui 600 mil. euro pentru Spitalul Regio­nal de la Craiova de 900 de paturi, de cinci ori mai mult decât a investit în mod proporţional un operator privat într-un spital. Spre exemplu, Spitalul Sfântul Constantin, ultimul mare spital privat deschis la Braşov, de către antreprenorul Mihai Miron, a presupus o investiţie de 23 mil. euro, la un număr de 150 de paturi, şase săli de operaţie, sală de terapie intensivă şi de transplant. Proporţional, un spital de 900 de paturi ar trebui să coste circa 140 mil. Euro. Un pat în viitorul spital din Craiova ar costa 660.000 de euro, în timp ce la Spitalul Sf. Constantin investiţia într-un pat este de 150.000 de euro, de cinci ori mai puţin decât la Craiova.

Această estimare corespunde sumelor preconizate iniţial de Ministerul Sănătăţii, în anul 2010, sume despre care putem admite în mod rezonabil că au fost, la acel moment, umflate mulţumitor:

Construcţia unui spital judeţean de urgenţă cu 462 paturi costă 89,66 milioane euro, iar cea a unui spital regional de urgenţă cu 786 de paturi necesită 156,49 milioane euro, potrivit proiectului privind standardele de cost al lucrărilor de investiţii, elaborat de Ministerul Sănătăţii.

Mitropolitul Irineu de Baska critică papismul fanriot; Patriarhul Bartolomeu este indignat de acțiunile Ierusalimului

de | 3 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 1 comentariu

Βημα Ορθοδοξιας: Mitr. Irineu de Baska: Ce nu recunoaștem Patriarhiei Ecumenice

Întrebat despre problema ucraineană, Mitropolitul sârb Irineu de Baska a răspuns următoarele într-un interviu acordat ziarului Печат în data de 27.12.2019:

«Nădăjduiesc cel puțin să nu țină mult timp… Poziția oficială a Bisericii noastre cu referire la toate acestea este cunoscută la scară largă. Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol o recunoaștem ca Biserică Ortodoxă prima ca tron și pe cinstitul ei Întâistătător ca primul episcop ortodox pe baza primatului de onoare. Suntem înțelegători cu dragoste și bunăvoință că tocmai această Biserică mărturisitoare ne-a luminat cu lumina Evangheliei lui Hristos, că prin Sfântul Munte ne-a fost întors Rașko Nemanici ca Sfântul Sava și că în epoca aceea, cu opt veacuri înainte, prin el ni s-a dat autocefalia (Referire la aluziile Patriarhului Ecumenic de ingratitudine a Bisericii Sârbe față de Fanar).

În același timp, recunoaștem toate competențele Patriarhiei Ecumenice conforme cu rânduiala canonică de veacuri a Bisericii Ortodoxe și prin ecleziologia ei. Nu recunoaștem, totuși, «drepturile deosebite» înscrise ulterior, competențele și prerogativele abătute de la cadrul canoanelor. Organizarea Bisericii Ortodoxe este întemeiată pe sinodalitate, și nu pe primatul exclusiv absolut, fapt pe care îl arată ispita papismului.

Există primul în rang, dar în Sinodul tuturor, niciodată în afara sau deasupra Sinodului. În cele exprimate este înțeleasă poziția noastră cât privește chestiunea Bisericii Ucrainei.»

Între timp, Patriarhia Ecumenică se pare că va răspunde tăios inițiativei Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă pe tema schismei ucrainene din Ortodoxie, anunță deocamdată Lumina Fanarului, fără a da detalii. Există doar așteptarea unui răspuns oficial.

Comentariu adăugat: După cum relatează agenția Romfea.gr, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit pe 4 ianuarie într-o întâlnire privată la sediul său din Fanar, iar a doua zi în mod oficial o delegație a schismaticilor ucraineni formată din 6 membri, doi episcopi, doi preoți, primarul și vice-primarul din Lvov.
În discursul pe care l-a ținut, Patriarhul și-a exprimat supărarea pentru inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă. Menționez doar câteva argumente aduse, care denotă în ce mod sfruntat de deformat poate prezenta situația și minți oficial.
În toate situațiile în care Biserica Mamă (adică Fanarul) a acordat autocefalie, a făcut-o pe criterii bisericești, nu politice sau din interese ascunse. Acuzațiile care i se aduc sunt, de aceea, false, nu s-a supus niciodată unor centre de putere lumești. Dimpotrivă, cei care aduc aceste acuzații „sunt cei care schimbă Biserica într-un regim lumesc, abordând problemele bisericești cu criterii străine, lipsite de cuget ortodox și de o ecleziologie sănătoasă”. Așadar, continuă el, Patriarhia Ecumenică își duce crucea proprie, după cuvintele prof. H. Iannaras.
A mulțumit Patriarhului de Alexandria și Arhiepiscopului de Atena că au recunoscut tomosul de autocefalie al ucrainenilor.
Înfierează inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă în februarie drept o măsură „lipsită de canonicitate și fără temei ecleziologic”. Mai departe, afirmă că păzirea unității, la care îndeamnă Ierusalimul, se referă la Patriarhul Moscovei, care a rupt comuniunea cu trei Biserici, după cum se știe. Așadar, după logica fanariotă, cei vinovați de ruperea unității sunt tocmai Patriarhii Ierusalimului și Moscovei, care nu au momentan comuniune cu alte Biserici Locale.
După discursul Patriarhului Ecumenic, „Mitropolitul” de Lvov a continuat pe aceeași linie, denunțând faptul că se spun multe minciuni despre ierarhia noii structuri ucrainene. El afirmă că sunt false acuzațiile că nu ar avea hirotonie și poate demonstra acest lucru prin actele de hirotonie pe care le au fiecare episcop (fără să pună mai departe problema autenticității hirotoniilor lor). A mai adus un argument, cum că ei erau primiți de fostul Mitropolit Vladimir de Kiev fără hirotonie din nou, numai să renege Patriarhia Ecumenică (un fapt pe care nu îl cunosc, dar oricum este marginal, caracterul schismei fiind prea vădit ca să mai conteze unele detalii nesemnificative).

Asasinarea generalului Soleimani – Casus Belli

de | 3 ian. 2020 | Conflicte | 7 comentarii

Unul dintre cele mai grave incidente militare posibile a avut loc astăzi când, pe fondul evacuării ambasadei americane din Bagdad, Irak, ca urmare a unor proteste violente, SUA a efectuat un atac cu rachete împotriva conducătorului Brigăzilor Quds, generalul Qassem Soleimani, pe care l-au ucis.

Deși acest general iranian este puțin cunoscut în rândul celor care nu urmăresc politica externă, în fapt, generalul Qassem Soleimani a fost cel mai important conducător militar iranian și principalul artizan al politicii iraniene în Orientul Mijlociu. În planul prestigiului personal, generalul era, fără îndoială, un personaj de talia simbolică a ayatollahului Ali Khamenei, fiind mult mai iubit de iranienii de rând decât orice alt politician sau cleric local. Există un adevărat cult personal de care generalul se bucura în întregul Orient Mijlociu, de o amploare şi o autenticitate care i-ar fi făcut invidioşi pe dictatorii comunişti din alte vremuri.

Modalitatea brutală pe care au ales-o americanii pentru asasinarea generalului Soleimani, precum şi modul sfidător în care secretarul de stat Mike Pompeo a ales să o anunţe pe Twitter, împreună cu asumarea explicită a atentatului de către Pentagon şi de către preşedintele Donald Trump, lasă să se întrevadă strategia americană bazată pe o lovitură de şoc prin care să fie paralizată întreaga societate iraniană, pusă în imposibilitate imediată de a răspunde, proporţional, unui astfel de atac. Iranienii nu au, concret vorbind, cum să răzbune acest asasinat în scara de măsură corespondentă importanţei asasinării generalului Soleimani.

Este, din punctul nostru de vedere, cel mai clar casus belli intervenit în ultimii 30 de ani pe scena internaţională şi presupunem că americanii vor accentua presiunile politice, economice şi militare asupra Iranului pentru a obţine o demoralizare de lungă durată, subliniind prin sfidare şi acţiuni de forţă neputinţa statului iranian de a da conţinut ameninţărilor de retaliere, americanii şi aliaţii acestora obţinând astfel echivalentul unei înfrângeri strategice a naţiunii iraniene în Orientul Mijlociu. Nu este exclus să urmeze acţiuni de răzbunare din partea unor miliţii irakiene pro-iraniene, care să încerce să salveze onoarea iraniană, în mod tranzitoriu, dar este clar că Iranul, de unul singur, nu poate răspunde acestui atac şi acestei umilinţe.

Preluăm în continuare un articol din Q Magazine cu informaţii de fond sugestive:

Sursă imagine: Q Magazine

Moartea care poate aduce războiul în Orientul Mijlociu

Pentagonul a anunțat că generalul Qassem Soleimani a fost ucis ieri, la aeroportul din Bagdad, de trupele americane. Conducea Quds Force (Gărzile Revoluționare Iraniene) și era considerat cea mai glorioasă figură a Iranului. Analiștii de politică americani îl vedeau drept artizanul rezistenței antiamericane oriunde în Orientul Mijlociu. Generalul Joseph Votel, fost comandant al Centrului de Comandă american care supervizează operațiunile militare americane în Orientul Mijlociu, explică rolul lui Soleimani în 2018:

Oriunde vezi activitate iraniană, îl vezi pe Qassem Soleimani, fie că e în Siria, fie că e în Irak sau în Yemen. El este acolo alături de Quds Force, pe care eu o consider amenințarea principală.

Când un avion de luptă rusesc Sukhoi Su 24M s-a prăbușit în 2015, în teritoriile siriene controlate de kurzi, un pilot și-a pierdut viața și unul s-a catapultat. Operațiunea de salvare a pilotului rămas în viață a fost coordonată neoficial de generalul Soleimani. La câteva zile, surse din intelligence informau că acesta a fost primit la Kremlin de Vladimir Putin într-o întâlnire privată. Qassem Soleimani era unul dintre puținii oameni care, dacă ar fi vrut să răstoarne regimul politic de la Teheran, avea puterea de-a o face. I s-au dedicat balade, era un erou al țării sale și un dușman declarat al Israelului. De aceea astăzi nu mai e în viață!

Promisiuni de răzbunare, avertizări și îndemnuri la calm

Această moarte nu va rămâne fără urmări! Iar semnele deja au apărut. Ayatollahul Ali Khamenei, s-a angajat vineri să „răzbune” moartea influentului general iranian Qassem Soleimani şi a decretat trei zile de doliu naţional în ţara sa. „Martiriul este recompensa pentru munca sa continuă în toţi aceşti ani (…). Cu voia lui Dumnezeu, opera şi drumul lui nu se vor opri aici şi o răzbunare implacabilă îi aşteaptă pe criminalii care şi-au murdărit mâinile cu sângele lui şi cu cel al altor martiri”, a subliniat ayatollahul Khamenei pe contul său de Twitter în limba farsi.
Preşedintele iranian Hassan Rouhani a declarat că Iranul şi „naţiunile libere din regiune” se vor răzbuna pe SUA după uciderea influentului general Soleimani.

„Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că marea naţiune a Iranului şi alte naţiuni libere îşi vor lua revanşa asupra Americii criminale pentru acest asasinat oribil”, a declarat Rouhani, potrivit unui comunicat publicat pe site-ul guvernului iranian.

La rândul său, ministrul de externe iranian Mohammad Javad Zarif a avertizat vineri pe contul său de Twitter că uciderea puternicului general iranian Soleimani în raidul american de la Bagdad, la ordinul preşedintelui SUA, Donald Trump, este „o escaladare extrem de periculoasă şi imprudentă”.

Iranul a convocat vineri un responsabil al ambasadei Elveţiei, care reprezintă interesele americane la Teheran în absenţa relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, după moartea influentului general iranian Qassem Soleimani într-un raid american în Irak.

Diplomatului i s-a comunicat că „asasinarea generalului Soleimani” constituie „o dovadă flagrantă a terorismului statului american şi că regimul american este pe deplin responsabil de consecinţele acestuia”, a notat pe Twitter purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe iranian, Abbas Moussavi.

Pentru a contrabalansa avalanșa de reacții negative referitoare la acțiunea trupelor americane, secretarul de stat Mike Pompeo a postat pe Twitter un clip în care se văd irakieni dansând pe stradă, fluturând steaguri și pancarte.

În timp ce China îndeamnă la calm, Rusia consideră că atacul „hazardat” al americanilor va fi urmat de „amplificarea tensiunilor în regiune” .

Deciziile incomode ale Sinodului din Creta cu privire la catolici și acceptarea adevărului

de | 3 ian. 2020 | Opinii | 9 comentarii

Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul VI, care au „ridicat” reciproc anatemele în 1965

Cel mai tare lucru de pe lume se spune că este adevărul (3Ezdra 4:37-38). Odinioară a fost câștigată bunăvoința regelui persan Darius pentru a fi reconstruită cetatea Ierusalimului prin această afirmație. Regele și tot poporul a recunoscut că adevărul este cel mai tare lucru din lume și nimic nu-i poate sta împotrivă și a împlinit cererea celui ce a făcut această afirmație, adică să îngăduie refacerea zidurilor capitalei iudeilor. La fel, Evanghelia se sprijină pe adevăr, care numai el ne face liberi (In. 8:32). Doisprezece apostoli pescari au vânat lumea spre mântuire și au întemeiat Biserica lui Hristos doar prin cuvânt. Cum nu ne vom bizui și noi pe adevăr în viața noastră și îndeosebi în manifestarea credinței noastre?

Totuși în mod evident tocmai pe dos stau lucrurile, după cum se poate observa, cu privire la reacțiile de după Sinodul din Creta, care a produs o serie de transformări importante, dar parcă există o frică să fie conștientizate. Probabil și din cauză că a existat o manipulare și intimidare puternice.

În caz concret, într-un articol foarte important, de altfel, scris de către cei de la Cuvântul Ortodox, este abordată și chestiunea textelor semnate în Creta de Bisericile participante. Materialul se concentrează pe situația tensionată de zilele acestea din Muntenegru, unde autoritățile locale încearcă să meargă pe urmele celor din Ucraina și să declanșeze un alt focar de schismă asemănător. Iar la final este rezumat un interviu al Patriarhului Ecumenic acordat unor jurnaliști sârbi, tradus în franceză pe Orthodoxie.com. Pe lângă afirmațiile fără sens ale Patriarhului pe marginea situației din Ucraina, la final este trecută în revistă succint și relația Bisericii Ortodoxe cu catolicii astfel:

„Avem o bună colaborare și ducem un dialog teologic global, la care participă toate Bisericile, printre care și Biserica voastră sârbească. Colaborăm cu papa în special în domeniul protecției mediului. Suntem primii care am ridicat această chestiune importantă, iar papa ne însoțește în acest demers. El a subliniat cu claritate: „patriarhul ecumenic a început, eu continui”. Vreau să subliniez că în 2016, am organizat Sinodul din Creta, la care a participat și Biserica Serbiei, și, în cadrul acestui Sinod, a fost luată decizia de a se continua dialogul cu biserica catolică, scopul fiind unitatea celor două biserici, ortodoxă și catolică. La acest dialog participă toate bisericile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică.”

Nimic uimitor în toate acestea, mai ales din partea șefului din Fanar. Totuși atenția mi-a fost atrasă de felul cum au fost comentate aceste afirmații în articol:

„Trebuie precizat că un asemenea obiectiv oficial al „dialogului”, anume de atingere a unității în mod special cu catolicii, nu există în actele de la Creta. Se vorbește, vag și dubios din punct de vedere ecleziologic, despre unitate și despre o „restaurare a unității”, însă nu se proclamă direct ca obiectiv atingerea unei unități între „două biserici”, așa cum poate constata oricine citește documentul respectiv de la Creta, cel puțin în traducerea sa în română. Modul în care redă Patriarhul Bartolomeu documentul despre dialogul ortodoxiei cu celelalte confesiuni de la Creta este deosebit de problematic și validează toate criticile celor care s-au opus acestuia, inclusiv ale actualului susținător al Patriarhiei Ecumenice în conflictul acesteia cu Biserica Rusă, anume IPS Hierotheos Vlachos, care a refuzat semnarea acestui act și remarca lipsa de substanță teologică și ecleziologia confuză a textului.”

Precizare ulterioară: Semnalez rectificarea făcută în textul articolului celor de la Cuvântul Ortodox, care a stat la baza observațiilor mele. Deși situația nu se schimbă mai cu nimic, pentru că sursa răului stă în cei care manipulează prin diferite pretexte și teorii că nu s-ar fi schimbat nimic, totuși este de remarcat această diortosire.
Nu comentez detaliile legate de întreruperea pomenirii și este de la sine înțeles că nu pot fi de acord cu partea aceasta. Până la urmă, oprirea pomenirii se face prin respectarea canoanelor bisericești, deci nu are cum să fie ceva greșit când nu se trece peste limita lor.

Încercarea de a induce ideea că textele sunt confuze este una interesantă și profitabilă pentru toate părțile. Pe de o parte, ierarhii scapă de suspiciunea trădării credinței, iar alții își amăgesc conștiința că nimic nu s-a hotărât, ci totul este incert. Totuși surpriza este că documentul cu privire la Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine este foarte explicit pe această temă, că se urmărește unirea cu catolicii.

În primul rând, chiar în textul la care se face referire se spune expres ceea ce a declarat Patriarhul Ecumenic, anume că dialogul cu catolicii urmărește „restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) prin intermediul Comisiilor teologice mixte. Prin simpla informare de pe Wikipedia, aflăm că aceste Comisii se referă la cele dintre ortodocși și romano-catolici, care au fost inițiate în 1979. De atunci s-au desfășurat o serie întreagă de întruniri, cele mai cunoscute fiind cele de  la Balamand (1993), Ravenna (2007) și Pafos, Cipru (2009). Nu sunt ceva nou. Poate doar că există astfel de Comisii și în raport cu alte confesiuni, cum ar fi cele orientale, nu doar cu catolicii.

Așadar afirmațiile Patriarhului Bartolomeu sunt foarte corecte, acest lucru s-a semnat în Creta, unirea într-un final cu catolicii. Chiar dacă nu este spus acest fapt în mod explicit, adică nu sunt menționați catolicii acolo, nu se schimbă cu nimic situația de fapt. Doar că se urmărește această unire și cu orientalii și cu orice alt cult declarat creștin, ceea ce este și mai rău.

Interesant este că, în articolul lor, cei de la Cuvântul Ortodox îl menționează pe IPS Ierotheos drept un critic al Sinodului din Creta. Probabil pe opiniile lui se sprijină când afirmă că documentele finale semnate acolo sunt confuze. Aceasta cu toate că expresia „în desfășurarea dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) nu lasă loc la nici o confuzie, este cât se poate de clară. Acum devine și mai vădită manevra abilă (ne)teologică a Mitropolitului Ierotheos, care a caracterizat drept incoerente textele cretane și a îndemnat la calm și ignoranță, când lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Cu alte cuvinte, se poate considera că a apărat Ortodoxia aducând critici marginale și neconvingătoare, care nu au condus la o atitudine potrivită, ci au lăsat loc la trădarea credinței și la concesii nejustificate și serioase.

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, este utilă o analiză pe scurt a ce afirmă documentul din Creta menționat.

Pe lângă justificarea participării la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), la punctele 9-15 este abordată activitatea Comisiilor teologice mixte. Scopul lor declarat este să se ajungă la unitatea cu cei angajați în aceste Comisii, adică în special cu catolicii, care nu sunt membri ai CMB. Se specifică faptul că, atunci când s-ar ajunge la un impas, dialogul poate continua (paragraf 11), deși acest lucru nu mai ține de dialog, ci de dorința de unire cu orice preț. Așadar nu există piedici în calea scopului nu doar declarat, ci urmărit cu asiduitate, adică unirea dintre ortodocși și catolici sau alte culte.

Însă nu sunt punctate doar aspectele practice ale acestor așa-zise dialoguri, ci sunt puse și bazele teoretice ale lor. În paragrafele 1-6, dar și în diverse alte propoziții, se afirmă destul de clar că unitatea Bisericii lui Hristos trebuie restabilită (paragrafele 4-5), adică este pierdută momentan, și că eterodocșii fac parte din Biserică (paragrafele 6 și 19), deși nu sunt în comuniune cu noi, ortodocșii. Acest din urmă lucru este afirmat foarte clar în citatul preluat din Declarația de la Toronto: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile care lucrează din propria lor inițiativă; ci să pună Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Așadar este exprimată foarte limpede ideea că toate „Bisericile” formează Biserica cea una a lui Hristos și trebuie să conlucreze pentru a reface unitatea acesteia și între ele. Nu există nici o afirmație în text care să contrazică această perspectivă și să afirme credința corectă că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar restul sunt eretici și excluși din ea.

Concluzia firească este că unirea cu catolicii și cu ceilalți eretici nu este doar un deziderat și un scop, ci chiar o necesitate, de vreme ce toți ereticii sunt văzuți ca fiind parte cu noi, ortodocșii, din Biserica cea una, sfântă. Altfel spus, cei care se împotrivesc unirii și împăcării cu eterodocșii sunt considerați niște dezbinători, certăreți și răutăcioși, care se izolează de restul oamenilor și se consideră speciali. Acestea sunt consecințele erorilor semnate în Creta. Oricine afirmă că ereticii nu sunt membri ai Bisericii este catalogat drept extremist, fanatic și ignorant, pe lângă dezbinător și marginalizat.

Întrebarea care se pune este: Cum poate să afirme Patriarhia Română sau diferiți clerici și credincioși (la general vorbind, prin lozincile pe care le lansează spre a se dezvinovăți), în ignoranța lor, că nimic nu s-a schimbat după Creta, când este evident că documentele de acolo sunt ca un contract păgubos semnat cu banca sau cu cămătarii prin care ne-am îndatorat duhovnicește în ceea ce avem mai de preț? Neglijența nu este o justificare suficientă pentru a fi scutiți de consecințe dramatice, anume tocmai pierderea credinței ortodoxe și pericolul de a o strica cu mult mai rău prin unirea deplină cu celelalte culte, după cum se plănuiește deja un Sinod „Ecumenic” pentru 2025 cu romano-catolicii. Atunci tocmai aceasta se va pune în fața tuturor de către Patriarhul Ecumenic, că Bisericile Locale au semnat cu mâna lor această unire „dorită”. Pe când rușilor tocmai că li se reproșează că nu au participat și consimțit formal cu acest plan, drept pentru care suferă consecințele schismei din Ucraina. Acest lucru nu a fost doar speculat de unii și alții, ci afirmat destul de explicit atât de Patriarhia de Constantinopol, cât și de Sinodul Bisericii din Cipru, ambele aruncând vina asupra rușilor pentru conflictul „autocefaliei ucrainene” pentru că a refuzat să vină la Sinodul din Creta.

Așadar cât de fanatici sunt cei care se opun acum Sinodului din Creta? Nu mai mult decât sunt ignoranți și trădători cei care tac din gură și înghit toate compromisurile de credință.

Așa cum spuneam la început, adevărul este cel mai tare lucru pe care ne putem bizui. Nu este nevoie și nici folositor să exagerăm cu ceva, situația bisericească este suficient de gravă, încât nu mai e nevoie să o dramatizăm. Nu este util să afirmăm că nu mai este har în Biserica Ortodoxă la ierarhi și preoți, că ne contaminăm de ereziile lor, că ne sunt spre osândă Tainele și slujbele, că Dumnezeu lucrează doar prin cei ce au rupt comuniunea cu semnatarii din Creta și altele asemenea. Toate acestea nu funcționează pur și simplu pentru că nu sunt adevărate, ci sunt niște exagerări ale unor realități. Adevărul crunt este că deocamdată credința a fost trădată și Biserica zdruncinată, pentru că este întemeiată pe piatra dreptei credințe (Mt. 16:18). Iar pericolul iminent este o destabilizare și mai mare prin unirea ecumenistă a Ortodoxiei cu toți ereticii. Oare nu e sănătos să observăm aceste tendințe și să reacționăm pe măsură, fără exagerări și fără delăsări?

Textul scrisorii Patriarhului de Ierusalim de invitație la o consfătuire panortodoxă, adresată tuturor Întâistătătorilor

de | 3 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 0 comentarii

Ορθοδοξία.info a prezentat în exclusivitate textul prin care Patriarhul Teofil al Ierusalimului a adresat propunerea celorlalți Întâistătători de Biserici de a participa la o consfătuire panortodoxă cu privire la schisma ucraineană. Site-ul menționat aduce critici neîntemeiate, pornite de la premiza că limba folosită este engleza, prin care s-ar evita termenii de Sinaxă sau Sinod și, totodată, s-ar eschiva de a cădea sub incidența canoanelor bisericești, fără a menționa care sunt acele canoane. De altfel, aceasta este o discuție aparte, despre cine poate convoca o astfel de consfătuire, neexistând canoane sau norme clare în această privință.

Redăm traducerea în românește a textului scrisorii oficiale:

Dragă frate în Hristos (Patriarh Bartolomeu),

Vă salutăm călduros de la Sfântul Mormânt al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

De-a lungul secolelor, Patriarhia de Ierusalim a funcționat pentru a menține unitatea ortodoxă la Locurile Sfinte, adesea în fața unor provocări mari și întotdeauna asigurându-se, prin harul lui Dumnezeu, că diversitatea cuvenită își găsește o unitate adâncă și statornică în credința noastră comună.

Simțim că ar fi de o importanță deosebită, prin orice efort menit spre împăcare și pace, ca împreună să ne silim spre și să susținem intens unitatea noastră ortodoxă; pentru că este de o importanță profundă nu doar pentru noi înșine, ci ca martori vii pentru lume.

Supunându-ne sfintelor canoane ale Bisericii, respectăm și susținem rolul, poziția și statutul Patriarhiei Ecumenice și privilegiul de onoare al Sanctității Voastre, frate drag în Hristos. Suferința noastră este pentru criza prin care trece Biserica noastră Ortodoxă, pentru a nu o adânci mai tare; și astfel, sincera noastră considerație este cea care pune la dispoziție pentru Sanctitatea Voastră și pentru restul fraților noștri Întâistătători ai Bisericii Ortodoxe locația și abilitatea de a convoca și aduna în duhul iubirii frățești și al prieteniei – koinonia=comuniunii – astfel încât să existe o sfătuire laolaltă pentru păstrarea unității noastre în comuniune euharistică.

După cum a jucat roluri asemănătoare în trecut și în timpul diferitelor stăpâniri de-a lungul istoriei creștine, Patriarhia de Ierusalim, paznic al Bisericii Învierii și al Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos, așează un pod pentru Bisericile sale surori Ortodoxe pentru a merge și a sta împreună în aceste timpuri foarte încercate.

În acest context de rugăciune ne deschidem casa în Regatul Hașemit al Iordaniei pentru a găzdui această „întrunire frățească în dragoste”. Dorim ca Atotputernicul Domn să ne acorde capacitatea de a ne aduna, la sfârșitul lunii februarie și înainte de a începe Sfântul Post, așa încât împreună să putem fi martori pentru Biserică și pentru lume ai unității Bisericii Ortodoxe și ai credinței noastre ortodoxe.

După cum S-a rugat Însuși Domnul nostru Iisus Hristos pentru ucenicii Săi:

„Părinte,… Îți cer… ca ei să fie una. Precum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu în Tine, să fie și ei în Noi, așa încât lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca ei să fie una, după cum Noi suntem una, Eu în ei și Tu în Mine, ca ei să devină deplin una, ca lumea să cunoască faptul că Tu M-ai trimis și i-am iubit după cum Tu M-ai iubit” (In. 17:20-23).

Cu frățească dragoste în Domnul Iisus Hristos întrupat,

Teofil III al Ierusalimului

Sfânta Cetate a Ierusalimului,

Miercuri, 11 decembrie 2019

Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (3)

de | 3 ian. 2020 | Istorie | 0 comentarii

Deși ideea proiectului theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei iar apoi partea a doua.

Nu pot trece mai departe, fără a aşterne pe hârtie o asemănare care mi-a apărut ori de câte ori gândul m-a purtat pe meleagurile care au dat culturii româneşti pe Eminescu, Enescu, şi Iorga, o trilogie genială de artă, intelectualitate şi cultură.

Moldova de sus a mai dat acestui neam şi alţi oameni de seamă, dar dintre ei un cărturar de geniu se desprinde şi se aşează mereu alături de Iorga prin cultura şi activitatea sa, izbitor de apropiată.

Este vorba de domnitorul Dimitrie Cantemir. Bineînţeles această apropiere trebuie privită prin prisma timpului în care a trăit fiecare.

Născut prin părţile Huşului, Dimitrie Cantemir s-a ridicat pe Ia 1700 erudit şi savant de talie europeană (mondială la acea vreme) aşa cum după 200 de ani s-a ridicat Iorga.

Poate primul a fost temelia pe care s-a înălţat cel de al doilea.

Amândoi ştiau un număr impresionant de limbi străine vorbindu-le curent, amândoi membri de onoare ai unor universităţi şi instituţii de cultură ale lumii, amândoi în corespondenţă cu savanţi ai vremii lor.

Amândoi legaţi printr-o multitudine şi diversitate de preocupări şi studii şi, frapant, printr-o operă cu subiect comun, Dimitrie Cantemir elaborând pentru prima oară acea „Istoriae incrementorum atique decrementorum aulae otomanicae„, iar Nicolae Iorga, realizând la cerere, în limba germană, Istoria Turciei în 5 volume, pe care multe generaţii de tineri turci au învăţat istoria propriei lor patrii, deoarece altele nu erau şi nu aveau.

Deasemeni o soartă tragică îi apropie parcă şi în moarte.

Cantemir ucis de dorul de ţară, într-un chinuitor refugiu politic, Iorga ucis de un mişel din ţară, dintr-un chinuitor şi pentru el, destin politic al ţării.

Până în ultima lor clipă în slujba Patriei.

*

În vara anului 1915 armatele austro-ungare şi cele ruseşti, aduseseră frontul lângă graniţa noastră.. Dinspre Mamorniţa, trecea prin târguşorul Noua Suliţa în mijlocul căruia se afla şi frontiera între cele două imperii, urcând apoi spre Boian, Rarancea, Toporăuți si mai departe spre Nord. Era cam prin luna lui august, când am urcat cu încă vreo doi colegi pe o înălţime din pădurea Baranga pe Prut, nu departe de satul Alb. Frontul era la vreo doi kilometri. Vedeam cu ochiul liber tot ce se petrecea sub noi. Noua Suliţa era toată în flăcări, sub focul ambelor artilerii. Înspre Boian se vedeau tranşeele şi soldaţii celor două armate. În faţa lor, în spate şi deasupra lor explodau proiectile. Mai aproape către Prut, în răchitişuri stăteau ascunse şiruri de călăreţi. Se vedeau şi tunurile îndreptate unele împotriva altora. După un timp tunurile au pornit un foc năprasnic, apoi au ieşit soldaţii din toate tranşeele, şi au pornit şi călăreţii din răchitişuri. S-au amestecat toţi într-o învălmăşeală de neînchipuit. Soldaţii, s-au năpustit, unii asupra altora înfingându-şi baionetele în pântece, lovind şi împrăştiind moarte. Se vedeau, săbii tăind, suliţe spintecând trupuri, cai călcând oameni în picioare, urlete încurajau şi pe unii şi pe alţii, răcnete de moarte şi vaiete de durere se adăugau zăngăniturilor şi loviturilor, totul învăluit în praf, ţărână şi nebunie. Ni se oprise respiraţia.

Sub semnul serii, când cine a putut s-a retras la locul lui, pe câmp au rămas mormane de morţi, cai şi oameni răniţi care se zvârcoleau implorând Pronia.

Cine învinsese? Cine era învinsul? Ne-a apucat un tremur nervos, priveam cu spaimă unul la altul, îngroziţi şi revoltaţi către câmpia aceea, în care omul dovedise în câteva ore, că absurdul îi aparţine în exclusivitate.

Am înnoptat la casa pădurarului. A fost o noapte de coşmar. A doua zi am plecat descurajat lăsând acolo entuziasmul si toate visele noastre de vitejie.

Dar câte aveam să mai văd… câte îmi rezerva viitorul.

*

În ultimul trimestru, al ultimei clase, profesorul Răutu ne-a dat la teza de sinteză subiectul : „Unirea românilor”. Am dezvoltat cât am putut mai bine acest frumos subiect încheind cu răsunătoarele versuri ale lui Octavian Goga:

„Avem un vis neîmplinit / Copil al suferinţii / De jalea lui ne-au răposat / Și moşii şi părinţii”.

Aceste versuri, strigăt şi ideal de veacuri, aveau pe atunci, cu totul alta rezonanţă decât mai târziu când visul milenar a fost înfăptuit.

Se aduc tezele, se împart, mă uit în caiet şi nu-mi cred ochilor, nota 8. La profesorul Răutu nota 8 egala cu „10 plus”.

Nici nu apuc bine să mă desmeticesc şi profesorul parcă cu mândrie în glas, îmi cere să citesc clasei teza.

Mă ridic şi timid încep a citi. Scrisesem 16 pagini, dar nu cu peniţa, ci cu toată fiinţa mea de tânăr al anului 1916.

Când am terminat, profesorul s-a uitat cu drag asupra clasei, care tăcea emoţionată de cuprinsul tezei şi mirată de surpriza ce le-o oferea autorul ei. Apoi Nicolae Răutu m-a privit lung şi cu emoţie în glas mi-a spus : „Ofiţer să te faci!” Şi ofiţer m-am făcut!

*

Promovând ultima clasă de liceu, sora mea mi-a dăruit un ceas de buzunar, iar tata o bicicletă marca Neuman, germană, roata liberă, frână automată cu torpedo… 150 lei. Şi toată vara n-a fost zi să nu colind prin satele vecine, prin judeţ, pe la Botoşani şi chiar în „străinătate” la Suceava, care pe atunci era sub imperiul Austro-Ungar. Conform unor înţelegeri între state, judeţul Dorohoi fiind limitrof cu judeţul Suceava, locuitorii acestor judeţe puteau căpăta pe loc permis de trecere a graniţei pentru 7 zile.

Cam tot pe atunci am stat de vorbă, pentru a doua oară, cu George Enescu. Mă aflam cu bicicleta la Dorohoi, pe strada Stroici, spre podul Jijiei, când în dreptul unei brutării un docar şi în docar el.

M-am apropiat. Era mai bărbat, căpătase un profil de medalie romană dar aceiaşi ochi vioi şi frumoşi, cu care mă vrăjise cu ani în urmă.

Sub braţul stâng ţinea o pâine din care cu dreapta rupea câte o bucată pe care o mânca cu lăcomie. Văzând că stau şi-l privesc aşa… pierdut, mă întrebă:

– De ce te uiţi aşa tinere?

– Vreau să vă văd mai de aproape, i-am răspuns emoţionat, pentru că la concertul din primăvară dumneavoastră fiind pe scenă, iar eu la galerie, nu v-am putut vedea aşa de bine !

– Aşa… zise el, continuând a înfuleca din pâinea rămasă aproape pe jumătate, aşa cum prin părţile locului mănâncă ţăranii când vin la târg,… spui că ai fost la concert?

– Da…

– Și ia spune drept, ţi-a plăcut ?

– M-a fermecat şi n-am să-l uit niciodată.

– Nici eu nu am să-l uit!

Între timp a venit conul Costache, tatăl său, pe care l-am salutat şi fiindcă i-am părut figură cunoscută (semănăm cu tata,) m-a întrebat al cui sunt.

I-am spus cum mă cheamă, iar el mi-a luat-o înainte : „Aăă.. de la Broscăuţi.” S-a urcat în docar şi apucând hăţurile : „Să-i spui lui taică-tu sănătate din partea mea.” Apoi a dat bici cailor şi m-a lăsat privind cum se îndepărtează.

L-am mai văzut după un an pe George Enescu, în acelaşi docar de data aceasta cu patru cai înhămaţi „la roată”. Cu capul gol, cu părul fluturând în vânt, cu toate hăţurile în, mână, a trecut ca un bolid pe Strada mare, care urca uşor în pantă spre Primărie. Roţile docarului săltau pe pavaj iar din potcoavele cailor săreau scântei.

Pe scaunul din spate un ţăran chipeş şi voinic cu mustăţile arcuite îmbrăcat curat, cu cămaşa fulg, gata să intervină în caz de pericol.

În faţa primăriei caii au fost aduşi la pas şi docarul s-a îndreptat spre casa avocatului Tomaziu, a cărui soţie era verişoara lui Enescu, fata preotului Ion Enescu de la biserica — Sfântul Niculai.

*

Curentul filofrancez întreţinut de Take Ionescu, N. Filipescu, Iorga, Goga, preotul Lucaci şi alţii, avea să aducă în curând intrarea României în războiul marii reîntregiri, alături de Puterile înţelegerii.

Presa, prin articolele ce aminteau trecutul de vitejie al neamului, deslănţuie simţămintele româneşti. A apărut şi o revistă „Războiul Popoarelor”, cu scene din război, tipărită în culori.

Armata noastră e deja amplasată pe Carpaţi şi în Dobrogea, gata de luptă. La Bucureşti Consiliile de miniştri şi de coroană se ţin zilnic.

Şi în miezul celei de a 14-a nopţi de august a anului 1916, au început a bate clopotele în toate aşezările româneşti.

S-au aprins atunci în grabă lumini, apoi lumânări şi candele şi rugi fierbinţi s-au înălţat şi toate gândurile s-au înălţat şi s-au îndreptat pentru sănătatea, norocul şi victoria celor plecaţi la luptă.

Prin 18 trecători armatele au trecut în Ardeal, iar în Dobrogea au ocupat poziţiile mai dinainte stabilite.

După două zile a început să apară o foaie tipărită „Comunicat de război”, care se vindea cu 5 bani şi era smulsă din mâna vânzătorilor. Cuprindea primele ştiri de pe front, primele atacuri, primii morţi.

Luptam pe două fronturi, ne era enorm de greu şi nu se ştia ce ne poate aduce ziua de mâine.

Intrarea noastră în război s-a făcut când la Verdun de 6 luni aveau loc cele mai înfiorătoare bătălii din istoria omenirii, când pe Somme era în plină desfăşurare ofensiva anglo-franceză, iar trupele ruse erau în plină ofensivă în Galiţia, când nemţii foloseau de un an gaze de luptă.

*

La început veştile de pe front erau mulţumitoare. Trupele se apropiau de Mureş şi Târnave, când deodată la începutul lui septembrie, începe dezastrul. Conform înţelegerii interstatale, România pornise ofensiva generală în Ardeal şi defensiva statică în Dobrogea, la care ar fi trebuit să participe şi armata rusă. Pentru a se opri înaintarea din Ardeal, comandamentul german a trimis trupe de întărire, unele scoase de pe frontul de vest, sub comanda mareşalului Falkenhaym. În acelaşi timp Bulgaria, pentru independenţa căreia românii au luptat în 77, a declarat război României. Trupele ruseşti care trebuiau să ne ajute, nu au apărut. Înaintarea românilor în Ardeal a fost oprită, armata retrăgându-se în trecători.. în Dobrogea inamicul, întărit şi cu trupele bulgare sub comanda generalului Makenşen, a împins armata română spre Dunăre şi Mare. În plus la Turtucaia, unde trebuia să se reziste fără gând de retragere, trupele sub comanda generalului Teodorescu, sunt nimicite în trei zile. Generalul nu numai că a dat dovadă de incapacitate, dar a părăsit şi câmpul de luptă. S-a pierdut întreg materialul de război şi vreo 30.000 de soldaţi, cei mai mulţi înecaţi în Dunăre.

Pe tot timpul luptelor, generalul Averescu, unul din cei trei comandanţi de armate din Ardeal, a fost purtat cu avionul de la un front la altul, când în Dobrogea, când în Ardeal, pentru a redresa situaţiile defavorabile deja create pe front şi a preîntâmpinat alte viitoare eşecuri.

La sfârşitul dezastrului au apărut şi trupele ruseşti, dar noi eram deja retraşi până prin zona Buzăului.

Deasemeni Franţa care conform înţelegerii trebuia să atragă trupele germane spre vest, prin declanşarea unor atacuri puternice, au pornit ofensiva de abia după ce noi plecasem din Ardeal. Aşadar atât ruşii cât şi francezii în loc să ne ajute pe noi, i-au ajutat pe nemţi.

Poate asta a fost şi intenţia (ascunsă) ca deschizându-se un al doilea front în est, să se uşureze situaţia frontului din vest, fie chiar cu sacrificarea armatei române, a României. Şi alte dovezi asemănătoare, de mai târziu, mă obligă la această bănuială.

*

Peste toate se află şi de isprăvile colonelului Piperescu, comandantul unei brigăzi de infanterie, care împuşca soldaţii-ce i se păreau „domniei sale” că nu luptă cum trebuie. I s-a luat comanda şi a fost dat în judecata Curţii Marţiale. Situaţia devenea din ce în ce mai critică. Nemţii năvălesc peste munţi şi mulţi cetăţeni din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea iau drumul bejeniei spre Moldova. Retragerea trupelor nu fusese prevăzută, nimic nu era organizat şi totul mergea la voia întâmplării. Tifosul exantematic, „moartea albă”, apare în armată şi în rândul populaţiei civile, secerând mii de vieţi. Lipsa alimentelor se făcea din ce mai simţită. Specula începe să-şi arate colţii şi de pe front vin ştiri din ce în ce mai rele. În lunile octombrie şi noiembrie al lui 19.16, Moldova a primit mii de refugiaţi. Situaţia devenind din ce în ce mai critică, spre sfârşitul lui noiembrie, conducerea ţării părăseşte Capitala, refugiindu-se la Iaşi.

La 6 decembrie Bucureştiul este ocupat de armata germană. Aşa se încheie prima parte a războiului, cu mari pierderi în oameni şi materiale şi ocuparea de către inamic a două treimi din teritoriul ţării. Dar nu suntem învinşi. În faţa pericolului unei invazii nemţeşti, încă înainte de ocuparea Bucureştiului, tezaurul ţării a fost trimis la Iaşi, iar de aci spre păstrare la aliaţii noştri ruşi. Printre tone de aur, obiecte de mare valoare artistică, arheologică, culturală, au trecut atunci în Ucraina și vreo 40.000 de oi.

După terminarea războiului, noua conducere comunistă, a Rusiei, nu a mai restituit nimic României „burgheze” deşi Lenin hotărâse ca tezaurul să fie restituit României, când va avea un regim comunist. Baionetele ruseşti ne-au adus în 1945, un regim comunist, dar tezaurul nu. De altfel nici nu e de mirare. Când a mai dat Rusia înapoi ceva, din ceea ce şi-a însuşit cu japca?

Azi valoarea tezaurului ar fi de multe miliarde de dolari. Personal l-am cunoscut pe unul din ciobanii care au dus atunci oile, un ardelean din Tilişca Sibiu, un sătuc în sus de Sălişte, loc de veche cetate dacică, cu casele mărgele înşirate, de o parte şi de alta, pe aţa a două pârâiaşe de munte. Un ardelean îndesat, vânos şi isteţ, Aleman Hânsa.

Împreună cu încă vreo câţiva zeci ca el, au ajuns tot păscând oile până prin Crimeea. Dar după război când să se întoarcă în ţară, ruşii le-au oprit oile. Cum să se întoarcă el acasă fără oile ţării ?

Şi a tot stat să le îngrijească şi păzească, împreună cu ceilalţi, până prin 1925. Ruşii au făcut cu oile un colhoz şi l-au uns preşedinte pe românul nostru, că doar el le cunoştea tot rostul. Văzând însă, că între timp, vechile oi aduse de el se tot împuţinează, înlocuite de urmaşele lor, deci de acum alte oi altă turmă, s-au întors cu toţii acasă.

Aleman Hânsa s-a însurat şi-a durat casă zdravănă în sat, a fost ales şi primar şi ca să nu-i rămână satul mai prejos decât altele a înjghebat şi fanfară, cum e în obiceiul satelor din Ardeal, iar ca să fie îndemn spre aceasta, a învăţat chiar el să cânte la trompetă. Una din fetele sale, cu o mare chemare şi ţinere de minte, a ajuns medic primar, la Policlinica Titan din Bucureşti.

Împreună cu alţi colegi de liceu, am plecat la Şcoala militară de artilerie, evacuată de la Bucureşti la Iaşi, în clădirea din strada Sărăriei, către dealul Copoului. Comandantul şcolii era colonelul Mircea Botez, venit de pe front, unde fusese rănit în lupte. Pe pieptul său strălucea cruciuliţa albastră a „Ordinului Mihai Viteazu”. Ofiţerii noştri, profesori, erau severi dar îi îndrăgeam deoarece ne dădeam seama că ei pot să ne asigure o pregătire cât mai bună pentru a fi folositori frontului. În curând în ţară, în Iaşi şi peste şcoala noastră s-a aşternut o iarnă cumplit de aspră şi vitregă. Dormitoarele noastre, sălile de cursuri şi sala de mese erau sloi. Unele dormitoare nu aveau geamuri, lăsând viscolul să aşeze nestingherit zăpada peste pături, peste paturi, peste noi. Nu era nimic de făcut. Lemnele se dădeau la spitale, în oraş nu exista sticlă. Instrucţia se făcea în remize, în manej şi mai ales în grajduri, la căldura cailor.

Hrana din trei zile în trei zile se repeta mereu aceeaşi şi aceeaşi: azi salată orientală cu cartofi, ceapă şi scrumbie sărată, mâine iahnie de fasole şi poimâine varză acră cu slănină afumată. Apoi totul de la început. Şi zilnic apă… multă apă.

Cele patru luni şi jumătate de război, au dovedit că armata noastră nu fusese suficient pregătită şi înarmată. Aveam în faţa noastră un inamic bine înarmat şi cu doi ani de experienţă pe front. Ştiam acum că un regiment de infanterie german avea 36 de mitraliere, iar unul ro¬mânesc doar trei. Câte una de fiecare batalion.

La o lună de zile numai de la intrarea în război, artileriei i se atrăgea atenţia să facă economie de proiectile, iar după două luni infanteriei să nu facă risipă de cartuşe. Cum să învingi fără muniţie ?

Astfel s-a intrat în război. Deseori puşca a devenit ciomag, pieptul unic scut, deseori s-a răbdat de foame, sete şi frig. Aşa s-a luptat atunci, aşa au luptat părinţii, bunicii sau străbunicii multora dintre cei care citiţi acum în tihnă aceste rânduri.

*

La sfârşitul anului cu „chin cu vai”, frontul s-a fixat pe linia Comăneşti, Oituz, Caşin, coborând spre Siret prin Mărăşeşti, Nămoloasa, Galaţi. Linie slabă, stabilită neprevăzut, care trebuia organizată şi întărită în cursul acelei ierni. De mare ajutor a fost sosirea în ţară, la Iaşi, din octombrie a „Misiunii militare franceze”, sub comanda generalului Berthelot. S-a început reorganizarea şi dotarea armatei. Etapele au început a pregăti şi depozita cele necesare frontului. Armata începe a respira aer proaspăt, cu speranţă şi curaj.

La Teatrul Naţional, Nicolae Iorga, ţinea adevărate ore de educaţie patriotică. Asistau cetăţenii din oraş, studenţii, elevii şcolilor militare de artilerie şi infanterie. Iorga redeşteaptă entuziasmul de odinioară în cuvinte de înalt, convingător şi înflăcărat patriotism. Iorga nu şi-a pierdut nici o clipă încrederea în victorie, în realizarea întregirii neamului şi încrederea lui se strecura în mintea şi inimile tuturor. Eram din nou nerăbdători de-a le realiza.

*

Peste drum de şcoala noastră era un lagăr de prizonieri germani. Îşi trăiau amarul în nişte bordeie vreo 300 de oameni. În curte era o ciuşmea din care apa curgea permanent zi şi noapte ca să nu îngheţe. Se încuibase acolo tifosul exantematic. Miercurea şi sâmbăta, către prânz, venea un camion care, din stradă, peste gard, aproviziona lagărul cu alimente. Acelaşi camion lua cadavrele celor ce mureau între timp, ducându-le la cimitir. Asistenţa medicală, ca peste tot, era ineficientă, neputând a ţine piept epidemiei.

Priveam îngroziţi din curtea şcolii şi cele ce vedeam ne descurajau total. Când eram prinşi privind peste gard, eram pedepsiţi, chipurile din grija de a nu ne molipsi de tifos. Noi înţelegeam însă, că adevăratul motiv era să nu ne contaminăm de demoralizare. Şi a sosit şi ziua când camionul nu a mai avut ce încărca la plecare nu a mai avut pe cine aproviziona. Peste lagărul prizonierilor şi peste tot laşul, încet s-au aşezat troiene de zăpadă.

*

La toate necazurile acelei ierni, vine să se adauge şi o catastrofă de cale ferată, cea mai mare din istoria căilor ferate române şi la vremea aceea din Europa.

Circulau două trenuri de „cursă lungă”, zise Curiere, unul pe ruta Iaşi, Paşcani, Adjud, Târgu Ocna, altul între Iaşi şi Bârlad. În prima zi de ianuarie 1917 la ora 1 noaptea, curierul care venea de la Bârlad la Iaşi, cu 28 de vagoane, o locomotivă în faţă şi una în spate plecase din Bârnova cu frânele bune, verificate.

Era supraîncărcat de călători civili şi militari, urcaţi pe vagoane pe scări şi pe tampoane.

Un călător aflat pe tampoanele vagonului de siguranţă, a călcat cu piciorul pe mânerul robinetului de izolare al conductei frânei de aer, schimbându-i poziţia din deschis în închis, tăind astfel legătura dintre locomotivă şi restul trenului.

Drumul coborând în mare pantă, trenul lipsit de frână a început să prindă viteză. A intrat în gara Citirea cu peste 100 de kilometri la oră, ciocnindu-se cu un alt tren, ce staţiona în gară şi care avea în compunerea sa şi două vagoane cu muniţie.

Nenorocirea s-a soldat cu 984 de morţi şi peste 600 de răniţi, aşa cum rezultă din procesul verbal tehnic încheiat atuneci la faţa locului şi aflat astăzi la muzeul C.F..R. din Bucureşti.

*

De Crăciun am cântat cântece de colind pe la casele ofiţerilor care locuiau în şcoală. Emoţionaţi ofiţerii ne-au mulţumit, ne-au dat covrigi, ţigări şi vin. Am închinat cu toţi paharele în sănătatea celor de pe front şi într-un singur glas am strigat : „Trăiască România întregită!”

*

Într-o zi pe la sfârşitul lui februarie am fost duşi pe platoul de instrucţie al Regimentului 7 Roşiori, peste drum de grădina Copou. Pe platou trupe din Iaşi şi din împrejurimi, civili localnici şi refugiaţi. A apărut o dubă militară. Din ea au coborât trei generali. Cel din mijloc era Socec, care pe front comandase Divizia a doua. În luptele de pe Neajlov şi Argeş, care se dădeau pentru stăvilirea inamicului în înaintarea sa spre Bucureşti, Socec după ce şi-a scos, fără ordin, Divizia din luptă, cu scopul de a înlesni trupelor inamice înaintarea spre Capitala ţării, a părăsit postul de comandă şi a plecat la Bucureşti, aşteptând la Capșă sosirea Germanilor. Absenţa Diviziei sale din linia de luptă a înlesnit căderea Bucureştiului. Acuzat de trădare a fost judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare şi degradare militară, degradare ce se executa la Iaşi.

Cei trei au sosit în mijlocul careului, unul dintre generali a citit cu glas tare sentinţa de condamnare, celălalt general s-a adresat apoi autoritar lui Socec: „Nu eşti vrednic!”, şi i-a smuls epoleţii de pe umeri aruncându-i jos, i-a luat chipiul de pe cap şi i-a desprins steaua de general şi luându-i sabia, i-a rupt-o în două.

Cu capul gol, fără epoleţi şi fără sabie, degradatul s-a îndreptat spre dubă huiduit de civilii care asistaseră la degradare. Duba l-a dus la închisoare.

Dar de abia executase un an şi ceva de pedeapsă şi la conducere fiind guvernul filogermanului Marghiloman, procesul s-a rejudecat şi cel vinovat de trădare în 1917, a fost reabilitat în mai 1918. Lui Socec i s-au dat iarăşi epoleţi, stea la chipiu şi sabie, iar ţării şi cinstei ostăşeşti, o grea şi nemeritată palmă.

*

În mod obişnuit duminica eram învoiţi în oraş. De obicei plecam câte doi sau chiar în grup. De unul singur eram mai stingher printre civili, deşi eram priviţi şi primiţi cu multă simpatie şi încredere. Eram nădejdea lor de mâine. În duminica aceea coboram agale de la Liceul Naţional spre gară, împreună cu proaspătul dar temeinicul prieten şi camarad de armă, Teodor Mihăileanu. Din urmă se apropiau doi civili care vorbeau destul de tare despre front, Iorga şi profesorul universitar A.C. Cuza. Curioşi să auzim cam ce discută, am rărit pasul, trăgând cu ochiul şi urechea.

– Straşnic ger, spunea Cuza, oare ce or fi făcând soldaţii în tranşee ?

– Am fost în tranşee, şi am văzut că au nişte sobiţe de tablă la care se încălzesc, îl linişti Iorga.

Apoi Cuza: „în grea situaţie am ajuns!”. Iorga : „Grea dar nu disperată. Eu sunt optimist”.

În acest timp din jos urca o doamnă, corect îmbrăcată, pe cap cu o pălărie mare de catifea neagră. Ne-am retras spre a-i face loc să treacă, dar mai ales pentru a-i măsura, cu privirea, silueta. Când a trecut pe lângă cei doi, Cuza deşi destul de scund, s-a mai şi aplecat spre a-i vedea faţa pe sub borul pălăriei, ceea ce nu prea i-a convenit doamnei care a întors capul cu reproş, continuându-şi grăbit mersul. Că aşa era pe atunci…

Şi Iorga zâmbind: „Cuza, mi se pare că vrei să pui punctul pe i”. „Aşi… îi răspunse chicotind Cuza, mai degrabă aşi vrea să-l pun pe i în punct”.

Noi mai tineri şi ca militari, am râs cât ne-au ţinut centurile, mărind pasul.

*

Cuza era de o recunoscută şi sclipitoare inteligenţă, iar întâmplarea de atunci îmi reaminteşte de o alta de mai târziu. Mult după război, în Parlamentul: ţării, doctorul Lupu combătând corupţia unor politicieni de atunci, pentru a-şi întări atacul, spuse arătându-şi portofelul : „Iată domnilor, eu nu am pentru ziua de mâine decât doi poli în portofel”. La care Cuza replică prompt: „Şi pământul are tot doi poli stimabile dar… se învârteşte”. De altfel nici Iorga nu ierta nimic şi toţi se cam fereau de a-i da ocazia să-şi zvârle săgeţile. Odată într-o pauză la Senat, Iorga fiind plecat din sală, un alt senator s-a aşezat pe locul mai din faţă al lui Iorga. La reluarea şedinţei Iorga se întoarse în sală se apropie de scaunul său dar îl vede ocupat. Senatorul crezând că a găsit momentul de a fi spiritual şi de a-i înfrunta pe Iorga, îi spuse în auzul tuturor: „Lasă… maestre… puteţi sta şi în altă parte… doar pe ce stăm se aseamănă, nu?”

„Da, i-a răspuns Iorga, pe ce stăm se aseamănă şi ducând mâna la cap, dar astea nu!” Şi în hazul celorlalţi Iorga şi-a reluat locul.

*

Nu trecuseră nici câteva săptămâni de la degradarea lui Socec, când auzim de un alt act de trădare. Colonelul Sturza, fostul comandant al Şcolii militare de Infanterie, şi acum comandantul Diviziei a 8-a din sectorul Caşin, a dezertat la inamic şi de acolo la megafon îndemna pe ai noştri să înceteze lupta şi să-l urmeze. Zilnic erau asvârlite în tranşeele noastre manifeste, fiţuici care îndemnau la dezertare. Manifestele nu au avut însă nici un efect, românii şi soldatul, român au rămas neclintiţi la datorie. Trădarea lui Sturza nu a făcut decât două victime. Locotenent colonelul Alexandru Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie din Vaslui, complice al lui Sturza, care a fost prins la timp şi nu a putut dezerta. Judecat, a fost condamnat la moarte şi împuşcat de un pluton din propriul său regiment şi îngropat la marginea satului Pătrâşcani, de pe stânga Şiretului. Tatăl său, Generalul Gh. Crăiniceanu, om integru, fost ministru al armatei, fost şef al marelui stat major şi chiar în rezervă fost comandant de armată la începutul războiului, a întărit sentinţa: „Să fie împuşcat dacă a ajuns să-şi trădeze neamul şi ţara”.

A doua victimă este locotenentul de rezervă Ciulei, fostul adjutant al colonelului Sturza, care a fost condamnat la moarte. După executarea sentinţei, probe evidente dovedind nevinovăţia sa, a fost reabilitat şi decorat „post mortem”, cu ordinul Mihai Viteazul. Dar ce folos…

*

Primăvara lui 1917 nu era departe şi ca în orice primăvară, odată cu primele zile mai călduroase care o prevesteau, speranţele începură a reînvia. Odată cu natura, se primeneau şi oamenii. Renăşteau din propria durere. Autorităţile civile începuseră a manifesta mai multă grijă de refugiaţi, repartizându-le cele necesare hranei, lemne, asistenţă socială şi pensii. În spitalele din oraşele Moldovei, se formaseră echipe de studenţi şi elevi de liceu încă din 1916, care treceau pe rând pe la spitale şi distrau răniţii cu poezii, povestiri, coruri, scene vesele şi cântece.

Marele George Enescu, în tovărăşia prietenului său comicul Tănase, umblau în doi pe la spitalele din Iaşi, primul alinând cu vioara sa, al doilea descreţind frunţile celor în suferinţă cu hazul său inegalabil. Răniţii erau vizitaţi de cetăţeni care le aduceau daruri din puţinul lor, îi încurajau şi le arătau dragoste. Asistenţa medicală şi Crucea Roşie duceau o activitate susţinută şi cu folos. În fruntea surorilor de Cruce Roşie, zi de zi la patul celor suferinzi se afla Regina Măria, faptă pentru care pe drept a fost numită „Mama răniţilor”.

*

Într-o dimineaţă spre ora mesei, mă înapoiam din oraş la şcoală împreună cu un coleg. Deodată a apărut deasupra oraşului un avion german Taube, căruia zburând destul de jos i se distingeau crucile negre de pe aripi şi fuselaj. Făcea viraje repetate de recunoaştere. Ne-am oprit în apropierea unui maior, pe care l-am salutat. Acesta avea peltiţe negre de catifea, semn că era artilerist. Stătea rezemat de un gard şi urmărea şi el avionul.

După barbişonul ce avea am tras concluzia că trebuie să fie vreun rezervist, „un aranjat de război” rămas la cine ştie ce serviciu mărunt. Mai încolo la câţiva paşi, stătea un civil voinicuţ, care se uita când la avion, când la maiorul cu barbişon, când la noi. După ce ne-a răspuns la salut, maiorul ne-a întrebat zâmbind: „Ei domnilor elevi, nu vă e teamă ?”

„Nu domnule maior, nu ni-i teamă, i-am răspuns insinuând, suntem artilerişti ca şi „dumneavoastră” şi artileriştii nu ştiu ce e teama”.

„Bravo elevi, mă bucură răspunsul vostru”.

L-am salutat şi am plecat spre şcoală bucuroşi că am șfichiuit un „învârtit”. Când am trecut pe lângă civilul cel voinicuţ, acesta ne-a spus : „Aţi vorbit cu domnul Ionel Brăteanu, primul ministru al ţării„, adăugând că el este omul său de pază.

Ne-am trezit salutând încă odată, dar de data aceasta ca la carte şi întrebându-ne de ce oare ministrul ţării este numai maior? Oricum eram tare mândri că era tunar ca şi noi.

*

Într-o zi a aceluiaşi martie, am fost duşi în râpele de pe valea Ţicăului, aproape de poligonul de tragere al garnizoanei. Aveam să asistăm la pedepsirea altei fărădelegi. Condamnatul era un oarecare Istrate Leonte, care nu ştiu ce funcţie avusese, dar cu ocazia retragerii din Oltenia din 1916, din neglijenţa sa au căzut în mâinile inamicului circa 300 vagoane de grâu, pe care nu le-a expediat la timp în Moldova. La ora fixată a apărut duba din care a coborât condamnatul escortat de patru soldaţi şi un civil. S-au îndreptat spre locul execuţiei. S-a dat comanda de prezentarea armei, un civil a citit sentinţa, iar Istrate Leonte cu un sânge rar întâlnit s-a îndreptat spre stâlp. Din mers s-a dezbrăcat de manta pe care a aruncat-o pe malul gropii, şi s-a alăturat de stâlp de care a fost legat de un sergent. Condamnatul a cerut să i se lase liberă mâna dreaptă şi a refuzat să i se lege ochii. Înainte ca plutonul să tragă prima salvă, a ridicat mâna stângă: „Lume, mor vinovat dar, n-am fost nici trădător, nici spion. Trăiască România!”

Au urmat cele trei salve trase de plutonul ele execuţie. Toată „suflarea” martoră, a încremenit. După trei zile trecând pe acolo, am numărat în stâlp 28 de găuri.

*

În duminica următoare, aflându-mă pe strada Copou, m-am întâlnit cu Regele Ferdinand, pe care l-am salutat făcând front. Mi-a răspuns ridicând un deget la chipiu, după care ne-am văzut fiecare de drumul lui.

*

Am terminat cursurile după mai puţin de un an. Pe front era nevoie de luptători. Eram elevi plutonieri şi urma să fim înaintaţi sublocotenenţi pe front, bineînţeles supravieţuind până atunci. Ne-am ales regimentele, s-a ţinut o cuvântare, s-a defilat şi s-a luat rămas bun. Nu prea era timp de sărbătoriri.

În trei zile trebuia să ne prezentăm la unităţi. Până atunci am dat o raită pe acasă. La Broscăuţi am fost primit cu bucurie şi cu lacrimi. A venit să mă vadă aproape tot satul. Toţi mă îmbărbătau şi îmi urau de sănătate şi zile bune. Mama m-a povăţuit să mă port frumos cu soldaţii, să nu-i înjur sau să-i lovesc, că sunt oameni ca şi ea, ca şi tata ca şi toţi fraţii mei, ca şi mine. Vorbele ei mi le-am scris în inimă pentru toată viaţa. A doua zi am fost dus la gară la Dorohoi. La despărţire, mama m-a dat în paza lui Dumnezeu, iar tata mi-a spus simplu „drum bun” şi să nu-l fac „pe acolo” de vreo ruşine. S-a pornit trenul, s-a depărtat peronul cu toţi cei dragi, apoi Dorohoiul şi la urmă şi bucata de sat care se mai putea vedea de pe drumul de fier. Porneam spre front. Ceea ce de atâtea ori dorisem cu simţămintele mele de român şi respinsesem cu raţiunea, se împlinea. Porneam spre front. Priveam pierdut pe fereastra vagonului şi în fuga dealurilor, a ogoarelor, a pădurilor şi a apelor, se amestecau în ritmul roţilor… atacul de la Noua Suliţă… cuvintele lui Iorga : „iubim pământul ţării noastre pentru cât cuprinde din viaţa neamului nostru”… prizonierii din Iaşi … trădarea lui Sturza… mărul din grădina noastră… execuţia din valea Ţicăului… jăratecul versurilor lui Goga… „ofiţer să te faci”… „ofiţer să te faci”… Ei da, mă făcusem, aveam şi eu să aduc duşmănie şi răni şi morţi şi lacrimi… De ce toate acestea? Şi un tainic răspuns venea din adâncul firii:

Pentru neamul tău obidit şi încercat, pentru bucuriile care trebuie să i se arate şi lui, acoperea totul, îmi alunga frica, mă readucea iar entuziast şi puternic, în uniforma ţării pe care o purtam.

*

În gară la Bacău trenul a stat ceva mai mult. Pe linia de alături a tras un tren cu răniţi de pe front. Răni… sânge… vaiete … Asemenea trenuri opresc şi în gările inamicului… Bravo omule, superioară fiinţă a globului!

Am închis fereastra. Am tras perdelele. La dracu! În loc să lupt, fac filozofie. De-aş ajunge mai repede pe front. De la Adjud au început a se auzi tunurile. Tunurile… în curând voi comanda şi eu: Foc !

*

În gară la Oneşti, aşa cum ne înţelesesem, erau şi ceilalţi trei camarazi cu care alesesem acelaşi regiment. Gara era sfârtecată de proiectile, în târg case arse, strada spre centru spartă de obuze. Peste tot forfotă, soldaţi, căruţe, cai. Spre Trotuş nişte cuptoare mari coceau pâine pentru cei din munţi. Dintr-un vagon se descărcau lăzi cu medicamente stivuindu-se într-o maşină cu semnul Crucii Roşii pe ea. Hotărât, lucru am intrat în zona frontului. Întrebăm care-i drumul spre Regimentul 17, obuziere şi dăm chiar de o căruţă a regimentului, venită, după pâine. Se încarcă pâinea şi plecăm. Cu cât înaintăm se desluşesc tot mai bine semnele frontului. Bubuituri înfundate… împuşcături răzleţe … ţăcănit de mitraliere… cârduri de corbi. După două ore ajungem la Serviciul de aprovizionare, de unde cu doi soldaţi pornim spre postul ele comandă al Regimentului. Curând intrăm în pădure. Comandantul regimentului colonelul Tullea Carol, a găsit vorbe de bun venit, s-a arătat bucuros să-i aducem ştiri şi noutăţi despre artilerie, şi ne-a repartizat la baterii. Pe mine şi pe Mihăileanu la bateria a treia obuziere de 120 mm aflată în Poiana Ţepei. Un soldat ne-a dus până acolo. Drum, o cărare de munte.

*

Mergeam încet şi în gând depanam amintiri din copilărie, din adolescenţă, din viaţa de liceu, de şcoală militară… Ca înecaţii retrăiam toată viaţa de până atunci..Pe măsură ce împuşcăturile se înmulţeau şi bubuitul tunurilor se apropia, amintirile îmi erau tot mai scumpe, dar mai ales doi ochi verzi rămaşi la Botoşani. Aveam 20 de ani.

Am ajuns în Poiana Ţepei. Bateria mea avea indicativul 17.3, adică regimentul 17, bateria treia.

A doua zi am fost prezentat soldaţilor, cu care mai apoi am stat de vorbă. Le-am pus tot felul de întrebări spre a vedea ce ştiu şi le-am spus despre mine tot ce am considerat necesar a şti ei. Începea o legătură care avea să dureze peste treizeci de ani. Materialul tehnic al bateriei era format din obuziere germane, muniţie franceză şi servanţii români. După trei zile s-a primit şi o mitralieră rusească. Din tot babilonul ăsta eu mai lipseam şi… venisem.

*

Eram sublocotenent. Ploua de câteva zile şi mă aflam la observatorul din sectorul companiei a 10-a a căpitanului Mociulschi, din regimentul 29 infanterie, din apropierea aceluiaşi munte, Muntele Războiului. Observatorul era instalat în bordeiul comandantului plutonului 1, plutonierul rezervist Leontescu Alexandru, fostul meu coleg de liceu, viitorul poet, scriitor, ziarist. Într-una din zile, spre seară, a intrat în bordei un soldat, pe care Leontescu l-a înştiinţat că e ordin de la regiment să se facă rost de o… ,,limbă vie”.

Andrei Tomache, soldat de ispravă după cum aveam să văd, a gândit un timp. „Pe joi noaptea. Dar să mi-i daţi pe Buhăiescu şi pe don căprar Topor”. „Bine”.

Mă întrebam ce naiba o mai fi şi „limba asta vie?”. M-a lămurit Leontescu. Trebuia luat neapărat un prizonier neamţ, de la care să se afle forţele şi intenţiile inamicului din sectorul respectiv. Joi când s-a întunecat, cei trei şi-au făcut semnul crucii, au salutat, au dispărut în beznă iar eu şi cu Leontescu am rămas în noapte să-i aşteptăm.

Nu se auzea nici o mişcare, totul era cufundat în linişte, o linişte răcoroasă de munte. Timpul trece… nu se aude nimic…

Îmi pierd răbdarea şi chiar încrederea, ba îmi mai încolţeşte şi ideia că cei trei s-au culcat pe undeva, dorm duşi, iar când se vor întoarce or să spună că n-au reuşit. În surdină îi spun lui Leontescu la ureche, bănuiala mea.

„Nu se poate, îmi şopteşte Leontescu, îmi cunosc oamenii”.

Aproape de ceasurile două, după miezul nopţii, se aude mişcare înspre tranşeele germane.

I-au prins. Ba nu. Foşnetul creşte … se aud paşi… se apropie patru siluete. Fără a scoate vreun cuvânt am intrat cu toţii în bordei. La lumina unui capăt de lumânare am văzut captura. Un neamţ mărunţel, blond şi cu privirea speriată, care a început să ne roage să nu-l împușcăm. Leontescu l-a asigurat că aşa ceva nu se va întâmpla şi i-a dat de mâncare.

Nu se aflase bine de captura făcută şi nemţii au declanşat foc de artilerie în tot sectorul. Ai noştri nu au răspuns. După încetarea focului Leontescu l-a întrebat pe Tomache cam ce ar dori ei drept răsplată. Soldatul a întors puţin capul într-o parte chibzuind. În gândul meu îmi ziceam : „Ce să vrea altceva decât o permisie mai lungă, să plece acasă la ai lui”.

„Păi dacă-i vorba de aşa ceva, îşi luă inima-n dinţi Tomache, eu aş zice să fim făcuţi toţi trei sergenţi” şi rămase suspendat, speriat că cererea să nu fi fost prea gogonată.

S-a raportat Diviziei executarea ordinului şi cei trei cu „limba vie” au fost trimişi acolo.

Când cei trei s-au întors la companie, aveau galoane de sergent. Le-am strâns şi eu călduros mâna felicitându-i pentru faptă şi înaintarea în grad.

La plecare i-am spus lui Leontescu : „Să ştii că te invidiez”. „Pentru ce ?”, „Pentru că îţi cunoști oamenii”.

*

În altă seară mă aflam la un alt observator, în tranşeele Regimentului 25 infanterie, pe dreapta râului Caşin. Am fost chemat la comandantul batalionului 3, maior Codreanu. La postul de comandă se aflau şi alţi comandanţi de companie, de plutoane, comandantul unei secţii de mortiere de tranşee şi… Ţurcanu Constantin. Da, era el, Peneş Curcanul cel cântat de Alecsandri : „Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece, acum plutonier portdrapel al vasluianului regiment, în uniformă neagră, ca la 77 şi cu pană de curcan la căciulă.

Din încremenire m-a trezit glasul maiorului, care după o succintă prezentare a situaţiei, ne-a comunicat că a două zi la ora şapte, batalionul său va executa un atac în scopul de a aprecia forţele inamicului şi eventual a captura prizonieri, bateria mea trebuind să susţină, acţiunea.

M-am întors la postul meu de observaţie, am raportat telefonic comandantului de baterie precizându-i sectoarele în care se va acţiona. Telefonistul şi lunetistul care erau cu mine s-au culcat, iar eu nu am dormit toată noaptea. A doua zi la ora 7, tiptil, tiptil pe brânci, infanteriştii s-au strecurat târâş prin reţelele de sârmă ghimpată, înaintând în mare linişte. Noi după ei, tot întinzând firul telefonului.

Dar nu ajungem la reţele şi santinelele germane au simţit şi au dat alarma. Ca din pământ în tranşeele din faţă, apar infanteriştii germani, care deschid focul.

Ai noştri răspund, deslănţuind mitralierele şi mortierele de tranşee. Încep să sosească primele obuze inamice. Bateria mea răspunde. Şuierul proiectilelor se aude trecând pe deasupra noastră. Şi de unde la început totul mi se părea o joacă, devine un infern.

Infanteriştii noştri se retrag. Nemţii trec la atac. „Alo 173… foc pe s2-4… foc pe s7-8… foc”. Contraatacul este oprit. Toţi se retrag. Cad morţi şi răniţi de ambele părţi. Tunurile trag mereu şi proiectilele cad în tranşee, în spatele tranşeelor, între tranşee, peste tot. Mitralierele ţăcăne, mortierele fac ravagii. Şi de o parte şi de alta tot ce e gură de foc trage, bubuie, varsă foc şi moarte.

E un vacarm îngrozitor, pădurea se clatină, brazii se înconvoaie, crengi şi trunchiuri se rup, ninge cu frunze şi vuiesc munţii.

Un obuz se sparge pe buza tranşeului unde mă aflu cu sergentul şi cu telefonistul, talazul se prăbuşeşte şi suntem acoperiţi cu ţărână. Sergentul, un evreu Freitag îşi face cruce… telefonistul Nica Petre, ţigan lăutar de prin Iaşi, din tuciuriu e alb ca laptele, eu… încep să râd…

Un soldat infanterist în faţa mea cade mort, un glonţ din ceafă îi ieşise printre ochi cu bucăţi de creier ; în dreapta un caporal cade ca un trunchi cu faţa în sus privind fix cerul… în stânga un soldat, un copilandru încă, duce mâinile la burtă, scânceşte şi încet ca într-o rugăciune se ghemuieşte în genunchi, muşcă iarbă… iar eu râd.

Fântâni arteziene de pământ şi schije ţâşnesc din tot locul. Urlete şi înjurături, vaiete, blesteme şi comenzi se amestecă în haosul exploziilor… şi eu râd…

Pe încetul înţeleg că acesta e războiul, că sunt o părticică din ceea ce poate aduce victoria.

Apuc telefonul : „Alo 173… 173 lungiţi tragerea…”

Către prânz furtuna se potoleşte. Începe a mirosi iar a brad. Înlăcrămat gândesc la cei doi ochi verzi..

Brancardierii pe brânci târâie după ei răniţii dintre tranşee, rămaşi în „ţara nimănui”. Morţii rămân aşa până la noapte. Până atunci e timp să li se sape gropile.

*

Pe toată lungimea frontului se auzeau zilnic împuşcături, clănţănit de mitraliere şi bubuituri de tun. In aer se vedeau rar avioane şi când se vedeau, zburau mai mult pe deasupra liniilor de infanterie. Noi cei din munţi nu vedeam decât pădurea, cerul cu soarele sau luna. Stăteam toţi la datorie pentru că aşa trebuia să stăm, fiecare unde se găsea, fără a fi nemulţumiţi, fără a zice că-i rău, fără a vrea să fie mai bine.

Într-o zi au venit doi ofiţeri de artilerie din Misiunea militară franceză. După ce au vizitat poziţia bateriei, au cercetat cu atenţie obuzierele. Le-au considerat total depăşite şi au recomandat ca pe viitor când se va folosi acest material, servanţii să stea în şanţurile de comunicaţie, de unde cu o frânghie să acţioneze cordiţa de tragere, pentru foc, deoarece ţevile nu vor mai rezista mult şi într-o zi vor plezni.

Ce era cu aceste obuziere ?

Tunurile fuseseră aduse de Regele Carol I şi montate în forturile din jurul Bucureştiului. În timp deveniseră nefolositoare. Ca atare au fost demontate, ţevile puse pe un afet şi astfel tunurile „fixe” de la 1800, au devenit după 100 de ani „artilerie mobilă”. Frâna de recul era un simplu arc metalic şi atunci când se trăgea, tunul, sărea, în sus ca un ţap, cabra şi linia de ochire trebuia făcută şi refăcută după fiecare lovitură. Era o improvizaţie şi cele spuse de ofiţerii francezi atunci, aveau să se întâmple mai târziu.

*

Linia frontului către începutul verii lui 1917 a stat aproape nemişcată. Ici şi colo incursiuni locale fără mare importanţă. Pe fronturile europene însă apar surprize. Germania dezlănţuie total războiul submarin şi scufundă aproape un milion de tone de nave. De asemenea trece la folosirea yperitei. La 6 aprilie alături de aliaţi intră în război Statele Unite ale Americii. Englezii la Cambrai, luptă în premieră cu tancuri. Hotărârea inamicului de a lichida frontul românesc devenea o certitudine. Dar şi aliaţii intenţionau a da lovitura decisivă nemţilor. Fiecare zi învrăjbea omenirea tot mai mult, încleştând-o în lupte ce deveneau adevărate masacre.

*

Căutând a preîntâmpina atacul german, Armata I-a de sub comanda generalului Cristescu porneşte la 21 iulie o ofensivă la Nămoloasa, în regiunea Galaţi, când tunurile au tras fără încetare trei zile şi trei nopţi într-una! A fost cel mai mare bombardament din război. Deasemeni Armata a 4-a de sub comanda generalului Averescu, declanşează după o zi ofensiva de la Mărăşti. Cu preţul multor vieţi şi distrugeri, Armata a II-a reuşeşte să zdrobească frontul nemţesc pe o lungime de 40 de kilometri şi o adâncime de vreo 20. Generalul Averescu a devenit „Eroul de la Mărăşti” iar ostaşii români, deşi în inferioritate numerică şi de dotare au înscris în paginile istoriei noastre fapte de o înălţătoare vitejie.

Dar ofensiva a trebuit să fie oprită. Evenimentul organizat pe ascuns de către Germani a explodat. Peste istoria noastră, în istoria lumii a început revoluţia comunistă clin Rusia, care avea să zguduie şi restul Europei, iar peste zeci de ani să curme viaţa a milioane de oameni, să distrugă atâtea ţări.

Trupele ruseşti au fost retrase şi de pe frontul românesc. Trupele noastre de rezervă le-au înlocuit imediat, în măsura posibilităţilor, dar situaţia era critică deoarece linia frontului era sensibilă, iar nemţii puteau profita de scăderea inerentă a puterii de rezistenţă.

Cineva, din „marii” de atunci, a sugerat scurtarea liniei frontului şi retragerea tuturor forţelor pe o baricadă de rezistenţă, aşa numitul „triunghi al morţii”, organizat pe podişul central al Moldovei, Roman, Piatra Neamţ, Carpaţi, cu consemnul de a se rezista până la ultimul om.

Mai mult, se vehicula şi ideea plecării Regelui, guvernului şi mai marilor într-o ţară străină de unde să se conducă rezistenţa. Mulţi, din boierimea şi caracuda oploşită la Iaşi, începuseră a-şi pregăti bagajele. Prompt pe scenă, artistul Tănase a şi ripostat într-un cuplet de românească atitudine :

Unii vor mai cu dichis/ Să trăiască la Paris/ Iar alţii mai cu fason/ Vor s-o şteargă la Cherson/ Să ştiu că ajung năuc/ Eu de aicea nu mă duc/ Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea !

Consiliul de Coroană, ţinut special, nu a aprobat ideea triunghiului, care se spunea ar fi fost a generalului Berthelot, după cum s-a aflat că generalul Averescu s-a opus total. Pe front soldaţii au auzit şi pentru că „până la ultimul om”, însemna de fapt sacrificarea lor, nu a celor ce se pregăteau pentru Paris şi Cherson, Averescu a devenit salvatorul lor, apropiat de sufletul lor, fapt pentru care îi spuneau „tata Averescu”.

*

Avântat de unele succese în apus, şi sperând că datorită înlocuirilor survenite pe front, armata română nu va putea face faţă, Comandamentului german a hotărât o ofensivă decisivă pe Siret, declanşând la 6 august, ofensiva de la Mărăşeşti din sectorul Armatei I-a, a generalului Cristescu. Generalul Cristescu, absolvent al Şcolii politehnice de la Fontainbleau şi a Şcolii superioare de război de la Paris, era o mare capacitate militară. Până la 10 august, nemţii reuşesc să străpungă frontul, cu lupte sângeroase la Doaga, Pătrăşcani, în cele din urmă fiind opriţi printr-o contraofensivă puternică.

Dar pe 12 august, generalul Cristescu este înlocuit la comandă cu generalul Eremia Grigorescu, din ordin regal! Ce se întâmplase? Au circulat două versiuni. Una motiva schimbarea prin faptul că: generalul Cristescu împuşca dezertorii ruşi. Personal şi cred că nimeni nu poate să creadă că un mare comandant de oşti, cu pregătire superioară, ar putea să comită asemenea fapte reprobabile.

În 1925, cu ocazia unei inspecţii, generalul Mihai Florescu, comandantul Diviziei a 8-a, a infirmat această versiune, aducând-o pe cea de a doua. Pentru preluarea poziţiilor ruseşti de către armata română, Regele l-a însărcinat pe generalul Cristescu să ia legătura cu generalul rus Scerbacev, care însă nu s-a prezentat la locul întâlnirii. S-a fixat o altă întâlnire dar cu acelaşi rezultat. Considerând cea de a doua întâlnire ratată drept o jignire adusă persoanei sale, generalul Cristescu a refuzat să se mai ducă la o a treia.

Regele a considerat refuzul drept neexecutare de ordin (Ordinul se execută nu se discută) i-a luat comanda înlocuindu-l cu generalul Eremia Grigorescu, care a preluat conducerea operaţiunilor ,,din mers”, în plină luptă trebuind să se adapteze fulgerător la situaţia din teren, fără a mai putea interveni cu ceva în planul de luptă fixat de generalul Cristescu.

Generalul Grigorescu şi el un ofiţer de elită, supranumit, generalul de oţel, comandase Divizia a 15-a, cu care oprise în 1916, invazia nemţilor la Oituz lansând atunci lozinca: „Pe aici nu se trece”. Experienţa sa de luptă avea să o fructifice excepţional la Mărăşeşti. Între 14 şi 16 august s-au dat atacuri şi contraatacuri cu pierderi grele pentru noi la Chicera, Prisăc, pe Platoul Muncelului şi dealurile Panciului.

La 19 august nemţii dau atacul decisiv, reuşind să străpungă frontul între Mărăşeşti şi Răzoare, având drum deschis pentru a intra în Moldova. Dar când se socoteau victorioşi, apare, ca din pământ, în faţa lor un regiment de infanterie în cămaşă, care porneşte un contraatac nimicitor. Regimentul 32 Mircea, rezervă în linia a doua, se afla la spălat pe malul Suşiţei, când a primit ordin să intre imediat în luptă. Soldaţii n-au mai stat să se echipeze şi au pornit în pas alergător, aşa cum se aflau, în cămaşă, ca să stăvilească cu pieptul lor puhoiul duşman ce se revărsa prin spărtura frontului. Cu arma apucată de ţeava au început a lovi ciobăneşte, voiniceşte, româneşte, în dreapta şi în stânga. Această apariţie neaşteptată, echipamentul şi mai ales noua metodă de luptă, obligă inamicul să facă „şcihnell” cale întoarsă. (De atunci în fiecare an la părăzile militare, Regimentul 32 Mircea a defilat în cămaşă şi în pas alergător, cu arma pentru atac, în amintirea vitejiei de la Mărăşeşti).

Forţa noastră de apărare, în urma a două săptămâni de lupte, scăzuse puternic şi nemţii, sesizând situaţia, pornesc un atac puternic pe direcţia Răzoare, reuşind să spargă din nou frontul. Dar, din nou, când se socoteau stăpâni pe situaţie, în ultima clipă, apare tot ca din pământ, un batalion din regimentul 51 infanterie, ultima noastră rezervă, sub comanda maiorului Miclescu, pornind la contraatac.

Această neprevăzută surpriză produce panică în rândurile atacatorilor. Panica se întinde până la Comandamentul german care ordonă încetarea atacului şi retragerea trupelor, oprindu-se astfel definitiv ofensiva nemţilor şi genialitatea lui Makensen.

Preţul victoriei de la Mărăşeşti a fost de 450 de ofiţeri şi 21.000 de ostaşi care odihnesc, mărturie şi exemplu în mausoleul ridicat pe locul luptelor în câmpia Mărăşeştilor. Între ei se află adus după război şi generalul Eremia Grigorescu, „Eroul de la Mărăşeşti” care a dovedit pentru totdeauna că „Nici pe aici nu se trece”.

Mărăşeştiul s-a înscris în cronica biruinţelor Româneşti alături de Posada, Rovine, Podul înalt, Călugăreni… şi toată preamărirea se cuvine în primul rând Infanteriei —„infans terra” — copilul pământului. Şi ia Oituz, ofensiva germană desfăşurată în acelaşi timp a fost oprită, ostaşul român dovedind nemţilor că nicăieri peste linia frontului românesc nu se mai poate trece. Atunci poetul Artur Enăşescu: luptător la Caşin în Regimentul 37 infanterie, a scris poezia „Cruce, albă de mesteacăn”.

*

În iureşul acestor bătălii aviaţia noastră, deşi la începutul ei, a adus un mare aport victoriei finale, prin nenumărate raiduri de recunoaştere la inamic şi reglarea tirurilor de artilerie. În sectorul Mărăşeşti, echipajul al cărui observator era locotenentul Ermil Gheorghiu, primeşte misiunea de a regla tirul artileriei grele pe valea Şiretului, nu departe de gara Pădureni. În acţiune avionul este lovit în plin de artileria anti-aeriană inamică, manşa rămâne fără stăpân şi avionul se prăbuşeşte. Dar minune! avionul cade pe sârmele de telefon întinse între stâlpi. Sârmele amortizează căderea, se rup încet una câte una şi avionul se aşează lin pe pământ. Ocupanţii sunt scoşi afară. Pilotul lovit în cap cu ochii închişi pentru totdeauna, locotenentul total inconştient, cu părul albit ca neaua. Când şi-a revenit, pe pieptul fostului meu coleg de liceu, strălucea cruciuliţa Ordinului Mihai Viteazu, pe care a purtat-o şi ca general.

*

Anul 1918 ne-a găsit „pe loc repaus”, în stare de ne-beligeranţă, cu trupele însă tot pe poziţie. Se încheiase armistiţiul cu nemţii la Focşani. Nu se auzea nici o împuşcătură, pe toată linia frontului era linişte. Într-o zi a venit ordin şi pe la mijlocul lunii ianuarie am părăsit pentru totdeauna poziţia din Poiana Ţepei, oprind într-un sat la vreo doi kilometri de Oneşti, nu departe de Borzeştiul lui Ştefan cel Mare. Vremea se mai ostoise, gerul mai slăbise şi pe cer apăruse chiar un soare călduţ. Vedeam oameni şi case. După câteva zile am primit şi o permisie de trei zile. De acasă primisem veşti, aşa că am zburat la Botoşani, la sora mea… unde erau refugiaţi cei doi ochi verzi, pe care nu-i mai văzusem de atâta timp. Eram sublocotenent, cu tresă pe umăr şi sabie la şold şi un pachet în braţe, cu un buchet mare de trandafiri, bineînţeles pictaţi pe o mătase bleu, într-o ramă aurie, având pe verso mărturisirea unei sincere afecţiuni, dedicată celor doi ochi.

Dar, cum e un făcut, ca după mari bucurii să urmeze dureri, ducânclu-mă să-mi revăd liceul, nu am găsit pe locul său decât nişte ruine, înnegrite de fum. Căzut pradă unei hoarde de soldaţi ruşi, contaminaţi de anarhismul comunist, care se îndreptau spre Rusia, în debandadă, pârjolind totul în calea lor.

Am umblat în jurul ruinelor. Sub ele se afla întreaga mea adolescenţă. Clădirea a fost reconstruită prin 1920-1921 prin grija profesorului de istorie Petre Irimescu, în acel timp prefect al oraşului. Atunci păstrându-se stilul vechii clădiri, s-a mai adăugat încă un etaj, aşa cum arată şi în ziua de azi.

Tot prin grija profesorului Irimescu s-a restaurat mai târziu la Ipoteşti casa lui Eminescu, lângă care Nicolae Iorga a înălţat o bisericuţă de piatră ca omagiu adus poetului.

*

De Nicolae Iorga, în afara vizitelor sale la Botoşani, am fost mai aproape pe când, eram elev la liceul Laurian, aveam vreo 14 ani şi locuiam în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, zidită în 1551 de către soţia lui Petru Rareş. În timp biserica ajunsese vizibil deteriorată. Se cerea restaurată şi la restaurarea aceasta am fost martor ocular timp de patru ani.

La vremea aceea biserica arăta cu totul altfel decât arată azi după restaurare. Astfel, clopotniţa era lipită de biserică şi pentru a intra în biserică trebuia să treci pe sub bolta ei care servea şi de pronaus. Afară, în partea de sud, înspre altar se afla lipită de perete o clădire mică în care se păstrau veştmintele preoţeşti şi obiectele de cult. Acoperişul era din tablă. Pereţii erau din cărămidă arsă tencuiţi şi văruiţi. În curte spre stânga la câţiva paşi de biserică era un soclu de marmură albă, care avea o cruce mică tot din marmoră. Gardul lipsea în întregime.

Într-una din zilele lui iunie 1910, mă aflam în curtea bisericii cu nişte colegi, când a apărut Iorga, împreună cu Primarul oraşului, cu inginerul Kraft, un vârstnic şi profesorul arhitect Petre Antonescu, care avea pe atunci cam 42-45 de ani, ambii din Bucureşti. Erau însoţiţi de inginerul oraşului Zorio.

Curioşi ne-am apropiat pentru a auzi ce se vorbea, dar mai ales ce spunea Iorga.

Continuarea, în episodul următor 🙂

Sf. Serafim de Sarov despre cunoașterea lui Dumnezeu

de | 2 ian. 2020 | Cuvinte duhovnicești | 0 comentarii

Prezentăm mai jos alte câteva cuvinte de folos, care se referă la raportarea noastră la credința în Dumnezeu, cum să o trăim și să o păzim printre oamenii din lume, extrase din învățăturile Sf. Serafim de Sarov, din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov. Toate acestea provin din inima aprinsă de Duhul Sfânt a Cuviosului Serafim și se adresează îndeosebi oamenilor cu o anumită trăire duhovnicească, dar sunt de folos oricui are o năzuință curată spre Dumnezeu și grijă pentru mântuirea proprie.

3. Despre Dumnezeu

Dumnezeu este foc arzător, care încălzește inima împreună cu întreg lăuntrul omului. Și, astfel, de vom simți în inima noastră răceală, care este de la diavol, căci diavolul este lipsit de căldură, atunci să chemăm pe Domnul și El, venind, va încălzi din nou inimile noastre cu dragostea Lui cea desăvârșită nu numai față de El, ci și față de aproapele nostru. În felul acesta, răceala urâtorului de bine va fi izgonită din preajma acestei călduri…

Despre lucrurile lui Dumnezeu nu se cuvine a grăi după ce ne-am umplut de sațiul mâncării, deoarece cu pântecele plin nu se vor vedea tainele lui Dumnezeu…

4. Despre dragostea lui Dumnezeu

Cel ce și-a dobândit dragostea cea desăvârșită trăiește în lumea aceasta în așa fel ca și cum n-ar trăi. Căci unul ca acesta se socotește pe sine străin pentru toate cele văzute, așteptând cu nerăbdare pe cele nevăzute… El s-a schimbat întreg în dragoste față de Dumnezeu și a dat uitării orice altă dragoste… Sufletul cel plin de dragostea lui Dumnezeu, la vremea ieșirii din trup, nu se va înfricoșa de stăpânitorul cel rău din văzduh, ci se va înălța însoțit de îngeri întocmai cum ar trece dintr-o țară străină în patria sa…

5. Despre frica de Dumnezeu

Omul care a luat asupra sa de bunăvoie însărcinarea cea grea de a străbate calea cea strâmtă a păzirii inimii trebuie, înainte de toate, să aibă frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. În mintea lui trebuie să fie necontenit întipărite aceste cuvinte proorocești: Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur (Ps. 2: 11).

El trebuie să străbată această cale cu cea mai mare luate aminte și cu respect față de tot ce este sfânt, iar nu cu nepăsare. Astfel trebuie să se teamă, ca nu cumva să atragă asupra lui acea hotărâre dumnezeiască: Blestemat este omul care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48:10). De aceea este de trebuință aici cucernicia chibzuită, căci mare și întins este acest noian de nepătruns, inima, cu gândurile și poftele ei, pe care trebuie s-o curățim cu multă băgare de seamă: Acolo sunt jivine cărora nu este număr (Ps. 103), adică multe gânduri deșarte, strâmbe și necurate, semințe ale duhurilor rele.

În scurt grăind, înfățișările fricii de Dumnezeu sunt două: dacă vrei să faci răul, atunci teme-te de Domnul și nu-l fă. Iar dacă vrei să faci binele, atunci teme-te de Domnul și săvârșește-l!

6. Despre taina Sfintei Treimi

Ca să ne putem îndrepta privirile minții către Preasfânta Treime, trebuie neapărat să rugăm pentru aceasta pe marele Vasile, pe Grigorie Teologul și pe Ioan Gură de Aur, care au învățat despre Sfânta Treime și a căror mijlocire poate să aducă asupra omului binecuvântarea Preasfintei Treimi. Iar așa singuri, fără ajutorul nimănui, trebuie să ne ferim și de a încerca măcar să privim.

7. Despre cauzele venirii lui Hristos în lume

Cauzele venirii Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume sunt acestea:

1. Dragostea Lui față de neamul omenesc, căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat (In. 3:16).

2. Aducerea din nou a omului căzut la vrednicia chipului și asemănării cu Dumnezeu, cum cântă și Sfânta Biserică: «Pe cel căzut pentru neascultare, care era după chipul lui Dumnezeu și care s-a făcut cu totul întru stricăciune, căzând din cea mai bună viață dumnezeiască, iarăși îl înnoiește înțeleptul Ziditor» (Canonul1, cântarea 1 la Nașterea Domnului).

3. Mântuirea sufletelor omenești: N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El (In. 3:17).

9. Despre păstrarea adevărurilor cunoscute

Nu trebuie să-ți deschizi inima ta niciodată fără trebuință. Dintr-o mie, nu știi de se va putea găsi măcar unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Și, când noi înșine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum vom putea nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alții?

Cu omul simplu trebuie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul bogat în înțelepciunea duhovnicească trebuie să grăiești despre cele cerești.

Oamenii plini de înțelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredințeze  dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Și numai după aceea își dau o părere sau alta despre el.

Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorință de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și ascunde în taină sfânta înțelepciune în fața norodului celui neluminat, să și-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu ei, căci nu este bine, cum zice Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înțelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată și de mare preț». Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel, le vei pierde și nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba și de lucruri duhovnicești, atunci trebuie să-ți deschizi gura și să grăiești deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: «Căci calea este acum deschisă…»”

„Învățătura” Sf. Serafim de Sarov dacă există sau nu chinurile iadului

de | 2 ian. 2020 | Cuvinte duhovnicești | 0 comentarii

Pe lângă încredințarea deosebit de importantă a Sf. Serafim de Sarov dată lui Motovilov despre scopul vieții creștine ca dobândire a Duhului Sfânt, mai există și alte învățături folositoare, care pornesc din aceasta. Redăm aici o altă întâmplare uimitoare și pilduitoare pentru coordonatele vieții creștine mai ales pentru mulți dintre cei care cred că nu exiată iad, ci doar o mustrare de conștiință și vorbesc mai mult despre harul Duhului Sfânt, ignorând realitățile copleșitoare ale lumii de dincolo. Și nu doar oamenii de rând, nici numai creștinii simpli ajung la astfel de concepții, ci aceste idei se găsesc și la diverși „teologi”.

Fragmentul este preluat din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediția a III-a, Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Istorisirea lui N.A. Motovilov
(după revista rusească Pravoslavnaia Karpatskaia Rosii (ian. 1933); trad. de pr. N. Grosu în manuscris)

N. A. Motovilov, robul lui Serafim, după cum îi plăcea lui să se numească, un om cu inimă curată și credință fierbinte, după ce s-a vindecat cu rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii săi ochi strălucirea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât ca, în amintirea Părintelui Serafim, să plece el însuși la locul de naștere al marelui stareț, la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și tinerețea lui și să cerceteze Mănăstirea Kievo-Florensky. Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât, cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului, care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim. Împrejurările în care a avut loc îmbolnăvirea lui Motovilov și care lămuresc începuturile ei sunt următoarele:

Odată, într-o convorbire mai îndelungată cu Preacuviosul Serafim, a venit vorba despre atacurile pe care vrăjmașul diavol le dă asupra oamenilor. Motovilov, care a avut o creștere lumească, n-a pregetat, desigur, să se îndoiască de existența adevărată a puterilor rele. Atunci Preacuviosul i-a destăinuit lupta groaznică pe care a avut-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți. Și, prin puterea cuvântului său, ca și prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu mai încăpea nici o urmă de îndoială, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor, care se arată nu numai în felurite năluciri sau vise, ci chiar aievea, în cea mai crudă înfățișare văzută cu ochii trupești. Aprins cum era din fire, Motovilov s-a însuflețit în așa măsură de povestirea starețului, încât a strigat din adâncul sufletului: «Părinte, am mare dorință să mă lupt cu dracii!».

Părintele Serafim, umplându-se de spaimă, l-a întrerupt, zicând: «Ce-i cu dumneata, bucuria mea? Îți dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare să răstoarne tot pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care îi îngăduie Dumnezeu), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei!».

«Dar dracii au unghii, Părinte?» «Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi profesorii pe la școlile mari? Nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă pentru că închipuirea omenească nu poate să născocească ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci, în adevăr, ei sunt neînchipuit de respingători, deoarece, în urma căderii lor de bunăvoie din fața lui Dumnezeu și din pricina împotrivirii lor voite la harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni, atât de întunecați și de respingători, încât este cu neputință să fie înfățișați prin vreo asemănare omenească. Și, cu toate acestea, este nevoie de o asemănare care să cuprindă toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți. Dar, întrucât au fost creați cu puteri și însușiri de îngeri (care nu li s-au luat întru totul după cădere), ei se arată sub înfățișare de oameni și au față de lume, ca și față de tot ce este pământesc, o putere neobișnuită, așa încât cel mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne pământul întreg numai cu o singură unghie. Și doar harul Sfântului Duh, care ni s-a dat nouă, creștinilor ortodocși pentru meritele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, numai El zădărnicește cu desăvârșire și nimicește uneltirile și vicleșugurile vrăjmașului.

Atunci Motovilov s-a îngrozit. Și, atâta vreme cât s-a aflat sub scutul de apărare al rugăciunilor Părintelui Serafim, el a putut să nu se teamă de răutatea satanică. Dar această provocare îndrăzneață și chiar nesocotită, cu îngăduința lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui Serafim, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puține știri despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate nu-și mai aminteau de el încă de pe când era tânăr; unele din ele muriseră, iar altele spuneau că l-au uitat. Chiar casa în care s-a născut copilul Prohor era distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri. Totuși s-a găsit un uncheș, care era cam de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov unele informații care au fost trecute după aceea în toate cărțile câte s-au scris despre viața Părintelui Serafim. Așa că această călătorie la Kursk și rămânerea acolo a fost încununată cu un oarecare succes, căci vijelia potrivnicului nu s-a dezlănțuit asupra lui Motovilov decât la întoarcerea spre Voronej.

Făcându-se noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire la una din stațiile de poștă, care se afla pe drumul dintre Kursk și Voronej. Fiind singur în casa de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze la lumina slabă a unei lămpi care abia pâlpâia într-o oaie largă. Cele dintâi însemnări care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei femei de neam novil, Erapkin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej. „În acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului Hristos!»

În aceeași clipă, un nor înfricoșat, rece ca gheața și cu miros nespus de urât l-a înconjurat și a început să se strecoare prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri, zbătându-se în spasme. Și, în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului Motovilov, în ciuda încercărilor lui disperate de a se apăra împotriva norului de gheață și împotriva puterii de care se vedea împresurat, norul puturos a intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui mai presus de om. I se părea că mâinile îi sunt paralizate și nu era în stare să facă semnul Crucii, iar mintea fiindu-i încremenită de spaimă, nu-și putea aminti de numele Domnului nostru Iisus Hristos. Se săvârșise ceva dezgustător și groaznic și pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile pe care le-a suferit el atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu propria sa mână:

„Domnul m-a învrednicit să cunosc din proprie experiență, în deplină trezvie a trupului și a duhului, nu în stare de vis ori de nălucire, trei din muncile iadului. Prima a fost focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, în timpul cărora simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard de tot. De zece ori, iar altădată de șaptesprezece ori în curs de o zi și o noapte ștergeam de pe corpul meu un fel de funingine ca de gheenă, pe care oricine o putea vedea. Și aceste munci n-au contenit decât după ce m-am spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului Antonie și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la 47 de biserici și mănăstiri din Voronej pentru vindecarea robului lui Dumnezeu Nicolae.

A doua muncă a durat două zile și două nopți. Acesta a fost chinul tartarului celui neîmblânzit al gheenei, care îmi băga atâta răceală în oase, încât focul nu numai că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a IPS Antonie de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră asupra unei lumânări aprinse și, cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu s-a încălzit deloc. Această probă, care a fost verificată de mai mulți martori, eu am scris-o pe o coală de hârtie pe care apoi am semnat-o, aplicând totodată pe ea și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu mi se ușurau prin Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădeau numai putința să mănânc, să beau și să dorm puțin. Dar, dacă aceste două munci erau cu putință de văzut pentru oricine, al treilea chin de gheenă, deși a fost de mai scurtă durată, căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferințele mele erau de nedescris și de nepătruns cu mintea omenească.

Mă mir eu singur cum de am mai putut să rămân în viață. Și de acesta am scăpat tot prin spovedanie și împărtășire cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit însuși Arhiepiscopul Antonie, cu propriile sale mâini. Acest chin a fost pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie. Eu însă am fost copleșit peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele și-mi rodea într-un chip nespus de îngrozitor toate măruntaiele dinăuntrul meu, ieșind când pe gură, când pe urechi ori pe nas și apoi întorcându-se iarăși înăuntru. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l întind. Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat mei de sus ca să încerc toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu! În ziua Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului, El Însuși, Dumnezeu, ajutorul și acoperitorul meu, va mărturisi că eu n-am mințit împotriva Lui și împotriva providenței Sale dumnezeiești!”

Curând după această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut într-o vedenie pe iubitul său îndrumător și ocrotitor, pe Părintele Serafim, care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecare desăvârșită abia atunci când se vor descoperi moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk, iar până atunci demonul care s-a cuibărit în el va continua să-l chinuiască, dar nu cu atât cruzime.

Într-adevăr, această făgăduință s-a împlinit după mai bine de treizeci și mai bine de ani, când așteptarea lui Motovilov a luat sfârșit și, după marea lui credință, s-a vindecat. În ziua când s-au descoperit moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk (1861), Motovilov sta în fața sfântului altar și se ruga plângând cu amar că Domnul nu-i trimite vindecarea, pe care sufletul lui necăjit o aștepta de atâta vreme, potrivit cu făgăduința Preacuviosului Serafim de Sarov. Și iată că, în timp ce se cânta Heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon, care l-a binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea, Motovilov s-a vindecat cu desăvârșire.

Arhiepiscopul Ciprului confirmă scrisorile de invitație la Sinaxa Întâistătătorilor, dar se eschivează și nu o consideră „serioasă”

de | 1 ian. 2020 | Schisma ucraineană | 2 comentarii

Romfea.gr: Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului s-a referit, în unele declarații ale sale, la epistola pe care a primit-o de la Patriarhul Teofil III al Ierusalimului cu privire la convocarea unei Sinaxe a Întâistătătorilor la Aman în Iordania.

„Am considerat chibzuit să nu răspund. Nu am considerat acest lucru a fi o acțiune serioasă. Nu am considerat-o drept o decizie serioasă din clipa când am primit acest subiect al Patriarhului, care îmi este prieten” – a declarat Arhiepiscopul Ciprului.

Arhiepiscopul Hrisostom II, întrebat despre cine are dreptul să convoace Sinaxa Întâistătătorilor conform cu sfintele canoane și cu predania Bisericii, a răspuns: „Numai Patriarhul Ecumenic, nimeni altul și tocmai de aceea nu am luat-o în serios, cu toată prietenia noastră, nu am răspuns”.

Nota noastră: Calea cea corectă a rezolvării oricărui impas este dialogul. Refuzul dezbaterii dă în vileag pe cel care preferă abuzul și tirania și este abătut de la calea Bisericii. Subliniez acest lucru foarte important: soluțiile vin prin disponibilitatea la dialog, nu prin refuzul lui; fapt la care ar trebui să ia aminte toți mărturisitorii credinței pe diferite teme, nu doar a schismei ucrainene, ci și a Sinodului din Creta sau alte teme sensibile.

Chiar și numai din cuvintele Arhiepiscopului se constată neseriozitatea totală a acestuia față de un subiect atât de sensibil. Nici măcar nu a precizat care canoane sau norme bisericești conferă exclusiv Patriarhului Ecumenic dreptul de a convoca la o întrunire pe toți Întâistătătorii de Biserici. Pentru că nu ar putea să indice vreun temei serios.

Este interesant de văzut cum vor reacționa celelalte Biserici Locale. Până acum, au acceptat oficial invitația Biserica Rusă și cea a Cehiei și Slovaciei prin hotărâri sinodale interne. Patriarhul Antiohiei s-a arătat favorabil, iar Arhiepiscopul Greciei a refuzat această idee.

Evoluția Arhiepiscopului cipriot este uimitoare. Dacă la început s-a declarat un mediator în această problemă și a găzduit o întâlnire cu alți trei Patriarhi pe subiect, în ultimul timp și-a schimbat destul de drastic atitudinea. A trimis un delegat care a slujit împreună cu schismaticii ucraineni la Constantinopol, aduce reproșuri Patriarhului Moscovei, intră în conflict cu episcopi din jurisdicția sa pe această temă și propune Mitropolitului Onufrie să ceară autocefalie pentru Biserica Ucraineană.

Ar mai trebui remarcat că o astfel de decizie, de a participa sau nu la Sinaxa Întâistătătorilor ar fi de competența Sinodului fiecărui Patriarh, nu este admisibil să ia singur hotărârea aceasta în nume propriu.

La mulţi ani, cu drag!

de | 31 dec. 2019 | Actualitate | 8 comentarii

Sursă imagine: Basilica.ro

În pragul noului an calendaristic, vă dorim împliniri, sănătate şi folos în toate!

Vă îndemnăm să ne bucurăm împreună de anul ce vine, ca de un răgaz dăruit de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră, pentru slujirea aproapelui şi pentru mărturisirea ortodoxiei.

Un gând cald îndreptăm şi către cei singuri sau însinguraţi, către cei aflaţi acum în ispite sau în tulburări, celor care suferă de lipsuri de orice fel. Să ne ajute Dumnezeu să ne cunoaştem cu toţii, cu bine, spre folos sufletesc şi într-ajutorare! Deşi sărbătorim începerea noului an la data de 1 septembrie, găsim nimerit să ne bucurăm dimpreună cu toţi cei ce se folosesc de aceste clipe pentru făurirea unor noi deziderate, pentru a-şi plăsmui, în ascuns, noi năzuinţe, pentru iertarea greşelilor suferite din partea apropiaţilor sau din partea aproapelui şi pentru avântarea cu mult curaj asupra vremurilor ce vin!

Vă rugăm să ne pomeniţi în rugăciunile voastre, dimpreună cu toţi cei care se străduiesc să construiască o prezenţă ortodoxă în mediul online şi, îndeosebi, în viaţa de zi cu zi.

Cu drag,

cei de la theodosie.ro

Încep invitațiile pentru Întrunirea Întâistătătorilor (Patriarhilor) din februarie

de | 31 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 0 comentarii

Ρομφαία.gr: Sâmbătă, 28 decembrie 2019, Preafericitul Ioan X, Patriarhul Antiohiei și a tot Răsăritul, a primit la reședința sa patriarhală din Damasc pe Preasfințitul Arhiepiscop Hristofor de Kiriakopolis, reprezentant al Preafericitului Patriarh Teofil III al Ierusalimului.

Preasfințitul i-a dat Patriarhului Antiohiei o scrisoare despre o Întrunire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Aman (Iordania), cu scopul „păstrării unității ortodoxe”, care este fisurată din cauza chestiunii ucrainene. Cu acest prilej, Patriarhul Ioan X a întărit poziția fermă a Bisericii Anthiohiei, pe care a comunicat-o déjà Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiei. Sfântul Sinod, prin decizia sa de atunci, face apel la adunarea tuturor Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, cu scopul aflării unei rezolvări pentru subiectele panortodoxe.

Există, însă, și alte detalii care trebuie pronunțate, cum ar fi cele menționate de Orthochristian.com: Sinodul la care face referire Patriarhul Ioan a avut loc în octombrie 2018. În ianuarie Patriarhul Antiohiei a cerut Patriarhului Ecumenic să convoace un Sinod care să ia în discuție problema ucraineană. Drept răspuns, Patriarhul Bartolomeu a refuzat să întrunească un astfel de Sinod, reproșându-i faptul că nu a fost prezent la Sinodul din Creta 2016.

Patriarhul Ierusalimului și-a anunțat intenția de a ține o Sinaxă a Întâistătătorilor în timpul unei vizite la Moscova în noiembrie. La acea dată nu se întrevedea cât de concretă este această inițiativă, dar anunțarea unui calendar precis, cu luna februarie ca dată de întâlnire, face ca lucrurile să fie mai interesante și se pare că se pregătește o tranșare a problemei cât mai urgent posibil. La această inițiativă au răspuns pozitiv până acum oficial Biserica Cehiei și Slovaciei și Biserica Rusă. Dar înclinații în această direcție au manifestat mai toate Bisericile Locale, inclusiv BOR. Doar Arhiepiscopul Atenei a refuzat categoric această propunere pe motiv că doar Patriarhul Ecumenic are dreptul să organizeze o întrunire panortodoxă.

Un alt fapt foarte important este acela că momentan Patriarhiile Ierusalimului și Antiohiei sunt în conflict pe marginea jurisdicției teritoriale a Qatarului din 2014. Patriarhul Antiohiei nu pomenește în diptice pe cel al Ierusalimului. Faptul că a primit și a conslujit cu un episcop din Ierusalim arată preocuparea și disponibilitatea de a trece peste conflictul menționat.

Este de bănuit că această invitație este abia prima dintr-un șir complet al tuturor Bisericilor Locale. Patriarhia Română a formulat și ea o opinie în acest sens prin Sinodul ei din februarie 2019. În cazul în care nu s-a ajuns la un acord comun între Moscova și Constantinopol, este recomandată convocarea unei Sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente.

Nota noastră adiacentă: Din păcate, este de luat în calcul posibilitatea foarte mare a unei schisme puternice în Biserică, asemănătoare cu cea din 1054 dintre Răsărit și Apus, când Roma s-a desprins de Ortodoxie. La fel și atunci au existat presiuni și interese politice, care au condus la o dezbinare foarte gravă. Este de urmărit în ce măsură astăzi vor putea fi depășite interesele pământești pentru a păstra unitatea duhovnicească a Bisericii. Cu alte cuvinte, miza principală este în ce măsură legile bisericești vor prevala în fața intereselor pământești naționaliste sau de altă natură. Pentru că trebuie să recunoaștem că, de la marea schismă de acum o mie de ani, Biserica a fost forțată adeseori să facă unele compromisuri inacceptabile de către puternicii vremii. Amintim unirea de la Lyon (1274) și de la Ferrara-Florența (1359), uniatismul din Ucraina și Transilvania, dar și în diferite alte zone geografice, încercările Fanarului de a controla pe sârbi și bulgari prin intermediul Imperiului Otoman prin desființarea Patriarhiilor acelora și ecumenismul actual, prin care se urmăresc planuri mondialiste. Deși trebuie să recunoaștem rolul important al Bisericii în formarea conștiinței naționale a oricărui popor, totuși nu trebuie să alunecăm în reversul medaliei, adică în reformarea credinței pe modele naționaliste.

În acest sens, este evident că Moscova are dreptate în conflictul bisericesc din Ucraina, dar mai trebuie să și-o impună în mod bisericesc, nu cu interese ascunse naționaliste, adică ar trebui să urmărească îndreptarea tuturor problemelor grave din Ortodoxie, prima fiind ecumenismul. Altfel se poate ajunge să strecurăm țânțarul discordiei autocefaliei ucrainene și să înghițim cămila lepădării de dreapta credință.

Istoria „autocefaliei” schismatice ucrainene (VIDEO)

de | 28 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 3 comentarii

„Asociația Jurnaliștilor Ortodocși” a realizat o prezentare video convingătoare a felului cum s-a ajuns la schisma actuală din Ucraina și la nivelul întregii Bisericii Ortodoxe. Cine sunt principalii actori și motivele care i-au animat? Cum reacționează poporul credincios? Care sunt mijloacele folosite pentru impunerea noii structuri bisericești? Acestea sunt câteva dintre întrebările care-și află răspunsul în acest material.

Extrem de folositor este faptul că sunt relatate momentele de cotitură, răsturnările de situație, inadvertențele și presiunile care au presărat drumul pe care l-a parcurs viața creștinilor ortodocși din Ucraina. Într-o cronologie relevantă, sunt folosite și imagini document care ilustrează și dovedesc fără putință de tăgadă cum stau de fapt lucrurile.

Foarte mulți ignoră faptele, de aceea este util să urmărească această prezentare jurnalistică în imagini.

Ar mai trebui precizat că relatarea evenimentelor se concentrează pe cele petrecute în Ucraina, pe când problema este amplificată și extrapolată la nivelul întregii Biserici Ortodoxe de intruziunea Patriarhiei de Constantinopol, care are și ea interesele proprii de supremație de tip papal.

Hotărâri întârziate, dar severe ale Patriarhiei Moscovei în raport cu Patriarhia Alexandriei

de | 27 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 3 comentarii

Deși față de Biserica Greciei a luat decizia de întrerupere a comuniunii imediat după ce aceasta i-a recunoscut pe ucrainenii „autocefali”, de data aceasta a trecut mai bine de o lună până la o decizie similară. Amintim că Patriarhul Alexandriei a început să-l pomenească pe Epifanie Dumenko în diptice acum o lună jumătate, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli (8 nov.), fără să fi pus această chestiune în dezbaterea Sinodului local.

Orthochristian.com: Sinodul Rusesc scoate parohiile ruse din Africa de sub jurisdicția Patriarhiei de Alexandria

Astăzi, 26 decembrie, s-a întrunit Sinodul Bisericii Ruse pentru a evalua poziția Patriarhiei de Alexandria cu privire la recunoașterea „autocefalilor” ucraineni. Au fost luate următoarele hotărâri, rezumate astfel de Vladimir Legoida, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei:

1. A exprimat întristarea profundă cu privire la acțiunile anti-canonice ale Patriarhului Teodor al Alexandriei, care a intrat în comuniune cu schismaticii.
2. A subliniat faptul că decizia Patriarhului Teodor al Alexandriei de a recunoaște pe schismaticii ucraineni contravine declarațiile repetate ale Preafericirii Sale de sprijinire a Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene și a Întâistătătorului ei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina, inclusiv declarația făcută în timpul ultimei sale vizite în Biserica Ortodoxă Ucraineană din 27 septembrie 2018, trei săptămâni după invazia Patriarhiei de Constantinopol în Ucraina prin desemnarea unor „exarhi” la Kiev.
3. A remarcat faptul că decizia de a recunoaște structura schismatică din Ucraina nu a fost făcută la sesiunea Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria ținută la 7-9 octombrie, că nu a fost supusă la vot ierarhilor săi și, în consecință, nu are un caracter sinodal, ci a fost luată de Întâistătătorul acestei Biserici în mod unilateral.
4. A confirmat imposibilitatea pomenirii numelui Patriarhului Teodor al Alexandriei în diptice, după cum și a comuniunii în rugăciune și euharistice cu el.
5. A păstrat cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Alexandrine comuniunea bisericească în afară de cei care au susținut sau vor susține legalizarea schismei ucrainene în viitor.
6. A suspendat activitatea de reprezentanței Patriarhiei Alexandrine la Tronul Patriarhal de Moscova.
7. A transformat reprezentanța Patriarhiei Moscovei și a toată Rusia la Patriarhul Alexandrei într-o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse în Cairo.
8. A retras parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse localizate pe continentul african din jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, dându-le un statut stavropighial (locații aparținând direct de Patriarh, aflate pe teritoriu canonic străin, n.n.).

Înainte de începerea sesiunii sinodale, Patriarhul Chiril a declarat: „Fiecare Biserică Locală este responsabilă pentru destinul comun al Bisericii, pentru păstrarea unității ei. Acest lucru este valabil și pentru Biserica Ortodoxă Rusă – cea mai mare ca număr de episcopi și credincioși. Nu rămânem indiferenți la ceea ce se întâmplă acum în familia Bisericilor Ortodoxe”.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei ruse, Vladimir Legoida, a mai declarat că, „deoarece această decizie (de recunoaștere a schismaticilor) este în esență unilaterală și nu a fost votată prin procedurile canonice care există în Patriarhia Alexandriei, consider că putem să sperăm că această decizie poate fi revizuită”.

Nota theodosie.ro: Cu toate că Patriarhul Chiril dorește să justifice aceste măsuri ca venind din grija pentru Ortodoxie, nu din rațiuni politice, este greu să explice de ce nu a reacționat la fel cu doar doi ani mai devreme față de textele eretice semnate la Sinodul din Creta (2016). Chiar dacă acțiunile Moscovei sunt îndreptățite și acoperite canonic, totuși asupra lor planează suspiciunea că sunt luate și din interese proprii, nu doar pentru păstrarea unității Bisericii. Aceste rezerve pot fi înlăturate dacă Biserica Rusă va avea în vedere o rezolvare a tuturor problemelor ce frământă lumea ortodoxă de astăzi, nu doar a celor din Ucraina, ecumenismul fiind o amenințare mai gravă pentru stabilitatea Ortodoxiei.
Un alt aspect ar fi acela că Moscova este datoare să precizeze motivele și condițiile în care operează încetarea comuniunii cu Alexandria (precum și cu Constantinopol și Atena). Mai clar spus, ar trebui să precizeze că la mijloc este o erezie, primatul de factură papistă, care permite acest gest. Dacă ar fi fost vorba doar de schismă, care este o problemă administrativă, cadrul canonic nu ar fi permis astfel de decizii.

Orthochristian.com: Ierarhii greci din Alexandria îi pedepsesc pe preoții africani care aduc obiecții față de recunoașterea schismaticilor ucraineni

După ce săptămâna trecută 27 de preoți din Kenya, Tanzania, Uganda și Zambia au trimis o scrisoare deschisă prin care își exprimau dezacordul față de decizia Patriarhului Alexandriei de a recunoaște „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” și a-l pomeni pe primatul ei, au apărut informații că o parte dintre aceștia au început să fie persecutați chiar de a doua zi. Au fost amenințați cu sancțiuni, tăierea salariului, scoaterea din preoție și excomunicarea.

Câteva zile mai târziu, Orthochristian.com a fost informată de unul din semnatari că au fost deja opriți de la slujire. În orice caz, acest preot și alții au declarat pe social media că vor continua să fie de partea Bisericii Ucrainei în ciuda oricăror amenințări sau pedepse. Pr. George Maximov specifică faptul că trei ierarhi greci, Mitropolitul Macarie al Kenyei, Mitropolitul Dimitrie de Irinoupolis (Tanzania) și Mitropolitul Agatonic de Arușa și Tanzania Centrală, s-au mișcat imediat împotriva preoților lor care semnaseră scrisoarea deschisă, cerându-le să semneze o declarație în favoarea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei”. Când au refuzat, au fost opriți de la slujbă și amenințați cu caterisirea. Doar Mitropolitul Iona de Kampala (Uganda) nu a exprimat amenințări la adresa preoților semnatari din eparhia sa.

De remarcat că scrisoarea acelor preoți nu exprimă decât o opinie discordantă, fără să presupună oprirea comuniunii cu episcopii lor. Dimpotrivă, ei precizau expres că vor continua să se supună ierarhilor lor din Patriarhia Alexandriei.

Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt la Naşterea lui Hristos

de | 25 dec. 2019 | Predici | 2 comentarii

Omilie la Sfânta Naştere a lui Hristos[1]

Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze? Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi: Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci „când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti. Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti. Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci, cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele înţelese.

Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit Dumnezeirii neputinţa obişnuită.

Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile, obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine bunătăţii.

Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu. Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria, şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2]. Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is. 7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.

«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt». Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus «ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte, zice, „cu noi este Dumnezeu”.

Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor, care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată, tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).

«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt. 1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt. 1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia: «n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”. Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3] e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta, după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.

Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată. Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat, deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu. Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă, care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii s-au bucurat cu bucurie mare.

Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.

O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului. Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă, dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria în vecii vecilor. Amin.

[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.

[2] Era necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în sânul unei familii.

[3] Astrologia cu care se ocupau ei.

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ… pace!

de | 24 dec. 2019 | Actualitate | 0 comentarii

Tuturor cititorilor noștri le urăm să prăznuiască cu bucurie sfântă Nașterea Mântuitorului nostru și să aibă parte de la Dumnezeu de sănătate, căldura sufletească din prezența celor dragi, dar mai ales de ocrotirea Duhului Sfânt, Care a lucrat odinioară sălășluirea lui Hristos în pântecele curat al Maicii Domnului!

Praznicul de acum găsește, însă, lumea și îndeosebi pe creștini în situații diverse, de multe ori foarte grele. Gândul la greutățile altora ar trebui să ne facă să prețuim mai mult libertatea noastră câtă o avem și să ne trezească o responsabilitate mai mare față de cei din jur și față de moștenirea creștină pe care am primit-o. Fără cultivarea virtuților creștine, viața devine sufocantă, învrăjbită în afară, dar mai ales lăuntric.

Să deschidem ochii și la situația altor creștini din lume, care suferă în credința lor.

„Astăzi, la aproape 2.000 de ani după Nașterea Pruncului dumnezeiesc, Care a venit pe pământ să ne învețe pacea și dragostea de Dumnezeu, creștinii rămân cea mai prigonită comunitate religioasă de pe planetă. Și se pregătesc să prăznuiască pe ascuns zilele acestea, chiar cu pericolul pentru propria lor viață.

În mai mult de 100 de țări regimurile absolutiste ateiste, islamismul extremist și fanatismul religios îi amenință pe creștini. Chiar și în SUA se dezvoltă în ultimul timp o mișcare anticreștină, care amenință adevărata libertate religioasă.  În multe din aceste țări, sfidând amenințările și violența, mii de creștini sărbătoresc în ascuns Nașterea Domnului în subsoluri, în apartamente sau chiar și sub cerul liber. Păstrează tradițiile și valorile creștine și merg după cuvântul lui Dumnezeu.

Conform Open Doors USA, anul trecut mai mult de 245 de milioane de creștini sau 1 din 9 la nivel mondial, au fost prigoniți pentru credința lor. Organizația Aid for the Chruch in Need plasează numărul la 300 de milioane, cu 75 la sută dintre cei persecutați pe motive religioase se referă la creștini.

În China, mai multe mii de creștini au fost închiși fără proces în 2018. Bisericile sunt supuse de obicei urmăririi guvernamentale și au parte de percheziții din partea forțelor de securitate.

În Irakul de Nord, unde stăpânește ISIS, comunități întregi urmează să înfrunte o oprimare sistematică.

Grupările teroriste islamiste precum Boko Haram asasinează pe creștini în Africa. În Nigeria, unde jumătate de populație sunt creștini, persecuțiile au căpătat proporții de genocid.

Chiar și în India, în care rămân aproape 65 de milioane de creștini, hinduiștii extremiști etnici amenință regulat populația. Ard biserici, trec la acte de violență față de creștini, îi scot din serviciu și îi batjocoresc.

Acolo unde pâlpâie nădejdea…

O știre de consolare pentru creștinii ortodocși care rezistă în Siria pe lângă atacurile și amenințările continue din partea grupărilor extremiste musulmane. Cu puține zile mai devreme, clopotele Sf. Gheorghe din Arbin au bătut din nou și a fost săvârșită dumnezeiasca Liturghie într-un sta aproape de biserica ce a suferit pagube mari de la bombardamente. Liturghia a fost săvârșită de ajutorul Patriarhului de Antiohia, Episcopul Luca de Saidanaghia, cu prilejul începerii lucrărilor restaurării bisericii. Episcopul și-a exprimat bucuria agenției SANA pentru prima Liturghie după eliberarea orașului: «Sirienii sunt deciși să se întoarcă în orașele lor ca să le reconstruiască».” (traducere selectivă după ΟρθοδοξίαNewsAgency).

Însă nu putem uita faptul că nu doar în țările musulmane este persecutat creștinismul, ci chiar și în cele europene și în SUA prin diferite tactici de marginalizare și impunere a unor reguli și legi străine de spiritul credinței în Hristos. Irod este încă viu, Hristos Se mai naște, iar noi suferim din partea lui sau chiar îl ajutăm să-și pună în aplicare ura prin indiferența și chiar colaborarea noastră. Iar pe lângă acestea, există și mulți creștini în nevoie, care au trebuință de ajutorul, rugăciunea și cercetarea noastră.

Hristos din ceruri să Se sălășluiască în inimile noastre de țărână! Înnoindu-ne și primindu-L înăuntru, vom transmite și celor din jurul nostru lumina nestricăcioasă a credinței.

Theodosie.ro

Sinod (consfătuire) panortodoxă: Mai multe Biserici pentru, dar și unele împotrivă

de | 20 dec. 2019 | Biserici Locale | 4 comentarii

Nikolai Balașov, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ruse din Departamentul de relații externe, a confirmat că propunerea Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a se întâlni toți capii Bisericilor în Iordania are și o dată stabilită pt luna februarie 2020. Această inițiativă a fost prima dată exprimată public de Întâstătătorul Ierusalimului luna trecută în timpul unei vizite la Moscova la Moscova pentru rezolvarea crizei ucrainene.

Conform declarațiilor recente ale oficialului Bisericii Ruse, Nikolai Balașov, rămâne de văzut cum vor răspunde celelalte Biserici Locale. Deja Arhiepiscopul Greciei a respins această propunere pentru că nu vine din partea Patriarhului Ecumenic, iar Alexandria se poziționează clar pe o recunoaștere fără dezbateri a deciziilor Fanarului.

Susținere în direcția convocării unui Sinod panortodox au manifestat până acum Arhiepiscopul Albaniei, printr-o scrisoare publică, și Biserica Cehiei și Slovaciei, care a discutat zilele trecute această opțiune și a sprijinit-o printr-o rezoluție sinodală. Aceasta din urmă a interzis întemeierea unor structuri bisericești de către alte Biserici Locale pe teritoriul său, ca răspuns la acțiunile intruzive ale Fanarului, și s-a ocupat și de acțiunile ilegale ale unui episcop ceh, Isaia, care a slujit cu schismaticii ucraineni.

Așadar, până acum, Biserica Rusă, cea Ierusalimului, a Albaniei, a Cehiei și Slovaciei doresc și pregătesc un Sinod. În opoziție sunt Constantinopolul, Grecia și Alexandria. Biserica Română, cea Bulgară, Sârbă și a Ciprului au propus de la început o rezolvare sinodală. Mai există și alți ierarhi greci care solicită acest lucru. Biserica Poloniei este, de asemenea, în așteptarea unui astfel de Sinod.

Se poate spune că majoritatea covârșitoare a lumii ortodoxe este favorabilă unei întruniri panortodoxe, dar concretizarea se va vedea în februarie.

Despre oportunitatea sindicalismului

de | 17 dec. 2019 | Sindicalism | 3 comentarii

Sursă imagine: colaj Pinterest

Una dintre năzuinţele principale ale blogului nostru este promovarea sindicalismului în rândul creştinilor ortodocşi. Alături de civism şi de clericalism, sindicalismul reprezintă unul dintre cei trei piloni ai unui sistem de filosofie socială (pompos termen, dar totuşi sugestiv) pe care îndrăznim să-l propunem cititorilor, iar în subsidiar Bisericii şi societăţii.

Însă niciunul dintre cei trei termeni, sub umbrela cărora ne-am gândit activitatea, nu se bucură de simpatie, noţiunile respective fiind mai mult sau mai puţin compromise, neînţelese sau, uneori pe bună dreptate, ignorate de creştinii ortodocşi. Este aşadar un demers cu atât mai dificil să promovăm o anumită specie de sindicalism, câtă vreme noţiunea generală este vehiculată în mod impropriu iar activitatea socială concretă presupusă de sindicalism este privită cu antipatie.

Dacă mai adăugăm şi faptul că sindicalismul reprezintă un palier ideologic distinct pentru curentele politice de stânga şi mai ales al celor de extremă stânga, definitoriu ateiste şi anticlericaliste, străduinţa noastră apare a fi cu totul lipsită de speranţă.

Totuşi, stăruim în privinţa acestor idei pe care le-am verificat în viaţa reală, despre a căror eficienţă, viabilitate şi, mai cu seamă, caracter scalabil dăm mărturie fără înconjur şi pentru care alegem să milităm deschis în continuare.

Prin sindicalism noi înţelegem activitatea de susţinere şi promovare a intereselor profesionale, economice şi social-culturale ale salariaţilor care s-au organizat legal în formă sindicală. În rândul intereselor social-culturale legea şi jurisprudenţa fac vorbire şi despre libertatea de conştiinţă sau despre drepturile asociate profesării convingerilor religioase.

Sindicatul este o formă de asociere recunoscută şi protejată de lege, constituită în scopul menţionat mai sus. Spre deosebire de ONG-uri, sindicatele sunt, prin puterea legii şi prin statut, nu doar învestite cu legitimitatea negocierii şi reprezentării interselor membrilor săi ci, mai ales, li se recunoaşte dreptul de împotrivire faţă de măsurile care contestă sau încalcă drepturile individuale sau colective ale membrilor. Dacă ONG-urile mizează pe o intervenţie din exteriorul activităţilor profesionale, sindicatele (şi parţial asociaţiile profesionale aferente), au legitimitate directă, sunt parteneri sociali direct interesaţi care acţionează în interiorul profesiilor sau serviciilor prestate către public.

Deşi evoluţia legislaţiei, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, ne este profund defavorabilă, în continuare, activitatea sindicală are vocaţia de a deveni foarte rapid extrem de dureroasă pentru puternicii zilei, fie că vorbim de organizaţii statale sau nestatale (organizaţii multinaţionale).

În articole anterioare am făcut vorbire şi am descris succint activitatea de union-busting (luptă contra-sindicală) despre care arătam că este o industrie complexă, o întrepătrundere de iniţiative de management, de psihologie organizaţională, de precedurizare şi juridicizare, al căror scop colateral este şi cel de a inhiba organizarea sindicală.

Subiectul lipseşte cu desăvârşire din atenţia publică deşi, după cum am arătat anterior, vorbim despre o industrie de consultanţă în valoare de miliarde de dolari, cu firme de „consultanţă de management resurse umane” cu adevărat prolifice, al căror profit este invers proporţional cu activitatea de asociere sindicală în cadrul firmelor/multinaţionalelor consiliate.

Fără a avea pretenţia că putem suplini sau combate în vreun fel acest tip de blocaj mediatic generalizat, pentru cititorii noştri care cunosc limba engleză, facem trimitere la unele articole recente care descriu eforturile Google de a combate organizarea sindicală (aici, aici şi aici), precum şi la un alt articol din care aflăm despre condamnarea la închisoare pentru 18 luni a unui director de la Samsung acuzat de activitate anti-sindicală nelegală. Recent am făcut trimitere la manuale şi proceduri anti-sindicale dezvoltate de Amazon.

Eforturile acestor companii care sunt vârful curentului tehnologic actual, riscurile şi cheltuielile ameţitoare pe care şi le asumă pentru a combate iniţiativele sindicale, dau vorbire de la sine despre vocaţia sindicalismului de a reprezenta un instrument extrem de eficient pentru apărarea şi promovarea drepturilor şi intereselor celor (aparent!) fără putere.

Contextul social-economic din România, capitularea definitivă şi incontestabilă în faţa capitalului străin, obligă pe cei care încă simt româneşte să reconsidere valoarea implicării în acţiuni de constituire sau de sprijin sindical. În egală măsură, sindicalismul românesc trebuie recuperat din mâinile celor care au ales să îşi însuşească în nume propriu această modalitate legitimă de participare la viaţa cetăţii. Dacă resursele şi capitalul au trecut deja de multă vreme sub control străin, prin firea lucrurilor, forţa de muncă rămâne preponderent românească. Plaja drepturilor şi intereselor ce pot fi apărate şi promovate prin sindicalism este, în mod ideal, nelimitată.

Din păcate, orientarea preponderent spre dreapta a intelectualilor creştini apropiaţi de Biserică face ca sindicalismul să fie privit cu extremă circumspecţie, iar demersurile noastre să fie privite ca o bizarerie complet inoportună. Însă valoarea practică a sindicalismului, împreună cu ideile de civism ortodox şi de clericalism asupra cărora vom reveni, pledează de la sine pentru o reconsiderare în tihnă, în liniştea propriului for deliberatoriu, cu privire la modalitatea concretă în care creştinii ortodocşi aleg să participe la viaţa publică.

În contextul în care Biserica şi-a păstrat şi reiterat în anii recenţi distanţa de zona activismului politic (în mod justificat, am zice), pariul pe care îl susţinem este acela că reconsiderarea (binecuvântarea) implicării mirenilor în activităţi de natură sindicală are vocaţia să reprezinte pentru naţiunea română ceea ce a reprezentat liturghisirea în limba română pentru fibra naţională românească. Recunoaştem că aceasta este o opinie îndrăzneaţă, greu de primit, promovat, dezbătut, însuşit în contextul social şi politic actual, dar pentru care dăm mărturie orişicum.

Îndemnăm aşadar pe cititorii noştri, acum la final de an şi la un moment firesc de bilanţ personal, către o reflecţie sinceră despre această sugestie a noastră, cu menţiunea că în perioada următoare vom completa acest articol cu o prezentare succintă a modalităţii concrete în care am ales să verificăm susţinerile noastre privitor la viabilitatea şi, mai ales, privitor la caracterul scalabil al activităţii sindicale.

Prin caracter scalabil, în cazul nostru, avem în vedere însuşirea unei acţiuni sau activităţi de a obţine rezultate corespondente, fie că este aplicată la o scară de zeci/sute de persoane sau că este aplicată la una de zeci sau sute de mii de persoane (mutatis mutandis).

Deşi nu reprezintă un panaceu ori o soluţie civică absolută pentru neajunsurile zilelor noastre, considerăm cu tărie că suntem datori măcar să luăm în calcul această cale de acţiune, reacţie, re-organizare. Considerăm că pasivitatea creştinilor ortodocşi şi lipsa de implicare în viaţa publică, socială sau profesională, sunt printre cauzele decredibilizării şi marginalizării noastre. Discuţia este în mod cert una mai largă şi mai nuanţată dar nădăjduim să fim motiv şi împrejurare de gândire şi judecare sincere.

Răspunsul celor trei Mitropoliți ciprioți către Arhiepiscopul lor la atacurile pe tema ucraineană

de | 17 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 2 comentarii

Cu privire la interviul PF Arhiepiscop Hrisostom II pentru ziarul «Πολίτης», luni, 16/12/2019, avem de observat următoarele:

• Nu considerăm că decizia Sfântului Sinod al Bisericii noastre despre «neutralitatea» în problema ucraineană are înțelesul întreruperii comuniunii euharistice sau a oricărei alte relații bisericeăti atât cu Patriarhia Ecumenică, dar și cu Biserica Rusiei de același cuget.

• «Neutralitatea» pe care o invocă Preafericitul se referă la poziționarea noastră, ca Biserică a Ciprului, pe problema care s-a ivit prin acordarea autocefaliei Bisericii din Ucraina în afara sfintelor canonane și a bunei rânduieli bisericești existente și mai ales se referă la avansarea unui cleric care nu a fost hirotonit canonic, precum Întâistătătorul Bisericii în cauză, care depinde canonic de Patriarhia Moscovei.

• Întorcând cuvântul, la care se referă «certarea/mustrarea» Preafericitului la adresa persoanei noastre, deoarece am organizat o Conferință împreună Biroul Sinodal pentru monahism al Patriarhiei Moscovei, ne întrebăm de ce Preafericitul nu a luat aceeași poziție și cu prilejul deplasării la Constantinopol și participării Mitropolitului Vasile de Constanțiana ca delegat al Bisericii Ciprului mai ales la Praznicul Tronului (30/11/2019) Patriarhiei Ecumenice, care a slujit împreună cu Mitropolitul Eustratie de Cernigov și Nijnas, delegat al așa-numitei Biserici Autocefale a Ucrainei. Aceasta, Preafericite, constituie sau nu o încălcare a deciziei despre «neutralitate» a Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului pe problema aferentă?

• Cum este explicată de către Preafericitul Arhiepiscop Hrisostom II participarea și delegarea în cauză, după cum s-a făcut public, a Mitropolitului Vasile?

• Ne întrebăm cum interferează decizia aferentă a Sfântului Sinod despre neutralitatea noastră în criza ucraineană cu Conferința Monahală, care a fost organizată de trei Mitropolii, de Limassol, de Kikkos, de Tamassos, și cu participarea Biroului Sinodal al Patriarhiei Moscovei pe 28 și 29 noiembrie 2019 și care a fost programată ca o continuare a Conferinței asemănătoare (din 2018)?

• Pentru că vrem să ne respectăm pe noi înșine, trecem peste caracterizările nepotrivite, dacă nu chiar neobișnuite, ale Preafericitului față de persoanele noastre, care nu au, din păcate, legătură cu întregul duh bisericesc, care trebuie să caracterizeze purtarea noastră.

16 decembrie 2019 Mitropoliții
Atanasie de Limassol
Nichifor de Kikkos
Isaia de Tamassos

Traducere după Ρομφαία.gr.

„Se merge spre schismă” și în Cipru?

de | 17 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 3 comentarii

Arhiepiscopul Hrisostom

Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.

Pune la zid pe Nichifor, Isaia și Atanasie

Atmosfera înconjurătoare este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema ucraineană?

Nu. Eu am spus în sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.

I-ați certat?

Din nefericire, nu aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi, acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu. Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar, dacă nu se îndreaptă, ești pe picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…

Mesajele Moscovei

Ce mesaje vă trimite Patriarhul Moscovei?

Mi-a trimis destule și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb: Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.

Merge spre schismă situația?

Merge spre schismă. Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am zis: Nu vei fi primul niciodată.

Cele 17 secole care au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.

Traducere după Ρομφαία.gr.

Deși este vorba despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei importante:

1. Neutralitatea Arhiepiscopului nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți, dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).

2. Modul cum este prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu chiar indignare: „dacă facem o greșeală între Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?

3. Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici (necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.

4. Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate, duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar o turmă mică. i

Luptele Sf. Grigorie Palama cu erezia din vremea sa

de | 11 dec. 2019 | Ortodoxie | 3 comentarii

Niciodată blândețea și dragostea creștină nu sunt contrare și nu pot fi despărțite de râvna pentru dreapta credință. S-ar ajunge la un pietism găunos. Legătura strânsă dintre ele este exprimată foarte înțelept în Pateric de Avva Pimen (118) astfel: „Orice nedreptate ți-ar face fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. […] Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”. Căci fără această atitudine fermă ne depărtăm de sursa binelui.

Acesta este și motivul pentru care exemplele Sfinților ar trebui să ne inspire și pe noi să urmăm o linie sănătoasă a credinței, o mărturisire neabătută și cu duh de bunătate. Un astfel model este Sf. Grigorie Palama. Acesta, ca văzător al luminii necreate, nu putea să nu combată pe cei ce huleau și puneau sub obroc tocmai această lumină, izvorul tuturor virtuților. Nu e vorba de o mânie nebună, ci de neîmpăcarea cu minciuna stricătoare de suflet, de iubirea fără rest față de adevăr.

Când vorbim de iubire de adevăr în Ortodoxie nu se înțelege o ceartă pe cuvinte sau o rigoare strictă față de niște dogme, față de un adevăr abstract, ci prețuirea adevăratei spiritualități și vieți duhovnicești, care ne eliberează de păcat. Adevărul apărat nu este cel teoretic, ci unul practic, viața care curge în noi efectiv prin harul lui Hristos. De aceea nu e de mirare că cei lipsiți de credință lucrătoare rămân indiferenți, pentru că nu se simt afectați, pe când Sfinții Părinți au resimțit ereziile ca pe niște otrăvuri stricătoare de suflet. Iar activitatea Sf. Grigorie este exemplară în acest sens prin modul în care s-a poziționat și prin învățătura (isihastă) pe care a elaborat-o și a apărat-o.

Începutul disputelor isihaste cu Varlaam este elocvent. Deși Sf. Grigorie a încercat să evite o confruntare și să aplaneze lucrurile, nu a găsit decât vicleșug. Ereticul acesta nu dorea o polemică și îi cere să nu intervină, dar nici nu contenea să aducă hule la adresa rugăciunii isihaste. Atunci „Sf. Grigorie îi răspunde că, odată ce atacă dreapta credință, se simte și el atacat” (D. Stăniloae, Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, p. 22). După cum se afirmă și în citatul de la început, orice erezie ar trebui să provoace ripostă, chiar dacă nu reprezintă un afront personal. Dar, după învățătura Părinților, nu e corect să ne căutăm propriul interes material, dar este datoria oricui să ia apărarea altora nedreptățiți și mai ales să reacționeze atunci când Însuși Dumnezeu este hulit.

La scurt timp a urmat întrunirea unui Sinod în Constantinopol (iunie 1341) în care Sf. Grigorie a fost declarat apărător al Ortodoxiei, iar Varlaam și-a manifestat formal părerea de rău pentru cele susținute, numai să scape de o condamnare. Așa s-a și întâmplat, Sinodul schimbând hotărârea și nepronunțând o decizie împotriva lui, ci a hotărât că el va fi excomunicat doar în cazul în care va persista în cele afirmate și la fel oricine va relua acuzele la adresa isihaștilor (Viața și învățăturile…, p. 96-97). De fapt, nici nu a mai fost redactată o decizie scrisă pentru că s-a considerat că subiectul este închis prin capitularea lui Varlaam, care a și fugit în Italia a doua zi. Însă, pentru că s-a ridicat alt eretic, Achindin, care susținea cam aceleași lucruri, a fost nevoie să fie formulate aceleași hotărâri la doar câteva luni (în august), tot în cadru sinodal.

La puțin timp după aceste evenimente, conjunctura politică s-a schimbat. Între cele două Sinoade din 1341 (iunie și august) a murit împăratul Andronic al III-lea și a urmat o co-regență între împărăteasă cu fiul său minor Ioan și Ioan Cantacuzino, ultimul fiind un apărător al isihaștilor. La intrigile în special ale Patriarhului Ioan Caleca, a apărut un conflict între Cantacuzino și împărăteasă și acesta a fost izgonit din Constantinopol, revenind abia în 1347, când a preluat din nou puterea. În această perioadă Sf. Grigorie este prigonit, întemnițat și arestat la domiciliu, caterisit și exilat de către Patriarhul Caleca, devenit partizan al lui Achindin. La acestea Sf. Grigorie a răspuns cu demnitate, nerecunoscând sentințele de condamnare și continuând să slujească fără să-l pomenească pe Patriarh (Contribuție pe tema…, p. 8). Este consemnat faptul că el nu a fost singur, ci, la un moment dat, au mai existat cel puțin șase episcopi prigoniți care au rupt comuniunea cu Ioan Caleca înainte de condamnarea acestuia (Viața și învățăturile…, p. 124). În general poziția isihaștilor a fost dominantă și recunoscută de Biserică prin Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351, precum și cele ulterioare, de pe vremea Patriarhului Filotei Kokkinos. Singura perioadă de răsturnare a balanței a fost între 1341 și 1347, când împărăteasa a fost manipulată de Patriarh să susțină prigoana față de Sf. Grigorie. Totuși chiar și ea a întrunit un Sinod în final, unde a fost condamnat Caleca și Achindin și reabilitat Sf. Grigorie, la finele căruia a preluat puterea Ioan Cantacuzino, iar documentele finale au fost redactate după ce i s-a mai dat o șansă Patriarhului să se apere, dar acesta a refuzat (Viața și învățăturile…, p. 127).

Însă ne interesează îndeosebi care a fost atitudinea Sf. Grigorie în decursul acestor ani defavorabili (1341-1347) față de ereticul și prigonitorul Patriarh Ioan Caleca și Achindin, promotor al ereziei energiilor create, dar și față de Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost și el implicat în acțiunile celorlalți doi. Se păstrează destule informații pe acest subiect, rezumate în cartea Părintelui Stăniloae despre viața Sf. Grigorie și în alte trei scrieri palamite (netraduse în românește) împotriva lui Caleca și Ignatie.

Situația era favorabilă bisericește anti-isihaștilor conduși de Achindin și sprijiniți de Patriarhul Caleca, care chiar l-a hirotonit diacon pe cel dintâi, urmărind să-l instaleze episcop. Doar la intervențiile împărătesei nu a reușit acest lucru și în urma tulburării produse în cetate, astfel încât s-a ajuns în final la condamnarea sinodală și depunerea din treaptă a Patriarhului. Însă, până atunci, după cum am mai menționat, Sf. Grigorie a fost caterisit pe nedrept, arestat la domiciliu și întemnițat.

Inițial Sf. Grigorie nu a vrut să reacționeze la ereziile lui Achindin și Caleca, dar, când a văzut că manevrele acestora se întețesc, a început să le contracareze prin scrieri polemice. Într-un text ce combate o scrisoare patriarhală potrivnică lui, el scrie astfel: „Cel ce ne-a catalogat drept rău-credincioși simte neplăcere pentru că nu e socotit și nu e numit de noi bine-credincios…”. În paragraful următor îl descrie ca ocupând demnitatea de arhipăstor, dar lucrând împotriva adevărului: „Acum conducătorul sfințit al tuturor celor bine-credincioși și stăpânul (πρυτανις=președintele) și învățătorul adevărului și al înțelepciunii conforme cu buna-credință și propovăduitorul și dăruitorul păcii lui Hristos s-a arătat instructor al ofenselor și al minciunii și al celor ce dăunează adevărului bunei-credințe și scrie spre vătămarea comună a sufletelor de sub el și se străduiește să umple pe toți ascultătorii lui de o stare profană”. Se vede limpede din aceste rânduri că îi recunoaște rangul bisericesc: „Aceasta este o minciună (că a primit grija de suflete și că este dator să obțină mântuirea lor) greu de detectat și amestecată cu amăgirea, deși există în ea o parte de adevăr pusă ca nadă și pregătită cu vicleșug pentru a dăuna prin minciună. Căci este o minciună că a fost gravată această scrisoare pentru obținerea mântuirii, dar este adevărat că a primit această grijă și are datoria obținerii [mântuirii]”[1].

Însă, pe lângă faptul că recunoaște slujirea și locul lui ca arhiereu în Biserică, deși lucrează în paguba dreptei credințe, mai există alte afirmații foarte dure la adresa Patriarhului Caleca și a lui Ignatie al Antiohiei. Astfel, în aceeași operă, îl caracterizează astfel pe Ioan Caleca: Dacă „cineva îi aduce în comuniune și îi face co-slujitori pe cei care au fost dezavuați (de un Sinod), iar pe cei îndreptățiți acolo îi condamnă și-i îndepărtează, oare nu este moștenitor învederat al acelei condamnări a celor osândiți și cu adevărat decăzut și înstrăinat (ἔκπτωτος καί ἀλλότριος) de Biserică?”[2]. Argumentele pentru aceste catalogări sunt aduse în altă scriere, îndreptată împotriva lui Ignatie al Antiohiei, în care afirmă: „Ce moștenire, ce parte, ce autenticitate față de Biserica lui Hristos are avocatul minciunii, Biserica fiind «stâlpul și temelia adevărului» (1Tim. 3:15) potrivit lui Pavel, care rămâne neclintită și nezdruncinată pentru totdeauna, înfiptă zdravăn în cele pe care le-a întărit adevărul? Căci cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos și aceasta mai ales cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și arhipăstori sfinți (ἱερούς=sacri) pe ei înșiși și unii de către alții. Pentru că creștinismul am fost învățați că nu este caracterizat de persoane, ci de adevăr și de precizia credinței”[3]. Deși s-ar putea deduce în mod pripit din aceste cuvinte că nu-l recunoaște ca arhiereu al Bisericii pe acesta, totuși în aceeași operă îl numește și-l recunoaște ca arhipăstor.

Aceste calificative nu pot fi înțelese altfel decât în sensul canonului 15, anume că arhiereii care propovăduiesc deschis o erezie sunt pseudo-episcopi și provoacă dezbinare în Biserică. În cuvintele Sf. Grigorie, aceștia sunt decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși nu încă scoși din treaptă și din comuniune. Altfel spus, ei provoacă o stare de dezbinare care reclamă împotrivirea celor drept credincioși pentru a nu lăsa Biserica să rămână condusă de lupi în loc de păstori autentici.

Într-o lucrare îndreptată împotriva Tomosului scris de Patriarhul Caleca, Sf. Grigorie scrie despre acesta că este un alt Varlaam și pasibil de aceleași condamnări și anateme ca și acela. Iar situația grea per ansamblu este descrisă sumar în ultimul paragraf: „Acesta fiind tăiat astfel și de atâtea ori de la toată pliroma ortodocșilor, rămâne imposibil să fie găsit între cei bine-credincioși cineva care să nu fi fost excomunicat de el, dar oricine ar fi dintre aceștia excomunicat din aceste motive este cu adevărat în catalogul creștinilor și unit cu Dumnezeu prin credința bine-cinstitoare”[4].

Sf. Grigorie a participat și la Sinoadele din 1347 și 1351, unde a semnat hotărârile luate acolo. Deși a refuzat scaunul de episcop în 1341, a primit să fie arhiereu pentru Tesalonic în 1347, lăsând locul lui Ignatie, un ucenic de-al său, să fie ales Patriarh după depunerea lui Caleca.

Sunt importante și condamnările sinodale menționate pentru că acestea au fost date doar împotriva celor ce au propovăduit erezia, pe când toți ceilalți au fost lăsați în cler și în comuniune. Sinodul din 1347 dezbracă pe doi episcopi vechi achindiniți de toată demnitatea clericală, iar pe alți trei îi suspendă din funcție o perioadă limitată în care să dea dovadă că se întorc, altfel îi socotește depuși din cler și excomunicați din Biserică. Această hotărâre arată tact și răbdare pastorală, vizând doar pe cei rătăciți în mod evident. La următorul Sinod, în 1351, doi dintre episcopii cruțați anterior sunt caterisiți necondiționat și acceptați în comuniune dacă primesc dreapta credință (Viața și învățăturile…, p. 130 și 148). Din toate acestea se vede că ereticii au fost socotiți episcopi deplini până la caterisire, iar cei aflați în comuniune cu ei anterior nu sunt acuzați de vreo greșeală. Doar cei care au sprijinit activ erezia au căzut sub anateme și caterisiri.

Desigur că trebuie avut în vedere faptul că toate acestea s-au petrecut după pronunțarea unei condamnări sinodale solemne asupra ereziei varlaamite încă din 1341, prin care se cerea ca cei care susțin aceleași idei să fie osândiți. Însă meritul Sf. Grigorie Palama de apărător al credinței nu este diminuat cu nimic pentru că practic a luptat împotriva unor eretici necondamnați nominal și a depus osteneli stăruitoare pentru a fi restabilită buna-așezare a Bisericii.

Eforturile sale au fost intense, scriind opere antiretice extinse prin care a combătut toate ideile greșite pe care le susțineau adversarii săi, dar a dat în vileag și toate manipulările pe care aceia le întreprindeau. Învățătura sa a fost una elaborată și a marcat teologia ortodoxă pentru totdeauna, diferențiind-o de cea catolică scolastică. Practic, a statornicit și a explicat adevărul de credință prin formule clare și întemeiate patristic, lămurind și rezolvând frământările teologice din vremea sa.

Activitatea sa rămâne o pildă vie peste veacuri și pentru noi, cei de astăzi, care ne confruntăm cu situații similare. Ca majoritatea Sfinților Părinți, a fost un stâlp al adevărului care trebuie urmat în măsura puterilor de fiecare dintre noi, fără a ne asemăna cu potrivnicii săi, care s-au silit voit sau din slăbiciune să fie partizani ai ereziei, nu ai ortodoxiei, cum au procedat cei doi Patriarhi, Ioan Caleca al Constantinopolului și Ignatie al Antiohiei.

[1] Γρηγοριου του Παλαμα, Απαντα τα εργα, 3, ΕΠΕ 61, π. 530-532.

[2] Ibidem, p. 546.

[3] Ibidem, p. 606-608.

[4] Ibidem, p. 692.

Declarație vie și mărturisitoare a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ucrainene

de | 7 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 1 comentariu

Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina

Uniunea Ziariștilor Ortodocși: În data de 6 decembrie 2019, ultima sesiune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc la reședința Întâistătătorului BOU pe teritoriul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului. Discutând ultimele evoluții în sfera relațiilor inter-ortodoxe, Sinodul a făcut o declarație oficială, al cărei text a fost publicat pe site-ul UOC.

DECLARAȚIA
SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE UCRAINENE

6 decembrie 2019

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, după o deliberare atentă asupra evoluțiilor recente în sfera relațiilor inter-ortodoxe, face următoarea declarație:

1. Suntem constrânși să declarăm că, din cauza acțiunilor anti-canonice ale Patriarhiei de Constantinopol în Ucraina și, de asemenea, în legătură cu acțiunile săvârșite de Întâistătătorii Bisericilor Greacă și Alexandrină, adică intrarea lor în comuniune sacramentală cu „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, situația creștinismului ortodox s-a înrăutățit nu doar la nivel administrativ, ci și duhovnicesc – adică la nivelul comuniunii bisericești în Sfintele Taine.

2. A devenit evident că această criză nu este doar o problemă de relații bilaterale între Patriarhiile de Constantinopol și de la Moscova, ci privește întregul lumii ortodoxe, toate Bisericile Locale Ortodoxe, de vreme ce vatămă tocmai fundamentele vieții și misiunii Bisericii lui Hristos. Această problemă nu este administrativă, ci ecleziologică. Noua concepție a Patriarhului de Constantinopol ca „primul fără egali” („Primus sine paribus”) și-a înălțat fruntea în lumea ortodoxă și este ceva ce Biserica Ortodoxă nu a mai cunoscut anterior și care de fapt este o încălcare clară a principiului catolicității/sobornicității Bisericii și este o consecință a neînțelegerii naturii Bisericii în general și a rolului Bisericii Locale în particular. În plus, Patriarhia de Constantinopol a început să slujească împreună cu persoane care nu au fost hirotonite canonic, lucru care este în sine o hulă și un sacrilegiu cu privire la Euharistie.

3. Din această perspectivă, întreruperea comuniunii euharistice de către Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de Constantinopol și cu Bisericile și ierarhii care au recunoscut pe schismatici nu este un abuz al Euharistiei sau un șantaj al Euharistiei, după cum au pretins unii, ci, dimpotrivă, este o apărare a Euharistiei și o protecție a purității canonice și duhovnicești, precum și a integrității Bisericii. La urma urmelor, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… ca să o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, fără Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5: 25-27).

4. Din aceste motive, este fals și manipulator să fie acuzată Biserica Ortodoxă Ucraineană că s-ar fi mișcat chipurile spre izolarea în sine, în special prin încetarea comuniunii euharistice cu cei care au intrat ei înșiși în comuniune cu schismatici nepocăiți. De fapt, noi susținem puritatea tradițiilor canonice ale Bisericii și apărăm Biserica de hulă. Altfel, dacă persoanele care nu au hirotonie canonică sunt admise în preoție și dacă schisma este recunoscută de Biserică, iar adevărata Biserică a lui Hristos este ignorată sau numită în mod mincinos schismatică, atunci există pericolul ca adevărata Biserică să fie substituită. Mai mult, astfel de acțiuni anti-bisericești fac să fie obscură linia dintre Biserică și schismă. Drept rezultat, este creată o așa-zisă nouă structură „bisericească”, ce este întemeiată de oameni în locul adevăratei Biserici, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Care „a cumpărat-o cu propriul Său sânge” (Fapte 20:28).

5. Unul dintre principiile de bază ale legii canonice ale Bisericii Ortodoxe este de așa fel că oricine intră în comuniune sacramentală cu cei excomunicați vor fi excluși din comuniunea cu Biserica însăși. În această privință, intrarea în comuniune a unor Biserici Locale cu persoane care au căzut în schismă în alte Biserici Locale și care nu s-au pocăit cu adevărat și care nu sunt hirotoniți canonic ridică automat problema dacă îi face complice la acest păcat comuniunea continuă sacramentală cu acești schismatici și care, de fapt, îi face și pe ei să fie într-o stare de încălcare a principiului canonic menționat mai sus.

6. Credem că singura modalitate de ieșire din această criză este să avem o discuție la un Sinod Pan-Ortodox și să găsim o soluție la întreaga anvergură a acestor chestiuni problematice. Deși recunoaștem toate dificultățile inerente implicate în convocarea unei astfel de întruniri pan-ortodoxe, trebuie să căutăm o altă modalitate de ieșire din criză. Drept aceea, suntem binevoitori față de inițiativa Preafericitului Patriarh Teofil III al Sfintei Cetăți Ierusalim și a toată Palestina de a convoca un Sinod Pan-Ortodox în Regatul Hașemit al Iordanului. În timpul multor vremuri grele din istoria Bisericii noastre, a existat deja un caz când Patriarhia de Ierusalim a oferit sprijin. Aceasta a fost în anul 1620, când Sanctitatea Sa, Patriarhul Teofanes III al Ierusalimului a restabilit ierarhia din Kiev pentru a înlocui pe cei care se alăturaseră uniației la presiunea autorităților de atunci polono-lituaniene. Aplaudăm, mulțumim și așteptăm apeluri similare pentru o întrunire Pan-Ortodoxă din partea Întâistătătorilor și ierarhilor altor Biserici Ortodoxe Locale care, de fapt, au început deja să intervină tot mai frecvent în ultimul timp.

7. Trebuie să observăm că factorii geopolitici și politici au început, din păcate, să se implice strident în viața internă a lumii ortodoxe într-o manieră fără precedent. Drept rezultat, Bisericile Locale individuale au luat decizii bisericești sub influența acestor factori, contrare canoanelor bisericești și tradițiilor de veacuri ale Bisericii. Înțelegem că fiecare Biserică Ortodoxă Locală își duce activitatea într-un stat anume sau uneori în mai multe state. Adesea, o națiune ortodoxă sau alta este legată foarte îndeaproape atât cu propriul stat, cât și cu Biserica sa Locală. În orice caz, convingerea noastră profundă este că fiecare Biserică Locală în slujirea ei față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de limitele și interesele naționale, statale sau politice și să nu fie supusă presiunii externe, aducându-și aminte că împărăția lui Dumnezeu, pe care o propovăduim, nu este din lumea aceasta (cf. In. 18:36). Dacă fiecare Biserică Ortodoxă Locală se asociază doar cu interesele propriului stat, atunci lumea ortodoxă nu poate fi unită, de vreme ce este bine știut faptul că statele se angajează în conflicte sau în războaie unele cu altele, iar Biserica trebuie să păstreze mereu unitatea și împăcarea dintre oameni (popoare), fără să devină un partid sau un mijloc de confruntare. Ne exprimăm nădejdea că Sfânta Biserică Ortodoxă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi puterea să depășească aceste provocări și să-și mențină unitatea, ridicându-se deasupra granițelor și intereselor naționale deoarece în Hristos nu este „elin sau evreu, barbar, scit… ci Hristos este totul în toate” (Col. 3:11).

8. Facem apel la arhipăstori, păstori, monahi și mireni ai dragii noastre Biserici Ortodoxe Ucrainene. Dragi vlădici, părinți, frați și surori! Nu este în afara proniei dumnezeiești faptul că noi suntem aici în Ucraina și în interiorul Bisericii noastre și în limitele lumii ortodoxe, unde astăzi se trasează linia de demarcare între adevărata Biserică și schismă. În această situație, trebuie să păstrăm puritatea sistemului canonic și a învățăturii Bisericii. Adversarii încearcă să ne sperie cu perspectiva izolării noastre. Pomenirea binecuvântată a Preafericitului Mitropolit Vladimir al Kievului și a toată Ucraina ne amintește că „nu poate exista autoizolare cu Hristos”. De fapt, Biserica noastră Ortodoxă Ucraineană astăzi, prin diferitele sale încercări și necazuri, susține unitatea întregii lumi ortodoxe. Nu vă fie frică! Sunteți parte a Bisericii adevărate! Iubiți Biserica, păstrați-vă în ea deoarece Domnul ne mântuiește prin ea! Și lăsați restul la voia lui Dumnezeu! Aduceți-vă aminte, nu omul conduce Biserica, ci Însuși Tatăl nostru cel ceresc! Să ne rugăm ca Domnul să corecteze pe viitor prin Sfântul Său Duh toate erorile omenești, să ne curețe de lucrurile rele și să ne mântuiască sufletele!

Credem că această Declarație atinge și expune corect criza în care se află Biserica Ortodoxă astăzi. Nu în ultimul rând, sfaturile și îndemnurile adresate credincioșilor ucraineni se potrivesc în mare măsură tuturor, bineînțeles că și celor din România.

Ecleziologia euharistică și alungarea evlaviei curățitoare de păcate

de | 5 dec. 2019 | Teologie Ortodoxă | 3 comentarii

Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.

Părintele Anghelos Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat sugestiv: „Dumnezeiasca Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus, Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.

Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:

Eclesiologia euharistică

Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi parti­ciparea euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia. Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apu­seană a Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.

Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie, centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi, neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, dato­rită autorităţii harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor, a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei activități în dauna celorlalte.

Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răs­puns la neparticiparea credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur, intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smeri­tă în Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul ca­re rânduieşte” această dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia spre lucrarea episcopu­lui ca manifestare şi ca reprezentare a acestei dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.

Această transferare a harismei dragostei exclusiv asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se manifestă numai în acest con­text. Iar pentru că Afanasiev considera că Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].

Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imper­fecte ale eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca fiind şcoala pentru candi­datura episcopală, el consideră că autoritatea harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care] erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.

Zizioulas consideră că, în Euharistie, teologia per­soanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr, dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de obşte a confirmării unității în Adevăr.

Din perspectiva lui Romanides, adunarea euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau la îndumnezeire:

O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupu­lui lui Hristos dacă se află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă” sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].

În mod evident, opinia lui Romanides se îndepăr­tează de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.

În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.

În mod evident, Romanides este foarte râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării eu­haristice, cu toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani, eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia certifică credinţa noastră”[13].

Pentru Romanides, situarea Euharistiei înaintea şi dea­supra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de înflorire a eclesiologiei euharistice, o ase­menea observaţie ar putea să îi supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici neanalizată.

Accentuarea aparentă a Botezului din Duh în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine (alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii, Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite n.n.) din Ortodoxia contemporană.

[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian Diaspora…, p. 90.

[2] Ibidem, p. 111.

[3] Ibidem, p. 89.

[4] Ioannis Sava Romanides, „Introduction to Roman Theology…”, p. 29.

[5] Ioannis Zizioulas, Op. cit., p. 240, n. 6.

[6] Ibidem, p. 175.

[7] Ibidem, p. 201, n. 58.

[8] Ibidem, p. 243.

[9] Ibidem, p. 245.

[10] Ioannis Sava Romanides, „Orthodox and Vatican Agreement…”, p. 579.

[11] Ibidem, p. 578.

[12] În Biserica Ortodoxă de astăzi se țin patru posturi peste an, iar Spovedania și Împărtășania continuă să fie asociate strâns cu ele.

[13] Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor…, p. 215.

Textul COMUNICATULUI celor patru Mitropoliți greci prin care cer convocarea unui Sinod Panortodox

de | 4 dec. 2019 | Schisma ucraineană | 3 comentarii

După cum am promis anterior, prezentăm traducerea Comunicatului stufos și elaborat prin care patru Mitropoliți greci cer întrunirea unui Sinod Panortodox/Ecumenic care să abordeze chestiunea conflictuală a schismei din Ucraina, care afectează toată Biserica.

COMUNICAT

Vineri, 29 noiembrie 2019

CERERE DE CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX

Preasfințiții Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.

DIN PARTEA SFINTELOR MITROPOLII

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Către

Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic

kir Bartoomeu și

către Preafericiții Întâistătători

ai Preasfintelor Biserici Autocefale

kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa

kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul

kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina

kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia

kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia

kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România

kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria

kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia

kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul

kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia

kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia

kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania

kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia

la reședințele lor

în 29 noiembrie 2019

Sanctitatea Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,

Ca unii care păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare, ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă, Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele de mai jos:

1. Răspunderea absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului, Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de delimitarea clară a Domnului, «precum Noi», care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de credință «întru legătura păcii»(Ef. 4, 3).

Mărturisitorul contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic, soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da, mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl, Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră, Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii… Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem, împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»

Prin urmare unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».

Vrednicul Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis, scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism» următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea, catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos, Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea ei.

Ecumenicitatea Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea. Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii de diacronicitate subminează catolicitatea ei.

Catolicitatea Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice, care au fost create între creștini.

Teologia în înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea ei».

Unitatea trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii, constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II «Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt conținute următoarele elemente foarte importante:

«II. Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți, Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii; prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.

Pe baza chiar a Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și «Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților, ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp nevăzută, zidită și nezidită.

Ca instituție fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».

Însăși această poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului: vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale, care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta, pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta, nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».

Îndeosebi în cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp, acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10 și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).

În această privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care le-am numi nevăzute pentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el, după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul Sfânt».

2. Pe subiectul foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul 424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.

3. Cu siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate, papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase, interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe Autocefale ca primus inter pares, prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul Preasfintelor Biserici Autocefale).

În conformitate cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile” Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după sfintele canoane», p. 27-30:

«1.3.1. Un «Întâistătător mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor» Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că «protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei» și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și, prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al Constantinopolului».

Potrivit acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar, în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.

La acest punct facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv concluziile lui:

«… Două cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul 1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți de el»…

3. La întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în «Calendarele» editate peste an sau «Diptice­­» sau în «Anuarele» Bisericilor Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».

De asemenea, este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:

«Deci ceea ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?

1. Urmărind argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în «Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei. Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește Ucraina.

i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ» (NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!

ii) SINTAGMA lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a Ucrainei.

Mai mult, de la pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei» (p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87, referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex. «de Cernigov»).

Concluzionând: Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.

iii) SINTAGMA din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte eparhii din Ucraina de astăzi!

iv) SINTAGMA din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).

v) SINTAGMA din 1902: «din Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul: «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).

vi) G. Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag elementele lor din Sintagme.

vii) «Calendarul Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de Constantinopol!

Concluzionând, aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018, după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în «Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».

Nu încape nici o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României, Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski, care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile «biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant, pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila Patriarhie Ecumenică «a restabilit­» ex tunc în rânduiala canonică cele două structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.

La aceasta cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl. Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.

După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze pocăința».

Îndeosebi Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept «Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie» inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit din toate aceste acțiuni necanonice.

Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).

Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).

De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».

Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».

4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).

Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.

Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.

Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,

Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,

Iar cu acestea semnăm, subscriind cu cucernicie,

Cu cel mai adânc respect

Mitropoliții

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Traducere după: Κατάνιξη.gr

Observațiile noastre: 1. Nu este atacată frontal pretenția Patriarhiei Ecumenice de a avea un primat de autoritate peste toată Biserica Ortodoxă, dar este rezolvată această problemă prin prezentarea reglementărilor canonice care conferă autoritate supremă fiecărui Sinod Patriarhal sau al unei Biserici Autocefale. Cu alte cuvinte, nici o Patriarhie, inclusiv cea Ecumenică, nu are competențe de a interveni în teritoriul altei Biserici Locale, ci toate sunt egale și supreme. Singura instanță mai înaltă este Sinodul Ecumenic (Panortodox), care poate decide asupra oricăror conflicte locale, în caz că apare necesitatea. Această abordare este lăudabilă și mai puțin conflictuală, de natură să permită rezolvarea corectă a problemei ucrainene.

2. Este curioasă diferențierea de adresare între Patriarhul Ecumenic și restul Întâistătătorilor de Biserici, primul fiind numit Sanctitate, iar ceilalți Preafericiți.

3. Probabil din dorința de a nu-l face pe Patriarhul Ecumenic să se simtă atacat în toate privințele, Comunicatul de față îi face o concesie. Prin două expresii îi recunoaște o competență care nu are baze clare canonice: „acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești” și „putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice”. Această chestiune a fost nerezolvată în discuțiile anterioare cu privire la Sinodul din Creta și a rămas nesoluționată. Încă este o discuție aprinsă dacă prima Biserică din diptice are dreptul de a oferi autocefalie unei noi structuri bisericești canonice sau Biserica mamă din care se desprinde aceasta sau toate Bisericile Locale împreună unanim.

Schisma din Ucraina și pașii spre o unire ecumenistă (VIDEO)

de | 3 dec. 2019 | Ecumenism | 46 comentarii

Conexiunile dintre promovarea ecumenismului și schismaticii din Ucraina reprezintă o latură importantă a politicii bisericești duse de Constantinopol. Dincolo de aspectele etnofiletiste, este promovată, de fapt, o agendă mai amplă, de mondializare. Acest lucru este dovedit de implicarea masivă a oficialilor americani în procesul de recunoaștere a „autocefaliei” ucrainene, care nu au un interes vizibil în această ecuație, nefiind nici greci, nici ruși.

Pericolul unirii cu greco-catolicii din Ucraina a fost subliniat încă de la apariția „autocefalilor”, dar se pare că nu a dispărut, ci există dovezi video consistente care documentează această apropiere, prezentate mai jos.

Rămâne de văzut dacă situația bisericească din Ucraina este un vârf de lance sau doar se înscrie în mișcarea mai largă ecumenică de până acum. Oricum ar fi, erodarea conștiinței ortodoxe prin diferite slujbe în comun nu este nicidecum de bun augur.

Inimă de mamă către aproapele (Părintele Cleopa)

de | 2 dec. 2019 | Cuvinte duhovnicești | 0 comentarii

Care-i cel dintâi și cel mai de folos gând al omului în viața asta și ce-i trebuie omului ca să se mântuiască?

Pe lângă credința dreaptă, îi trebuie aceste trei lucruri, după învățătura Sfinților Părinți: să aibă către Dumnezeu inimă de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.

Iată, așa trebuie să fim noi fii ai lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toți prin apă și prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după ființă, că după ființă numai Unul este, Hristos.

Dar, dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar și dacă zicem lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubește pe tatăl său și nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl său nu de frică, ci ca nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat ființă și l-a născut și l-a crescut.

Îndată ce a greșit acest copil, aleargă la tata și își cere iertare. „Iartă-mă, tata, că am greșit!” Și-i foarte bucuros când tatăl îl iartă și-i spune: „Dragul tatei, fii atent să nu mai greșești!” Așa trebuie să avem și noi grijă față de Tatăl nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care privește spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învață: Voi tată să nu numiți pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).

Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer și cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer și de pe pământ? Deci, când Îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greșit, își cere iertare. Aceasta ne trebuie și nouă ca o condiție a mântuirii.

Să avem către noi minte de judecator. Cum? Să ne judecam pe noi totdeauna: „Ce gandim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, Îi place lui Dumnezeu? Ce intenționăm noi, oare Îi place lui Dumnezeu?” Și, dacă constiința, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi și de a le pune în plan să le facem.

Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (1 Corinteni 11, 31). Și, dacă îți spune conștiința că da, atunci este bine, căci avem mărturia conștiinței noastre bune. Apoi să avem știința gândului curată despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mântuire și datorie prea mare și sfântă este să avem către aproapele inimă de mamă. Așa se cere, să iubim pe toți oamenii din lumea asta, precum o mama își iubește pe toți copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea și zece copii, ea ține la toți deopotrivă.

O mama bună este ca o cloșcă, care, ați văzut, chiar dacă are 30 de pui, și numai unul dacă i-l iei, îți sare în cap. De ce? Este tot al ei. Așa face și o mamă bună!

Ea, când pune mâna pe vargă și lovește copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl lovește cu atâta milă! Și, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguța. Și nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.

Este un proverb creștinesc: „Unde dă mama, crește!” Ea din dragoste ceartă pe copii și foarte mult îi iubește. Uneori se mânie, se face că-i ocărăște, pune mâna pe vargă, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă și pe cei buni, și pe cei răi, dar, în vreme de primejdie, uită toate. Care este adevărata mamă își pune sufletul pentru toți.

Și, dacă ar avea unul betiv, rău, înjurător și n-o ascultă, Doamne ferește, dacă l-ar vedea că a intrat în apă și se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ține minte că a supărat-o. Uită toate, uită ca a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: „Mamă, nu mă lăsa”, ea uită totul.

Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei și nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.

Iată, așa trebuie să facem și noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care își pune sufletul pentru copii, așa trebuie să iubim și noi pe toți deopotrivă și să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mama bună cu toți, și cu cei buni, și cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toți ca pe noi înșine.

În această privință o să vă spun o istorioară cu inima de mama, ca să vedeți până unde merge inima de mamă.

Era o biată mamă tânără. A murit soțul ei în razboi cu perșii. Era din Grecia și i-a rămas un copilaș. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dumnezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească.

A dus viață cinstită, în curăție, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii și a crescut copilașul ăsta. Toată mângâierea ei era copilul.

Așa l-a crescut biata mamă dintr-o fărâmătură de carne, cu multă dragoste, ca o mama când are unul singur și, când nu are, mai ales, nici soț. L-a învățat scoală, mă rog, ținea la el ca la ochii din cap. Dar, crescând copilul, creștea și grija mamei.

Așa a trecut tinerețea copilului și a făcut armata. Mama, până la armată, l-a crescut ca pe o fată mare în casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvânt n-a zis împotriva mamei, nici n-a mâhnit-o vreodată; nimic nu făcea ceva fără sfatul mamei.

Dar, o, răutatea lumii! Când a venit din armată, i s-a schimbat mintea. A început să nu mai asculte de mama. A început să nu-și mai arate dragostea față de mama ca mai înainte; se ducea seara prin sat și venea tot mai târziu. Mama se topea de scârbă acasă. Aprindea candela la Maica Domnului și făcea metanii: „Maica Domnului, păzește-l!” Și, când venea Ioan mai târziu, că Ioan îl chema, îi zicea:

– Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu așa de târziu, că mare scârbă am avut? Uite, ai mâncare caldă, ai camera ta grijită. Eu am plâns, că tu n-ai frați; te vei fi întâlnit cu cineva, ai fi greșit sau niște oameni răi te-or bate.

Dar el a început, ca niciodată, să vorbească împotrivă:

– Mamă, lasă-ma în pace! Ce mă păzești ca pe copii? De acum înainte eu știu să mă port în lume!

Niciodata nu vorbise el așa. Mama se topea când auzea.

– Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru că te urăsc îți spun asta? Eu te iubesc! Dar mă tem, că numai pe tine te am, singura mea nădejde! Dacă nu te mai văd, mai bine să mor și eu!

Să vedeti ce s-a întâmplat.

În satul vecin era o fata rea, blestemată, trăgeau mai mulți. A început să se ducă și el acolo. Mamă-sa nu știa nimic.

– Unde te duci tu?, l-a întrebat ea. Eu am auzit că te duci la vrăjitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream decât să aud aceasta!

El, în loc să asculte, a zis:

– Lasă-mă, mamă! Ce mă pazești? Eu știu să-mi port căciula de-acum!

Niciodată în viață nu vorbise așa cu mama lui. Iar ea se topea de plâns, că nu mai avea ce să-i facă. Ce s-a întâmplat? Blestemata aceea de vrăjitoare a auzit de la alții că mama lui nu-l lasă să vina pe la dânsa. Odată, mergând el la casa ei, i-a spus:

– Ia ascultă, măi! Să-mi spui drept, pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe mama ta? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemată, stă oleaca și zice:

– Pe tine te iubesc mai mult!

– Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasă și, dacă mă iubești pe mine mai mult decât pe maică-ta, în noaptea asta să vii cu inima mamei tale la mine! Faci așa sau nu? A stat oleacă și, îndemnat de satana, a zis:

– Și aceasta o fac!

Și s-a dus din fața ei și a venit acasă. Mama, săraca, îi pregătise mâncarea, îi încălzise camera și plângea la Maica Domnului să-l aduca sănatos acasă. Iată ce pregătea mama pentru dânsul și iată ce pregătea el pentru mama lui!

Ce contrast era aici? Ce fărădelege nemaipomenită? Mama îl aștepta plângând, să-l păzească Dumnezeu de primejdii și el vine să-i scoatî inima.

Vine acasă. Trecuse de miezul nopții. Mama i-a ieșit în cale:

– Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multă grijă am avut de tine!

El nu vedea nimic. Se uita în stanga și-n dreapta prin casă după cuțit. Și vede cuțitul cel mare din bucătărie. Ia cuțitul în mână, o ia pe mama de grumaz, să nu răcnească, și o junghie în inimă.

Biata mamă s-a dus! Sângele a înăbușit-o, s-a stins mama cea scumpă, care se jertfea pentru el!

Ce-a făcut? Auzi până unde l-a dus satana! A spintecat sânul stâng al mamei, a scos inima mamei, a pus-o într-un castron, a spălat-o de sânge, a îmbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a încuiat ușa și a luat inima mamei lui în basma și a pornit prin pădure să o ducă vrăjitoarei, ca să-i arate că o iubește mai mult.

Ați văzut, când merge un om repede prin pădure, dacă-i pădurea deasă, te lovesc crengile. El mergea repede, ca până la ziua să vină înapoi, să nu afle nimeni crima pe care a făcut-o, și totodată s-o încredințeze pe aceea că o iubește mai mult decât pe mama lui.

Mergând el repede cu inima mamei într-o basma albă, o creangă din pădure s-a arcuit și l-a lovit peste ochiul drept; și-l durea și a pus mâna la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era în basmaua albă: „Puiul mamei, te doare rău?”

Atunci de abia s-a trezit el! „Vai, mamă, cum am ajuns până aici? Unde sunt eu? Unde mă duc? Mamă scumpă, mamă bună, cum ți-am scos inima ta de la loc și încă te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Și a început a plânge groaznic. Atunci a văzut că-i fermecat și s-a întors înapoi, când a auzit glasul mamei din inimă: „Puiul mamei, te doare rău?”

A venit acasă – mai era un ceas-două până la ziuă -, a desfăcut pieptul mamei, a pus inima la locul ei și apoi a început să strige tare că a murit mama lui. Se făcea ziuă și au auzit vecinii.

– Ce-i, măi Ioane?

– A murit mama!

– Dar cum se poate?

– Mama mea a murit! Mama mea a murit!

A venit lumea să-l mângâie, dar el nu se putea mângâia, că mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert în sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?” Când auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsă pentru el!

Atunci toată lumea se mira, oare de ce plânge el așa de tare disperat după mama, că de obicei bărbații sunt mai tari de fire! Dar el știa de ce plânge, că auzea glasul mamei, care îl mustra cu milă: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Ce s-a întâmplat? S-a dus repede la două bătrane și le-a adus să o scalde pe mama. Când au scăldat-o, au văzut că este junghiată în inima:

– Mai Ioane, mama ta a fost junghiată!

El, când a auzit, s-a topit de plâns, că stia cine a junghiat-o. A imbrăcat-o, după trei zile a înmormântat-o; dar el, în loc să se liniștească, mai tare plângea și bocea, încât toată lumea zicea: „Iată cât de mult a iubit el pe mama lui!” Dar el știa și auzea glasul mamei mereu, mereu, care îl mustra și zicea: „Dragul mamei, de ce m-ai omorât?”

După ce și-a pus mama în mormânt, și-a adus aminte și zicea, plângând, în casă: „Mamă scumpă, mamă bună, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai să mă scoți din ispite, să mă duci la mănăstire, și acum am rămas singur”.

Ce-a pus Dumnezeu în mintea lui? Să se ducă singur la un duhovnic de mănăstire și să se spovedească: „Mă duc, că mama săraca voia să mă scoată din ispite și eu nu cunoșteam atunci! Mă duc eu!”

A încuiat ușile și s-a dus la un mare duhovnic al unei mănăstiri și a căzut cu fața la pământ:

– Părinte, eu sunt cel mai rău om din lume, cel mai mare criminal! Bătrânul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit și el i-a spus duhovnicului cum a omorât pe mama lui bună. Iar duhovnicul, om înțelept, i-a zis:

– Fiule, nu te deznădăjdui de mântuirea ta! Dar să știi că cine omoară pe mamă sau pe tată, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!

– Părinte, a zis el, dar altceva se întâmplă. Aud glasul mamei de câteva ori pe ceas, care zice: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Și a zis duhovnicul:

– Tot bine vrea să-ți facă, ca să-ți aduci aminte de crima pe care ai făcut-o și să te pocăiești, ca măcar, dacă nu te-a avut în lumea asta, să fii cu dânsa dincolo!

– Cum să mă pocăiesc, părinte?

– Iată cum, fiule. Dacă vrei să te faci călugar, canonul se scade la jumătate, adică la 15 ani!

– Ma duc! Nu-mi mai trebuie căsătorie, numai să mă ierte Dumnezeu!

– Du-te, fiule, plânge-ți păcatul și te va ierta Dumnezeu!

– Mă duc, părinte!

A vândut toate, și-a luat două rânduri de haine, a dat casa de pomană la o văduvă și s-a dus la o mănăstire de pe malul Iordanului. Aici a bătut în poartă.

– Ce dorești, frate?

– Am venit să-mi plâng păcatele! Oare mă primește părintele stareț aici?

– Primim, doar mănăstirea este spital duhovnicesc pentru orice păcătos! Mănăstirea îi vindecă pe toți!

L-a primit și, ca nou începător, l-a pus la încercare la cele mai grele ascultări. La bucătărie, la trapeză, la grădină, la îngrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El făcea cu atâta dragoste, și numai plângând, aducându-și aminte de păcatele lui și cum și-a omorât mama.

Dar, pe măsură ce se pocăia el în mănăstire și făcea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La câteva zile îl mai auzea. Mai târziu, la câteva luni, duhovnicul i-a spus:

– Cu cât glasul mamei vine mai rar, cu atât Dumnezeu se apropie de tine, că mama vrea să te aducă la cer, că-i pare rău că te-a pierdut în lumea asta! Ea tot mamă a rămas!

– Părinte, a întrebat el, ce canon mai aspru să fac eu ca Dumnezeu să mă ierte mai repede?

– Fiule, să mănânci doar o dată în fiecare zi mâncare fără untdelemn trei ani de zile, să faci câte cinci sute de metanii pe zi și să zici psalmul 50 de câte ori vei putea mai mult pe zi.

– Fac, părinte!

Pe lăngă ascultarea grea, numai sâmbata și Duminica venea de două ori la masă, în celelalte zile mânca o dată în zi, mâncare fără untdelemn, vin nu gusta deloc și a făcut trei ani acest canon.

Călugării se minunau de dânsul, cu câtă dragoste face ascultare și canon, că ei nu știau taina lui: „Măi, acela are dar de la Dumnezeu, că zilnic plânge!”

La trei ani de zile, înainte de Florii, a venit el la duhovnic să se mărturisească. Iar duhovnicul i-a spus:

– Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cercetează?

– Părinte, mai rar. Parcă aș dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude! El a slăbit de atâta post. Trei ani de zile mâncare fără untdelemn, cinci sute de metanii pe zi și ascultarea grea în mănăstire, și atunci a zis duhovnicul:

– Frate Ioane, iată, vine săptămâna Sfintelor Patimi. De la Florii până în ziua de Paști să nu guști nimic, nici apă, nici mâncare, iar în sâmbata Paștilor să vii la mine.

Și a venit în sâmbata Paștilor foarte slăbit, dar vesel oarecum, că Duhul Sfânt, după măsura pocăinței, îl bucura.

– Iată, frate Ioane, noi mergem la slujba Învierii la noapte, tu însă să nu vii la biserică.

– Dar ce să fac, părinte?

– Du-le în chiliuța ta, pregătește-ți candela, pune-i untdelemn, pune fitil și n-o aprinde. Roagă-te la Dumnezeu și pomenește și pe mama ta, că ea este martiră și are mare trecere la Dumnezeu să te ajute cu rugăciunea. Și, dacă va fi un semn și ți se va aprinde candela singură, să știi că te-a iertat Dumnezeu și mama ta de tot păcatul.

El s-a dus în chilie – nu mâncase de la Florii nimic -, s-a pus cu fața la pământ și a început să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul, pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale și ale mamei mele!”

Și așa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi și, văzând că nu-i nici un semn și trebuia să iasă cu Învierea, s-a aruncat în chipul crucii și striga cât putea la Mântuitorul, la Maica Domnului și la mama lui să-l ierte și să-i dea un semn de mângâiere că l-a iertat.

Când se trăgeau clopotele pentru Înviere și toți călugării ieșeau afară, deodată, o lumină dulce a umplut chilia lui și s-a aprins candela singură, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas: „Puiul mamei, te-am iertat!”

După atâta jertfa, mama bună tot mamă a rămas! În loc ca el să facă treizeci de ani de pocăință sau cincisprezece în mănăstire, în trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. După ce a omorât-o, după ce a suferit martiriul din mâna lui, ea tot cu inima de mamă a rămas.

Iubiți credincioși, v-am spus aceasta ca să vă fie milă unul de altul. Acestea să le țineți: Să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi minte de judecător și către aproapele inimă de mamă!

Oricine ne-ar greși, să-l iertăm; și, cum este o mamă bună, care iartă pe toți, așa să iertăm și noi. Dacă ar fi așa, pe fața pământului, să se iubească toți unii cu alții cum iubește mama pe copii, pământul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecăți, n-ar mai fi morți, n-ar mai fi războaie, n-ar mai fi tulburări, ci ar fi milă și îndurare și bucurie în toată lumea.

Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și cu ale tuturor Sfinților, să ne miluiască, să ne ajute și nouă, păcătoșilor, să ținem minte această învățătură, ca să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi să avem minte de judecător și către aproapele inimă de mamă. Amin.

Sursa: Sfaturi ortodoxe.

Scrisoare-testament a Cuviosului Porfirie de îndrumare smerită pentru fiii săi duhovnicești

de | 2 dec. 2019 | Părinți contemporani | 0 comentarii

Iubiții mei copii duhovnicești.
Acum, când încă mai am mintea sănătoasă, vreau să vă spun câteva sfaturi. De mic copil am fost întreg în păcate.

Și, când m-a trimis mama mea să păzesc animalele pe deal, pentru că tatăl meu, deoarece eram săraci, se dusese în America pentru ca să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii lui, acolo unde pășteam animalele citeam pe silabe viața Sf. Ioan Colibașul și am iubit foarte mult pe Sfântul Ioan și am făcut multe rugăciuni ca un copil mic ce eram de 12-15 ani, nu-mi amintesc precis, și, vrând să-l imit printr-o luptă mare, am fugit de la părinții mei pe ascuns și am venit la Cavsocalivia din Sfântul Munte și m-am supus la doi bătrânei frați buni, Pantelimon și Ioanichie.

Îmi păreau că sunt foarte tare bine-credincioși și virtuoși și-i iubeam foarte mult și, de aceea, cu rugăciunea lor, le-am făcut destulă ascultare. Asta m-a ajutat foarte mult, am simțit și mare dragoste și față de Dumnezeu și am petrecut foarte bine.

Dar, după îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte tare și Bătrâneii mei mi-au zis să merg la părinții mei în satul meu, Sf. Ioan de Evvia. Și, deși am făcut multe păcate de mic copil, când am mers din nou în lume, am continuat păcatele care până și astăzi au devenit foarte multe. Totuși lumea m-a luat de bun și toți mă strigau că sunt sfânt. Totuși eu mă simt că sunt cel mai păcătos om din lume.

Desigur că am spovedit câte mi-am amintit, dar știu că pentru cele pe care le-am mărturisit m-a iertat Dumnezeu, însă totuși acum am un sentiment că și păcatele mele duhovnicești foarte multe și rog câți m-ați cunoscut să faceți rugăciune pentru mine pentru că și eu, când am trăit, am făcut rugăciune pentru voi, dar totuși acum, când voi pleca la cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va zice: Ce vrei tu aici? Eu am să-I spun un lucru: Nu sunt vrednic, Doamne, să fiu aici, însă orice vrea dragostea Ta să facă cu mine. De acolo și mai departe nu știu ce va fi. Totuși doresc să lucreze dragostea lui Dumnezeu.

Și mă rog totdeauna să iubească pe Dumnezeu, Care este totul, copiii mei duhovnicești ca să ne învrednicească să putem intrăm în Biserica Lui pământească nezidită. Pentru că de pe aici trebuie să începem. Eu mereu am depus efortul să mă rog și să citesc cântările Bisericii, Sfânta Scriptură și viețile Sfinților noștri și doresc ca și voi să faceți același lucru. Eu m-am silit, cu harul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu și doresc ca și voi să faceți același lucru. Vă rog pe voi toți să mă iertați pentru că v-am strâmtorat!

Ieromonah Porfirie
Cavsocalivia, 4/17 iunie 1991”

Traducere după Βήμα Ορθοδοξίας.

Consfătuirea ortodoxă este adesea ruinată de duhul papal

de | 30 nov. 2019 | Cuvinte duhovnicești | 1 comentariu

Textul postat într-un comentariu recent reprezintă o radiografiere mișcătoare a situației actuale bisericești. De aceea am decis să-l punem mai bine în valoare într-un articol separat. Este vorba de cuvintele inspirate ca de obicei ale Cuviosului Paisie Aghioritul, care îndeamnă la răspundere și smerenie.

Conducerea în Biserică

Biserica Ortodoxă a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.

Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.

Dar şi clericii care intră în conducere de tineri, deşi au calităţi pentru aceasta, se vatămă, se netrebnicesc. Intră în angrenaje, conducere, cancelarie etc., şi nu se ajută duhovniceşte, deşi au înclinaţii. Unii, dacă nu s-ar fi netrebnicit şi ar fi făcut lucrare duhovnicească în ei înşişi, ar fi ajuns mai târziu oameni de bază în Biserică. Atunci când omul nu se ocupă de sine în înţelesul cel bun, adică nu face lucrare în el însuşi, este ca negustorul care cumpără şi vinde şi nu ştie ce datorie are, sfârşind în cele din urmă în puşcărie.

Mult mă doare când aud de preoţi tineri că sunt la birou. Dacă ar fi rămas încă puţin afară de conducere, ar fi ajutat mai târziu mai mult. Din păcate, însă, adesea devin proiestameni preoţi tineri, şi nu cei experimentaţi, care ar fi putut face lucrare duhovnicească în turma lor, şi în felul acesta răul devine îndoit. Adică cei tineri îşi iau asupra lor responsabilităţi înainte de a face lucrare duhovnicească în ei înşişi şi se află în funcţii în care trebuie să dăruiască mai înainte de a dobândi bogăţia duhovnicească. Iar cei mai mari, neavând funcţii de răspundere, nu au posibilitatea să ofere experienţa lor preţioasă şi iluminarea lor dumnezeiască.

Cred că mesajul acestui text este acela că nici nu trebuie să impunem părerea noastră, dar nici să tăcem din frică și calcule lumești, păgubindu-ne pe noi duhovnicește, dar și pe alții. Avem nevoie de un Sinod adevărat pentru a rezolva problemele mari acumulate în Ortodoxie, dar și de duh sinodal, de consfătuire începând cu nivelul de jos, al înțelegerii și dezbaterii dintre noi ca și creștini simpli.

Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 343-345

Patru episcopi greci cer convocarea unui Sinod Panortodox (Ecumenic)

de | 29 nov. 2019 | Actualitate | 3 comentarii

Κατάνιξη.gr: „Cerem smerit ca toată Biserica Ortodoxă Sobornicească/catolică să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de problema arzătoare a autocefaliei ucrainene.”

Comentariu Katanixi.gr (Pr. Nicolae Manolis și cei din jurul Pr. Teodor Zisis): Nădăjduim să nu fie vorba de praf în ochi. Nădăjduim că episcopii care se poartă ca niște lei să aibă dinți, și nu spumă. Vrem fapte care să justifice comunicatele lor. Vrem statornicie și combativitate până la sfârșit. Am auzit că unul din cei patru și-a formulat recent neputința de a reacționa dacă pseudo-episcopul din Ucraina vizitează Mitropolia lui. Nădăjduim să fie vorba de o nepolitețe, și nu de un fapt.

Să le arătăm credincioșie acum, când ies în fața celorlalți și să-i sprijinim. Nădăjduim că se vor arăta consecvenți și ne vor forța să ne lăudăm cu ei în veacul de acum și în ceruri!

Cei patru Mitropoliți care au semnat cererea în data de 29 noiembrie a.c. sunt: Andrei de Konița, Serafim de Pireu, Serafim de Kitire și Cosma de Etolia.

Vom reveni cu traducerea integrală a Comunicatului adresat Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale.

Sinodul din Ierusalim, la care a fost condamnată unirea florentină (1443)

de | 27 nov. 2019 | Istoria Bisericii | 1 comentariu

Situația de schismă provocată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului invită la o cercetare a istoriei bisericești pentru a găsi cazuri similare și a vedea cum au acționat atunci ierarhii și Patriarhii ortodocși. Cum zilele acestea Patriarhul Teofil al Ierusalimului a propus o întrunire pan-ortodoxă a Întâistătătorilor, acest moment ne aduce aminte de Sinodul din 1443 de la Ierusalim, la care au fost condamnate acțiunile necanonice ale Patriarhului Ecumenic de după Sinodul unionist de la Florența (1439). Aceste întâmplări sunt scoase la iveală pe pagina Orthodox Synaxis.

Sinodul din Ierusalim din 1443

OrthodoxSynaxis.org

Auzim adesea pretenția că Patriarhul Ecumenic are prerogativa exclusivă de a convoca un Sinod sau de a primi recursuri. Acest lucru are o foarte mică bază textuală în sfintele canoane (cel puțin, fără echilibristică istorică și hermeneutică) și dă peste problema practică a ce trebuie făcut când Patriarhul de Constantinopol promovează o erezie. Așa au stat lucrurile, bineînțeles, în multe ocazii de-a lungul istoriei, inclusiv când Constantinopolul, sprijinit de autoritatea imperială, a impus monotelismul și iconoclasmul.

Credincioșii ortodocși s-au confruntat, de asemenea, cu această problemă după Sinodul de la Florența, când împăratul și aproape toți episcopii Bisericii din Constantinopol au fost de acord cu o falsă unire cu Roma. Din cauza circumstanțelor dificile a stăpânirii mameluce (islamică) asupra creștinilor din Orientul Mijlociu, Patriarhiile de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu și-au trimis delegați, așa că episcopii care participau deja la Sinod au fost numiți în schimb drept reprezentanți ai lor. Lucru providențial, unul din reprezentanții acestor Patriarhi a fost Sf. Marcu al Efesului, singurul episcop din suită care a refuzat să semneze unirea în 1439.

La începutul lui 1443, Arsenie, Mitropolitul de Cezareea Capadociei, care era în jurisdicția Constantinopolului, dar într-un teritoriu de mult sub controlul musulman, a vizitat Ierusalimul formal pentru a se închina locurilor sfinte. Se pare că, de fapt, motivația sa reală a fost necazul pe care-l avea cu episcopii supuși lui, care fuseseră desemnați de Patriarhul unionist Mitrofan II de Constantinopol. Odată venit în cetatea sfântă, Arsenie a apelat la Patriarhul Ioachim al Ierusalimului împotriva Patriarhului și episcopilor săi, așa încât Ioachim a convocat un Sinod pentru a se ocupa de problemă, la care a participat Patriarhul Filotei al Alexandriei și Dorotei II al Antiohiei. Acest Sinod a decis în favoarea lui Arsenie, nu doar excomunicând și suspendând provizoriu tot clerul unionist din rangurile sfinte până când s-ar fi ținut un Sinod Ecumenic, ci mandatând pe Arsenie să acționeze sub autoritatea lor să predice Ortodoxia și să dea pedepse clerului de acest fel oriunde fără restricție teritorială.

Textul de mai jos este tradus din Istoria Patriarhiei de Ierusalim a Arhiepiscopului Hrisostom Papadopulos al Atenei, p. 439-442:

La acea vreme (1439), a fost întrunit Sinodul tâlhăresc de la Florența. Din fericire, reprezentantul desemnat al Bisericii de Ierusalim era Marcu Evghenicul (†1443), care nu a semnat decizia lui. Deja în 1443, pentru a-l condamna oficial, [Patriarhul] Ioachim a convocat un Sinod în Ierusalim, la care au participat Patriarhii Filotei al Alexandriei (1435-1459) și Dorotei al Antiohiei (1435-1452), precum și Mitropolitul Arsenie al Cazareei [din Capadocia]. Este de remarcat că decizia acestui Sinod din Ierusalim are conținutul cel mai fidel precum urmează:

Preasfințitul Mitropolit al preasfintei cetăți a Cezareei din Capadocia, primul scaun și exarh a tot Răsăritul, a venit aici atât pentru a se închina la întrutotcinstitul și dumnezeiescul Mormânt al Domnului nostru Hristos, cât și să cerceteze sfintele locuri din Ierusalim, unde au fost săvârșite minunile uimitoare ale lui iconomiei lui Hristos și să ia parte cu noi la marea taină a ortodoxiei și bunei-credințe a creștinilor și să explice toate smintelile din Constantinopol din cauza gloatei care s-a adunat, adică Sinodul întinat din Florența, Italia, care a ținut opiniile latinilor împreună cu Papa Eugeniu, pe care nu ar fi trebuit, adică adaosul la Simbolul de credință, că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, permiterea azimelor la jertfa noastră și pomenirea Papei prin acestea, ba încă și alte ilegalități în afara canoanelor în care s-au făcut concesii și înțelegeri de acela. [A mai explicat] cum a răpit tâlhărește Mitrofan al Cizicului tronul de Constantinopol, fiind de acord cu ereticii și cu Papa cel menționat și cu împăratul latinofron Ioan Paleologul al romeilor și că amenință, prigonește, tiranizează, pedepsește pe credincioșii ortodocși, iar pe necredincioși și rău-credincioși îi promovează, îi cinstește ca pe unii care sunt de un gând cu erezia lui și mai ales îi face peste măsură să fie cu antipatie față de ortodoxie și buna-credință. În acest mod, a trimis după preferință pretutindeni mitropoliți pângăriți și episcopi întinați pe tronurile dumnezeiești și sfinte ale marii Biserici a Constantinopolului, ca unii grabnic supuși jurisdicției lui.

Preasfințitul Mitropolit menținat Arsenie a arătat că Patriarhul Mitrofan nu numai că a trimis nelegiuiți latinofroni prin hirotonie în alte Biserici, deja și în eparhia de Răsărit cel nehirotonit a hirotonit mitropoliți și episcopi, adică în Amasia, în Neocezareea, Tiana și Mokissos, care cugetă și înfăptuiesc toate cele ale latinilor, care nu se abțin să țină numai în ei înșiși propria stricăciune și pierzanie, ci cutează după una ca aceasta să-i amăgească și să-i strice pe toți creștinii de acolo care sunt în turma lui Hristos și produc multe sminteli în Biserica Ortodoxă.

De aceea, acest Mitropolit menționat al Cezareei Capadociei, bine-cinstitor, foarte credincios, luptător și râvnitor pentru toată Ortodoxia, nesuportând să vadă inovarea din Biserica lui Hristos și păgubirea eterodocșilor față de credința noastră foarte dreaptă și sănătoasă, a găsit potrivit să se țină o consfătuire sinodală de către noi, cei trei arhierei ortodocși din Siria, adică Filotei al Alexandriei, Ioachim al Ierusalimului și Dorotei al Antiohiei, ca să alungăm pe cei ce nu cugetă drept din toată eparhia lui, pentru că el este cel mai nobil și ortodox.

Drept aceea, noi hotărâm sinodal dimpreună în numele Sfintei Treimi deoființă, începătoare de viață și nedespărțită, cu privire la mitropoliții și episcopii care nu sunt hirotoniți pentru virtute și buna-credință pretutindeni și în orice episcopie, precum și penru egumeni și duhovnici, la fel ca și pentru preoți și diaconi din pur și simplu orice nivel bisericesc, ci care sunt pângăriți și nevrednici, care au alergat la episcopii și mitropolii într-o manieră de slavă deșartă și erezie, petrecându-și vremea în mod nevrednic numai cu erezia și prigonirea ortodoxiei, ca niște salvatori (mântuitori) chipurile de suflete, ca să strice mai degrabă împreună cu ei și toată turma ortodoxă a lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, neagonisind nicidecum frica de Dumnezeu și roada dreptății și a bunei-credințe, ci fiind disprețuitori și fără de rușine față de toată buna-credință. Hotărâm ca aceștia să fie de astăzi fără lucrare și nesfințiți de la otice lucrare preoțească și stare bisericească până va fi cercetată buna-credință [a lor] în comun și la nivel ecumenic. Deci, fiind astfel convinși de acestea, să fie fără lucrare și nesfințiți! Cei care se vor ridica și vor sta împotrivă tâlhărește și nelegiuit să fie și excomunicați, despărțiți și înstrăinați de sfânta și cea mai presus de ființă și deoființă Treime ca niște nesupuși și împotrivitori în cuvânt! Asemenea [să fie] și cei care-i respectă pe aceștia și sunt de acord cu ei în acestea și îi apără! Totuși îl restabilim pe propovăduitorul bunei-credințe și al ortodoxiei, pe mai sus menționatul Preasfințit Mitropolit și exarh a tot Răsăritul să propovăduiască pretutindeni buna-credință, fără să se rușineze pentru adevăr de fața împăratului sau a Patriarhului care nu cugetă sau nu acționează drept, nici a bogatului, a conducătorului sau a oricărui om, ci cu îndrăzneală, ținând fără frică și fără ezitare credința și ortodoxia, după poruncă, să aibă el libertate de acum să mustre, să certe și să îndrepte pentru buna-credință pe cei care nu cugetă drept în orice loc, cât va reuși să călătorească, primind de la noi aprobarea prin harul și puterea date nouă de Preasfântul Duh. Este dator și el să păzească buna-credință fără falsificare (neșantajată) și drept. Pentru aceasta i-a fost dată și opinia noastră scrisă, semnată sinodal de mână. În luna aprilie 6951 [i.e., 1443], anul șase ale indictionului.

Observații: Acest Sinod nu a fost singurul care s-a întrunit împotriva Patriarhului Ecumenic, ci a mai existat unul în Constnantinopol, la anul 1450, la care chiar a fost depus sinodal (cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 451-452).

Evident că aceasta este doar una din mărturiile care pun în lumină poziția reală a Patriarhului de Constantinopol, care are pretenții nefondate de a fi primus sine paribus (primul fără egali) în Ortodoxie.

Gâlceava deficitului bugetar pretext pentru austeritate?

de | 27 nov. 2019 | Economie | 2 comentarii

Preluăm în continuare ideile principale expuse de ministrul finanţelor Florin Cîţu în conferinţa de presă vizând proiectul de rectificare bugetară (după ce anterior acesta denunţase existenţa unei contabilităţi duble în execuţia bugetului de stat, de tip Al Capone), după care vom adăuga o succesiune de expuneri publicate pe Facebook de către domnul profesor Cristian Socol privitor la acelaşi subiect.

În esenţă, reducând discursul specializat la termeni elementari, reies două imagini paralele: pe de o parte domnul ministru Florin Cîţu invocă caracterul neprocedural (ilegal?) de proiectare şi execuţie bugetară, în vreme ce domnul Cristian Socol argumentează (credibil?) că execuţia bugetară este una legitimă, legală şi, mai ales, una eficientă.

Reducând şi mai mult registrul acestei confruntări, observăm că se întâlnesc de fapt două viziuni concurente: cea a guvernului PSD, neprocedurală dar incontestabil eficientă, şi cea a guvernului PNL, deocamdată doar pretins procedurală. Ascultând pe susţinătorii guvernului, pare că se întâlnesc manualul generic al bunelor practici cu metoda concretă de lucru „las-o bă că merge-aşa!”.

Dincolo de hazul concluziei anterioare, credem că discuţia este totuşi importantă, chiar înţeleasă la un nivel rudimentar precum încercăm în acest articol, întrucât este reprezentativă pentru starea prezentă a societăţii noastre şi a dezbaterilor care o animă.

Avem pe de o parte rectificarea bugetară oficială şi argumentată de guvernul PNL în modalitatea arătată, care este contestată vehement de persoana care a gândit şi, în mare parte, contribuit la aplicarea programului de guvernare PSD. Cele două direcţii de discurs sunt paralele, adresate propriului public, cel oficial făcând uz de forţa autorităţii publice pentru a ignora acuzele deosebit de grave lansate de profesorul Socol.

Mai adăugăm faptul că deşi ne-am declarat anterior admiraţia pentru profesorul Cristian Socol, pare că registrul polemic pe care acesta îl foloseşte pe Facebook se face vinovat de aceeaşi tendinţă spre catastrofal şi exagerare despre care îi acuza pe cei pe care acum îi critică (cu ceva mai multe argumente, ce-i drept).

Sursă imagine: G4media.ro

Rectificarea bugetară prevede creșterea deficitului bugetar la 4,3% din PIB și încetinirea creșterii economice până la 4%

Ministerul Finanțelor a pus marți în dezbatere publică proiectul de OUG pentru rectificare bugetară. Proiectul prevede modificarea radicală a țintei de deficit bugetar de la 2.76% din PIB cu care operase guvernul PSD la 4,3% din PIB. Creșterea abruptă a deficitului, mult peste pragul de 3% asumat prin tratatul UE, e produsă de neîncasarea veniturilor prognozate, scăderea creșterii economice (4% față de 5,5% prognozată de PSD) și nerealizarea proiectelor cu fonduri europene.

Principalele informații făcute publice de Ministerul Finanțelor:

  • Deficitul bugetar estimat pe anul 2019 reprezintă 4,3% din PIB, față de ținta asumată de guvernul PSD de 2,76%.
  • Execuția bugetară pe primele zece luni scoate în evidență faptul că veniturile bugetului general consolidat sunt în sumă de 261,1 miliarde lei reprezentând 25,3% din PIB, cheltuielile bugetului general consolidat sunt în sumă de 289,9 miliarde lei, reprezentând 28,1% din PIB cu un deficit de 28,83 miliarde lei, respectiv 2,8% din PIB peste nivelul de 2,76% din PIB cât a fost estimat deficitul bugetar pentru tot anul 2019 la prima rectificare bugetară
  • Potrivit datelor operative înregistrate în primele 10 luni, veniturile bugetare colectate de ANAF prezintă o nerealizare de 8,3 miliarde lei față de program (grad de realizare de 96,5%)
  • Se estimează o creștere economică de 4,0%, față de o creștere economică de 5,5% avută în vedere la prima rectificare, pentru anul 2019

Principalele schimbări aduse

  • Cheltuielile bugetului general consolidat se diminuează, pe sold, cu suma de 2.090,6 milioane lei, iar deficitul bugetului general consolidat în termeni cash se majorează cu suma de 16.266,3 milioane lei
  • Cheltuielile cu asistența socială cresc cu 2,19 miliarde de lei, din care 2 miliarde lei sunt alocate Ministerului Muncii și Justiției Sociale pentru plata până la finele anului a drepturilor de asistență socială (pensii, alocații de stat pentru copii, indemnizații persoane cu handicap, indemnizații pentru persoanele aflate în concediu pentru creșterea copilului etc);
  • Primăriile și CJ-urile primesc în plus 6,5 miliarde de lei pentru plata facturilor din PNDL (1,8 miliarde de lei) și echilibrarea bugetului de asigurări sociale de stat și bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate
  • Bugetul alocat plății proiectelor cu finanțare UE scade masiv, cu 5,6 miliarde de lei, ca urmare a execuției pe primele zece luni ale anului precum și a estimărilor de plăți până la sfârșitul anului. Reducerea s-a realizat la propunerea ordonatorilor principali de credite
  • Sumele din fondul la dispoziția Consiliilor Județene încasate și nerepartizate primăriilor să se constituie venituri definitive ale bugetului de stat întrucât există situații în care Consiliul Județean refuză să repartizeze unităților administrativ-teritoriale fondul constituit la dispoziția sa, potrivit legii.

Continuarea articolului, pe G4media.ro

Sursă imagine: G4media.ro

Cristian Socol – 14 noiembrie la 09:49

Am aflat ce va spune Ministerul de Finanţe la 10.
Povestea „găurii” care nu există
1. „Gaura” nu este decât o justificare penibilă a măsurilor de austeritate ce vor fi implementate de la 1 decembrie încolo. De 30 de ani „greau moștenire” este invocată de guvernările de dreapta pentru a justifica măsurile de austeritate ce stau să vină. Pentru că, în viziunea lor, redistribuirea de jos in sus, de la săraki la bogați, reprezintă singura cale economică. Păi cum altfel decât prin tăieri de venituri, concedieri și eliminarea programelor de stimulare a economiei românești ai putea să transferi bani către marii jucători precum bănci, fonduri de pensii private, comunicaţii și energie – așa cum a promis noul guvern în „programul de guvernare”?
2. Ministerul de Finanţe vorbeşte despre venituri nerealizate de 21 miliarde lei dar uită să spună că s-a cheltuit – surpriză, tot cu 21 miliarde lei mai puţin decât programatul din perioada ian-sep 2019. Argumentul principal pentru care „gaura” este o iluzie este următorul – diferența dintre programat și realizat la venituri bugetare este aproximativ egală cu diferența dintre programat și realizat la cheltuieli bugetare = 21 miliarde lei. Este analogie cu situația în care dumneavoastră vă programați că în primele trei trimestre din anul 2019 veți avea venituri de 10.000 euro și vă stabiliți cheltuieli de 10.000 euro, dar din ianuarie până în septembrie aţi cheltuit efectiv 8000 euro pentru că nici veniturile nu s-au realizat decât în cuantum de 8000 euro. Deci aţi cheltuit cât s-a strâns ca venituri (plus deficitul oficial), deci unde-i gaura?! Ministerul de Finanţe nu vorbeşte de cheltuieli și nu spune că în fiecare an veniturile realizate au fost sub cele programate la 9 luni cam cu aceeaşi pondere din PIB cu care sunt şi în 2019. Deci, fake news. Iată date MFP în captura 1.
3. Văicăreala nu ține loc de soluții, vina pe greaua moștenire nu ține loc de politici publice. Ha ha. În 2017, guvernarea social democrată a preluat un buget proiectat cu venituri bugetare mai mici cu 10 miliarde lei – date oficiale pentru 2016, în comparație cu veniturile bugetare pe 2015 (223 miliarde lei față de 233 miliarde lei) (captura 2). Bașca măsuri de relaxare fiscală de la 1 ian 2017 – vă aduceți aminte de eliminarea taxei pe stâlp, a supraaccizei și reducerea TVA – măsuri prin care s-au transferat practic 7 miliarde lei din buget în mediul privat, fără niciun impact asupra bunăstării cetățenilor. Aceste pierderi de venituri nu erau prinse în bugetul conceput de noul guvern. Dacă mai adăugăm diverse cheltuieli amânate de 3 miliarde lei regăsim un impact bugetar de 20 miliarde lei. Nu am fost de acord să i se spună gaură nici atunci, nu sunt de acord nici acum. Dar dacă spunem acum spunem şi atunci, o gaură de 20 miliarde lei. Eh, cu toate acestea, anul 2017 s-a încheiat cu un deficit pe ESA de 2,7% din PIB (ultimele date de la Eurostat/ CE), cu o creștere economică record de 7,1% – prima din UE și cu un plus de venituri bugetare de 28 miliarde lei fata de 2016. Nu numai că s-a recuperat dar s-au adus în plus câteva miliarde de lei printr-un program de guvernare consistent.(captura 3)
4 întrebări:

Prima. Despre ce gaură vorbim în condițiile în care venituri nu s-au realizat în același cuantum cu cheltuieli care nu s-au realizat?

A doua. Cât estimați că au „mâncat” din creșterea economică, au mărit cheltuielile bugetare și au redus veniturile bugetare blocajul pe buget, declarațiile permanent catastrofice privind criza și iluzoriile dezechilibre din economie, blocarea oricăror proiecte economice prin sesizări la CCR / întoarceri în Parlament plus restricționarea puternică a creditării de la 1 ian 2019 prin plafonul restrictiv serviciul datoriei/venituri ?

A treia. Soluții? Noi aveam și avem soluții. Care sunt soluțiile concurenței?

A patra. De ce experții prestigioasei agenţii de rating Fitch – cu acces de acuratețe maximă la datele din buget – au declarat zilele trecute că prin măsuri inteligente România se poate încadra în 2019 în deficitul bugetar de 3% din PIB?

Cristian Socol – 14 noiembrie la 21:47

Cât costă zgomotul politic în economie? Cât costă pe fiecare român? Cine câștigă și cine pierde din declarațiile catastrofice neargumentate privind situația finanțelor publice?
Pierd toți românii. De când a picat guvernul social democrat prin moţiune și până azi costul de finanţare al României prin obligațiuni la 10 ani a crescut cu 7,5%. Dacă în 10 octombrie acesta era de 4,23% azi România are un cost de finanţare crescut la 4,55%. (captura 1)
Costurile de finanţare cresc şi pe termen scurt. Noul guvern s-a împrumutat pe piaţa internă, în lei, la 46 luni cu o dobândă de 3,86%, mai mare decât cea de 3,80% la care s-a împrumutat pentru aceeaşi maturitate în urmă cu două săptămâni (captura 2).
În plus astăzi cursul leu euro a ajuns la un record maxim istoric. Detalii aici https://www.economica.net/cel-mai-slab-leu-din-istorie-in-f…
Am mai spus. Creşterea cu 1 punct procentual a dobânzii medii la care se împrumută România va genera un cost anual pe buget de circa 1 miliard lei (circa 200 milioane euro), adică 10 euro luaţi din buzunarul fiecărui român. Mai punem şi creşterea ratelor bancare, a inflaţiei și scăderea puterii de cumpărare prin deprecierea cursului de schimb. Toţi aceşti bani îi câştigă băncile/ creditorii României.
Acesta este costul pentru zgomotul politic – ca să nu zic circul – din aceste zile. Vi se pare ieftin biletul la circ?

Cristian Socol – 19 noiembrie la 09:11

Karma.

1. Efect al neîncrederii generate de declaraţiile hazardate, cursul de schimb atinge 4.8 lei în această dimineață. Deja băncile comerciale vând euro cu 4.85 lei. Şeful analiştilor financiari vorbeşte la TVR despre continuarea deprecierii către 5 lei per euro.

2. Crește costul de finanțare al statului. Pe fondul haosului din ultimele zile, MFP s-a împrumutat ieri 858 milioane lei la dobândă de 4,09%, mai mare decât împrumutul la aceeaşi maturitate făcut în 23 oct, la 3,89%. Adică +1,7 milioane lei anual transferaţi către creditori anual numai de aici.

3. Din aceste două procese, câștigă băncile / creditorii și pierd românii care plătesc rate mai mari la bănci, suportă facturi mai mari și pierd putere de cumpărare.

Cristian Socol – 23 noiembrie la 10:41

Atomica. Tot ce am propus şi implementat în ultimii aproape 3 ani este validat chiar din centrul deciziei macroeconomice.
Iată ce scrie în ultimul Raport asupra Stabilității Financiare, BNR 2019 unde se recunoaște că România a avut cea mai mare creștere a productivității orare a muncii și că este loc pentru o distribuire mai echilibrată a valorii adăugate produse în economie, între muncă și capital. Adică, oameni buni, definiția #wageledgrowth. Pare că demersurile mele au avut succes.
„România a înregistrat performanțe bune și în ceea ce privește productivitatea orară a muncii (+3,8 la sută în anul 2018 față de anul 2017, comparativ cu o medie europeană de 0,7 la sută, Grafic 1.6). Această performanță se menține pe un interval mai lung: productivitatea orară a muncii din România (exprimată în prețurile din anul 2010) a fost în anul 2018 cu 46,3 la sută mai mare relativ la 2010 (media europeană fiind de 8,1 la sută), fiind cea mai mare creștere din UE. Aceste rezultate arată și că rămâne spațiu pentru o împărțire mai echilibrată între factorul muncă și factorul capital a valorii adăugate produse în economie, depinzând totodată de sustenabilitatea dinamicii ridicate a salariilor. Nu în ultimul rând, creșterile salariale trebuie să conducă și la schimbarea structurii economiei înspre sectoare generatoare de valoare adăugată mai ridicată, prin politici publice de susținere a companiilor inovatoare (knowledge intensive) și programe de perfecționare a forței de muncă. ” (pagina 20, RSF, BNR, 2019)
Graficul ataşat este din acelaşi raport, pagina 21. Pentru verificare detalii aici https://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx

Cristian Socol – 25 noiembrie la 16:43

Ziua și miliardul împrumutat la dobânzi în creștere. Declarațiile catastrofice sunt profitabile pentru unii, o povară pentru alții. MFP a împrumutat azi 1 miliard de lei, de peste 2,5 ori mai mult decât își propusese, la dobânzi în creștere. BNR ajută Guvernul făcând eforturi disperate pentru a calma cursul euro/leu şi dolar/leu şi a menţine dobânzile relativ stabile. Nu va mai putea să țină mult stavilă. Şi oricum, totul e pe banii românilor. Rate mai mari la credite, chirii mai mari şi facturi mai mari – la creşterea cursului şi un plus de cheltuieli bugetare – la creşterea dobânzilor dar şi un viitor amanetat. Economisiți, veți avea nevoie! https://www.economica.net/prima-zi-dupa-alegeri-ministerul-finantelor-a-imprumutat-peste-un-miliard-de-lei-de-la-banci_176782.html

Cristian Socol – 26 noiembrie la 10:46

Deficitul bugetar putea fi ţinut în jurul a 3% din PIB. Acum se face risipă în banul public pentru a se da vina ulterior pe greaua moştenire PSD. Despre rectificare. Deficitul acum este 2,8% din PIB. La rectificare, 1,8 miliarde lei merg către PNDL (acum nu mai sunt baroni, nu mai sunt registre duble?!), 3,4 miliarde lei merg către rambursări de TVA (a verificat cineva dosarele de rambursare?!), 0,3 miliarde lei pentru despăgubiri la ANRP şi 0,65 miliarde lei fonduri de rezervă – cheltuieli discreţionare. Plus 2 miliarde lei avans pentru înzestrare militară rachete. La venituri nu se încasează banii din Licitaţia 5G adică 2,4 miliarde lei. Adunaţi 1,8 cu 3,4 plus 0,3 plus 0,65 plus 2 plus 2,4 = 10.55 miliarde lei împărţit la PIB de 1022 mld lei pe cât a fost construit bugetul rezultă un plus de 1% din PIB la deficit. Într-o singură lună. În schimb se taie de la Educaţie, infrastructură şi investiţii. Şi se taie de la salariul minim.

Concluzionând.

Cheltuielile de mai sus puteau fi eşalonate. Veniturile de mai sus puteau fi realizate. Deficitul bugetar putea fi ţinut la 3.2-3.3% din PIB. Putea fi negociată cu Comisia Europeană activarea clauzei de investiţii şi/sau scoaterea în afara calculului de deficit a cheltuielilor de înzestrare militară suplimentare, de 0,7% din PIB că sunt excepţionale, că sunt one off. Cu un efort pe colectare nov şi dec, nu mai era nevoie de prea multă negociere cu CE. Deci, se putea. Cu voință și pricepere.

Dar nu e mai uşor să dai vina pe greaua moştenire? Deficitul de 4,3% din PIB nu este decât un pretext pentru austeritate.

Cristian Socol – 27 noiembrie la 10:11

Creşterea deficitului bugetar de la 3,3% din PIB la 4,3% din PIB are loc prin inacțiune / intenție. Prin acţiuni rapide / hotărâte, anul 2019 se putea închide la 3,3-3,5% din PIB.

Iată: 14 nov 2019 ora 10. Ministrul Finanțelor Publice-„Dacă nu facem nimic, deficitul va ajunge la 4% din PIB„. Un ministru de finanţe nu trebuie să contemple, să nu facă nimic! http://m.ziare.com/…/citu-deficitul-bugetar-pentru-2019-va-….

Peste 11 zile: 25 nov 2019 ora 10 La rectificare deficitul va ajunge la 4.3% din PIB. http://mobile.hotnews.ro/stire/23513388.

Mai mult, în această lună, Comisia Europeană – una dintre instituţiile care au acces complet la datele macro / fiscal – bugetare estima un deficit de 3,6% din PIB pentru 2019! https://www.g4media.ro/comisia-europeana-deficitul-bugetar-…

Și mai mult, Consiliul Fiscal, instituţie care prin lege are acces la informaţii complete cu privire la buget, estimează, tot în această lună, că deficitul bugetar va ajunge la 3,4% -3,7% din PIB în 2019 https://www.bursa.ro/daniel-daianu-presedintele-consiliului…

Nu se poate! FMI, altă instituţie care are acces permanent la datele bugetare, estimează un deficit de 3,7% din PIB în 2019.

Având în vedere datele rectificării bugetare şi aceste declaraţii / estimări publice:

1. Este corect să fie folosit deficitul bugetar mărit pentru a invoca greaua moștenire şi drept armă electorală?

2. Este corect să mărești deficitul bugetar intenţionat / prin inacţiune astfel încât să intri în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv şi, ulterior, să invoci recomandările Comisiei Europene pentru măsurile de austeritate ce vor fi implementate?

3. Este corect ca marea masă a cetățenilor să plătească costurile unor dobânzi mai mari, rate mai mari la credite, taxe mai mari ş.a.m.d.?

Update: ce disonanţă – pe de o parte se invocă găuri şi deficite, pe de altă parte azi se anunţă anularea tuturor taxelor din OUG 114, scoaterea supraaccizei la carburanţi, eliminarea supraimpozitării contractelor part-time ş.a – impact negativ pe buget, circa 8 miliarde lei.

Un Mitropolit, exarh în Cipru al Sfântului Mormânt, justifică o convocare a Întâistătătorilor la Ierusalim prin faptul că nu ar fi prima de acest fel

de | 27 nov. 2019 | Biserici Locale | 0 comentarii

Timotei, Mitropolit de Vostra, exarh al Sfântului Mormânt în Cipru, aduce câteva argumente pentru întrunirea conducătorilor bisericești în Ierusalim. Pe lângă istoria bisericească și statutul actual al Sfintei Cetăți, mai există cel puțin un precedent răsunător în această privință.

De ce nu o întrunire a Întâistătătorilor la Ierusalim?

Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu sunt la prima întâlnire în Sfânta Cetate pe teme de cea mai înaltă însemnătate pentru Biserică! După Sinodul Ferrara-Florența, s-au întâlnit cei trei Întâistătători în Ierusalim și au condamnat semnarea Unirii.

Să nu uităm că Biserica Ierusalimului a fost centrul la care se întorceau Apostolii de la evanghelizare popoarelor pentru a dezbate subiectele care se iveau între neamuri și acolo, în Ierusalim, decideau despre ce e de făcut.

Desigur că istoric centrul s-a mutat acolo unde a fost stăpânirea politică. Mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol, de aceea și Moscova astăzi revendică o astfel de poziție. Totuși Sfânta Cetate a rămas în conștiința creștinilor «Scaunul Împăratului Hristos», după cum a fost întipărit și în procesele verbale (practicalele) Sinoadelor Ecumenice, și Biserica Sionului, a beneficiat de respectul tuturor Bisericilor și a înseși Tronurilor dintâi ca fiind incontestabil «Maică a tuturor Bisericilor».

Bisericile fiice astăzi, având în vedere impasul care a fost creat în Ortodoxie din cauza problemei ucrainene și care trăiesc deja o schismă groaznică, dacă sunt interesate în realitate de unitatea BSERICII, care este CEA MAI MARE (temă) în viața și activitatea urmașilor apostolilor, «ca să fie una», vor trebui să dea de-o parte interesele și prerogativele de proveniență lumească și, îmbrăcând haina smereniei și a împăcării, să se întrunească cu prilejul referatului Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, după multă rugăciune, și să se consulte în Duhul Sfânt în vederea găsirii unei soluții la problema care dezbină Biserica lui Hristos, astfel încât să fie restabilită unitatea ortodocșilor.

Nota noastră: Desigur că îndemnurile la smerenie și împăcare sună bine, totuși situația actuală este dominată de orgolii foarte puternice, la care greu vor renunța atât fanarioții, cât și rușii. Aceste orgolii au fost puse deja în discuție de această propunere a Mitropolitului Timotei și probabil va fi greu să aibă un ecou favorabil, deși ar fi necesar să se reunească un Sinod chiar fără să existe astfel de voci și îndemnuri. Deja mai toată suflarea ortodoxă își dorește o dezbatere deschisă a problemelor tot mai fierbinți care macină Biserica. Patriarhia de Constantinopol este cea care le provoacă, ieșind tot mai mult în decor atât prin ecumenismul său feorce, cât și prin intervenția schismatică în Ucraina, trăgând după sine câteva Biserici loiale (Alexandria și Grecia) prin pârghii politice. Deja sunt semne tot mai clare că până și Sfântul Munte alunecă pe această pantă periculoasă.

Orgoliile la care fac referire sunt pretențiile rușilor de centru politic principal în lumea ortodoxă, care reclamă o poziție mai importantă pentru Moscova, și prerogativa Constantinopolului de a avea inițiativa măcar în problemele cele mai arzătoare. Ambele ar trebui să fie de importanță secundară pentru că Evanghelia nu este dependentă de lumea aceasta materială, ci izvorăște din lumina cea neînserată, din harul Duhului Sfânt (din smerenie, dreptate, dragoste nefățarnică și credință blândă și nezdruncinată).

Articolul Mitropolitului de Vostra conține în fotocopie și dovada întrunirii unui Sinod la Ierusalim (1443) la care a fost condamnată semnarea unirii de la Ferrara-Florența (1439) și depunerea Patriarhului de Constantinopol.

Amintim că Patriarhul Ierusalimului a propus în cursul vizitei la Moscova întrunirea unei întrevederi a tuturor Întâistătorilor de Biserici în Iordania, la care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a răspuns cu un refuz pe motiv că doar Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a face astfel de convocări.

Credincioșii ucraineni din Biserica Ortodoxă canonică sunt primiți spre închinare în România

de | 26 nov. 2019 | Pelerinaj | 5 comentarii

Credincioșii ucraineni ai Bisericii Ortodoxe canonice sunt bineveniți în România alături de episcopu lor, după cum relatează presa ucraineană. Ne bucurăm de acest lucru și-l facem cunoscut, alături de fotografii din acest pelerinaj duhovnicesc. Și, bineînțeles, ne dorim să fie un semn bun pentru viitor.
Mulțumiri Părintelui Nectarie pentru osteneala de a traduce acest material pe blogul său personal, Cultura Duhului.

Vizită la Iași a unei delegații de credincioși ucraineni canonici conduși de un episcop vicar

Credincioșii bisericilor afectate de raidurile BOaU au vizitat sfintele lăcașuri din România

Credincioșii din parohiile eparhiilor de Rivne și de Sarnesk ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene (BOU), care au suferit de atacuri din partea BOaU (Biserica Ortodoxă a Ucrainei – schismatică), se află într-un pelerinaj la locurile sfinte din România și Bulgaria.

Pe 24 noiembrie 2019, a început pelerinajul unei delegații de pelerini ucraineni din eparhiile de Rivne și Sarnensk la sfintele lăcașuri din România și Bulgaria, conduse de episcopul de Dubensk PS Pimen, vicar al eparhiei de Rivne. Acest lucru a fost relatat de corespondentul Portalului Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși (UJO)

Printre alți pelerini, grupul include credincioși din parohiile care au avut de suferit ca urmare a atacării din partea structurii necanonice a BOaU

Călătoria va dura o săptămână, timp în care credincioșii vor vizita zeci de lăcașuri ortodoxe din Europa.

Pelerinii spun că au trecut granița fără probleme și că au început familiarizarea cu lăcașurile sfinte ale României, în primul rând în orașul Suceava, unde se află sfintele moaștele ale Sfântului Ioan de Suceava.

Vladica Pimen i-a dăruit Arhimandritului Bartolomeu, egumen al sfintei mănăstiri, o icoană a Maicii Domnului „cu șapte săgeți”, făcută din chihlimbar. Egumenul Mănăstirii, spre amintire, a oferit fiecărui pelerin câte o carte, în care este descrisă viața Sfântului Ioan de la Suceava și istoria sfintei mănăstiri.

În orașul Iași, pelerinii din Ucraina au fost primiți cu ospitalitate de către ÎPS Teofan (Savu) Arhiepiscop al Iașilor, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. În cadrul întâlnirii, episcopul Pimen, împreună cu participanții la pelerinaj, au povestit Mitropolitului Teofan despre evenimentele care au loc în Ucraina după acordarea Tomosului, precum și despre confiscarea forțată a bisericilor Bisericii Canonice (BOU) și despre soarta acelor comunități care au rămas pe stradă.

Mitropolitul Teofan a confirmat că recunoaște doar Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică (BOU), condusă de Preafericirea Sa, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Ucrainei, și le-a dorit ucrainenilor unitate în jurul Întâistătătorului lor.

Conform relatării UJO, anterior un preot grec și-a împărtășit impresiile despre vizita sa în Ucraina.

Alegerile prezidenţiale. Turul al II-ea. Iohannis

de | 25 nov. 2019 | Politică | 8 comentarii

Sursă imagine: g4media.ro

După centralizarea a 98% din voturile valabil exprimate în țară, Klaus Iohannis conduce cu 63,08% în fața Vioricăi Dăncilă, care are doar 36,92%, potrivit Autorității Electorale Permanente.

Au fost numărate 8.905.881 de voturi din cele 9.086.643 de voturi exprimate în țară.

Klaus Iohannis – 63,17% – 5.625.844 voturi

Viorica Dăncilă – 36,83% – 3.279.915 voturi

Preluăm în continuare două articole comentariu despre rezultatul din turul II al alegerilor prezidenţiale, la care vom adăuga o notă de final în care vom sugera o paralelă între situaţia de pe scena politică şi cea din Biserică. Cele două articole sunt semnate de Dan Tăpălagă (G4media.ro) şi Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro).

DAN TĂPĂLAGĂ: Efectele victoriei lui Klaus Iohannis la scor zdrobitor

Câștigarea alegerilor la o diferență atât de mare de către Klaus Iohannis reprezintă un mare vot de blam pentru PSD și candidatul său, un spate întors ostentativ unui partid care a bulversat România în ultimii ani. Românii din afara țării s-au mobilizat masiv în turul doi, deși nu exista vreun pericol să iasă Dăncilă. De unde atâta sete de vot? Sigur, pe mulți i-a încurajat absența cozilor. Dar ce i-a propulsat către secțiile de votare într-un număr record, de aproape un milion?

Cel mai probabil, a fost nevoia de a aplica o sancțiune usturătoare partidului și candidatului care încarnează în ochii vastei majorități a celor din diaspora răul absolut al politicii românești. Din cauza lipsei de perspectivă, din cauza atmosferei generale proaste, mulți au luat în ultimii ani decizia grea de a părăsi România. Acum a sosit momentul revanșei. Au simțit cu toții că mai există o șansă și n-au ratat-o. Lor le datorăm multe, inclusiv o mai bună reprezentare în Parlament. O dezbatere publică a început deja și trebuie ținută sus pe agendă.

A fost, așadar, un vot masiv împotrivă, nu atât pentru.

De pe fotoliul de învingător la scor detașat, Klaus Iohannis vede cu siguranță lucrurile puțin diferit. Se va simți supralegitimat și mandatat de popor să conducă țara cum dorește. Pericolul mesianismului este real când un președinte este reînvestit cu atât de multă încredere, indiferent de motive. Riscurile unui comportament de tip monarhic trebuie luate serios în considerare, mai ales că președintele Iohannis va avea de acum toată puterea: Guvern și Parlament.

După victoria categorică a candidatului său, PNL își va consolida majoritatea fragilă de care dispune în prezent în Parlament. Se vor găsi destui pesediști gata să treacă în tabăra învingătorilor. Mulți se vor prezenta luni la prima oră la ușa PNL. Vom asista foarte probabil la un val de migrație politică, mai ales că în PSD va începe războiul intern pentru putere. Cu o majoritate stabilă, PNL ar putea forța chiar anticipate în primăvară, pentru a capitaliza la maxim valul anti-PSD. Imediat după anunțarea rezultatelor, președintele Klaus Iohannis a anunțat că se va implica ”pentru a crea o nouă majoritate parlamentară, compusă din toate partidele democratice”.

Greu de crezut că Viorica Dăncilă mai poate rezista în fruntea partidului. Până la Crăciun e foarte posibil ca partidul să-și aleagă deja un nou lider. Baronii se pregătesc de locale, mai au doar câteva luni la dispoziție. Nu-și pot permite să prelungească prea mult criza internă.

Cam acestea sunt efectele imediate, la care se adaugă un sentiment de ușurare, senzația că societatea românească a scos capul de sub apă. Șapte ani a fost sufocată de corupție sistemică, de un partid organizat ca o grupare mafiotă, de mediocritate, incompetență și o contraselecție în funcții importante cum nu s-a mai văzut.

În plan extern, victoria lui Iohannis este bine văzută. România se decuplează de plutonul țărilor cu deficite democratice grave. PSD, Dragnea și Dăncilă au inclus România în plutonul țărilor problemă din UE, alături de Polonia și Ungaria. Azi, România se rupe în forță de clubul țărilor iliberale și proiectează din nou imaginea unei insule într-o mare de țări care se scufundă.

Într-o Europă de Est tentată de autoritarism, cu democrații mutilate și lideri populiști, victoria unui candidat prooccidental, predictibil și instalarea recentă a unui guvern care se declară pro-business sunt vești foarte bune venite dintr-o țară specializată în vești proaste.

Este, în cele din urmă, triumful democrației. Românii au oprit deriva autoritaristă a puterii de la București prin vot, la capătul unor ani de proteste energice în stradă. Tăvălugul a pornit din stradă, a continuat la alegerile pentru europarlamentare din luna mai, când PSD a înregistrat prima înfrângere majoră. Valul de indignare sănătoasă a spulberat șase luni mai târziu un partid profund nociv și pe candidatul său.

Rezultatul alegerilor prezidențiale din decembrie 2019 mai este, dacă vreți, și o lecție pentru orice partid care guvernează împotriva cetățenilor săi și calcă în picioare justiție, stat de drept, economie, nesocotind valori de bază.

Aceasta este frumusețea democrației, mai ales când ea vibrează. Capacitatea ei formidabilă de a alimenta mereu speranța ne ajută să facem pași mari înainte, deși acum câteva luni totul părea pierdut. România era la cheremul unui singur om și intrase, din cauza lui Liviu Dragnea, în proces accelerat de orbanizare și erdoganizare.

Ne-a salvat din nou șansa de a de a trăi într-o lume liberă, pe teritoriul UE protejat de instituții puternice, dar ceea ce ne-a salvat cu adevărat a fost determinarea românilor, din țară și din afara ei, de a apăra în stradă și la vot tot ce s-a câștigat atât de greu după 89.

CORNEL NISTORESCU: Gloria prostului și a nemernicului

Mare carnaval electoral ne-a fost oferit pe mai toate canalele de comunicare. Cele mai stupide sau mărunte detalii legate de alegeri ne-au fost propuse ca știri, chiar și ca bombe. Toate transmisiile de duminică (și unele chiar de vineri și de sîmbătă) n-au fost decît niște forme de surescitare jurnalistică. Și pe vremea alegerilor comuniste, măsluitul proces verbal arăta ca o sărbătoare, deși oamenii nu sărbătoreau nimic. Dimpotrivă, gemeau sub apăsarea lipsei de libertăți. Așa și acum. Chițăiala surescitată avea parfum de eveniment sărbătoresc, deși România de azi poate scrie pe o tablă cel puțin 250 de argumente pentru nefericire. Și pe care listă să includă vreo 20-30 de dovezi legate de o democrație măsluită în chiar interiorul Uniunii Europene. De ce s-au înhăitat jurnaliștii la acest carnaval al fericirii electorale, al bucuriei deșănțate și fără temei?

Unii dintre ei au insistat grosolan pe cîștigătorul știut de dinainte, jucînd rolul atoateștiutorilor, deși această atitudine i-a putut dezarma și dezamăgi pe cei care ar fi vrut să voteze pentru altcineva. De ce au încercat unii să transforme aceste alegeri într-un test fără miză? Sau cu miză de doi rahați? Cîștigă cu un procent care începe cu 7 sau cu 8?

Alegerile din 24 noiembrie 2019 sunt un proces electoral pregătit îndelung de serviciile secrete și de factorii de putere din Comisia Europeană. S-a lucrat masiv ca partidul preocupat de creșterea redevențelor și de blocarea expatrierii mascate de profit să fie mai puțin credibil, adică să fie compromis, să fie coborît cît mai jos în sondaje și ridiculizat cu orice prilej, în așa fel încît România – sursă de profit greu de controlat – să nu încapă pe mîna cuiva care ar încurca socotelile. Carnavalul acesta deșănțat și gol face parte din aceeași strategie? În parte, da. De la Rareș Bogdan la Digi și Europa EM a pornit o hăhăială electorală menită a arăta o Românie fericită. Există și cealaltă jumătate care a mimat din prostie, care a luat în serios toată lucrătura din ultimii doi ani. Prostul montat de măsluirile propagandei a trăit o zi fericită, crezînd că are și el ocazia să pună umărul la consolidarea democrației. Și fără să-și dea seama că participă și el la livrarea pe tavă a țării sale, cu instituții, materii prime, materii cenușii etc.

Știu oameni care habar n-au de trecutul și prestațiile cei doi candidați, dar s-au mîndrit că au ieșit primii la vot, arătînd ca niște pești agățați în undițele propagandei. Alți oameni s-au speriat pentru că au auzit păreri contradictorii, unii ținînd cu unul, alții cu adversarul și cum să se hotărască fără riscul de a greși! Despre cei fanatici n-am nimic de zis pentru a nu se considera hotărîtori în producerea unui dezastru.
Pentru nemernicii aflați în culisele și jocurile acestui eveniment românesc, alegerile (indiferent de cîștigător) sunt o zi de glorie. Pot zice că le-a ieșit planul și de azi înainte ei vor fi marii profitori din spatele scenei politice.

Un lucru nu pricep! Cum se poate ca la începutul acestei săptămîni hotărîtoare pentru alegerea președintelui României, primul ministru Ludovic Orban să facă asemenea afirmații la un congres internațional al PPE de la Zagreb? A vorbit explicit, cu subiect și predicat despre motivele dărîmării Guvernului Dăncilă. Imaginile cu discursul plin de enormități rostite de premier a circulat pe net și la ore tîrzii pe o televiziune. Ba, Viorica Dăncilă a distribuit sîmbătă filmulețul însoțit de rugămintea de a-l distribui. Și, cu toate acestea, televiziunile din România s-au făcut că plouă, politicienii, la fel, șefii de partide s-au făcut că n-aud și nu văd.

În văzul unei mulțimi de politicieni din Europa, Ludovic Orban s-a lăudat că a dărîmat guvernul Dăncilă pentru a ajuta gruparea PPE în fața socialiștilor. Și Klaus Iohannis s-a lăudat prostește (adică nedemocratic, el neavînd rol constituțional în asta) cu debarcarea aceluiași guvern.
Și, cu toate acestea, în România, aproape nimeni n-a ieșit să ceară socoteală și să sublinieze ticăloșia. Dimpotrivă, s-a înghesuit la vot de parcă s-ar fi împărțit și mici și bere!

Nota utzu: Despre faptul că societatea este polarizată şi că politica urmează aceste clivaje s-a scris deja (de) mult. Însă în aceste două exemple nu întâlnim simple opinii contrare, puncte de vedere diferite despre aceeaşi informaţie, ci observăm că ne sunt prezentate chiar informaţii diferite. Doi comentatori cu notorietate, reprezentativi pentru publicul propriu, aleg să prezinte opinii cu conţinut informaţional paralel. Deşi au în vedere acelaşi eveniment, cei doi vorbesc despre chestiuni total diferite.

În continuare observăm că ceea ce denunţă tabăra învinsă este ignorarea unor interese legitime, a unor subiecte considerate fierbinţi şi relevante pentru procesul electoral al prezidenţialelor.

Cornel Nistorescu face chiar vorbire despre un apel al Vioricăi Dăncilă, unul din cei doi candidaţi la funcţia de preşedinte, pentru a-i fi distribuit un mesaj către electorat, invocând un blocaj mediatic. Face acest lucru după ce anterior, tot candidatului din turul doi al PSD i s-a refuzat calitatea de interlocutor într-o dezbatere prezidenţială.

Pentru creştinii ortodocşi care au fost minimal activi civic în ultimul deceniu sentimentul trăit de Viorica Dăncilă şi de simpatizanţii acesteia nu este unul străin. Noi suntem pe deplin obişnuiţi să fim ignoraţi, interesele noastre să fie luate în râs, reprezentanţii noştri să fie maculaţi mediatic şi, mai ales, să ni se refuze calitatea de interlocutori.

Consider că este pentru prima oară când întreaga campanie electorală, candidaţii şi temele asociate au evoluat într-un mod evident paralel, ceea ce consfinţeşte o nouă stare de fapt mai gravă decât „simpla” polarizare despre care ne-am obişnuit să auzim. Astăzi nu mai sunt de actualitate termenii americani de topografie mediatică: subiecte mainstream şi fringe (subiecte centrale în atenţia publicului sau de extremă/de nişă).

Totodată, nu conţinutul tematic este cel care stabileşte caracterul dominant al unui subiect în atenţia publică. De pildă, în mod tradiţional, trimiterea punctuală pe care Cornel Nistorescu o face vorbind despre subiectul încercării de creştere a cuantumului redevenţelor datorate, împiedicarea exproprierii ilegale a profiturilor, despre înalta trădare cu care se laudă prim-ministrul Ludovic Orban, ar constitui subiecte de interes faţă de care să se exprime şi cei din tabăra adversă. Vedem însă că Dan Tăpălagă expediază indirect aceste îngrijorări prin formularea unui prezumtiv „pericol de erdoganizare, de orbanizare”.

Aşadar nu valoarea sau utilitatea unei teme de dezbatere este cea care împinge un subiect în atenţia publică ci strict Puterea. În anul 2019 chiar candidatului prezidenţial al celui mai important partid parlamentar din România îi este refuzată calitatea de interlocutor. Teme propuse spre dezbatere de jurnalişti de prestigiu, de mare notorietate sunt ignorate aşa cum doar creştinii ortodocşi se obişnuiseră să fie ignoraţi pe scena publică.

Culmea este că acest grav deznodământ al parcursului electoral este calificat de către fostul premier Emil Boc a fi „momentul desprinderii definitive de comunism” iar acel băsescu invocă caracterul nefacultativ al democraţiei. Dimpotrivă, am îndrăzni să spunem, situaţia de fapt ne îndreptăţeşte să concluzionăm că victoria „zdrobitoare” a preşedintelui Iohannis este, prin efectul său imediat, o foarte limpede reîntoarcere la despotismul comunist. Pentru că, din nou, trăim zilele lui: ceea ce poţi ignora, nu există!

Într-un registru complet separat, dar mai aproape de cămaşa noastră, putem semnala aceeaşi boală şi în Biserică, acolo unde, de pildă, există discursuri complet paralele despre ecumenism, există acelaşi refuz al legitimităţii şi calităţii de interlocutor pe chesiuni spinoase, acelaşi mod brutal de folosire a Puterii pentru reducerea la tăcere.

Aşa cum în politică unii au fost trimişi trimişi la „beciul domnesc”, în Biserică suntem evacuaţi din parohie cu firmele de pază, aşa cum în politică unii sunt într-un proces de erdoganizare, orbanizare sau sunt putinişti, în Biserică suntem reduşi complet absurd la termenul de schismatici. Şi, din păcate, aşa cum subiecte precum cel al redevenţelor (printre multe altele) nu este discutat nici măcar când este girat de directorul Cotidianul, iar auto-denunţul lui Ludovic Orban este ignorat chiar când este semnalat de unul dintre cei doi candidaţi finali la prezidenţiale (la apogeul campaniei electorale!), aşa şi subiectul „abaterilor dogmatice” este în mod identic ignorat indiferent că este semnalat de unii ca noi sau chiar de persoane precum Bătrânul Gavril. Aşa cum simpatizaţii victorioşi ai lui Iohannis ignoră preocupările celor învinşi, aşa simpatizanţii semnatarilor de la sinodul tâlhăresc din Creta ne ignoră pe noi.

Mecanismul despotic este acelaşi, dar convingerea noastră este că poate fi înfrânt.

Nou Apel important al Arhiepiscopului Albaniei pentru rezolvarea crizei ucrainene la nivel pan-ortodox

de | 25 nov. 2019 | Biserica Albaniei | 0 comentarii

† Anastasie,
Arhiepiscop de Tirana, Durrës și a toată Albania
În prevestirea Crăciunului 2019

Apel-Implorare

pentru depășirea polarizării bisericești

1. De luni de zile, multe au fost spuse și scrise despre problema bisericească ucraineană. Ceea ce este cel mai critic și cel mai necesar, în orice caz, este să fie subliniată nevoia de unitate a Ortodoxiei. Sf. Ioan Gură de Aur a declarat, într-o expresie a experienței duhovnicești patristice și a tradiției bisericești: „Numele Bisericii nu este al dezbinării, ci al unirii și armoniei. Biserica a început să existe nu ca noi să fim dezbinați, ci ca să fim uniți laolaltă”. Și în altă parte: „Nimic nu-L întărâtă pe Dumnezeu atât de mult ca o Biserică dezbinată”. Orice acțiune trebuie să ia în calcul foarte serios, așadar, acest adevăr: Unitatea Bisericii este înainte și mai presus de toate.

2. Evenimentele bisericești din anul trecut au creat o nouă realitate, cu implicarea evidentă a intereselor și oportunităților geopolitice. Această situație nouă nu poate fi ignorată, direct sau indirect. Acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nu a adus unitatea și pacea ortodoxe dorite, după cum s-a întâmplat în cazurile precedente de acordarea a autocefaliei. Figura centrală în problema ucraineană, auto-proclamatul „Patriarh” Filaret, a refuzat în ultimă instanță Tomosul, criticând atât conținutul, cât și scopul său. Dezbinările s-au împrăștiat în alte regiuni și în lumea ortodoxă în general. În același timp, Taina supremă a unității și iertării – Sfânta Euharistie – a fost folosit de Patriarhia Moscovei în perioada confruntării ca un mijloc de aplicare a unei presiuni. Multe milioane de ortodocși din jurul lumii au rupt cu Patriarhia Ecumenică, Patriarhia de Alexandriei și Bisericile din Grecia. Mai mult, chestiunea validității hirotoniilor săvârșite de auto-proclamatul “Patriarh” Filaret când a fost excomunicat și anatematizat continuă să dezbine. Consecințele dureroase ale acestei intervenții chirurgicale sunt prea bine cunoscute, nu doar în cercurile ortodoxe, ci în toată lumea creștină.

3. Pe moment, o tăcere îngrijorătoare stăpânește în majoritatea Bisericilor Ortodoxe. Presiunile politice vizibile de ambele părți rănesc duhovnicește autoritatea Bisericii Ortodoxe, în timp ce mobilizarea persoanelor iresponsabile pentru a ridiculiza pe cei care exprimă opinii diferite, care, în același timp, îi măgulesc pe cei pe care-i sprijină, degradează dialogul inter-ortodox într-un moment critic pentru Ortodoxie. Unele cercuri bisericești și-au exprimat așteptarea că toate Bisericile Ortodoxe vor recunoaște treptat pe primitorul Tomosului. Mai mult, chiar dacă unele Biserici autocefale îl recunosc, altele s-au pronunțat prin declarații publice că vor continua să refuze să procedeze astfel. Fragmentarea etno-rasială rezultată (în greci, slavi și cei care doresc relații armonioase cu toți) anulează caracterul multi-național, multi-cultural și ecumenic al Ortodoxiei. Timpul nu corectează și nici nu vindecă neapărat schismele bisericești; mai degrabă le adâncește și le perpetuează.

4. Este urgent acum să fie găsite căi de depășire a acestei polarizări bisericești. Pentru a aborda diferite conflicte din lumea de astăzi, primul pas este încetinirea lor. Este larg acceptat și repetat adesea la scară internațională că tensiunile pot fi înfruntate doar prin mijloacele unui dialog serios. Ar trebui făcută orice încercare pentru a restabili comunicarea dintre părțile principale din criză cât de curând posibil, astfel încât să poată face schimb de propuneri creative. Există în Biserica Ortodoxă persoane care pot contribui la inițierea imediată a unor consfătuiri.

5. Este timpul să fie puse bazele pentru noi eforturi pe adevărurile tradiției ortodoxe, care sunt înrădăcinate în Sfânta Scriptură, de exemplu: „De ce mă numiți Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun?” (Luca 6:46, cf. Mt.7:21); „Dar spun vouă, iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc…” (Mt. 5:44); „și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…” (Mt. 6:12); „…silindu-vă să păstrați unitatea Duhului întru legătura păcii” (Ef. 4:3; vezi și Gal. 5:15). Urmând poruncilor Domnului cu credință, vom discerne noi căi pentru a depăși criza.

6. Soluții există. Dumnezeu ne va lumina ca să le distingem. Nu vor fi atinse, bineînțeles, prin schimburi de texte insultătoare și amenințătoare, nici prin intervenții extra-bisericești și nici nu pot fi impuse unilateral sau să vină automat prin trecerea vremii. Orice amânare deteriorează situația deja dureroasă. Și, chiar dacă va fi găsită o soluție „într-un final” „în viitor”, multe pagini neplăcute se vor fi acumulat deja în istoria Ortodoxiei. Principiul fundamental al sinodalității, pe care s-a sprijinit mereu mersul Bisericii Ortodoxe, este singurul în final care poate să găsească o ieșire din impasul crizei actuale. Adunându-ne împreună în Duhul Sfânt, în respect reciproc și cu singurul scop de a găsi o reglare pașnică, avem putința de a găsi o soluție acceptabilă pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Cu cât se amână valorificarea sinodalității la nivel panortodox, cu atât vor deveni mai primejdioase fisurile multiple din Biserica ecumenică. Tehnologia modernă amplifică zarva, confuzia și tulburarea printre ortodocși și, prin aceasta, credibilitatea Ortodoxiei scade în lumea de astăzi.

7. Cu apropierea Crăciunului, marele praznic al venirii Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu în omenire, inițiativa uimitoare a Tatălui pentru împăcarea cu neamul omenesc, oferim smerit rugămintea noastră pentru a se grăbească pașii spre prietenie, spre împăcare, astfel încât să fim îndreptățiți să cântăm toți împreună: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” (Luca 2:14). „Toate sunt ale lui Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Iisus Hristos și ne-a dăruit slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).

Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare.

Prin împăcare vor dobândi pace milioane de oameni credincioși. în același timp, Ortodoxia își va adeveri destoinicia ei duhovnicească să vindece rănile prin călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin lucrarea Sfântului Duh. Întărind adevărul că este o Biserică una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, ce are drept cap pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, „pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate” (Evr. 2:10), „Care ne-a dat slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).

Tirana, 20 noiembrie 2019

Traducere după Orthodox Synaxis (sursa primară: Orthodox Albania și ΕΚΚΛΗΣΗ-ΔΕΗΣΗ).

Observațiile noastre: Acest apel vine într-un moment când relațiile dintre Bisericile Locale Ortodoxe chiar s-au deteriorat grav prin conflictul ucrainean. Ultima întâlnire la Moscova a Patriarhului Chiril cu Patriarhul Ierusalimului ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Fanar. Oricine își dorește Locurile Sfinte pentru că sunt un simbol al creștinismului primar, al originilor Bisericii. În plus, ierarhia Ierusalimului este grecească și, totuși, preferă partea rușilor. Dacă nici în condițiile în care ar avea de pierdut poziții importante Constantinopolul nu cedează măcar să se facă o întrunire pan-ortodoxă, ar însemna că îndărătnicia și rătăcirea sunt mult mai adânci decât simple orgolii, sunt lipite de conștiința bisericească, generând o nouă problemă (erezie și fărâmițare).

Însă, așa cum se spune și în scrisoarea Arhiepiscopului Albaniei, aceste presiuni și negocieri de forță nu sunt în spiritul autentic creștin și ortodox. Criza Bisericii este, de fapt, mai profundă, secularizarea tot mai accentuată. Sunt necesare eforturi pentru revenirea la păstrarea învățăturii de credință cu inimă curată și la împlinirea poruncilor cu frică de Dumnezeu. De către toți, mari și mici. Acestea sunt prioritățile adevărate.

Criterii ortodoxe cu privire la re-botezarea ereticilor într-o hotărâre a Sinodului ROCOR (1971)

de | 24 nov. 2019 | Teologie Ortodoxă | 12 comentarii

Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse de peste Hotare (ROCOR) din 15/28 Septembrie 1971

„În privința problemei botezului ereticilor care primesc Ortodoxia, a fost adoptată următoarea hotărâre: Sfânta Biserică a crezut din timpuri îndepărtate că poate exista numai un singur botez adevărat, adică cel care este făcut în sânul său: ‘Un Domn, o credință, un botez’ (Ef. 4:5). În Simbolul credinței se mărturisește, de asemenea, ‘un botez’ și canonul 46 apostolic poruncește: ‘Un episcop sau un preot care a acceptat (i.e., recunoaște) botezul sau jertfa ereticilor poruncim să fie depus din treaptă’.

În tot cazul, când râvna unor eretici în lupta lor împotriva Bisericii a scăzut și când a intervenit problema despre convertirea în masă la Ortodoxie, Biserica, pentru a ușura convertirea lor, i-a primit în sânul său printr-un alt ritual. Sf. Vasile cel Mare, în primul său canon, care a fost inclus în canoanele Sinodului al VI-lea Ecumenic, indică existența a mai multor practici pentru primirea ereticilor în diferite ținuturi. El explică faptul că orice separare de Biserică îi deposedează de har și scrie despre cei separați: ‘Chiar dacă despărțirea a început prin schismă, în orice caz, cei care s-au depărtat de Biserică sunt deja lipsiți de harul Sfântului Duh. Acordarea harului a încetat deoarece succesiunea legiuită a fost întreruptă. Cei care au plecat primii au fost consacrați de Părinți și, prin punerea mâinilor, aveau darurile duhovnicești. Dar ei au devenit mireni și nu au avut nici o putere să boteze sau să hirotonească și nu au putut transmite altora harul Sfântului Duh din care ei înșiși căzuseră. Drept aceea, cei din vechime au stabilit cu privire la cei care veneau la Biserică de la schismatici, ca unii care fuseseră botezați de mireni, să fie curățați prin adevăratul botez al Bisericii’. Oricum, ‘pentru zidirea celor mulți’ Sf. Vasile nu se opune ritualurilor de primire a catarilor despărțiți din Asia. Despre encratiți el scrie că ‘aceasta ar putea fi o opreliște pentru buna rânduială generală’ și ar putea fi folosit un ritual diferit, explicând aceasta: ‘Dar mi-e teamă să fie pus un impediment celor ce se mântuiesc în vreme ce aș ridica temeri în ei cu privire la botezul lor’.

Astfel că Sf. Vasile cel Mare și, prin cuvintele sale, Sinodul Ecumenic, permite primirea unor eretici și despărțiți fără un nou botez prin pogorământ pastoral, numit iconomie, în timp ce stabilește principiul că în afara Sfintei Biserici Ortodoxe nu există botez valid. Pe baza acestui principiu, Sinoadele Ecumenice au permis primirea ereticilor prin diferite ritualuri ca răspuns la slăbirea ostilității lor față de Biserica Ortodoxă.

Cormciaia Cniga (Pravilă rusească, n.n.) dă o explicație pentru acesta de la Timotei al Alexandriei. La întrebarea ‘De ce nu-i botezăm pe ereticii care trec la Biserica universală/catolică’ răspunsul său este: ‘Dacă ar fi fost așa, o persoană nu s-ar fi întors repede de la erezie, nedorind să fie rușinată prin primirea botezului (i.e., al doilea botez). În orice caz, Sfântul Duh vine prin punerea mâinilor și rugăciunea preotului, după cum se dă mărturie în Faptele Apostolilor’.

Cu privire la romano-catolici și acei protestanți care pretind că au păstrat botezul ca o Taină (de exemplu, luteranii). În Rusia, din vremea lui Petru I, a fost introdusă practica primirii lor fără botez, prin renunțarea la erezie și mirungerea protestanților și a catolicilor neconfirmați (care nu primiseră mirungerea în confesiunea lor, n.n.). Înainte de Petru, catolicii erau botezați în Rusia. În Grecia, practica a fost, de asemenea, felurită, dar după aproape 300 de ani după o anumită întrerupere, practica botezării celor convertiți de la catolicism și protestantism a fost reintrodusă. Cei primiți prin orice altă modalitate nu au fost recunoscuți (uneori) în Grecia ca ortodocși. În multe cazuri astfel de copii ai Bisericii noastre Ruse nu au fost nici măcar primiți la Sfânta Împărtășanie.

Având în vedere aceste împrejurări și, de asemenea, creșterea curentă a ereziei ecumeniste, care încearcă să șteargă definitiv orice diferență între Ortodoxie și erezie – astfel încât Patriarhia Moscovei, fără să țină cont de sfintele canoane, chiar a emis o hotărâre care permite romano-catolicilor să primească Sfânta Împărtășanie (în anumite cazuri) – Soborul Episopilor recunoaște nevoia de a introduce o practică mai strictă, i.e. să boteze pe toți ereticii care vin la Biserică, și numai dintr-o necesitate specială și cu îngăduința episcopului este permisă, prin aplicarea iconomiei sau pogorământului pastoral, să se folosească o metodă diferită cu privire la anumite persoane, i.e. primirea romano-catolicilor și protestanților care săvârșesc botezul în numele Sfintei Treimi, prin intermediul lepădării de erezie și prin mirungere.” („Church Life”, iulie-decembrie 1971, p. 52-54)

Traducere după: ROCOR Studies

Această hotărâre este valoroasă în special cu privire la contracararea teologiei baptismale de sorginte și factură ecumenistă. Bineînețeles că prima dată este importantă aplicarea ei practică prin discernământul de care dă dovadă, prin care sunt evitate extremele, adică diluarea ecumenistă și rigorismul exagerat. Tradiția ortodoxă canonică și patristică este foarte bine pusă în evidență și explicată în această dispoziție sinodală.

O dezbatere mai detaliată pe tema existenței harului în celelalte confestiuni este utilă, îndeosebi cu privire la lucrarea harică în actele lor cultice, cum ar fi Botezul.

Schismaticii ucraineni sunt susținuți mai departe de Mitr. Ierotheos; Patriarhul Ierusalimului vizitează Rusia; Constantinopolul vizează Biserica Cehă

de | 21 nov. 2019 | Schisma ucraineană | 2 comentarii

Romfea.gr: Mitropolitul Ierotheos: „Rusia și Ucraina”

Mitropolitul Ierotheos devine un susținător înverșunat al cauzei schismaticilor ucraineni, nu doar un simplu partizan al lor. Din nefericire, alunecă tot mai departe de linia Bisericii.
Într-un articol despre „Rusia și Ucraina”, face o prezentare a relației dintre cele două state bazându-se exclusiv pe o singură carte, scrisă de Anne Applebaum. Pe lângă faptul că autoarea este americană, căsătorită cu un polonez, care nu poate aduce informații istorice de încredere fie și numai din prisma simpatiilor sale personale, concluziile Mitropolitului de pe urma unor observații istorice politice sunt dezamăgitoare. Nimeni nu contestă dezastrul uman provocat de comuniștii ruși în Ucraina, îndeosebi în timpul foametei din anii ’30, totuși istoria nu se restrânge doar la atât nici ca timp, nici ca spațiu.

Câteva concluzii deplorabile teologic:

„Oricine pricepe de ce au urmat reacții din partea Bisericii Moscovei la fiecare proclamare a independenței bisericești în Ucraina.” Totuși trebuie precizat că Sfinți precum Lavrentie de Cernigov nu au validat acțiunile acestea nici pe plan bisericesc, nici politic. Și nu au fost agenți ruși, ci Părinți duhovnicești.

„Se mai explică de ce unii ucraineni au întrerupt orice dependență de Biserica Moscovei și au trecut la autohirotonii. După cum, la fel, pricepe astfel oricine că politica Moscovei a condus gruparrea creștinilor să caute protecție de la Papa și a format Uniația în Ucraina.” Oare chiar poate justifica situația politică formarea unei Biserici fără episcopi, prin așa-zisa hirotonie a unuia de către preoți? Însă cel mai grav este că justifică uniația, greco-catolicismul. În primul rând, acesta nu a apărut de curând, ci în sec. XVI la presiunea catolicilor polonezi, cam cum s-a petrecut în Transilvania. Pe lângă distorsionarea faptelor istorice la cel mai josnic nivel, este justficată orice trădare și trecere la catolici în ciuda trecutului martiric al Bisericii noastre.

Romfea.gr: Întâlnire a Patriarhului Ierusalimului cu președintele Rusiei V. Putin

Scopul vizitei la Moscova începând cu 19 noiembrie a.c. a Pariarhului Teofil este primirea premiului „Patriarhul Alexei al II-lea”. Acesta a avut o întrevedere cu Președintele Rusiei, în care a fost exprimat sprijinul din partea Rusiei pentru Ierusalim și mulțumirea din partea oaspetelui pentru implicare în problemele bisericești din Orientul Mijlociu.

Astăzi Patriarhul Teofil a slujit împreună cu Patriarhul Chiril al Moscovei.

Totodată, în cadrul Sfintei Liturghii, atunci când a primit distincția „Patriarhul Alexei II”, acesta i-a invitat la sine pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale pentru a discuta despre păzirea unității panortodoxe.

UJO: Fanarul începe capturarea Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia?

Într-o altă Biserică Locală, cea din Ținuturile Cehe și Slovacia, sunt raportate tentative de subminare din partea Constantinopolului. Acestea nu sunt noi, ci doar stinse temporar, după cum se știe din istoria acestei Biserici Locale.

De data aceasta, a fost înființată o asociație bisericească în Cehia pe numele a trei persoane, dintre care una este episcop al Patriarhiei Ecumenice în Austria, alta este episcopul Isaia din Biserica Cehă și încă o persoană. Mirarea este că sediul acestei asociații este la adresa unei mănăstiri din Biserica Locală. Sunt bănuite planuri prin care Fanarul intenționează să acapareze puterea în această Biserică probabil pentru a avea un alt aliat în problema ucraineană. În orice caz, nu sunt justificate astfel de manevre.

În plus, Episcopul Isaia a slujit împreună cu Epifanie, în ciuda interdicțiilor Sinodului ceho-slovac, care se știe că este fidel Bisericii conduse de Mitropolitul Onufrie în Ucraina.

Mărturisirea și martirajul Pr. Gheorghe Calciu prin rostirea celor șapte „Cuvinte către tineri”

de | 21 nov. 2019 | Ortodoxie | 1 comentariu

„Pe ziua de 6 martie, luni, am anunțat începerea unui nou ciclu de predici, șapte la număr, adresate tinerilor și în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul țării noastre. Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinței, la combaterea ateismului și a materialismului, atât ca ideologie de stat, cât și ca atitudine individuală ș protestul împotriva dărâmării bisericilor.

Se vorbea tot mai des de intenția autorităților de stat de a muta Patriarhia în afara capitalei și a de a transforma Catedrala Patriarhală în muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi în număr de șase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un așa-zis centru civic. […]

Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia să trezească un spirit de opoziție în tot tineretul român al capitalei, fie credincios, fie necredincios, făcând să răsune în ele coarda credinței sau a patriotismului, sau și una și alta. Dar această opoziție sau rezistență inițial de ordin ideatic și moral, trebuia să devină o opoziție practică, curajoasă, deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.

[…] În ziua de 7 martie, Cuvântul întâi către tineri, cu subtitlul „Chemare”, era gata, iar în ziua de 8 seara l-am pronunțat. Cele șapte Cuvinte urmau să fie rostite în fiecare miercuri , la ora nouă și douăzeci, în cadrul rugăciunii de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic. Aceste predici aveau un caracter legal și regulamentar, în sensul că la rugăciunea de seară profesorul de serviciu, fie preot, fie laic, trebuia să rostească o scurtă meditație, fie la un text biblic, fie la  viața elevilor. […]

În publicațiile religioase, articole, studii teologice, se interziceau cu strășnicie de către ierarhie și de către magisteriul profesoral astfel de tendințe. orice termen de adresare era temeinic cenzurat spre a nu jigni cu ceva sensibilitatea organelor politice. […] În comparație cu aceste poziții, atitudinea mea avea caracterul unui trăsnet, fiind vecină cu nebunia. […]

Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii au primit de la mine câte un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era și dirigintele clasei a III-a, le-a interzis să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor controale, i-a amenințat cu eliminarea, m-a declarat în fața elevilor nebun, fals, pios, insubordonat față de autoritățile de stat, încălcător al capitolului 13 din Epistola către Romani, care poruncește subordonare totală față de stăpânirea lumească. Nu făcea nici o distincție între o subordonare civică și o libertate de credință.

–  Chiar dacă bisericile sunt dărâmate, tăceți!, zicea el. Chiar dacă ni se interzice credința, tăceți! Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăznește să nu asculte de cele ce vă spun va fi aspru sancționat. […] În clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, penru a crește starea de teroare, deoarece aici erau elevii cei mai apropiați mie, părintele N. cu asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă unitate, a pus treizeci și două de note de 2 și două note de 1 la materia predată de dânsul, Dogmatica ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa,acești elevi nu se tunseseră corect. […]

În ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a mea. De data aceasta însă, pe lângă membrii corpului profesoral, episcopul R. și consilierul cultural I., mai participau încă două personalități de seamă din Departament.[…]

În ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de seară, rostesc al doilea Cuânt către tineri din ciclul predicilor, intitulat: „Să zidim biserici!”. Atmosfera a fost înălțătoare. Spre surprinderea mea, au participat foarte mulțu studenți teologi și de la facultățile laice, ponderea având-o Politehnica. La sfârșit, studenții mi-au pus întrebări, m-au chestionat în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cuvântul lui Hristos? Se tem să sufere pentru adevăr? Le-am răspuns că profesori, chiar preoți fiind, sunt și ei oameni.

– Eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o greșeală de ierarhizare a valorilor. Și drept consecință și atitudinea lor. Ei pun pacea înaintea adevărului. Cred că omul trebui să lupte pentru adevăr, care primează asupra instinctului de conservare a păcii individuale, a bunăstării.

Ideea mi s-a părut valoroasă și am reluat-o într-o predică ulterioară. Între timp, lucrurile s-au complicat și mai mult. Amenințări directe și indirecte, prin oamenii statului, ai Seminarului sau prin persoane individuale, telefoane anonime de amenințare. Securitatea a intrat în acțiune mai direct. Un ofițer de Securitate care se recomanda D. a început să terorizeze elevii. Erau obligați, după o exersare a măiestriei de intimidare, să semneze un angajament că vor fi informatori viitori ai Securității.

[…]În ziua de 22 martie țin cea de-a treia predică, intitulată: „Cer și pământ”. Aceeași asistență numeroasă și mișcată până în adâncul sufletului. La sfârșit mi se pun întrebări și sunt condus la autobuz. Începând cu această dată, directorul M. asistă la predicile mele stând în spate și cerând apoi de la elevi să-i dea copii după predicile mele. știam că reprezenta episcopul și Departamentul.

La 29 martie țin slujbă până seara târziu și în slujbă, directorul anunță că nu se mai ține rugăciunea de seară. Mulți dintre elevi au crezut că nici eu nu voi mai ține predica. Dar cincizeci de elevi au fost la ora nouă seara în biserică și încă vreo șaizeci-șaptezeci de studenți teologi și laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către tineri a avut ca titlu: „Credința și prietenia”. Directorul a asistat din nou și a discutat cu unii teologi, cărora le fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la predicile mele. Dacă vor continua, or ajunge la închisoare alături de mine, fiindcă nu este voie să combați ateismul, nici să protestezi când bisericile sunt dărâmate. Am înțeles că aceasta era mentalitatea lui, că așa vedea el lucrurile și că va acționa conform vederilor sale, fără scrupul.

În ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu titlul „Preoția și suferința umană”. Tot așa, sunt prezenți și oameni din afara Teologiei.

Toată această perioadă am fost judecat săptămânal. Miercurea predicam, vinerea eram judecat. Motivul era întotdeauna lupta împotriva ateismului și protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri pe care ierarhia bisericească și autoritatea de stat nu le putea admite.

În ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un cadru mai „festiv”, de către întregul corp profesoral. Scopul inițial al acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa a IV-a și să-mi fie ridicat dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat puțin în panică. Li se părea prea mult și, pe de altă parte, știau că și-ar atrage disprețul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în școală ei nu aveau motiv să se lase terorizați total. Numai îndepărtarea mea din școală le-ar fi arătat că pot fi și ei zvârliți, și aceasta le-ar fi stârnit o groază atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. […]

În ziua de 12 aprilie 1978 am ținut Cuvântul al șaselea către tineri, cu titlul: „Despre moarte și înviere”. Condițiile predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt și jumătate seara, directorul M. a dat ordin portarului să încuie poarta și să nu mai îngăduie nici unui elev sau student să pătrundă în incinta școlii pentru a-mi asculta predica. Biserica a fost încuiată cu latăc, iar elevii din sălile de meditație, unde-și pregăteau lecțiile pentru a doua zi, trimiși la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii au refuzat. S-a creat tulburare.

– La dormitor, la culcare! striga directorul.

– La biserică, la rugăciune!, strigau elevii.

Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am spus părintelui director:

– Dacă-mi încuiați biserica, voi vorbi de pe treptele ei. Nimic nu mă poate opri.

– N-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.

Directorul amenința elevii, forțându-i să se retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de sus, ca elevii să se retragă.

– Huo!, strigau elevii. Directore, ești tu călugăr? […]

– Stau aici pe culoar și privesc, părinte director, i-am spus, pentru că este un spectacol care trebuie văzut. Vă amintiți ce ați afirmat la una din judecățile mele, că pe elevi nu-i interesează deloc predicile pe care le țin, dar stau și mă ascultă fiindcă le este rușine să iasă din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă mai mențineți părerea?

În jurul meu și afară erau o mulțime de studenți teologi și de la alte facultăți, elevi și eleve de liceu care săriseră gardul înalt al școlii și care priveau uluiți la ceea ce se petrecea. Un student înalt era lângă mine.

– Cum este posibil să se petreacă așa ceva, părinte? Vin pentru prima dată la predicile dumneavoastră pentru că mi-au vorbit colegii de ele. […]

Nu i-am răspuns nimic. Între timp, elevii fuseseră închiși în dormitoare ca o turmă de vite. De la ferestre strigau:

– Părinte, vorbiți în mijlocul curții și mai tare, să vă auzim și noi!

Dar în mijlocul curții nu era lumină, așa că m-am dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo șaizeci de studente și studenți, elevi și eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, și i-am găsit acolo când am ieșit. Între timp, cam o sută de elevi au reușit să sară de la etajul întâi pe fereastră și au venit să mă asculte. Când pedagogii au prins de veste, au venit în grabă la locul „crimei”, adică unde vorbeau eu. Elevii erau puțin speriați. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea cealaltă. Scena s-a repetat de câteva ori și, în noaptea tăcută, fuga lor răsuna ciudat, ca pașii unei turme de bizoni.

La sfârșitul predicii am fost condus de circa o sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea ce se petrecuse. Dar puritatea lor sufletească făcea opoziție secretă. Fiecare își spunea în adâncul sufletului: „Poate nu a fost adevărat!”. Și cât de adevărat era! Și cu cât mai oribile vor fi cele ce vor urma!

Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata mea în apartamentul Preasfințitului Episcop R..

– Părinților profesori, a început Preasfințitul, v-am chemat aici pentru că se petrec niște lucruri ciudate, neobișnuite în Seminar. Părintele Calciu afirmă în predicile sale că frățiile voastre îi învățați pe elevi marxism, ateism, materialism, că îi intoxicați sufletește pe aceștia și de aceea caută să-i dezintoxice.

Profesorii au rămas interziși. nimeni nu mai știa ce să zică, pentru că, vorbind cu asemenea perfidie, ne dezorienta pe toți. Chiar eu, care îmi pusesem în față cele mai sumbre posibilități, nu mă așteptam la o asemenea afirmație josnică.

Tăcerea profesorilor uluiți începuse să devină jenantă.

– Preasfințite, i-am răspuns eu, vorbesc primul fiindcă sunt cel acuzat. V-aș propune să chemați un elev de anul întâi, adică cel mai puțin inițiat în probleme de teologie, și, dacă el va spune că așa a înțeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face ateism, atunci îmi însușesc nedreapta acuzație pe care mi-o aduceți și părăsesc școala. […]

În ziua de 19 aprilie am ținut cel de-al șaptelea Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere”. Pe 22 aprilie s-a luat vacanța de Paști. Elevii și-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toți ne temeam pentru ceea ce va urma, fiindcă, după cel de-al șaselea Cvuânt către tineri ținut pe treptele bisericii în ziua de 12 aprilie, s-a dezlănțuit o teroare polițienească extraordinară, atât la Seminar, cât și la Facultatea de Teologie.

…………………

Preasfințitul îmi înmânează hotărârea de suspendare numărul 8932 din 17 mai 1978 pentru repetate abateri disciplinare. Eram scos din funcția de profesor. Semna episcopul vicar R. și consilierul I.. abaterile mele disciplinare erau legate de predicile prin care am combătut ateismul, materialismul și am protestat împotriva dărâmării bisericilor.

A trăi dintr-un singur salariu, cel al soției, în țara românească, este aproape similar cu a urca un munte în mâini. Depun îndată o cerere prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt licențiat în Teologie și în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publicate în țară și în străinătate și merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele secretar P., acest post nu există. […]

Duminică, 21 mai 1978, Sfinții Împărați Constantin și Elena, ziua mamei mele moarte. M-am decis: asist la Liturghia din biserica Radu Vodă, mă împărtășesc, iar la sfârșit, spre spaima directorului și a părintelui N., vorbesc. Le spun credincioșilor și elevilor că, atâta timp cât activitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu” și în fața lor, de aceea sunt dator să aduc la cunoștință cele ce s-au petrecut. Relatez că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenței semnată de Preasfințitul R. și de I.. […]

În ziua de 23 mai are loc o nouă Permanență, care hotărăște următoarele:

– sunt numit funcționar la serviciul cultural al Arhiepiscopiei;

– pentru nevoile spirituale sunt trimis la biserica militară,

– mi se interzice cu strășnicie să mai pun piciorul în incinta Seminarului.

Am respins hârtia. Înspăimântați, cei de la Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o telegramă fulger. Se temeau de moarte că voi merge din nou la Seminar și voi vorbi în fața elevilor și a credincioșilor.

[…]

Părintele director a trecut la ceea ce-l interesa: să accept postul de mic funcționar administrativ, fiind altfel scos din învățământ și din Biserică.

– Trebuie să te cam smerești puțin, părinte, și poate mai târziu vei fi primit în învățământ din nou!

– Despre ce smerenie vorbești, părinte arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creștină sau smerenia spre trufia altora?”

Veșnică fie pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu!

Cei doritori, pot consulta descrierea de mai sus în integralitatea ei, cu mult mai multe detalii, în cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu.

Strigare, mărturisire și cumpătare în întreruperea pomenirii

de | 20 nov. 2019 | Întreruperea pomenirii | 23 comentarii

Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.

Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.

Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?

Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.

Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.

Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.

Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.

Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.

Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.

Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.

Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.

Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.

Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!

Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!

Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.

Luare de poziție a Mitropolitului de Limassol pe tema pomenirii lui Epifanie

de | 16 nov. 2019 | Schisma ucraineană | 18 comentarii

Într-un comunicat oficial al Mitropoliei de Limassol, este exprimată și individualizată poziția Mitropolitului local Atanasie în privința pomenirii recente a lui Epifanie în diptice de către Patriarhul Teodor al Alexandriei în acest oraș. Acestea confirmă deplin informațiile anterioare ale agenției Romfea.gr.

Luare de poziție a Mitropolitului de Limassol pe tema pomenirii lui Epifanie ca [Mitropolit] de Kiev
(16 noiembrie 2019)

Mitropolitul Atanasie de Limassol separă poziția sa de pomenirea numelui lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei la dumnezeiasca Liturghie patriarhală din Limassol.

Preasfințitul Mitropolit Atanasie de Limassol, la o emisiune a sa în direct la Postul de Radio al Sfintei Mitropolii de Limassol, la întrebarea unei ascultătoare pe subiectul pomenirii lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Teodor al II-lea al Alexandriei, printre altele, a menționat cele de mai jos:

Din prima clipă a sosirii Patriarhului Alexandriei în Cipru, Episcopul Sfintei Arhiepiscopii în comunicarea pe care a avut-o cu el, l-a asigurat că într-o convorbire pe care a avut-o cu Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei, a primit angajamentul și asigurarea că Patriarhul Alexandriei nu va pomeni pe Epifanie la dumnezeiasca Liturghie, ci va pomeni numai pe Preafericitul Arhiepiscop de Cipru și pe Mitropolitul locului, ca să nu se creeze vreo problemă pe motiv că Biserica Ciprului nu s-a poziționat încă pe această temă.

De același lucru l-au asigurat pe Mitropolitul Atanasie de Limassol și cei din suita Patriarhului de Alexandria, că nu va fi pomenit Epifanie.

Pe lângă acestea, fără să cunoască de la început el însuși și fără să aibă vreo informare despre schimbarea poziției sale, Preafericitul Teodor al Alexandriei a judecat în clipa aceea a dumnezeieștii Liturghii că trebuie să pomenească pe Epifanie ca Mitropolit de Kiev.

Concluzionând, Preasfințitul a menționat că pomenirea lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev, chiar dacă s-a făcut în Biserica Ciprului și în special în Sfânta Mitropolie de Limassol, acest lucru nu exprimă nici Mitropolia de Limassol, nici pe el însuși, ca Mitropolit de Limassol, nici Biserica Ciprului.

El însuși stăruie în cele pe care le-a arătat în scris și face public faptul că «acceptă și recunoaște drept Mitropolit canonic de Kiev și a toată Ucraina pe kir Onufrie și Sfântul Sinod din jurul lui».

Ascultați luarea de poziție a Mitropolitului de Limassol:

Nota noastră: Amintim că Mitropolitul Atanasie este unul dintre puținii Episcopi care nu a semnat documentele Sinodului din Creta, la care a participat, și a adus o critică decentă și o motivare a deciziei de atunci. Deci există o consecvență în mărturisirea sa de credință.

Cu toate că are o prietenie și o relație bună cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos, care este unui dintre ideologii recunoașterii schismaticilor ucraineni, poziționarea aceasta a Mitropolitului Atanasie este cu atât mai valoroasă și o dovadă că vine din propriile sale convingeri teologice și din conștiința sa bisericească.

În interviul radiofonic s-a mai făcut, printre altele, precizarea că invitația adresată Patriarhului de Alexandria fusese făcută cu cel puțin jumătate de an în urmă. Mitropolitul exprimă adeseori respectul său față de Patriarhul Teodor și față de decizia lui, clarificând faptul că el, totuși, nu este de acord cu ea.

Există și unele publicații on-line grecești care își manifestă neplăcerea față de atitudinea Mitropolitului Atanasie, ironizând faptul incontestabil că Patriarhul Alexandriei i-a amăgit în esență pe ciprioți. Chiar și mai înainte soluția de a nu fi pomenit Epifanie fusese numită o „derogare necanonică de la tipicul bisericesc”.

Cinste Mitropolitului Atanasie pentru mărturisirea sa în fața Patriarhului Teodor și pentru felul cum a vădit practicile înșelătoare schismatice!

Declarații provocatoare pro schismatici ucraineni ale unui Mitropolit grec

de | 15 nov. 2019 | Schisma ucraineană | 6 comentarii

Romfea.gr: Poziție „vitejească” sau diversiune?

«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.» 

Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.

«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.

Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.

De asemenea, ar fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.

Pe de altă parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii și laicii ruși?

Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.

Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.

Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).

Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.

Sf. Grigorie Palama – Omilie spre buna rânduială a Postului

de | 14 nov. 2019 | Predici | 0 comentarii

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină stră­lucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin rugăciunile voastre de dimi­neaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai pos­tul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chi­pul fără de nici un folos.

2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în ce­nuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Dom­nului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” [Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” [Psalmi 139:1-3].

4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugă­ciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi în­şine şi cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să stăm în biserica lui Dumnezeu.

6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie, spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:6].

7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între po­poare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări binecuvântaţi pe Dumne­zeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnu­lui, Celui ce ne-a făcut pe noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre, care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.

8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi 56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşter­nutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].

9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.

10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui, dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă altminteri, chiar îndurând noi ostenea­la postului şi a rugăciunii, rămânem lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oa­meni, şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.

11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare

[analogie]

, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea

[imaginaţia]

chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.

12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor [Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.

13. Iar postul care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte şi se înso­ţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu, pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt, împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos, Domnul nostru.

14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de în­ceput şi cu Duhul Său cel Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursă: ΠΕΜΠΤΟΥΣΙΑ.ro

Dreapta credință în viețile Sfinților (9). Primele reacții față de nestorianism

de | 14 nov. 2019 | Buna credință | 6 comentarii

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Epistola 11 a Sf. Chiril al Alexandriei

Chiril către Preacuviosul și preaiubitorul de Dumnezeu Părinte Celestin, bucurie!

Dacă ar fi fost posibil să tac și, fără să scriu evlaviei tale toate cele mișcate (întâmplate), să fiu afară de reproș și să se poată evita ceea ce pare întristător și mai ales lucruri așa de necesare, când chiar dreptatea credinței este cutremurată de unii, aș fi zis în mine însumi: Mai bună și neprimejdioasă este tăcerea și a fi calm decât a produce tulburare. Dar, deoarece chiar și Dumnezeu cere de la noi sobrietate în unele ca acestea și obiceiurile de demult ale Bisericilor ne înduplecă să vi le facem cunoscute Cuvioșiei Tale, scriu iarăși de nevoie, arătând faptul că Satana le zăpăcește pe toate acum și se înnebunește asupra Bisericilor lui Dumnezeu și se ispitește să răstoarne popoarele de pretutindeni care pășesc corect în privința credinței. Căci nu se potolește acea fiară foarte răutăcioasă și care poartă necredința. Deci am tăcut în vremea care a trecut și nu am scris nimic defel despre cel care este acum în Constantinopol și administrează Biserica nici evlaviei tale, nici altuia dintre împreună-slujitori, crezând că nesăbuința din acestea nu se află în afara reproșului.  Dar, deoarece am ajuns ca la un apogeu al răului, am gândit că este necesar să slobozesc limba și să zic toate cele petrecute.

Căci cel menționat este hirotonit și e dator, în cuvântările despre bine, să folosească pe popoarele de acolo și pe străinii care sunt în trecere. Dar aceștia sunt cei mai mulți, așa-zicând din orice oraș și sat. A depus sârguința să vorbească lucruri nelalocul lor și fără de rațiune și care sunt departe de credința apostolică și evanghelică, pe care au păstrat-o Părinții mereu și ne-au predat-o ca pe un mărgăritar de mult preț. Și am trimis evlaviei tale ca o informație precisă cuvântările pe care le-a rostit în biserici cel mai adesea și nu încetează să vorbească. Dar, deși voiam să-l înfrunt deschis printr-o scrisoare sinodală, eu mărturisesc că nu putem să avem comuniune cu cine spune și cugetă acestea. Nu am făcut aceasta. Dar, gândind că trebuie să se întindă o mână celor ce alunecă și să-i ridic ca pe niște frați căzuți, l-am rugat prin scrisori să se depărteze de o astfel de rea credință. Însă nu am avut nici un câștig. Dar, deoarece a aflat că ne-am revoltat așa de tare pentru cel care cugetă acestea, încât să-l și pedepsim ca să abandoneze inovațiile lui, căci nu le-aș numi dogme, a pus în mișcare toate modurile de complotare și nu încetează să le stârnească. De unde așteptam să se tămăduiască și să se abțină de la dogmele potrivnice lui Hristos, am cunoscut că am fost înșelați în nădejdea noastră, petrecându-se ceva de felul acesta.

Era în Constantinopol un episcop cu numele Dorotei, care cugeta aceleași lucruri ca el, bărbat lingușitor și nesăbuit cu buzele, după cum este scris, care, pe când preacinstitul Nestorie ședea pe tronul Bisericii din Constantinopol în timpul slujbei, ridicându-se, a cutezat să spună cu glas mare: Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, acesta să fie anatema! Și s-a făcut strigăt mare și îmbulzeală de la tot poporul. Căci nu voiau să mai aibă comuniune cu cei ce cugetau acestea, încât și acum popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie nedreptățiți în credință, în timp ce el și cei dimpreună cu el, pe care i-a adus din Antiohia când a fost urcat (pe tron), toți vorbesc lucruri pervertite.

Când au ajuns cuvântările lui în Egipt, am aflat că unii foarte slabi în cuget au fost răpiți și ziceau cu îndoială între ei: Oare spune corect? Oare s-a rătăcit? Fiindu-mi frică să nu se înrădăcineze boala în sufletele celor mai simpli, am scris mănăstirilor din Egipt o scrisoare generală, întărindu-i în credința dreaptă. Apoi unii au dus în Constantinopol unele copii și s-au folosit cei ce au citit foarte mult, încât mulți din conducere (εν τελει) mi-au scris, mulțumindu-mi. Dar acest fapt a devenit hrană de întristare asupra mea și se luptă ca cu un vrăjmaș, fără să aibă altceva ce să-mi reproșeze decât numai că nu suport să cuget aceleași lucruri cu el, ba am îndreptat pe mulți, convingându-i să creadă că sunt drepte acelea pe care le-am învățat din dumnezeiasca Scriptură și credința pe care am primit-o de la Părinți. Totuși am scris iarăși celui pomenit o scrisoare, care conținea expunerea dreptei credințe ca în rezumat, și îndemnându-l și dându-i mărturie să cugete și să vorbească așa, fără să mă preocupe cele făcute de el împotriva mea, ci dându-le  în seama lui Dumnezeu, Care pe toate le știe și le poate. Dar iarăși nu am câștigat nimic. Se ține și acum de cele de la început și nu încetează să vorbească lucruri pervertite.

Dar să cunoască și aceasta evlavia ta, că toți episcopii din Răsărit sunt de acord cu cele spuse și toți sunt necăjiți și supărați și mai ales episcopii evlavioși din Macedonia. Știind aceasta, i se pare că este mai înțelept decât toți și el singur știe rostul (σκόπος) Scripturii insuflate de Dumnezeu și taina lui Hristos. Cum nu ar fi trebuit mai degrabă să se adapteze el, pentru că el singur rătăcește când tăgăduiește aceasta, pe când toți episcopii și laicii ortodocși din toată lumea mărturisesc că Hristos a fost și Dumnezeu, iar Fecioara care L-a născut a fost Născătoare de Dumnezeu? Dar se face cocoș și i se pare că, uneltind contra tuturor prin puterea scaunului, ne convinge și pe noi sau și pe toți ceilalți să cugetăm la fel cu el.

Așadar cum vom proceda, fără să-l fi convins și fără să putem opri astfel de cuvântări, în timp ce cei din Constantinopol sunt stricați zi de zi și sunt necăjiți, așteptând întăriri de la învățătorii ortodocși? Cuvântul nostru nu este despre ceva banal și nici tăcerea nu este fără de primejdie. Căci, dacă este vorbit de rău Hristos, cum să tăcem noi, când scrie Pavel: «Dacă săvârșesc aceasta de voie, am plată; iar dacă fără de voie, mi s-a încredințat o slujire» (1Cor. 9:17)? Așadar cei cărora ni s-a încredințat slujirea (iconomisirea) cuvântului și stabilitatea credinței ce vom spune în ziua Judecății, când vom tăcea despre acestea?

Dar nu ne sustragem pe noi din comuniunea cu el cu îndrăzneală, înainte de a-ți fi comunicat evlaviei tale despre acestea. De aceea învrednicește-ne să ne exprimi ce ți se pare și dacă de cumva trebuie să avem comuniune cu el sau de acum să ne dezicem cu îndrăzneală pentru că nimeni nu are comuniune cu cel care cugetă și învață unele ca acestea. Observația evlaviei tale cu privire la acestea trebuie să devină vădită prin scrisori și episcopilor bine-credincioși și iubitori de Dumnezeu din Macedonia și tuturor celor din Răsărit. Căci doresc să le dăm prilejuri să stea toți cu un suflet și cu un cuget (γνώμη) și să se lupte pentru dreapta credință, care este războită.

În ce-l privește pe el, și Părinții noștri mari și minunați și renumiți au hotărât (anatematizat), dar încă și noi cei vii împreună cu ei, spunând că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Și, deoarece nu a vrut să facă aceasta cu propriul lor glas, a pus pe altul, pomenitul Dorotei, și a pregătit să spună aceasta în timp ce el ședea și asculta. Cu acesta s-a împărtășit imediat, coborându-se de pe tron, după ce a săvârșit dumnezeieștile Taine.

Iar pentru ca Cuvioșia Ta să știi limpede care sunt cele pe care le spune și le cugetă el și care sunt cele pe care [le cugetă] marii noștri Părinți, am trimis cărți care au fragmente de capitole. Am aranjat să fie explicate după cum au fost primite de cei din Alexandria și am dat scrisorile scrise de mine iubitului Poseidoniu, poruncind să le aducă și pe acestea Cuvioșiei Tale.

Traducere după PG 77, col. 80-85.

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu

de | 13 nov. 2019 | Predici | 1 comentariu

Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului acestui veac. Spus când urma el să plece din trup[*]

1. Dureros e cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum mi s-a arătat, însă şi plin de multă bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi; dar plin de bucu­rie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi să fiu împreună cu Hristos; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi mai vorbi cu voi (In. 14:30). Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi ereticii fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a spus: Oamenii răi şi impostori vor propăşi spre mai rău, amăgind şi amă­giţi fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am făcut, cu harul lui Hristos, precum şi ştiţi, iubitorilor de Dumnezeu; şi aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele grăite ieri; dar ştiu că vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu, cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos. Căci cel iubitor de cărţi pe drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu (In. 14:24,21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi noaptea (cf. Ps. 1:2), adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui. Având totdeauna în mâini căr­ţile sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?

Dar ce este ceea ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a trecut sub tăcere din cele folositoare dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă mărturie, dina­inte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare de fii, care-şi iubeşte pro­prii fii. Şi aduce aminte despre cele trecute, despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă. Şi aceasta nu grăindu-le în ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu putere strigându-le prin Lege şi prooroci şi apostoli şi prin Stăpânul Însuşi. Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău! (Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte înalt, cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţă spune: Înălţaţi-vă, nu vă temeţi! (Is. 40:9). Şi iarăşi David spune: Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce zice? Vedeţi cum umblaţi (Ef. 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am grăit lumii şi n-am grăit nimic în ascuns (In 18:20). Şi în altă parte Evanghelistul despre El: Stătut-a şi a strigat, spunând: De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cu câtă îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi feri­citul Pavel spune: Vedeţi de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, vedeţi de tăierea-împre­jur (Flp. 3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt (Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi de voi în­şivă ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au ieşit în lume (2 In. 1:8). Şi multe sunt de acestea în dumnezeieştile Scripturi cele Vechi şi ale Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu urechile lor greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis (Is. 6:10). O, cât de multe şi de mari scrieri auzind, nu înţelegem! De unde vom fi şi fără răspuns în ziua cercetării, când va veni Cel ce luminează cele ascunse ale întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le au­zim şi nu le primim. Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreaptă, şi ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi, Doamne. Şi cu adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David, care spune: Şi s-au amestecat cu nea­murile şi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:34). Pentru aceasta suntem smeriţi în tot pămân­tul pentru păcatele noastre şi au sosit la noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Şi păstorii sunt lupi şi oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumnezeu (vezi Amos 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăj­duiesc în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).

2. Cutezaţi, deci, căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi în zilele acelea că voi aduce foamete pe pământ; nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumne­zeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune? Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de suflet şi dăunătoare! O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul. Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul, spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de la mine! (Ps. 27:1) Şi despre credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32:19). Şi în altă parte spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:18) şi iarăşi: Milostiv şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5). acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de suflet; să cercetăm ca să nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către cei fără de grijă: Vă rătăciţi, neînţelegând Scriptu­rile (Mt. 22:29). Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea uci­gătoare de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca: Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemuită şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scriptură. Cercetează şi vei afla şi, aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea, cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e as­cuns Fiul, adevărata înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L, fericit vei fi, după cum este scris: Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13). Cercetează, iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămară a tot binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea păstorilor, acolo e pierzania oilor. Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor. Numai că nevoia de faţă este să-i arăt din Sfintele Scripturi că aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea s-au şi numit cu drep­tate lupi de către prooroci şi de Însuşi Stăpânul şi de fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi răi şi antihrişti şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Du­hului, care hulesc Duhul harului, cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din pricina cărora calea adevărului este hulită. Dar pentru acestea şi fii ai diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului (1In 3:10). Trebuie, deci, să ne ocupăm întâi de aceştia şi să vorbim cândva şi despre sfârşit. Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor, precum spune Apostolul, şi s-au ridicat vremuri groaznice şi fă­rădelegea s-a înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să desfacem cărţile sfinte, în care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând, la munţii cei sfinţi, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim şi să fim purtaţi de orice vânt al în­văţăturii prin nimereala oamenilor, prin dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4:14). Să nu ră­mânem jos, ci să ne suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul nostru spunând: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi (Lc. 21:8); vedeţi să nu vă rătăcească ci­neva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat (2In. 1:8); şi Pavel: Luaţi seama la câini; luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama şi Luaţi seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se gră­ieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte nu numai la ei înşişi, ci şi la toată turma. Căci nimic din cele folositoare nouă nu a tăcut dumneze­iasca Scriptură.

3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai între laici, ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor, însă nu şi purtările[1]; către care vreme potrivită este a zice: Vai vouă, călăuze oarbe, neînvăţaţi şi neîntăriţi; arătoşi cu hai­nele, şi nu cu cărţile, care aţi lăsat cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi grijă! Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul. Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Să-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hris­tos; şi pe mulţi vor amăgi (Mt. 24:4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proo­rocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16), zice; adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune. Căci tot pomul din roada lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20). Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte. Ascultaţi, păstorilor, gla­surile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă şi triumfă asupra lupilor celor as­cunşi; ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă, şi de toată turma. Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi! Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia ceruri­lor. Căci voi nu intraţi, nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In 8:44; Mt. 23:13). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele(In. 10:26). Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răs­punde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe. Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor, ci şi prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeu se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos, Care vorbeşte prin mine (2Cor. 13:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici. Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul[2] sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după Povăţuitorul tău, Hristos Dom­nul. Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni în zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2Pt. 3:3). Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători min­cinoşi, care vor strecura eresuri pier­zătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cum­părat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor; pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului, care au părăsit calea cea dreaptă. Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor, Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma l-a aruncat, ca un co­rifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului. Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţe­legând nici cele ce spun, nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.

4. Dar să revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apă­rut; pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua (bucură-te!). Căci cel cel-i spune bună-ziua se face părtaş şa faptele lui cele rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui Hris­tos nu are pe Dumnezeu (2In. 7-11). Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan, fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, le­pădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci cel ce este prieten cu vrăj­maşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului, ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai rele rabdă. Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care au fost scrişi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La sfârşitul vremurilor în vre­mea din urmă vor fi batjocoritori, care vor umbla după poftele lor necu­viincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac. 1:12). Acestea şi mai multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (Fapte 20:29). Vezi că pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu Învăţătorul despre ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi? După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama la tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşarta amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima şi a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr. 13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi ne­credincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15). Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi să beţi paharul lui Hristos şi paharul demo­nilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa lui Hristos şi de masa demonilor. Ieşiţi din mijlo­cul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi! Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc: Ascultaţi: Nu vă în­jugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti? Acestea Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte, Pavel, vasul alegerii, îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi feri­ciţii cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc în mijloc. Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut vrăjmaşi (Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărni­cesc buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucu­rie pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is. 48:22).

5. Prin urmare ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Însă ajung şi acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite nici prin cele multe nu va fi convins. Însă încă puţin să mai zăbovim la graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea prooro­cului, cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi! As­cultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului, nu daţi uşă lupilor! Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui Dumnezeu nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat pierzării. Ase­menea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului, Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu, şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând îna­poi de la hula acestuia. Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor ne­curate ale întunericului, ci mai degrabă chiar mustraţi-le, după cum şi apostolii şi David, pă­rintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu împotriva lor şi spunând: Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl vei batjocori. Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El, prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară; Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cu­noştinţa adevărului să vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr? Nu-Şi întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe, ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos templu şi i-a îm­pins şi i-a gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma. Apoi, scoţând afară pe toţi, adică pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşi­tul şi pustiirea şi dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum s-au făcut faptă cu­vintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii, adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut. Căci El cel dintâi a făcut aceasta şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi, dezrădăcinându-i pe cei erau nepocăiți, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Bise­rica, împăraţi şi puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca nimic?

6. Căci unde e aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici, ucenicul şi înaintemergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de adâncă tăcere, spur­căciunile şi necurăţiile despre care şi Apostolul a spus: Căci cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune? Unde este Marchion, unde Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotrivă adevărului, despre care strigă Biserica: Înconjuratu-m-au câini mulţi? N-au pierit toţi? Căci au fost risi­piţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe luptătorii împotrivă şi răz­boinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe fericiţii bărbaţi care erau odinioară în frun­tea Bisericilor. Însă multă deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor, aceştia ai hai­nelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O, fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se, spunea: Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Zic şi eu cu lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii? Dar ce ne împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi? Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie, buna-mi­reasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli? Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor, călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor, primitorul Duhului, vasul virtuţilor? Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum. Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar aceştia în bunuri şi în ago­niseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi brutării şi mese strălucite. Cuvântul lor e mult despre acestea în fiecare zi şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor da cuvânt în ziua judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răs­pund, spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei, au agonisit țiitoare cu pretext de servitori. O, adânc al ruşinii! O, propăşire a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! În rest de aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi, răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi, dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic – nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi, rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Însă mai lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 19:24). Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă, vreţi să biruiţi ereziile? Însă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu aibă bani la cingători? Cu adevărat rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu auziţi pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă, bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii; despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui Dumnezeu; dar voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi, fiecare după cum a crezut. Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va prăpădi; căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.

7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încre­dinţat talanţii. Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tra­gere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă. Şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lu­mea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfin­tele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală. Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necre­dincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis di­nainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu ade­vărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta. Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică[3], de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fe­cioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi lea­pădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se nu­mească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte. Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin pu­ţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate fap­tele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci Împăratului celor ce împărăţesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest, aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor. Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti! Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învă­ţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce să­vârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.

8. Şi nu te mira dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis: Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri (Fapte 20:30). Încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi să nu vă amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop, nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia. Dar voi, iubiţilor, nu vă amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, în El să umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când voi începe să vorbesc despre sfârşit, înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din mine. Toate mi­nunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus de cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toată istorisirea şi loveşte [de uimire] tot auzul. Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de la Învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestui veac? Vezi înţelep­ciunea şi priceperea ucenicilor. Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apro­piat toţi, ci deosebi şi zic: Zi nouă, Stăpâne, şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă, Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului, când va să vii să ju­deci viii şi morţii a toată lumea; când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se va pleca tot genunchiul al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ. Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul. Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape; acum a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţăto­rii mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns într-înşii? De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe aceştia ca lupi ai turmei şi înaintemergători ai Antihristului, apoi a zis dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţele­gem, văzând pe alocuri războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit, cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti mulţi şi se vor vinde unii pe alţii. Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam, împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi îm­potriva diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci, pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi amăgiţi. Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propo­vădui această Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci aş­teaptă sfârşitul, fii gata să vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii. Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne şi minuni încât, de-i cu pu­tinţă, să amăgească şi pe cei aleşi. Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lu­craţi de ele, se fac înaintemergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi prin dog­mele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului pierzării.

9. Pentru aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată, dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă; nimeni nu are dezvino­văţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate; vedeţi să nu vă amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn să nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă, nici la mâncare sau la băutură sau cu pri­etenie sau cu pace. Căci cel ce se înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca Biserică. Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit ana­tema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei. Înfricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor. Dar se potriveşte şi aici [cuvântul] Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să venim la cele aşe­zate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi, ca să zic pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata şi pregătit şi să nu te ocupi mai mult decât cu cele scrise. Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi lor! Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea îm­părătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci în cer, cu care sârguieşte să fii totdeauna în înţelegere! Ai acolo sărbătorile îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti; ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile acestora, citeşte-le ca să afli mult folos. Fă-te negustor al cuvântului dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vei vedea vreo răzme­riţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură. Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta! Când vei vedea pe mulţi care nu înţeleg, nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpâ­nul, Care spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea] amăgitori în cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor ce scriu răutate. Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oa­menii desfrânaţi şi impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi fiind amăgiţi. Când vei vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce grăiesc cu­vântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Când vei vedea popoare alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de neamuri şi la mantici şi la învăţăturile demonilor şi la cei ce întreabă du­hurile necurate, nu te agita, nici să nu cazi! Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care spune: În vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor în­toarce auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.

10. Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amăgire, agitaţie şi glasuri răz­vrătite, adu-ţi aminte de Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră[4], care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi tim­pane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg. Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Însă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţele­gere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu huzurească creştinul şi tu spui: Ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri? Care carte a Sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin Însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngă­duit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte? Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic. Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El Însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hris­tos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? Însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? Însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ascund de faţa Lui. De te sui în cer, El acolo este; de te cobori în adânc, acolo e de faţă. Căci scris este: Toate câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fugă; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu ne­putinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie îm­potrivă? Căci El Însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea. Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeias­ca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care l-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru pă­catul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire. Într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.

11. Însă cine dă într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările, lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este; şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare va secera ceea ce seamănă şi fieca­re îşi va purta povara sa. Ci, precum ai vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat, arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi în cuvinte, de voie şi fără de voie, noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La cine voi scăpa? Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi pute­rea noastră. Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta scapă şi tu, Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor; care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce strigă către El zi şi noapte; Care a zis: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcri­mând. Pocăieşte-te şi nu te îndoi; pocăieşte-te şi nu fi fără curaj, nici nu te nesocoti pe tine însuţi, având leacul mântuirii. În cer bucurie se face de te pocăieşti şi tu eşti uşuratic? În­gerii tresaltă şi tu dormitezi? Pentru tine a venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine, fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni neasemănată a Stăpânului! N-a venit, deci, să cheme pe drepţi, zice, ci pe păcătoşi. Cutează, deci, păcă­tosule, şi nu fi fără curaj! Căci pe tine a venit să te cheme Păstorul cel bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât, spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi. Căci n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de ne­spusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci a adăugat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă, ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru păcatele lor. Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul celor ce se pocăiesc va lucra îm­preună şi te va întări şi vei afla har mult şi ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurul. Multe sunt căile vieţii, precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mân­tuieşte-te, numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină, plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul, posteşte, priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea sârguieşte să le aduci lui Dumnezeu tot­deauna. Însă şi acestea cu scop şi cu judecată trebuie făcute ca să nu alergi la nimereală şi să te osteneşti în deşert.

12. Deci, făcând aceste virtuţi şi aducând lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte cu de-amănuntul şi cercetează nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, Cu frică şi cutremur lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre. Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te, păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci zice: De nu iertaţi oameni­lor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este şi credincios în toate cuvintele Lui. Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi, fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci poartă grijă de mântuirea ta ca să te încu­nunezi. Nu întoarce spatele virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată calea cea rea am oprit pi­ciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca, atunci când va veni Cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Şi iarăşi spune: Fiţi gata, că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Ascultă şi pe Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă. Înţelegeţi ce înseamnă necurmat, adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând, şi odihnindu-te, şi păstorind, şi muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare sau deo­sebirea locului. Căci nu e circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci În mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David, rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea locului, ci zicea lăcrimând şi sfătuindu-şi sufletul său: În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tu, iubitule, nu aştepta ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi, toţi care locuiţi lumea, laolaltă bogatul şi săracul, fie bărbat, fie fe­meie, fie maturi, bătrâni şi tineri, împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremea s-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Să lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea întreagă şi cu drep­tate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei ma­relui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine tot­deauna, fraţilor, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl aveţi. Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu neputinţă să mintă Stăpânul meu. Căci L-am auzit spunând: Cele ce ies din buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu, Care nu voiesc moartea păcătosului. Auziți că S-a dat pe Sine Iubitorul de oa­meni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Dom­nului, Care ne-a făcut pe noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvintează, arată faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc, El ne primeşte pe noi, care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui fie slava şi tă­ria şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[*] Traducere din greaca veche după PG 59: 553-568. Text apărut și în revista „Glasul monahilor” în 2004.

[1] Joc de cuvinte. Locurile (τροποι) şi purtările, felul de a fi (τροποι) sună asemănător în greceşte.

[2] Păzitorul.

[3] Un fel de ghicire.

[4] Băutură ameţitoare; vin.

Cuvinte despre grafica theodosie.ro

de | 12 nov. 2019 | Artă | 5 comentarii

Sunt recunoscătoare echipei theodosie.ro pentru curajul de a mă solicita să realizez grafica acestui site. A fost cu adevărat o uimire pentru mine să am o cerere de lucru din partea unui site religios iar potrivirea de preocupări a fost și mai uimitoare apoi pentru echipa site-ului. Să vă povestesc în cele ce urmează.

Sunt o ilustratoare cu studii de artă finalizate la Iași și în prezent creez cărți laice pentru copii în colaborare cu o editură clujeană. După ce am terminat studiile, primul pas al meu a fost să colaborez cu o editură religioasă ortodoxă pentru că doream să dezvolt și să descopăr mie și publicului larg o nișă de pictură pe care să o simt că poate reprezenta un oarecare românism așa cum îl pricepeam eu, văzut prin ochii ortodoxiei. Era o definiție împletită din file de istorie, file de cultură și folclor, file de jurnal ale oamenilor care ne-au format ca popor, versuri și scrieri literare, și – ce era destul de important – am luat în calcul și experiențele proprii petrecute atât la sat cât și la oraș. Doream să creez legătura cu prezentul în care ne aflăm. Este ușor ca artist să reproduc un stil de lucru care, poate, ne-a reprezentat ca popor în trecut. Să reproduc un Grigorescu, un Brâncoveanu, un model tradițional decorativ, un orice care a fost activ și autentic la timpul său și care acum ar fi ușor de acceptat ca fiind românesc. Dar Dumnezeu nu a rânduit ca eu să trăiesc acele vremuri. Ci acum. Iar vocația de artist cred că înseamnă să fii punct de legătură a frumuseții care a fost, să o înțelegi, să o lași în seama inspirației care îți este dată, aceasta să o prelucreze în imagnația ta combinând-o cu actualitatea în care te afli, cât îți permiți să o înțelegi, și să oferi apoi lumii arta ta ca o haină nouă care se așază pe inima societății mai bine decât cea veche.

Consider că un artist nu trebuie să caute să fie original. Suntem deja unici ca oameni, pentru că așa ne-a creat Dumnezeu. Avem temperament propriu, avem experiențe proprii, ne raportăm diferit la viață, trăim în locuri diferite și avem vârste diferite. Deci nu ne rămâne decât să fim …sinceri cu ceea ce suntem. Apoi dacă suntem atenți să fim și curați și smeriți în ceea ce facem și gândim, cred că atragem automat asupra noastră o inspirație mai aleasă. Sunt legi divine acestea, și, când atingem un prag de curăție, de smerenie, de jertfelnicie, parcă le forțăm să își reverse răsplata cu toată puterea lor asupra noastră.

Dorința mea de a lucra cu o editură religioasă s-a îndeplinit, dar nu a durat foarte mult. Am încercat iarăși, cu alta. Din nou, nimic. Mi-am dat seama aunci că stilul meu de lucru era oarecum nou pentru acest domeniu editorial și asta probabil determinase nereușita de a infăptui colaborările.

Mi-am îndreptat privirile către editurile laice unde am reușit să creez legături de lucru mai stabile. Totuși, dorința mea de a realiza creații care să reprezinte cu adevărat acel românism ortodox și care se contura din ce in ce mai tare în imaginația mea, nu o puteam îndeplini nicăieri așa cum doream. În momentul în care theodosie.ro m-a descoperit, portofoliul meu era în mare parte umplut de ilustrații laice. Avea un iz mult prea mic de tematică creștină.

Iată, așadar, de ce recunoștința mea. Când mai nimic din lucrările mele nu asigura o bună colaborare cu acest site de o tematică atât de delicat de ortodoxă, mi se acordă o libertate și o încredere deplină de a da culoare site-ului. Nădăjduiesc că maniera de lucru pe care am propus-o aici să fie spre plăcerea cât mai multora dintre noi și să ne reprezinte, măcar într-o măsură, spiritul autentic către care năzuim.

Am propus pentru pagina principală a site-ului două rubrici cu stiluri un pic diferite. Prima rubrică este cea de la Noutăți unde sunt atașate ilustrații mai mici și mai decorative. Subiectele sunt simple, obiectuale și centrale. Stilul de lucru este mai naiv, mai plat și inspiră privitorului o stare mai temperată și calmă. A doua rubrică este cea care se desfășoară pe centrul paginii, respectiv cele două coloane de articole. Aici am căutat să imit fresca, pictura murală veche, deteriorată. Fresca ne sugerează pictură bisericească și totodată vechime, istorie, profunzime. Subiectul ilustrațiilor este unul mai grav și mai amplu vizual decât cel de la Noutăți. Ilustrațiile reprezintă anumite momente din viața lui Iisus Hristos pe pământ, redate ca dintr-un punct de vedere mai conceptual și chiar mai intim: cadru cu pâinile și peștii care au urmat a fi înmulțiți, cadru cu barca de pe mare în furtună, cadru cu cele trei cruci privite de undeva din grădina Ghetsimani, cadru cu hainele Mântuitorului de care s-a dezbrăcat, umilindu-se, pentru a fi răstignit pentru noi și cadru cu mormântul părăsit al Mântuitorului de după Înviere. Le-am surprins ca privite dintr-o perspectivă total omenească. Ne-am putea imagina cum acele total ordinare 5 pâini și 2 pești să devină obiecte de minune dumnezeiască? Ori ne-am putea imagina că în teama noastră total omenească de a fi în furtună pe mare, să apară de niciunde o ființă care să pășească liniștită pe valuri și să ne salveze? Sau ne putem imagina starea de umilință pe care a avut-o Mântuitorul în momentele în care s-ar fi dezbrăcat liniștit și împăcat cu Sine pentru a urca de bunăvoie gol pe cruce, în fața întregii lumi, ca să sufere dureri și rușine maxime pentru mântuirea noastră? Parcă îl simțim exact ca pe-un copil cuminte căruia îi cerem să își dea jos hainele de zi și să urce în pat, pentru culcarea de seară.

Subiectele articolelor sunt foarte diverse. Însă punctul lor de legătură l-am considerat a fi credința în Iisus Hristos. Credința cea dreaptă. De aceea am făcut din viața Mântuitorului subiect de închegare grafică a rubricii centrale din pagina principală a site-ului.

Închei prin a mulțumi și continui invitația de a vă exprima opiniile personale în comentarii. Subiectul este unul deschis.

Un nou contribuitor pentru theodosie.ro: Daniela Gheorghiţă, ilustrator

Epifanie Dumenko a fost pomenit, în cele din urmă, de Patriarhul Alexandriei în Cipru

de | 12 nov. 2019 | Schisma ucraineană | 4 comentarii

Sursă imagine: ΟΡΘΟΔΟΞΙΑ news agency

Deși slujba de astăzi în cinstea Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei și ocrotitorul orașului Limasol, nu a fost televizată sau transmisă la radio, cel puțin două surse de informare bisericești atestă că a fost pomenit Epifanie în diptice ca Înstâistătător al Bisericii Ucrainei.

Orthodoxia.info anunță cu bucurie că a fost pomenit după rânduială, „fără modificări necanonice și variațiuni de comuniune” așa-zisul cap al structurii ucrainene formate de Constantinopol în Ucraina.

Conform unor informații ale agenției Romfea, inițial se stabilise să fie pomeniți doar Patriarhul de Constantinopol și Arhiepiscopul Ciprului. Dar, cu toate că nu a fost transmisă slujba la TV sau radio, potrivit unor „surse sigure”, la Sfânta Liturghie de astăzi Patriarhul Teodor a pomenit „canonic” pe Epifanie.

În seara precedentă, ieri, 11.11.2019, a fost săvârșită Vecernia de către Patriarhul Teodor, la care au participat Mitropoliții Macarie de Kenia, Gheroghe de Guineea, Atanasie de Limasol și Episcopii Nicodim de Nitria și Nocale al Amatundei, exarh al Patriarhiei de Alexandria în Cipru. Slujba a fost urmată de o procesiune cu icoane în oraș în cinstea Sfântului Ioan cel Milostiv, la comemorarea a 1400 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Dovada filmată că a fost pomenit la slujbă a fost oferită de jurnalistul Alexander Voznesensky, preluată de portalul rusesc Pravoslavie (varianta în limba engleză) dimpreună cu alte informații despre reacțiile celor prezenți. După momentul pomenirii, trei episcopi au început să votbească energic cu Mitropolitul Atanasie. Clericilor prezenți le-a fost înmânat câte un plic în care scria: „Onufrie: Mitropolit; Epifanie: schismatic; Teodor: Iuda”. Dintre cei care l-au primit, unii au reacționat negativ, alții pozitiv. Față de 50 de preoți, câți au fost la Vecernie, doar 10 au venit la Liturghie. Iar Mitropolitul Timotei de Bostra, Exarh al Patriarhiei Ierusalimului în Cipru, nu a slujit, așa cum era planificat.

Ortodoxia rănită sinodal (prezentare de carte)

de | 12 nov. 2019 | Editorial | 15 comentarii

„Să ne nevoim întru pocăinţă şi întru mărturisire să petreacem totdeauna şi să avem în mintea noastră iarăși trei porunci: cum va să cearce Dumnezeu credinţa dreaptă dela suflet; şi din limbă adevărul; şi curăţia trupului.”
(Cuvântul Ierom. Anastasie pentru zidirea Sfintei Monastiri Pângărați)

Dintotdeauna dreapta credință a fost un punct esențial la care au ținut Părinții Bisericii, alături de lupta cu patimile. Ea a fost integrată firesc în trăirea creștină. De la apostoli până la ultimul credincios, păzirea corectă a dogmelor a constituit un interes deosebit, primordial.

Un punct deosebit al credinței noastre este învățătura despre Biserică. Aceasta este atacată îndeosebi în ultimul timp de mișcarea ecumenică, ce-și propune o unire soră cu diluarea a tuturor creștinilor și chiar a religiilor de pe pământ. Lucrarea aceasta durează de mai bine de un secol, cel puțin din anul 1902, dar chiar și mai devreme, din veacul al XIX-lea. În sânul Bisericii Ortodoxe ea a adus multe prejudicii, printre care cel mai important este împărțirea în jurul calendarului îndreptat sau iulian. Iar recent, în 2016, această direcție greșită și pierzătoare s-a dorit a fi legalizată prin deciziile sinodale luate în Creta.

Pregătit mai bine de 50 de ani, acest Sinod nu a reușit să strângă laolaltă toate Bisericile Locale, dar nici măcar un consens cu privire la deciziile adoptate. Aceasta s-a petrecut din cauza inovațiilor care s-au dorit a fi introduse, care au provocat multe dispute și neînțelegeri.

Cartea Ortodoxia rănită sinodal. O analiză a deciziilor luate în Creta cuprinde o analiză teologică documentată a textelor semnate acolo, inclusiv a pregătirilor premergătoare, a reacțiilor ulterioare și a mizelor puse în joc. Este o încercare de a pune în discuție controversele lăsate fără rezolvare oficială, dar cu implicații nefaste asupra situației Bisericii.

Deși este importantă problematica întreruperii pomenirii și unul dintre cele mai eficiente mijloace de a contracara apostazia spre care suntem împinși, acest subiect nu l-am abordat decât marginal. Consider că principala temă de dezbatere trebuie să fie discutarea deciziilor cretane, lucru care ar aduce limpezirea apelor tulburi din Biserică. Deocamdată capii bisericești evită o cercetare onestă, încercând să introducă tâlhărește în patrimoniul ortodox hotărârile semnate. Dacă orice Sinod ar trebui să aducă lumină și să fie promovat ca normativ, acesta din Creta este impus doar cu numele, fără clarificări, mai mult cu rușine. Tocmai din cauza caracterului său trădător.

Mulțumiri multe mă simt dator să aduc tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la realizarea formei finale a materialului tipărit, îndeosebi Editurii Astradrom, care a binevoit să sprijine această mărturisire de credință, dar și tuturor Părinților care m-au inspirat și ajutat.

La urma urmelor, cred că întrebarea cea mai simplă care poate fi pusă este: „Ce bun a adus Sinodul din Creta?”. Răspunsul vine de la sine: nici unul, deși orice Sinod are menirea să aducă lumină și decizii clare. Iar lucrurile care nu zidesc ar trebui să le ținem departe de sufletul, conștiința și credința noastră.

De asemenea, mulțumiri Librăriei „Mihai Eminescu” din București, de unde poate fi achiziționată:

Ieromonah Lavrentie Carp – Ortodoxia rănită sinodal. O critică a deciziilor luate în Creta – Librăria Mihai Eminescu

Pentru cei interesați și care nu pot să o achiziționeze în format tipărit, o redăm mai jos și în format digital:

Ortodoxia-ranita-sinodal

Cele 15 arhive ale părintelui Vasile Oltean

de | 11 nov. 2019 | Istorie | 1 comentariu

Deşi articolul pe care îl preluăm nu este unul propriu-zis cu temă istorică, el prezintă o însemnătate deosebită în contextul dezbaterilor istoriografice care se poartă în zilele noastre. Este încurajată de ani buni istoria demistificatoare, demitizantă, lucru lăudabil până la un punct şi justificat de excesele interpretărilor istoriografice din perioada comunistă. Însă pentru a fi folositoare, demitizarea trebuie însoţită de demersuri pozitive, de valorificare a izvoarelor istorice nou descoperite, de recorelări ale concluziilor vechi, de evocarea unor învăţăminte relevante pentru actualitatea şi viitorul nostru.

Din nefericire, interesul pentru demitizarea istoriei românilor se exprimă în cheie exclusiv demolatoare, dezangajantă, negativă, relativizantă, urmărindu-se să se obţină o putere politică derivată din atitudinea generală de promovare a unui astfel de discurs acuzator.

Iată însă că există demersuri cu adevărat utile întreprinse de oameni dedicaţi care, deşi nespecialişti, ajung să producă rezultate salutare, valoroase pentru deschiderea orizontului de interpretare şi înţelegere a istoriei noastre.

În articolul preluat de pe situl Evz.ro, scris de jurnalistul Andi Miron într-o notă puţin cam entuziastă, aflăm povestea părintelui Vasile Oltean, directorul Muzeului Prima Şcoală Românească din Braşov şi a documentelor pe care acesta le-a descoperit în turnul bisericii parohiale, fiind ascunse acolo cu multă vreme în urmă pentru a fi salvate de la distrugerea lor de către comunişti.

Sursă imagine: EVZ.ro

15 arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

Vasile Oltean este o figură emblematică a Brașovului și își împarte timpul între muzeu și un lăcaș sfânt. În vârstă de 71 de ani, slujitorul Bisericii „Sfântul Nicolae” și-a dedicat aproape jumătate de secol studiului de documente istorice de o valoare uriașă, ascunse decenii în podul parohiei sale.

„Am fost victima unei situații penibile”

Ocupațiile domnului Oltean se întrepătrund și-și au originea în urma unui eveniment nefericit din istoria României: „Eu sunt victima unei situații penibile din 1949, când Ana Pauker, o spioană a rușilor, a ajuns în Guvernul României și a dat un decret prin care Armata Română trebuia să ardă în fiecare lună 40 de metri liniari de arhivă bisericească.

Preotul de atunci, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii și a zidit ușa de intrare în turn, fără să spună cuiva. 10 ani cât a durat acea lege a Anei Pauker, ne-am ars toată istoria, pentru că toate documentele noastre erau în biserici”, a dezvăluit Vasile Oltean pentru Evenimentul Zilei.

15 camere pline de izvoare istorice și 43 de cărți scrise

Gazda Muzeului „Prima Școală Românească” a studiat de-a lungul timpului un volum uriaș de documente istorice – majoritatea redactate în alfabetul chirilic, prezentate publicului larg în scrierile părintelui Vasile Oltean. „Abia în 1967, un epitrop s-a urcat în pod să ia o scândură, a tras de ea, s-a dărâmat acea ușiță și a descoperit că erau 6.000 de cărți și 30.000 de documente. Când le-am luat de acolo, le-am așezat în 15 camere pline. Mai am 3 încăperi necercetate, deci 12 le-am terminat”, a declarat Vasile Oltean.

Documentele studiate de către Vasile Oltean reprezintă niște izvoare istorice de o valoare incontestabilă: „Am scris până acum 43 de cărți, ultimele două le-am lansat săptămâna trecută, la Covasna. E vorba despre o monografie a Diaconului Coresi – singura de pe piață, dar și o monografie a lui Mihai Viteazul – cea mai veche monografie din lume – din 1603, scrisă la Nurnberg, Germania.

Fiecare document, fiecare carte este valoroasă. Pentru istorie nu există mai important sau mai puțin important. Am mai găsit manualul din secolul XI, un text precoresian, un text din 1495 în limba română, înainte de scrisoarea lui Neacșu. Am găsit și prima Biblie a rușilor, am găsit prima carte slavă din lume – Cracovia, 1491, am găsit manuscrisul pe piele de ied nenăscut, cu foițe de aur de la Lăpușneanu – Codex Aureus, toate cărțile școlii ardelene, am toate Bibliile românești. Biblia lui Șerban Cantacuzino – 1688, Biblia de la Blaj – 1797, Biblia de la Buzău – 1856, Biblia de la Paris, a lui Ion Heliade Rădulescu – 1858… Acum am găsit, de curând, o Biblie tipărită la Petersburg de ruși, în limba română – 1818. E o colecție extraordinară”.

Capcanele istoriei

Vasile Oltean spune că istoria predată în școli conține multe dezinformări și vine și cu exemple în acest sens: „Cum să fiu de acord cu istoria învățământului, care spune că școala asta este din secolul XVI?! Am documentele construirii ei din secolul XV. Între timp, am găsit notat în Bula Papală (n.r. – document papal) a lui Bonifacio al XIX-lea, care vorbea despre această școală la 1392 – publicată în a 39-a carte a mea, tradusă din limba latină”.

Controversele imnului național

Imnul României este un alt subiect pe care Vasile Oltean l-a abordat în decursul anilor, a cărui istorie ascunde capcane, spune el: „Aceasta este una dintre cele mai mari nedumeriri ale mele! Am scris până acum opt ediții ale istoriei imnului „Deşteaptă-te, române!”. Toată lumea știe că Anton Pann este autor. De fapt, autorul imnului a liniei melodice este Gheorghe Ucenescu, din Șcheii Brașovului! Eu am avut o biografie a lui, în care povestește cum l-a compus aici, în grădină, de față cu Bălcescu și Alecsandri. Andrei Mureșanu, care îi era prieten și care a asistat i-a spus Vino și duminică, și-ți fac niște versuri!”.

În opinia părintelui de la „Sfântul Nicolae”, imnul compus de Ciprian Porumbescu trebuia utilizat și în prezent: „Noi trebuia să rămânem cu primul imn, Tricolorul . Cuvintele de pe vremea lui Ceaușescu le puteam înlocui și aveam cel mai frumos imn. Cel al albanezilor știți care e? Pe-al nostru steag, al lui Ciprian Porumbescu! Imnul evreilor e Cucuruz cu frunza-n sus, al lui Ciprian Porumbescu. Noi l-am aruncat la coșul de gunoi, nu se mai cântă pe nicăieri. Iar cel pe care-l avem acum nu este imn, ci cântec de înmormântare. Linia melodică este compusă pe o octavă foarte joasă. Versurile lui Mureșanu sunt frumoase, înălțătoare, dar muzica este tristă”.

„Am satisfacția că-l cunosc pe Mihai Viteazul poate mai bine ca pe tatăl meu”

Munca pe care o depune Vasile Oltean este una asiduă, având în vedere faptul că multe dintre documentele pe care le studiază sunt într-o stare avansată de degradare: „Sunt cărți care îți iau o oră-două, o lună, doi ani. Depinde de carte și de dificultatea ei. Manualul secolul XI îl studiez de 10 ani și am de lucru la el. La cartea cu Mihai Viteazul am lucrat doi ani.

Când vorbim despre timp, e relativ, pentru că eu lucrez la mai multe. Am 5 cărți la tipar. Acum lucrez la o carte de 2.000 de pagini scrisă în chirilică, scrisă groaznic, foarte greu de descifrat. Sunt cărți în slavă, greacă, latină sau română, scrisă în alfabetul chirilic”.

Vădit un om cu har divin, Vasile Oltean a oferit mai multe detalii despre ultima sa carte, scrisă în baza unor documente redactate de niște cronicari germani: „Monografia lui Mihai Viteazul am tradus-o toată, o cronică de 700 de pagini. M-a uimit această cronică prin corectitudinea celor care au scris-o – un ungur și doi nemți. Nu-l critică, dar nici nu-l laudă. Notează ce s-a întâmplat în fiecare zi, ca o cronologie foarte obiectivă. Cu siguranță cei care au scris-o erau în preajma lui, pentru că sunt amănunte zilnice.

Ediția mea are 1.000 de pagini, deci am satisfacția că-l cunosc pe Mihai Viteazul poate mai bine ca pe tatăl meu. Nu l-au criticat pe domnitorul nostru. Nu s-au stabilit asupra lui mai multe. În cronica despre care vă spun – prima din lume, Mihai Viteazul apare în context universal cu toate personalitățile din vremea aceea și evenimentele care s-au petrecut la Viena, în Muntenia, Transilvania. E o viziune foarte largă. Rudolf, Pașa Hasan sunt în cartea respectivă, în contextul evenimentelor de atunci. Tot ceea ce se întâmpla în lume. Asta pentru mine este o mare surpriză. Imaginea lui este de Mihai Eroul. Apare ca un cioban, foarte fain portretul. Nu îl laudă, ci spun ce s-a întâmplat. Apare ca un conducător de oști bine pus la punct, pozitiv. M-a surprins corectitudinea neamțului, care nu interpretează, ci spune exact ce s-a întâmplat”.

Evoluția atitudinii Patriarhului de Alexandria cu privire la schisma ucraineană. Ce va face în Cipru?

de | 11 nov. 2019 | Biserici Locale | 0 comentarii

Patriarhul Alexandriei slujind împreună cu Mitropolitul Onufrie

Decizia Patriarhului Teodor al Alexandriei de a pomeni în diptice pe Epifanie Dumenko drept Întâistătător al Bisericii din Ucraina („autocefală”) a venit pe neașteptate, fără o decizie sinodală anterioară, fără semne prevestitoare, ba chiar pe fondul unor declarații de susținere a Mitropolitului canonic Onufrie din Ucraina.

Nu trebuie să uităm că în septembrie anul trecut, Patriarhul Teodor a făcut o vizită îndelungată în Ucraina, unde a slujit împreună cu Biserica Ortodoxă canonică de aici la Odesa, ba chiar a făcut declarații prin care își manifesta sprijinul pentru Mitropolitul Onufrie în contrapondere cu schismaticii locali.

Ulterior, a participat cu alți 3 Întâistătători la un demers de mediere a problemei ucrainene și a afișat mereu o simpatie față de credincioșii ortodocși canonici din Ucraina. Declarațiile sale, e drept, au trădat o notă de negociere și interes politic, totuși s-a păstrat mereu în limitele canoanelor ortodoxe.

Nu putem să nu remarcăm că această Patriarhie este una mică, deși de tradiție veche. Ea se găsește înconjurată de monofiziți și musulmani, fiind estimată la 250.000 de membri. Este de văzut ce impact va putea să aibă pe viitor. Mă refer aici că întreruperea comuniunii rușilor cei care au recunoscut pe schismatici a început să fie resimțită abia când a venit vorba de Grecia. Anterior, în privința Constantinopolului, care practic nu are decât diasporă, aproape nimeni nu a resimțit această problemă, în afară de Sfântul Munte. Probabil că în privința Alexandriei lucrurile vor fi și mai simple.

Trecând peste aceste aspecte, este de urmărit evoluția viitoare a lucrurilor. Chiar săptămâna aceasta Patriarhul Teodor va fi prezent în Cipru, la Limassol, unde va fi cinstit ocrotitorul orașului, Sf. Ioan cel Milostiv. Va pomeni și acolo pe Epifanie în diptice? Cum vor reacționa ierarhii locali? Deja aceștia i-au cerut să nu facă acest lucru, potrivit unor informații ale agenției Romfea.gr, deja i s-a cerut să nu facă acest lucru la slujbele din Cipru. Mitropolitul local Atanasie de Limassol și-a exprimat deja poziția pe tema ucraineană. De aceea acesta va fi un moment important. Deși va fi prezent Patriarhul și la onomastica Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, acolo se pare că nu va sluji.

Romfea.gr: Patriarhul Alexandriei: „După propria noastră recunoaștere, începe soluționarea problemei din Ucraina”

Mai există unele declarații de ultim moment, care confirmă informațiile că i s-a cerut să nu pomenească pe schismatici în Cipru. La această problemă a replicat: «Nu pot să vă răspund pentru că trebuie întâi să dezbat cu Preafericitul (Hristostom al Ciprului)».

De asemenea, crede că Patriarhul Moscovei nu va înceta să-l pomenească, spunând că, «precum spune și înțeleptul Arhiepiscop al Ciprului, nu este o măsură să taie pomenirea Întâistătătorilor și îndeosebi a Patriarhiilor străvechi». «Cursul întregii Biserici, precum și cursul Bisericilor mai noi s-a bazat pe Patriarhiile străvechi și pe Biserica Ciprului, în Pentarhie (cele cinci Patriarhii)», a adăugat acesta.

Însă principala declarație a fost aceasta: «Din clipa în care Patriarhul Alexandriei a recunoscut Biserica autocefală a Ucrainei, adică Tomosul pe care i l-a dat ca Biserică Mamă Patriarhia noastră Ecumenică, să știți că începe soluționarea problemei, a unei probleme care chinuie Biserica noastră». La întrebarea că lucrurile merg spre schismă, nu spre soluționare, Patriarhul a declarat: «Nu nu fi schismă! Cred că, după intervenția noastră care a urmat Patriarhia Ecumenică, vor urma și alte Biserici. În final, vom sta noi singuri, cu frică de Dumnezeu și dragoste, să rezolvăm problema».

«O Biserică ce vrea autocefalie trebuie să o primească și ei înșiși vor vedea că nu devine diferită», a încheiat Întâistătătorul Bisericii Alexandriei.

SCRISOARE DESCHISĂ către Patriarhul Ecumenic a Bătrânului GAVRIIL AGHIORITUL

de | 11 nov. 2019 | Ecumenism | 3 comentarii

Careia, 24 octombrie 2019

Sanctitatea Voastră,

Aș fi vrut mult, la vizita Voastră recentă în Sfântul Munte al Preasfintei Maicii noastre Născătoarea de Dumnezeu, să primesc binecuvântarea Voastră și să vă sărut picioarele, dar nu pot să fac aceasta pentru că de mult timp aceasta este cu păcat. Nu cumva doriți să auziți de ce?

1. La dialogurile neroditoare și rele cu ereticii Sanctitatea Voastră și ai voștri ați trădat Biserica cea unică, Ortodoxia, admițând de multe ori lucruri «felurite» în sfintele dogme ale Bisericii noastre și caracter bisericesc pentru adunărilor separate eretice ale monofiziților, ale Papei și ale protestanților luptători împotriva Născătoarei de Dumnezeu și a icoanelor. Întâi de toate i-ați batjocorit oficial și irevocabil pe Sfinții Părinți drept «victime nefericite ale șarpelui începător al răutății», încât să vă arătați scutit de nevoia de a asculta de poruncile lor insuflate de Dumnezeu.

2. Sunteți vrăjmaș al Dumnezeului nostru Treimic și al Preasfintei pentru că aveți o prietenie instituționalizată cu ereticii conștienți și nepocăiți, cu înainte-stătătorii «pervertiți (abătuți) și de sine osândiți» (cf. Tit 3,11) ai ereticilor, cu avangardiștii necredinței și veți avea același lucru cu aceia în viitorul cel fără de sfârșit, departe de ținutul celor vii, dacă nu vă întoarceți la Credință. Pentru că Sf. Ioan Gură de Aur spune: «Cel ce are prietenie cu dușmanii Împăratului nu poate fi prieten cu Împăratul, nici nu se învrednicește de viață, ci piere împreună cu dușmanii și suferă cele rele» și că «ura pentru Hristos este cu mult mai bună decât prietenia pentru El». Nu vă amintiți cuvântul insuflat al Sfintei Scripturi, «la fel de urâte sunt de către Dumnezeu și cel necredincios, și necredința lui» (Înț. Sol. 14,9)?

3. Orice erezie și inovație și-a găsit refugiu în cuibul și sub protecția voastră nu numai în eparhiile Tronului, ci și în Biserica Greciei și în alte părți. Clericii și cei premiați de Sanctitatea Voastră cu posturi și Congrese și ediții onorifice, teologi și neghiobi, care laudă «Patriarhia voastră luminată», toți aceștia sunt inițiatori și guvernatori ai tuturor noilor rătăciri teologice și ai înnoirilor instituționalizate, de la teologia post-patristică și ecologie și adularea păgână a Pământului până la restabilirea fără pocăință a schismaticilor din Ucraina. Lângă Sanctitatea Voastră găsesc refugiu și justificare de la huiduiala clerului ortodox și a turmei toți acești lupi duhovnicești și sunteți păstorul și Mecena lor. După formularea patristică, sunteți pe deplin de un cuget și vinovat cu ei. «Cum nu sunt de o necredință egală cu aceia cei care nu-și dau votul împotriva necredinței acelora, nici nu-i justifică pe cei ce se poziționează împotriva necredinței lor, care sunt prigoniți pentru aceasta de aceia?».

4. Ca un alt Papă, ați cultivat trei decenii în pliroma bisericească percepția că orice vrea Episcopul de oriunde în mod samavolnic, cu mult mai mult Patriarhul Ecumenic, constituie lege a Bisericii. Cât de tare vă critică toți Sfinții, ca și pe Papa, pe care i-ați batjocorit pentru aceasta! Cât vi se potrivește acuza Sfântului Palama pentru predecesorul vostru eretic condamnat, Patriarhul Ioan Caleca: «numai el a fost Sinodul deoarece adeseori zice că numai el însuși este Biserica și că orice i se pare lui și orice zice el în Biserică zice că ar crede că declară și toată Biserica».

5. Prin cele pe care le faceți și le învățați nu arătați respect față de canoanele apostolice, față de acelea ale Sinoadelor Locale și Ecumenice și învățătura Părinților, care interzic cu severitate rugăciunile, prieteniile și slujirile împreună cu ereticii, în timp ce Biserica crede că «nu este ortodox deplin, ci pe jumătate cel care nu se ghidează după dumnezeieștile canoane». Arătați astfel că nu credeți în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în lumea nevăzută, în rai și pedeapsă, în Judecata viitoare și răsplătire. Deci nu cumva, Sanctitatea Voastră, întâlnirile voastre succesive cu factorii și donatorii din tagma masonică și alte tagme corelate dau mărturie, în privința voastră, și despre o identitate și poziție nemărturisită și înaltă, incompatibilă și vrăjmașă față de credința ortodoxă?

6. Din nefericire, după cum bine știu cei care au avut experiența propriilor voastre îndrumări distincte și ale colaboratorilor voștri și nu prin proceduri legale bisericești, aceia care se opun metodelor voastre spre atacarea ecumenismului sunt izolați bisericește în propriul lor cerc și sunt constrânși fie la retragere, fie la tăcere. Acolo unde este imposibil, utilizați și intervenția politică, după cum s-a făcut în Sfântul Munte și vi se aplică ceea ce Marele Atanasie considera în mod critic caracteristic pentru ereticii arieni: «Căci adevărul nu este vestit prin săbii și săgeți, nici prin armate, ci convinge și sfătuiește. Deci pe cine conving acolo unde este frica de împărat? Sau ce fel de sfat este acela la care își află exilul deplin și moartea cel ce răspunde împotrivă?».

De multe ori, desigur, prefaceți (mimați) Ortodoxia, Sanctitate, în declarațiile voastre contrare cu faptele și cu cugetul vostru principal. Dar, după Sf. Grigorie Palama, chiar și numai dacă ar fi șovăit despre Ortodoxie, ar fi fost nevrednic de preoție: «În sfintele canoane este hotărât ca cel care adeseori consimte să fie bine-credincios și adeseori iarăși se leapădă „este nesigur cu privire la închinare”. Iar dacă iarăși s-ar ține fără să se rușineze de cugetarea cea rea, după care sfinte canoane este justificat să fie ridicat la treapta preoției?».

Ați condus sufletul oricărui grec ortodox să se confrunte cu dilema: «Să mă poziționez de partea dragostei Dumnezeu-Omului Hristos sau a Patriarhului ereziarh (mai exact, care produce o erezie în curs: αἱρεσιαρχοῦντος) al neamului?». Tocmai astfel scrie și Sf. Chiril al Alexandriei ereticului Nestorie, Întâistătător al Constantinopolului și predecesor al vostru, cu 1600 de ani mai înainte: «Ce să pățim noi, cărora ni se cere de la evlavia voastră să vă iubim mai mult decât pe Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor? Cine ne va putea face un favor în Ziua Judecății sau ce răspuns vom găsi dacă vom cinsti așa îndelunga tăcere despre cuvintele de rău spuse de voi împotriva Lui?». Și desigur, Sanctitate, vătămarea pe care ați provocat-o în trupul lui Hristos, Biserica, este o răscoală împotriva Mântuitorului Însuși.

În cei 28 de ani de Patriarhie nu ați odihnit nici o dată inimile adevăraților ortodocși; numai pe cei ce cugetă lumește îi odihniți de dragul bunului nume și al distincțiilor onorifice pe care vi le-au acordat conducătorii «lumii, care în cel rău zace» (1In. 5, 19), nu spre slava Ortodoxiei corecte, ci ca să laude nimicirea ei în orice mod din partea voastră.

Sanctitatea voastră,

Pocăiți-vă de calea largă și stricătoare de suflet pe care ați apucat statornic, care vatămă cugetul ortodox pur și unitatea inter-ortodoxă a sute de mii de suflete botezate, pentru care veți da răspuns înfricoșător «ecumenic» (mondial) după un criteriu imparțial. Temeți-vă, pentru că chinul nezidit și fără de sfârșit este plin de Arhierei și Patriarhi nepocăiți, după cum bine cunoaște istoria bisericească pe Patriarhii ereziarhi condamnați și suita lor înaltă, începând prima dată cu Apostolul căzut și trădător Iuda Iscarioteanul. Pentru că judecata dumnezeiască va începe întâi de la noi, cei din Biserică: «Vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu» (1Pt. 4, 17). Deci, Sanctitate, «umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul, când nimeni nu poate să lucreze» (In. 12, 35. 9, 4).

Monahul Gheronda Gavriil,
Chilia Cuv. Hristostul din Patmos de la Cutlumuș

traducere după: Κατάνιξη.gr

Deși textul acestei Scrisori a fost tradus și în alte părți în românește, aici și aici, se pare că din engleză, am preferat să o traduc din nou pentru a include și citatele patristice care au fost omise, fiind în greaca veche.

Despre rezultatele alegerilor prezidenţiale 2019

de | 10 nov. 2019 | Opinii | 6 comentarii

Sursă imagine: Adevărul.ro

După procesarea buletinelor de vot din toate secţiile de votare avem următoarele rezultate:

(1) Klaus Iohannis: 35,65%:

(2) Viorica Dăncilă: 23,79%;

(3) Dan Barna: 13,99%.

Rezultatele sunt surprinzătoare nu prin ordinea opţiunilor electoratului cât mai ales prin distanţa înregistrată între procentele obţinute de Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Deşi scorul de ~24% obţinut de Viorica Dăncilă şi PSD este unul slab, este în continuare unul consistent în raport de cel obţinut de vedeta presei româneşti şi a reţelelor sociale, Dan Barna – USR/PLUS.

În acest context, semnalăm şi articolul publicat de ziare.com, în care se afirmă că şansa PSD a fost totuşi Klaus Iohannis, cel direct interesat să se confrunte cu Viorica Dăncilă în turul al doilea. Prin aceasta se asigură PSD un scor care legitimează un loc în prim-planul politicii noastre şi pentru următorii ani, deşi tema de campanie a actualului preşedinte a fost şi este probabil să rămână cea a excluderii PSD viaţa politică, forţându-i un deznodământ de tipul PNŢCD.

PSD a primit a patra şansă

Nu e niciun secret că preşedintele Klaus Iohannis a preferat să se întâlnească în turul doi cu Viorica Dancilă, atât pentru că fostul premier nu are profilul personal, cultural şi politic al unui adversar notabil, cât şi pentru a putea juca în continuare cartea antipesedistă şi a răului mai mare.

Paradoxul e ca Iohannis a săltat-o pe Dancilă în turul al doilea, pe spatele unui discurs anti-PSD.

Atunci când PSD a părut că îşi abandoneaza propriul candidat, pentru că nici pentru social-democraţi nu a fost la îndemână să accepte o asemenea reprezentare, legitimarea Vioricăi Dancilă a venit dinspre preşedintele Iohannis.

Ping-pong-ul preşedinte/premier în privinţa numirilor de miniştri a ţinut prim-planul câteva săptămâni la rând, când ceilalţi candidaţi au lipsit de pe agendă.

Aceasta lipsă însa nu trebuie trecută doar în contul lui Iohannis şi Dăncilă, ci şi în contul partiturii pe care a jucat-o candidatul „schimbării”, Dan Barna. Atunci când agenda ţi-e potrivnică sau e confiscată, fie te faci prezent pe temele dominante, fie eşti capabil să propui contra-teme la fel de importante pentru societate. Pentru că toţi ceilalţi vor juca.

Dincolo de cauţionarea lui Dăncila ca interlocutor, retragerea suverană a lui Klaus Iohannis din campania pentru primul tur de scrutin a avut ca efect demobilizarea la vot: sunt alegerile prezidenţiale cu cea mai mică participare, invers proporţionala în ţară cu determinarea românilor din diaspora de a-şi exprima dreptul de vot. „Mi-e dor de tine”, au scris duminică românii din Londra, care şi-au pus în acest scrutin speranţa întoarcerii acasă. O speranţă incompatibilă cu reconfirmarea PSD-ului. (edit. theodosie.ro – pasajul subliniat reprezintă simple afirmaţii ale autoarei, în linia editorială a ziare.com)

PSD este beneficiarul celei de-a patra şanse, o şansă care deopotriva îi garantează lui Klaus Iohannis un al doilea mandat pe care, probabil, l-ar fi obţinut şi fără să facă rabat de la exerciţiul democratic al unei campanii, care ar fi putut sa dea Romaniei oportunitatea de a-şi recupera proiectele lui 1990.

Iar atunci cand PSD mai primeşte o şansă, ştie cum să o gestioneze şi asta a făcut duminică, reuşind să se mobilizeze în numele partidului, pentru un candidat de care cei mai mulţi se ruşinează. Peste 20 de procente – dacă nu vor fi peste 25% la final – pentru Viorica Dancilă înseamnă un plus destul de serios faţă de scrutinul europarlamentar din mai.

Viorica Dancilă, care a produs stupoare cand a ajuns în funcţia de prim-ministru, are astazi a doua şansă să fie şi preşedintele României. Iar faptul că e răul mai mare nu va opri avântul PSD de a pretinde un loc în prim-planul politicii.

Nu e surprinzător ca Dan Barna a luat sub 15%, pe dinamica din ultima lună, dar e stupefiant ca Dancilă să reuşească peste 20-25%. Spirala ruşinii a funcţionat pe sondajele de dinaintea votului – votanţii lui Dancilă nu au admis că o voteaza şi şi-au trecut voturile fie sub tăcere, fie la alţii (Diaconu).

Acest articol dezbate chestiuni care privesc rezultatele de la vârful politicii româneşti, însă procentele care vizează interesele ortodocşilor sunt cele exprimate la nivel unitar şi sub-unitar, în coada clasamentului.

Caracteristicile prieteniei autentice potrivit Sf. Nectarie din Eghina

de | 9 nov. 2019 | Cuvinte duhovnicești | 1 comentariu

Cu toate că Sf. Nectarie a fost un mare apărător al credinței, scriind foarte multe cărți pe această temă, totuși calitatea sa cea mai mare a fost răbdarea și noblețea sufletească în ciuda urii și răutății celor din jur. De aceea am găsit și preferat un cuvânt frumos și folositor al său despre prietenie, pe care o descrie în termeni cu adevărat nepătimași. Pe tema credinței, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este De ce Papa și supușii lui s-au despărțitde Biserica lui Hristos, în care prezintă istoria pretențiilor și schismei papale.

Prietenia este dragostea unui suflet sănătos față de un suflet de asemenea sănătos. Prietenia, ca rezultat al sufletului sănătos, este sacră/sfântă, curată, neprihănită, credincioasă, statornică, sinceră, adevărată, veșnică.

Prietenia este o virtute pentru că se întemeiază pe morală și pe buna conduită a sufletului. De aceea se leagă numai de virtute și devine iubitoare a ei și o îmbrățișează, rămânând cu ea mereu.

Prietenia ca virtute provine din ceva asemănător și se odihnește în virtuțile înrudite. Este legătura dintre două suflete asemănătoare. Este o pasiune a unui suflet priceput și leagă pe prieteni printr-o dragoste viguroasă. Leagă prin dor pe oamenii care au din firea lor tendința de a se dezbina.

Prietenia are un moral statornic și fără compromisuri. Prietenia este un mod al mulțumirii morale, care împlinește sufletul. Prietenia toate le rabdă, pătimind împreună și fiind alături.

Aristotel a spus: «Prietenia este un suflet care locuiește în două trupuri». Prietenia este mai puternică decât dragostea de familie pentru că dragostea de familie este un lucru de nevoie, totuși prietenia are la bază voința.

Prietenia îndeamnă la evlavie față de cele sacre ale prietenilor, la curăție în comportament, la neprihănire în moral, la credință în caracter, la statornicie în decizii, la sinceritate în cuvinte, la îndrăzneală în a fi spuse cele corecte și folositoare și în a fi spus adevărul.

Prietenia este sprijin pentru fericirea a doi oameni buni pentru că numai între oameni buni poate să se dezvolte prietenia adevărată.

Platon spune: «Prietenia este acordul pentru cele bune și drepte. Voința pentru modul comun de viață, același mod de gândire și făptuire, viață cu armonie și bună dispoziție, încât să existe înțelegere, tovărășie atât în cele mulțumitoare, cât și în cele neplăcute».

Trei sunt chipurile prieteniei: cea care are la bază virtutea, cea care se întemeiază pe interes și cea care există din obicei. Totuși cea mai bună este prietenia datorată virtuții pentru că o întărește virtutea dragostei.

Sf. Nectarie de Pentapolis – “Cunoaște-te pe tine însuți!” (traducere după Αγιος Νεκτάριος : Τι είναι η φιλία).

Comunicatul Patriarhului Teodor al Alexandriei cu privire la pomenirea lui Epifanie în diptice

de | 8 nov. 2019 | Patriarhia Alexandriei | 8 comentarii

Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei

Patriarhia Alexandriei a emis astăzi un comunicat oficial cu privire la decizia de a pomeni în diptice pe Epifanie ca Întâistătător al Bisericii Autocefale a Ucrainei, care are următorul conținut:

„Lunile trecute am constatat dispoziția fraților Ierarhi în favoarea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ucrainei acordată prin Tomos sinodal de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic.

După cum este cunoscut tuturor, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă sobornicească/catolică funcționează după sistemul sinodal de administrare, după cum a primit acest lucru din tradiție și de la Sfintele Sinoade Ecumenice. Potrivit acestui fapt, Președinții Sinoadelor bisericești Locale constituie rezultanta membrilor lor.

Conform acestora, și noi, ca putere rezultantă și efectivă a dispoziției fraților Ierarhi, am pomenit în dipticele Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice pe Întâistătătorul Bisericii Autocefale a Kievului și a toată Ucraina, Preafericitul Mitropolit k.k. Epifanie, rugându-ne pe drept pentru pacea și buna stare a Bisericilor noastre Ortodoxe.

†Teodor, Papă și Patriarh al Alexandriei”

Este disponibil și un text mai scurt, în facsimil, care conține semnătura Patriarhului Teodor și este datat 8 noiembrie 2019, cu număr de ordine 215/2019:

„Către
Preacinstiții și preaiubitorii de Dumnezeu Arhierei ai Preasfântului nostru Tron Apostolic al Sfântului Marcu.

Preaiubiți Sfințiți Arhierei,
După cele pe care le-am dezbătut amănunțit și în particular cu voi toți, și după ο gândire matură și multă rugăciune, cerând imboldul Sfântului Duh Mângâietorul și îngrijindu-ne de unitatea Bisericii Ortodoxe, am ajuns la decizia să trecem la recunoașterea Bisericii Ortodoxe Autocefale a Ucrainei și a Întâistătătorului ei, Preafericitul k.k. Epifanie, pentru că a sosit vremea.

†Teodor al II-lea
Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa”

Nota noastră: Avem de-a face cu o decizie similară cu cea a Bisericii Greciei, chiar mai precară. Deși se spune în Comunicat că decizia pomenirii în diptice a fost luată sinodal, nu există o mărturie certă în acest sens, nu există o decizie a Sinodului.
Lucrurile se vor complica, se pare, și vor curge spre o divizare implacabilă oficializată. Cu cât recunosc mai multe Biserici așa-zisa autocefalie a structurii bisericești din Ucraina, cu atât unitatea Bisericii va fi mai afectată. Deocamdată Bisericile de factură grecească se găsesc de cealaltă parte a baricadei față de Biserica Rusă. Mai lipsește Patriarhia Ierusalimului, care a dat semne destule că nu va face acest pas și sperăm că nu-l va face. Totodată, trebuie menționat că Alexandria, deși Patriarhie, se găsește în mijlocul lumii musulmane, este foarte slabă numeric și nu are un impact foarte mare, ci mai mult de imagine.

Mai există și o declarație filmată cu privire la acest gest:

Filmarea începe cu un cuvânt introductiv al Patriarhului. Acesta face cunoscut un fapt important, anume că Patriarhia Alexandriei, a doua în ordine, a înregistrat în diptice și a recunoscut Biserica Autocefală a Ucrainei după multă rugăciune și chibzuință. Acest fapt s-a petrecut în capitala Eigptului în prezența multor arhierei și a ambasadorului Greciei. Mai afirmă Patriarhul că, din experiența sa îndelungată, cunoaște că de astăzi a fost rezolvată această mare temă cu mila lui Dumnezeu. „Înțelegerea, dragostea și nădejdea vor veni în mijlocul nostru.” Efortul și luptele noastre arată că Hristos este în mijlocul nostru.
Apoi Mitropolitul de Guineea dă citire Comunicatului tradus mai sus, iar la final este inclusă filmarea cu pomenirea lui Filaret în diptice la Vohodul Mare.

Patriarhul Alexandriei a pomenit pe Epifanie în diptice

de | 8 nov. 2019 | Actualitate | 2 comentarii

Conform unor surse exclusive de încredere ale agenției de știri Romfea.gr, Patriarhul Teodor al Alexandrirei a pomenit astăzi, 8 noiembrie, la Liturghie pentru prima dată în diptice pe Epifanie ca Întâstătător al Bisericii Ucrainei.

Aceasta ar fi a doua Biserică autocefală după cea a Greciei care face acest lucru.

Pe măsură ce vor apărea informații, vom reveni cu detalii. Se pare că va fi și un Comunicat oficial.

Scrisoarea SMURD Iaşi pentru susţinerea doctorului Raed Arafat

de | 6 nov. 2019 | Petiții | 20 comentarii

Semnalăm o inițiativă civică a salariaților SMURD Iași care vine în apărarea doctorului Raed Arafat, una dintre personalitățile de seamă ale societății noastre şi un reprezentant autentic al elitelor statului român. Sunt puţini românii care se pot lăuda cu activităţi de întemeiere care să fi avut un impact atât de profund în evoluţia unui sistem public precum este cel al medicinei de urgenţă.

Acest succes incontestabil pare însă că i-a atras şi mulţi adversari, doctorul Raed Arafat fiind una dintre personalităţile constant vizate de atacuri de presă şi de campanii de compromitere. Recent, împotriva domniei sale a fost formulată şi o plângere penală pentru faptul că înregistrări video din timpul intervenţiei la incendierea de la Colectiv nu ar fi ajuns la organele de urmărire penală.

Plângerile penale se formulează atunci când denunţătorul consideră că persoana vizată a săvârşit o infracţiune, o faptă prevăzută de legea penală într-atât de gravă încât să impună o sancţiune penală (închisoare sau amendă penală). Cei care au formulat plângerea penală împotriva doctorului Raed Arafat au considerat că suntem în prezenţa unei fapte atât de grave încât depăşeşte sfera răspunderii disciplinare de dreptul muncii, depăşeşte sfera dreptului civil, acolo unde trebuie să se facă dovada unui prejudiciu şi, prin urmare, că ne aflăm în sfera dreptului penal.

Modalitatea aceasta complet imorală şi disproporţionată de folosire a plângerilor penale în scop tracasator sau vindicativ este, din păcate, generalizată în societatea noastră şi vorbeşte mai mult despre caracterul denunţătorilor decât despre cel al persoanei denunţate.

Reacţie contrară de adeziune, de apărare a reputaţiei, de solidarizare, de documentare a împrejurărilor reale şi a circumstanţelor atenuante este singurul mod în care publicul poate media costurile reale ale faptului că cineva este subiectul unei plângeri penale formulată în scop imoral. Aceste reacţii nu înlătură prejudiciul material sau moral suferit în urma plângerilor penale formulate abuziv, dar reprezintă un element esenţial de sprijin.

Acesta este motivul pentru care exemplificăm concret o astfel de reacţie de susţinere şi de solidarizare, mai mult decât lăudabilă, a salariaţilor SMURD Iaşi, care dau mărturie atât despre circumstanţele şi mizele reale în joc cât şi despre caracterul şi persoana doctorului Raed Arafat.

Considerăm că avem de-a face cu un exemplu de bună practică civică pe care creştinii ortodocşi trebuie să şi-o asume şi pe care să o generalizeze. În subsidiar, reamintim că, din punctul nostru de vedere, rostul principal al intelectualităţii mijlocii este acela de a fi sprijin pentru cei înzestraţi de Dumnezeu cu însuşiri folositoare celor mulţi. Mai considerăm că suntem supuşi unei obligaţii morale neîntrerupte de a căuta în mod activ în jurul nostru persoane pe care să le admirăm, să le susţinem nu doar în mod reactiv, ci chiar anticipând şi venind în întâmpinarea iniţiativelor promiţătoare.

În cele ce urmează preluăm un articol din presa locală şi textul integral al scrisorii deschise, iar apoi petiţia iniţiată de angajaţii SMURD.    

Sursă imagine: Digi24.ro

Ziarul de Iaşi: Scrisoare de susţinere pentru Arafat din partea personalului SMURD Iaşi

Personalul medical de la unităţile de primire urgenţe şi cele de la UPU-SMURD au transmis o scrisoare deschisă şi au iniţiat o petiţie online de susţinere a şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, Raed Arafat.

„Scrisoarea pe care am iniţiat-o este în proces de strângere de semnături. Deja au semnat atât scrisoarea, cât şi petiţia mii de colegi din toată ţara“, a declarat dr. Diana Cimpoeşu, coordonator SMURD Iaşi.

Iniţiativa angajaţilor SMURD a pornit după ce, recent, grupul civic Reset a făcut o plângere penală împotriva acestuia şi a doi dintre şefii din Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Plângerea a fost formulată după ce în presa centrală au apărut imagini nedifuzate până acum de la incendiul de la clubul Colectiv, soldat cu 64 de morţi, imagini care arată modul haotic în care autorităţile au intervenit în primele minute.

În acelaşi timp, Raed Arafat a afirmat că, în spatele tuturor acuzelor aduse, există interese ascuse, şi anume privatizarea SMURD. De altfel, şi în scrisoarea deschisă de susţinere a secretarului de stat, semnatarii subliniază voalat acelaşi lucru.

„Proiectele nu pot fi duse la final dacă sistemul este dezasamblat, dacă cel ce îl coordonează, şi prin el, noi toţi, suntem acuzaţi pe nedrept, suntem împroşcaţi cu noroi şi aruncaţi către o instabilitate instituţională şi personală. Atunci când există suspiciunea unor greşeli, organismele profesionale şi justiţia vor analiza, evalua obiectiv şi profesional şi vor lua decizii. (…) Dacă această structură cu rol strategic, al cărei scop este salvarea de vieţi omeneşti, îşi pierde vreun element, se poate ajunge la un dezechilbru funcţional, iar siguranţa cetăţeanului român ar avea de suferit“, se mai arată în scrisoare.

Textul integral al scrisorii deschise:

”În calitate de profesioniști care reprezintă principalele servicii medicale de urgență din România, spitalicești și prespitalicești (Structuri Primiri Urgențe și SMURD) observăm că în ultima perioadă, Sistemul Național de Asistență Medicală de Urgență și Prim Ajutor Calificat este ținta unor atacuri, punctate intenționat în momente de criză, atacuri ce subminează încrederea populației în structurile sistemului de urgență și  sunt dureroase pentru medici, asistenti medicali, paramedici, piloți, salvatori, ofițeri ISU, toți cei care muncesc serioși și dăruiți pentru sănătatea semenilor lor. 

Rezultatele sondajelor privind încrederea populației în diverse categorii socio-profesionale, arătau, în februarie 2018, că românii au cea mai multă încredere în pompieri și personalul medical  care deservesc SMURD, dar și unitățile de primiri urgențe. Afirmațiile din ultimele zile ne fac să reacționăm și să vă reamintim, că toți acești oameni, fac zi de zi totul “pentru ca alții să trăiască” sub o coordonare unică a Departamentului pentru Situații de Urgență, condus de  Secretarul de Stat, Dr. Raed Arafat.

Există evenimente tragice (accidente, incendii) care zguduie întreaga țară și care uneori duc chiar la schimbări majore în plan politic. 

Pentru noi însă fiecare caz este unul dramatic, fiecare pacient care accesează sistemul de urgență are o durere, iar noi, la fel ca dr. Raed Arafat, trebuie să-i ascultăm și să-i ajutăm necondiționat pe toți: “asistența medicală de urgență este un drept al cetățeanului și o datorie a statului” și credem că nimeni nu și-ar imagina că atunci când cade din picioare pe stradă, salvatorii s-ar gândi dacă să înceapă sau nu manevrele de resuscitare, în funcție de posibilitățile de decontare financiară a acelui caz. Doar pe criterii medicale sunt efectuate  și intervențiile echipajelor aeriene și  cele ale echipelor medicale din Unitățile Primire Urgențe, UPU-SMURD.

Pentru ca fiecare om să aibă o șansă la viață am creat din 2006 Titlul IV din Legea 95, legislație primară și secundară în domeniul urgenței, au existat și există programe de dotare cu echipamente și formare a personalului, muncim în permanență, măsurăm calitatea muncii noastre și ne preocupăm să o îmbunătățim mereu.

În 2018 au fost 5.382.178 pacienți tratați în Unitățile Primiri Urgențe, 436.001 intervenții ale ISU (359.305 cazuri SMURD), 2.979.089 ale serviciilor de ambulanță, toate realizate cu doar 0,57% din PIB. IGSU, structură aflată în coordonarea DSU, a atras cele mai multe fonduri nerambursabile din MAI, fonduri destinate dotării autospecialelor de intervenție și perfecționării personalului la nivel european. 

Dorim să putem continua ceea ce am început, iar printre prioritățile DSU pentru 2019 se numără consolidarea rolului de responsabil privind coordonarea integrată, dezvoltarea și extinderea competențelor și a capabilităților în gestionarea situațiilor de urgență, perfecționarea mecanismelor de cooperare interinstituțională și de ajutor reciproc în caz de dezastre, dezvoltarea relațiilor internaționale în domeniul situațiilor de urgență.

Însă proiectele nu pot fi duse la final dacă sistemul este dezasamablat, dacă cel ce îl coordonează și prin el, noi toți suntem acuzați pe nedrept, suntem împroșcați cu noroi și aruncați către o instabilitate instituțională și personală. Atunci când există suspiciunea unor greșeli, organismele profesionale și justiția vor analiza, evalua obiectiv și profesional și vor lua decizii. Pînă atunci nu trebuie să uităm şi insistăm pe acest aspect, că SMURD a început ca o activitate de voluntariat și a ajuns în timp una dintre cele mai performanțe structuri de acest gen la nivel european.

Iniţiatorul acestui sistem de intervenţie a pornit cu o mașină, cu multă muncă și dragoste de medicină și de semeni, cu câţiva voluntari și a reuşit să genereze un curent de opinie şi un sistem care este model multor ţări din Uniunea Europeană și din lume.  

Urgența din România, SMURD-ul nu este doar o instituţie, este o mare familie, ai căror membri sunt ultima speranţă pentru cineva aflat în suferinţă: fie prietenul nostru, fie tatăl unui politician, fie un om fără adăpost, fie un turist străin.

Prin ceea ce se întâmplă acum la nivel mediatic şi declarativ din partea unor reprezentați ai presei și ai statului, această mare şi încă frumoasă familie este în pericol. 

Prin această scrisoare deschisă, dorim să afirmăm public susținerea față de Sistemul Public de Urgență și de Șeful DSU, Doctorul și Omul Raed Arafat, tocmai pentru a nu ajunge în situația în care românii să își piardă încrederea în cei care zi de zi le salvează viața.

Dacă această structură cu rol strategic, al cărei scop este salvarea de vieți omenești, își pierde vreun element, se poate ajunge la un dezechilbru funcțional, iar siguranța cetățeanului român ar avea de suferit.”

Spunem NU demisiei și/sau demiterii lui Raed Arafat!

Noi, semnatarii acestei petiții, îi solicităm Domnului Doctor Raed Arafat să nu demisioneze și, în același timp, ne opunem total demiterii sale nejustificate!  

De 29 de ani, în România, RAED ARAFAT înseamnă FAPTE, NU VORBE!

FAPTE care astăzi, pentru milioane de Români, fac diferența dintre viață și moarte!  

Mai mult decât oricare dintre noi, Doctorul Raed Arafat ne arată constant că, prin muncă asiduă și onestă, perseverență, curaj, viziune şi determinare totul este posibil. Indiferent de domeniu sau context. Ne arată că putem să construim în România, să ne urmăm visurile și să credem în realizarea lor, ne insuflă încredere în ţara noastră şi în oamenii onești care încă îi slujesc instituţiile.  

Pentru milioane de Români, reducerea timpului de așteptare a ambulanței de la câteva ore la câteva minute (8 minute în mediul urban și sub 20 de minute în rural), a realizat-o sistemul creat de către Doctorul Raed Arafat – S.M.U.R.D.!  

Ce înseamnă astăzi SMURD pentru România?

– 985 de cazuri pe zi (1 caz la fiecare 90 de secunde), adică un total de 335.221 de adulţi şi 32.152 de copii cărora li s-a acordat prim ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă (numai în anul 2018);

– Peste 300 echipaje de prim ajutor calificat, peste 30 de echipaje de terapie intensivă mobilă şi 8 echipaje de terapie intensivă neo-natologică se află zilnic în intervenţie;

– 8 baze aeriene de salvare deservite de elicopterele SMURD.  

Sistemul de urgență reformat la nivel național de către Doctorul Arafat împreună cu Pompierii Români, Aviația, SALVAMONT-ul și Direcția medicală de urgență înseamnă astăzi:

– 3.100 de apeluri de urgență gestionate zilnic (media anului 2018);

– Protecție pentru bunuri în valoare de 5,36 miliarde lei (numai în anul 2018);

– 20.016 de acţiuni pentru protecţia comunităţilor și peste 3.400 de exerciții și simulări de dezastre (numai în anul 2018);

– Peste 1.200 de voluntari ISU care participă, în teren, alături de salvatorii profesioniști;

– Informarea și instruirea a peste 100.000 de persoane (până la finalul anului 2018) în acordarea primului ajutor prin programe precum Caravana SMURD ”Fii Pregătit!” sau cele din școli și universități;

– Sute de milioane de euro din fonduri UE atrase prin proiecte ale IGSU și DSU și investite în echipamente și autospeciale de ultimă tehnologie, precum și numeroase acorduri de asistență de urgență cu organisme NATO și UE.  

Din nefericire, până în 2017, peste 15.000 de medici români au părăsit România (*), iar alți 10.000 li s-au adăugat în ultimii 2 ani (**), lucru care a dus la o criză de medici fără precedent și o imensă presiune asupra personalului medical rămas în țară.  

Din fericire, în zona de pre-spital, echipajele SMURD au preluat și suplinesc astăzi o parte importantă lăsată descoperită de plecarea medicilor români. Din acest motiv, demiterea doctorului Raed Arafat și, implicit, distrugerea sistemului integrat de urgență și a SMURD, pentru mulți dintre români va însemna condamnarea la lipsa asistenței medicale, iar, în cazul urgențelor majore, poate echivala cu o condamnare la moarte.

Pentru că noi alegem SĂNĂTATEA și VIAȚA, îi cerem doctorului Arafat să NU demisioneze și NE OPUNEM demiterii sale nejustificate!  

Avem deplină încredere și suntem solidari cu doctorul Raed Arafat, îndeosebi în aceste zile în care efortul și sacrificiile făcute, în ciuda încercărilor repetate de a fi oprit, pentru realizarea sistemul românesc de urgență, sunt răsplătite cu acuzații lansate în spațiul public în mod agresiv și injurios, fără fundament, expertiză sau legătură cu întâmplările reale.

Pentru fiecare viață salvată de către SMURD în ultimii 29 de ani, Domnule Doctor Raed Arafat, VĂ MULȚUMIM!

Cei care doresc să semneze petiţia o pot face accesând următoarea adresă online: https://www.petitieonline.com/spunem_nu_demisiei_isau_demiterii_lui_raed_arafat

Când poporul nu reacționează (P. Atanasie Mitilineos)

de | 6 nov. 2019 | Ortopraxie | 2 comentarii

Cuvintele Părintelui Atanasie Mitilineos (†2006) sunt relevante pentru modul cum ar trebui să se manifeste conștiința oamenilor simpli din popor, dar care sunt responsabili la nivelul lor de soarta țării și a Bisericii din care fac parte. Redăm câteva fragmente selectate de site-ul Κατάνιξη.gr dintr-o predică înregistrată, care se găsește la finalul articolului:

[4:38] Iubiții mei, poporul greșește când acceptă acelea pe care le spun conducătorii săi. Ce să facă? Răscoală? Nu, pentru Dumnezeu, ci va striga și va spune: «Nu primim această rezolvare».
[5:32] Când poporul nu reacționează, atunci vor fi pedepsiți și conducătorii, și poporul. De ce este pedepsit poporul? Pentru că a acceptat păcatul pe care-l lucrează conducătorii. Oricum ar sta lucrurile, numai când poporul reacționează, atunci nu va pedepsi Dumnezeu poporul. Să știm aceasta foarte bine. De aceea, poporul trebuie să reacționeze când vede cea rău. Același lucru este valabil și pentru Biserică, atunci când conducătorii cei răi impun așa-zicând poziții eretice sau orice altceva, poporul va striga, va protesta. Ca să reiau, nu va face răscoală, ci  va protesta și aceasta înseamnă sănătate și în continuare nu există motiv să fie pedepsit poporul. Totuși, când poporul nu reacționează, atunci va pedepsi Dumnezeu și pe conducători, și poporul.

Nota noastră: Am remarcat aceste cuvinte pentru că ilustrează foarte bine un adevăr important, anume că și oamenii din popor participă în felul lor la conducerea țării sau a Bisericii. Fie prin acordul tacit, fie prin dezaprobarea clar exprimată, poporul în ansamblu validează direcția înspre care ne îndreptăm cu toții. Responsabilitatea nu este doar a conducătorilor, pentru a-i învinui doar pe ei, ci a tuturor. Chiar dacă există manipulări ale liderilor politici sau religioși, totuși trebuie să recunoaștem că există și multă apostazie și delăsare în rândul maselor de oameni. Și cel mai adesea vorbim de asumări clare (trădări în cunoștință de cauză).
Dumnezeu să ne lumineze și să fim chibzuiți în deciziile noastre!

Alegeri locale în Republica Moldova

de | 4 nov. 2019 | Moldovenism | 7 comentarii

Sursa imagine: Adevărul.ro

Într-un articol publicat de ziare.com, profesorul Dorin Popescu face o analiză a rezultatului alegerilor locale desfăşurate peste Prut în acest weekend (cu accent pe victoria socialiştilor de la Chişinău pe care o califică drept „episod tragic al unui proces catastrofal„), rezultat electoral în urma căruia se vede nevoit să exprime unele adevăruri, în cuvinte (cam) tari, care ies din matca discursului de plastic vehiculat la noi despre statul românesc din stânga Prutului.

Reţinem din cuprinsul articolului publicat de ziare.com, faptul că autorul:

– denunţă politica noastră externă ambiguă şi fără conţinut intitulată „susţinerea parcursului european al Republicii Moldova”;

– critică elitele fără viziune, incompetente sau corupte de pe ambele maluri ale Prutului;

– deplânge lipsa unui proiect românesc sistemic pentru Republica Moldova;

– reclamă deciziile cancelariilor euroatlantice privitor la Republica Moldova;

– descrie noul proiect geopolitic european care vizează „reinstalarea cortinei de fier pe Prut„;

– reţine existenţa „mirajului fatal” al lumii ruse pentru moldovenii de peste Prut.

Precizăm că mai degrabă nu suntem de acord cu ideile cuprinse în articolul pe care îl preluăm, dar considerăm că acesta constituie totuşi o foarte bună bază de discuţie, în măsura în care va exista interes.

Alte materiale utile pentru conturarea imaginii de detaliu din Republica Moldova sunt interviul luat lui Armand Goşu din Contributors, articolul domnului Marius Diaconescu publicat de Adevărul sau articolul profesorului Radu Carp din Adevărul.  

Aşteptăm cu interes analize ale domnului Valentin Naumescu şi, mai cu seamă, din partea   domnului Dan Dungaciu, probabil cea mai autoritară voce românească privitor la acest subiect.

Calul troian în cetatea Chişinăului

Victoria candidatului socialist Ion Ceban la alegerile locale pentru Primăria Chişinăului are semnificaţii geopolitice paradigmatice pentru întreaga regiune a estului Uniunii Europene.

Este un eşec de proporţii al proiectului românesc şi european privind Republica Moldova şi totodată un simptom al transformării rapide a întregii vecinătăţi estice a Uniunii în zonă-tampon, dincolo de o cortină gri care se va instala încet şi sigur pe Prut.

În ultimele trei decenii, Chişinăul a construit şi reprezentat rezistenţa tiparului cultural şi geopolitic european în faţa a ceea ce numeam cândva tancurile geopolitice ale Moscovei. Lumea rusă, puternică şi ea la Chişinău mai ales prin presa, elite pro-ruseşti, fonduri, reţele de agenţi de influenţă, ideologie, biserică etc, nu a putut totuşi cuceri (până ieri) această redută a Europei în ultimii 16 ani.

Chişinăul a funcţionat de jure (de facto? n.m. utzu) ca un avanpost al Europei şi al tiparului civilizaţiei ei, cu roluri similare ale cetăţilor de odinioară ale domnitorilor moldoveni, deci români. Acum, această redută a cedat, iar rezistenţa s-a frânt.

Este un episod tragic al unui proces catastrofal, care îşi are cauzele la Bucureşti, Bruxelles, Paris, Berlin, Washington, Chişinău şi Moscova.

În modesta mea opinie, victoria candidatului socialist la Chişinău are patru cauze majore.

Prima se afla la Bucureşti.

Dintotdeauna cheia reintegrarii Republicii Moldova în spaţiul românesc/european s-a aflat în mâinile Bucureştiului. Orice altă interpretare sugerată de liderii noştri politici (cum că, bunaoară, scenariile pentru Republica Moldova s-ar scrie în marile cancelarii) este o disculpare lamentabilă a acestora, o tentativă ipocrită de a se exonera de responsabilitatea directă şi primară privind acest eşec.

Alegerea lui Ion Ceban confirma falimentul (cel puţin pe termen scurt şi mediu), al ideii româneşti în Republica Moldova; cel puţin falimentul ideii politice/geopolitice, pe baza deteriorării considerabile (aproape iremediabile) a capacităţii Bucureştiului de a sprijini ideea pro-europeană şi pro-românească în Republica Moldova.

Republica Moldova a fost întotdeauna „cartoful fierbinte” al clasei politico-administrative de la Bucureşti şi totodată hârtia de turnesol a politicii noastre externe, „proba noastră de viaţă” în relaţiile internaţionale.

Fără un proiect solid, sistemic, structurat, vizionar şi responsabil al României pentru Republica Moldova nu avem motive spre a aprecia că putem avea vreodată performanţă în politica noastra externă, oriunde în lume (prioritar la Bruxelles sau Washington).

De circa două decenii, Bucureştiul dezvoltă ipocrit şi desubstanţializat o orientare voit ambiguă de politică externă în raport cu Chişinăul, numită invariabil susţinerea parcursului european al Republicii Moldova.

Nu am construit şi nu avem o proiecţie pe termen lung care să substanţializeze specificitatea relaţiilor noastre cu Chişinaul. România nu poate avea, în raport cu Republica Moldova, obiective neutre şi plate de facilitare a apropierii Republicii Moldova de Europa egale celor pe care le exprimă ţări din extremitatea vestică a Europei, precum Portugalia.

Avem nevoie de o proiecţie naţională asumată plenar de către elita noastră politică şi de către societate, de un Pact Naţional pentru Republica Moldova, în absenţa căruia politica noastră în Est riscă să fie/devină derizorie. În absenţa acestei proiecţii, chiar şi actualul pariu al relaţiei cu Republica Moldova, „sprijinirea integrării europene a Republicii Moldova”, riscă să nu fie realizat, pentru că România nu mai deţine profilul şi expertiza necesare implicării sale în formatele externe care contează pentru viitorul Republicii Moldova.

Aş spune ca principala cauză a absenţei unui proiect românesc sistemic pentru Republica Moldova constă în criza valorilor şi în coma noastră meritocratică, în absenţa permanentă a oamenilor de stat veritabili din spaţiul public românesc.

De trei decenii, rulăm la vârf „elite” fără viziune, vânători de funcţii, sinecurişti, negustori de himere, falşi patrioţi, corupţi şi iresponsabili, discursuri fără etică şi asumări, poze ceremoniale şi ifose.

În trei decenii, nu am reuşit să aducem la Chişinău satisfacţia binefăcătoare a unei lumi libere, romaneşti/europene, nu am reuşit să îmblânzim destinul tragic al românilor de peste Prut, ale căror elite vorbesc de ceva vreme despre „a treia trădare a românilor”, dupa cele istorice care i-au lăsat a jamais în malaxorul rusesc.

Nu am reuşit să exportăm suficientă Europa la Chişinău şi nici măcar să ţinem în viaţă puseele excepţionale de fidelitate pentru România ale elitelor intelectuale din Republica Moldova. Peste podurile de flori de odinioară, Bucureştiul construieşte acum, prin neglijenţă şi cinism, cortine de fier.

A doua cauză se află în deciziile marilor cancelarii euroatlantice, exprimate punctual în proiectul tactic de compromis propus în primăvara blocului ACUM.

A existat întotdeauna un proiect modest (dezangajant) al marilor cancelarii privind Republica Moldova – spaţiu pe care de altfel cu greu îl găsesc aceştia pe hărţile pereţilor aflaţi la mii de kilometri distanţă de cataclismele şi suferinţele de aici.

Berlinul nu a avut generozitatea de a hrăni proiectul europenizarii Republicii Moldova măcar ca răsplată pentru sprijinul decisiv al Europei pentru proiectul reunificării Germaniei.

Parisul şi Berlinul caută la Chişinău prioritar posibile scheme de compromis cu Moscova, pe care nu au exclus-o niciodată de la mesele marilor negocieri. Faptul că marile cancelarii europene au alt proiect faţă de Republica Moldova decât cel care i-ar fi deschis porţile Europei devine din ce în ce mai clar.

România nu a avut, iata, nici la Bruxelles resursa instituţională capabilă să obţină (să provoace) un angajament real al Europei faţă de Republica Moldova. Nu mai există un angajament politic real al UE de a susţine europenizarea Republicii Moldova, iar absenţa acestui angajament se reflectă astăzi şi în criza instrumentelor europene de prezenţă în spaţiu (d.e. Partenariatul Estic).

Avem toate motivele să credem că noul proiect geopolitic al Europei pentru Republica Moldova şi în general pentru estul Europei (vecinatatea estica) este re-transformarea acesteia în zonă-tampon, zona gri, teatru în care să se exprime deopotrivă instrumentele şi interesele Europei şi ale Moscovei.

Acest nou proiect geopolitic va fi fost generat de factori deloc circumstanţiali, precum:

  • revenirea etapizată post-Crimeea a Federaţiei Ruse în spaţiul său de influenţă reprezentat prioritar, aici, de Ucraina şi Republica Moldova;
  • degradarea rolului geopolitic al Uniunii Europene, subminat de procese toxice precum Brexit;
  • accentuarea faliilor existente în relaţia transatlantică;
  • restabilirea primatului politicii naţionale în dauna celei colective/europene în cancelariile relevante ale Europei etc.

Acest nou proiect geopolitic vizează reinstalarea cortinei de fier (cu nuanţe semantice alternative – cortina gri, de catifea etc.) pe Prut, între cultura europeană/occidentală şi cea ruseasca, cu un mic cordon sanitar de întalnire neconflictuală a acestora.

Vedem semnele acestui proiect gri al Europei în aproape toate manifestările vieţii politice din Republica Moldova (mai ales după crearea coaliţiei ACUM şi PSRM) şi episodic în Ucraina.

În impunerea acestui scenariu extern la Chisinau s-a neglijat performanţa forţelor pro-ruse de a exploata în folos propriu această combinaţie letală (ACUM-PSRM), performanţă pe care blocul ACUM este departe de a o putea contracara (politica perfidă a partidului lui Igor Dodon a putut produce rinocerizări masive şi rapide la nivel politic, pe întreg teritoriul electoral de peste Prut).

În loc sa redevină o zona gri, aşa cum o vedeau birocraţii din marile cancelarii, Republica Moldova redevine treptat enclavă rusească, iar steagul Moscovei flutură acum liber pe cladirea Primăriei oraşului european Chişinău.

Cuvantul de ordine al acestui nou scenariu european gri pare a fi fost asasinarea geopoliticii, respectiv promovarea tezei sovietice potrivit căreia coaliţia şi „Ţara” ar avea nevoie de înmormântarea securii geopolitice pentru a se putea focaliza pe supravieţuirea prin compromis a actualei coaliţii de la putere. La adăpost de „geopolitică”, Rusia a revenit geopolitic pe Prut.

O a treia cauză o reprezintă degradarea constantă a fizionomiei şi acţiunii clasei politice din R. Moldova.

Prioritatea de facto a acesteia a reprezentat-o utilizarea retoricii pro-europene în interesul financiar al propriei oculte, prin devalizarea fondurilor europene de sprijin.

Interesele clientelare şi acţiunile ilicite ale acestora au fost dublate de erori tactice de poziţionare şi acţiune:

  • s-a preferat soluţia unei înţelegeri reprobabile cu batalioanele politice ruseşti din Moldova, conduse de Partidul Socialist, prin încheierea „monstruoasei coaliţii” („în pat cu duşmanul”, ruşii au putut performa facil la Chişinău);
  • s-a permis acapararea unor instituţii esenţiale ale Republicii Moldova de către camarila (pro-)rusească a lui Igor Dodon;
  • Andrei Năstase a votat pentru revenirea Rusiei în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;
  • au fost înlăturate din nucleul de decizie al Blocului ACUM voci vizionare care gândeau altfel;
  • liderii blocului ACUM au ignorat importanţa unui compromis explicit cu liderii unionişti între cele doua tururi de scrutin;
  • au fost evitate mesajele unioniste, singurele care mai puteau aduce la urne tinerii din zona electoratului sensibil;
  • s-a renunţat la campania „om cu om”, din raţiuni de calcul electoral greşit etc.

În acest fel, s-a creat un culoar favorabil extrem de larg adversarului politic, prioritar prin alterarea fundamentală a percepţiei potrivit căreia blocul ACUM ar (mai putea) reprezenta vectorul schimbării.

Candidatul Nastase a pierdut astfel doua tipuri de electorat – electoratul pro-european sever/exigent/pretenţios/dur (pentru care nu a mai fost credibil prin constituirea alianţei cu PSRM) şi electoratul pro-românesc (ale cărui aşteptări nu le-a mai putut reprezenta în mod legitim/fundamentat).

În fine, a patra cauza constă în mirajul fatal al lumii ruse în Republica Moldova, combinat cu tacticile şi ideologiile Moscovei importate permanent în Republica Moldova, mai ales odată cu sosirea la putere a celui despre care se tot spune că ar fi „presedintele Republicii Moldova”, Igor Dodon. Vom detalia separat.

Putin a ajuns astfel din nou la Chişinău după ce înainte de alegeri era doar ante portas. Din Putin ante portas înainte de alegeri am ajuns la un adevărat cal troian înăuntrul cetăţii Chişinăului, legitimat şi introdus în Cetate prin vot democratic.

În momentul de faţă, singura soluţie este ca Bucureştiul să înţeleagă dramatismul momentului şi să construiasca un proiect naţional pentru Republica Moldova, cu o elită politică nouă, responsabilă, care să includă:

  • elaborarea urgentă, de către preşedintele ales al României în urma alegerilor din noiembrie 2019, a unei Concepţii de politică externă care să includă Republica Moldova ca prioritate absolută a politicii noastre externe;
  • iniţierea de către acesta a discuţiilor cu partidele parlamentare şi societatea civilă pentru un Pact naţional pentru Republica Moldova;
  • valorizarea resursei umane de calitate pentru elaborarea proiecţiei naţionale strategice privind Republica Moldova şi gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova în centrala MAE şi în misiunile noastre diplomatice şi consulare;
  • eliminarea practicilor sinecuriste în ministerele şi departamentele care gestionează raporturile cu R. Moldova şi cu românii din afara României (comunităţi şi diaspora);
  • multiplicarea eforturilor de promovare a Republicii Moldova şi regiunii pe agendele marilor cancelarii europene;
  • elaborarea de formate şi instrumente europene care să aducă beneficii reale R. Moldova etc.

Bomba geopolitică cu ceas de la Chişinău începe sa bată la Bucureşti.

Dorin Popescu este preşedinte al Asociaţiei Casa Mării Negre / Black Sea House – Constanţa, singurul think-tank geopolitic din Dobrogea şi singurul din România destinat geopoliticii spaţiului extins al Mării Negre. Este analist politic, expert în geopolitică, fost diplomat, publicist, cadru universitar şi doctor în Filologie.

Recunoașterea schismei ucrainene de către Biserica elenă provoacă reacții în Rusia, Grecia, Polonia și Cipru; Fanarul rămâne netulburat

de | 4 nov. 2019 | Biserici Locale | 19 comentarii

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei împreună cu Patriarhul Bartolomeu și Epifanie

Chiar dacă Biserica Greciei a făcut gestul de a se alătura Patriarhiei Ecumenice în recunoașterea «autocefaliei» noii structuri bisericești din Ucraina, restul Bisericilor nu au făcut acest pas, iar unii ierarhi reacționează, încercând să contracareze această mișcare greșită.

Romfea.gr: Biserica Poloniei nu recunoaște Biserica Ucrainei

Pe 29 octombrie s-a desfășurat ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale a Poloniei sub președinția Preafericitului Mitropolit Sava de Varșovia și a toată Polonia, la care au participat toți Arhiepiscopii și Episcopii acestei Biserici.

Sfântul Sinod a fost informat cu privire la cuprinsul scrisorilor Patriarhului Irineu al Serbiei, Anastasie al Albaniei, precum și a Mitropolitului Sava al Varșoviei adresate Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului și a luat următoarea decizie:

Să rămână în vigoare poziția cu privire la subiectul autocefaliei Bisericii Ucrainei, care a fost exprimat în deciziile sinodale din 9-05-2018, 5-11-2018 și 2-04-2019. Biserica Ortodoxă Autocefală a Poloniei nu se opune acordării autocefaliei Bisericii Ucrainei pe baza regulilor dogmatico-canonice întregii Biserici, totuși nu unei grupări de dezbinați (schismatici). Dezbinații de la învățătura Sfintei Biserici nu pot să reprezinte organismul bisericesc sănătos pentru că forțează unitatea euharistică a întregii Ortodoxii.

Βημα Ορθοδοξιας: Evoluții năvalnice – Serafim de Pireu: La nivel panortodox chiar și fără Bartolomeu – Epistolă comună cu Serafim al Kitirelor

Anticipând o evoluție tragică a lucrurilor, Serafim de Pireu a declarat pentru Βημα Ορθοδοξιας că va trimite împreună cu Mitr. Serafim de Kitire un apel către toți Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe prin care le vor cere să convoace un Sinod Panortodox chiar și fără participarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Această epistolă comună va fi trimisă în următoarele zile.

Acesta a mai declarat: «Este cu totul nevalid să susțină cineva că este atinsă unitatea Bisericii prin „restabilirea” și intrarea în ea a persoanelor din parasinagoguri (adunări separate) și schismatice, caterisite, anatematizate și nehirotonite nepocăite”, a subliniat cutezătorul Ierarh și a accentuat că numai un Sinod Panortodox are dreptul să acorde autocefalie.

«Nici o Biserică nu este dispusă să recunoască pe schismatici»

A mai făcut referire încă o dată la cele pe care le-a spus în cadrul Ierarhiei (Sinodului general) și a lămurit faptul că niciodată nu a fost de acord cu autocefalia ucraineană: «Expresia mea, ‘Nu sunt de acord, dar sunt alături de Arhiepiscop’, a fost denaturată la extrem». Declarații asemănătoare, traduse în românește, au fost exprimate și de Mitropolitul Serafim de Kitire.

Ακτινες: Patriarhul Moscovei nu l-a pomenit pe Arhiepiscopul de Atena

La slujba de duminica (ieri), Patriarhul Chiril al Moscovei a început să pună în practică decizia Sinodului Bisericii Ruse de a scoate din diptice și a nu pomeni numele PF Ieronim al Atenei după ce acesta a intrat în comuniune cu schismaticii ucraineni. Slujba a fost televizată și oricine s-a putut convinge de aceasta. La aceeași Liturghie a fost primit oficial în comuniune Exarhatul din Europa Occidentală de tradiție rusă, care s-a desprins de Patriarhia Ecumenică după ce aceasta încercase să-l dizolve. (Pot fi bănuite acolo reacții filetiste și revanșarde față de ruși din partea „ecumenicilor).

Ca reacție, Sinodul Permanent al Bisericii Greciei se va întruni în ședință extraordinară pentru a analiza această situație creată prin oprirea comuniunii de către ruși.

Romfea.gr: Arhiepiscopul Ciprului: «Nu suntem de acord nici cu Patriarhul Ecumenic, nici cu al Moscovei»

Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului și-a exprimat, în declarațiile sale de imediat după dumnezeiasca Liturghie praznicală din biserica Sfântului Gheorghe din Latsia, neplăcerea sa acută față de întreruperea pomenirii Arhiepiscopului Atenei de către Patriarhul Chiril al Moscovei.

«Atitudinea Patriarhului Moscovei o consider de neacceptat. Nu tăiem pomenirea unul altuia dintre Întâistătători deoarece nu suntem de acord cu o poziție a lui. Numai dacă devine cineva eretic întrerupem comuniunea cu el. Și ceea ce știu este că nici Patriarhul Ecumenic, nici Arhiepiscopul Atenei nu sunt eretici. Aceasta, bineînțeles, nu înseamnă că sunt de acord cu ei. Chiar dacă m-am silit să mediez ca să se facă o întâlnire pentru găsirea unei soluții, cu toate acestea nu a fost pe plac și astfel nu am stăruit. Dar nici Patriarhul Ecumenic nu vrea să se întâlnească cu cel al Moscovei, nici chiar al Moscovei nu vrea să se întâlnească cu cel Ecumenic. De aceea, de altminteri, ca Biserică a Ciprului, păstrăm o atitudine neutră pentru că nu suntem de acord cu atitudinea nici unuia dintre cei doi și nu am trecut la pomenirea nici unui nou Întâistătător (al Ucrainei, n. theodosie)».

Ακτινες: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu: «Pun la îndoială porunci dumnezeiești și reguli care au fost consfințite de veacuri»

Între timp, Fanarul rămâne netulburat pe poziția sa cu pretenții de lider absolut. Astfel, la Liturghia din 3 noiembrie Patriarhul Bartolomeu a făcut o serie de declarații cu ocazia hirotoniei unui arhiereu și a unui preot:

«Desigur, pentru noi prerogativele și drepturile acestea nu se traduc în rânduieli de autoritate și conducere, după cum ne blamează unii, fiind dezgustați de obiceiul și măreția în smerenie a Bisericii celor săraci ai lui Hristos, deși au luat de la ea lumina lui Hristos, ci li se dă sensul și se materializează ca primat al slujirii, ofrandei și deșertării, după cum dă mărturie istoria nemincinoasă. Într-adevăr, partea constituentă zilnică a acestei Biserici martirice este grija de toate Bisericile.»

«Sunt specializate în Dreptul Canonic. Aceasta merge împreună cu noile tale (ale episcopului hirotonit, n.n.) responsabilități de a păzi rânduiala în biserică și să rechemi la ordine pe cei ce o încalcă și o aruncă la pământ. Și canoanele ce sunt în Biserică? La ce folosesc? Exact la păstrarea disciplinei, păcii, unității și la buna funcționare a vieții bisericești. De aceea și pun o înșiruire și o ierarhizare a tronurilor și a lucrurilor bisericești în general. Și prin acest sistem și organizare Constantinopolul ocupă prima poziție, slujitoare cum am spus, care poziție, cu prerogativele și drepturile pe care le antrenează, se apucă la urmă să le pună la îndoială fiicele și fiii nerecunoscători, mișcându-și călcâiul asupra binefăcătorului. Pun la îndoială porunci dumnezeiești și reguli care au fost consfințite de veacuri, silindu-se să-și satisfacă oportunitățile lor omenești politice și iubitoare de slavă. Doar că lucrează în zadar. Pentru că ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică a Bisericii, pe care Biserică nici porțile iadului nu o vor birui, nu se strămută. Sunt atât de adânc înrădăcinate în istoria bimilenară a creștinismului, încât nimeni să nu poată să le dezrădăcineze, oricât de tare și de puternic ar fi sau crede că este, totuși potrivit lumii, nu după Dumnezeu.»

Nota noastră: 1. Este foarte bine venită precizarea Arhiepiscopului Ciprului că doar pe motive de erezie se poate trece la oprirea comuniunii fără o decizie panortodoxă. Totuși pretențiile papiste ale Fanarului sunt susceptibile tocmai de o viziune dogmatică greșită pentru că privesc ființa Bisericii. Este un subiect care merită discutat. El se regăsește ca și capitol în mai toate Dogmaticile, deci este de natură doctrinară.

2. Pretențiile Fanarului sunt de primat de autoritate, chiar dacă iau formă „slujitoare”. Când cineva impune niște rânduieli peste capul celorlalți, acest gest cu greu poate fi catalogat drept slujire, și nu impunere. Acest limbaj, care seamănă cu cel adoptat de papa cel autentic de la Roma în ultima vreme, nu schimbă cu nimic situația.

3. Așteptăm cu interes scrisoarea celor doi Mitropoliți greci prin care să fie lansat un apel pentru convocarea unui Sinod panortodox pe tema ucraineană. Este stringentă o soluție la acest nivel, bineînțeles și pe cealaltă temă la fel de fierbinte, anume ecumenismul. Sperăm ca aceasta din urmă să nu genereze rețineri la Moscova sau în alte părți (Cipru, Alexandria sau București).

Dreapta credință în viețile Sfinților (8). Sf. Sofronie al Ierusalimului

de | 3 nov. 2019 | Buna credință | 3 comentarii

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638), Despre mărturisirea păcatelor (PG 87c, 3369-3371):

„Dacă nu este cu putință să aduci (Liturghie) în biserică, să faci adunare în casă, episcope, ca să nu intre vreun bine-credincios în biserica celor necredincioși; căci nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Să-ți fie ție de ocolit pentru că a fost pângărit de ei; căci, precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem (ἐναγεῖς de la ἐναγής=vinovați, supuși unei osânde sau blestem) întinează. Iar dacă nici în casă, nici în biserică nu este posibil să vă adunați, fiecare să cânte (psalmodieze), să citească, să se roage pentru sine sau doi sau trei laolaltă, căci «unde sunt doi sau trei, zice Domnul, adunați în numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor» (Mt. 18: 20).” […]

„Dacă vreun prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși.”

Aceste două fragmente se regăsesc și în alte texte patristice. Al doilea a fost preluat aproape integral în formularea canonului 15 al Sinodului I-II (861), iar primul pare a fi fost preluat, puțin diferit, din Constituțiile Apostolilor (cartea VIII, 34). Este mai de încredere varianta redată de Sf. Sofronie, care are în plus girul discernământului său sfințit, decât cea pe care o avem la ora actuală a scrierii apostolice pentru că aceasta nu s-a păstrat decât cu interpolări eretice și, deși este autentică, nu se cunoaște precis forma ei corectă. Totuși redăm, spre comparație și pentru a putea fi refăcut tabloul întreg, textul din Constituții (în traducerea Părintelui Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, p. 762):

„Dacă nu e cu putință să veniți la biserică din pricina necredincioșilor, să faci adunări în case, episcope, ca sa nu intre un drept-credincios într-o adunare de necredincioși [Ps. 25, 2]; căci nu locul sfințește pe om, ci omul sfințește locul. Iar dacă necredincioșii ocupă locul acela, trebuie să fugi din el, pentru că a fost profanat de ei; căci așa cum preoții cuvioși sfințesc, tot așa cei spurcați întinează. Iar dacă nu e cu putință să vă adunați nici în casă, nici în biserică, fiecare să spună psalmii, să citească și să se roage la sine, ori împreună cu doi sau trei; căci zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20].”

Lista cu primele Episcopii grecești interzise pentru vizitare pelerinilor ruși

de | 1 nov. 2019 | Biserici Locale | 2 comentarii

Unul din efectele colaterale ale întreruperii comuniunii de către Patriarhia Moscovei cu episcopii greci care recunosc pe așa-zișii autocefali din Ucraina este îngrădirea turismului religios în aceste zone. În acest scop, Centrul pentru Turism Religios al Bisericii Ruse a publicat astăzi o listă cu primele Mitropolii grecești care sunt interzise ca loc de destinație pentru pelerinii ruși.

Această măsură este urmarea hotărârii Sinodului recent al Patriarhiei Moscovei pe tema recunoașterii schismei din Ucraina de către Biserica Greciei. Pasajul cu pricina sună astfel: „Întrerupem comuniunea de rugăciune și euharistică față de arhiereii Bisericii Greciei care au primit sau primesc într-o astfel de comuniune delegații comunităților ucrainene schismatice necanonice. La fel, nu dăm binecuvântare pentru călătorii de închinare în eparhiile care sunt păstorite de ierarhii în cauză. Informațiile aferente vor fi comunicate pe larg organelor de închinare și turistice ale țării, care constituie ținutul canonic al Bisericii noastre”.

Deocamdată se regăsesc doar 6 Mitropolii pe această listă, care s-ar putea lărgi după vizita preconizată a schismaticilor ucraineni în Grecia. Acestea sunt:

1) Arhiepiscopia Atenei
2) Mitropolia de Lankada
3) Mitropolia de Veria
4) Mitropolia de Arta
5) Mitropolia de Trikki și Stagon
6) Mitropolia Dimitriadei.

Dreapta credință în viețile Sfinților (7). Sf. Atanasie cel Mare

de | 1 nov. 2019 | Buna credință | 14 comentarii

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Epistola celui între Sfinți Părintele nostru Atanasie către monahi[1]

Fraților iubiți și foarte doriți în Domnul, care se nevoiesc în viața singuratică și sunt întemeiați în credința în Dumnezeu, bucurie!
Mulțumesc Domnului că v-a dat să credeți în El, pentru ca să aveți și voi, cu Sfinții, viață veșnică. Dar, deoarece sunt unii care cugetă cele ale lui Arie, care înconjoară mănăstirile fără alt motiv decât ca să-i amăgească pe cei nevinovați (simpli) ca și cum ar veni la voi și s-ar întoarce de la noi și mai sunt alții care dau asigurare că nu cugetă cele ale lui Arie, dar din pogorământ se roagă laolaltă cu ei, la porunca unor frați foarte sinceri, m-am sârguit să vă scriu neapărat ca, păzind fără întinare și fără vicleșug credința bine cinstitoare pe care o lucrează harul lui Dumnezeu în voi, să nu dați prilej de sminteală fraților. Căci, când ar vedea unii că voi, cei credincioși în Hristos, vă adunați și aveți comuniune cu ei, vor cădea în mocirla necredinței (nelegiuirii), presupunând că un lucru ca acesta este cu totul indiferent. Deci, ca să nu se întâmple aceasta, să vreți, iubiților, să vă întoarceți de la cei care cugetă vădit cele ale necredinței, iar de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem. Iar dacă cineva se preface că mărturisește credința cea dreaptă, dar se arată în comuniune (părtaș) cu aceia, pe unul ca acesta îndemnați-l să se abțină de la un astfel de obicei. Și, dacă făgăduiește, să-l aveți pe acesta ca pe un frate. Iar dacă stăruie cu iubire de ceartă, să-l evitați pe unul ca acesta. Făcând așa, veți păzi credința curată. Și aceia, văzându-vă pe voi, se vor folosi, temându-se nu cumva să fie socotiți ca niște necredincioși și ca cei care cugetă cele ale acelora.

[1] Traducere din greacă veche după PG 26, 1188.

Edward Snowden – Dosar permanent

de | 31 oct. 2019 | Trenduri | 2 comentarii

Sursă imagine: Dilemaveche.ro

Preluăm în cele care urmează un comentariu al lui Ioan, publicat pe blogul nostru la articolul Windows 10 – viitor fără parole, construit pe tehnologii biometrice, în care face o recenzie a ideilor cuprinse în cartea lui Edward Snowden – Dosar permanent, tradusă şi publicată recent de editura Nemira.

Mulţumim prietenului nostru pentru efortul său binevenit, care este cu atât mai oportun cu cât întâlneşte şi intenţia noastră de a prelua avanpremiera editorială publicată anterior în revista Dilemaveche privitor la aceeaşi carte.

Discuţia presupune însă o abordare mai largă, întrucât convingerea noastră este că, în general, atenţia trebuie oarecum retrasă de la articolele care descriu în tonuri emoţionale posibilităţile tehnologice de avangardă, către filosofia (ideologia?) care fundamentează politicile publice în susţinerea acestor evoluţii.

Faţă de cele menţionate, media occidentală a salutat apariţia recentă a cărţii cu adevărat excepţionale a autoarei SHOSHANA ZUBOFF: The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power  (Evul Capitalismului de Supraveghere: Lupta pentru viitorul umanităţii la Noua Frontieră a Puterii), eveniment editorial care a determinat prestigiosul cotidian NewYork Times să iniţieze The Privacy Project, o serie exhaustivă de articole în care sunt descrise în mod accesibil publicului larg multiplele faţete ale acestei problematici.

Deplângem lipsa de interes şi de competenţă din mass-media noastră de a ne apropia cu înţelegerea de aceste subiecte, de semnificaţiile şi nuanţele cu implicaţii adânci asupra viitorului nostru. Subliniem că nu există materiale de (in)formare de calitate în limba română nici măcar pentru educarea elitelor, darămite unele care să fie accesibile intelectualităţii mijlocii şi prezentate în formă utilă, acţionabilă.  

În lipsa acestora avem parte de temeri nejustificate, reacţii de groază şi împietriri în expectativa unui viitor sumbru; ratăm ferestre de oportunitate şi participare esenţiale, chiar şi în foarte rarele ocazii când suntem chemaţi să ne susţinem interesele civice şi sociale.

Comentariu Ioan:

Rezumatul principalelor idei ale cărții “Dosar permanent”, autor Edward Snowden, publicată la Ed. Nemira anul acesta, 2019. Sunt prezentate ideile principale.

Cine este autorul?

Edward Snowden se autodescrie ca fiind un “whistleblower”, adică, în traducere aproximativă, un “avertizor public”, o persoană care informează asupra unei organizații considerate ca angajând o activitate ilegală sau imorală. Este vorba de un specialist care a lucrat în sistemul serviciilor de informații americane. Acestea din urmă, potrivit autorului, în ultimii zeci de ani ar fi derapat de la cadrul îngăduit de reglementările legale și constituționale americane. Autorul cărții a ieșit public în anul 2013 prin intermediul unor jurnaliști ai țării sale pentru a ne avertiza asupra amenințărilor la adresa drepturilor și libertăților individuale și de grup. Trăiește la Moscova începând din anul 2013 când, ajuns pe un aeroport rusesc în tranzit către Ecuador, autoritățile din țara de origine i-au anulat pașaportul.

Situația descrisă la nivelul anului 2013, anul dezvăluirilor.

Autorul apreciază că simpla conștientizare a dezvăluirilor sale nu este suficientă pentru o schimbare pozitivă în interesul cetățenilor. Am ajuns primii oameni din istorie încărcați cu NEMURIRE INFORMAȚIONALĂ, înregistrările noastre cumulate în mediul digital putând fi conservate până la sfârșitul veacurilor.

După 11 sept 2001 s-a trecut la o supraveghere în masă prin promulgarea de politici, legi și reglementări subsidiare secrete (și, în unele locuri, chiar tribunale și războaie secrete) al căror impact traumatizant guvernele globaliste îl secretizeză, neagă, denaturează. Amenințarea terorii a fost astfel instrumentată pt. ca grupurile de putere să-și extinde puterea și mandatul dincolo de imaginația nu doar a publicului, ci și a factorilor administrativi sau politici de bună credință care le-au aprobat.

Colectarea în masă și analizarea informațiilor conferă grupurilor de putere inclusiv puternicul instrument al dezinformării și propagandei.

Viteza inovării și implementării descoperirilor hardware și software care servesc la supravegherea în masă este cu mult mai mare decât a legilor care ar putea să îngrădească abuzurile. Diferența este de cel puțin o generație.

După tragedia din 11 sept 2001, mai exact începând cu următorii ani, în urma avansului tehnologic, a fost demarat procesul la scară planetară de colectare si stocare PERMANENTĂ a informațiilor despre fiecare cetățean. Așa, ca să fie disponibile pt eventualele nevoi ulterioare ale grupurilor de putere…

În apărarea lor făcută în fața publicului, a controlului retrospectiv al factorilor administrativi, juridici și politici, serviciile de informații care fac abuzuri utilizează sofisme ca să fenteze legile care garantează intimitatea și confidențialitatea. Susțin, de pildă, că nu fac “supraveghere în masă” ci “colectare în masă”. Disjung deci 1) colectarea și stocarea permanentă a informațiilor despre cetățeni de 2) posibila interogare ulterioară dedicată a bazei de date pt obținerea unui rezultat specific.
Se “garantează” (sic!) chipurile intimitatea ta din prezent, chiar dacă în viitor supraveghetorii se vor putea “întoarce în timp” interogând baza de date ca să vadă ce-ai făcut cu ani sau zeci de ani în urmă.
Orice grup de putere care controlează serviciile poate deci să urmărească pe cei care folosesc dispozitive electronice (calculator, tabletă, telefon etc) pentru a vedea cine ești, de unde, cu ce te ocupi, pe unde umbli, cu cine te vezi, de ce și, cel mai sensibil, ce ai făcut în trecut.

Istoricul informațiilor nostre ne poate distruge viața sau ne-o poate afecta suficient de mult pentru a putea fi șantajați. Majoritatea avem mici secrete îndeosebi dacă ne gândim la vremea tinereților, pe care nu am fi încântați să le afle cei apropiați nouă sau, în vremurile de astăzi, poate fi vorba despre o petiție semnată sau de un protest la care am participat sau orice altceva despre care nu dorim să trâmbițăm. Autorul merge pe ideea că mai toți avem câte ceva – ceva, o cât de mică informație secretă și/sau compromițătoare ascunsă printre biți, fie și măcar în istoricul căutărilor noastre efectuate pe internet. Aceste informații despre noi sunt acum stocate de către guverne.

Datele care se strâng despre noi în marile baze de date guvernamentale și corporatiste de astăzi nu se rezumă la conținutul propriu-zis al comunicațiilor noastre, adică la cuvintele pe care le folosim atunci când vorbim sau când scriem un e-mail, ci și la informațiile nescrise și nespuse. Acestea au calitatea suplimentară că ne descriu mai fidel, redau rutinele noastre de comportament. Este vorba de “metadate”, de “datele despre date”. Ce sunt acestea mai exact? Sunt niște etichete și indicatori care sporesc utilitatea datelor de conținut, sunt utile în conturarea unei “hărți” a fiecărui individ, sunt deci date despre activitățile noastre. De pildă, în cazul unui e-mail, metadatele cuprind informațiile despre computerul de unde s-a scris, cine l-a scris și când, al cui este computerul, cine a primit e-mailul, cine l-a accesat în afară de destinatar, când și unde l-a accesat ș.a.

Metadatele aferente comunicațiilor noastre pot spune analistului din serviciul de informații la ce adresă ați dormit aseară, la ce oră v-ați culcat și trezit. Arată locurile pe unde ați fost în cursul zilei, cât timp ați zăbovit pe acolo și cu cine v-ați întâlnit. Așadar, metadatele conțin multe informații relevante urmăririi noastre. De reținut că noi, publicul, nu avem controlul metadatelor pt că acestea sunt generate automat de dipozitivele electronice proprii sau învecinate, spre deosebire conținutul comunicațiilor noastre de care suntem sau ar trebui să fim cât mai conștienți.

Prevederile legale care reglementează constituțional comunicațiile rămân întotdeauna în urma inovațiilor tehnologice cu cel puțin o generație și în prezent oferă ceva protecție pentru conținutul comunicărilor, nu și pentru metadate. Asta în condițiile în care, precum s-a arătat mai sus, pentru agențiile de informații prezintă mai mult interes metadatele.
Un singur lucru nu-i pot spun metadatele analistului din servicii – ceea ce se află de fapt în mintea și cugetul nostru. E ceva și asta!

Orice dispozitiv conectat la internet (televizor, frigider, cuptor cu microunde etc, ca să nu mai spunem de telefon ,tabletă, computer, ceas digital) înlesnește în mod suplimentar supravegherea corporatistă în propriile case. Autorul menționează situația hilară în care astfel de dispozitive instalate în dormitoare sau bucătarii pot înregistra și transmite activitatea din zonă și să ofere informații despre tabieturile, preferințele și excentritățile noastre. Acestea din urmă pot/vor fi transformate, prin intermediul algoritmilor publicitari, în bani. Prin urmare, în timp ce prin supravegherea exercitată de către servicii se urmărește controlul și supunerea cetățeanului, prin cea corporatistă consumatorul este văzut ca o sursă de informații generatoare de profit care este vândută altor companii, brokeri de date și agenții de publicitate.

Referitor la iluzia noastră cu “să ștergem definitiv” un fișier din computerul propriu: computerele moderne nu sunt concepute pt a șterge la propriu un fișier, ceea ce înseamnă că presupusul fișier “șters” poate fi în continuare citit de cineva calificat să caute unde trebuie și unde noi nu ne pricepem să verificăm. Autorul ne propune să reflectăm la faptul că atunci când copiem un fișier, durata copierii lui este categoric mai mare în comparație cu actul aproape instantaneu al ștergerii… Explicația este că apăsarea butonului de „ștergere” a fișierului nu face altceva decât să-l ascundă într-un cotlon al calculatorului. Altfel spus, computerele nu au fost concepute ca să șteargă fișierele, ci să le ascundă. De cine? De aceia care nu știu unde să caute.

Acum supraveghetorii pot prelua controlul total asupra dispozitivelor noastre electronice, inclusiv asupra camerei foto și video și microfonului, acesta fiind rezultatul a circa două decenii de inovații tehnologice nesupervizate prin control legal și constituțional.

Identitatea noastră online este legată de identitatea legală offline și este cunoscută de cei care stăpânesc tehnologia digitală. Dacă doriți intimitate, confidențialitate când folosiți internetul, atunci folosiți un browser special pe care-l puteți descărca de la adresa https://www.torproject.org/

Serviciile pot urmări telefoanele inteligente chiar și atunci când sunt oprite. (vezi pg 421).

Așadar, tehnologia digitală a transformat totul în privința monitorizării populației. Permanența colectării a fost împreunată cu permanența stocării. Grupurile de putere care controlează serviciile pot selecta, potrivit intereselor lor mai mult sau mai puțin legale, o persoană sau un grup de persoane după care să treacă la căutarea specializată (prin algoritmi și programe special create) de dovezi despre “ceva” de interes în raport cu persoana sau grupul țintă. Indiferent unde și când, indiferent ce facem, viața noastră a devenit o carte deschisă în mâna grupurilor de putere care controlează serviciile de informații. Evident că abuzurile cauzate de monitorizarea informațională a populației conturează cu ușurință în mintea nostră, a creștinilor, perspectiva controlului total care va fi exercitat de către statul antihristic, astfel cum poate fi întrezărit în Apocalipsa Sf Ioan Teologul.

Ce s-a întâmplat după dezvăluirile din 2013?

Se aduce în atenția noastră că Declarația universală a drepturilor omului emisă de ONU în 1948 prevede la art. 12: “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.

La nivel internațional, dezvăluirile din presa americană de tiraj către care autorul a direcționat dezvăluirile sale au ajutat la resuscitarea dezbaterilor despre supravegherea abuzivă îndeosebi în țările cunoscute cu o istorie îndelungată a abuzurilor. S-au agitat inclusiv aliații Americii. În presa internațională au apărut informații despre cetățeni revoltați față de guvernele lor complice. În text este menționat și cunoscutul caz cu țintirea telefonului inteligent al cancelarului german Angela Merkel. O supraveghere informațională exercitată la scara și în parametrii sofisticați dezvăluiți în carte este considerată de mulți ca o anatemă aruncată asupra democrației occidentale.

În anul 2016, ca rezultat al dezvăluirilor lui E. Snowden, Parlamentul European a adoptat Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR), cel mai important efort făcut până în prezent pentru a preveni invazia hegemoniei tehnologice americane.

Să reținem și noi că în România, Art. 26 din Constituție prevede că “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.” iar Art 28: “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”

Arhiepiscopul Ieronim a recunoscut oficial pe «autocefalii» ucraineni

de | 29 oct. 2019 | Biserici Locale | 13 comentarii

A fost publicată astăzi Scrisoarea oficială trimisă de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei către Epifanie, liderul grupării ucrainene, prin care recunoaște așa-zisa reabilitare și nou înființata formațiune bisericească. Această Scrisoare este datată 21 octombrie 2019, cu numărul de intrare 4751.

Preafericite Mitropolit kir Epifanie de Kiev și a toată Ucraina, mult iubite și îndrăgit frate și împreună-slujitor în Hristos Dumnezeu al Modestiei noastre, ne adresăm foarte călduros Preafericirii Voastre, îmbrățișându-vă.

Am primit încântați Epistola patriarhală cu nr. 1119 din 24 decembrie 2018, prin care suntem informați despre lucrarea inițiatoare a Bisericii de Constantinopol, primul Tron și prima răspunzătoare, care, privind cu amabilitate către Voi, către ierarhia din jurul vostru, către sfințitul cler și către poporul credincios al Domnului, a readus cele despărțite în turma cea una a Păstorului celui Mare, Domnul și Mântuitorul nostru, precum (suntem informați) și despre proclamarea prin Decretul Sinodal al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Preasfintei Biserici a Ucrainei drept autocefală și autoadministrată, cinstită cu răspunderile și drepturile celorlalte Biserici Autocefale.

 Între timp, primind cu multă bucurie Scrisoarea Voastră irenică din decembrie anul trecut, prin care ni se comunica alegerea Voastră canonică drept Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina, adresăm personal Preafericirii Voastre prin Scrisoare de mână urările noastre călduroase de felicitare, ale Sinodului, ale clerului evlavios și ale poporului iubitor de Hristos al Preasfintei Biserici a Greciei, dorindu-ă luminare și întărire de la Dumnezeu cel în Treime spre împlinirea responsabilităților Voastre noi și pline de răspundere ca Întâistătător al Bisericii din Ucraina!

Preasfintele Biserici Locale, Preafericite frate, participă la dumnezeiasca Euharistie a Potirului comun al vieții prin unitatea de credință, prin păstrarea acelorași dogme insuflate de Dumnezeu, stabilite de Sfintele și Marile sinoade Ecumenice, constituind mădularele Bisericii una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească. Drept aceea, bucurându-ne și noi de acest mesaj bun al bunului mers al dorințelor și lucrărilor comune spre dizolvarea barierei dintre Voi și noi, frați de un cuget întru toate, barieră care aducea necaz și sminteală mare spre foarte marea pagubă a toată Biserica și a mărturiei comune contemporane a Ortodoxie, care a existat până acum. Înălțăm laolaltă doxologie și laudă din partea Preasfintei noastre Biserici apostolice a Greciei Cârmuitorului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a readus la comuniunea dintâi, redând (noi) Preafericirii Voastre îmbrățișarea frățească a dragostei și întinzându-vă dreapta comuniunii bisericești.

În această privință, dorindu-vă ca Domnul, pacea noastră, „Care a făcut cele două una și a dezlegat zidul din mijloc al despărțirii” (Ef. 2: 14), „să vă dea să cugetați același lucru întreolaltă” (Rom. 15: 5) totdeauna și să dăruiască o slujire de Întâistătător cu mulți ani, mult roditoare și cu bune roade, spre binele Preasfintei Biserici soră a Ucrainei și spre desăvârșita ei unitate, care este clătinată din greu de furtună, izbăvire și restabilire a păcii ei depline, a liniștii și bunei stări, spre slava lui Dumnezeu și a Ortodoxiei din lume, vă îmbrățișăm pe Preafericirea Voastră, frate drag, cu sărutare sfântă și semnăm,

Ieronim, Înaintestătător al Atenei, iubit frate în Hristos (scris de mână)

De ce e presa românească altfel

de | 29 oct. 2019 | Mass-media | 9 comentarii

Sursă imagine: MediaSind.ro

Preluăm un articol publicat în Revista 22 de doamna Brînduşa Armanca în care este deplânsă starea actuală a presei din România, fiind indicate succint şi unele dintre tarele care o afectează. Articolul este numerotat, fapt ce indică intenţia unei serii, cu cel puţin încă un articol următor în care, probabil, vor fi cuprinse şi sugestiile autoarei pentru îmbunătăţirea situaţiei. Preconizăm că aceasta va face un apel la constituirea unui organism profesional de coordonare a carierei jurnalistului în România.

Deşi acest lucru nu este precizat expres, el se întrevede pe de o parte din modul în care articolul face vorbire despre problemele presei din România din prezent şi, pe de altă parte, din aceea că face referire la activitatea sindicală a MediaSind, şi a sindicatelor angajaţilor din TVR şi Radiodifuziune. În acest caz, sindicalismul este înţeles ca o activitate complementară asociaţiei profesionale, urmărind nu doar stabilirea unui cadru de dezbatere din care să rezulte direcţia de evoluţie a profesiei jurnalistului român cât mai ales protejarea demersurilor necesare pentru această evoluţie, protecţie care nu poate fi asigurată altfel decât prin sindicalism.

Convingerea noastră fermă, care probabil devine obositoare pentru cititorii blogului nostru, este că sindicalismul este unica modalitate prin care poate fi protejată evoluţia unei categorii profesionale şi că sindicalizarea trebuie să premeargă constituirea în asociaţii profesionale, întrucât fără sindicat, orice iniţiativă profesională rămâne un simplu act de comunicare publică.

Nu în ultimul rând, subliniem convingerea noastră că situaţia presei din România este catastrofală şi că, pentru societatea noastră, este chiar mai gravă decât însăşi lipsa infractructurii de transport sau a altor probleme şi deficienţe pe care publicul le consideră vinovate pentru nereuşitele noastre. Spaţiul public este pur şi simplu cucerit tiranic de tehnici de propagandă mediatică, este parazitat de teme de dezbatere pre-constituite care antamează concluzii partizane, care decredibilizează neloial convingeri sau persoane şi care, în final, sapă la temelia oricărei năzuinţe colective pentru însănătoşirea societăţii noastre.

Sperăm să nu nedreptăţim casta atât de necesară a jurnaliştilor prin afirmaţia noastră că, dacă am oglindi activitatea presei româneşti în lumina standardelor profesionale occidentale, nicio altă categorie profesională din România nu ar produce o imagine atât de mizerabilă.

Nu mai puţin tristă este şi împrejurarea că iniţiativele jurnalistice cele mai apropiate de etalonul profesional occidental aparţin unor echipe de tineri profesionişti care sunt străine de ortodoxie sau chiar anti-ortodoxe în mod deschis. Acesta este doar un alt nivel la care ortodoxia pierde întrucât reprezentanţii săi aleg să promoveze principiul neutralităţii civice şi politice în mod nefast, neînţelegând natura conflictului cultural în desfăşurare sau alegând fără temei să îl ignore. Din nou suntem nevoiţi să facem trimitere la Sfinţii noştri Ierarhi din trecut al căror exemplu de vieţuire, implicare şi participare la bunul mers al comunităţii infirmă calea pe care noi o urmăm astăzi, îndrăznim a zice, în mod greşit.    

Oricâte similitudini s-ar găsi între presa globală, dar mai ales cu mass-media din fostele țări comuniste, în România presa se diferențiază în câteva aspecte.

Există o mare îngăduință în abordarea relației cu politicul, care ține de lejeritatea levantină cu care jurnaliștii își tratează propria etică profesională. Conivența dintre jurnaliști și politicieni a fost în istoria presei o constantă. După 1989, când formal a dispărut cenzura, presa a avut o perioadă juvenilă de entuziasm, constând într-o „vânătoare“ (hunting dog, cu termenul consacrat de profesorul Peter Gross) de subiecte de investigație și de dezvăluiri. Numărul mare de publicații, foarte multe efemeride care dispăreau după câteva ediții, apoi apariția treptată a televiziunilor și radiourilor comerciale au temperat avântul justițiar în schimbul instituționalizării și profesionalizării mass-media. Totuși, la 10-15 ani de la Revoluție, se puteau întrevedea înțelegerile subterane dintre jurnaliști și politicieni, trădate de perspectivele partizane. Și nu e vorba aici despre presa care a persistat în promovarea valorilor democratice, ci de modul cum unele organizații media s-au lăsat folosite ca instrumente în luptele politice ale vremii. Trecerea unor jurnaliști „în patul politicii“ a părut astfel firească chiar publicului care a sesizat natura propagandistică a demersului lor împachetat ca produs jurnalistic. Cazurile Carmen Avram (Antena 3/PSD) și Rareș Bogdan (Realitatea TV/PNL) sunt ilustrative. Nici fondarea unor instituții prevăzute de legislația europeană, cum este Consiliul Național al Audiovizualului, n-a oprit derapajele, ci, dimpotrivă, le-a stimulat prin intrarea membrilor CNA în jocul politic care i-a trimis acolo. Pe parcursul anilor, mediile publice, mereu acuzate de politizare, au intrat la vedere sub papuc politic. Președinții TVR și SRR au fost recrutați în ultimii 20 de ani dintre membrii de partid cu funcții înalte, iar trecerea finanțării în mâna guvernului a definitivat subordonarea. Cumpărarea „la bucată“ a jurnaliștilor din presa locală de către politicieni a devenit un exercițiu curent.

Reporter virtual sintetiza cam așa tabloul mass-media postdecembriste: „Situația din România este una specifică și este determinată de un cumul de factori: un sistem de distribuție arhaic și dezastruos…, patroni care n-au nicio legătură cu presa, cu mentalitate de «cârnățari»…, ziariști blazați și slab pregătiți și, peste toate acestea, un ghem de interese politico-economice care se apropie, deseori, de sistemele mafiote de influență“.

Comunitatea jurnalistică din România, rareori solidară, nu și-a consolidat statutul social și nici nu s-a sindicalizat astfel încât să se poată apăra în fața abuzurilor sau a schimbărilor sociale rapide, rămânând unica profesie liberală fără sistem propriu de coordonare. MediaSind, care nu acoperă întreaga presă, nu a mai reușit să semneze din 2014 un Contract Colectiv de Muncă pentru mass-media. Chiar dacă legea nu obligă, CCM fusese un instrument de protecție pentru drepturile jurnaliștilor. În TVR și SRR sindicatele s-au înmulțit și s-au divizat, slăbindu-și reciproc forța de negociere. Astfel, vocea presei ca breaslă a devenit tot mai slabă, mulțumindu-se cu libertatea presei, o cuvertură prea scurtă în vremuri de criză. S-a văzut în criza începută în 2008, când s-au pierdut locuri de muncă, iar jurnaliștii au trecut pe salarii de criză, plătite pe drept de autor, adică fără protecție socială (pensii, CAS etc.).

Business-ul de media s-a dezvoltat târziu și încet, fiindcă presa nu a fost considerată o afacere de patroni, ci mai mult un instrument de presiune în interesul lor. Investitorii străini veniți prin anii ΄90 s-au retras repede din România, părăsind afacerea în jurul anilor 2000 din cauza distorsiunilor pieței, a concurenței neloiale și a sistemului dezastruos al difuzării. A apărut în loc fenomenul „mogulilor“ care au încălecat bidiviul presei și l-au transformat în car personal de luptă. Că intențiile lor n-au fost deloc ortodoxe s-a văzut când justiția a început să li se uite în conturi și i-a condamnat penal. Voiculescu, Vântu, Ghiță, Patriciu, Adamescu, Mazăre sunt doar câteva cazuri din multe. Inventarea unui număr exagerat de „televiziuni de știri“ (la un moment dat erau șase) a avut frecvent alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului, iar dispariția presei tipărite face diferența față de țări din fostul bloc comunist care nu au renunțat așa de ușor la ziare. Este adevărat că sumele alocate de companii pieței de advertising au fost întotdeauna mici în relație cu numărul de companii din domeniul media. Oscilând între 300 și 400 de milioane de euro anual, România continuă să fie o piață de reclamă de mici dimensiuni. Ungaria cheltuie cel puțin dublu. //

Vă îndemnăm să parcurgeţi şi alte articole publicate de doamna Brînduşa Armanca, în care sunt dezvoltate şi alte idei în strânsă legătură cu acest subiect, precum şi unele, puţine, cu care suntem în dezacord evident.

Dreapta credință în viețile Sfinților (6). Sf. Grigorie Teologul

de | 28 oct. 2019 | Buna credință | 2 comentarii

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

O grupare de monahi răspândise zvonul că bătrânul Grigorie nu mai este ortodox.

Nu erau de ajuns atâtea amărăciuni, venise și aceasta. Era adevărat că bătrânul Grigorie (tatăl Sf. Grigorie Teologul, n.n.) și bătrânul Dianios al Cezareii, pe la sfârșitul lui 361 sau începutul lui 362, semnaseră un act – o mărturisire – care nu era pe de-a-ntregul ortodoxă. Nu se zicea, adică, limpede, că Fiul este de-o-ființă (omousios) cu Tatăl după fire. Formularea aceasta o tâlcuiau în chip eretic. Una este să aibă Fiul fire asemănătoare și alta să aibă întocmai aceeași fire. Bătrânul Grigorie a semnat fără să priceapă această subtilă deosebire, crezând, desigur, că astfel ajută la împăcarea Bisericii.

A ieșit pe dos. A luat naștere la Nazianz o tulburare, o mică schismă. Manifestări, proteste, amenințări cu o nouă Biserică. Din fericire, când lucrurile au ajuns la punctul critic, a acționat Grigorie (Teologul). A alergat pretutindeni, a vorbit și a explicat în toate părțile, stăruind că bătrânul episcop a fost și este deplin ortodox, însă a fost pur și simplu păcălit de simplitatea sa și a semnat. A arătat limpede, în toate părțile, care este credința cea adevărată.

De altfel, pentru nazienzieni, Grigorie explicase care este credința ortodoxă în Cuvântarea a 2-a (Despre preoție). Nu le spusese doar despre aceeași fire a Fiului și a Tatălui, ci le zugrăvise încă și de ce Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei Ipostasuri deosebite, Care, totuși, alcătuiesc Dumnezeirea.

Acest punct al teologiei este de mare însemnătate. Pentru prima oară în viața Bisericii se vorbește atât de limpede despre trei Ipostasuri, ce au o unică dumnezeire. Este întâia dintre marile străfulgerări teologice ale lui Grigorie, care a vorbit despre Sfânta Treime luminat fiind de Duhul Sfânt. Puțin după aceea, Vasile va dezvolta și mai mult acest adevăr sfânt, care va deveni fundamentul întregii noastre teologii.

Schisma fusese înlăturată. Credincioșii se liniștiseră. Înaintea tuturor, Grigorie rostise o cuvântare minunată (De pace 3, n.n.) și prăznuiră Învierea cu bucurie și împăcare.

Din cartea Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, scrisă de Stelianos Papadopulos.

Întâlnire între Fanar și ruși. De bun augur?

de | 24 oct. 2019 | Schisma ucraineană | 1 comentariu

O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:

La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).

Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.

Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.

Amintim că, după discuțiile avute de Patriarhul Chiril la Istanbul cu Patriarhul Bartolomeu în ajunul izbucnirii conflictului ucrainean, cel din urmă a refuzat orice discuție deschisă pe această temă. Deși au fost multe voci care au cerut întrunire panortodoxă, Fanarul s-a opus până acum din răsputeri. În acest context, dialogul acesta poate fi un început. Sperăm la o evoluție bună în continuare, cu toate că implicațiile cercurilor politice nu sunt excluse, având în vedere în aceste zile Mitropolitul Ilarion a avut o întrevedere privată cu Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo (rectificare: se pare că a fost doar programată, dar anulată. Pompeo s-a întâlnit dor cu Epifanie, conducătorul schismaticilor).

Habemus Papam în Ortodoxie? Considerații românești pe marginea ultimelor decizii sinodale grecești

de | 23 oct. 2019 | Schisma ucraineană | 61 comentarii

Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA

Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici. 

Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!

Deci el însuși a fost de rea-credință.

Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică? 

Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă? 

Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.

Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina. 

Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte. 

Prea multă implicare politică

Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie. 

În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

Ce va urma?

Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. 

Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie. 

Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. 

Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta

Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici. 

În luna mai, Samuel Brownback,  Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba  română în biserici.

Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.

Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.)  De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.

Textul important al Tomosului de autocefalie al Georgiei

de | 23 oct. 2019 | Tradiția ortodoxă | 0 comentarii

Așa-zisa autocefalie ucraineană stârnește multe dezbateri. Printre altele, Arhiepiscopul Ieronim al Bisericii Greciei a afirmat, în referatul susținut în Sinodul Ierarhiei, că toate Bisericile și-au primit autocefalia de la Patriarhia de Constantinopol, dând ca exemplu, printre altele, și Georgia. Însă situația ei este mai nuanțată decât pare la prima vedere. Deși toate informațiile oficiale dau drept dată de ridicare la rangul de Patriarhie anul 1990, această afirmație necesită mai multe lămuriri. Probabil pentru că este o Biserică mai puternică, a reușit să-și asigure mai bine statutul său în rândul celorlalte Biserici autocefale în comparație cu Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia, spre exemplu.
Tomosul de autocefalie a Bisericii Georgiene este un document util pentru a înțelege că teoria promovată astăzi de Patriarhia de Constantinopol nu-și găsește justificări valide în toate actele bisericești. Traducerea, dar și introducerea făcute de cei de la Orthodox Synaxis sunt la fel de actuale și astăzi, deși cea din urmă a fost scrisă într-un context care evoluează pe zi ce trece în privința crizei ucrainene aflată în plină desfășurare.

Lunile recente diferiți reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice au vorbit despre felul cum Constantinopolul a acordat toate autocefaliile din sec. XIX și XX, incluzând între ele Biserica Georgiei. În cazul acelei Biserici, în orice caz, lucrurile sunt mult mai complicate, de vreme ce autocefalia Georgiei a fost la început acordată într-un moment foarte timpuriu de Antiohia, un fapt recunoscut în literatura canonică medievală. În timp ce autocefalia Bisericii Georgiene a fost anulată de Biserica Ortodoxă Rusă în 1811 – o acțiune care ar putea fi greu considerată drept legală –, a fost realocată în 1917 și recunoscută de Moscova în 1943. Recunoașterea din partea Constantinopolului a fost un proces mai dificil, de vreme ce istoria Bisericii Georgiene pune probleme evidente pentru pretențiile Patriarhiei Ecumenice de a avea dreptul exclusiv de a acorda autocefalie.
După cum a explicat Patriarhul-Catolicos Ilia într-un discurs din 2010 (partea I și partea II), procesul de obținere a recunoașterii autocefaliei Georgiei a început cu participarea Georgiei la conferința pan-ortodoxă din Rodos în 1963, unde reprezentanții Georgiei au fost frustrați pentru că au fost tratați de Constantinopol ca o Biserică autonomă aflată sub Rusia. Când Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a acceptat să vorbească cu Georgia cu privire la autocefalie, pe când Uniunea Sovietică se apropia de sfârșit, chestiunea dacă Constantinopolul o acorda sau doar recunoștea o realitate existentă a devenit un punct sensibil până ce Constantinopolul a s-a îmbunat și a acceptat poziția Georgiei.
După cum se poate vedea din cele două Tomosuri, traduse mai jos, textul final este foarte atent să declare că Constantinopolul doar acordă „recunoașterea” sa și „aprobarea oficială” pentru autocefalia și statutul de Patriarhie a Georgiei, care există ab antiquo. Este totuși demn de remarrcat că această recunoaștere este făcută condiționat de aprobarea unui Sinod Ecumenic, în timp ce recunoaște obiceiul Bisericii Georgiei de a săvârși propriul Sfânt Mir și doar „recomandă” ca problemele importante canonice să fie aduse Constantinopolului.

Patriarhul-Catolicos Ilia II al Georgiei

Tomos Patriarhal și Sinodal cu privire la recunoașterea și aprobarea oficială a autocefaliei Preasfintei Biserici a Georgiei

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
„Dar, fiind în adevăr cu dragoste, să creștem în toate în El, Care este capul – Hristos – din Care tot trupul, bine unit și bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare pentru a se zidi în iubire” (Efeseni 4:15-16), ne spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar, dacă Biserica lui Dumnezeu pe pământ constituie – și este chemată să fie – o singură turmă și un singur trup al lui Hristos pe baza unității ei duhovnicești, acest fapt nu a împiedicat-o să formeze, în diferite locuri și țări, de-a lungul secolelor pământești, dar și târziu, Biserici independente una de alta și, cu privire la problemele interne, guvernate de ele însele sub păstorii lor proprii, învățători și slujitori ai Evangheliei și constituind astfel, în ansamblul lor, Biserica una, sfântă sobornicească/catolică și apostolească.
Este și cazul Sfintei Biserici Ortodoxe situate în pământul binecuvântat al Caucazului – cuprins astăzi între granițele Republicii Georgia – înzestrat din vremuri străvechi cu un sistem de guvernare proprie, liber de orice intervenție din afară și bucurându-se de organizare bisericească pe măsură, purtând – și continuând să poarte – o mărturie bogată și lăudabilă în problemele generale ale Bisericii și păstrând adevărul revelat și învățătura Bisericii noastre Ortodoxe fără vreun compromis sau alterare a integrității. Biserica dorește astăzi să se bucure de canonicitate în chivernisirea propriilor afaceri și să participe, împreună cu toate Bisericile Ortodoxe, la aceeași legătură de slujire frățească. Astfel, ea s-a adresat în câteva ocazii Preasfântului nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal, cerându-i să binecuvinteze și să aprobe oficial constituția a de guvernare proprie, de grup canonic al Bisericilor Ortodoxe Locale, continuând astfel să contribuie la zidirea și creșterea trupului lui Hristos.
La această cerere și apel lăudabil a răspuns cu grijă atentă Sfântul Sinod care ne înconjoară, uzând de dreptul și obligația canonică ce aparține de Preasfântul nostru Tron Ecumenic: să poarte grijă de Sfintele Biserici Ortodoxe care se găsesc în nevoie și să le călăuzească – luându-le de mână potrivit cu nevoile vieții lor la vreme – la guvernarea autocefală pe acelea din administrarea bisericească ce, în contextul situației curente a Ortodoxiei, au fost demne să pretindă această demnitate. Astfel, am decis, smerita noastră persoană împreună cu preasfinții și cinstiții Mitropoliți din jurul nostru, frați și cinstiți conslujitori în Sfântul Duh, să acceptăm cu bunăvoință apelul făcut de sora noastră, Biserica Ortodoxă a Georgiei, către Preasfânta Biserică de Constantinopol, primul scaun în ordine bisericească, și să acordăm binecuvântarea, recunoașterea și aprobarea noastră oficială a autocefaliei și organizării independente a acestei Biserici, supusă unei decizii definitive a unui viitor Sfânt Sinod Ecumenic, care doar el asigură etern și fără prejudiciere pentru toți unitatea în credință și odine canonică bisericească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Prin urmare, declarăm sinodal în Duhul Sfânt și proclamăm Preasfânta Biserică a Georgiei să aparțină ca înainte – și să fie considerată ca atare – de grupul Bisericilor Ortodoxe autocefale surori cu străvechea ei constituție și organizare cu guvernare de sine; o constituție de organizare atestată și de Balsamon, care scrie: „(…) căci se spune că în timpul Preasfântului Patriarh Petru al Antiohiei, marea cetate a lui Dumnezeu, a avut loc un acord sinodal, conform căruia Biserica Iviriei să fie liberă și autocefală (…)” (Cf. Rhallis-Potlis, Syntagma ton theion kai ieron Kanonon, Athens 1852, vol. II, p. 172). Făcând aceasta, o asigurăm că, sub numele de „Sfânta Biserică autocefală a toată Georgia”, va fi cunoscută drept sora noastră duhovnicească și că va fi capabilă să-și conducă propriile probleme cu independență și autocefalie, potrivit ordinii și drepturilor canonice în vigoare printre celelalte Sfinte Biserici Ortodoxe autocefale, având ca și conducător și Cap pe Domnul nostru, Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos, recunoscând și cinstind ca primul în ordinea canonică și bisericească Tronul Ecumenic și știind ca autoritate administrativă bisericească supremă a ei pe Sfântul Sinod compus din ierarhii ortodocși canonici ai Georgiei, Sinod prezidat de Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia.
Pentru a fi păstrată unitatea duhovnicească și canonică cu Preasfântul nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal și cu toate Bisericile Ortodoxe autocefale, Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia are obligația să anunțe Întâistătătorilor lor, potrivit cu ordinea canonică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, alegerea și ridicarea sa pe Tronul său prin scrisori irenice, în vreme ce-și prezintă mărturisirea sa și asigurarea că el și Sfânta Biserică Ortodoxă care i-a fost încredințată va rămâne cu toată inima fidelă credinței și evlaviei ortodoxe, precum și față de orice poruncesc sfintele canoane și ordinea Sfintei Biserici. Pe lângă aceasta, Patriarhul-Catolicos al Georgiei va pomeni, potrivit cu ordinea canonică, în diptice, numele Patriarhului Ecumenic, precum și al celorlalți Preasfinți Patriarhi și Preafericiții Întâistătători care prezidează Sfintele Biserici autocefale. Cu privire la Sfântul Mir, este potrivit să fie respectată ordinea bisericească stabilită astfel încât prin semnele văzute și nevăzute unitatea neîntreruptă a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să fie constituită, proclamată și asigurată pentru toți – cei care se găsesc în Biserică și cei care sunt în afara ei.
Recomandăm deopotrivă ca, cu privire la chestiunile sau punctele de dezbatere de natură bisericească mai generală și, ca atare, depășind limitele jurisdicției Bisericilor concrete autocefale, care cer astfel neapărat o examinare și un vot mai generale, Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia să se adreseze Preasfântului nostru Tron Ecumenic și Patriarhal, prin care trece comuniunea cu fiecare Tron Episcopal Ortodox, rămânând credincios cuvântului adevărului și să-i ceară și să primească prin opinia ei competentă și a celorlalte Biserici surori.

Toate acestea părând bune și fiind decise de către noi în timpul plenului Sfântului Sinod din jurul nostru din 23 ianuarie 1990, le confirmăm prin prezentul Tomos sinodal patriarhal, așa ca să fie păstrat în timp; un Tomos aprobat și semnat după Codul Sfntei Mari Biserici a lui Hristos și trimis în același timp într-o copie adevărată către Arhiepiscopul Ilia de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia, fratele nostru drag și conslujitor în Hristos, președinte al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale a toată Georgia, cu anunțarea în paralel a celorlalte Biserici Ortodoxe surori despre faptele bisericești îndeplinite astfel, potrivit ordinii, astfel încât unitatea Sfintei noastre Biserici să fie păstrată și consolidată astfel.
Și fie ca Dumnezeu și Domnul, prin harul și mila întâiului și marelui și supremului Preot, Hristos, Dumnezeul nostru, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, ale slăvitului Prooroc și Înaintemergătorul Ioan Botezătorul, ale slăviților și lăudaților Apostoli, vestitorii lui Dumnezeu și purtătorii Duhului Sfânt, lăudați de toți, sfinții slăviții împărați Constantin și elena, cei întocmai cu apostolii, ale Sfintei misionare Nina și ale Sfinților, de Dumnezeu purtătorilor Părinți, să sprijine în toată vremea pe sora noastră, Biserica Ortodoxă autocefală a Georgiei, care a intrat în trup și va fi de acum din numărul Bisericii una, sfinte, sobornicești/catolice și apostolice; și să-i dăruiască sporirea și desăvârșire pentru slava sfântului Său nume, să-i ajute pe credincioșii ei evlavioși pentru o mai mare bucurie a Sfântului nostru Tron Ecumenic, Patriarhal și Apostolic și a toate Sfintelor Biserici Ortodoxe surori autocefale.

În anul mântuirii 1990, 23 ianuarie

†Dimitrie, Patriarh de Constantinopol
†Bartolomeu de Calcedon †Ieronim de Rodopolis
†Gabriel de Koln †Evanghelos de Perga
†Calinic de Listra †Constantin de Derka
†Atanasie de Helenopolis †Ioachim de Melitene

Actul Patriarhal și Sinodal care conferă demnitatea patriarhală Întâistătătorului Preasfintei Biserici a Georgiei

Dat fiind faptul că dreptul canonic de a ajuta nevoile Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu și de a vindeca și corecta orice în ele care trebuie tratat a fost rezervat Preasfântului nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal de o rânduială bisericească ce merge înapoi câteva secole – și că Preasfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei este inclusă în numărul Bisericilor Ortodoxe autocefale, fiind ea însăși independentă și autocefală și conducându-și singură problemele după cum i se pare potrivit, smerita noastră persoană și cinstiții Mitropoliți din jurul nostru am decis, după o deliberare comună, să acordăm, în conformitate cu ‘iconomia’ bisericească, aprobarea frățească și recunoașterea Preasfintei Biserici a Constantinopolului, așa încât Preasfânta Biserică a Georgiei să fie cinstită cu demnitatea și prestigiul patriarhal. De acum înainte, Întâistătătorul ei va purta, potrivit informației pe care o găsim în cronicile străvechi și în alte surse bisericești, titlul de ‘Arhiepiscop de Mtșketa și Tbilisi și Patriarh-Catolicos a toată Georgia’ și va fi pomenit astfel în dipticele ortodoxe în timpul sfintelor slujbe.
Avem convingerea fermă că, în privința acestei decizii a Sfintei noastre Mari Biserici a lui Hristos, confirmată de Sfântul ei Sinod, avem aprobarea unanimă a celorlalți Preafericiți Patriarhi și Întâistătători a toate Bisericile Ortodoxe surori autocefale și că, de acum înainte, toți vor fi de acord să recunoască demnitatea patriarhală a Bisericii noastre soră a Georgiei. Drept urmare, ne exprimăm speranța că acest fapt, care urmărește zidirea unității Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, va fi benefic pentru propășirea credinței și a evlaviei în această Biserică soră, care va experimenta astfel o mare înflorire.
Aducând cu bucurie această știre către cinstita voastră Fericire, cinstitei ierarhi din jurul vostru, clerului evlavios și poporului evlavios și credincios al Patriarhiei Georgiei, vă îmbrățișăm pe Preafericirea Voastră cu sărutare sfântă și ne adresăm întregii turme a lui Hristos cu binecuvântarea ca prim Ierarh, invocând asupra tuturor harul și nesfârșita milă a lui Hristos, Dumnezeul nostru, întemeietorul Bisericii.

În anul mântuirii 1990, 23 ianuarie

†Dimitrie, Patriarh de Constantinopol
†Bartolomeu de Calcedon †Ieronim de Rodopolis
†Gabriel de Koln †Evanghelos de Perga
†Calinic de Listra †Constantin de Derka
†Atanasie de Helenopolis †Ioachim de Melitene

 [Traducere după versiunea franceză din: Episkepsis 450 (March 15, 1990): 2-10]

Fenomenul Pitești: ajută-ne să nu uităm

de | 22 oct. 2019 | Societate civilă | 4 comentarii

Semnalăm o solicitare de sprijin pentru republicarea de către Editura Manuscris a memoriilor scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești” . Finanţarea se desfăşoară prin metoda crowdfunding (obţinerea sumelor necesare de la publicul interesat), fiind utilizată platforma online sprijină.ro

Fii alături de noi în publicarea impresionatelor volume de memorii scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești”!

„Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” – astfel descria scriitorul Aleksander Soljenițîn, laureat al premiului Nobel, acțiunea violentă petrecută între 1949-1951 la închisoarea Pitești. Peste 600 de tineri au fost torturați, obligați să își renege valorile, familia și prietenii și, în cele din urmă, să-și lovească colegii de detenție. Doi dintre cei care au trecut prin această cumplită experiență – cunoscută drept „fenomenul Pitești” – au fost Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

După căderea comunismului, cei doi foști deținuți politic au avut puterea să își înfrunte trecutul și să își aștearnă pe hârtie amintirile despre unul dintre cele mai negre momente din istoria recentă a României. Iar astăzi avem șansa de a le face cunoscute tinerilor și publicului larg, pentru ca suferințele lui Petru Cojocaru și Mihai Buracu să nu fie niciodată uitate.

Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumele vor fi publicate de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și vor întregi colecția de memorialistică de detenție. Din 2016 până în acest moment, Editura Manuscris a publicat atât memoriile unor foști deținuți politic – precum Galina Răduleanu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu sau Nicolae Purcărea –, cât și sinteze de istorie a perioadei comuniste, dintre care amintim volumul lui Alin Mureșan: „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, care este cea mai amplă lucrare dedicată acțiunii violente căreia i-au căzut victime și Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

Editura Manuscris a fost creată de Fundația Memorialul Închisoarea Pitești care administrează o parte din fostul penitenciar Pitești, inclusiv camera 4 Spital – locul unde s-au petrecut cele mai grave atrocități în cadrul „fenomenului Pitești”. Astăzi, spațiile sunt transformate într-un memorial dedicat victimelor și pot fi vizitate în mod gratuit.

Dintre cei peste 600 de tineri care au fost torturați în închisoarea Pitești între 1949-1951, numai o parte a cunoscut căderea regimului comunist în decembrie 1989, iar dintre aceștia din urmă puțini și-au scris memoriile. De aceea, fiecare mărturie este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea trecutului nostru. Iar prin publicarea celor două volume putem contribui la educarea publicului larg cu privire la efectele unui sistem totalitar și vom păstra memoria suferințelor celor ce au avut curajul să se împotrivească comunismului.

Sumele obținute prin această campanie vor acoperi costurile de editare, grafică și tipar ale volumelor. Astfel, dorim tipărirea volumelor în tiraje care să asigure un preț accesibil și promovarea celor două titluri către un public cât mai larg.

Citiţi în continuare despre Petru Cojocaru și Mihai Buracu pe pagina proiectului de finanţare.

Vă îndemnăm cu căldură să sprijiniţi finanţarea acestui proiect şi a celor ce vin în prelungirea iniţiativelor de conservare, recuperare şi publicare a memorialisticii celor care au suferit în timpul prigoanei comuniste.

Deşi nu avem nicio implicare directă în acest proiect, alegem să îl promovăm cu entuziasm întrucât completează imaginea publică a victimelor regimului comunist. Este îndeobşte recunoscut faptul că scopul regimului comunist a fost acela de a „distruge elitele româneşti” pentru a pregăti terenul noii orânduiri sociale. Cu toate acestea, este evident că prin dimensiunea politicii represive, bazată pe crime individuale dar şi pe genocid, în fapt s-a urmărit mutilarea sufletească a omului de rând, a intelectualităţii mijlocii, a celor ce reprezintă pilonii de sprijin ai societăţii.

Literatura de detenţie recentă vădeşte limpede această intenţie criminală, auxiliară eliminării elitelor româneşti, constând în eliminarea unei întregi categorii sociale care, oricât de generos am califica-o, nu poate fi caracterizată sau asociată elitelor culturale, politice, economice.

Conchidem deci că sutele de mii de victime ale comunismului pledează de la sine atât pentru o reconsiderare a rolului elitelor în societate, cât mai ales pentru o reaşezare a românilor de rând în matca firească a vieţuirii curajoase, energice, mărturisitoare.

Detalii cu privire la vizita Patriarhului Bartolomeu în Sfântul Munte

de | 21 oct. 2019 | Actualitate | 3 comentarii

Patriarhul Bartolomeu se află în vizită de sâmbătă în Sfântul Munte. Curios este că înaintea sa a mers în peninsulă Consulul General al SUA, lucru ce întregește șirul de mărturii că există o serie de presiuni politice asupra mediului bisericesc, îndeosebi cel grecesc, pentru a fi recunoscută autocefalia acordată schismaticilor ucraineni. Este explicabilă această presiune prin prisma opoziției Rusiei față de interesele geopolitice americane, dar mai ales față de emancipările culturale legate îndeosebi de LGBT și alte subiecte religioase în general.

Există multe informații efervescente despre vizita din Sfântul Munte, totuși situația nu pare să fie așa cum și-a dorit-o acesta. Există și articole care prezintă alte detalii cu privire la primirea de care a avut parte:

„O mare dezinformare predomină despre vizita Patriarhului în Sfântul Munte. Se prezintă pe diferite pagini de internet că chipurile «Sfântului Munte în bloc l-a primit pe Patriarhul Bartolomeu».
Adevărul este complet diferit: Sfânta Chinotită a celor 20 de Sfinte Mănăstiri nu a acceptat convocarea Mănăstirii Xenofont de a lua parte la slujirea patriarhală din chiriacon (biserica mare a Mănăstirii), unde Patriarhul a pomenit pe Epifanie. Au slujit împreună numai 7 egumeni de Mănăstiri (Vatopedi, Hilandar, Dionisiu, Simonos Petra, Iviru, Stavronichita și Pantocrator), cu toate că Mănăstirea a chemat pe toți egumenii într-un efort de a arăta că tot Sfântul Munte este aici.
La primirea Patriarhului la Careia au lipsit egumenii Mănăstirilor Caracalu, Xeropotamu, Sfântul Pavel și Constamonitu.
Mai ales Mănăstirea Constamonitu nu a trimis nici un delegat. Cu toate acestea, paginile de internet scriu: «Sfântul Munte l-a primit în bloc pe Patriarhul Bartolomeu și cele 20 de Mănăstiri au fost de față». Dimpotrivă, au fost prezenți 100 de polițiști cu câini antrenați.”

Totuși trebuie remarcat că nu a fost chiar atât de ignorat. Dimpotrivă, printre altele, Patriarhul a fost primit la Mănăstirea Vatopedi și a fost declarat ctitor duhovnicesc al ei.

Diferențieri tot mai vizibile în Biserică pe problema ucraineană

de | 21 oct. 2019 | Schisma ucraineană | 0 comentarii

1. În Serbia apar reacții de împotrivire la noile mișcări prin care este recunoscută schisma ucraineană. Episcopul Irineu de Baska a emis declarații și avertismente dure în acest sens.

Moscova poate să stea în așteptare și să considere că Arhiepiscopul însuși Ieronim al Atenei și a toată Grecia nu a pomenit pe Epifanie, capul noii biserici ucrainene, dar în Serbia duhurile s-au aprins!
Mitropolitul sârb Irineu a condamnat pe Patriarhul Ecumenic pentru pomenirea lui Epifanie în prezența lui Ieronim, comentând că această faptă „va readuce noi sciziuni în religia ortodoxă”.
«Această faptă este ultimul pas înainte de adâncul unei schisme și mai adânci și mai primejdioase în mediul ortodox bisericesc», a declarat Irineu duminică seară.
Biserica Ortodoxă Sârbă nu recunoaște nou-proclamata Biserică Autocefală a Ucrainei», ale cărei decizii le consideră necanonice și neobligatorii pentru că se referă la o «ierarhie și cler schismatic».
În Declarație lui de presă, Episcoul Irineu a spus că, dacă Arhiepiscopul grec Ieronim nu se trezește în ultima clipă, va «împărți răspunderea înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii și a istoriei cu Patriarhul Bartolomeu» pentru «cea mai mare și mai dificilă schismă în Biserica Ortodoxă».
«Poziția în Biserica Ortodoxă Sârbă, care a fost formulată de Sfântul Sinod al Episcopilor, nu se schimbă – nu recunoaștem pe schismaticii ucraineni drept Biserică Ortodoxă autocefală canonică», a declarat Irineu.
Poziția aspră a Bisericii Sârbe în problema bisericească ucraineană oglindește teama că Patriarhul Ecumenic ar putea să urmeze aceeași măsură, într-un oarecare grad, cu „Biserica din Muntenegru” sau cu „Biserica macedoneană”.

2. În schimb, schismaticii ucraineni încep să slujească tot mai fățiș cu ierarhi care-i acceptă din Patriarhia Ecumenică sau din Biserica Greciei.

Fiind prezent în SUA pentru a primi premiu „Patriarhul Atenagora” pentru libertatea religioasă, Epifanie Dumenko, conducătorul noii structuri din Ucraina, a slujit împreună cu Arhiepiscopul Elpidofor, care ține de Patriarhia Ecumenică.

Dar și un alt episcop, Epifanie de Olvia, de origine greacă, hirotonit de curând în rândul „autocefalilor” ucraineni, a slujit în Grecia alături de Episcopul Ignatie al Dimitriadei.

România are nevoie de majorarea salariului minim

de | 21 oct. 2019 | Economie | 0 comentarii

Următorul articol publicat de Ziarul Financiar cuprinde mai multe idei demne să fie reţinute, dar şi una care ne-a atras atenţia în mod deosebit, dată fiind preocuparea noastră pentru subiectul sindicalismului. Constată editorul Cristian Hostiuc (pentru care avem o consideraţie deosebită), că mişcările politice populiste care au apărut în Europa de est au preluat funcţiile sindicatelor, militând pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea relaţiilor de muncă, întrucât sindicatele sunt slabe în această regiune.

Este o constatare pe care am făcut-o şi noi cu altă ocazie, observând discursul politic promovat de PSD şi implicit forma de naţionalism economic pe care a promovat-o în comunicarea publică până de curând, care aduce mai mult a activism sindical decât cu activismul politic. Din punctul nostru de vedere, diferenţa ar trebui să fie evidentă, politica fiind chemată să expună o viziune despre viitor în raport de revendicările imediate ale sindicalismului sau ale societăţii civile (ale civismului). Din nou, suntem nevoiţi să revenim la ideea sindicalismului şi civismului ca preocupări necesare ale oamenilor de condiţie mijlocie, prin care să fie sprijinită o politică înaltă.

În continuare campania electorală a PSD este axată pe subiectul „creşterii salariilor şi pensiilor” pe care îl opune contracandidaţilor care ar urmări „să taie salariile şi pensiile”. Iar aceasta se întâmplă în cadrul campaniei electorale pentru prezidenţiale (deşi preşedintele nu are atribuţii economice), etapă în care ar trebui, pe de o parte, să existe un bilanţ al mandatului prezidenţial care se încheie şi, totodată, să fie prezentate ideile în prelungirea obiectivelor deja atinse care să poarte ţara spre viitor. În lipsă, constatăm că obiectul atenţiei publice este reprezentat de chestiuni curente, de criza politică generată de mize politice mici, despre care se discută nesincer.

Meritul articolului de mai jos este că subliniază o direcţie pe care trebuie a o urma, a politicilor de stânga, de creştere consistentă a salariului minim şi de abandonarea ideii de ţară cu forţă de muncă ieftină. În aceeaşi idee care combate corelarea strictă a salariului minim cu indicele de productivitate, a se citi şi editorialului lui Ilie Şerbănescu scris cu un an în urmă în RomâniaLiberă.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar, textul de mai jos fiind preluat parţial, în extras.

Sper că nu vom umple avioanele către Varşovia, aşa cum se întâmplă către Londra. Degeaba ai productivitate dacă nu mai ai oameni cu care să lucrezi. Când economiştii partidului spun că nu e bine, PNL trebuie să majoreze salariul minim mai mult decât a făcut-o PSD, altfel vor pleca şi mai mulţi români din ţară: de la 100 de lei, trebuie să crească cu minim 300 de lei în plus pe an

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

De la 1 octombrie 2019, salariul minim pe economie ar fi trebuit să se majoreze de la 2.080 de lei brut (440 de euro), adică 1.286 de lei net (270 de euro), la 2.250 de lei brut, adică 1.390 de lei net, pentru cei fără studii superioare şi de la 2.350 de lei brut la 2.520 de lei brut, pentru cei cu studii superioare.

Din octombrie 2020, salariul minim ar trebui să crească de la 2.250 de lei brut la 2.430 de lei brut pentru cei fără studii superioare şi de la 2.520 de lei brut la 2.700 de lei brut pentru cei cu studii superioare.

În acest moment, salariul mediu în România este de 5.000 de lei brut, adică 3.100 de lei net (650 de euro).

Guvernul PSD a picat, iar PNL încearcă să formeze un nou guvern.

Suntem pe 20/21 octombrie şi în fiecare zi pleacă la muncă în străinătate peste 500 de români. Şi nu prea se întoarce multă lume.

Creşterea salariului minim cu 100 de lei net propusă de Comisia de Prognoză, aflată sub ordinea Guvernului, este mult prea redusă şi nu va reduce ritmul plecărilor.

România are nevoie de o creştere mai mare a salariului minim pentru a nu pierde şi mai mult din forţa de muncă, nu cea de mâine, ci cea de peste cinci ani, ca să nu mai vorbim de cea de peste 10 ani, când vor ieşi la pensie câteva milioane de decreţei.

Partidul de la putere din Polonia – care a câştigat din nou alegerile parlamentare, a propus/promis creşterea salariului minim în Polonia de la 520 de euro brut acum (2.250 de zloţi), adică 380 de euro net, la 900 de euro brut (4.000 de zloţi), adică 680 de euro net în 2023, o creştere de aproape 80%.

Credeţi că polonezii vor avea o creştere a productivităţii muncii cu 80% în următorii trei ani? Discuţia nu este de spre productivitate, ci despre cum îţi protejezi forţa de muncă. 

În Germania salariul minim brut este de 1.555 de euro, în Irlanda este de 1.656 de euro, în Marea Britanie este de 1.600 de euro, în Franţa este de 1.520 de euro, în Spania este de 1.050 de euro, în Cehia este de 522 de euro, iar în Ungaria este de 463 de euro.

Doar pentru a ţine pasul cu Polonia, nu cu ţările vestice, în trei ani România ar trebui să ajungă la un salariul minim net de 480 de euro, adică 2.200 de lei net, faţă de 270 de euro, adică 1.286 de lei, deci de trei ori mai mult decât se oferă în acest moment.

Repet, doar pentru a ţine pasul cu Polonia.

Chiar şi aşa, este prea puţin.

PNL vrea să preia guvernarea, dar nu are prea multe idei economice majore – cel puţin aşa se vede din declaraţiile publice de până acum (tot ce a făcut PSD-ul a fost prost sau nu a făcut nimic) -, dar nici nu are prea multă marjă de manevră. Deja taxele şi impozitele sunt prea jos şi statul nu colectează prea multe venituri, ci dimpotrivă.  

Şi nici economiştii din jurul PNL nu sunt fani ai creşterii salariului minim, aceasta fiind o măsură care aparţine mai mult PSD-ului, care a dublat în ultimii şapte ani salariul minim.

Dacă va ajunge la Palatul Victoria, singura măsură pe care poate şi trebuie neapărat să o ia PNL este de majorare a salariului minim nu cu 100 de lei net, ci cu 300 de lei net pe an, şi să menţină acest ritm mai mult de trei ani.

Aici nu este vorba de promisiuni electorale, ci de siguranţa naţională a României.

De unde să dai mai mult la educaţie, la sănătate, cu ce bani să construieşti autostrăzi şi cu cine, dacă nu ai forţă de muncă?

Polonia spune că majorează salariul minim cu 80% pentru că nu mai vrea să fie percepută ca o ţară cu forţă de muncă ieftină.

România trebuie să majoreze mai mult salariul minim, să-l dubleze în trei ani, pentru a încetini plecarea din ţară, pentru a nu ne trezi  că peste cinci ani vom mai pierde 1 milion de români pe lângă cei 5 milioane pe care i-am pierdut deja. La acest lucru se adaugă şi sporul natural negativ, adică numărul de români care mor este mai mare cu 70.000 pe an decât cei care se nasc.

Dacă tinerii continuă să plece la muncă în afară, nu numai că nu vom reduce sporul natural negativ, ci îl vom mări şi mai mult.

România are nevoie de autostrăzi, iar PNL, din opoziţie, a promis că va face mai mult decât a făcut PSD.

Doar în ultimii opt ani România a pierdut 200.000 de oameni care lucrau în construcţii, şi întrebarea este cu cine va mai face autostrăzi?

Creşterea salariului minim în construcţii la 3.000 de lei brut, adică 2.200 de lei net, aproape dublu faţă de salariul minim pe economie, creştere dată de celebra OUG 114 pe care PNL vrea să o anuleze din motive de bănci şi energie, a revigorat puţin piaţa construcţiilor şi a adus 500.000 de oameni în plus care să lucreze, dintre care cel puţin 10.000 de vietnamezi, nepalezi etc.

În România, o treime din forţa de muncă de 5 milioane de oameni este plătită cu salariul minim, şi cei de aici nu au prea multă marjă de manevră, depinzând de companii, pentru că nu au alternativă locală. Pentru ei, singura alternativă este să plece la muncă în afară.

Într-un articol din Bloomberg, editorialistul Leonid Bershidsky spune că politicile sociale lansate de guvernele populiste din regiune, indiferent ce se crede despre eficienţa lor, au scos oamenii din sărăcie, au redus inegalitatea şi au impulsionat cheltuielile.

Practic, aceste guverne au preluat funcţia sindicatelor, care sunt slabe în mare parte a Europei de Est, scrie acest editorialist.

Într-un articol din Financial Times, Ben Hall, editorul pe Europa al celui mai cunoscut ziar de business european, scrie că ţările din centrul Europei se confruntă cu scăderea numărului de muncitori din cauza ratei de natalitate scăzută şi a emigraţiei, iar acest lucru a devenit impedimentul principal în expansiunea businessului şi creşterea economică.

Cehia are un şomaj de numai 2%, deci nu mai are de unde să pună pe masă forţă de muncă în eventualitatea creşterii investiţiilor.

Chiar dacă productivitatea a crescut cu numai 1,5% în Cehia, salariile au crescut cu 8%, din lipsă de forţă de muncă.

Muncitorii de la Audi din Ungaria au obţinut o creştere de 18% a salariilor, fără ca productivitatea să crească cu acelaşi procent.

Deja se aduce în discuţie, scrie Ben Hall, faptul că multinaţionalele câştigă în Europa Centrală, din profit şi din dividende, mai mult decât oferă ca salarii, o situaţie care se va schimba.

Deci nu numai în România se pune din ce în ce mai mult în discuţie creşterea salariilor, ci şi în toată Europa Centrală şi de Est.

Într-un articol din Financial Times, Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, spune că BCE nu prea mai poate face multe lucruri, pentru că deja  a redus dobânzile, făcându-le negative, şi deja printarea de bani face mai mult rău decât bine.

În acest condiţii, creşterea salariilor în Europa, el vorbind de Europa Occidentală, este neapărat necesară.

Dacă economiştii români vor rămâne în paradigma că salariile trebuie să urmeze creşterea productivităţii, sigur vom rămâne fără bani pentru educaţie, pentru investiţii în sănătate sau infrastructură.

Chiar dacă asta va însemna închiderea unor companii şi un şomaj mai ridicat.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar.

Mitropolitul Serafim despre pomenirea schismaticilor: „Nu cedați, Preafericite!”

de | 20 oct. 2019 | Biserica Greciei | 2 comentarii

Deși a fost alcătuită înainte de slujirea în comun cu Patriarul Bartolomeu a Arhiepiscopului Ieronim și viza tocmai zădărnicirea acestui eveniment, scrisoarea deschisă a Mitropolitului Serafim de Kitire, dimpreună cu clericii și mirenii din eparhia sa, rămâne la fel de valabilă și în aceste momente, când mai poate fi evitată lărgirea schismei ucrainene în sânul Bisericii Ortodoxe.

Apelul Mitropolitului de Kitire către Arhiepiscopul Ieronim de Atena și a toată Grecia

Preafericite Întâistătător, binecuvântați!

Vin cu respectul și cinstirea cuvenite către Preafericirea Voastră

Să vă adresez această o rugăminte și apel fierbinte în acest ultim ceas, având în vedere faptele furtunoase derulate în mediul bisericesc panortodox, din pricina problemei «autocefaliei» ucrainene canonice și ecleziologice de neamânat și care nu mai poate fi stăpânită, – din cauza formei ei cu totul particulare –, care provoacă problematizări peste problematizări și tulburări peste tulburări la scară mondială.

Acestei devieri grosolane îi urmează scindări, divizări, dezacorduri, disensiuni, altercații, schisme evidente și neclare și mii de rele. Nu o vedeți, Preafericite, nu o trăiți, nu o simțiți, nu o percepeți?

Cred că sesizați bine că lucrurile s-au ascuțit periculos și foarte neliniștitor și nu merg neted, îndeosebi după convocarea extraordinară a Ierarhiei noastre pe 12 octombrie a.c. pentru chestiunea aceasta foarte zgomotoasă și complexă.

După referatul Vostru din Sinodul Ierarhiei, s-au făcut luările de poziție față de ea a 33 de sinodali într-o atmosferă tensionată și fără să fie luată o decizie în mod canonic după norme (desfășurarea votării), domină iarăși confuzia.

Convocarea de ieri a Sinodului Patriarhal al Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei, prin tratativele consemnate în procesele verbale ale organismului (sinodal), întruchipează agonia acută a sinodalilor pentru ce urmează să fie după convocarea menționată a Ierarhiei Bisericii noastre.

Sarcina deosebită a Conferinței Sinodale a lor se concentrează pe problema foarte acută a comuniunii bisericești cu schismaticii nehirotoniți, caterisiți și restabiliți necanonic. Acesta este înțelesul larg al considerentului deciziei lor.

Din această pricină, cercetând textele aferente ale Sfântului Sinod și ale unor Ierarhi ai Bisericii Greciei, precum și Comunicatul emis de Ierarhie, au decis atunci să întrerupă comuniunea bisericească și sacramentală cu Biserica noastră numai când Preafericirea Voastră va proceda la pomenirea numelui «noului Întâistătător». Este evidentă și categorică această decizie.

La cele 4 hirotonii ale Mitropoliților și Episcopilor Bisericii noastre (aleși la recentul Sinod, n.n.)  nu ați pomenit, prin vestire dumnezeiască, numele lui Epifanie, care nu are hirotonie și promovare ca Întâistătător canonice.

Nu cedați, Preafericite, pentru că aceasta va constitui un «început al durerilor»! Să fie trimis subiectul la viitoarea Sinaxă a Întâistătătorilor!

Preafericite,

În acest ceas de pe urmă și critic, vă supun atenției să nu slăbiți nici cât de puțin, încă o dată, rugându-vă și implorându-vă să nu intervină lucrul sfâșietor și dureros al întreruperii comuniunii bisericești și sacramentale a Bisericii Ruse de același cuget cu Biserica noastră din Grecia!

Înfricoșător și la simpla gândire, cu mulți parametri.

Vă rog, nu doriți să vă asumați o astfel de greutate împovărătoare a răspunderii foarte grele, care va înnegri slujirea Voastră arhiepiscopală binecuvântată de Domnul!

Amintiți-vă de ceea ce ați spus în mod repetat membrilor Sinodului permanent trecut: «să nu fim forțați; să meargă înainte Patriarhiile străvechi și Bisericile Autocefale de dinaintea noastră și apoi noi la rândul nostru!».

Să ne temem de consecințele înfricoșătoare ale încă unei schisme! După declarația de ieri a Bisericii Ruse de același cuget, ochii tuturor grecilor și ortodocșilor, ale fraților noștri de pretutindeni de pe pământ sunt întoarse către venerabila voastră persoană.

Să odihnim gândul și inima fraților noștri, pliroma ortodoxă creștină a Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice.

Și Bisericile surori de un gând: Patriarhia Moscovei de sub Preafericitul Patriarh Chiril și Biserica Kievului canonică și a toată Ucraina de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie, să-și amintească de legăturile lor duhovnicești veșnice și indestructibile cu Biserica noastră Locală prin Bizanț și prin romeitate.

Să cunoască faptul că, pe lângă cele arătate, un număr foarte important de Episcopi ai Bisericii noaste a Greciei, dar și numeroși clerici de alte ranguri, monahi și majoritatea covârșitoare a creștinilor bine-credincioși și ortodocși, care aparțin conștient de trupul Preasfintei noastre Biserici din Grecia, fiind atașați de tradiția îndelungată a Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice, nu acceptă formațiunea «bisericească» din Ucraina.

Cu adânc respect,
† Serafim de Kitire

PS: Αș fi dorit pe viu să vă depun această cerere-apel din inimă sau prin scrisoare. Am preferat apelul-scrisoare deschis pentru că aceasta este o cerere comună a clericilor, monahilor și laicilor care sunt îngrijorați de escaladarea acestei teme spinoase.

† S. K.

update-„Autocefalia” schismatică ucraineană a fost parafată în Grecia prin pomenirea lui Epifanie; rușii manifestă încă rezerve

de | 19 oct. 2019 | Biserici Locale | 18 comentarii

Astăzi la Tesalonic a avut loc slujba arhierească la care a participat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la invitația Mitropolitului local Antim, cu ocazia unui eveniment organizat de asociația „Tesalonicul bizantin”, conform relatărilor Orthodoxie.com și Romfea.gr (care a și transmis în direct).

La această Liturghie au participat 7 ierarhi, pe lângă Patriarh și Arhiepiscopul Ieronim. Organizată în ultima clipă, după așa-zisa decizie a Sinodului Ierarhiei Greciei, scopul conslujirii a fost tocmai recunoașterea oficială a structurii nou-create din Ucraina prin pomenirea numelui lui Epifanie printre Întâistătătorii de Biserici autocefale de către Biserica Greacă. Acest fapt a avut loc, drept pentru care Patriarhul Bartolomeu, printre altele, a menționat în predica de la final această recunoaștere. A mulțumit Arhiepiscopului Ieronim pentru trecerea în diptice a numelui lui Epifanie și a mai spus că va veni la Tesalonic pentru a se convinge personal credincioșii din „Biserica” ucraineană că grecii, care le-au dat credința ortodoxă, îi primesc cu brațele deschise.

Sunt disponibile deja imagini de la vizita Patriarhului și filmări de la Liturghia de astăzi.

Deși recunoașterea este evidentă, Biserica Rusă își manifestă neîncrederea și așteptarea până la o dovadă și mai concludentă. Astfel, purtătorul lor de cuvânt, Nicolai Balașov, a declarat următoarele:

«Liturghia comună a lui Ieronim cu Patriarhul Bartolomeu nu înseamnă recunoașterea schismaticilor ucraineni e către capul Bisericii Greciei.»
«Patriarhul Bartolomeu pomenește pe «Mitropolitul Epifanie» la fiecare Liturghie și, dacă am considera că liturghisirea cu Patriarhul Bartolomeu înseamnă recunoașterea „BSU” (Bisericii Schismatice Ucrainene), ar trebui să oprim comuniunea cu toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale».
«Deci consecințele la care se referă declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (din 17 octombrie) pot fi puse în aplicare dacă însuși Arhiepiscopul Atenei începe să cinstească numele capului bisericii schismatice ucrainene altfel, de exemplu, printr-un mesaj sau într-o comunitate care dă mărturie de recunașterea unei comunități necanonice a schismaticilor ucraineni», a completat printre altele.

Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (2)

de | 19 oct. 2019 | Istorie | 0 comentarii

Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei.

A doua zi din zori începea forfota în ogradă cu încăr­catul căruţei. Leonora, Victoria surorile mele mai mari şi cu mine de abia mai pridideam cu căratul, iar mama di­rija unde şi cum trebuie aşezate toate. Mai întâi în căruţă se aşeza fosta ladă de zestre a mamei, apoi în ea binişor, „ca să nu se întâmple vreo poznă”, se rânduiau panerele cu colivă, colaci, colăcei, brânză, slănină, orătă­niile fripte, ouă fierte, cârnaţi şi plăcinte, apoi cele cinci damigene cu vin, vreo 80 de căni de lut, să fie din ce se bea vinul, cam tot atâtea străchini cu linguri şi cu mare grijă cam cele vreo 200 de lumânări. Când totul era gata, mama răsufla uşurată, lua de la icoane pomelnicul îl băga la piept, şi dădea comanda: „Căruţa cu tine Leo­nora merge la cimitir pe şosea, eu cu Gheorghiţă şi Vic­toria o luăm pe jos, peste deal, pe scurtătură”.

La cimitir, mai întâi era pomelnicul mamei. Cu lu­mânările aprinse în mână, cât timp ţinea citirea lui, pre­otul şi tot satul aflat acolo stăteau în genunchi.

Sora mea cea mai mare Victoria, căsătorită cu unul din dascălii bisericii Sfântul Gheorghe, locuia chiar în fundul ogrăzii bisericii, unde se afla un rând de case cu odăiţe înşiruite, ca vagoanele unui tren jucărie.

Zidită de Elena, doamna lui Petru Rareş, din piatră şi cu contraforturi, biserica străjuia ca o cetate, tot ce era în jurul ei şi de multe ori, învăţând din istoria neamu­lui, retrăiam înfăptuirile şi vitejiile strămoşeşti, privind prin fereastră, mărturia ce se afla de veacuri în ograda aceea.

Către clasa a patra primară, şcoala începuse a ne pre­găti şi milităreşte. Ni s-a dat fiecăruia câte o cărţulie care cuprindea instrucţia individuală fără armă, instruc­ţia întrunită şi instrucţia cu armă. Cartea avea şi o mul­ţime de poze.

În fiecare săptămână, joia, venea la şcoală un sergent de la Batalionul de Vânători şi ne instruia cam două ore, dar nouă ne plăcea şi îl rugam să mai stea cu noi.

Ni se spunea „curcănaşi”, fiindcă purtam uniformă ca aceea a învingătorilor de la Plevna şi Griviţa, cu că­ciulă neagră şi pană de curcan, dar cu puşcă de lemn şi raniţă de carton vopsit.

Desigur că instrucţia se făcea, nu atât pentru cunoaş­terea tehnicii militare, cât mai ales pentru obişnuirea de timpuriu a tineretului cu exerciţiile fizice, cu îndemâ­narea şi disciplina şi mai ales pentru cultivarea dragostei de Patrie.

*

La prima vacanţă m-am dus acasă în chip de „curcănaş”, cu pană la căciulă şi mundir negru, să mă fălesc şi toţi ai mei şi tot satul mă primiră şi mă priviră cu drag şi zâmbet.

Moş Neculai, fratele mai mare al tatei, când mă văzu rămase ţintuit locului cu privirea pornită prin mine, spre undeva departe. El făcuse „răzbelul” de la 77, fusese că­lăraş.

Trecuseră 30 de ani de atunci, Moş Neculai era într-adevăr moş acum, dar amintirile îi rămăseseră tinere şi neşterse, iar faptele de atunci îi aduceau din când în când un fel de mândrie anume. Fiind cel mai mare dintre fraţi, după legile de atunci, fusese obligat să facă armată pen­tru toţi. Plecase cu cal cu tot, spre Botoşani şi de aici spre Roman, apoi mai departe, ajungând în Giurgiu cam la 200 de săbii. S-au unit cu alte vreo 200 de lănci şi împreună au trecut podul peste Dunăre sub privirile Domnitorului Carol. Au trecut de Rusciuc, Biela şi au în­tâlnit armata rusească şi bulgărească.

M-a luat de subţiori şi m-a ridicat în bagdadie : ,,Să creşti mare măi Gheorghiţă şi să nu uiţi că eşti nepotul meu”.

Apoi îmi povesti despre întâmplările de atunci şi des­pre oamenii din Horlăceşti, Brăeşti, Liveni şi alţii de prin meleagurile noastre, care cu Regimentul 8 Dorobanţi de linie, din Dorohoi, luptaseră cu turcul, mulţi închizând ochii pe acolo.

La parada ce a avut loc cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la 77, am defilat şi noi „curcănaşii”, nepoţii celor de atunci, şi toată lumea a spus că noi am defilat cel mai bine, mai bine chiar decât armata. Aşa au spus.

Sub influenţa instrucţiei şi a zidirii voievodale, sub straşina căreia trăiam, desigur că jocul nostru preferat era de-a războiul. Câmpul de bătălie era un teren viran, aflat lângă biserică, unde strada Războieni dă în Calea Naţională. Se afla acolo o movilă înaltă de nisip, tocmai bună de a fi pe rând, când Plevna când Smârdan, când Griviţa.

De cum terminam lecţiile, acolo eram toată liota de copii. Cei care urcau pe movilă erau „turcii”, cei care ata­cau „românii”.

Şi se dovedea că ştiam tactică nu glumă, că întotdeauna în redută se aflau mai puţini apărători decât cei care atacau.

Cei din redută strigau „Alah” cei ce atacau „Uraaa”. Lupta se termina totdeauna cu victoria românilor. Într-o duminecă, pe la început de martie 1907, către prânz, când „românii” atacau puternic „Griviţa”, ţipând cât îi ţinea gura, iar „turcii” îl chemau în ajutor pe Alah, auzim tot nişte strigăte şi mai puternice, bărbăteşti, ce veneau dinspre Podul de Piatră : „Jos moşierii”, „Să plece arendaşii”, „Vrem dreptate”, „Vrem pământ”…

Speriaţi am lăsat lupta neisprăvită şi ne-am strâns grămadă, pitiţi după movila de nisip.

Pe stradă veneau buluc vreo şase-şapte sute de ţărani, cu coase, ciomage, topoare, hârleţe, ţăpoaie. Mergeau că­tre Prefectură.

După ce au trecut de noi, am fugit toţi de acolo spe­riaţi, către casele noastre.

Spre seară am aflat că erau ţărani de prin Flămânzi, Frumuşica, Cristeşti, Coşula, Zăiceşti, ce porniseră răs­coală, ca să li se uşureze învoielile cu moşierii şi să li se dea pământ, că ajunşi la Prefectură, a ieşit armata şi au fost morţi şi au fost răniţi, durere şi lacrimi.

Îndată după 5 martie, ziua când la Botoşani au căzut primii răsculaţi ucişi de armată, Nicolae Iorga a publicat rugăciunea şi blestemul cutremurător intitulat : „Dum­nezeu să-i ierte”.

Rugăciunea era făcută „pentru cei patru ţărani ro­mâni împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani, de oastea românească”, şi „pentru ostaşii noştri care de frica po­runcii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovora o inimă omenească”.

Blestemul era adresat „autorilor morali, adevăraţii res­ponsabili de această crimă”.

Când m-am dus acasă în vacanţă, totul se terminase, dar oamenii încă mai scrâşneau. Nici tata nu era mulţumit, dar el privea altfel cele întâmplate. Nereuşita îl durea, dar îi dădea speranţa că lupta nu fusese în zadar.

Cartea îi fusese de folos şi tata intuise bine atunci… dar cum a înţeles el în 1942, în plin succes al nemţilor, că Germania va pierde până la urmă războiul?

După ce am absolvit şcoala primară, am dat examen şi am reuşit la liceu. Aveam să port uniforma Liceului Laurian din Botoşani. Când s-au început cursurile, tata m-a dus până în faţa unei uşi. Pe săli erau alţi părinţi şi alţi copii. S-a apropiat un vârstnic cu pârul alb. Tata l-a salutat şi i-a spus că i-a fost elev cu 35 de ani mai în urmă. Profesorul a tresărit şi i-a întins mâna. Apoi tata i-a explicat că fostul elev de atunci se numea Răţoi, iar cel de acum se numeşte Răţescu şi e fiul său.

Profesorul s-a uitat lung la mine, la tata, apoi s-au privit amândoi tăcuţi, parcă numărând în gând şirul unor ani greu de socotit… ,,Să trăieşti copile, mi-a spus, să fii cuminte şi să te sileşti la învăţătură, ca să fii mândrie ta­tălui tău” după care luându-şi rămas bun, profesorul Mărgineanu a plecat mai departe pe sală, tata în oraş, iar eu am călcat pragul clasei întâia.

Uniforma liceului era sobră, de culoare bleumarin. Tunica cu guler înalt pe gât, închisă până sus, avea cu­sute pe manşete în unghi ascuţit, cu vârful în sus, trese înguste sau galoane late, după clasa în care se afla cel ce o purta. Cursul inferior purta trese, cursul superior galoane şi trese. Şapca avea o bandă bleu, la care cei din cursul superior adăugau şi un fir auriu. Nimeni nu avea voie să poarte haine civile şi nimeni nici nu simţea nevoia; uniforma era purtată cu demni­tate şi dădea fiecăruia personalitate.

Pentru întărirea disciplinei şi dezvoltarea bunei cu­viinţe şi a respectului faţă de alţii, elevii cursului infe­rior erau obligaţi să-i salute pe cei din cursul superior, atât în şcoală cât şi în afara ei. Disciplina şcolară pregătea viitoarea disciplină socială.

Liceul participa la toate aniversările istorice, Ziua Unirii, Ziua Independenţei, precum şi la toate acţiunile de tradiţie ale oraşului, cum era „întâi de mai”, sau pri­mirea lui Iorga şi Enescu.

În vara anului 1908, mi-a fost dat să-l văd pentru prima oară pe Enescu, la Dorohoi la locuinţa unchiului său, părintele Ion Enescu, parohul bisericii Sfântul ,,Niculai”.

Mergeam cu tata către centrul oraşului. Când am ajuns în dreptul casei, tata a încetinit pasul şi scoţându-şi pălă­ria spuse cele de cuviinţă preotului care se afla în curte.

Părintele i-a răspuns şi l-a poftit să intre. Şi-au strâns mâna iar eu i-am sărutat dreapta.

Pe părintele Enescu îl mai văzusem, dar cu el în curte mai erau doi bărbaţi pe care eu nu îi cunoşteam. Unul era vârstnic, cu părul alb, cu cioc tot alb, înalt şi voinic, celălalt tânăr şi nespus de frumos, cu ochii mari căprui şi părul negru.

Tata le-a dat şi lor bineţe, iar cel vârstnic dând mâna tatei i-a spus : „Iată-l pe fiul meu, despre care îţi vor­beam că e când la Viena când la Paris”. Tata a dat mâna şi cu cel tânăr.

Am înţeles că bărbatul cel vârstnic era boierul Costache Enescu de la Liveni, iar cel tânăr fiul său George, care era mândria plaiurilor noastre.

Boierul Costache Enescu se cunoştea cu tata de la nişte vânători mai vechi făcute împreună, iar tata avea pentru el stimă atât pentru faptul că, deşi boierul urmase Seminarul de la Socola, renunţase la preoţie, cât şi pen­tru faima de care se bucura fiul său în întreaga lume.

Pe mine însă nu m-au prea băgat în seamă. Au înce­put a discutat cu toţi despre câmp, vreme şi recolta care se apropia de strâns. Eu eram numai ochi şi urechi la tânărul Enescu, care asculta la cele ce se vorbeau. Nu mai văzusem niciodată un om aşa de frumos. El a obser­vat şi s-a apropiat de mine. „La ce şcoală înveţi ?” „La Liceul Laurian din Botoşani” am îngăimat cu voce în­ceată.

„Bravo, mi-a spus Enescu, să te sileşti să înveţi bine”. I-am promis, afirmând repetat din cap. Şi pentru că tata tocmai spunea cele de bun rămas, George Enescu a în­tins şi a dat mâna cu mine. Nu ştiu de voi fi spus ceva, rămăsesem cu privirea agăţat de ochii lui şi simţeam că mă ia aşa… un fel de ameţeală.

Aveam 11 ani. George Enescu 27.

Enescu venea de obicei la Botoşani cu un tren spre seară. Purta cu el cutia cu cele două viori Guarnieri. El nu cânta pe Stradivarius. Avusese un Stradivarius cum­părat cu 19.000 lei aur, dintre care 10.000 strânşi de către un comitet condus de soţia lui Spiru Haret, dar după câteva luni, neplăcându-i cum sună vioara, a înlocuit-o-pentru totdeauna cu Guarnieri.

Pe peronul gării era aşteptat de către Primarul ora­şului, oficialităţi, cetăţeni şi o orchestră din cei mai buni muzicanţi ai urbei. Cobora din tren în acordurile unui marş. Primarul îi spunea cele cuvenite pentru sosire, după care orchestra cânta Rapsodia a doua. Enescu pri­vea atunci către biserica Popăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi mai departe peste dealuri, unde cei ce îi inspi­raseră rapsodiile mai trudeau încă pe ogoare.

Mulţimea păstra o linişte adâncă.

Când orchestra termina, în uralele care nu mai con­teneau, era condus în piaţa din faţa gării. Dar aici eram noi elevii, care aplaudam cât ne ţineau puterile.

Enescu era impresionat şi transfigurat de emoţie.

Apoi urca în cupeul de la scara gării. Dar elevii din clasele mai mari, doar atâta aşteptau. Deshămau caii şi în fruntea alaiului purtau ei cupeul, până în centrul ora­şului, în urale care nu se mai sfârşeau.

În centrul oraşului, alţi elevi din cei mai voinici se adunau şi făceau cu spatele lor un pod viu, pe care Enescu era purtat până la biserica Sfântul Gheorghe.

În faţa bisericii se urca iar în cupeu şi de data aceas­ta tras de cai, pornea către casa lui Ciomac, unde găzduia totdeauna.

Amfitrionul îl aştepta în capul scării, intrau toţi în casă, dar mulţimea nu se împrăştia, ci ovaţiona înainte.

Atunci Enescu apărea pe terasa casei, cu capul gol, şi cu vioara în mână. Se făcea o linişte desăvârşită şi în înserarea care se lăsa maestrul începea să cânte pentru cei mulţi. Şi cei mulţi înmărmureau. Cântecul îi vrăjea pe toţi.

Când termina de cântat, ridica vioara şi arcuşul în semn de mulţumire şi intra în casă.

Din prag se adresa elevilor : „Băieţi la 9 la teatru”. Eram invitaţii lui Enescu. Galeria era rezervată din timp, gratuit pentru noi elevii liceului.

Sosirea lui Nicolae Iorga constituia deasemeni un alt mare eveniment. În gară la fel era aşteptat de către oficialităţi, de profesorii şi elevii liceului, de sute de ce­tăţeni şi chiar de ţărani din împrejurimi.

La ieşirea din gară se pornea alaiul, având în frunte elevii cursului superior şi profesorii, după care venea trăsura Primăriei în care se afla oaspetele însoţit de primar, iar în urmă elevii din cursul inferior, cetăţenii şi toţi cei aflaţi la sosirea trenului.

Alaiul se îndrepta spre centrul oraşului, pe Calea Naţională, pe la Poştă, spre Podul de Piatră, iar de aici, în deal la liceu.

Pe tot parcursul era ovaţionat. Urale ca: „Trăiască Nicolae Iorga…” „Trăiască apostolul neamului…”, „Trăiască fiul Botoşaniului…”, nu mai conteneau.

Ajungând la liceu, Iorga era înconjurat de profesori şi condus pe scara de onoare în cabinetul directorului.

Către ora 12 conferenţia.

Aula liceului devenea neîncăpătoare. În primele rân­duri se aflau cadrele didactice de la toate şcolile, apoi părinţii şi elevii care stăteau câte doi pe un scaun. Uşile aulei erau larg deschise pentru cei care ne mai având loc în sală umpleau şi holul mare.

Când apărea Iorga, încadrat de directorul liceului şi de fostul său profesor de română, Nicolae Răutu, lumea se ridică în picioare ovaţionând. Aplauzele se auzeau până în stradă. Se făcea apoi linişte şi Iorga începea să vorbească.

Avea o dicţie unică, cuvintele aveau o intonaţie, o muzicalitate aparte, iar fraza de obicei foarte lungă se alcătuia fără nici un efort. Ştia să cucerească publicul şi să-l vrăjească.

Era un dar al său înăscut şi nu apela la nici un fel de artificiu oratoric. La sfârşit, în ovaţii de nedescris, pă­răsea aula modest şi simplu, ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nu lăsa în urmă un auditoriu fascinat.

Seara conferenţia la teatru.

Cele mai frumoase amintiri din liceu sunt cele despre profesori. Acei oameni minunaţi care s-au străduit oră cu oră, zi de zi, ani la rând, dăruind ştiinţa lor, pentru ca să ne ridicăm şi noi oameni.

Acei dascăli care întotdeauna şi pretutindeni au în­cărunţit înainte de vreme.

Timp de aproape treizeci de ani a predat muzica la Liceul Laurian, profesorul Victor Fleury.

De pe ce meleaguri venise la Botoşani şi de ce na­ţionalitate era, nu ştia nimeni. Era un bărbat frumos, înalt, distins, cu o mustaţă mare în şfichi şi cu părul negru, cănit.

Călca rar, cu paşi mari, îndesaţi, purta o redingotă neagră şi o pălărie cu boruri foarte mari. Saluta şi răspundea cu mişcări largi de cavaler medieval.

Nu pretindea să avem cărţi de muzică, ci doar o bro­şurică de vreo 10—12 file, care cuprindea câteva noţiuni elementare de muzică, precum şi câteva cântecele, bine­înţeles compoziţii proprii, intitulate : Alfabetul, Moşul şi baba, Marş Napoleon şi altele cam tot aşa. Păcat că nu le-aţi putut asculta vreodată…

O broşurică de asta costa cam 70 de bani. Cine nu cumpăra ?

Vorbea stâlcit româneşte şi întreaga lui fiinţă exprima bunătate.

Muzică nu prea ştia şi orele lui erau o desfătare pentru noi.

La fiecare oră, cum intra în clasă, începea să ne ci­tească din catalog notele pe care le aveam la alte obiecte.

După ce termina de citit ultima notă, închidea cata­logul, scotea din cutie o vioară, la cuiele căreia era legată o fundă mare roşie şi ne îndemna. „No acu cântam Mo­şul şi baba. Dădea tonul cu un arcuş tras cu nădejde pe strune şi… începea schiorlăiala..

Încheierea mediilor se făcea în ultima oră a trimestru­lui cu o singură notă care se dădea atunci şi care era şi notă şi medie.

Eram strigaţi după catalog, cel strigat mergea la catedră, se oprea milităreşte şi striga : Prezent.

„Mă parlac, îl întreba don Fleury, tu la cor o cântat ?”

,, Cântat don Fleury.”

,,Bini. Zeşiu.” şi chema un altul. ,,Tu la cor o cântat ?” „Nu don Fleury”. „Bini. Noua.”

Şi tot aşa, în fiecare an, noi aveam numai de „zeşiu” şi „noua” la muzică, deşi eram toţi „tufă de Veneţia”.

Uneori se întâmpla, ca cine ştie cum, să-l supere vreun elev.

Atunci numai ce-l auzeai pe don Fleury : „Ma parlac, iu pi Iorga ţi dat afară, da pi tini nu ţi-o da?” La această ameninţare vinovatul îndemnat anume cu voce tare de către colegi, se ducea la catedră şi ori îi săruta o mână pe furiş, ori cădea în genunchi şi cerea teatral iertare. Şi bunul don Fleury ofta adânc şi zicea : „Bini iu ţi ert la tini, nu vreau fac superare la părinţi, da tu nu mai superat la mini mai mult”.

Dar care era povestea cu Iorga ?

Academicianul Barbu Teodorescu, în lucrarea sa „Oa­meni de seamă” arată ca elevul Iorga, când era în clasa a cincea a fost eliminat din liceul Laurian, deoarece nu l-ar fi salutat pe profesorul Fleury şi că acesta ofensat l-a reclamat directorului cerându-i satisfacţie.

Directorul a convocat consiliul profesoral, care a hotă­rât imediat eliminarea elevului Iorga pentru gravă indis­ciplină.

S-a petrecut asta în anul şcolar 1885—1886.

De la profesorul de franceză Ariton Iacobeanu, cunosc o altă variantă, pe care mi-a povestit-o în 1926, când, locote­nent fiind, călătoream împreună în trenul de Bucureşti.

Profesorul de istorie al elevului Iorga din acel an, nou venit la liceu, a dat într-un trimestru la teză un subiect pe care Iorga l-a dezvoltat mai mult decât foarte bine.

Când profesorul a adus tezele, Iorga vede pe teza lui nota 6.

Nemulţumit se duse la catedră şi îl întrebă pe profesor dacă teza lui a fost citită cu atenţie. Profesorul surprins de asemenea îndrăsneală, îi răspunde tăios că a citit-o cu destulă atenţie.

„Şi atunci numai 6 merită această teză?” îl întrebă Iorga.

„Dacă am pus 6, înseamnă că atâta merită” a răspuns profesorul, la care Iorga ripostează: „Atunci domnule profesor unul din noi doi nu ştie istorie.” şi rupând caietul l-a aruncat la picioarele profesorului.

A urmat eliminarea. La consiliul profesoral doar pro­fesorul Răutu l-ar fi susţinut pe Iorga.

Se prea poate să fi coincis ambele motive, după cum se poate ca adevăratul motiv, către care înclin şi eu, să fie cel cu teza, iar Fleury să fi votat doar pentru eliminare.

De altfel şi pedeapsa dată, presupune o faptă foarte gravă, iar Fleury nu era profesorul care să ceară satisfac­ţie directorului, ei îşi rezolva singur, în felul lui, „acci­dentele” cu elevii.

Profesorul Iacobeanu a fost până la sfârşitul vieţii în strânse relaţii cu Iorga, pe care-l găzduia întotdeauna la el când venea la Botoşani şi desigur cunoştea întâmplarea chiar din gura savantului.

Oricum, Fleury folosea în orice împrejurare versiunea sa, care îl avantaja, iar Iorga a terminat liceul la Iaşi, pe cheltuiala în galbeni a boierului Ciomac.

Şi într-o zi a venit şi pensionarea lui don Fleury, iar după o jumătate de an, într-o frumoasă zi de primăvară, întreg liceul, profesori şi elevi cu steagul liceului în frunte îl purtam, pe ultimul său drum, spre cimitirul Eternitatea.

De pe ce meleaguri o fi venit don Fleury şi de ce tocmai la Botoşani nimeni nu ştia, dar ştiam toţi că ne despărţim pentru totdeauna de un om şi un prieten minunat.

Catedra de muzică fiind acum liberă, a venit de la Liceul Grigore Ghica Vodă din Dorohoi, profesorul Grigore Posluşnicu.

Un om energic cu o voce baritonală, cu un păr bogat şi blond ce-l purta vâlvoi ca Barbu Delavrancea. Era tobă de carte.

Când a văzut halul de neştiinţă al elevilor a umplut cataloagele cu 3 şi cu 2.

Alarmaţi directorul liceului, profesorii, diriginţii au intervenit explicându-i motivele dezastrului şi cerându-i înţelegere.

Săracul don Fleury…

Şi profesorul Posluşnicu a început o muncă titanică, întrebuinţând cât mai cu folos fiecare minut de clasă, adăugând şi ore suplimentare, pe care se străduia să le re­alizeze cât mai atrăgătoare.

Încet, încet situaţia s-a îndreptat, mediile urcând la limita necesară promovării.

A concurat la Bucureşti cu imnul „La arme” pe ver­surile poetului Şt. O. Iosif, şi sunt convins şi acum că nu a luat premiul întâi, pe care îl merita din plin, numai da­torită faptului că cel care l-a luat era din Bucureşti, iar Grigore Posluşnicu din fundul Moldovei.

Noi însă cântam imnul lui Posluşnicu, deşi luase premiul doi, pentru că era mult mai frumos şi mai răscolitor decât al lui Castaldi. Profesorul Posluşnicu a fost şi auto­rul marei lucrări „Crestomaţia muzicii româneşti” prima carte de acest fel, care complecta un mare gol în mişcarea muzicală românească.

În certificatul de naştere al lui Iorga este arătat că tatăl său era de profesie avocat. Şi aşa se ştie până în ziua de azi.

Încă din liceu, când eliminarea lui Iorga fusese mult comentată, am auzit precum că tatăl său nu ar fi fost avocat, ci administrator de plasă, cu dreptul de a pleda la judecătoriile de ocol şi numai la acestea, asa cum îngăduia legea pe atunci. Şi se pare că acesta ar fi adevărul.

Tatăl lui Iorga a murit la numai 38 de ani, iar soţia sa a rămas cu o pensie de 60 Iei pe lună. De la cine? Avocaţii, pe atunci, nu ieşeau la pensie de nicăieri şi ca atare nu aveau pensie nici ei și cu atât mai puţin urmaşii lor.

O pensie nu putea fi dată decât fie de Primărie, fie de către stat.

Primăria Botoşani, de atunci dăduse după multe inter­venţii şi dezbateri o biată şi de scurtă durată pensie lui Eminescu, care se afla la boală şi care era deja Eminescu. Cu atât mai puţin nu cred ca Primăria să o fi ajutat pe mama lui Iorga, el fiind pe atunci, doar un copil de 5 ani şi nu marele Iorga.

Deci nu rămâne decât că pensia a fost acordată de stat.

Apoi filotimia moşierului Ciomac, care a întreţinut lunar cu câte 4-5 galbeni studiile lui Iorga la Liceul din Iaşi, ne poate ajuta şi pe noi. Oare nu cumva moşia lui Ciomac era în plasa ce fusese administrată de către tatăl Iui Iorga ?

Desigur acestea toate nu impietează cu nimic biografia lui Iorga, poate sunt simple speculaţii, dar cred că pot fi şi o idee pentru eventuale cercetări privind familia sa, dacă aceasta ar fi de vreun folos.

În ceea ce mă priveşte, dintre toate materiile care se făceau la liceu, se pare că mai multă înclinare aveam către muzică şi istorie.

Astfel am învăţat singur să cânt la vioară, iar în clasa a cincea am fost trimis la Bucureşti la tradiţionalul concurs al Tinerimii Române, prezentându-mă la istorie şi luând o menţiune.

Într-o zi plimbându-mă împreună cu mai mulţi elevi prin Bucureşti, aproape de Ateneu, pe Calea Victoriei, a apărut în faţa noastră un domn înalt, foarte elegant îmbrăcat, cu o pălărie cu borul exagerat de mare, călcând grav şi cu o prestanţă remarcabilă.

Atrăgându-mi atenţia, dintre atâţia pietoni, am întrebat pe colegii bucureşteni, ghizii noştri, dacă îl cunosc. „Desigur, e domnul Niculescu Magnificenţiu poreclit şi „Imperatorul artelor”. De ce ?

Avea un nemaipomenit talent la desen. Putea cu uşu­rinţă imita o bancnotă a Băncii Naţionale, atât de perfect încât nu era deosebită de una originală.

Aducându-se posibilitatea sa, la conducerea băncii, aceasta spre a nu avea complicaţii i-a făcut un salariu lunar, destul de substanţial, spre a-l îndepărta de orice tentaţie.

Mai târziu am aflat că Imperatorul artelor realizase printre altele şi planurile unui pod peste… Oceanul At­lantic, planuri care însumau peste 100 de metri de hârtie de calc şi pe care le-a prezentat Preşedenţiei Consiliului de Miniştri spre a-i fi achiziţionate.

Aşa ceva şi azi ar cauza priviri pătrate zâmbete şi anumite semne… dar atunci ?

De complezenţă, autorul a fost lăudat, iar planurile au fost respinse.

Se spune că Magnificenţiu nu s-a lăiat învins si s-a prezentat cu planurile la Paris.

Francezii le-au considerat şi ei irealizabile dar le-au cumpărat pentru îndrăsneala ideii, păstrându-le în depozit.

După ani de zile am văzut la o nepoată a sa, doctoriţa Margareta Tasssi, azi la Roma, două diplome, format foarte mare, pe care Imperatorul artelor le obţinuse în Statele Unite ale Americii, una din februarie 1898, din partea oraşului Saint Louis.

UNITED STATES OF AMERICA ST. LOUIS

Diploma of honor for

Geographical engineer to Mr. Teodor Niculescu.

City St. Louis                                 Fbr. 18 th. 1898

This is of certify that Mr. Theodor Niculescu has executed a topographical map and plan of part of St, Louis, workway executed in a very artistic manner and is very satisfactory to the departament.

10 iscălituri                                                                             stampilă metalică

ştampilă metalică                                                                             (timbru sec)

(timbru sec)                                         cu o panglică drapel tricolorul românesc.

cu o panglică drapel a Statelor Unite.

(Se certifică prin aceasta că domnul Th. Niculescu, a executat harta topografică şi planurile unei părţi a ora­şului St. Louis, care au fost executate într-o manieră foarte artistică şi foarte satisfăcătoare pentru departament.)

O altă diplomă din septembrie 1900 din partea oraşu­lui Jersey.

UNITED STATES OF AMERICA JERSEY CITY N.T.

This Diploma

Is to certify Theodor Niculescu has presented himself to the engeneering departa­ment of this City, for the purpose of showing his capabilites as an enginer, His work was scientifically executed and proves that Mr. Niculescu is an eminent and expert topographical engineer.

14 iscălituri                                                             21 sept. 1900

ştampila metalică

(timbru sec) cu panglică drapel a Statelor Unite.

(Această diplomă este spre a dovedi că Theodor Nicu­lescu s-a prezentat la departamentul de inginerie al acestui oraş cu scopul de a-şi arăta aplicaţiile sale ca inginer. Lucrarea sa a fost executată ştiinţific dovedind că domnul Niculescu este un eminent şi expert inginer topograf).

Deci încă în secolul trecut o parte a unui oraş american era construit după planurile unui inginer român din Ro­mânia.

Tot nepoata, acestui inginer român, mi-a spus în ce consta şi îndrăsneala ideii podului de peste Atlantic.

Nu lungimea de peste 4000 de kilometri, ci faptul că picioarele podului erau proiectate pentru a sta nu pe fundul oceanului, mişcările tectonice periclitând securitatea podului, ci pentru a se sprijini pe sfere din mercur stabi­lite la o anumită adâncime, prin raport de densitate.

Nu ştiu dacă tehnic această rezolvare e sau nu o fan­tezie (cred că pe pământ nici atunci şi nici astăzi nu se află atât mercur cât ar fi necesar podului) dar ceea ce se pare a pune pe gânduri este precizarea pe care Magnificenţiu a făcut-o, că podul va putea fi realizat atunci când omul va reuşi să ajungă pe alte planete, de unde să aducă mercurul necesar pentru construirea podului său.

Azi realizarea acestei previziuni devine posibilă şi s-ar putea ca, în cine ştie ce viitor, să se întindă un pod peste Oceanul Atlantic, idee şi proiect al unui inginer român.

*

Anul 1914 aduce în Europa mari frământări.

Ideia autodeterminării, interese politice şi economice, nu aşteptau decât un pretext pentru deslănţuirea unui răz­boi.

Şi acesta a venit în iulie ’28: „Atentatul de la Sarajevo”.

Europe se împarte în două tabere : – Puterile centrale : Germania şi Austro-Ungaria, iar Franţa, Anglia, Belgia, Rusia, Serbia şi Muntenegru – Puterile înţelegerii.

România e neutră, dar se pregăteşte pentru orice even­tualitate. Două curente se străduiesc să dirijeze această „eventualitate”. Cel germanofil, şi cel francofil, susţinut de întregul popor, deoarece numai prin alipirea la Puterile înţelegerii se putea realiza idealul nostru de veacuri, uni­rea tuturor românilor.

Pregătirea opiniei publice pentru intrarea într-un război de întregire începuse chiar din primele zile şi avea să se intensifice în timp. Profesorii ne vorbeau la ore despre unirea românilor, despre România Mare. În întruniri publice oratori de frunte vorbeau despre dreptatea cauzei noastre. Am ascultat oratoria furtunoasă a lui De­lavrancea, pe marele patriot Nicolae Filipescu, pe Octavian Goga, pe preotul Lucaci.

Elevi şi actori recitau cu înflăcărare versuri patriotice, militari convingeau despre necesitatea intrării noastre în război şi încredinţau mulţimea despre victoria noastră.

Zilnic se cânta imnul „La arme”. Era o trăire generală de înălţătoare simţăminte patriotice.

„Liga Culturală” prezidata de Nicolae Iorga activa din plin, deasemeni presa ţinea publicul la curent cu situaţia fronturilor.

Iorga cutreiera ţara de la un capăt la altul, fascinând cu verbul său. „Apostolul neamului” făcea apostolat patri­otic de înaltă incandescenţă: „Poporul păstrează aminti­rile sale în sufletul său, din tată în fiu… pe umerii popo­rului se sprijină statul… El poartă azi steagul existenţei şi el va purta mâine drapelul ţării în mâinile sale, pe câmpurile de bătălie..”

Împreună cu colegi de ai mei, V. Gheorghiţă, Alexa, S. Stârcea, Manoliu, sau Zămoşteanu, recitam în faţa co­legilor sau, pornind cu bicicletele, în faţa sătenilor de prin satele apropiate, versuri care scormoneau cenuşa ce acoperea de atâtea secole jăratecul unirii cu fraţii noştri de dincolo de munţi şi din celelalte provincii furate în timp de lotri.

În vacanţă, la Broscăuţi, fie sub mărul din grădina casei, fie pe la alţi consăteni, elevii satului, ţineam întru­niri literar-patriotice. Sub mărul casei noastre erau nelipsiţi, ulteni megieşi, tata şi bădia Alecu Anistoroaie, un real talent poetic, care vorbea în versuri cu uşurinţa cu care alţii nu pot vorbi nici în proză.

Ştia o mulţime de poezii de ale lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă.

Când declama din Eminescu se transfigura. Recitam cu toţii şi discutam până noaptea târziu, înflăcăraţi de pers­pectiva unirii.

Tata ne citea din Bălcescu.

Începând din 1915 în licee s-a introdus „Cercetăşia”, organizaţie de tineret cu scopul de a-l pregăti moral şi practic pentru activităţile ce le pretindea spatele frontului.

S-au înscris toţi elevii. Încă din toamna lui 1914 mulţi absolvenţi ai liceului au pornit către şcolile militare, iar la regimente înscrierile de voluntari creşteau zilnic.

Toţi ardeam de nerăbdare să înfăptuim cât mai curând România Mare a tuturor românilor.

În primăvara anului 1914, Iorga a venit la Botoşani şi ca de obicei a tras la prietenul său profesorul Ariton Iacobeanu, doctor în litere de la Bruxelles.

După cină şi conversaţia de digestie, pe la vreo 10—11 de noapte, oaspetele este condus la culcare. Pe aproape de miezul nopţii, gazda observă lumină în camera lui Iorga. Bănuind că o fi adormit cu lumina aprinsă, profesorul laco­beanu deschide uşor uşa, cu gândul de a stinge lumina, pentru ca oaspetele să se odihnească mai bine. Dar Iorga nu doarme, ci scrie la masă. Iacobeanu îşi explică prezenta, cere scuze pentru deranj, Iorga promite că se culcă ime­diat şi gazda se retrage.

Pe la vreo două din noapte însă, în camera lui Iorga tot lumină.

Descumpănit lacobeanu se duce din nou şi deschide şi mai binişor uşa. Iorga tot la masă. Scrie.

— Domnule profesor, e ora două, sunteţi obosit.

— Iaca mă culc, iaca mă culc, îi răspunde bine dis­pus Iorga, dar să ştii că n-am stat degeaba. Am scris ultimul act, ca să sfârşesc piesa asta. De altfel patru ore de somn, cât mai am, îmi ajung. Niciodată nu am dormit mai mult. Şi s-a culcat.

A doua zi a ţinut două conferinţe, la liceu şi la teatru cu subiecte total diferite.

Nu mai ţin minte despre ce piesă mi-a vorbit profe­sorul lacobeanu, dar controlând cronologic, se pare a fi vorba despre piesa în versuri „Constantin Cantemir”.

Dacă despre piesa în cauză mai poate fi discuţie, în ceea ce priveşte faptul că Iorga dormea în mod obişnuit maximum patru-cinci ore pe noapte, nu mai poate fi nici o îndoială.

După zeci de ani şi foarte mulţi de pensie, activând la Cenaclul literar al Veteranilor militari „Vasile Cârlova” din Bucureşti, am cunoscut pe profesorul universitar, doctor docent, Dan Smântânescu, fost timp de 10 ani secretar a lui Iorga, care public a confirmat acest lucru. Profesorul Dan Smântânescu a relatat şi despre rapidi­tatea cu care Iorga scria sau citea o carte.

Mi s-a confirmat atunci şi o întâmplare, pe care o ştiam, cu Iorga la Leipzig.

*

La Leipzig, Iorga şi-a luat doctoratul în litere:  Aproape zilnic un student frumos şi înalt, cu o bogată barbă neagra, era văzut intrând într-un    anticariat şi ieşind cu două-trei cărţi sub braţ, pe care a doua zi le aducea înapoi pentru a lua altele.

După ce a făcut tot felul de calcule, anticarul a ajuns la concluzia că nu se pot citi două-trei volume peste noa­pte. Drept pentru care, într-o zi când studentul a venit din nou pentru a schimba cărţile, cu jena cuvenită, l-a între­bat dacă el le citeşte sau ce face cu ele? Studentul a răspuns că de bună seamă le citeşte.

Anticarul neîncrezător l-a rugat atunci să-i povestească măcar cuprinsul unei cărţi.

Fără nici o ezitare tânărul i-a rezumat cuprinsul tuturor cărţilor.

Este lesne de înţeles cum a rămas anticarul şi de ce a vrut să afle cine e şi de unde e studentul.

— Sunt din România şi mă numesc Nicolae Iorga. Din clipa aceea au rămas prieteni.

Astăzi ştim că există creiere care rezolvă unele ope­raţiuni matematice mai repede decât calculatoarele, dar mai ştim că şi Iorga citea o carte în mai puţin de o jumătate de oră. Citea dintr-o privire câte o pagină în­treagă.

Dacă cineva îl vedea citind, era convins că  savantul doar răsfoieşte cartea, aşa de repede întoarcea filele.

Se explică deci cum a putut citi mii de volume pentru a putea scrie la rândul său 1200 de cărţi diferite şi peste 25.000 de articole pentru ziare şi publicaţii.

Confirmarea cea mai temeinică ne-o dă şi faptul că în 1923, şi-a dăruit Ministerului Instrucţiunii Publice, biblioteca personală cu peste 10.000 de cărţi, gata citite desigur, şi că Istoria Românilor pentru liceu, însumând 381 de pagini, a dictat-o în 28 de ore, câte şapte ore în patru duminici.

*

Cu toată rigiditatea şi de acum de cunoaştere publică, consider că o sumară totalizare matematică a activităţii lui Iorga, va contura cu mai multă precizie genialitatea sa:

  • în 1889 student al Facultăţii de Istorie şi litere din Iaşi, dă în luna decembrie 27 de examene şi absolvă într-un singur an facultatea, obţinând cu „magna cum laudae”, licenţa;
  •  La 18 ani este numit profesor de liceu;
  • Se specializează la Paris şi Leipzig, cercetează 9 arhive şi biblioteci din Franţa, Anglia şi Germania şi poartă corespondenţă cu alte 7 arhive din Italia;
  • Doctor în istorie, literatură şi filozofie, este numit profesor universitar la numai 23 de ani;
  • A predat la 7 universităţi din străinătate;
  • A ţinut prelegeri şi conferinţe la 19 universităţi din ţară şi străinătate printre care : Oxford, Bruxelles, Geneva, Upsala, Roma, Milano, Madrid, Atena;
  • La 27 de ani membru al Academiei Române;
  • Doctor „honoris cauza” la 12 universităţi din ţară şi străinătate;
  • Membru activ corespondent al 11 Academii (Italia, Franţa, Suedia, Grecia, Chile ş.a.);
  • A întemeiat şi organizat peste 15 societăţi, institu­ţii şi aşezăminte de cultură (Liga Culturală, Teatrul Ligii Culturale din Bucureşti, azi Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Universitatea Populară din Vălenii de Munte, Şcoala Română de la Fontenay—aux—Roses, Casa româ­nească din Veneţia, Fundaţia N. Iorga, Academia Română de la Roma) ş.a.;
  • A întemeiat şi condus 13 reviste şi publicaţii (Neamul românesc literar, Neamul românesc pentru popor, Ra­muri, Universul literar, Revista istorică);
  • A colaborat la peste 80 de publicaţii din care peste 30 din străinătate (Grecia, Franţa, Polonia, Germania, Elveţia, Yugoslavia, Italia, Anglia, Suedia, Statele Unite ale Americii etc.);
  • Cunoscător a 20 de limbi străine vechi şi moderne;
  • A activat în peste 12 domenii (istorie, scriitor, poet, folclorist, critic literar, ziarist, dramaturg, filozof, eseist, sociolog, estet, orator);
  • Onorat cu nenumărate decoraţii şi ordine româneşti şi străine (Steaua României, Legiunea de onoare, Ordinul „Leul alb”, Polonia Restituta, Ordinul Alfons al II-lea, Colanul Ordinului Ferdinand, Marele Cordon Vitard, Cola­nul Carol I ş.a.)
  • Totalizând, geniu, mare patriot, personalitatea cea mai universală în cel mai universal sens al cuvântului pe care a dat-o până astăzi poporul român.

Pentru toate acestea declarat „Fenomenul Iorga”.

La moartea sa aproape 50 de universităţi şi instituţii superioare de cultură, de pretutindeni, au arborat drapele în bernă.

Biserica Rusă va rupe comuniunea DOAR cu Arhiepiscopul Greciei și cu cei care vor recunoaște pe schismaticii ucraineni

de | 18 oct. 2019 | Patriarhia Rusă | 11 comentarii

Redăm mai jos Declarația Sinodului Bisericii Ruse din data de 17 octombrie a.c., tradusă după două versiuni, grecească și engleză.

Pe 17 octombrie 2019 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, care s-a adunat în ședință, a adoptat o declarație cu privire la situația care s-a format în Biserica Ortodoxă a Greciei după desfășurarea întrunirii extraordinare a Sfântului Sinod al Ierarhiei pe 12 octombrie 2019 despre problema bisericească ucraineană (proces verbal nr. 125).
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei au luat la cunoștință actele postate pe mijloacele de informare în masă ale întrunirii Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Ortodoxe a Greciei din 12 octombrie 2019 și îndeosebi Comunicatul Sinodului și Referatul Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia pe tema «Autocefalia Bisericii Ucrainene», prin care propune «recunoașterea… autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Republicii independente Ucraina».
Câtă vreme Biserica Ortodoxă Ucraineană autonomă de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina, cu 95 de arhierei, mai mult de 12 mii de parohii, mai mult de 250 de mănăstiri și zeci de milioane de credincioși rămâne unită canonic cu Biserica Ortodoxă a Rusiei și nici nu a cerut autocefalia de la cineva, este vorba evident despre recunoașterea facțiunile schismatice din țară.
Mai devreme Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol a procedat la declarații repetate despre recunoașterea Mitropolitului Onufrie al Kievului și a toată Ucraina drept singurul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (ultima astfel de declarație a fost făcută în auzul tuturor în Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din ianuarie 2016). Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2018 Patriarhul Bartolomeu, contrar ultimelor declarații și fără să fie competent canonic, fără pocăință și dezavuarea schismei, «a restabilit» pe cei caterisiți, anatematizați sau care nu au avut niciodată hirotonie canonică, ba nici continuitatea apostolică tipiconală. Drept cap al noii structuri a fost ridicat un om cu «hirotonie» de la Filaret Denișenko, fost Mitropolit al Kievului, caterisit și excomunicat din Biserică. Cel din urmă a fost și el «restabilit» «în vrednicia arhierească» de către Patriarhul Constantinopolului, dar imediat după aceea a plecat din «biserica» abia alcătuită, comunicând reînființarea facțiunii sale schismatice mai vechi, pe care o definește drept «Patriarhia de Kiev».
Biserica Ortodoxă a Rusiei a informat în repetate rânduri pe conducătorii bisericești ai Bisericii Ortodoxe ai Greciei despre poziția dificilă în care a intrat Biserica Ortodoxă a Ucraineană după legiferarea necanonică a schismei ucrainene de către Constantinopol, precum și despre violența și persecuțiile pe care le-au declanșat în detrimentul fiilor credincioși ai săi foștii conducători ai Ucrainei. Pe 9 octombrie, la puține zile înainte de amintita întrunire extraordinară a Ierarhiei, Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor a trimis o Scrisoare către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia cu îndemnul să se abțină de la acțiuni unilaterale și să nu procedeze la «decizii pripite până când Sfântul Duh nu îi va aduna pe toți Întâistătătorii Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și îi va înțelepți să găsească o rezolvare prin eforturi comune în numele întregii Biserici sfinte, sobornicești/universale și apostolice, prin care să fie odihniți toți și care să constituie depășirea crizei prezente».
Provoacă supărare faptul că Preafericitul Arhiepiscop Ieronim motivează nevoia unei recunoașteri pripite și unilaterale a comunității schismatice printr-un șir de argumentări greșite și mincinoase, care au fost combătute în mod repetat nu numai de ierarhi, cercetători și teologi ai Bisericii Ortodoxe a Rusiei, ci și de către destui arhierei, preoți și teologi renumiți ai Bisericii Ortodoxe a Greciei.
Nu răspunde realității teza Preafericitului Arhiepiscop Ieronim că «Biserica Ortodoxă a Ucrainei… a rămas întotdeauna în jurisdicția canonică bisericească a Bisericii Mamă, Patriarhia Ecumenică». În anul 1686, prin Scrisorile Sanctității Sale, Patriarhul Dionisie al Constantinopolului și ale Sfântului sinod al Bisericii de Constantinopol, Mitropolia de Kiev a fost supusă în jurisdicția Patriarhiei de Moscova. Mai bine e 300 de ani toată Ortodoxia, fiind cuprinsă și Biserica Ortodoxă a Greciei, a recunoscut jurisdicția canonică a Patriarhiei de Moscova asupra Mitropoliei de Kiev. Totodată, conform sfintelor canoane ale Bisericii, pentru diferențe jurisdicționale, este în vigoare prescripția de 30 de ani (canonul 25 al Sinodului trulan).
Toate cele de mai sus au fost ignorate de către cele două Comisii ale Bisericii Ortodoxe a Greciei, cărora le-a fost încredințată cercetarea problemei bisericești ucrainene. În concluziile lor, Comisiile, potrivit Mitropolitului Serafim de Kitire și Antikitire, «neglijează tradiția vie a dependenței de aproape 300 de ani a Mitropoliei de Kiev și a toată Ucraina față de Patriarhia Rusiei. De altfel, această realitate este ilustrată în toate dipticele Bisericii Greciei până chiar de anul trecut. Trec cu vederea poate faptul că Patriarhul Ecumenic de acum Bartolomeu, prin Scrisori Patriarhale (1992 și 1997) recunoaște jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei asupra Sfintei Mitropolii de Kiev și respectarea pedepselor canonice impuse clericilor caterisiți și schismatici, acum curățați și restabiliți».
Nu răspunde realității nici susținerea Preafericitului Arhiepiscop Ieronim că chipurile, «deoarece Patriarhia Moscovei a lipsit de la lucrările Sinodului din Creta din 2016, nu s-a dat posibilitatea cercetării subiectului acordării autocefaliei». În realitate, subiectul autocefaliei a fost exclus de pe Ordinea de zi a Sinodului mult mai devreme după insistența Patriarhului Bartolomeu. Acum este vizibil cu ochiul liber motivul mișcării de mai sus. De altfel, la ședințele Comisiei Pregătitoare inter-ortodoxe din anii 1993 și 2009, delegații tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale au concluzionat în acord cu privire la rânduiala acordării autocefaliei, care prevede: a) consimțământul Sinodului Local al Bisericii Mamă suverană ca parte din ea să primească autocefalia, b) asigurarea din partea Patriarhului Ecumenic a încuviințării tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, care se exprimă în consens de către Sinoadele lor, c) prin consimțământul Bisericii Mamă și încuviințare panortodoxă este proclamată oficial autocefalia prin emiterea Tomosului, care «este semnat de către Patriarhul Ecumenic, dând mărturie în el prin semnăturile lor Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, fiind chemate la aceasta de către Patriarhul Ecumenic». Referitor la ultimul punct, nu a obținut un acord numai rânduiala semnăturilor Tomosului, dar aceasta nu anulează acordurile anterioare, care au fost atinse în restul punctelor. În Sinaxele Întâistătătorilor din anii 2014 și 2016, delegația Patriarhiei Moscovei, precum și delegații Bisericilor surori individuale, au insistat pe încadrarea temei autocefaliei pe Ordinea de zi a Sinodului. Biserica Rusă a primit în final excluderea acestei teme din Ordinea de zi a Sinodului numai când în ianuarie 2016 Patriarhul Bartolomeu, în prezența celorlalți Întâistătători, a încredințat că Preasfânta Biserică de Constantinopol nu are intenții să recurgă la orice acțiuni care să privească viața bisericească din Ucraina, nici la Sfântul și Marele sinod, nici după aceea.
Argumentările care sunt aranjate în referatul Preafericitului Arhiepiscop Ieronim, care au fost combătute și mai demult în repetate rânduri, urmează precis poziția Patriarhiei de Constantinopol. Totuși se ridică dubii cât participă pliroma Bisericii Ortodoxe a Greciei. Lipsa consensului în sânul ierarhiei Bisericii Greciei pe tema în discuție, precum și disprețuirea glasurilor celor care nu sunt de acord cu recunoașterea schismei ucrainene este dovedită de Mitropolitul Serafim de Kitire: «Au luat-o înainte cei doi Mitropoliți cărunți și venerabili, Serafim de Karistia și Gherman de Ilia, care au vorbit cu multă înțelepciune și pricepere despre chestiunea aceasta arzătoare, care au recunoscut că Patriarhul Ecumenic are dreptul canonic al acordării autocefaliei în anumite limite, dar și că împrejurarea de față este foarte critică și cere mare prudență și studiu și cercetare aprofundate, fără presiunea timpului, asupra acestui subiect. Pe această „lungime de undă” s-au mișcat și Mitropoliții Daniil de Kesariana, Nicolae de Mesogheea, Serafim de Pireu… și smerenia mea. Mitropoliții Andrei de Driinupolis și Cosma de Etolia nu au luat cuvântul, dar s-au aliat cu Arhiereii antevorbitori. Cei absenți, dar care s-au poziționat în scris, Simeon de Nea Smirni și Nectarie de Kerkira, au abordat cu aceeași dispoziție și din aceeași perspectivă această chestiune serioasă ucraineană».
În Scrisoarea sa către Sinodul Ierarhiei și către Preafericitul Președinte al ei, Mitropolitul Simeon de Nea Smirni semnalează că «autocefalia ucraineană și condițiile în care a fost acordată nu au nici o asemănare cu celelalte autocefalii care au fost acordate mai demult» de către Patriarhia de Constantinopol. Accentuează faptul că «recunoașterea în grabă… a schismaticilor și așa-numiților „autohirotoniți” – fiind evitată Biserica Locală canonică, dar și Patriarhia Moscovei, de către care au fost condamnați schismaticii – și acordarea autocefaliei noii structuri bisericești naște întrebări rezonabile și provoacă reacții». De asemenea, arată faptul inacceptabil canonic al existenței simultane «a două Biserici Locale paralele» în Ucraina și separația deja creată în «noua structură bisericească ce a primit autocefalia». Menționează imediat interesul marilor puteri geopolitice pentru acordarea forțată a «autocefaliei» schismaticilor. Comparând situația de astăzi a Ortodoxiei cu faptele marii schisme din 1054, cheamă ierarhia «să nu ne grăbim să luăm poziție». «Abordarea forțată și „pe genunchi” a chestiunii ne va expune și va implica Biserica noastră în peripeții. Este greșit să credem că o abordare de acest fel a temei constituie susținere față de Patriarhia Ecumenică».
Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care nu a putut să fie prezent la întrunirea extraordinară a Sinodului Ierarhiei Bisericii sale, a adresat o Scrisoare către Sinod, unde cere «să amânăm luarea acestei decizii». Subliniază că nu crede că «este vremea adecvată să luăm o decizie în această chestiune spinoasă și deoarece condițiile geopolitice în zona mai largă nu sunt regulate, cu concluzia că orice decizie să fie probabil să provoace dificultăți țării noastre». Mai cheamă Biserica Greciei să facă «o tentativă să mijlocim» să înceapă un dialog între Patriarhiile de Constantinopol și Moscova.
Ca un expert în subiecte de drept bisericesc canonic, Mitropolitul Serafim de Pireu nu numai că a depus înaintea Sinodului un studiu amănunțit, unde a combătut convingător argumentarea referatului Întâistătătorului Bisericii Greciei, dar și prin intervențiile sale verbale a exprimat o critică severă față de așa-zisul „Sinod unionist” al schismaticilor. A accentuat că «așa-numitul „Sinod unionist” întrunit este și el nul pentru că a fost compus din persoane laice și î, de aceea, acordarea regimului de autocefalie acestei structuri „bisericești” inexistente devine nulă». A mai subliniat faptul că tentativele de îndreptățire a acestor «nereguli canonice» printr-o practică neuniformă canonică, «prin recursul la robia otomană a Bisericii» și la groaznica perioadă când unele dintre Bisericile Locale sfârșeau într-o dependență directă față de Patriarhul de Constantinopol, «trec sub tăcere rânduiala canonică a Bisericii Sfintelor Sinoade Ecumenice». «Am cerut din partea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei – spune Mitropolitul Serafim – convocarea unui Sinod Panortodox pentru soluționarea acestui subiect foarte anevoios, în care este implicată, din păcate, geopolitica și geostrategia prin acțiuni asupra tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Totodată am reproșat Comisiei sinodale pe relații inter-ortodoxe și inter-creștine că nu a prezentat nici un referat Sinodului permanent, Preafericitului Președinte și Ierarhiei Bisericii Greicei despre opiniile pe temă ale celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale și nici o evaluare preliminară a consecințelor probabile pentru unitatea Bisericii, pentru întreruperea comuniunii cu Biserica Rusiei și pentru recunoașterea de către ea a vechilor calendariști din Grecia. În același timp, am răspuns Președintelui Comisiei de drept canonic că Mitropolitul Onufrie nu avea nici o posibilitate să participe la așa-numitul „Sinod unionist” după cum nu ar fi putut participa Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei cu autointitulatul „Arhiepiscop de Atena” Partenie Vezirea, diacon caterisit din Biserica Greciei».
Comunicatul întrunirii extraordinare a Ierarhiei a informat despre decizia care a fost luată în urma dezbaterii referatului în discuție. Totuși rămâne necunoscut cine anume a primit decizia și în ce formă. Un întreg șir de ierarhi demni au atras atenția Sinodului asupra situației critice a Ortodoxiei din lume, la prudență și studiu aprofundat al problemei fără forțare și presiuni din exterior. Unii Mitropoliți, chiar și cei care au fost absenți de la Sinod, au depus cererile lor scrise Sinodului pentru amânarea luării unei decizii.
Deciziile Sinodului Ierarhiei în Biserica Greciei sunt luate prin votarea tuturor sinodalilor. cu toate acestea, nu a fost efectuată votarea Ierarhiei nici pe subiectul recunoașterii facțiunilor schismatice ucrainene, dar nici chiar pe tema aprobării deciziilor Sinodului permanent.
Îndeosebi acestea le-a informat Mitropolitul Serafim de Kitire: «Deciziile sunt luate, după cum este cunoscut, în mediul nostru bisericesc prin votare: fie prin ridicarea mâinii, fie deschis, fie secret sau după întrebare către toți sinodalii. Pot să existe unele voci pentru autocefalie, dar a fost un număr important al acelora care susțin opinia contrară, dar și a celor care s-au raliat prin tăcere cu cei de-al doilea».
Nu există un text oficial cu acces deschis pe care să fi fost semnat de arhierei greci și care ar putea oricine să-l considere mărturie a unei decizii a unității sinodale a Bisericii Locale. Mai mult, a fost dată foarte pe scurt știrea Biserica Ortodoxă a Greciei a recunoscut chipurile autocefalia ucraineană, ceva ce nu conglăsuiește nici cu textul Comunicatului, dar nici cu pozițiile multor sinodali. Se ridică temeri serioase că a fost anulat în acest caz modul sinodal de luare a deciziilor, care este binecuvântat de cuvintele Sfinților Apostoli: «Părutu-s-a Sfântului Duh și nouă» (Fapte 15:28), precum și de istoria de mii de ani a Bisericii una, sfântă sobornicească/ universală și apostolească».
Dacă schisma ucraineană va fi recunoscută în fapt de către Biserica Ortodoxă a Greciei sau de Întâistătătorul ei – în forma conslujirilor, pomenirii liturgice a conducătorului schismei sau a trimiterii de scrisori oficiale către el – aceasta va constitui o mărturie tristă a adâncirii scindării în familia Bisericilor Ortodoxe Locale. Toată răspunderea scindării și-o va asuma Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol și acele puteri politice externe pentru care «a fost legiferată» schisma ucraineană. În loc să-și admită greșeala săvârșită și să se silească să o îndrepte printr-o consfătuire panortodoxă, Patriarhul Bartolomeu a blocat orice inițiativă de discuție în acest domeniu și de un an, conform multor martori, a exercitat o presiune fără precedent asupra ierarhilor Bisericii Greciei, cerându-le recunoașterea schismaticilor. A făcut declarații repetate referitoare la recunoașterea de către Biserica Greciei a pseudo-ierarhilor necanonici din Ucraina, ca o supoziție decisă dinainte, ca și cum nu ar fi vorba de o decizie independentă a Bisericii Locale Autocefale. Poziția Bisericii Greciei, care este limitată în esență în regimul ei de autocefalie, este complicată prin dubla jurisdicție a unei părți importante a ierarhiei ei, care depinde canonic de Constantinopol: de ex., a comunicat acestor ierarhi o scrisoare enciclică cu cererea să recunoască imediat nou creata structură pseudo-bisericească. Cei care s-au dovedit îndrăzneți și au mustrat public rătăcirile Constantinopolului, procedând la dezbateri cu el, au primit amenințări, li s-a cerut să le fie aplicate măsuri de convingere, au fost acuzați de trădare și lipsă de patriotism.
Provoacă durere faptul că prinosul istoric al poporului grec la transmiterea ortodoxiei este transformat în câștig politic vremelnic și susținere a unor interese geopolitice străine de Biserică. Totuși aceste abuzuri ale simțământului național nu vor fi încununate de succes. Nu vor putea să submineze unitatea credinței noastre, care a fost cumpărată cu sângele noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii noastre. Nu vor întrerupe unitatea tradiției noastre ascetice, care a fost formată prin nevoințele multor cuvioși părinți și râvnitori. Nu vor distruge veșnica prietenie a popoarelor grec și slav, care a fost cumpărată cu sângele soldaților ruși și forjate prin luptele comune pentru libertate ale poporului frate grec.
Apreciem comuniunea de rugăciune cu frații noștri din Biserica Ortodoxă a Greciei și vom păstra prin această relație vie, canonică și liturgică cu toți ierarhii și păstorii care s-au raliat deja și se vor ralia mai departe împotriva recunoașterii schismei ucrainene, cu toți care nu se vor contamina prin slujiri împreună cu pseudo-ierarhii schismatici, ci vor constitui exemplu de bărbăție creștină și statornicie în adevărul lui Hristos. Domnul să-i împuternicească în lupta lor mărturisitoare cu rugăciunile Sfinților Marcu al Efesului și Grigorie Palama, ale Cuviosului Maxim Mărturisitorul și ale tuturor Sfinților greci care au avut și au parte de evlavie în Sfânta Rusie.
În același timp, amintim că sfintele canoane condamnă pe cei care primesc în comuniune de rugăciune și ajung la conslujire cu cei caterisiți și excomunicați (10, 11, 12 apost., 5 Sin. I Ec., 2 Antiohia ș.a.). După acestea, întrerupem comuniunea de rugăciune și euharistică față de arhiereii Bisericii Greciei care au primit sau primesc într-o astfel de comuniune delegații comunităților ucrainene schismatice necanonice. La fel, nu dăm binecuvântare pentru călătorii de închinare în eparhiile care sunt păstorite de ierarhii în cauză. Informațiile aferente vor fi comunicate pe larg organelor de închinare și turistice ale țării, care constituie ținutul canonic al Bisericii noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei autorizează pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei și a tuturor rușilor, să întrerupă pomenirea Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia în cazul în care Întâistătătorul Bisericii Greciei începe să pomenească la sfintele slujbe pe conducătorul uneia dintre facțiunile schismatice ucrainene sau își asumă alte inițiative care vor da mărturie de recunoaștere făcută de el a schismei bisericești ucrainene.

Observațiile noastre: Textul Sinodului rusesc este unul foarte elaborat și respiră un aer bisericesc, bazându-se pe informații și temeiuri documentate, fără neclarități și ambiguități, cum am tot fost obișnuiți în ultima vreme de către comunicatele oficiale emise de diferite organisme ortodoxe.

1. În ce privește oprirea comuniunii, ea este decretată doar din momentul în care va deveni clar că a fost recunoscută structura bisericească din Ucraina de către greci. Aceasta este o hotărâre care dovedește limpezime, atenție și lipsă de hazardare, tocmai opusul a ceea ce s-a petrecut în Sinodul Greciei.
Într-adevăr, recunoașterea dreptului Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie de către Biserica Greciei nu presupune comuniunea cu așa-zișii autocefali ucraineni. Acest nu este definit ca fiind absolut sau exclusiv; nu implică faptul că alte Biserici autocefale nu au acest drept, ci numai Constantinopolul sau că el operează și în teritorii bisericești străine. De fapt, este chiar o perspectivă corectă faptul că Fanarul, ca orice altă Patriarhie, poate acorda autocefalie unei Biserici din jurisdicția sa. Continuarea firească este aceea că orice eventuală autocefalie va fi recunoscută de celelalte Biserici Locale. În orice caz, hotărârea Sinodului Ierarhiei grecești nu poate fi interpretată drept o acceptare în comuniune a schismaticilor ucraineni de către toată Biserica Greciei în ansamblul ei.
În plus, decizia controversată grecească nu a fost semnată de nici un ierarh; drept aceea ar fi incorect să fie tratați toți ca și cum ar fi responsabili pentru eventuala comuniune cu gruparea lui Epifanie.
Deci momentan nu există fapte care să dovedească această comuniune, deși pare iminentă zilele următoare, odată cu venirea Patriarhului Bartolomeu la Tesalonic, unde va sluji împreună cu Arhiepiscopul Ieronim special pentru a inaugura recunoașterea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei” în Grecia. Până atunci, comuniunea cu grecii nu este ruptă de către ruși, ci abia în momentul în care va interveni explicit un semn de comuniune cu ucrainenii.

2. Prezentarea implicațiilor politice în criza ucraineană este una, iarăși, detașată. Fără polemici inutile, sunt aduse în atenție și validate referințele altora asupra intereselor geostategice. Nu există nici o respingere a acuzelor că rușii ar fi exercitat presiuni în favoarea lor în mediul bisericesc grecesc. Probabil pentru că nu au fost exprimate în Comunicatul oficial al Sinodului Ierarhiei și nici în alte luări de poziție publică demne de luat în seamă. În orice caz, întreruperea pomenirii cu Patriarhia Ecumenică și iminentă cu Biserica Greciei este un soi de presiune corectă, legală și responsabilă. Diferența se face prin mijloacele utilizate: politice și subversive pe de o parte/ bisericești și canonice pe de altă parte. Desigur că există destul de multe mize sociale și politice în această problematică spinoasă, însă corectitudinea nu este egală cu inacțiunea, ci cu respectarea prevederilor canonice bisericești și detașarea de interesele strict politice.

Ca un rezumat, decizia Sinodului rus este una echilibrată și fermă, capabilă să aducă roade bune în sufletele credincioșilor autentici, ierarhi sau popor de rând. Sperăm să inspire poziționări bune în rândul celorlalte Biserici Locale, printre care și BOR, și să conducă spre o refacere a unității zguduite a Bisericii prin susținerea ierarhilor și clericilor de bună credință. Bineînțeles, ne dorim ca orice eventual orgoliu sau ambiție deșartă din prezent sau viitor să fie înlăturate chiar și din sânul celor din Patriarhia Rusă.

Patriarhia Moscovei va întrerupe comuniunea cu Biserica Greciei dacă va pomeni sau va recunoaște pe schismaticii ucraineni

de | 17 oct. 2019 | Actualitate | 0 comentarii

După cum relatează presa rusă, Sinodul Bisericii Ruse întrunit astăzi a hotărât oprirea comuniunii cu Biserica Greciei în caz că aceasta va pomeni sau va recunoaște autocefalia schsimaticilor ucraineni.

Decizia se bazează pe o analiză a comunicatului Sinodului grec și denunță preaiunile politice externe.

Vom reveni cu detalii.

Mitr. Serafim de Kitire: „Nu am luat nici o decizie. Trebuie să se facă din nou Sinod”

de | 17 oct. 2019 | Biserica Greciei | 5 comentarii

Hotărârea recentă a Sinodului grec stârnește multe discuții. Nu doar prin natura subiectului, ci și dacă a existat o decizie reală, votată de sinodali.

Astfel, Mitropolitul Serafim de Kitire a emis o declarație mai amplă, în care critică modul în care a fost alcătuit comunicatul final și face unele precizări cu privire la deciziile Sinodului permanent de luna trecută, care sunt neclare și au primit o interpretare unilaterală. În afară de această declarație, prin care răspunde celor care i-au cerut lămuriri, redăm mai jos alte afirmații, care surprind cam aceleași idei:

«Nu am luat nici o decizie. De acolo înainte, dacă, după dezbatere, Arhiepiscopul va pomeni sau va trece la orice altceva, ia toată răspunderea asupra sa. Au fost ascultate opinii pozitive și negative despre autocefalie, însă sunt și mulți care nu au luat poziție. Cei care nu au luat poziție au rezervele lor. Aceasta nu îi dă avânt să meargă înainte. Suntem cu respirația tăiată.»

«Ne e teamă nu cumva să nu se ascută lucrurile și sperăm să nu ajungem în punctul acesta. Dacă acest subiect va merge înainte, în câteva zile, când va avea loc la Tesalonic slujirea împreună (a Patriarhului Bartolomeu cu Arhiepiscopul Ieronim), dacă îl vor chema și pe Epifanie, mă tem că acolo se vor ascuți lucrurile. Să nu se verse sânge. Există oameni care sunt strâmtorați și se neliniștesc pentru cele ce se întâmplă.»

«Mitropolitul Daniil de Kesariana a luat cuvântul și a spus apăsat: Preafericite, Dacă e vorba să luăm decizie, vom vota toți și deschis, în clipa asta. Nu s-a făcut votare. Decizia iese după votare. Cât timp nu a existat votare, nu poate ști nimeni sigur câți sunt și câți nu sunt de acord. Nu a fost votat nimic prin strigare. În final a zis „pentru rugăciunile” (adică încheierea) și jumătate au plecat din sală.»

«Suntem sigur 11 persoane (în declarația sa a menționat că numărul se poate ridica la 33) care nu vrem să meargă subiectul autocefaliei înainte. Spunem că trebuiesa se facă din nou Sinod. Propunerea mea a fost ca tot materialul pe care îl are Sinodul (permanent) în mână să-l vadă Ierarhia, dacă există o astfel de așteptare. Personal, nu aș fi fost de acord cu nimic pe această temă a autocefaliei.»

«În afară de 4 Mănăstiri (din Sfântul Munte), celelalte nu sunt de acord cu recunoașterea».

«Referatele Comisiilor au fost împărțite, dar le-au adunat din nou imediat. Nu am apucat să le vedem. Totuși acum le avem în mâini. Opinia mea despre chestiune rămâne aceeași.»

În urma acestor declarații, Sfântul Sinod a emis un comunicat care să lămurească situația:

„Cu prilejul Comunicatului Preasfințitului Mitropolit Serafim de Kitire, care a fost postat pe internet, referitor la decizia din 12 octombrie a.c. a Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, care a fost comunicat prin Buletin de presă de către Comisia de presă competentă, se comunică și se clarifică faptul că, după cum pot da mărturie toți preasfințiții ierarhi prezenți, dar a fost și consemnat în procesele verbale ale Sfântului Sinod, Buletinul de presă emis, care s-a sprijinit atât pe referatul Preafericitului Arhiepiscop și pe dezbaterea la care au participat 33 de arhierei, cât și pe concluziile pe care le-a comunicat  Preafericitul la finalul dezbaterii, a fost citit în auzul tuturor și, după îndreptările făcute de arhierei, a prins forma lui finală și a constituit decizia Ierarhiei.
Drept urmare, Comisia de presă compusă din trei membria exprimat adevărul celor petrecute și orice altă tentativă de interpretare a lor nu redă realitatea.

Din partea Sfântului Sinod
Al Bisericii Greciei.”

Se poate constata ușor că cele exprimate de Mitropolitul Serafim și de Sinodul grec nu sunt într-o contradicție evidentă. Doar că cel care pare a avea dreptate este Mitropolitul. Concret, nu a avut loc o votare a deciziei, ci doar o dezbatere și un Comunicat oficial pe temă. Decizia practic nu a fost adoptată de sinodali, ci de Arhiepiscop și comunicată de Comisia de presă a Sinodului. Așadar trebuie văzut ce spune Regulamentul de funcționare a Ierarhiei cu privire la luarea deciziilor. Până la o clarificare avizată a acestor probleme, menționăm că art. 19,1 stabilește că, după dezbaterea unui subiect, dacă este cazul, se trece la votare din partea fiecărui sinodal. Iar la art. 23,pct. 5 și 6 se precizează că procesele verbale trebuie semnate de toți ierarhii sinodali, iar refuzul semnării din partea unuia este considerat drept opreliște pentru lucrările Sinodului. În cazul de față, este evident că, neexistând votare, nu putem vorbi de o decizie, ci de una ilegală și forțată.

De puțină vreme, Mitropolitul Serafim a revenit și el cu noi precizări ca replică la Comunicatul de mai sus al Sinodului, pe care le redăm în continuare:

„Cu considerație adâncă,  merg mai departe să menționez următoarele, cu prilejul comunicării lămuritoare de ieri a Sfântului nostru Sinod, publicată ca răspuns la declarațiile mele față de Ședința care a avut loc prin convocarea extraordinară a Ierarhiei (12-10-2019) pentru «autocefalia» ucraineană:
1) O decizie, potrivit celor valabile în legislația bisericească și cea politică, se ia după referatul unui referent desemnat (și în cazul de față al Preafericitului Președinte), după dezbaterea amănunțită și după votarea care urmează (deschisă, secretă sau prin ridicarea mâinii).
Fără să aibă loc o votare după unul din cele trei moduri de mai sus, pe care a cerut-o insistent Mitr. Daniil de Kesariana, (și a semnalat lipsa ei în interviul său Mitropolitul Nicolae de Mesoghea) și a exprimat vădit voința mea și a altor frați Mitropoliți prin care mod poate să fie limpezită cu precizie decizia când avem o mulțime de șapte și mai mult de zece oameni? și
2) Prin această procedură este luată și întipărită o decizie și pentru o chestiune atât de serioasă, critică și arzătoare.
A fost cumva păzită o astfel de procedură cât privește a treia parte a ei și nu a fost sesizată de mine?
În Buletinul de presă (care, fie spus în treacăt, a fost citit de către Ierotheos de Nafpaktos, cel mai vechi din Comisia de presă, după «pentru rugăciunile» (rugăciunea de încheiere) pe care a zis-o Preafericitul Președinte – ulterior termenului Ședinței – și în timp ce destui sinodali plecaseră) nu sunt conținute deciziile, ci sunt comunicate și implicate unele corecturi cu privire la exprimarea și formularea lor.
Pentru fratele Mitropolit Calinic de Paronaxia sunt dator cu explicația și lămurirea următoare: Primesc informația Preasfințitului că «niciodată nu a cerut (de la Sfântul Sinod) să mă autorizeze pe mine sau pe alt frate Preasfințit pentru Ședința Ierarhiei Bisericii Greciei de sâmbătă 12-10-2019».
Este vorba mai mult de înțelegerea mea greșită, când la un moment dat, când era ședința Ierarhiei, m-a informat că va lipsi de la convocarea extraordinară a Ierarhiei din cauza unei Conferințe științifice din Paros și eu mi-am exprimat supărarea pentru absența lui de la o Ședință a Ierarhiei așa de critică.
Atunci, țin minte că a zis: V-aș autoriza pentru reprezentarea mea, însă acest lucru nu este acceptat.
Și, în timp ce episcopul de Paronaxia a înțeles, după cum a priceput mai târziu că reiese aceasta din lege, eu, în clipa aceea grăbită, m-am gândit că a întrebat eventual pe Secretarul general și a primit un răspuns negativ.
Totuși acesta este un detaliu. Fundamentul chestiunii este că Preasfințitul a simțit punctul critic și dificil al chestiunii ucrainene.
Acestea pentru restabilirea adevărului și asigurarea credibilității și cuviinței noastre arhierești. Totuși, în zilele acestea critice și neliniștite, nu ar fi trebuit să ne ocupăm cu explicații și lămuriri.
În genunchi și rugându-ne cu lacrimi, cu îngrijorare multă, ar trebui să cerem stăruitor la Domnul și Dumnezeul nostru cel atotîndurat să împace și să domolească popoarele ortodoxe ale Rusiei și Ucrainei, care, după informațiile noastre, sunt răvășite după ce au fost informate despre cele care au avut loc în Ședința istorică a Ierarhiei (12-10-2019).
Pentru adeverirea cuvântului, priviți, vă rog, eventual, protestul îngrijorat și zguduitor pentru noi, sinodalii Bisericii Greciei, al Mitropolitului Luca de Zaporojie al Bisericii canonice, care caracterizează nici mai mult, nici mai puțin drept «trădare decizia Bisericii Greciei».
Să fim toți atenți la cuvintele și la acțiunile noastre ca niciodată, pentru că o «scânteie» este suficientă să arunce în aer toată «butoiul de pulbere». Cu considerație,

† S.K.”

Translate page >>